Capitolul Trei

63
Titlul III Judecata Capitolul I Dispoziţii generale privind judecata Secţiunea I Obiectul, principiile şi structura fazei de judecată 1. Judecata, fază centrală a procesului penal 1.1. Consideraţii introductive Urmărirea penală şi plângerea prealabilă sunt condiţii indispensabile pentru a se declanşa activitatea centrală a procesului penal, judecata. Prin activitatea de judecată se realizează scopul procesului penal, ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă la răspundere penală şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Judecata face parte din fazele procesului penal şi care presupune ca tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de comiterea unei infracţiuni să se facă numai de instanţele judecătoreşti. Numai instanţele de judecată sunt abilitate să judece, pentru că numai ele fac parte din puterea judecătorească care înfăptuieşte justiţia. Art. 80 alin. (2) din Constituţie consacră, în primul rând, sintagma „puterile statului”, iar în al doilea rând face o distincţie netă între „autorităţile publice”, ca instituţii şi „puterile statului”, ca funcţii ale acestei. Teoria clasică a separaţiei puterilor statului porneşte de la ideea că funcţiile statului sunt: legislativă, executivă şi judecătorească. Autoritatea judecătorească cuprinde: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Puterea judecătorească se exercită numai de instanţele judecătoreşti nu şi prin celelalte două componente ale autorităţii jude- cătoreşti - Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii - care au cu totul alte atribuţii, precizate de Constituţie, de Legea nr. 92/1992, Codul de procedură penală şi alte legi. Astfel, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie „Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” 1 . Aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu documentele internaţionale la care România este parte 2 , potrivit cărora orice persoană acuzată în materie penală are dreptul de a fi judecată de către o instanţă independentă şi imparţială. Activitatea de judecată apare astfel ca o fază centrală, necesară procesului penal deoarece: - numai instanţele judecătoreşti sunt abilitate să judece şi să sancţioneze persoanele vinovate de comiterea unor infracţiuni 3 ; - fiecare persoană acuzată în materie penală are dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi în mod rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială. 1 În acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 339/18.07.1997, publicată în M. Of., P. I, nr. 170. 2 În acest sens, art. 6 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, Ed. Adevărul, 1990, p. 16 şi Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6 pct. 1, publicată în M. Of., P. I, nr. 135, p. 4. 3 Ministerul Public, prin procurori, poate doar să aplice, atunci când fapta nu prezintă pericolul social al infracţiunii [art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen.], o sancţiune administrativă din cele prevăzute de art. 91 C. pen. În acest caz răspunderea nu este penală.

description

cap

Transcript of Capitolul Trei

Page 1: Capitolul Trei

Titlul IIIJudecata

Capitolul IDispoziţii generale privind judecata

Secţiunea I Obiectul, principiile şi structura fazei de judecată

1. Judecata, fază centrală a procesului penal

1.1. Consideraţii introductiveUrmărirea penală şi plângerea prealabilă sunt condiţii indispensabile pentru a se declanşa

activitatea centrală a procesului penal, judecata. Prin activitatea de judecată se realizeazăscopul procesului penal, ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă larăspundere penală şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Judecataface parte din fazele procesului penal şi care presupune ca tragerea la răspundere penală acelor vinovaţi de comiterea unei infracţiuni să se facă numai de instanţele judecătoreşti.Numai instanţele de judecată sunt abilitate să judece, pentru că numai ele fac parte dinputerea judecătorească care înfăptuieşte justiţia. Art. 80 alin. (2) din Constituţie consacră, înprimul rând, sintagma „puterile statului”, iar în al doilea rând face o distincţie netă între„autorităţile publice”, ca instituţii şi „puterile statului”, ca funcţii ale acestei. Teoria clasică aseparaţiei puterilor statului porneşte de la ideea că funcţiile statului sunt: legislativă,executivă şi judecătorească. Autoritatea judecătorească cuprinde: instanţele judecătoreşti,Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Puterea judecătorească se exercitănumai de instanţele judecătoreşti nu şi prin celelalte două componente ale autorităţii jude-cătoreşti - Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii - care au cu totul alteatribuţii, precizate de Constituţie, de Legea nr. 92/1992, Codul de procedură penală şi altelegi. Astfel, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie „Justiţia se realizează prin CurteaSupremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”1.

Aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu documentele internaţionale la care România esteparte2, potrivit cărora orice persoană acuzată în materie penală are dreptul de a fi judecată decătre o instanţă independentă şi imparţială.

Activitatea de judecată apare astfel ca o fază centrală, necesară procesului penal deoarece:- numai instanţele judecătoreşti sunt abilitate să judece şi să sancţioneze persoanele

vinovate de comiterea unor infracţiuni3;- fiecare persoană acuzată în materie penală are dreptul la judecarea în mod echitabil,

public şi în mod rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială.

1 În acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 339/18.07.1997, publicată în M. Of., P. I, nr. 170.2 În acest sens, art. 6 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948,

Ed. Adevărul, 1990, p. 16 şi Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6 pct. 1,publicată în M. Of., P. I, nr. 135, p. 4.

3 Ministerul Public, prin procurori, poate doar să aplice, atunci când fapta nu prezintă pericolul social al infracţiunii [art. 10lit. b1) C. proc. pen.], o sancţiune administrativă din cele prevăzute deart. 91 C. pen. În acest caz răspunderea nu este penală.

Page 2: Capitolul Trei

Judecata3321.2. Obiectul fazei de judecată

Judecata este faza centrală a procesului desfăşurată de instanţele de judecată, după ordineaşi competenţa prestabilită de lege, cu participarea activă a procurorului şi a părţilor, aapărătorilor acestora şi a altor subiecţi procesuali, având ca obiect aflarea adevărului cuprivire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată de procuror - prin rechizitoriu - sau parteavătămată - prin plângere prealabilă - şi în raport de cele constatate, soluţionarea temeinică şilegală a problemei răspunderii celui acuzat prin: condamnarea lui în caz de vinovăţie şiaplicarea unei pedepse proporţionale cu gradul de vinovăţie, sau prin achitarea ori încetareaprocesului penal în cazul existenţei unei cauze de excludere a răspunderii penale sau deînlăturare a acesteia.

Se constată că în această fază a procesului se confruntă funcţia de acuzare pe care oexercită Ministerul Public prin procurori şi partea vătămată (în unele cazuri) şi funcţia deapărare pe care o exercită inculpatul care poate fi asistat de apărător. Instanţa va judecaconflictul penal adus în faţa sa prin actul de sesizare. Instanţa de judecată dobândeşte înaceastă fază a procesului rolul de conducător. Părţile, procurorul, ceilalţi subiecţi procesualise vor subordona instanţei de judecată. Actele efectuate de instanţa de judecată sunt acte dejudecată, jurisdicţionale. Actele jurisdicţionale se aduc la îndeplinire prin actele proceduraleprevăzute de lege.

Instanţa de judecată poate da hotărâri ce pot dobândi valoare de adevăr juridic şi deci deautoritate de lucru judecat, după parcurgerea procedurii stabilite de lege. În acest mod se dă osoluţie definitivă conflictului de drept penal.

Obiectivul principal al judecăţii, tragerea la răspundere penală a celui vinovat de comitereaunei infracţiuni potrivit vinovăţiei sale şi evitarea sancţionării celui nevinovat, se realizeazăprin trei activităţi:

- verificarea temeiniciei şi legalităţii actului de acuzare (rechizitoriul întocmit de procurorsau plângerea prealabilă introdusă de partea vătămată);

- elaborarea şi emiterea unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare cu cele constatate şiconvingerea formată de instanţa de judecată, cu privire la acţiunea penală şi civilă declanşatăîn urma sesizării;

- verificarea, în căile de atac, a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti date deinstanţele inferioare, pentru a dobândi calitatea de autoritate de lucru judecat numai hotărârilelegale şi temeinice.

Desfăşurarea acestor activităţi procesuale se realizează prin gradele de jurisdicţie carereprezintă trepte de la instanţa de fond la instanţele de grad superior care exercită controlul.

În sistemul procesual penal român judecata se face de regulă în trei grade de jurisdicţie(judecata în primă instanţă, apelul şi recursul) şi ca excepţie, pentru unele cauze, suntadoptate două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi recursul)4.

Dacă judecata în primă instanţă este obligatorie, judecata în căile de atac este facultativădeoarece depinde de exercitarea căilor de atac de către părţi sau de către procuror.

În cadrul controlului judecătoresc se face o verificare a întregii activităţi desfăşurate încadrul urmării penale cât şi de către instanţele de judecată fiecare cale de control avândsarcini specifice.

4 În unele sisteme este cunoscută o cale de atac suplimentară „opoziţia”, ca o cale de atac de retractare. Vezi, N.Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. II, op. cit., p. 139.

Page 3: Capitolul Trei

Judecata 3332. Principiile specifice fazei de judecată

2.1. Consideraţii introductiveÎn cursul judecăţii au o aplicare largă, nelimitată toate principiile generale ale procesului

penal. Un accent deosebit pune Codul de procedură penală pe aplicarea, în cursul judecăţii, aprincipiului rolului activ în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ aljudecăţii [art. 287 alin. (1)]. Instanţa va trebui să manifeste rol activ pentru elucidarea tuturoraspectelor cauzei fără a se limita la contribuţia părţilor şi a procurorului.

Pentru realizarea în bune condiţii a scopului procesului penal, pentru faza de judecată suntstabilite principii specifice care completează principiile generale. În literatura de specialitatesunt diferite clasificări a acestor principii. Într-o primă clasificare principiile judecăţii sunt deordin organizatoric şi care au în vedere aspecte procedurale5.

Potrivit acestei clasificări principiile organizatorice cuprind: numirea judecătorilor,constituirea colegială a instanţelor, judecarea cauzelor numai cu magistraţi calificaţi,independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. Nu vom insista asupra acestorprincipii ele fiind expuse în prima parte a cursului6.

Principiile procedurale cunosc şi ele mai multe clasificări7. Ne vom opri la principiilespecifice judecăţii: desfăşurarea judecăţii în şedinţă, publicitatea şedinţei de judecată,oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea.

2.2. Desfăşurarea judecăţii în şedinţăSpre deosebire de activitatea de urmărire penală care se poate desfăşura la momentul

potrivit şi la locul adecvat fără a fi necesară - cu unele excepţii - chemarea părţilor8, judecatase desfăşoară la anumite termene făcute cunoscute părţilor, în şedinţă de judecată, într-unanume loc destinat judecăţii. Acest loc, potrivit art. 288C. proc. pen., este sediul instanţei. Aceasta nu presupune neapărat o sală de şedinţă pregătităîn acest scop, ci stabilirea locului de întrunire a completului de judecată cu toţi participanţii înacelaşi timp şi acelaşi loc. Judecata poate să aibă loc la sediul instanţei dar, pentru motivetemeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc. Aceste motive sunt:numărul mare de martori sau părţi vătămate care ar trebui deplasaţi la sediul instanţei; pentruca judecata să aibă un mai pronunţat rol educativ prin apropierea de locul comiterii faptei saude comunitatea din care face parte infractorul ş.a. În cazul în care judecata se desfăşoară în altloc decât sediul instanţei, pe timpul şedinţei pentru a se asigura solemnitatea judecăţii salatrebuie declarată sală de judecată şi se vor lua măsuri pentru a se asigura publicitatea şedinţeide judecată.

5 N. Volonciu, op. cit., p. 141.6 Prezentarea principiilor organizatorice s-a făcut în Titlul III, „Jurisdicţia” din Partea generală.7 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. II, op. cit.,

p. 130-132 (între principiile comune judecăţii: al publicităţii, al oralităţii, al nemijlocirii şi al contradictorialităţii este inclus:principiul judecării la sediul instanţei); Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, op. cit., p. 194-197 (întreprincipiile comune judecăţii este inclus şi principiul desfăşurarea judecăţii în şedinţă); N. Volonciu, op. cit. şi I. Neagu, op. cit.,includ între principiile comune judecăţii doar: publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea şi nemijlocirea.

8 Gr. Theodoru, op. cit., p. 184.

Page 4: Capitolul Trei

Judecata3342.3. Publicitatea şedinţei de judecată

Acest principiu specific fazei de judecată, care asigură controlul opiniei publice asuprajustiţiei şi garantează aplicarea principiului dreptului la apărare este consacrat în art. 126 dinConstituţie, în art. 5 din Legea nr. 92/1992 şi în art. 290 C. proc. pen., care prevăd căşedinţele de judecată sunt publice. Prin publicitatea şedinţei de judecată trebuie înţeles călocul în care se desfăşoară judecata este liber accesului publicului, al oricărei persoane carenu este implicată în cauza care se judecă. Aceasta nu implică prezenţa în sala de judecată aaltor persoane decât cele interesate în cauză ci doar asigurarea accesului liber a publicului.Din motive morale, minorilor sub 16 ani le este interzisă asistenţa la şedinţa de judecată.

Potrivit art. 298 alin. (2) C. proc. pen., când numărul persoanelor din public este mai maredecât capacitatea sălii, preşedintele completului poate limita accesul acestuia, ţinând seamade mărimea sălii de şedinţă.

Publicitatea şedinţei de judecată este o regulă care se aplică tuturor activităţilor pentru carelegea prevede că se desfăşoară în şedinţă de judecată.

Pentru a se asigura respectarea aceste reguli legea sancţionează cu nulitatea absolută oriceabatere de la acest principiu [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.].

Verificarea respectării acestei reguli se face prin consacrarea obligativităţii înscrierii decătre instanţă în încheierea de şedinţă şi în hotărârea pe care o va da a menţiunii dacă şedinţaa fost publică [art. 305 lit. b) şi art. 355 C. proc. pen.]. Lipsa acestei menţiuni atrage nulitatearelativă a hotărârii9.

Derogarea de la acest principiu este prevăzută de art. 290 alin. (2), (3) şi (4)C. proc. pen. şi este cunoscută sub denumirea de şedinţă „secretă”. Legea stabileşte căinstanţa poate declara şedinţă secretă, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, pentrutot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei în următoarele situaţii: dacă judecareaîn şedinţă publică ar putea aduce atingere: unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţiiintime a unei persoane. Pentru a se adopta o astfel de modalitate de desfăşurare a judecăţii, înîntregul ei sau în parte, instanţa de judecată trebuie să asculte părţile prezente şi procurorulcând participă la judecată. Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică.

Pe timpul când şedinţa este secretă, nu sunt admişi în sala de şedinţă decât părţile,reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane, chemate de instanţă în interesulcauzei. Şedinţa secretă se deosebeşte de confidenţialitatea sau nepublicitatea actelor deurmărire penală care se efectuează, cel mai adesea, fără participarea părţilor şi nu pot ficunoscute decât la terminarea urmăririi penale.

2.4. Oralitatea şedinţei de judecatăÎn opoziţie cu urmărirea penală care are un caracter preponderent scris, în

art. 289 C. proc. pen. se consacră oralitatea judecăţii. Prin oralitatea judecăţii se înţelege cădesfăşurarea judecăţii trebuie să se facă în toate etapele şi stadiile sale în formă orală(vorbită). Astfel, cercetarea judecătorească, la prima instanţă, va începe cu citirea actului desesizare, apoi inculpaţii, martorii se ascultă oral, martorilor care nu pot fi audiaţi din motiveobiective li se dă citire declaraţiilor luate la urmărire, cererile, chiar depuse în scris, seprezintă părţilor oral, concluziile şi replicile sunt orale, ultimul cuvânt al inculpatului este

9 În acest sens, C.A.B., s. a II-a pen., decizia nr. 285/1994, Culegere V, p. 100. În sens contrar,

I. Neagu, op. cit., p. 480, care, invocând o practică mai veche, susţine că sancţiunea hotărârii este nulitatea absolută.

Page 5: Capitolul Trei

Judecata 335oral, pronunţarea hotărârii se face în formă orală. În aceste condiţii oralitatea este înputernică interdependenţă cu principiile nemijlocirii şi contradictorialităţii primul fiind unmijloc de realizare deplină a celorlalte două.

Actele de judecată efectuate oral se vor consemna în documente scrise, pentru a se dovediefectuarea şi conţinutul acestora, pentru a se putea verifica legalitatea acestora şi a măsurilordispuse în continuare. Astfel, declaraţiile părţilor şi ale martorilor, cererile, excepţiile,concluziile şi replicile, măsurile dispuse de instanţă precum şi ultimul cuvânt al inculpatului,se vor consemna în încheieri sau, după caz, în hotărâri.

Încălcarea principiului oralităţii se va sancţiona cu nulitatea relativă.Principiul oralităţii se aplică în toate stadiile judecăţii, inclusiv în căile de atac

extraordinare.Excepţia de la acest principiu o constituie prevederile art. 342 C. proc. pen., potrivit cărora

instanţa, când socoteşte necesar, poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depunăconcluzii scrise. Acestea au rolul de a puncta concluziile şi argumentele expuse oral care arputea să scape atenţiei judecătorului sau nu sunt redate corect în încheiere.

2.5. Principiul nemijlocirii şedinţei de judecatăPrin nemijlocit se înţelege că actele procesuale şi procedurale efectuate în desfăşurarea

judecăţii trebuie să fie îndeplinite direct în faţa instanţei, adică în şedinţa de judecată şi înprezenţa completului de judecată, sub a cărui conducere, supraveghere şi garanţie seefectuează judecata10.

Realizarea cerinţelor acestui principiu, de a percepe direct, nemijlocit de către completulde judecată probele de la sursă, cererile şi concluziile formulate de părţi sau apărători, ajutăjudecătorul să-şi formeze convingerea despre modul de desfăşurare a faptei sesizate, asuprafăptuitorului şi a vinovăţiei acestuia. Acest principiu creează dreptul şi obligaţia instanţei de averifica probele efectuate la urmărirea penală şi de a administra probe noi, necesare lămuririicauzei sub toate aspectele în cadrul cercetării judecătoreşti, şi de a primi şi cere procuroruluişi părţilor, concluziile orale în cadrul dezbaterilor judiciare.

Nemijlocirea se poate realiza asigurând judecarea unei cauze, într-un grad de jurisdicţie,de acelaşi complet de judecată. În acest mod s-ar asigura premisele adoptării unei soluţiiconforme cu adevărul.

Dacă se asigură acelaşi complet de judecată de la început până la soluţionarea cauzei,nemijlocirea este deplină sau totală. Aceasta impune ca judecătorii în faţa cărora s-a efectuatcercetarea judecătorească, să participe la dezbateri şi să dea hotărârea. Unele legislaţii auadoptat sistemul potrivit căruia acelaşi complet nu are dreptul să judece mai multe cauzeconcomitent, până nu soluţionează cauza în curs, pentru a nu-şi deforma imaginea.

Codul de procedură penală recomandă nemijlocirea totală în art. 292 alin. (2)C. proc. pen., „completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei”.Această dispoziţie este atenuată în continuare de acelaşi articol care consacră astfel principiul„nemijlocirii parţiale”: când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până laînceperea dezbaterii”. Deci schimbarea completului de judecată se poate face în tot cursulcercetării judecătoreşti până în momentul începerii dezbaterilor judiciare.

10 V. Dongoroz, op. cit., vol. II, p. 132.

Page 6: Capitolul Trei

Judecata336La instanţele de control judiciar acest principiu se aplică integral deoarece hotărârea

trebuie adoptată de judecătorii care au fost prezenţi la dezbateri.Neobservarea dispoziţiilor privitoare la nemijlocire este sancţionată cu nulitatea absolută

atunci când acestea privesc schimbarea completului de judecată după începerea dezbaterilor,fiind încălcate dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. privind compunerea instanţei, şi cunulitate relativă atunci când privesc neadministrarea şi neperceperea în mod direct aprobelor11.

2.6. Principiul contradictorialităţii şedinţei de judecatăPrincipiul contradictorialităţii este un principiu specific judecăţii care constă în dreptul pe

care îl au părţile cu interese contrare şi procurorul de a combate, prin mijloacele prevăzute delege, de pe poziţii egale acuzele şi apărările formulate de adversarii de interese.

Acest principiu presupune următoarele:- separarea funcţiilor procesuale în: funcţia de învinuire, de apărare şi de judecată. Aceasta

presupune ca cel ce a efectuat sau a supravegheat cercetarea penală să nu poată aplicasancţiuni, să existe posibilitatea ca cel acuzat penal să-şi exercite dreptul de apărare prinapărător din afara sistemului judiciar, judecata să o înfăptuiască un organ specializat alstatului care este independent şi se supune numai legii;

- consacrarea egalităţii părţilor şi a procurorului prin acordarea aceloraşi drepturi şimijloace de combatere a susţinerii potrivnice: acesta presupune ca în cursul judecăţii funcţiade învinuire şi funcţia de apărare să poată fi exercitată în condiţii egale, ceea ce presupune căau aceleaşi mijloace procesuale la îndemână pentru a convinge instanţa asupra temeiniciei şilegalităţii susţinerilor lor. În documentele internaţionale se consacră „egalitatea armelor” careeste dreptul la un tratament egal al părţilor, pe tot parcursul procesului penal de către organelejudiciare. Acest drept presupune ca părţile să fie prezente sau reprezentate în toate fazeleexaminării cauzei, să fie audiaţi şi experţii părţilor în cazul în care au obiecţii la raportuloficial (rechizitoriul s.n.), fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea de a prezenta obiecţii laargumentele celeilalte12.

Principiul contradictorialităţii este susţinut de principiile oralităţii şi nemijlocirii întrucâtacestea creează condiţiile necesare realizării cerinţelor lui deoarece participanţii la proces potcunoaşte susţinerile, cererile, probele şi concluziile părţii adverse şi pot formula obiecţii saucere administrarea de noi probe.

Încălcarea acestui principiu, dacă partea dovedeşte că a fost vătămată ca urmare aneacordării dreptului de a combate un act, poate atrage nulitatea relativă.

Lipsa de combativitate a unei părţi sau a procurorului, pentru aflarea adevărului, trebuiesuplinită de instanţa de judecată, în baza rolului activ.

3. Poziţia procesuală a subiecţilor procesuali în cursul judecăţii penale

3.1. Poziţia procesuală a instanţei de judecatăPotrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie „Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de

Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”. Art. 289 C. proc. pen.

11 T.B., s. II-a pen., decizia nr. 15/1993, în Dreptul, nr. 2/1995, p. 77; T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 1003/1992, CulegereIII, p. 256.

12 A.Şt. Tulbure, Prezumţia de nevinovăţie, Contribuţii la integrarea Europeană, Sibiu, Ed. Red, 1996, p. 126, face referirila Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Page 7: Capitolul Trei

Judecata 337stabileşte că „Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii […]”. Deaici concluzia că după ce procurorul s-a desesizat prin actul de trimitere în judecată, sau s-asesizat instanţa prin plângere prealabilă, aceasta devine conducătorul procesului penal.Instanţa devine autoritatea care stabileşte, în condiţiile legii, termenele, actele ce urmează a fidesfăşurate, probele ce trebuie administrate, va asculta şi va examina: cererile, propunerile,memoriile şi concluziile procurorului şi ale părţilor asistate de apărător, va dispune asupramăsurilor procesuale şi va da hotărârea ce va încheia un stadiu procesual sau chiar procesul.Părţile au dreptul: de a da declaraţii, de a formula cereri, de a ridica excepţii, de a formulamemorii, apărări, dar acestea sunt valabile numai dacă sunt admise de instanţa de judecatăcare va decide asupra desfăşurării procesului penal şi va da hotărârea.

Instanţa de judecată are un sens larg când se referă la o anumită categorie de organejudecătoreşti (judecătorie, tribunal, curte de apel, Curtea Supremă de Justiţie, instanţemilitare), când desemnează gradul în care se află judecata cauzei: instanţă de fond sau primăinstanţă, instanţă de apel, instanţă de recurs, instanţă de revizuire, şi un sens restrâns, atuncicând se referă la completul de judecată, compus şi constituit potrivit legii. Judecata se face decompletul de judecată.

Compunerea instanţei diferă chiar dacă aceeaşi instanţă este competentă să judece unelecauze în fond, altele în apel şi în recurs. În urma modificării Legiinr. 92/1992 prin Legea nr. 142/199713, în primă instanţă judecătoriile, tribunalele şi curţile deapel judecă cu un singur judecător, în apel tribunalele şi curţile de apel judecă cu doijudecători iar în recurs în complete de trei judecători. Curtea Supremă de Justiţie judecă, prinsecţia penală şi secţia militară cu trei judecători, atât în prima instanţă cât şi în recurs şi recursîn anulare. În alte cazuri, prevăzute de lege, Curtea Supremă de Justiţie, judecă prin completede 9 judecători sau prin Secţiile Unite.

În toate cazurile, completul de judecată este condus de un preşedinte. Această calitate depreşedinte nu îi dă drepturi mai mari în luarea hotărârii judecătoreşti, limitându-se numai laatribuţia de a conduce şi de a lua măsuri pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei dejudecată. În aceste condiţii, părţile şi procurorul, vor putea interveni pe parcursul cercetăriijudecătoreşti şi al dezbaterilor numai cu încuviinţarea preşedintelui instanţei. Luarea unormăsuri, admiterea unor cereri, hotărârea sunt apanajul instanţei de judecată.

Instanţa de judecată este obligată să aibă rol activ, în vederea aflării adevărului şi arealizării rolului educativ (art. 278 C. proc. pen.). În ce priveşte aflarea adevărului subiectul amai fost analizat. În ce priveşte rolul educativ, instanţa trebuie să ia măsuri ca prin procesuldesfăşurat să contribuie la educarea civică şi juridică, atât a celor implicaţi în cauză cât şi aasistenţei.

3.2. Rolul procurorului în cursul judecăţiiÎn cauzele în care se efectuează urmărirea penală, după întocmirea rechizitoriului, care

constituie actul de dezînvestire al acestuia şi actul de sesizare a instanţei de judecată,procurorul participă în continuare la procesul penal, în cursul judecăţii, în calitate desusţinător al funcţiei de învinuire. Întrucât Ministerul Public reprezintă, în activitatea dejudecată, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi

13 Legea nr. 142/1997 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, a fost

publicată în M. Of., P. I, nr. 170/25.07.1997, p. 5-15.

Page 8: Capitolul Trei

Judecata338libertăţile cetăţenilor [art. 2 alin. (4) din Legea nr. 92/1992], procurorul participă şi în

cauzele în care partea vătămată se adresează cu plângere prealabilă instanţei de judecată [art.279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.] susţinând, după caz, învinuirea.

Regula este că instanţa se constituie cu procuror. În mod excepţional, în unele cauze carese judecă în primă instanţă de judecătorie participarea lui nu este obligatorie, dar dacăconsideră necesar, el poate participa (art. 315 C. proc. pen.).

În şedinţa de judecată Ministerul Public poate fi reprezentat de un procuror sau de maimulţi procurori, de la unitatea de parchet corespunzătoare instanţei învestite să judece cauzasau de la parchetul ierarhic superior, putându-se schimba între ei, indiferent de etapa în carese află procesul.

Lipsa procurorului, în cazurile când participarea este obligatorie, este sancţionată cunulitatea absolută a actelor efectuate sau a hotărârii adoptate [art. 197 alin. (2)C. proc. pen.].

În cursul procesului procurorul are la îndemână aceleaşi mijloace de a acţiona ca şi părţile,în sensul că poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii.

Rolul procurorului în cursul judecăţii este de a ajuta instanţa în vederea aflării adevăruluişi a respectării dispoziţiilor legale14. Desigur că va urmări susţinerea învinuiri, căutând să fieadministrate toate probele care să convingă instanţa dacă inculpatul este vinovat de comitereafaptei să îl condamne. Această obligaţie încetează în momentul în care din materialulprobator sau potrivit legii se întrevede o altă soluţie. Întrucât la baza funcţionării MinisteruluiPublic stau principiile: al legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, pentru a seconcilia aceste principii, s-a prevăzut în art. 28 alin. (4) al Legii nr. 92/1992 că procuroruleste liber să prezinte în instanţă (în afara dispoziţiei procurorului ierarhic superior s.n.)concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probeleadministrate în cauză.

Procurorul trebuie să-şi motiveze cererile şi concluziile. În acest mod se poate verifica deinstanţă, părţi şi procurorul ierarhic superior dacă acestea sunt legale şi temeinice.

Obligaţia procurorului de a ajuta instanţa la aflarea adevărului şi la respectareadispoziţiilor legale nu se mărgineşte la participarea la judecarea cauzei. După darea hotărâriiva trebui să o examineze şi, dacă aceasta nu este legală şi temeinică, va trebui să o atacefolosind căile de atac prevăzute de lege.

Hotărârile definitive, nelegale şi netemeinice, în cazurile prevăzute de lege, pot fi atacatecu recurs în anulare, în exclusivitate de procurorul general de pe lângă Curtea Supremă deJustiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.

3.3. Poziţia procesuală şi drepturile părţilor în instanţăDatorită faptului că judecata este guvernată, pe lângă principiile de bază care acţionează

nelimitat şi de principii specifice (oralitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea şi publicitateaşedinţei de judecată), drepturile procesuale ale părţilor se pot afirma în deplinătate. Judecataeste asigurată în condiţiile „egalităţii armelor”, ceea ce înseamnă că părţile sunt egale întreele şi cu procurorul, sub aspectul mijloacelor procesuale pe care le pot folosi pentru a-şisusţine interesul.

14 D. Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 40. În practica CurţiiEuropene s-a examinat şi rolul „procurorului” în penal, dacă intervenţia lui corespunde principiului „egalităţii armelor”,concluzionându-se că acesta acţionează după principiul imparţialităţii şi deci nu este favorabil acuzării.

Page 9: Capitolul Trei

Judecata 339Astfel, părţile au dreptul să participe la judecată, instanţa având obligaţia de a le cita.

Participarea lor este facultativă dacă au fost legal citate. În unele cazuri judecata nu se poatedesfăşura dacă inculpatul nu este prezent (dacă inculpatul este deţinut chiar şi altă cauză sauîn executarea unei pedepse şi dacă este minor).

Cazurile în care apărarea inculpatului este obligatorie sunt mai numeroase decât alecelorlalte părţi.

Egalitatea de mijloace procesuale se manifestă în faptul că părţile pot formula cereri, ridicaexcepţii şi pune concluzii. Părţile pot să-şi angajeze apărător care să echilibreze luptajudiciară, pot să-şi formuleze singure apărările având dreptul la concluzii asupra problemelorridicate şi la replică.

Dacă părţile sunt nemulţumite de hotărârile date pot exercita, în condiţiile legii, căile deatac. În urma exercitării căilor de atac părţile devin, după caz, apelant, recurent, revizuient. Încazul în care calea de atac a fost exercitată de o parte cu interese contrare sau de procuror,părţile vor deveni intimaţi.

În urma judecării definitive a cauzei, stingându-se cele două acţiuni, încetează şi calitateade parte procesuală, aceasta putându-se reactiva numai în urma exercitării unei căi de atacextraordinare, a desfiinţării hotărârii definitive şi a dispunerii rejudecării cauzei.

3.4. Apărătorul. Reprezentantul. Poziţie procesualăApărătorul. Dreptul la apărător este acordat tuturor părţilor în procesul penal. În unele

cazuri apărarea este obligatorie. În toate cazurile părţile pot să-şi angajeze un apărător. Înmomentul în care acestea îşi angajează un apărător încetează mandatul apărătorului desemnatdin oficiu15. De regulă apărarea o face un avocat înscris în barou.

Trebuie subliniat că în cursul judecăţii, participarea apărătorului la asistenţa clientuluitrebuie să se efectueze pe toată desfăşurarea judecăţii prin participarea la toate şedinţele dejudecată. Apărătorul trebuie să manifeste un rol activ: consiliind partea pe care o apără, înfiecare moment al procesului, intervenind în cursul cercetării judecătoreşti prin întrebăriadresate celor audiaţi, propunând administrarea de probe, prin concluzii favorabile clientuluişi, dacă este cazul, exercitând căile de atac.

Avocatul nu poate exercita drepturile personale ale părţilor: nu poate să retragă plângereaprealabilă, nu se poate împăca cu partea adversă sau să exercite o cale de atac dacă partea esteprezentă şi nu o confirmă oral sau în scris. Apărătorul poate renunţa la o cale de atacexercitată numai dacă are un mandat special în acest sens.

Apărătorul poate ridica excepţii, poate formula cereri sau memorii şi poate pune concluziifără un mandat special dar acestea pot să nu fie însuşite de partea pe care o apără.

Neacordarea asistenţei juridice, când aceasta este obligatorie, din oficiu, dacă inculpatul nuşi-a angajat un apărător, este sancţionată cu nulitatea absolută a actelor efectuate sau ajudecăţii [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.].

Reprezentantul. În ce priveşte reprezentarea, aceasta se face în baza unui mandat, şi înlimitele acestuia. Reprezentantul exercită drepturile personale ale inculpatului, cu excepţiacelor intuitu personae, şi poate renunţa la drepturile acestuia numai în baza unui mandatspecial (retragerea plângerii, împăcarea, retragerea unei căi de atac exercitate se pot facenumai în baza unui mandat special).

15 Aceste probleme au fost dezbătute pe larg în Partea generală a cursului în Titlul II, Capitolul II, Secţiunea a IV-a.

Page 10: Capitolul Trei

Judecata3404. Structura fazei de judecată

4.1. Etapele de desfăşurare a judecăţiiTitlul II al Părţii speciale a Codului de procedură penală are următoarea structură: judecata

în primă instanţă, căile de atac ordinare şi căile de atac extraordinare.Judecata în primă instanţă are un caracter necesar, indispensabil16, deoarece fără a se

parcurge această etapă nu se poate pronunţa o hotărâre de condamnare legală.Judecata în căile de atac ordinare are un caracter eventual, deoarece exercitarea apelului

sau a recursului rămâne la dispoziţia părţilor sau a procurorului care apreciază că hotărâreaprimei instanţe sau a instanţei de fond şi de apel nu sunt legale şi temeinice. În cazulneexercitării lor hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel, după caz, rămân definitive.

Judecata în căile extraordinare de atac: contestaţia în anulare, revizuirea, recursul înanulare şi recursul în interesul legii, au un caracter de excepţie, presupunând existenţa uneihotărâri definitive sau a unor hotărâri definitive, şi din acest motiv legea limitează cazurile deexercitare şi persoanele ce le pot exercita.

Desfăşurarea judecăţii, de regulă, trece prin aceleaşi stadii procesuale însă în raport deetapa procesuală şi ciclul procesual - ordinar sau extraordinar - apar diferenţieri, înreglementare, datorită specificului acestora.

4.2. Stadiile de desfăşurare a etapelor judecăţiiFiecare etapă a judecăţii parcurge trei etape procesuale: pregătirea şedinţei de judecată,

şedinţa de judecată şi deliberarea şi adoptarea hotărârii. Prima etapă - pregătirea şedinţei dejudecată - şi ultima - deliberarea şi luarea hotărârii - nu sunt publice, şi la acestea nu participăpărţile şi nici procurorul. Astfel, în cursul pregătirii şedinţei de judecată, au loc activităţi careasigură desfăşurarea şedinţei de judecată în care sunt implicaţi: preşedintele instanţei,preşedintele completului şi personalul auxiliar. În etapa şedinţei de judecată, conducereajudecăţii o preia completul de judecată. Acesta cu participarea părţilor, a procurorului, acolounde legea prevede, şi a celorlalţi subiecţi procesuali, desfăşoară activităţi de judecată. Înfinalul judecăţii, completul de judecată deliberează şi ia hotărârea. Deliberarea se desfăşoarăfără publicitate, numai de către membrii completului de judecată, care vor discuta în secretsoluţia ce o vor lua.

În fiecare stadiu de judecată se desfăşoară activităţi specifice prin care se realizează scopulacelei etape.

Secţiunea a II-a Reglementarea judecăţii în toate etapele

1. Reglementarea stadiului de pregătire a şedinţei de judecatăPentru a se asigura desfăşurarea în bune condiţii a şedinţei de judecată legea impune

efectuarea următoarelor activităţi:1.1. Fixarea termenului de judecată. După primirea dosarului cu rechizitoriul de la parchet

sau a plângerii prealabile, preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu, vor dispuneînregistrarea şi fixarea termenului de judecată. Termenele de judecată se dispun în raport de

16 Gr. Theodoru, op. cit., p. 202.

Page 11: Capitolul Trei

Judecata 341încărcătura de cauze existente şi de urgenţa cauzei date de: dacă sunt arestaţi preventiv încauză se va urmări judecarea cu precădere (art. 293 C. proc. pen.); dacă este o cauză în care s-a utilizat procedura flagrantă se va stabili un termen de judecată care nu trebuie să depăşească5 zile [art. 472alin. (1) C. proc. pen.], dacă este o declaraţie de recurs în cauzele supuse procedurii flagrantese va urmări să se realizeze judecata de urgenţă (art. 477 C. proc. pen.), şi în alte cauze încare judecata se face în regim de urgenţă.

1.2. Citarea părţilor şi a celorlalţi subiecţi procesuali implicaţi în judecatăJudecata trebuie să se desfăşoare numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este

îndeplinită [art. 291 alin. (1) C. proc. pen.]. Dacă o parte a fost legal citată şi aceasta nu s-aprezentat, nu împiedică judecarea cauzei. Pentru a se realiza principiul nemijlocirii, lajudecată trebuie citaţi martorii, experţii şi interpreţii. Se poate întâmpla ca într-o cauză să fieun număr mare de martori, a căror audiere nu este posibilă într-o singură zi. În aceste situaţiidacă se preconizează ca judecata să se desfăşoare cu termene în continuare, se poate dispunecitarea eşalonată pe zile.

Citarea se va dispune de preşedintele instanţei sau de judecătorul care a primit plângereaprealabilă, se va executa de biroul de citare al instanţei judecătoreşti.

Dacă o persoană din cele trebuie citate se află în stare de deţinere o dată cu citaţia se vaemite şi dispoziţia, pentru locul de deţinere, de a fi adus deţinutul. La fel, în cazul militarilorîn termen, o dată cu citaţia, se va adresa o cerere unităţii militare de a acorda permisianecesară deplasării militarului.

Procurorul nu se citează, acesta selecţionând cauzele la care participă după lista cauzelorcare apare la grefier.

1.3. Asigurarea apărăriiDacă asistenţa juridică este obligatorie, potrivit art. 171 C. proc. pen., preşedintele

instanţei, o dată cu fixarea termenului de judecată, dacă partea nu are avocat ales, va solicitabaroului desemnarea unui avocat din oficiu.

Când inculpatul se află în stare de deţinere, preşedintele instanţei, va lua măsuri ca acestasă ia cunoştinţă de dosar şi să ia contact cu apărătorul său (art. 294C. proc. pen.). Celelalte părţi şi apărătorii acestora pot cunoaşte dosarul, înaintea termenuluide judecată, consultându-l la arhivă.

1.4. Alte măsuri pregătitoareDupă îndeplinirea acestor activităţi, cauza se preia de completul desemnat. În vederea

asigurării unei bune desfăşurări a judecăţii acesta va trebui să studieze cauza şi să ia toatemăsurile necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufereamânare. Astfel, va urmări dacă procedura de citare s-a realizat complet şi dacă este cazul, şimai este timp, va dispune repetarea acesteia, dacă s-a desemnat, unde este cazul, apărător dinoficiu, şi va complini celelalte lipsuri constatate pentru a nu se întârzia judecarea cauzei.

Se va îngriji, dând dispoziţie grefierei, să întocmească lista cauzelor fixate pentru judecatăşi pentru afişarea ei la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată.Această listă trebuie cunoscută din timp şi de către procuror pentru a studia cauzele, învederea participării la şedinţa de judecată. La stabilirea ordinii cauzelor din listă, se va ţine

Page 12: Capitolul Trei

Judecata342seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt

deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.2. Cadrul general de desfăşurare a şedinţei de judecată.Şedinţa de judecată se desfăşoară în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi contradictoriu sub

conducerea completului de judecată cu participarea părţilor, după caz, a procurorului, aapărătorilor părţilor, şi a altor subiecţi procesuali. În acest stadiu al judecăţii se aplicăurmătoarele dispoziţii:

2.1. Preşedintele completului de judecatăCompletul de judecată este condus de preşedinte. În cazul în care cauza se judecă de un

singur judecător acesta este şi preşedintele completului de judecată. Sarcinile acestuia sedeosebesc de ale celorlalţi judecători din complet.

Potrivit art. 296 C. proc. pen., preşedintele conduce şedinţa de judecată îndeplinind toateatribuţiile date de lege (art. 318, 322 C. proc. pen.). El decide asupra cererilor formulate depărţi dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului.

Conducând şedinţa de judecată, întrebările pe care le adresează: părţile, procurorul,apărătorii, pe de-o parte, celorlalte părţi, martorilor şi experţilor, pe de altă parte, se pun prinmijlocirea preşedintelui instanţei. În cazul când întrebările sunt mai lungi sau sunt maidificile, preşedintele instanţei poate încuviinţa ca acestea să fie adresate direct.

În cursul judecăţii, părţile şi persoanele care asistă, sunt obligate să păstreze disciplinaşedinţei. Preşedintele completului de judecată veghează asupra menţinerii ordinii şisolemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest scop. Astfel, poate limita accesulpublicului la şedinţa de judecată, ţinând seama de mărimea sălii de şedinţă. În cazul în careconstată că o parte sau orice altă persoană tulbură şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate, îipoate atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, poatedispune îndepărtarea ei din sală. Dacă a fost îndepărtată o parte, acesta este chemată în salăînainte de începerea dezbaterilor. Pentru a fi în cunoştinţă de cauză la dezbateri în vedereaexercitării dreptului la apărare, preşedintele îi aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate înlipsă şi îi citeşte declaraţiile celor ascultaţi în lipsa sa.

2.2. Constatarea infracţiunilor de audienţăDacă în cursul judecăţii, în sala de judecată, o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de

legea penală, această faptă poartă denumirea de infracţiune de audienţă. În acest caz,preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi identifică pe făptuitor. Despre celeconstatate va întocmi un proces-verbal care se trimite procurorului. Acesta, în urma sesizării,va dispune sau va efectua urmărire penală, după care, după procedura obişnuită, va soluţionacauza.

În cazul în care se impune, instanţa poate dispune arestarea preventivă a învinuitului.Dispoziţia se va da prin încheiere iar preşedintele va emite un mandat de arestare. Persoanaînvinuită, împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive, va fi trimisă de îndatăprocurorului, împreună cu procesul-verbal şi cu mandatul de arestare.

2.3. Deschiderea şedinţei de judecatăPe rolul unei instanţe sunt, de regulă, mai multe cauze. Pentru a intra pe rol o cauză,

preşedintele anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând.

Page 13: Capitolul Trei

Judecata 343Apoi dispune grefierului de şedinţă facerea apelului părţilor şi a celorlalte persoane citate.Cu acest prilej se face verificarea dacă sunt citate toate părţile şi celelalte persoane careparticipă la proces şi dacă s-a îndeplinit procedura faţă de acestea. Preşedintele va fi informatde grefier asupra celor constatate. Dacă nu au fost citate toate părţile sau acestea nu au primitcitaţia, şi totuşi se prezintă la judecată, preşedintele este obligat să stabilească identitatea lor,considerând procedura îndeplinită.

Dacă o parte nu se prezintă deşi a fost legal citată, neprezentarea nu împiedică judecareacauzei. Când prezenţa unei părţi lipsă se apreciază de instanţă că este necesară pentrujudecarea cauzei, poate lua măsuri pentru prezentare acesteia, amânând în acest scopjudecarea cauzei [art. 291 alin. (2) C. proc. pen.].

Potrivit art. 291 alin. (3) C. proc. pen., partea prezentă la un termen nu mai este citatăpentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul din aceste termene. Dispoziţia esteaplicabilă şi martorilor, experţilor şi interpreţilor prezenţi la un termen, care vor lua termen încunoştinţă. Datorită statutului lor special, militarii şi deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen,făcându-se demersurile menţionate la prima citare.

Pentru a-şi justifica absenţele la locul de muncă sau învăţământ ori alte activităţi, pentru afi prezente la noul termen, la cererea persoanelor care iau termen în cunoştinţă, instanţa leînmânează citaţii.

Când judecata rămâne în continuare, părţile şi celelalte persoane care participă la procesnu se mai citează.

2.4. Verificarea sesizării instanţei şi a arestării inculpatuluiLa prima înfăţişare, instanţa este datoare să verifice două aspecte:- regularitatea actului de sesizare;- constatând că este legal sesizată va verifica, în cauzele cu inculpatul arestat, regularitatea

luării şi menţinerii măsurii arestării preventive.În ce priveşte regularitatea actului de sesizare va verifica dacă actul este legal întocmit. În

cazul în care se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii va face demersuri pentru a seacoperi neregularitatea de îndată. Astfel, dacă rechizitoriul nu este confirmat de procurorulierarhic superior celui care l-a întocmit şi confirmarea este obligatorie conform art. 209 alin.(5) C. proc. pen., dacă procuror de şedinţă este procurorul în drept să confirme rechizitoriul,acesta poate să facă acest act. În cazul în care neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndatăse va acorda un termen. Dacă neregularitatea nu poate fi înlăturată în aceste moduri, dosarulse restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii lui.

După ce instanţa constată că este legal sesizată va verifica regularitatea luării şi menţineriiacestei măsuri. Dacă această măsură este legală şi întemeiată, o va menţine şi în cazul în careeste apropiat termenul de expirare va dispune prelungirea arestării preventive pe încă 30 zile.Dacă măsura nu se justifică, va dispune revocarea acesteia.

2.5. Rezolvarea chestiunilor incidenteÎn cazul în care părţile s-au procurorul au formulat cereri sau excepţii, privitoare la latura

în care participă, sau acestea sunt ridicate din oficiu, instanţa este obligată să le pună îndiscuţie, şi după ce acestea au fost dezbătute în contradictoriu, să se pronunţe asupra lor prinhotărâre sau încheiere motivată. Dacă excepţiile sunt întemeiate, prin soluţionarea lor sepoate curma judecata. Astfel, dacă se invocă tardivitatea plângerii prealabile soluţia va fi de

Page 14: Capitolul Trei

Judecata344încetarea procesului penal; dacă se invocă tardivitatea declaraţiei de exercitare a unei căi

de atac sau a exercitării acestora de o persoană fără calitate, soluţia va fi de respingere a căide atac. Când se va invoca necompetenţa instanţei de judecată, soluţia va fi declinare acompetenţei ş.a. În cazul cererilor acestea se rezolvă prin încheieri motivate.

2.6. Suspendarea judecăţiiPentru similitudine de motive cu urmărirea penală, în art. 303 C. proc. pen., este

reglementată suspendarea judecăţii. Astfel, dacă se constată de către instanţa de judecată, pebaza unei expertize medicale, că inculpatul suferă de o boală gravă17, care îl împiedică săparticipe la judecată, instanţa dispune prin încheiere suspendarea procesului penal până cândstarea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. Încheierea prin careprima instanţă a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu estesuspensiv de executare.

Când în cauză sunt mai mulţi inculpaţi şi este cazul a se lua măsura suspendării judecăţiinumai faţă de unul dintre ei şi este posibilă disjungerea, se va dispune disjungereacontinuându-se judecata pentru inculpaţii sănătoşi18. Dacă disjungerea nu este posibilă sepoate dispune suspendarea întregii cauze. Pe timpul suspendării instanţa este obligată să seinformeze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea procesului penal.Judecata se va relua din oficiu de îndată ce instanţa constată că inculpatul poate participa lajudecată.

2.7. Încheierea de şedinţăPotrivit art. 305 C. proc. pen., desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se

consemnează în încheierea de şedinţă. Încheierea de şedinţă este un act procedural mixt,având, pe de o parte, prin caracterul său constatator trăsăturile unui proces-verbal, iar pe dealtă parte, deoarece cuprinde şi măsurile ce s-au luat de către instanţă, constituie o hotărârejudecătorească [art. 311 alin. (3) C. proc. pen.].

În cursul şedinţei de judecată, grefierul ia note de şedinţă care cuprind rezumativ celediscutate de participanţi şi cele hotărâte de completul de judecată. Partea de hotărâre seconsemnează la dictarea preşedintelui completului. Procurorul şi părţile pot cere să li secitească notele luate, pot cere îndreptarea notelor dacă nu s-a consemnat exact ce s-a declaratsau ce s-a cerut şi vizarea acestora de către preşedintele completului.

Încheierea de şedinţă are structura unei hotărâri judecătoreşti cuprinzând: o parteintroductivă, partea descriptivă şi dispozitivul.

Partea introductivă va cuprinde:- ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;- menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;- numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;

17 Este posibilă suspendarea procesului penal, chiar dacă starea de boală în care se află inculpatul este rezultatul propriei

sale activităţi. Suspendarea procesului penal nu atrage în mod necesar şi revocarea arestării preventive. A se vedea, T.S., s.pen., decizia nr. 641/1975, C.D., p. 492.

18 Conform art. 303 alin. (2) C. proc. pen., dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unuldintre ei, se dispune suspendare întregii cauze numai dacă disjungerea nu este posibilă; or, potrivit art. 38 C. proc. pen., încazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. a)C. proc. pen., precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungereacauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat. În acest sens, T.S., s. pen., decizianr. 432/1977, C.D., p. 364.

Page 15: Capitolul Trei

Judecata 345- numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane care participă la

proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi a celor care au lipsit, cu arătarea calităţiilor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii.

Partea descriptivă va cuprinde:- enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a

fost încadrată fapta;- înscrisurile care s-au citit în şedinţă;- cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces;- concluziile procurorului şi ale părţilor. Nerespectarea acestei dispoziţii este sancţionată

cu nulitatea absolută a hotărârii19;Dispozitivul va cuprinde: măsurile luate în cursul judecăţii. Acestea se referă la: următorul

termen de judecată, amânarea pronunţării, probele admise, persoanele ce trebuie citate pentruurmătorul termen, măsurile procesuale luate ş.a.

Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi trebuiesemnată de preşedintele completului de judecată şi de grefier. Nesemnarea minutei depreşedintele completului de judecată sau de grefier este sancţionată cu nulitatea relativă20.

În cazul în care instanţa ia hotărârea în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte oîncheiere separată, desfăşurarea judecăţii urmând a fi inclusă în hotărâre.

3. Deliberarea şi luarea hotărârii

3.1. Consideraţii introductiveAcestea sunt stadii procesuale cu care se finalizează orice etapă a judecăţii printr-o

hotărâre judecătorească. Hotărârea judecătorească este cel mai important act procesualdeoarece se dă o rezolvare cauzei, înglobând concluziile completului de judecată cu privire laconflictul de drept dedus judecăţii din care decurge şi rezolvarea laturii civile. Prin hotărâreajudecătorească, în urma stabilirii faptelor se caută norma ce se poate aplica rezultândconcluzia ce constituie aplicarea normei juridice la un fapt concret.

Hotărârea judecătorească este:- o apreciere a faptelor deduse judecăţii;- o rezolvare a cauzei;- o dispoziţie care se dă condamnatului, părţii responsabile civilmente şi organelor de

executare.Hotărârea judecătorească are următoarele trăsături:

19 Dacă din încheierea în care au fost consemnate dezbaterile lipsesc date esenţiale, cum sunt concluziile apărătorului,

inculpatului şi ale părţii civile, precum şi menţiunea că inculpatul a avut ultimul cuvânt, inclusiv susţinerile sale cu acest prilej -ceea ce pune instanţa de recurs în situaţia de a nu putea verifica dacă părţile au fost ori nu prezente şi care au fost susţinerilelor -, hotărârea pronunţată este lovită de nulitate absolută. În acest sens, T.S., s. pen., decizia nr. 270/1983, C.D., p. 300.

20 Omisiunea preşedintelui completului de judecată de a semna încheierea de amânare a pronunţării nu este sancţionatăcu nulitatea hotărârii - atâta vreme cât preşedintele a participat în continuare la judecată, semnând şi sentinţa - deoareceaceastă omisiune nu a cauzat nici o vătămare şi poate fi completată oricând. A se vedea, T.S., s. pen., decizia nr. 1954/1976,C.D., p. 457. Referitor la nesemnarea încheierii de şedinţă de către grefier a se vedea. T.M.B., s. a II-a pen., decizianr. 1906/1983, R. 3, p. 143. Într-o opinie, pe care nu o împărtăşim, nesemnarea încheierii prin cares-a respins cererea de liberare pe cauţiune, de către un judecător din completul de judecată, constituie un caz de nulitateabsolută conform prevederilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la compunerea instanţei. În acest sens, C.S.J., s. pen.,decizia nr. 679 din 28 aprilie 1994 în Practica şi literatura juridică, 1994-1997, op. cit., p. 469.

Page 16: Capitolul Trei

Judecata346- se pronunţă în numele legii (art. 9 din Legea nr. 92/1992);

- se consemnează obligatoriu în scris;- nu trebuie învestită cu formulă executorie;- se pune în executare din oficiu;- se execută în numele Preşedintelui României.Hotărârea judecătorească trebuie să întrunească mai multe calităţi:- să fie temeinică. Probele trebuie să fie complet şi corect administrate pentru se putea

forma convingerea certă a judecătorului cu privire la faptele reţinute;- să fie legală. La starea de fapt reţinută să fi ajuns după efectuarea procesului penal, cu

respectarea tuturor regulilor şi a drepturilor părţilor, stabilite şi garantate de lege; să se fifăcut o corectă aplicare a dispoziţiilor materiale;

- pedeapsa aplicată să fie just individualizată şi cheltuielile morale acordate să fieechitabile;

- prin pedeapsa aplicată să se realizeze şi prevenţia generală.3.2. Deliberarea şi luarea hotărâri judecătoreştia) deliberarea. Luarea hotărârii judecătoreşti are loc în urma deliberării. În art. 307 C.

proc. pen., se stabileşte că la deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia aavut loc dezbaterea. Pentru a se asigura independenţa şi supunerea numai legii a judecătorilorşi întrucât o asemenea activitate presupune evaluarea actelor de la dosar şi în cazul cândcompletul este format din mai mulţi judecători, consultarea lor şi armonizarea părerilor, legeaa stabilit că deliberarea se face în secret. Se recomandă ca deliberarea şi pronunţarea hotărâriisă se facă de îndată după încheierea dezbateri lor. În cazul când există motive temeinice(cauza este complexă sau rolul instanţei este foarte încărcat), deliberarea şi pronunţarea pot fiamânate cel mult 15 zile. Nerespectarea acestui termen poate atrage sancţionarea disciplinarăa magistraţilor în culpă.

În cazul în care completul este format din mai mulţi judecători, se consacră de art. 308 C.proc. pen., principiul colegialităţii, potrivit căruia, indiferent de funcţia pe care o deţin şi devechimea lor, judecătorii au vot egal şi hotărârea trebuie să constituie acordul acestora asuprachestiunilor supuse deliberării.

b) luarea hotărârii. Deliberarea este condusă de preşedintele instanţei, care are numairolul de coordonator. În această calitate va pune în discuţie fiecare chestiune asupra căreiatrebuie să se hotărască, în raport de etapa în care se află judecarea cauzei. Preşedintele va luaopiniile şi exprimându-şi ultimul opinia, va urmări dacă acestea concordă. Pentru a se lua ohotărâre legea a consacrat principiile: unanimităţii, şi în cazul în care nu se realizează, almajorităţii. Astfel:

- în cazul unui complet format din trei sau mai mulţi judecători, dacă nu poate fi întrunitămajoritatea, rezultând mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia ceamai severă trebuie să se alăture opiniei cele mai apropiate de opinia sa.

Independenţa judecătorilor se poate materializa, în cursul judecăţii, prin dreptul acestora laopinie separată. Pentru a se cunoaşte temeiurile acesteia, opinia separată trebuie motivată.

- Dacă completul este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită seproduce o divergenţă care se va rezolva formându-se un complet de divergenţă care varejudeca cauza. Completul de divergenţă se formează prin intrarea în completul de judecată a

Page 17: Capitolul Trei

Judecata 347preşedintelui instanţei, a vicepreşedintelui sau a unui judecător desemnat de conducereainstanţei.

c) minuta. Rezultatul deliberării se va consemna într-un act numit minută. Acest act esteobligatoriu deoarece atestă că a avut loc deliberarea. Lipsa minutei este sancţionată cunulitatea absolută a hotărârii21.

Ea trebuie să constituie garanţia că rezultatul judecăţii, conţinut de dispozitiv, esteexpresia deliberării judecătorilor, de aceea trebuie semnată de toţi membrii completului dejudecată. Din acest moment minuta nu mai poate fi schimbată chiar dacă ulterior, cu ocaziaredactării hotărârii judecătorii îşi dau seama că soluţia este greşită. Dispozitivul hotărâriitrebuie să fie identic cu minuta22.

d) pronunţarea hotărârii. Potrivit art. 310 C. proc. pen., pentru a se aduce la cunoştinţapersoanelor interesate, hotărârea se pronunţă în şedinţa publică23. Pronunţarea se face de cătrepreşedintele instanţei, asistat de grefier. Nu mai este nevoie ca să fie şi ceilalţi membrii aicompletului. De asemenea, prezenţa părţilor nu mai este necesară, motiv pentru care părţilenu se citează. Pronunţarea se face de îndată după încheierea dezbaterilor şi deliberare. Sigur,când se va amâna deliberarea, se va fixa termen pentru pronunţare, care va fi adus lacunoştinţa părţilor şi va putea fi urmărit în condica de şedinţe a instanţei.

Din momentul pronunţării curge termenul de exercitare a căilor de atac pentru procuror şipărţile prezente la dezbateri. Dacă hotărârea este definitivă, din acest moment curge termenulde exercitare a căilor de atac extraordinare. Hotărârea se va trece, după pronunţare, în condicade şedinţă a instanţei de unde poate fi cunoscută de procuror sau persoanele care nu au fostprezente la pronunţare.

e) felul hotărârilor judecătoreşti. Potrivit art. 311 C. proc. pen., hotărârile judecătoreştisunt de trei feluri: sentinţe, decizii şi încheieri.

Sentinţa penală este hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă înurmătoarele situaţii:

- prin care rezolvă fondul cauzei, în sensul că se dă o rezolvare acţiunii penale şi, dacă estecazul, acţiunii civile. În ce priveşte latura penală, pot fi soluţii: de condamnare, achitare sauîncetarea procesului penal. În ce priveşte latura civilă pot fi soluţii: de admitere în totalitatesau în parte şi de respingere. În unele cazuri, instanţa nu va soluţiona acţiunea civilă [art. 346alin. (4) C. proc. pen.]. Dacă sunt mai multe fapte sau mai multe persoane, instanţa poate săpronunţe, faţă de unele persoane sau pentru unele fapte, după caz, una din aceste soluţii.

În această categorie intră şi soluţiile prin care se dă rezolvare unor cereri privind uneleincidente legate de executarea pedepsei. Procedura este stabilită de art. 460 C. proc. pen.:

21 Lipsind minuta, judecata este lovită de nulitate absolută. A se vedea, T.B., s. I pen., decizianr. 418/R/21.08.1996, în Dreptul, nr. 3/1997, p. 117 şi C.A.B., s. a II-a pen., decizia nr. 218/1994, Culegere V, p. 99.

22 În cazul când se constată o neconcordanţă între minută şi dispozitiv, care nu constituie rezultatul unei erori materiale cear putea fi îndreptată conform art. 195 C. proc. pen., hotărârea trebuie casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare. În speţă s-aprevăzut că pedeapsa aplicată este de 7 ani, iar în dispozitivul hotărârii s-a făcut menţiune că pedeapsa este de 6 aniînchisoare. A se vedea, C.S.J., s. pen., decizia nr. 2467/1992, Dreptul, nr. 3/1994, p. 114. Constituie o neconcordanţă întreminută şi dispozitiv şi reţinerea în minută că inculpatul a săvârşi o infracţiune iar în dispozitiv, s-a arătat corect că inculpatul asăvârşit două infracţiuni. Această eroare nu mai poate fi îndreptată pe nici o cale procedurală, astfel încât hotărârea trebuiedesfiinţată în vederea înlăturării neconcordanţei între minută şi dispozitiv. A se vedea, T.S., s. pen., decizia nr. 3367/1970,R.R.D., nr. 1/1971, p. 156.

23 Lipsa din minută a menţiunii că hotărârea s-a pronunţat în şedinţă publică nu atrage nulitatea acesteia - nulitate ce nu arputea fi decât relativă, căci încălcările dispoziţiilor legale nu fac parte din cele prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., atâtavreme cât dispozitivul hotărârii conţine menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. A se vedea, T.S., s. pen., decizianr. 2272/1981, R. 3, p. 143.

Page 18: Capitolul Trei

Judecata348- prin care instanţa sesizată cu judecarea cauzei, se dezînvesteşte, fără a soluţiona

fondul cauzei, cum sunt sentinţele de declinarea competenţei (art. 42, 285 C. proc. pen.) saude restituirea cauzei la procuror (art. 332-337 C. proc. pen.). Este greşit a se da această soluţieprin încheiere sau prin „scoaterea cauzei de pe rol”24.

Se mai pot întâlni sentinţe şi în cadrul căilor de atac extraordinare. Astfel: în ipotezaprevăzută de art. 386 lit. d) C. proc. pen. sau în cazul respingerii în principiu a revizuirii, art.392 alin. (3) C. proc. pen., soluţia se ia prin sentinţă.

Indiferent de gradul instanţei, dacă rezolvă cauza în primă instanţă, aceasta se soluţioneazăprin sentinţă.

Decizia penală. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra: apelului, recursului,recursului în anulare, recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţade recurs în rejudecarea cauzei se numeşte decizie [art. 311 alin. (2) C. proc. pen.].Legiuitorul a avut în vedere că prin decizie se soluţionează o cale de atac de către instanţa decontrol, indiferent că, de regulă, este o cale de reformare (majoritatea căilor de atac seexercită la instanţa ierarhic superioară) sau, uneori, este o cale de reformare (calea de atac seexercită la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată) cum este cazul contestaţiei în anulare,pentru primele trei cazuri prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) C. proc. pen.

În literatura de specialitate, se apreciază că prin decizie trebuie soluţionate şi conflictele decompetenţă şi cererile de strămutare, căci ele sunt de competenţa unei instanţe de control25.Întrucât, în cazul strămutării, Curtea Supremă de Justiţie, acţionează ca instanţă ierarhicsuperioară, apreciem că rezolvarea cererilor de strămutare trebuie să se facă prin încheiere,iar în cazul soluţionării conflictelor de competenţă întrucât acţionează ca instanţă de controlurmează a hotărî prin decizie26.

Prin decizie se soluţionează şi recursul împotriva unor încheieri, acolo unde legea prevedeposibilitatea atacării lor cu recurs.

Încheierea de şedinţăPotrivit art. 311 alin. (3) C. proc. pen., toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul

judecăţii se numesc încheieri.Spre deosebire de încheierea de şedinţă, care are un dublu caracter şi conţinut, de proces-

verbal şi de hotărâre judecătorească, încheierea ca hotărâre judecătorească se consideră numaiacea parte ce conţine o dispoziţie a instanţei de judecată prin care s-a luat o hotărâre. Dinacest motiv, unele încheieri fac corp comun cu sentinţa sau decizia, deoarece chestiunilerezolvate au contribuit la soluţionarea fondului cauzei sau se iau măsuri de siguranţă sauasiguratorii. Astfel, sunt încheierile prin care s-au admis sau respins unele excepţii, s-aurezolvat unele chestiuni prealabile, s-a decis asupra unor cereri de probaţiune, s-a hotărâtasupra extinderii procesului penal.

Prin unele încheieri se rezolvă chestiuni adiacente fondului, şi pot fi independente,deoarece pot fi atacate şi separat cu recurs şi o dată cu fondul. Din această categorie sunt celeprivind luarea, revocarea sau înlocuirea unor măsuri preventive, suspendarea judecăţii.

24 În acest sens, C.A. Constanţa, încheierea din 29 octombrie 1993, (Dosar nr. 292/1993), Dreptul, nr. 4/1994, p. 79.25 Gr. Theodoru, op. cit., p. 217.26 Curtea Supremă de Justiţie soluţionează cererile de strămutare prin încheiere şi conflictele negative de competenţă prin

decizie. A se vedea, C.S.J., s. pen., decizia nr. 565/3.03.1995, în Repertoriu de practică şi literatură juridică, 1994-1997, C.Crişu, op. cit., p. 732-733.

Page 19: Capitolul Trei

Judecata 349Unele încheieri se dau după pronunţarea sentinţei sau deciziei, în vederea înlăturării

unor erori materiale ori a omisiunilor vădite (art. 195, 196 C. proc. pen.).4. Redactarea şi semnarea hotărâriiPotrivit art. 310 alin. (2) C. proc. pen., hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la

pronunţare.Sentinţa sau decizia se redactează de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea

cauzei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de grefier [art. 312 alin. (1)C. proc. pen.]. Nesemnarea hotărârii de către toţi judecătorii completului poate constitui unmotiv de nulitate absolută, deoarece nu se poate verifica care din judecători au participatefectiv la deliberare27, dar nesemnarea hotărârii de către grefier nu constituie o omisiune dincele menţionate în art. 197 alin. (2)C. proc. pen., deoarece grefierul nu face parte din completul de judecată, şi poate constituidoar un motiv de nulitate relativă28. Lipsa se poate suplini prin semnarea ulterioară de cătregrefier a hotărârii29.

Dacă unul dintre membrii completului de judecată se află într-o situaţie în care esteîmpiedicat să semneze hotărârea, aceasta se semnează în locul lui de preşedintelecompletului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semneazăde preşedintele instanţei.

Dacă grefierul este împiedecat să semneze, hotărârea se semnează de grefierul şef.Pentru a se putea verifica temeinicia împiedicării, în toate cazurile se face menţiune despre

cauza care a determinat împiedicarea. Împiedicarea trebuie să fie reală. Lipsa acesteimenţiuni nu atrage nulitatea decât în cazul în care se dovedeşte că prin aceasta s-a adus părţiio vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii30.

27 Ibidem, p. 423, 424. În acest sens, C.A. Timişoara, decizia penală nr. 51/R/1996.28 T.S., s. pen., decizia nr. 4844/1970, R.I., p. 209.29 G. Antoniu şi N. Volonciu, Practica judiciară penală, vol. IV, op. cit., p. 209.30 T.j. Sibiu, decizia penală nr. 54/1969, R.R.D., nr. 1/1970, p. 181.

Page 20: Capitolul Trei
Page 21: Capitolul Trei

Judecata 351

Capitolul IIJudecata în primă instanţă

Secţiunea I Caracterizare generală a judecăţii în primă instanţă

1. Scopul judecăţii în primă instanţăJudecata în primă instanţă are drept scop soluţionarea actului de sesizare, prin care se cere

tragerea la răspundere penală a unei persoane considerate vinovată de comiterea uneiinfracţiuni, persoană căreia, dacă se confirmă învinuirea şi întruneşte condiţiile răspunderiipenale, trebuie să i se aplice o pedeapsă prevăzută de legea penală sau o altă măsură penalăiar, dacă este nevinovată sau există sau intervine o cauză de înlăturare a răspunderii penale,trebuie să i se dea o hotărâre de necondamnare.

Judecata în primă instanţă este o etapă iniţială şi obligatorie a judecăţii, deoarece fiecarepersoană acuzată în materie penală, are dreptul să-i fie examinată cauza sa în mod echitabil,public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit delege31.

Hotărârea dată în urma judecăţii în primă instanţă, prin care s-a soluţionat sesizarea pefond, poate rămâne definitivă dacă nu s-a exercitat o cale de atac.

În cadrul judecăţii în primă instanţă se soluţionează toate problemele care decurg dinsăvârşirea infracţiunii, inclusiv latura civilă a procesului penal. În cazul în care din motivetemeinice şi legale, persoana împotriva căruia s-a făcut sesizarea (rechizitoriu sau plângereprealabilă) nu poate fi trasă la răspundere penală se va da o soluţie de necondamnare-achitaresau încetarea procesului penal -.

În cazul soluţionării fondului cauzei, la judecata în primă instanţă nu poate lipsi -cercetarea judecătorească - aceasta fiind o etapă obligatorie, în cadrul căreia instanţaadministrează şi apreciază nemijlocit, în public şi contradictoriu, materialul probator.

Judecata în primă instanţă este impusă şi de principiul prezumţiei de nevinovăţie, care nupoate fi răsturnată, cu efecte erga omnes, decât printr-o hotărâre judecătorească care poatedeveni definitivă după parcurgerea etapelor şi stadiilor prevăzute de lege.

Este posibil ca, în urma exercitării unei căi de atac, cauza să fie trimisă la prima instanţă.În această situaţie, de sesizare atipică, judecata se va desfăşura după regulile aplicabilejudecăţii în primă instanţă.

2. Obiectul judecăţii în primă instanţăÎn art. 317 C. proc. pen. se stabileşte „obiectul judecăţii” în primă instanţă potrivit căruia

judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în cazde extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.

Întrucât în art. 317 C. proc. pen. se stabileşte că în primă instanţă judecata se mărgineşte la„fapta” arătată în actul de sesizare, s-a tras concluzia că instanţa de judecată nu este ţinută deîncadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, mai mult, dacă unei fapte nu i s-a dat

31 Din art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4

noiembrie 1950, şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată înM. Of., P. I, nr. 135/31.05.1994.

Page 22: Capitolul Trei

Judecata352

încadrarea juridică în dispozitivul rechizitoriului, dar aceasta este descrisă în partea„expozitivă” instanţa este legal învestită să judece şi această faptă32.

Pentru ca instanţa să fie legal învestită în acest ultim caz, fapta ce constituie obiectuljudecăţii, în sensul art. 317 C. proc. pen., trebuie determinată în cuprinsul actului de sesizareprin toate elementele sale constitutive, care să ateste neîndoielnic vocaţia la o anumităîncadrare juridică şi deci voinţa procurorului ca instanţa să fie sesizată cu judecarea ei. Osimplă referire incidentă la o asemenea încadrare nu satisface cerinţele art. 317 C. proc. pen.,cu atât mai puţin atunci când ea nu a făcut obiectul cercetării penale33.

În cazul extinderii obiectului judecăţii, potrivit art. 335-337 C. proc. pen., şi la alte fapte şipersoane, judecata se va desfăşura şi cu privire la acestea.

Dacă prin rechizitoriu inculpaţii au fost scoşi de sub urmărire penală, pentru una dinfaptele imputate, iar în cursul judecăţii procurorul nu a cerut extinderea procesului penalpentru acea faptă, instanţa nu se poate socoti învestită cu judecarea faptei respective - pentrumotivul că ar menţionată în partea expozitivă a rechizitoriului - judecata urmând a se limita lafaptele arătate în actul de sesizare, aşa cum se prevede în art. 317 C. proc. pen.34 În cazul încare prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea pentru o infracţiune, chiar dacă ulterior nu s-amai dispus trimiterea in judecată pentru această faptă, iar instanţa de judecată nu a mai fostsesizată în alt mod prin acţiune directă sau prin extinderea procesului penal, este nelegalăcondamnarea inculpatului şi pentru această infracţiune, deoarece instanţa nu a fost sesizatăpotrivit legii şi cu judecarea acestei fapte35.

Extinderea se poate face numai în cursul judecăţii în primă instanţă, deoarece inculpatultrebuie judecat în primă instanţă, pentru oricare din faptele de care este acuzat, acesta fiind undrept fundamental al său, de a beneficia de toate gradele de jurisdicţie.

În cazul în care sesizare se face prin plângere prealabilă, pentru infracţiunile prevăzute deart. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., trebuie avute în vedere la judecata în primă instanţă şidispoziţiile 131 C. pen., potrivit cărora „fapta care a adus o vătămare mai multor persoaneatrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privirenumai la unul din ei [alin. (3)], şi fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor lasăvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unuldin ei [alin. (4)].

Încălcarea dispoziţiilor relative la sesizarea instanţei sunt sancţionate cu nulitatea absolutăprevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Soluţionarea de către prima instanţă a cauzei înalte limite decât cele stabilite de art. 317 C. proc. pen., cu privire la obiectul judecăţii, vaatrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate deoarece se eludează dreptul la cunoaştereacompletă a învinuiri, a dreptului de apărare prin toate mijloacele stabilite de lege şi a altorgaranţii procesuale.

32 C.S.J., s. pen., decizia nr. 176/26.01.1996, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1996, Ed. Proema, Baia

Mare, p. 208.33 T.S., s. pen., decizia nr. 2182/1984, C.D., p. 338. În acelaşi sens şi T.S., s. pen., decizia

nr. 466/1983, R. 3, p. 199.34 T.S., s. pen., decizia nr. 711/1981, C.D., p. 356.35 C.A. Constanţa, decizia penală nr. 47/1993, Dreptul, nr. 2/1995, p. 77; C.S.J., decizia

nr. 680/1995, Pro Lege, nr. 4/1995, p. 95.

Page 23: Capitolul Trei

Judecata 353

3. Dispoziţii privind participanţii, specifice judecăţii în primă instanţă

3.1. Instanţa de judecatăJudecata în primă instanţă trebuie efectuată de instanţa stabilită de normele de competenţă.

Potrivit acestora judecătoria şi tribunalul militar au o competenţă generală iar celelalteinstanţe au o competenţă expres stabilită după natura şi gravitatea infracţiunii sau calitateafăptuitorului.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 92/1992 (modificată prin Legea nr. 142/1997), cauzele dateîn competenţa în primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă deun singur judecător.

Nu s-au modificat prevederile privind instanţele militare (art. 10, 13 şi 16 din Legea nr.54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare). În continuare tribunalulmilitar teritorial şi Curtea Militară de Apel, judecă în primă instanţă cu un complet format dindoi judecători militari; în mod excepţional, se judecă de un singur judecător militar, latribunalul militar, cauzele privind infracţiunile la care se referăart. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. săvârşite de militari până la gradul de căpitan,infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate cu pedeapsa închisorii de celmult doi ani, inclusiv cererile şi căile de atac în legătură cu aceste infracţiuni de competenţaprimei instanţe de judecată, precum şi cererile de reabilitare.

Au rămas nemodificate şi dispoziţiile privind compunerea primei instanţe la CurteaSupremă de Justiţie, dată fiind importanţa cauzelor date în competenţă, completul de judecatăfiind format din trei judecători.

3.2. Participarea procuroruluiPotrivit art. 315 C. proc. pen., procurorul este obligat să participe la şedinţele de judecată

unde legea dispune, după următoarea distincţie:Astfel, la judecata în primă instanţă la judecătorii, procurorul este obligat să participe în

următoarele situaţii:- în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu. Este firesc ca

procurorul să susţină, dacă este cazul, învinuirea în toate cauzele în care instanţa dejudecată a fost sesizată în urma efectuării urmăririi penale;

- în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 2 anisau mai mare. Prin expresia „infracţiunea săvârşită”, se înţelege potrivit art. 144 C. pen.,oricare dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă36.Această obligaţie subzistă şi în cazul în care se prevede şi pedeapsa alternativă a amenziidacă pedeapsa închisorii este de cel puţin 2 ani închisoare;

- în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie sau este minor. În cepriveşte starea de detenţie, acesta poate fi şi în altă cauză penală sau contravenţională;

- în cazul în care se dispune înlocuirea amenzii cu cea a închisorii.Procurorul poate să participe, la judecătorie, în celelalte cazuri, când participarea nu este

obligatorie, când consideră necesar.La judecata în primă instanţă, la celelalte instanţe, participarea procurorului este

obligatorie.Neconstituirea completului cu procuror, în cauzele în care participarea acestuia este

obligatorie va atrage sancţiunea nulităţii absolute a actelor întocmite în lipsa acestuia sau a

36 În acest sens, T.S., s. pen., decizia nr. 1810/1981, C.D., p. 333.

Page 24: Capitolul Trei

Judecata354

hotărârii judecătoreşti întemeiate pe acestea [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.]. Participarea esteobligatorie şi în soluţionarea laturii civile a cauzei, dacă este obligatorie participarea în laturapenală.

Dovada constituirii instanţei de judecată cu procuror se va face prin înscrierea în parteaintroductivă a fiecărei încheieri de şedinţă şi a sentinţei, potrivit art. 355 şiart. 305 lit. c) C. proc. pen., a numelui şi prenumelui procurorului. În cazul omisiunii acesteimenţiuni, dovada prezenţei procurorului se va face prin existenţa concluziilor sale ce arrezulta din consemnarea acestora în aceste acte37.

3.3. Participarea inculpatuluiLegea consacră regula potrivit căreia judecata trebuie să se facă cu încunoştinţarea

inculpatului. Această măsură este în sprijinul asigurării exercitării dreptului la apărare şi alrealizării principiului aflării adevărului. Pentru a se da posibilitatea reală de pregătire pentrujudecată, în art. 313 alin. (2) C. proc. pen. se prevede că citaţia trebuie să fie înmânatăinculpatului cu cel puţin 3 zile înaintea termenului fixat.

Pentru a asigura participarea inculpatului deţinut, chiar şi în altă cauză, se prevedeobligaţia instanţei ca o dată cu citaţia, să-i comunice şi copia actului de sesizare a instanţei.

O dată realizată citarea, prezentarea inculpatului judecat în stare de libertate nu esteobligatorie. El poate fi reprezentat . Când instanţa consideră necesar, poate dispune aducereacu mandat de aducere a inculpatului aflat în stare de libertate.

În cazul inculpatului deţinut, chiar şi în altă cauză, se prevede că aducerea acestuia esteobligatorie deoarece judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului (art. 314 C.proc. pen.). Desfăşurarea judecăţii în lipsa inculpatului arestat atrage nulitatea absolută ahotărârii [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.].

În ce priveşte pe inculpatul minor, potrivit art. 484 alin. (1) C. proc. pen., judecata se faceîn prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată.

Asistenţa juridică este obligatorie în cursul judecăţii, potrivit art. 171 alin. (2) şi (3) C.proc. pen., în cazul când inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus,rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internatîntr-un centru de reeducare sau într-un institut medical - educativ, când este arestat chiar înaltă cauză, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisoriimai mare de 5 ani sau când instanţa apreciază că inculpatul nuşi-ar putea face singur apărarea. Lipsa asistenţei juridice, dacă aceasta este obligatorie potrivitlegii, atrage nulitatea absolută a hotărârii.

3.4. Participarea celorlalte părţiTrebuie subliniat faptul că participarea în proces a părţii vătămate şi a părţii civile se poate

face în această fază a procesului penal, dacă nu s-au constituit în cursul urmăririi penale,numai în urma constituirii până la citirea actului de sesizare [art. 15 alin. (2) C. proc. pen.].Mai trebuie subliniat, că potrivit art. 15 alin. (3) C. proc. pen., calitatea de parte civilă apersoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de aparticipa în calitate de parte vătămată în aceeaşi cauză. Prin această dispoziţie se consacră oexcepţie de la regula potrivit căreia o persoană nu poate întruni mai multe calităţi în procesulpenal.

Acţiunea civilă, introdusă într-o cauză penală, este scutită de taxa de timbru.În ce priveşte partea responsabilă civilmente, trebuie introdusă ca parte în proces, la cerere

sau din oficiu, tot până la citirea actului de sesizare [art. 16 alin. (1) C. proc. pen.]. Aceasta

37 În acest sens, C.A.B., s. a II-a pen., decizia nr. 526/1994, Culegere V, p. 81.

Page 25: Capitolul Trei

Judecata 355

poate interveni în procesul penal, la prima instanţă, până la terminarea cercetăriijudecătoreşti, dacă consideră necesar, luând procedura din stadiul în care se află înmomentul intervenţiei.

Toate părţile au egalitate de mijloace procesuale în latura procesului în care participă.Părţile vor fi chemate la judecată prin citare. Participarea lor nu este obligatorie cu

excepţia părţii vătămate în cauzele în care judecata se face la plângere prealabilă [prevăzutăde art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.] când lipsa nejustificată a părţii vătămate la douătermene consecutive este considerată drept retragere a plângerii prealabile (art. 2841 C. proc.pen.). Ele pot angaja un apărător şi pot fi reprezentate în tot cursul judecăţii în primă instanţă.Asistenţa juridică a acestora este obligatorieîntr-un singur caz: când instanţa apreciază că nu şi-ar putea face singure apărarea.

Ceilalţi participanţi la judecată: martorii, experţii, interpreţii, apărătorii vor fi implicaţidupă nevoile judecăţii.

3.5. Structura judecăţii în primă instanţăActivitatea de judecată în primă instanţă este complexă, necesitând, din motive de

desfăşurare în condiţii optime, benefice aflării adevărului şi pronunţării unei hotărâritemeinice şi legale în condiţiile respectării garanţiilor procesuale, o împărţire în stadii şi altesubdiviziuni (activităţi şi momente). Aceste stadii, deşi sunt comune tuturor etapelor judecăţiiau elemente specifice judecăţii în primă instanţă. Ele ordonează activitatea de judecată şi nupoate fi schimbată ordinea de desfăşurare. Aceste stadii sunt: măsurile de pregătire a şedinţeide judecată, desfăşurarea şedinţei de judecată şi deliberarea şi adoptarea hotărârii.

Secţiunea a II-a Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă

Subsecţiunea I Măsurile pregătitoare pentru şedinţa de judecată în primă instanţă

Aceste măsuri, cu caracter nepublic, au ca scop asigurarea îndeplinirii condiţiilor cerute delege pentru punerea dosarului în stare de judecată la prima înfăţişare fără riscul unor amânărineîntemeiate. Măsurile premergătoare judecăţii sunt luate de preşedintele instanţei şi suntaduse la îndeplinire de către grefier. La judecata în primă instanţă aceste măsuripremergătoare sunt:

1. Fixarea termenului şi a completului de judecatăFixarea termenului de judecată, fiind primul act prin care se marchează faptul că urmează

să se desfăşoare o judecată penală, este încredinţată preşedintelui instanţei şi se desfăşoarădupă regulile deja enunţate. Se va urmări judecarea cu celeritate a cauzei. De aceeapreşedintele instanţei va ţine cont de: ordinea intrării cauzelor, încărcătura rolului fiecăruijudecător şi de regulile speciale privind judecata cu precădere a cauzelor cu deţinuţi (art. 293C. proc. pen.) şi a cauzelor privind infracţiunile flagrante, promovate în regim de urgenţă lainstanţă.

Cu această ocazie se fixează şi completul de judecată. Judecătorul poate fi desemnatpentru o cauză sau după programarea în şedinţă a fiecăruia. În cauzele cu inculpaţi minori, sevor avea în vedere dispoziţiile privind judecarea cauzelor cu minori de către judecătoriianume desemnaţi de preşedintele instanţei. Pe cât posibil, pentru a se evita tergiversareacauzelor, preşedintele instanţei se va preocupa de desemnarea unui judecător cu respectareadispoziţiile privind incompatibilitatea prevăzute de art. 47, 48 C. proc. pen.

Page 26: Capitolul Trei

Judecata356

2. Îndeplinirea obligaţiei de citareÎntrucât judecata este guvernată de principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii, o dată cu

fixarea termenului de judecată, preşedintele instanţei va da dispoziţie pentru citareapersoanelor care trebuie să fie chemate la judecată, pe de-o parte părţile, iar pe de altă parte,martorii, experţii şi interpreţii. În cazul în care au fost trimişi în judecată infractori minori secitează autoritate tutelară şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana înîngrijirea ori supravegherea cărora se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţăeste considerată necesară de către instanţă [art. 484 alin. (2) C. proc. pen.].

În ce priveşte inculpatul, citaţia trebuie să fie înmânată cu cel puţin 3 zile înainteatermenului fixat. Nerespectarea acestui termen atrage nulitatea relativă a hotărârii.

Privitor la inculpatul arestat, pentru ca acesta să poate să-şi exercite dreptul la apărare,legea prevede următoarele garanţii procesuale:

- o dată cu citaţia, acestuia trebuie să i se înmâneze copia actului de sesizare a instanţei.Acesta poate fi rechizitoriul sau plângerea prealabilă;

- judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare dedeţinere;

- aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie. La emiterea citaţiei preşedinteleinstanţei va dispune administraţiei locului de deţinere să-l aducă pe inculpat.

Pentru celelalte părţi legea nu prevede termene speciale. Este însă necesar, dacă nu existăconstituiri de parte vătămată, parte civilă şi de parte responsabilă civilmente, la urmărireapenală, să fie citate persoana vătămată sau persoana care răspunde alături de inculpat pentruprejudiciul cauzat, potrivit legii civile, pentru a se constitui parte vătămată, parte civilă, saupentru a se introduce în proces ca parte responsabilă civilmente, înaintea de citirea actului desesizare.

Pentru primul termen de judecată se citează martorii care au fost indicaţi în dispozitivulrechizitoriului sau în plângerea prealabilă.

În cazul în care pentru audierea unor persoane este necesară folosirea unui interpret se vorlua măsuri pentru citarea unui interpret autorizat.

3. Alte măsuri pregătitoareDispunând citarea părţilor, preşedintele instanţei va lua măsuri, în cazurile în care asistenţa

juridică a inculpatului sau a celorlalte părţi este obligatorie, şi nu au apărător ales, pentrudesemnarea unui apărător din oficiu. În acest scop va cere baroului de avocaţi delegarea unuiavocat din oficiu din timp. Acesta va trebui să studieze cauza şi, dacă este necesar, să ialegătura cu inculpatul pentru a pregăti apărarea.

Procurorul şi apărătorii au obligaţia să studieze cauza pentru a putea face faţă oricăreiprobleme ridicate la primul termen de judecată.

Subsecţiunea a II-a Şedinţa de judecată în primă instanţă

1. Începutul şedinţei de judecată în primă instanţă

1.1. Verificări privitoare la părţi (art. 318 C. proc. pen.)La termenul fixat pentru judecata în primă instanţă, ca o primă măsură după intrarea

completului, judecătorul, care este şi preşedintele completului de judecată, va declara şedinţadeschisă. Această declaraţie marchează momentul din care sala unde se desfăşoară judecatadevine sală de şedinţă şi trebuie respectată solemnitatea şi disciplina judecăţii. Tot din acest

Page 27: Capitolul Trei

Judecata 357

moment se aplică principiile: oralităţii, publicităţii, contradictorialităţii şi nemijlocirii şedinţeide judecată.

Pentru a se stabili cauza care este la rând se face strigarea cauzei şi apelul părţilor. Cuprilejul apelului părţilor, se verifică îndeplinirea procedurii de citare. În cazul în care aceastanu este îndeplinită, fie şi faţă de una din părţi, şi aceasta nu este prezentă, va trebui să sedispună amânarea cauzei prin acordarea unui nou termen şi repetarea procedurii de citare.Dacă inculpatul este deţinut şi nu a fost adus la judecată se dispune amânarea cauzei subsancţiunea nulităţii absolute. Instanţa este obligată să dispună amânarea cauzei şi atunci cândprocedura de citare a inculpatului este îndeplinită dar acesta a comunicat că se află înimposibilitate de a se prezenta la judecată, evitându-se astfel nulitatea hotărârii ce s-arpronunţa în lipsa inculpatului [art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.]38.

Dacă părţile sunt prezente preşedintele verifică identitatea inculpatului. Dacă acesta se aflăîn stare de deţinere, preşedintele se încredinţează dacă a primit în termenul prevăzut în art.313 alin. (2) C. proc. pen. copia actului de sesizare a instanţei. Necomunicarea fiindsancţionabilă cu nulitatea relativă, când actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere,judecata se amână, iar preşedintele îi înmânează copie de pe actul de sesizare a instanţei,făcându-se menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă.

În cazul în care, comunicarea copiei de pe actul de sesizare s-a făcut cu mai puţin de 3 zile,contrar dispoziţiilor art. 313 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul poate cere amânarea cauzei,pentru pregătirea apărării şi instanţa este obligată să acorde amânarea.

La apelul inculpatului instanţa verifică, în cazurile în care asistenţa juridică esteobligatorie, potrivit legii, dacă acesta are apărător şi dacă este prezent. Dacă este lipsă va facedemersuri pentru ca acesta să se prezinte iar dacă nu a fost desemnat un apărător va acorda untermen pentru a se suplini această lipsă, sub sancţiunea nulităţii absolute.

1.2. Verificări privitoare la martori, experţi, interpreţi (art. 319 C. proc. pen.)În continuare, preşedintele completului face apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor.Pentru ca martorii să nu fie influenţaţi de depoziţiile inculpaţilor sau a celorlalţi martori,

preşedintele cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi pentru ca cercetareajudecătorească să aibă continuitate, le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarealui.

Legea nu dispune cu privire la persoanele care sunt în sală şi nu sunt citate ca martor laprimul termen dar care ar putea fi propuse de părţi sau procuror ca martor în cursul judecăţii.Este bine să fie îndepărtate şi aceste persoane din sala de şedinţă39. Dar prezenţa martorilor însală, din vina preşedintelui de complet care nu le-a cerut să părăsească sala40, ca şineîndepărtarea celorlalte persoane care pot dobândi calitatea de martor, nu poate lipsi cauzade aportul pe care trebuie să-l aducă acestea la aflarea adevărului.

Cu privire la experţi, întrucât aceştia şi-au depus raportul, legea dispune că rămân în salădacă instanţa nu dispune altfel.

Părţile nu vor îndepărtate din sală41, principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărareputându-se realiza, în bune condiţii, numai prin perceperea nemijlocită a declaraţiilor date deinculpat, celelalte părţi, martori şi experţi.

Interpreţii vor fi menţinuţi în sala de judecată în funcţie de necesităţi.2. Lămuriri, excepţii şi cereri

38 Gr. Theodoru, op. cit., p. 236.39 Ibidem, p. 238.40 În acest sens, D. Pavel, notă la decizia penală nr. 3626/1966 a Tribunalului regional Argeş, R.R.D., nr. 12/1967, p. 136-

141.41 C.A.B., s. a II-a pen., decizia nr. 526/1994, Culegere I, p. 81.

Page 28: Capitolul Trei

Judecata358

2.1. Rolul activ al instanţei de judecată în constituirea de parte vătămată şi civilăLegea cere preşedintelui completului de judecată să manifeste rol activ, obligându-l să

explice persoanei vătămate că se poate constitui parte vătămată şi parte civilă în proces pânăla citirea actului de sesizare. Această obligaţie îi revine instanţei de judecată ori de câte oriconstată că în cursul urmăririi penale persoana vătămată nu s-a constituit parte vătămată.Dacă partea vătămată a suferit un prejudiciu prin infracţiune îi pune în vedere că se poateconstitui şi parte civilă. Calitatea de parte civilă o pot dobândi şi persoanele care au cumpăratbunuri furate, pentru preţul plătit pentru bunul primit, dacă au fost dobânditori de bunăcredinţă42. În cazul în care aceste persoane nu sunt indicate în dispozitivul din rechizitoriu,instanţa de fond are obligaţia să acorde un termen şi să citeze eventualele părţi civile43.

2.2. Rezolvarea excepţiilor, a cererilor sau a propunerilor de probe noiApoi preşedintele instanţei va întreba procurorul şi părţile dacă au de formulat excepţii,

cereri sau propun efectuarea de probe noi [art. 320 alin. (2) C. proc. pen.].Excepţiile constau în relevarea de către părţi, procuror sau din oficiu, a unor încălcări ale

legii, a căror existenţă dacă se confirmă, procesul nu poate continua până nu se soluţioneazăîncălcarea de lege. Aceste încălcări sunt fie cazuri de nulitate absolută prevăzute de art. 197alin. (2) C. proc. pen., şi pot fi invocate şi din oficiu, fie din cele prevăzute ca nulităţi relative,şi pot fi invocate numai de părţi şi în mod excepţional de către procuror sau din oficiu.Excepţiile privind cazuri de nulitate absolută trebuie rezolvate de îndată, deoarece ele pot săducă la soluţionarea cauzei fără evocarea fondului. Nulităţile absolute pot fi invocate în oricestadiu al procesului, dar este bine să fie invocate în acest moment pentru a se evita efectuareade acte procedurale ce vor fi lovite de nulitate absolută.

Cererile constau în solicitarea de către părţi sau procuror a constatării de către instanţă aunor încălcări de lege care pot fi remediate fără a fi afectată soluţia fie pentru valorificareaunor drepturi procesuale. Astfel, se poate cere: recuzarea judecătorului, a procurorului sau agrefierului, amânarea cauzei pentru lipsă de procedură cu părţile sau pentru citareapersoanelor vătămate, pentru imposibilitatea prezentării unui inculpat, pentru angajarea unuiapărător, pentru introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente etc.

Propuneri de probe noi pot fi făcute în tot cursul cercetării judecătoreşti dar se pot ivisituaţii când această necesitate apare în acest moment. Se pot ivi situaţii când unii martoritrebuie înlocuiţi pentru că nu mai pot depune din motive obiective sau se impune efectuareaunor expertize medicale (s-a agravat starea sănătăţii victimei), expertize tehnice ş.a.

În aceste situaţii, cel ce propune probe noi, trebuie să arate faptele şi împrejurările ceurmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se aflăaceste mijloace, iar în ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Când nuse cunoaşte exact adresa martorilor se vor cere relaţii de la organele de poliţie.

2.3. Alte verificăriPotrivit art. 300 C. proc. pen. instanţa verifică din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea

actului de sesizare.

42 C.S.J., s. pen., decizia nr. 243/1992, D.C.S., p. 332.43 În cazul infracţiunii de omor trebuie citate toate persoanele care au fost în întreţinerea victimei şi sunt îndreptăţite la

despăgubiri periodice, pentru a li se explica că, potrivit art. 320 alin. (1) C. proc. pen., se pot constitui parte civilă. În acest sens,T.S., s. pen., decizia nr. 999/1976, C.D., p. 306 şi T.S.,s. pen., decizia nr. 1246/1975, R.R.D., nr. 4/1976, p. 56.

Page 29: Capitolul Trei

Judecata 359

Apoi, în cauzele în care inculpatul este arestat, dacă instanţa este legal sesizată, va verifica,la prima înfăţişare, regularitatea luării şi menţinerii acestei măsuri44.

3. Cercetarea judecătorească

3.1. Obiectul cercetării judecătoreştiDupă efectuarea acestor acte, dacă se constată că nu există nici un caz de desesizare sau de

amânare a cauzei aceasta aflându-se în stare de judecată, se trece la cercetareajudecătorească.

Cercetarea judecătorească este acea parte a judecăţii în care se administrează şi se verificăprobele necesare pentru aflarea adevărului şi formarea unei convingeri certe a judecătoruluiasupra învinuiri aduse inculpatului.

Administrarea probelor se face în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitatefiind percepute nemijlocit de judecător dar şi de procuror şi părţi.

În cazul în care sesizarea instanţei s-a făcut prin rechizitoriu se administrează probele(care pot fi administrate) administrate în faza de urmărire penală. În cazul în care acestea suntincomplete sau pentru aflarea adevărului se întrevede posibilitatea administrării de alte probe,din oficiu sau la propunerea părţilor ori a procurorului, instanţa poate dispune şiadministrarea altor probe. În baza rolului activ, instanţa de judecată trebuie să stăruie pentruînlăturarea oricărei situaţii de îndoială.

Ordinea în care se face cercetarea judecătorească este cea stabilită de lege. Instanţa poatedispune unele schimbări atunci când este necesar pentru buna desfăşurare a cercetăriijudecătoreşti.

Când este prezent inculpatul, ordinea nu mai poate fi schimbată decât după audiereaacestuia, fiind acela ce a declanşat conflictul dedus judecăţii.

3.2. Ordinea de desfăşurare a cercetării judecătoreşti

3.2.1. Citirea actului de sesizare. Când cauza se află în stare de judecată, cercetareajudecătorească începe, potrivit art. 322 C. proc. pen., prin dispoziţia dată de preşedintelecompletului grefierului de a da citire actului de sesizare. Prin citirea actului de sesizare segarantează dreptul la a cunoaşte învinuirea ce i se aduce de către inculpat, creându-se premisanecesară pentru exercitarea dreptului la apărare şi se aduce la cunoştinţă publicului prezent însală obiectul cauzei. În cauzele mai complexe, în practică se prezintă rezumativ alrechizitoriul. Deşi instanţa supremă45 a recomandat citirea în întregime a rechizitoriului,neîndeplinirea acestei obligaţii a instanţei este sancţionată cu nulitatea relativă, şi neinvocareaei duce la acoperirea acesteia46.

3.2.2. Explicarea drepturilor în cursul cercetării judecătoreşti. După ce a explicatinculpatului învinuirea ce i se aduce, preşedintele trebuie să manifeste în continuare rol activ,lămurind pe inculpat cu privire la dreptul pe care îl are de a pune întrebări coinculpaţilor,celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetăriijudecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin antrenarea acestuia la cercetareajudecătorească se asigură realizarea dreptului său la apărare dar se va aduce şi o contribuţiesubstanţială la aflarea adevărului sau a poziţiei inculpatului faţă de faptă şi urmările acesteia.

44 Obligaţia instanţei de a examina din oficiu, la prima zi de înfăţişare, regularitatea actului de sesizare, a luării şi menţinerii

arestării preventive, nu se prelungeşte până în momentul în care apărătorul unora dintre inculpaţii liberi se poate prezenta lajudecată. „Prima zi de înfăţişare”, în sensul art. 300 C. proc. pen., înseamnă începutul judecăţii, care coincide cu termenulstabilit de preşedintele instanţei. C.A. Constanţa, decizia penală nr. 35/14.02.1996, în Repertoriu […], C. Crişu, op. cit., p. 682.

45 Decizia de îndrumare a Plenului T.S., pt. I, pct. 1, C.D., 1966, p. 99.46 Gr. Theodoru, op. cit., p. 243.

Page 30: Capitolul Trei

Judecata360

3.2.3. Ascultarea inculpaţilor. Se va trece la efectuarea cercetării propriu-zise prinascultarea inculpatului.

Cunoscând învinuirea, inculpatul, în prima parte a declaraţiei, este lăsat să arate tot ceştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată. Este greşit procedeul instanţelor carese rezumă la a consemna că inculpatul menţine cele declarate la organele de urmărirepenală. Nu trebuie uitat că declaraţia inculpatului, fără a fi regina probelor, poate fi primasursă de aflare a adevărului. În a doua parte a declaraţiei, inculpatului i se pot puneîntrebări de către preşedinte care trebuie să cunoască dosarul de urmărire penală sau celerelatate în plângerea prealabilă. În continuare pot pune întrebări: procurorul, parteavătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, ceilalţi inculpaţi şi apărătorulinculpatului a cărui ascultare se face.

În virtutea rolului său de conducător al procesului penal, în această fază, instanţa poaterespinge întrebările care nu sunt necesare în cauză. Pentru nevoile aflării adevărului estepermisă reascultarea inculpatului ori de câte ori este necesar.

Atunci când inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări, pentru că aintervenit uitarea, sau când există contraziceri, reveniri între declaraţiile date anterior şi celefăcute în faţa instanţei, preşedintele nu are dreptul să treacă peste acestea şi este obligat săceară explicaţii, putând da citire, în întregime sau în parte, după caz, declaraţiilor anterioaredate de inculpat.

Dacă inculpatul uzează de dreptul la tăcere în faţa instanţei, refuzând să dea declaraţii,dacă a dat declaraţii anterior, instanţa dispune citirea acestora. În acest mod iau cunoştinţă şicelelalte părţi de declaraţiile făcute de inculpat şi se realizează principiul oralităţii.

Când sunt mai mulţi inculpaţi în cauză, ascultarea fiecăruia se face în prezenţa celorlalţidar, pentru nevoile aflării adevărului, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintreinculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţă. Pentru a se respecta principiul oralităţii şicontradictorialităţii, şi pentru ca inculpatul îndepărtat din sală să dea explicaţii, declaraţiileluate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi după ascultarea lor.

Dacă această reaudiere nu este suficientă se poate proceda chiar la o confruntare întreinculpaţi.

Pentru eliminarea unor neclarităţi, inculpatul poate fi din nou ascultat în prezenţa celorlalţiinculpaţi sau a unora din ei.

3.2.4. Ascultarea celorlalte părţi. Fiind vorba despre mijloace de probă care provin de lapersoane interesate în proces, vor fi administrate după ce au fost audiaţi inculpaţii. Părţiivătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente li se vor aplica regulile de audiere ainculpaţilor. Fiind importante surse de aflare a adevărului acestora trebuie să li se acordeimportanţa necesară de către instanţa de judecată.

3.2.5. Ascultarea martorilor (a experţilor şi a interpreţilor). Acesta este un momentimportant al cercetării judecătoreşti, deoarece în majoritatea cauzelor adevărul se află dinaceste declaraţii. Ascultarea martorilor se face după audierea inculpaţilor şi a celorlalte părţiprin chemarea lor pe rând în sală, după regulile stabilite în art. 78-86 C. proc. pen. (declaraţiilemartorilor) şi art. 323 şi 325 C. proc. pen. (audierea inculpaţilor în instanţă), care se aplică înmod corespunzător. În ce priveşte ordinea în care li se pun întrebări aceasta este: de instanţăşi de către procuror apoi de către partea care l-a propus şi la urmă de celelalte părţi.

Martorul trebuie să relateze spontan cele cunoscute. Dacă posedă un înscris în legătură cudepoziţia sa poate să se ajute de acesta citindu-l în faţa instanţei. Înscrisul poate fi examinatde către procuror şi de părţi, care desigur pot face observaţii asupra lui. În cazul în careînscrisul prezintă interes pentru cauză, instanţa poate dispune reţinerea acestuia la dosar, în

Page 31: Capitolul Trei

Judecata 361

original sau copie. Când martorul face o declaraţie prin care se contrazice cu cele declarateanterior, instanţa dispune citirea depoziţiei dată de acesta în cursul urmăririi penale. În acestesituaţii martorul trebuie să justifice contrazicerile şi dacă aceste nu sunt plauzibile el estepasibil de a fi tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă.

În situaţiile în care nu mai este posibilă audierea unui martor47, instanţa va dispune citireadepoziţiei dată de acesta în cursul urmăririi penale, respectându-se principiul oralităţii şi chiaral contradictorialităţii, deoarece părţile pot ridica obiecţii, instanţa fiind obligată să ţină seamade ea la stabilirea adevărului.

După ascultarea lor martorii rămân în sală, la dispoziţia instanţei, pentru a nu influenţamartorii de pe sală sau pentru eventuale reaudieri sau confruntări, până la terminarea actelorde cercetare judecătorească care se efectuează în şedinţa respectivă. În sistemul nostru dedrept, nefiind o criminalitate foarte agresivă, nu se iau măsuri pentru protejarea martorilor,însă ar trebui preconizate astfel de măsuri pentru că apar forme tot mai sofisticate decriminalitate organizată.

Dacă se impune reaudierea unor martori sau confruntarea acestora între ei sau cuinculpaţii, instanţa poate dispune retragerea lor sau a unora din ei, din sala de şedinţă, învederea efectuării acestor acte. Când instanţa apreciază că prezenţa martorilor nu mai estenecesară, după ce va lua concluziile procurorului şi ale părţilor, care s-ar putea să mai aibăîntrebări, poate încuviinţa plecarea acestora.

În situaţia în care unul sau mai mulţi martori lipsesc, dacă este posibil, fără a fiprejudiciată aflarea adevărului, instanţa poate dispune continuarea judecăţii sau, în cazcontrar, amânarea cauzei. Martorul a cărei lipsă este nejustificată poate fi adus silit.

Experţilor audiaţi şi interpreţilor folosiţi în cauză li se aplică acelaşi regim ca şi martorilor.Renunţarea la martori este o instituţie procesuală menită să simplifice cercetarea

judecătorească în situaţia când s-au administrat probele necesare aflării adevărului. Atuncicând consideră că probele administrate sunt suficiente pentru a demonstra poziţia şi opinia lorprocesuală procurorul şi părţile pot renunţa la martorii pe care i-au propus. Această renunţareeste supusă cenzurii instanţei care trebuie să manifeste rol activ în aflarea adevărului. Dinacest motiv instanţa nu poate admite cererea, care poate să ascundă diferite interese contrareaflării adevărului, fără control48 şi va trebui să o pună în discuţia părţilor. Aflând opiniaacestora, dacă audierea martorilor nu mai este necesară, va dispune ca martorii să nu mai fieascultaţi.

Acelaşi regim se aplică şi în ce priveşte administrarea altor probe (de ex.: o expertiză, oreconstituire sau chiar la unii martori admişi) instanţa având posibilitatea să ridice din oficiuaceastă problemă în discuţia procurorului şi a părţilor, după care va decide.

3.2.6. Prezentarea şi examinarea mijloacelor materiale de probă. Potrivit art. 330 C. proc.pen., când în cauză există mijloace materiale de probă, instanţa, din oficiu sau la cerere,respectând principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii, poate dispune, dacă este necesar,nefiind suficientă examinarea proceselor-verbale de ridicare şi planşele foto sau constatăriletehnico-ştiinţifice, aducerea şi prezentarea acestora. Cu ocazia examinării lor se poate relevanecesitatea expertizării lor, dacă sunt necesare cunoştinţele unui expert (dacă, în cazul unui

47 Martorul, fiind în spital şi netransportabil, este legal procedeul instanţei de a se fi întemeiat pe declaraţia dată în cursul

urmăririi penale, T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 253/1991, R. 3, p. 188.48 Deşi, în principiu, potrivit art. 329 C. proc. pen., procurorul şi inculpatul pot renunţa la martorii pe care i-au propus,

instanţa de judecată nu este îndreptăţită a da curs unor asemenea declaraţii şi nu poate trece la dezbaterea cauzei în fond,atâta vreme cât relatările martorilor la care s-a renunţat ar putea fi relevante cu privire la situaţia de fapt şi la vinovăţiainculpatului, T.M.B., s. I pen., decizianr. 376/1991, Culegere II, p. 176.

Page 32: Capitolul Trei

Judecata362

omor, arma-corp delict prezenta urme de folosire) sau instanţa se va lămuri direct (dacă încazul unui omor, băţul-corp delict era apt să provoace moartea victimei).

3.2.7. Amânarea pentru probe noi. După ce instanţa a administrat probele propuse îndispozitivul rechizitoriului sau în plângerea prealabilă, şi din cercetarea judecătoreascărezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrareaunor probe noi, instanţa va aprecia dacă acestea pot fi administrate fără a provoca mariîntârzieri judecării cauzei (art. 333 C. proc. pen.). Pentru evaluare necesităţii administrăriiprobelor noi şi pentru a stabili că nu se vor produce mari întârzieri în judecare cauzelor,instanţa va pune în discuţie probele noi, propuse din oficiu, de procuror sau de celelalte părţi.Prin probe noi se înţeleg probele care nu fost încă administrate în cauză49. După cepropunerile au fost discutate în contradictoriu, şi se constată că cercetare judecătorească s-arputea efectua fără a se afecta judecata cauzei, provocându-se o mai mare întârziere dacă s-ardispune restituirea cauzei, instanţa admiţând în întregime sau doar unele probe, are douăposibilităţi:

- dacă probele pot fi administrate de îndată va dispune judecarea cauzei în continuare (sepot audia martorii propuşi de părţi dacă se află la proces);

- dacă probele nu pot fi administrate în aceeaşi zi se pronunţă amânarea cauzei.Probele se admit sau se resping motivat prin încheiere.Ascultarea martorilor trebuie să se facă nemijlocit. Prezentarea în instanţă a unor noi

declaraţii de martori, fără ca aceştia să fi fost, apoi, audiaţi de instanţă, încalcă principiulnemijlocirii, şi ele nu pot sta la baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare50.

3.2.8. Terminarea cercetării judecătoreşti. După ce au fost administrate toate probele şipreşedintele instanţei apreciază că se poate trece la dezbaterea cauzei, întreabă pe procuror şipărţi dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetăriijudecătoreşti (art. 339 C. proc. pen.). Dacă şi acestea consideră că nu mai au cereri de făcut şinu se impune administrarea de noi probe sau dacă acestea au fost respinse, ori dacă s-auefectuat completările făcute, preşedintele completului declară terminată cercetareajudecătorească. Această declaraţie marchează trecerea procesului în stadiul dezbaterilorjudiciare.

Subsecţiunea a III-a Situaţii ce influenţează cursul judecăţii

1. Situaţii care determină desesizarea instanţei de judecată

1.1. Restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penaleÎn cazul în care instanţa de judecată constată că urmărirea penală a fost efectuată de un alt

organ decât cel competent, în funcţie de stadiul în care se află judecata, legea îi dăposibilitatea să acţioneze, în două modalităţi:

- dacă această constatare s-a făcut înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa sedesesizează şi restituie cauza procurorului. Lipsa de competenţă după materie şi dupăcalitatea persoanei este sancţionată cu nulitate absolută. Procurorul, primind dosarul, vatrimite cauza organului competent, aplicând art. 268 C. proc. pen. Deşi legea se referă doar lasituaţiile când cercetarea penală s-a făcut de un organ necompetent, s-a decis că aceeaşi

49 Gr. Theodoru, op. cit., p. 248.50 T.B., s. a II-a pen., decizia nr. 15/1993, Repertoriu de practică şi literatură juridică, 1994-1997, C. Crişu, op. cit., p. 587.

Page 33: Capitolul Trei

Judecata 363

rezolvare trebuie dată şi atunci când se constată că cercetarea penală s-a făcut de organul decercetare penală în locul procurorului care trebuia să efectueze urmărirea penală potrivit legii.Dacă nu s-ar da această interpretare nu ar fi o soluţie în acest din urmă caz. La fel ar rămânefără acoperire situaţiile când urmărirea penală s-a făcut de procurorul civil iar fapta este decompetenţa procurorului militar. S-a mai apreciat că această soluţie se impune când un act deurmărire penală este lovit de nulitate absolută (de exemplu lipsa apărătorului la prezentareamaterialului de urmărire penală atunci când asistenţa juridică este obligatorie) şi este necesarărefacerea urmăririi penale din acest moment51. Din aceeaşi practică se poate trage concluziacă restituirea este posibilă şi în cazul încălcării dispoziţiilor aflate sub sancţiunea nulităţiirelative, dacă se constată că vătămarea nu s-ar putea înlătura altfel52;

- dacă această constatare s-a făcut după începerea dezbaterilor53 sau când instanţa în urmacercetărilor judecătoreşti schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentrucare cercetarea penală ar reveni altui organ de cercetare, cauza nu se mai restituie. În primasituaţie justificarea constă în administrarea probatoriului în condiţiile ce decurg dinprincipiile proprii judecăţii, care ar face inutilă repetarea probatoriului în faza de urmărirepenală. Evitându-se un formalism excesiv al procesului penal, în condiţiile în care nu esteafectată aflarea adevărului, şi nu sunt lezate garanţiile procesuale, legea a acoperit aceastănulitate absolută. Pentru aceleaşi considerente, în situaţia schimbării încadrării juridice datefaptei într-o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ decercetare, întrucât ar fi inutilă repetarea urmăririi penale după cercetarea judecătorească,legea a acoperit nulitatea absolută generată de lipsa de competenţă a organului de cercetare.În practică s-au ivit două situaţii:

- când, în urma schimbării încadrării, competenţa revine instanţei superioare, dar urmărireapenală a fost efectuată de parchetul de pe lângă acea instanţă. În acest caz s-a decis că nu serestituie cauza procurorului ci aceasta se declină instanţei competente deoarece urmărireapenală este efectuată de organul competent54;

- când judecătoria a fost sesizată de parchetul de pe lângă aceasta şi a schimbat încadrareajuridică într-o infracţiune de competenţa tribunalului, urmează a se dispune trimiterea cauzeila procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal, şi nu îşi va declina competenţa în favoareatribunalului deoarece este obligatorie refacerea urmăririi penale de parchetul competent.

Trebuie făcute două observaţii:- când se constată că instanţa nu este competentă să soluţioneze cauza (de exemplu cauza

este de judecată de o instanţă civilă şi este de competenţa unei instanţe militare) cauza serestituie obligatoriu procurorului şi nu se declină55;

- când cercetarea penală a fost făcută de organul de cercetare şi trebuia făcută de procuror,dacă constatarea necompetenţei organului de cercetare se face după începerea dezbaterilor,nulitatatea absolută se acoperă.

1.2. Restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penaleÎn cadrul cercetării judecătoreşti instanţa are obligaţia de a manifesta rol activ şi să

administreze şi probe noi pentru completa elucidare a cauzei. În cazul în care se constată încursul administrării probelor sau al dezbaterilor că urmărirea penală nu este completă şi că înfaţa instanţei completarea acesteia s-ar putea face cu mare întârziere, instanţa se poatedesesiza şi restitui cauza procurorului. Restituirea este un remediu procesual prin care se

51 Decizia de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1972, C.D., din anul 1972, p. 27.52 Gr. Theodoru, op. cit., p. 258.53 C.S.J., Decizia Completului de 9 judecători nr. 16/1997, Buletinul Jurisprudenţei 1998, p. 379.54 C.S.J., s. pen., decizia nr. 2342/1992, D.C.S., pag 328.55 T.j. Constanţa, decizia penală nr. 559/1979, R.R.D., nr. 12/1979, p. 65.

Page 34: Capitolul Trei

Judecata364

dispune reluarea urmăririi penale în cazul în care urmărirea penală este incompletă, şicompletarea acesteia s-ar face cu mare întârziere, ce are drept scop efectuarea urmăririipenale în mod complet pentru ca instanţa să aibă posibilitatea să reia administrarea probelor .

Condiţii pentru a se dispune restituirea:a) urmărirea penală să fie incompletă. Nu se poate aprecia că urmărirea penală este

incompletă în situaţiile:- când nu s-a administrat de instanţă nici o probă56;- în situaţia în care instanţa apreciază că s-au săvârşit şi alte fapte sau a participat şi o altă

persoană decât cea arătată în actul de sesizare, dacă nu s-a cerut de către procuror şi instanţade judecată n-a admis extinderea procesului penal pentru alte fapte sau persoane57 deoareceprocurorul fiind titularul acţiunii penale nu poate fi obligat să pună în mişcare acţiunea penalăîmpotriva convingerii sale;

- când latura penală este lămurită numai cu privire la acţiunea civilă58; când dinrechizitoriu lipsesc unele menţiuni (cum ar fi în cazul unor fapte succesive de furt, absenţaunor indicaţii privitoare la data şi obiectul material al fiecărei sustrageri) sau pentruconsiderentul, cu caracter general, că unele fapte nu ar fi suficient dovedite59; când existăcontradicţii între declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor, precum şi împrejurarea că martoriişi inculpaţii şi-au modificat sau retractat în instanţă declaraţiile date la urmărirea penală60;

b) completarea urmăririi penale în faţa instanţei s-ar face cu mare întârziere. Dacăadministrarea probelor necesare stabilirii stării de fapt se poate face de către instanţă, fără caprin aceasta să se ajungă la o mare întârziere a judecăţii, restituirea este ilegală61.

Astfel, nu sunt temeiuri pentru a fi restituită o cauză dacă:- nu s-a efectuat urmărirea penală, instanţa fiind sesizată la plângere prealabilă, în cazurile

prevăzute de art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., deoarece în aceste cazuri neefectuându-seurmărire penală chiar dacă cercetarea judecătorească s-ar face cu întârziere, organele decercetare nu sunt abilitate legal cu efectuarea urmăririi penale;

- apare necesitatea reexaminării încadrărilor juridice pentru unii din participanţi,determinarea temeiului juridic al răspunderii persoanelor introduse în cauză ca părţiresponsabile civilmente, ca şi diferenţele existente între procesul-verbal încheiat de organeleC.F.I. şi raportul de expertiză sau între rechizitoriu şi cererea de despăgubiri a părţii civile cuprivire la cuantumul prejudiciului, nu pot constitui temei pentru restituirea cauzei la procurorcât timp nu s-a demonstrat că în legătură cu aceste situaţii trebuie efectuate probe pe careinstanţa nu le-ar putea administra decât cu mare întârziere. Pe de altă parte, chiar dacă stareasănătăţii unuia din inculpaţi ar impune ca el să fie supus unei expertize psihiatrice - probăcare nu s-a efectuat în cursul urmăririi penale - instanţa poate să remedieze acest neajuns,dispunând ea însăşi examinarea medico-legală a acestui inculpat şi luând măsurile reclamatede concluziile la care se va ajunge cu privire la starea lui psihică62. Aceste condiţii trebuieîntrunite cumulativ pentru a se putea dispune o restituire întemeiată.

1.3. Procedura de restituire, căi de atac şi efectele restituirii cauzei la procurorProcedura stabilită este comună.

56 C.S.J., s. pen., decizia nr. 49/1994, Dreptul, nr. 10-11/1994, p. 129. Apreciem că această soluţie se impune indiferent

dacă constatarea s-a făcut în cursul cercetării judecătoreşti sau al dezbaterilor.57 T.S., secţia militară, decizia nr. 21/1987, C.D., p. 352; C.S.J., s. pen., decizia nr. 256/1997, B.J., 1997, p. 376.58 C.S.J., s. pen., decizia nr. 768/1992, D.C.S., p. 457; C.S.J., s. pen., decizia nr. 2844/1997, B.J., 1998, p. 378.59 T.S., s. pen., decizia nr. 1102/1986, C.D., p. 323.60 T.S., s. pen., decizia nr. 1304/1984, C.D., p. 336.61 T.S., secţia militară, decizia nr. 17/1981, R.R.D., nr. 12/1981, p. 110.62 C.S.J., s. pen., decizia nr. 768/1992, D.C.S., p. 457.

Page 35: Capitolul Trei

Judecata 365

Părţile şi procurorul pot cere restituirea atunci când consideră că se află în într-o situaţiecare impune restituirea cauzei. Instanţa poate lua în considerare şi din oficiu motivele derestituire. În cazul în care se ridică această problemă, ea este pusă în discuţia părţilor dupăcare instanţa va delibera. Hotărârea de restituire se ia în primă instanţă printr-o sentinţă princare instanţa se dezînvesteşte, fără a judeca fondul cauzei.

Pentru a se evita arbitrarul, în cazul restituirii pentru completarea urmăririi penale, legeaobligă instanţa să arate motivele pentru care dispune restituirea şi să indice faptele şiîmprejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă. Este apreciat canelegal procedeul primei instanţe care, făcând uz de dispoziţiile art. 333 C. proc. pen.,restituie dosarul procurorului pentru motivul că urmărirea penală nu ar fi completă, în sensulcă nu sunt probe suficiente pentru a susţine învinuirea, fără însă a indica în mod concretfaptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi mijloacele de probaţiune ce vor fi folositeîn acest scop63.

Sentinţa de restituire este supusă căii de atac a recursului. Potrivit art. 332alin. (3) C. proc. pen., împotriva hotărârii de desesizare pot face recurs procurorul şiinculpatul arestat în cauză. Fiind sesizată cu neconstituţionalitatea acestei dispoziţii carelimita persoanele ce au aptitudinea de a declara recurs, prin Decizianr. 129/1996 Curtea Constituţională a apreciat că această dispoziţie este contrarăart. 128 din Constituţie şi ca urmare are drept de recurs orice parte interesată în soluţionareacu celeritate a cauzei. Pentru a nu se întârzia soluţionarea cauzei legea obligă instanţa sătrimită dosarul procurorului imediat după rămânerea definitivă a hotărârii la prima instanţăsau în cel mult 5 zile de la pronunţarea hotărârii de către instanţa de recurs.

Efectele restituirii sunt: instanţa se desesizează şi ca urmare cauza trece din nou în faza deurmărire penală cu toate consecinţele. Urmărirea penală este cu acţiunea penală pusă înmişcare. Procurorul redevine conducătorul procesului penal. Procurorul care conduceparchetul unde s-a restituit dosarul va trebui să aibă în vedere, la repartizarea cauzei, şidispoziţiile art. 49 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora persoana care a efectuat urmărireapenală este incompatibilă, iar procurorul care efectuează urmărirea penală sau supravegheazăcercetările să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacereaeste dispusă de instanţă. Procurorul are iniţiativa orientării urmăririi penale dar va trebui săasigure îndeplinirea dispoziţiilor date de instanţă privind actele ce trebuie refăcute sauprobele ce trebuie administrate altfel instanţa va restitui cauza din nou pentru refacerea saucompletarea urmăririi penale. În raport de nevoile aflării adevărului pot fi administrate şi alteprobe decât cele dispuse de instanţă. La terminarea urmăririi penale procurorul va da soluţiape care o impun probele şi dispoziţiile legale în momentul acela. Instanţa, dacă se ajunge la osoluţie de trimitere în judecată, va trebui reînvestită prin rechizitoriu.

2. Modificări ale limitelor sesizării primei instanţe

2.1. Schimbarea încadrării juridiceJudecata în bune condiţii cu respectarea principiului legalităţii nu se poate face dacă

faptele cu care aceasta a fost sesizată nu au o încadrare juridică corectă. Corecta încadrare afaptelor deduse judecăţii influenţează întregul proces. Astfel, corecta încadrare a faptelordetermină: ca urmărirea penală să fie efectuată de organele competente, corecta sesizare ainstanţei de judecată, respectarea dispoziţiilor ce garantează dreptul la apărare, participareaprocurorului la şedinţa de judecată etc.

63 T.S., secţia militară, decizia nr. 21/1987, C.D., p. 352.

Page 36: Capitolul Trei

Judecata366

Încadrarea juridică a faptei presupune pentru fiecare inculpat în parte ca după ce s-astabilit fapta cu care este învestită instanţa să se stabilească: infracţiunea-tip, stadiul deconsumare, variantele calificate sau mai puţin agravate, forma de participare şi circumstanţeleatenuante sau agravante aplicabile acestuia, alte prevederi legale incidente ce pot avea efectasupra răspunderii penale şi civile.

Pentru realizarea deplină a dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţiiapreciem, alături de alţi autori, că interpretarea normelor referitoare la schimbarea încadrăriijuridice e bine să fie cât mai largă, dispoziţiile din art. 334 C. proc. pen. cu caracter degaranţie urmând să fie incidente în situaţii cât mai numeroase64. Astfel, în cazul schimbăriiformei de recidivă reţinute în rechizitoriu, trebuia respectată procedura prevăzută de art. 334C. proc. pen.65

Schimbarea încadrării juridice poate fi făcută în tot cursul judecăţii, dacă se consideră căîncadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată. Aceasta însemnăcă schimbarea încadrării juridice poate fi făcută în cursul măsurilor pregătitoare prin cererileprevăzute de art. 320 alin. (2) C. proc. pen., în cursul cercetării judecătoreşti sau aldezbaterilor. Instanţa poate să ajungă la concluzia necesităţii schimbării încadrării juridice încursul deliberării.

Schimbarea încadrării juridice presupune următoarele obligaţii ale instanţei:- să pună în discuţie noua încadrare juridică;- să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau

eventual amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea66.Dacă nu i se atrage atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă

sau eventual amânarea judecăţii pentru a pregăti apărarea sau nu se lasă cauza mai la urmă cise trece la discutarea schimbării încadrării, omisiunea instanţei poate fi lovită de nulitaterelativă67 dacă inculpatul dovedeşte că prin încălcarea prevederilor art. 334 C. proc. pen. i s-aadus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod68. Aceeaşi sancţiune este aplicabilă şi încazul în care schimbarea încadrării juridice se produce în cursul deliberării, inculpatul trebuiesă dovedească că i s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod69.

În urma discutării în contradictoriu a noii încadrări, până la dezbateri instanţa nu trebuie săse pronunţe prin încheiere asupra noii încadrări deoarece aceasta echivalează cuantepronunţarea70. Cu ocazia dezbaterilor se poate pune din nou în discuţie încadrareajuridică. Dacă schimbarea încadrării juridice s-a cerut în cursul dezbaterilor instanţa se vapronunţa prin sentinţă. Dacă se impune schimbarea încadrării juridice în cursul deliberăriiinstanţa, prin încheiere, va repune cauza pe rol din stadiul procesual al dezbaterilor, pentru afi dezbătută în contradictoriu noua încadrare.

Schimbarea încadrării juridice va avea, după caz, efecte asupra: stabilirii competenţei,asupra valabilităţii modului de sesizare (rechizitoriu sau plângere), a participării procurorului,a apărătorului, la individualizarea pedepsei.

2.2. Extinderea obiectului judecăţii în primă instanţă

2.2.1. Consideraţii asupra modificării obiectului judecăţii în primă instanţă. Aşa cum s-amai subliniat, potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi persoana

64 T.j. Timiş, decizia nr. 884/1973, R.R.D., nr. 2/1974, p. 168.65 N. Volonciu, op. cit., vol. II, p. 203.66 C.A. Cluj, decizia penală nr. 534/R/1999, R.D.P., nr. 3/2000, p. 173.67 T.M.B., s. I pen., decizia nr. 20/1993, Dreptul, nr. 12/1994, p. 82.68 T.S., s. pen., decizia nr. 1972/1971, R.I. p. 391, T.S., s. pen., decizia nr. 1765/1970, C.D.,

p. 482.69 T.S., s. pen., decizia nr. 489/1978, R, p. 366.70 C.S.J., s. pen., decizia nr. 2742/1997, B.J., 1997, p. 382.

Page 37: Capitolul Trei

Judecata 367

arătată în actul de sesizare a instanţei. În acelaşi text se lasă posibilitatea ca în caz deextindere a procesului penal, judecata să se desfăşoare şi cu privire fapta şi persoana la carese referă extinderea. Această dispoziţie asigură tragerea la răspundere penală a persoanelor ceau comis infracţiuni şi pentru toate faptele comise. Prin procedura extinderii obiectuluijudecăţii în primă instanţă se asigură şi valorificarea noilor date obţinute în cursul judecăţii înprimă instanţă, date pe care nu le-a avut în vedere actul de sesizare şi care vin să întregeascăadevărul.

Elementele noi obţinute pot duce la concluzia că inculpatul a săvârşit şi alte acte materialecare intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, şi potrivit art. 37 alin.ultim, actele materiale aparţinând aceleaşi infracţiuni, constituind un caz de indivizibilitate,trebuie reunite întotdeauna în faţa aceleaşi instanţe, pentru a fi judecate împreună; elementelenoi pot duce la constatarea că inculpatul a săvârşit şi alte fapte în legătură cu infracţiuneapentru care este trimis în judecată sau că la fapta prevăzută de legea penală pusă în sarcinainculpatului a participat şi o altă persoană ori că o altă persoană a comis o altă faptă penalădar în legătură cu fapta inculpatului. In toate aceste cazuri poate avea loc o extindere aobiectului judecăţii: pentru alte acte materiale, pentru alte fapte sau cu privire la altepersoane. Pentru primul caz este stabilită o procedură deosebită (art. 335 C. proc. pen.) decelelalte două cazuri (art. 336-337 C. proc. pen.).

Condiţii:- procedura extinderii este proprie judecăţii în primă instanţă, pentru a se da posibilitatea

părţilor să poată utiliza integral gradele de jurisdicţie stabilite de lege;- extinderea obiectului judecăţii este condiţionată de descoperirea de date noi în urma

administrării unui minim de probe71, în cursul judecăţii, cu privire la alte acte materiale careintră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul; cu privire lasăvârşirea unei alte fapte, prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentrucare este trimis în judecată inculpatul; sau date cu privire la participarea la săvârşirea fapteiprevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului de către o altă persoană, sau date cuprivire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană dar înlegătură cu fapta inculpatului; Dacă faptele sau infracţiunile comise de alte persoane,descoperite în cursul judecăţii, nu au legătura cerută de lege, nu va putea opera extinderea,instanţa de judecată având obligaţia să sesizeze parchetul competent;

- extinderea obiectului judecăţii este prerogativa exclusivă a instanţei de judecată încalitate de conducător al fazei de judecată. Lărgirea obiectului judecăţii prin extindere se vaface la propunerea procurorului sau, în cazurile expres prevăzute de lege, din oficiu [art. 335,art. 336 alin. (2) C. proc. pen.]. Instanţa poate reveni asupra extinderii dacă procuroruldeclară că nu pune în mişcare acţiunea penală pentru alte fapte sau cu privire la alte persoaneşi cere trimiterea cauzei la procuror în condiţiile art. 333 C. proc. pen. [art. 336 alin. (1) lit. b)şi art. 337 alin. (2) C. proc. pen.];

- extinderea având drept scop lărgirea obiectului judecăţii, va trebui făcută cu respectareatuturor garanţiilor procesuale ce asigură cunoaşterea noii învinuiri(art. 335-336 C. proc. pen.) sau a dobândirii calităţii de inculpat şi a învinuirii (art. 337 C.proc. pen.) şi implicit a posibilităţii exercitării dreptului de apărare.

- nerespectarea dispoziţiilor relative la extinderea obiectului judecăţii, vor atragesancţiunea nulităţii absolute, fiind considerate încălcări ale dispoziţiilor privind sesizareainstanţei [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.].

71 Prin „date cu privire la alte acte materiale” nu se înţelege nici doar constituirea de parte civilă, nici simpla afirmaţie a părţiicivile, ci un minim de probe sau alte împrejurări care să dea instanţei posibilitatea să întrevadă că susţinerile părţii civile arputea fi conforme cu realitatea. În acest sens, T.S., s. pen., decizia nr. 2365/1975, R. 2, p. 153.

Page 38: Capitolul Trei

Judecata368

2.2.2. Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale. Extinderea acţiunii penalepentru alte acte materiale are loc dacă instanţa de judecată a fost sesizată cu săvârşirea unorinfracţiuni continuate, complexe sau din obişnuinţă. Faptele penale pentru care s-a făcutsesizarea pot să nu cuprindă toate acte materiale care le compun. Cu privire la aceste acte seprevăd două situaţii:

- în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea decătre acesta şi a altor acte materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fosttrimis în judecată;

- cu privire la unele acte care intră în conţinutul aceleaşi infracţiuni s-a pronunţat anterioro hotărâre definitivă şi sesizarea instanţei s-a făcut ulterior pentru alte acte materialedescoperite ca făcând parte din infracţiunea judecată72.

Procedură:Extinderea poate fi cerută de procuror sau de către părţile interesate73 sau poate fi invocată

din oficiu.Întrucât ne aflăm în situaţia când instanţa este sesizată cu o faptă pentru care s-a dispus de

către procuror punerea în mişcare a acţiunii penale şi acesta a cerut extinderea obiectuluijudecăţii, extinderea este atributul exclusiv al instanţei şi se face prin extinderea acţiuniipenale. Extinderea trebuie dispusă în mod expres şi se pronunţă prin încheierea de şedinţă74.

Instanţa va proceda la judecarea cauzei, în raport de toate actele care intră în conţinutulinfracţiunii cuprinse în actul de sesizare la care s-au adăugat altele prin extindere.

Dacă se constată că pentru o parte din actele materiale comise de infractorul trimis înjudecată s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, pentru a cuprinde într-o singură hotărâreactele materiale ce formează conţinutul aceleaşi infracţiuni, instanţa va trebui să reuneascăcauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă. Această hotărâre se desfiinţează şi instanţava pronunţa o nouă hotărâre în raport cu actele care intră în conţinutul infracţiunii. Înasemenea situaţie, există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte actele materiale pentrucare s-a pronunţat hotărârea definitivă şi, ca atare, existenţa lor nu poate fi repusă în discuţie;de asemenea pedeapsa aplicată pentru întreaga infracţiune continuată nu poate fi mai uşoarădecât cea pronunţată anterior75.

Când s-a dispus extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale, instanţa este obligatăsă pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea şi dacă este necesarăschimbarea încadrării juridice va face aplicarea dispoziţiilorart. 334 C. proc. pen.

Dacă după dispunerea extinderii acţiuni penale se impune restituirea cauzei pentrucompletarea urmăririi penale, se vor aplica prevederile art. 332 alin. (3) şi (4) C. proc. pen.76

2.2.3. Extinderea procesului penal pentru alte fapte penale. Din prevederile art. 336 C.proc. pen. rezultă că poate avea loc o modificare a obiectului judecăţii dacă în cursul acesteiase descoperă, în sarcina inculpatului, date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute delegea penală. În acest caz are loc o extindere in rem a obiectului judecăţii. Pentru a avea locextinderea se cer întrunite următoarele condiţii:

72 Dacă datele privind săvârşirea actelor materiale pentru care s-a pronunţat hotărârea anterioară existau la dosar, însă

prima instanţă nu le-a observat, instanţa de recurs sesizată cu recursul procurorului urmează a-l admite, a casa sentinţaatacată şi a trimite cauza instanţei de fond pentru a face aplicarea art. 335 alin. (2) C. proc. pen. În acest sens, T.B., s. a II-apen., decizia nr. 78/1993, în Repertoriu […], C. Crişu, op. cit., p. 342.

73 T.S., s. pen., decizia nr. 472/1982, C.D., p. 327.74 T.S., s. pen., decizia nr. 2882/1976, C.D., p. 466.75 T.S., s. pen., decizia nr. 362/1981, C.D., p. 317.76 T.J. Timiş, decizia penală nr. 354/1978, R.R.D., nr. 10/1978, p. 57.

Page 39: Capitolul Trei

Judecata 369

- în cursul judecăţii să se descopere în sarcina inculpatului date cu privire la existenţa unornoi fapte prevăzute de legea penală;

- faptele să aibă legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată.Această cerinţă este generată de faptul că probatoriul este comun şi nu sunt necesareinvestigaţii suplimentare. În cazul descoperirii de alte fapte penale fără legătură cu celededuse judecăţii va fi sesizat procurorul pentru a se efectua urmărirea în mod obişnuit.

Extinderea se face după o procedură normală dacă la proces participă procurorul şi esteprevăzută o procedură de excepţie dacă la judecată nu participă procurorul.

a) Dacă la judecată participă procurorul, acesta fiind titularul acţiunii penale trebuie săceară extinderea procesului penal pentru noua faptă. Instanţa, în calitate de conducător alprocesului penal, va aprecia oportunitatea cererii şi dacă o găseşte întemeiată o va admite. Înaceastă situaţie reintră în rol procurorul care poate avea două atitudini în raport de careinstanţa procedează ca atare:

- dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală pentru noua faptă instanţaprocedează la judecarea cauzei şi cu privire la această infracţiune77;

- dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar cere trimiterea cauzeila procuror pentru completarea urmăririi penale, instanţa poate reveni asupra extinderiiprocesului penal şi va proceda la judecarea cauzei în limitele sesizării iniţiale sau poateaprecia că este necesară completarea urmăririi penale şi atunci va trimite cauza la procuror.Legea foloseşte termenul de trimitere a cauzei la procuror şi nu restituire deoarececompletarea urmăririi penale este impusă de datele noi necunoscute la efectuarea urmăririipenale.

Admiterea extinderii şi celelalte dispoziţii ale instanţei în legătură cu extinderea se dispunprin încheierea de şedinţă.

b) Dacă procurorul nu participă la şedinţa de judecată, instanţa preia atribuţii de învinuireşi constatând că sunt întrunite condiţiile pentru extinderea pentru săvârşirea unei alte fapteprevăzute de legea penală, va dispune, din oficiu, extinderea procesului penal şi va proceda lajudecarea cauzei fie la trimiterea ei la procuror pentru completarea urmăririi penale.

În cazul în care instanţa reţine cauza spre judecată, este obligată să pună în discuţie faptelecu privire la care s-a dispus extinderea cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale privindschimbarea încadrării juridice prevăzute de art. 334 C. proc. pen.78.

Împotriva hotărârii de restituire se poate face recurs în condiţiile prevăzute deart. 332 alin. (3) şi (4) C. proc. pen.

2.2.4. Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Modificarea obiectuluijudecăţii mai poate avea loc când, în cursul judecăţii, datorită unităţii infracţionale dată deformele de participaţie sau de legătura dintre infracţiuni, se impune extinderea procesuluipenal, in personam sau in rem şi in personam, potrivit art. 337 C. proc. pen., în două situaţii:

- când se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşireafaptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului. Calitatea acestor persoane poatefi de coautori, instigatori, complici;

77 Cum extinderea procesului penal implică o nouă acţiune penală, de sine stătătoare, iniţiativa extinderii, ca şi promovarea

acţiunii penale aparţine - în toate cazurile în care procurorul ia parte la judecarea cauzei - organului legal îndrituit, adicăprocurorului. În acest sens, T.S., s. pen., decizianr. 23456/1975, R. 2, p. 155.

78 Sunt încălcate prevederile art. 336 raportat la art. 335 alin. (3) şi art. 334 C. proc. pen., atunci când instanţa de judecată,luând act de cererea procurorului de extindere a procesului penal, nu se pronunţă, admiţând sau respingând această cerere, şi,de asemenea, dacă respinge cererea inculpatului prin care acesta solicită amânarea judecăţii în vederea pregătirii apărării, caurmare a extinderii procesului penal, nerespectându-se astfel Dreptul, de apărare al acestuia. În acest sens, T.J. Sibiu, deciziapenală nr. 396, în Dreptul, nr. 9/1992, p. 9.

Page 40: Capitolul Trei

Judecata370

- când se descoperă date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală decătre o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului. Această extindere poate avea loc înacele cazuri de conexitate în care există o legătură între fapta imputată inculpatului şi faptapenală săvârşită de o altă persoană care face necesară reunirea acestor fapte pentru o maibună administrare a justiţiei în cadrul aceluiaşi proces.

Iniţiativa procedurii de extindere a acţiunii penale pentru alte persoane o poate avea numaiprocurorul. Restrângerea consacră principiul că tragerea la răspundere penală şi deci aducereaîn faţa instanţei de judecată a unei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penalăeste un atribut al procurorului79. Aşadar, când se descoperă date noi cu privire la o persoanăparticipantă la săvârşirea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sau datecu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar înlegătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire laacea persoană şi, dacă este cazul, şi faptă.

Instanţa va trebui să analizeze cererea şi dacă o găseşte întemeiată o va admite.În continuare va cere procurorului să declare dacă pune sau nu în mişcare acţiunea penală.

În raport de poziţia procurorului va proceda în continuare după procedura descrisă laextinderea in rem a acţiunii penale.

Se vor aplica celelalte dispoziţii privitoare la exercitarea dreptului la apărare şi căile deatac.

Deşi Codul de procedură penală limitează exercitarea recursului împotriva sentinţei derestituire la procuror şi la inculpatul arestat în cauză, potrivit Deciziei nr. 139/1996 a CurţiiConstituţionale, sentinţa de restituire sau de trimitere poate fi atacată cu recurs şi decelelalte părţi interesate.

2.2.5. Dispoziţii privind măsurile preventive, de siguranţă şi asiguratorii. În toate cazurileîn care instanţa de judecată a dispus restituirea cauzei la procuror în temeiul art. 332, 333 şi335 C. proc. pen. sau trimiterea cauzei la procuror în cazurile prevăzute de art. 336 şi 337 C.proc. pen., instanţa trebuie să dispună cu privire la persoanele în privinţa cărora s-a dispusrestituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror, asupra:

- măsurilor preventive dacă le ia, le menţine, prelungeşte sau le revocă;- asupra măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 C. pen.;- asupra măsurilor asiguratorii.

Subsecţiunea a IV-a Dezbaterile judiciare în primă instanţă (art. 340-342)

1. Concept şi importanţăDezbaterile judiciare în primă instanţă constituie un stadiu procesual specific judecăţii,

obligatoriu, în cadrul căreia are loc, cu respectarea principiilor specifice judecăţii: oralitate,contradictorialitate şi al nemijlocirii, confruntarea funcţiilor acuzării cu ale apărării în faţajudecătorului, prin intermediul expunerilor şi al concluziilor, al intereselor contrare dinproces, cu scopul formării convingerii instanţei asupra modului cum trebuie soluţionatconflictul de drept penal.

Acest stadiu este obligatoriu şi urmează firesc cercetării judecătoreşti în care au fostadministrate toate probele care s-au întrevăzut şi care s-au putut administra, pentru aflareacompletă a adevărului şi pentru a se putea realiza încadrarea juridică corectă faptelor ce

79 V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. II, op. cit., p.

188.

Page 41: Capitolul Trei

Judecata 371

urmează a fi reţinute, cu toate consecinţele privind soluţionarea laturii penale şi a laturii civileprecum şi a chestiunilor adiacente.

În cursul judecăţii în primă instanţă, dezbaterile au o importanţă deosebită deoarece au caobiect fondul cauzei, respectiv: existenţa sau inexistenţa faptei, vinovăţia şi formele sale,participarea inculpatului, circumstanţele reale şi personale care scot în evidenţă gradul depericol social al infractorului şi al infracţiunii, soluţia care ar trebui adoptată cu privire lalatura penală şi la latura civilă.

Ca modalitate de desfăşurare, procurorul şi fiecare parte - personal sau prin apărător -expune cele reţinute din probatoriul administrat, dacă este cazul, făcând o interpretare aprobelor, şi arată consecinţele juridice pe care le întrevede în rezolvarea cauzei cerândinstanţei un mod de soluţionare a cauzei şi a aspectelor ce derivă din fondul problemei.

Punctele de vedere sunt exprimate în ordinea stabilită de lege şi de preşedintele instanţei,dacă sunt mai multe părţi în acelaşi grup procesual, în contradictoriu, scopul fiind o analizăatentă şi completă a tuturor aspectelor de soluţionat.

Pentru că susţinerile şi concluziile părţilor constituie momentul cel mai propice exercităriidreptului la apărare, neacordarea cuvântului procurorului, inculpatului sau apărătoruluiinculpatului, atunci când participarea este obligatorie, atrage nulitatea absolută a hotărâriideoarece acest fapt poate fi asimilat cu neparticiparea la judecată. Când participarea acestoranu este obligatorie, neacordarea cuvântului pentru a pune concluzii asupra fondului estesancţionată cu nulitatea relativă80.

2. Ordinea dezbaterilorDupă ce preşedintele instanţei declară închisă cercetarea judecătorească se trece la

dezbateri. Legea stabileşte următoarea ordine în care se dă cuvântul:- mai întâi se dă cuvântul celor ce susţin învinuirea şi pretenţiile civile, respectiv

procurorului, părţii vătămate şi părţii civile; În acest mod se ia cunoştinţă de ultima poziţie aînvinuirii şi a părţii civile;

- se dă apoi cuvântul părţii responsabile civilmente şi la urmă inculpatului. Dacă areapărător va lua cuvântul acesta. Cunoscând punctul de vedere al acuzării, aceştia pot să-şiformuleze mai precis contraargumentele.

În cazul în care prezenţa procurorului nu este obligatorie sau vreuna din părţi absenteazăvoit, celor prezenţi li se va da cuvântul în aceeaşi ordine, dezbaterile având un caracterrestrâns.

Dacă din dezbateri apar puncte de vedere contradictorii şi procurorul sau părţile şiapărătorii acestora au argumente în plus ce pot susţine punctul lor de vedere, preşedinteleinstanţei poate da cuvântul şi în replică, respectându-se aceeaşi ordine. Cuvântul în replicăpoate fi provocat şi de preşedintele instanţei dacă chestiunile puse în discuţie necesităargumentări în plus.

În cazul în care cei ce au cuvântul în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă,pot fi întrerupţi de preşedintele completului care conduce dezbaterile.

Pentru motive temeinice, cum ar fi depăşirea programului, ora târzie, dezbaterile pot fiîntrerupte. Întreruperea nu poate fi mai mare de 5 zile.

3. Conţinutul şi limitele participării la dezbateriÎn art. 340 alin. (3) C. proc. pen. se prevede că cei ce au dreptul la cuvânt pot face susţineri

în limitele cauzei şi implicit ale poziţiei lor procesuale altfel pot fi întrerupţi de preşedintelecompletului. Conţinutul şi limitele concluziilor vor fi:

80 În acest sens, Gr. Theodoru, op. cit., p. 250 şi T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 59/1991, Culegere II, p. 23.

Page 42: Capitolul Trei

Judecata372

a) Procurorul de şedinţă. Acesta este reprezentantul funcţiei de învinuire. Cu toate acesteatrebuie reamintite dispoziţiile art. 316 C. proc. pen., potrivit cărora procurorul este liber săprezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probeleadministrate. Concluziile procurorului trebuie să fie motivate.

În urma probatoriului administrat atât în cursul urmăririi penale şi în cursul cercetăriijudecătoreşti şi a examinării legislaţiei în vigoare în momentul judecării cauzei, procurorulpoate să ajungă la concluzia că se impune condamnarea inculpatului, achitarea acestuia sauîncetarea procesului penal. În cazurile deja examinate, poate să ajungă la concluzia că seimpune restituirea cauzei. În unele cauze cu mai mulţi inculpaţi sau mai multe fapte se potîntrevedea soluţii mixte.

Când procurorul consideră, din analiza făcută cauzei, că se impune condamnareainculpatului trebuie să pună concluzii atât în latura penală cât şi în latura civilă a cauzei.

În latura penală, procurorul va face rechizitoriul oral al cauzei, ţinând cont de concluziilece se desprind din ansamblul probelor administrate. În cazul în care instanţa a fost sesizatăprin rechizitoriu va trebui să manifeste o oarecare independenţă faţă de conţinutul scris avândîn vedere eventualele modificări ce au intervenit în urma cercetării judecătoreşti. În cazul încare instanţa este sesizată prin plângere prealabilă va trebui să facă un rechizitoriu oral pebaza probelor administrate în faţa acesteia şi eventual a organelor de cercetare penală dacăacestea au fost sesizate anterior. Rechizitoriul oral va trebui să cuprindă:

- o expunere a stării de fapt ce se reţine în urma analizei probelor administrate. În cadrulacesteia se vor prezenţa faptele ce constituie infracţiuni şi persoanele în sarcina cărora sereţin. În cazul în care sunt infracţiuni de rezultat se vor prezenta şi rezultatele acestoraprecum şi întinderea prejudiciului penal;

- se va face o analiză a probelor, unde este cazul, ce stabilesc vinovăţia inculpatului;- se vor prezenta toate elementele care scot în evidenţă gradul de pericol social al faptei şi

făptuitorului făcându-se referire la agravantele legate de faptă cât şi la circumstanţele reale şipersonale, în vederea creării premiselor unei juste individualizări a pedepsei. Astfel, vortrebui scoase în evidenţă împrejurările ce au relevanţă juridică legate de timpul, locul, modulde săvârşire sau mobilul faptei şi cele legate de persoana inculpatului: antecedentele penale,dacă este recidivist, starea de provocare, atitudinea acestuia după săvârşirea faptei etc.

- în concluzia demonstraţiei privind vinovăţia inculpatului, dacă nu sunt cauze careînlătură răspunderea penală, se va cere condamnarea acestuia indicându-se temeiul juridicpentru fiecare faptă reţinută. În cadrul acestei cereri, avându-se în vedere pericolul socialconcret al faptei şi al făptuitorului, se vor face referiri şi cu privire la modul deindividualizare a pedepsei astfel: dacă se prevede pedeapsa alternativă a închisorii cu amendase va opta pentru una din aceste pedepse; se va solicita o pedeapsă înspre maxim sau minimulprevăzut de lege; se va manifesta opţiunea pentru executarea pedepsei în regim de detenţiesau pentru executarea pedepsei la locul de muncă; pentru suspendarea executării pedepsei înuna din modalităţi etc.;

- va cere, dacă este cazul, deducerea reţinerii şi arestului preventiv, indicându-se data de lacare s-au luat aceste măsuri;

- va cere confiscarea bunurilor supuse confiscării şi restituirea celor ce nu se confiscă.Dacă din ansamblul probelor administrate nu se confirmă vinovăţia inculpatului, fiind

constatat unul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen., se va cere, potrivit art.316 alin. (3) C. proc. pen., achitarea inculpatului. Dacă intervine sau preexistă vreunul dincazurile prevăzute de art. 10 lit. f)-h) C. proc. pen., procurorul va pune concluzii de încetare aprocesului penal.

Page 43: Capitolul Trei

Judecata 373

În latura civilă, potrivit art. 18, C. proc. pen. procurorul poate susţine în faţa instanţei dejudecată acţiunea civilă pornită de persoana vătămată. Dacă persoana vătămată este o unitatedintre cele prevăzute de art. 145 C. pen. sau o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu oricu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul este obligat să susţină interesele civile aleacesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă. Dacă s-au formulat pretenţii, în raport deprobele administrate va pune concluzii pentru admiterea în total sau în parte a acestora oripentru respingerea lor dacă nu sunt justificate.

În final procurorul va pune concluzii privind obligarea la cheltuieli judiciare.Procurorul trebuie să se conducă după principiile care stau la baza organizării Ministerului

Public respectiv al legalităţii şi imparţialităţii şi să nu încerce să încline balanţa în defavoareaunei părţi. Deşi reprezintă funcţia de învinuire, trebuie să aibă o poziţie obiectivă bazată peadevăr şi lege, apărând interesele societăţii şi ale individului vătămat printr-o infracţiune.Rolul educativ al judecăţii se realizează şi prin concluziile orale ale procurorului.

b) Părţile din procesul penalÎn situaţia în care acestea sunt asistate de apărători din oficiu sau au apărători aleşi,

cuvântul va fi acordat acestora, datorită pregătirii juridice pe care o au şi sarcinilorprofesionale. La cererea părţii, după pledoaria apărătorului, se acordă cuvântul şi acesteia.În pledoaria lor apărătorii se vor referi strict la problemele părţii pe care o reprezintă. Dacăpărţile nu sunt asistate de apărător, concluziile vor cuprinde următoarele:

Partea vătămată va pune concluzii numai în latura penală a procesului penal. În cazul încare la judecată participă procurorul va susţine învinuirea alături de procuror iar în celelaltecazuri o va face singură. Concluziile vor cuprinde în esenţă aceleaşi puncte ca şi rechizitoriuloral al procurorului cu privire la latura penală a procesului penal (fapta prin care a fostvătămat, rezultatul produs, probele pe care îşi întemeiază învinuirea şi cererea de condamnarecu încadrarea juridică a faptei).

Partea civilă va pune concluzii numai în latura civilă a cauzei. Aceasta va arăta: faptapenală cauzatoare de prejudiciu, întinderea acestuia, probele pe care se sprijină, va demonstraexistenţa condiţiilor legale pentru obligarea la despăgubiri şi va cere în final admitereaacţiunii civile arătând modalitatea în care înţelege să fie reparat prejudiciul. Dacă există înproces şi parte responsabilă civilmente pretenţiile vor fi formulate şi faţă de aceasta. Parteacivilă poate cere şi obligarea la cheltuielile judiciare pe care le-a suportat.

În cazul în care partea vătămată s-a constituit şi parte civilă se vor pune concluzii cuprivire le ambele laturi ale procesului.

Partea responsabilă civilmente va pune concluzii numai în latura civilă a procesuluivizând partea de prejudiciu cu privire la care s-a cerut obligarea la despăgubiri. Aceasta poateavea mai multe poziţii: să nege existenţa prejudiciului; să arate că nu sunt întrunite condiţiilelegale pentru a răspunde alături de inculpat; să recunoască răspunderea sa alături de inculpatsau să ceară obligarea la un prejudiciu mai mic decât cel solicitat de partea civilă. Sigur căfiecare poziţie, mai puţin recunoaşterea obligaţiei pentru a răspunde alături de inculpat pentruîntreg prejudiciul cauzat, va trebui demonstrată fie invocând probe sau dispoziţii legale cereglementează răspunderea în solidar - în total sau în parte - sau pentru altul. În raport deatitudinea sa va cere respingerea sau admiterea - în total sau în parte - a pretenţiilor formulatefaţă de inculpat şi faţă de ea.

Inculpatul va pune concluzii atât în latura penală cât şi în latura civilă a procesului.Audiind rechizitoriul oral al procurorului, concluziile părţii vătămate, ale părţii civile şi alepărţii responsabile civilmente, poate avea mai multe atitudini: de recunoaştere a faptelorpentru care este inculpat şi a prejudiciului cauzat când nu mai trebuie alte argumentări; de

Page 44: Capitolul Trei

Judecata374

negare a vinovăţiei şi implicit a prejudiciului pretins de partea civilă când va trebui să aducăargumente din probele administrate şi dispoziţii legale sau de recunoaştere într-o formăatenuată a faptei imputate şi a prejudiciului când iarăşi va trebui să aducă argumente bazatepe probe sau dispoziţii legale. Mai poate invoca cazurile de înlăturare, de împiedicare aexercitării acţiunii penale, prevăzute de dispoziţiile art. 10 C. proc. pen., sau alte dispoziţiilegale. În raport de aceste atitudini poate cere condamnarea sa prin schimbarea încadrării într-o infracţiune mai uşoară sau pedepsirea cu o pedeapsă cu amendă, cu aplicarea unei forme desuspendare, cu executare la locul de muncă sau aplicarea art. 181 C. pen.; poate cere achitareasau încetarea procesului penal.

În latura civilă concluziile vor fi organizate după cele puse în latura penală, fie de admiterea pretenţiilor formulate - în total sau în parte - fie de respingere a acestora.

c) Ultimul cuvânt al inculpatuluiPotrivit art. 341 C. proc. pen., înainte de a se încheia dezbaterile, preşedintele dă ultimul

cuvânt inculpatului personal. Aceasta nu înseamnă că acest cuvânt se dă numai dacăinculpatul a fost asistat de apărător şi acesta a susţinut pledoaria sa. Este posibil într-o cauzăcu mai mulţi inculpaţi neasistaţi de un apărător să apară necesitatea acordării ultimului cuvântinculpatului fără a fi considerat o replică. Acest ultim cuvânt are rolul de a afla ultima poziţiea inculpatului faţă de fapta ce i se impută. De aceea ultimul cuvânt este:

- personal;- un drept la apărare;- un mijloc de aflare a adevărului.Inculpatul este lăsat să spună tot ce mai are de spus în legătură cu fapta ce i se impută,

probele administrate şi poziţia sa faţă de faptă. În acest timp nu i se pot pune întrebări ca întimpul cercetării judecătoreşti. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esenţialepentru soluţionarea cauzei, şi se impune administrarea de noi probe sau readministrareaunora, instanţa va dispune reluarea cercetării judecătoreşti.

Neacordarea ultimului cuvânt personal inculpatului este sancţionată cu nulitatea relativă,deoarece hotărârea pronunţată va fi desfiinţată numai dacă se face dovada existenţei uneivătămări care nu poate fi înlăturată altfel81.

4. Încheierea şedinţei de judecatăDupă încheierea dezbaterilor, inclusiv acordarea ultimului cuvânt inculpatului, înainte de a

declara închisă şedinţa de judecată, dacă instanţa socoteşte necesar (cauza este mai complexă,mai mulţi făptuitori cu participare diversă, fapte a căror existenţă este combătută prin uneleprobe sau unele vinovăţii sunt discutabile din ansamblul probator) poate cere părţilor, dupăînchiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise. În acest mod se evită unele neînţelegericare ar putea să apară în urma consemnării greşite a concluziilor în caietul grefierului şi înîncheierea de şedinţă şi acestea vor constitui un sprijin în cursul deliberării pentru completulde judecată.

Concluziile vor cuprinde o reluare a cererilor făcute de părţi în latura penală şi latura civilăcu demonstrarea temeiniciei lor prin prezentarea materialului probator pe care se sprijină şitextele de lege. Pentru identitate de raţiune vor putea fi prezentate şi argumente de literaturăjuridică şi practică judiciară.

Cererea preşedintelui trebuie consemnată în încheierea de şedinţă şi preşedintele va trebuisă stabilească şi un termen înăuntrul căruia trebuie depuse aceste concluzii.

Nu există nici o sancţiune pentru nedepunerea concluziilor scrise.

81 T.S., s. pen., decizia nr. 2669/1976, C.D., p. 470.

Page 45: Capitolul Trei

Judecata 375

Procurorului nu i se poate cere să depună concluzii scrise.Aceste concluzii pot fi depuse de procuror şi de părţi din proprie iniţiativă atunci când

consideră că se impune ca instanţa să aibă o argumentare scrisă a punctelor de vedereexprimate în concluziile orale.

Secţiunea a III-a Deliberarea şi hotărârea primei instanţe

1. DeliberareaConcept: Deliberarea la judecata în primă instanţă este actul procesual prin care completul

de judecată, după închiderea dezbaterilor, verifică sub aspectul temeiniciei şi al legalităţii,materialul probator şi procedural, din dosar, adunat în faza de urmărire penală şi a judecăţii,pentru a-şi forma convingerea necesară în vederea soluţiei ce urmează a fi dată conflictului dedrept penal. Sub acest aspect, deşi procedura deliberării se desfăşoară după regulile studiateanterior, va urmări chestiuni specifice judecăţii în primă instanţă. Astfel, potrivit art. 343 C.proc. pen., completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoiasupra chestiunilor de drept. Instanţa de judecată va trebui ca răspunsurile date la acesteprobleme să fie certe altfel va trebui să adopte soluţii prin care nu se soluţionează fondulcauzei ci se reia procesul penal sau se va aplica regula in dubio pro reo. Sigur că, dacă încursul dezbaterilor s-au ridicat unele probleme privind constatarea unor aspecte de nelega-litate ce ar determina o soluţie de reluare a procesului, va trebui să se rezolve aceste cereri.

a) Deliberarea asupra laturii penale a cauzeiChestiunile de fapt: Instanţa de judecată va trebui să-şi formeze convingerea că fapta

dedusă judecăţii există, că a fost săvârşită de inculpat, dacă acesta îndeplinea condiţiilerăspunderii penale (nu era în momentul comiterii faptei minor sau iresponsabil) asupra formeide comitere şi de participare, că inculpatul a săvârşit fapta cu vinovăţie, dacă nu opereazăcazuri care înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare, starea de necesitate, cazulfortuit, beţia, eroarea de fapt), forma de vinovăţie, circumstanţele în care a fost săvârşităfapta, gradul de pericol social al faptei şi în general toate împrejurările de fapt care potdetermina încadrarea juridică şi în final pedeapsa.

Chestiunile de drept: După stabilirea certă a tuturor elementelor de fapt necesare uneicorecte soluţionări a cauzei se va trece la rezolvarea chestiunilor de drept. În primul rând dacăs-a stabilit existenţa faptei, instanţa va trebui să stabilească dacă este prevăzută de legeapenală. Apoi se va stabili încadrarea juridică a faptei (textul legal corespunzător stării defapt). Va stabili dacă nu operează o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei sau arăspunderii penale, cu excepţia graţierii (temeiul legal). În caz afirmativ, când fapta estepedepsibilă, instanţa va trebui să stabilească pedeapsa.

Încadrarea acesteia în limitele legale este o chestiune de drept iar aprecierea, adaptareaacesteia la persoana făptuitorului şi pericolul social al faptei - individualizarea - este ochestiune de fapt.

După stabilirea pedepsei sau a măsurii educative, unde se impune, se va stabili cuantumulşi forma de executare. Instanţa va stabili şi măsurile de siguranţă ce se impun. Cu acest prilejva stabili şi dacă se impune deducerea reţinerii şi a arestului preventiv82.

b) Deliberarea asupra laturii civile a cauzeiDupă rezolvarea laturii penale a cauzei în cazul reţinerii comiterii infracţiunii, completul

deliberează şi asupra recuperării pagubei produse prin infracţiune. Astfel va trebui să

82 Durata sancţiunii contravenţionale aplicată pentru săvârşirea, în aceleaşi împrejurări cu o infracţiune contra vieţii, aflateîntr-o strânsă legătură cu infracţiunea săvârşită, trebuie scăzută din durata pedepsei închisorii aplicate pentru acea infracţiune,împreună cu durata arestării preventive. C.S.J., s. pen., decizia nr. 413/1998, R.D.P., nr. 4/1999, p. 141.

Page 46: Capitolul Trei

Judecata376

stabilească dacă există o pagubă, dacă aceasta a fost cauzată prin infracţiune (existenţaraportului de cauzalitate), întinderea acesteia, temeiul legal al răspunderii inculpatului şi apărţii responsabile civilmente şi modalităţile de reparare. În final va trebui să stabilească dacăse impune luarea, revocarea sau menţinerea măsurilor de siguranţă.

c) Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilorÎn procesul de evaluare a probelor se poate constata că nu au fost lămurite toate

împrejurările cauzei şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti. În aceasta situaţie, dacănu se impune restituirea cauzei la procuror sau nu este posibilă, nefiind aplicabile prevederileart. 333 C. proc. pen., se va repune cauza pe rol. Procesul se reia din faza cercetăriijudecătoreşti urmându-se procedura obişnuită acestui stadiu care va continua cu dezbaterilejudiciare şi o nouă deliberare.

Dacă în cursul deliberării asupra chestiunilor de drept, unele împrejurări pot fi lămuritefără administrarea altor probe, acestea vor fi lămurite numai prin reluarea dezbaterilor. Astfel,instanţa poate ajunge la concluzia că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei într-oîncadrare mai severă. În acest caz se impune reluarea judecăţii din stadiul dezbaterilor pentrua se dezbate în contradictoriu noua încadrare şi pentru ca inculpatul să-şi poată face o apărareefectivă. După închiderea dezbaterilor va urma o nouă deliberare.

d) Deliberarea asupra chestiunilor auxiliarePotrivit art. 334 alin. (3) teza a doua C. proc. pen., după ce s-a deliberat asupra laturii

penale şi civile a cauzei, completul de judecată va rezolva chestiunile auxiliare. Astfel, se vadelibera asupra mijloacelor materiale de probă (dacă se restituie sau se confiscă); se vorstabili cheltuielile judiciare şi cine va fi obligat la plata lor; orice altă problemă privind justasoluţionare a cauzei (asupra restituirii cauţiunii pentru cazurile prevăzute de lege; menţinereasau revocarea măsurilor de ocrotire sau de siguranţă).

2. Luarea hotărâriiAlin. (4) al art. 343 C. proc. pen. stabileşte că toţi membrii completului de judecată au

îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni care se pune în discuţie în cadruldeliberării. Această dispoziţie are o aplicare restrânsă în condiţiile în care regula este că înprimă instanţă se judecă de un complet format dintr-un singur judecător. Dispoziţia invocatămai are aplicabilitate în cazul instanţelor militare şi în cazul în care judecă în primă instanţăCurtea Supremă de Justiţie. La aceste instanţe, preşedintele îşi spune părerea cel din urmă.

Odată luată hotărârea, în cazul completelor colegiale, prin întrunirea unanimităţii sau amajorităţii, după regulile stabilite anterior, aceasta se va materializa în minută care va trebuisă constituie dispozitivul sentinţei ce se va redacta ulterior.83

3. Sentinţa penală

3.1. Concept şi trăsăturiSentinţa penală este hotărârea care încheie judecata în primă instanţă, prin care aceasta

hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea,achitarea sau încetarea procesului penal. Tot prin sentinţă se va hotărî şi desesizarea primeiinstanţe dar prin aceasta nu se soluţionează, ci doar se reia ciclul procesual.

Sentinţele trebuie să întrunească următoarele trăsături:- sentinţele prin care se soluţionează fondul cauzei nu sunt definitive, fiind reglementată

posibilitatea atacării lor printr-o cale ordinară de atac (apelul sau recursul);

83 Lipsa minutei face imposibilă verificarea concordanţei dispozitivului hotărârii cu soluţia adoptată în urma deliberării şi acomponenţei completului de judecată care a pronunţat-o. În consecinţă hotărârea este lovită de nulitatea absolută prevăzută deart. 197 alin. (2) C. proc. pen. C.S.J., s. pen., decizia nr. 2076/1996, B.J., 1996, p. 207.

Page 47: Capitolul Trei

Judecata 377

- să fie legale şi temeinice. Dacă împotriva lor nu se exercită căile de atac, intră în puterealucrului judecat şi asupra lor operează prezumţia absolută de adevăr judiciar. Datorită acestuifapt hotărârea devine opozabilă cu efecte erga omnes, în caz de condamnare fiind răsturnatăprezumţia de nevinovăţie iar în caz de achitare devenind un atestat de nevinovăţie. Dacă seexercită căile de atac, hotărârea trebuie să fie invulnerabilă atât sub aspectul stabiliriiadevărului (temeinică) cât şi sub aspectul aplicării în cauză în mod corect a dispoziţiilorprocedurale cât şi a celor de drept material (legală);

- să fie educativă. Soluţia ce se pronunţă, reflectând triumful adevărului şi al legii,împotriva celor ce au comis infracţiuni, trebuie să stârnească ecou în rândul celor tentaţi săîncalce legea, realizând prevenţia generală.

Datorită prezumţiei de legalitate şi adevăr, ca trăsături ale hotărârii primei instanţe,sentinţa se pronunţă în numele legii, unele dispoziţii având aplicare de îndată iar altele dupărămânerea definitivă a acesteia.

3.2. Rezolvarea fondului cauzei penaleInstanţa de judecată, prin sentinţa prin care soluţionează fondul cauzei, potrivit art. 345

alin. (1) C. proc. pen., stabilind temeinicia şi legalitatea învinuirii, va putea să pronunţe, dupăcaz, în latura penală a cauzei: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Înraport de soluţia pe care o va da laturii penale, ţinând seama de principiile răspunderii civile,instanţa va da în unele cazuri şi o soluţie laturii civile. Astfel, va dispune admiterea acesteia,în total sau în parte, fie respingerea ei. În cauzele mai complexe cu mai multe fapte sauinculpaţi, după caz, soluţiile pot fi mixte, atât în latura penală cât şi în latura civilă.

3.2.1. Soluţii în latura penală şi civilă a cauzei3.2.1.1. Condamnarea inculpatului.În latura penalăÎn cazurile în care sesizarea instanţei s-a făcut prin rechizitoriu cele mai frecvente soluţii

sunt de condamnare deoarece organele de urmărire penală fac o triere severă prin urmărireapenală a celor vinovaţi de cei nevinovaţi, reuşind în majoritatea cazurilor să trimită înjudecată numai persoane care se fac vinovate de comiterea unei infracţiuni, aceasta fiindobligaţia lor morală şi profesională.

Condamnarea se va pronunţa dacă instanţa, din evaluarea probelor, stabileşte cucertitudine existenţa următoarelor condiţii prevăzute cumulativ de art. 345 alin. (2)C. proc. pen.:

- să existe o faptă. În practică s-au întâlnit frecvente cazuri când s-au reclamat fapteimaginare (la plângere prealabilă adresată direct instanţei de judecată);

- fapta trebuie să constituie infracţiune. Aceasta trebuie să întrunească elementeleconstitutive ale infracţiunii;

- fapta trebuie să fie indubitabil săvârşită de inculpat (inculpatul să răspundă penal).În urma constatării vinovăţiei inculpatului de comiterea infracţiunii pentru care a fost

trimis în judecată sau s-a extins procesul penal, trebuie să se arate circumstanţele agravante şicele atenuante care se reţin de către instanţă din probatoriul administrat, în raport de care seva individualiza şi pedeapsa fiecărui infractor. Dispoziţia de condamnare trebuie să decurgădin fapta reţinută şi circumstanţele agravante şi atenuante. Dispoziţia va cuprinde datereferitoare la:

- persoana inculpatului (pe lângă datele de stare civilă inclusiv porecla), va trebuimenţionate şi antecedentele penale cu semnificaţie penală;

Page 48: Capitolul Trei

Judecata378

- pedeapsa principală aplicată, durata acesteia şi modul de executare, sau măsura educativăaplicată. În cazul militarilor instanţa militară va trebui să motiveze aplicarea pedepsei într-oînchisoare militară;

- pedeapsa complementară dacă este cazul; pedeapsa accesorie; măsura de siguranţă şimăsurile privind starea de libertate (pe care le menţine, le revocă, constată încetarea lor dedrept) deduce arestul preventiv, sau după caz, dispune restituirea cauţiunii depuse la liberareape cauţiune.

În latura civilăÎn cazul condamnării inculpatului pentru infracţiunea pentru care a fost sesizată instanţa de

judecată, şi în acest caz, dacă s-a reţinut că fapta a cauzat un prejudiciu material sau moral,dacă sunt întrunite principiile răspunderii civile, stabilindu-se întinderea prejudiciului şipartea de culpă a inculpatului, se va admite în total sau în parte acţiunea civilă. În raport delimitele stabilite de lege pentru răspunderea părţii responsabile civilmente va fi obligată şiaceasta în solidar sau în parte cu inculpatul. Acţiunea civilă va fi respinsă dacă nu existăpagubă ori aceasta nu este rezultatul activităţii infracţionale pentru care a fost condamnatinculpatul. În funcţie de soluţia de admitere sau respingere a acţiunii civile, instanţa se vapronunţa şi asupra măsurilor asiguratorii dispunând menţinerea sau revocarea lor. Dacămijloacele de probă aparţin părţii vătămate sau altor persoane şi nu este ilegală deţinerea lorinstanţa va dispune restituirea lor iar în caz contrar confiscarea lor.

Instanţa va dispune şi asupra cheltuielilor judiciare, obligându-l pe inculpat la suportareaacestora, după caz, în solidar cu partea responsabilă civilmente.

3.2.1.2. Achitarea inculpatuluiÎn latura penalăÎn cazul în care în urma examinării textelor de incriminare şi a celor ce înlătură caracterul

penal al faptei precum şi a probelor administrate în cauză, instanţa constată aplicabilitateavreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen., potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) C.proc. pen. va dispune achitarea inculpatului. Aceasta este o soluţie mai rară în cauzele în caresesizarea instanţei s-a făcut prin rechizitoriu, datorită verificării acestor condiţii la sfârşitulurmăririi penale de către procuror. Prin soluţia de achitare se confirmă prezumţia denevinovăţie, aceasta mai putând fi răsturnată în căile de atac.

Când instanţa va constata că fapta nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii, fiindincidente prevederile art. 181 C. pen., va dispune achitarea în baza art. 10 lit. b1) C. proc.pen., pronunţând şi o sancţiune din cele prevăzute în art. 91 C. pen.

Dacă achitarea se pronunţă pentru vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. b), d) sau e)C. proc. pen., instanţa, dacă apreciază că fapta ar putea atrage alte măsuri sau sancţiuni decâtcele prevăzute de legea penală, va sesiza organul competent în materie (art. 12 C. proc. pen.).

Instanţa va dispune dacă este cazul o măsură de siguranţă (art. 111 C. pen.) împotrivainculpatului (internarea medicală, dacă este iresponsabil periculos, obligarea la tratamentmedical, confiscarea specială).

Măsurile preventive vor înceta de drept. Dacă inculpatul este pus în libertate, instanţa vacomunica hotărârea, pentru executare, administraţiei locului de deţinere.

Dacă inculpatul a fost în cursul procesului liberat pe cauţiune, pronunţând achitareainstanţa va dispune şi restituirea cauţiunii [art. 350 alin. ultim coroborat cuart. 1605 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.].

Page 49: Capitolul Trei

Judecata 379

În latura civilăÎn caz de achitare instanţa este obligată să se pronunţe prin aceeaşi hotărâre şi asupra

acţiunii civile (art. 346 C. proc. pen.).Instanţa este obligată să soluţioneze latura civilă a cauzei dacă:- s-a pronunţat achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b1) C. proc. pen.;- instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal84;- achitarea se pronunţă pentru că se constată lipsa unui element constitutiv al infracţiunii.Nu se permite acordarea de despăgubiri civile când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta

imputată nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat.Acţiunea civilă se lasă nerezolvată [art. 346 alin. (4) C. proc. pen.] când se pronunţă

achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legeapenală, instanţa penală nefiind competentă să judece o cauză civilă sau aparţinând alteiramuri de drept).

Când acţiunea civilă se admite se vor aplica principiile răspunderii civile, admitereafăcându-se în total sau în parte.

Dacă acţiunea civilă a fost admisă sau lăsată nerezolvată, măsurile asiguratorii se menţiniar în celelalte cazuri se revocă.

Instanţa se va pronunţa şi asupra cheltuielilor judiciare, aplicându-se art. 192pct. 1 şi art. 193 C. proc. pen.

3.2.1.3. Încetarea procesului penalÎn latura penalăÎn cazul în care se constată de către instanţa de judecată că sunt aplicabile dispoziţiile art.

10 lit. f)-j) C. proc. pen., sau există alte cazuri de nepedepsire prevăzute de Codul penal saulegi speciale (analizate la încetarea urmăririi penale), în temeiul art. 11 pct. 2. lit. b) C. proc.pen., va dispune încetare procesului penal. Spre deosebire de soluţia de încetare a urmăririipenale, în faza de judecată sunt aplicabile şi prevederile art. 10 lit. i) C. proc. pen. privindînlocuirea răspunderii penale. În acest ultim caz, instanţa va trebui să treacă la aplicareadispoziţiilor art. 91 C. pen., aplicând o sancţiune din cele prevăzute în acest caz.

În principiu, instanţa de judecată pronunţând încetarea procesului penal, va reţine căinculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost sesizată instanţa de judecată, însăinculpatul căruia nu îi convine această concluzie poate cere continuarea procesului penal, încondiţiile deja examinate, fiind aplicabile prevederile art. 13 C. proc. pen. În cazul în care seconstată că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii pentru care a fost sesizatăinstanţa de judecată acestuia i se vor aplica prevederile privind încetarea procesului penal.

În caz de încetare a procesului penal instanţa va dispune punerea lui de îndată în libertate.Dacă este cazul, instanţa va dispune şi luarea măsurilor de siguranţă.

Când inculpatul a fost liberat provizoriu pe cauţiune, în cursul urmăririi penale sau aljudecăţii, încetând procesul penal, instanţa va dispune restituirea cauţiunii [art. 350 alin. ultimşi art. 1605 alin. (4) C. proc. pen.].

În latura civilăTrebuie subliniat faptul că instanţa trebuie să lase nesoluţionată latura civilă în cazurile în

care pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. f)(lipsa unei condiţii de promovare a acţiunii penale)85 şi lit. j) C. proc. pen. (există autoritatea

84 C.S.J., s. pen., decizia nr. 1386/1991, D.C.S., p. 401; T.S., s. pen., decizia nr. 3072/1974, R.R.D., nr. 10/1975, p. 68,T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 159/1990, Dreptul, nr. 5/1992, p. 90.

85 Instanţa nu poate lăsa nesoluţionată latura civilă pe motiv că inculpatul este arestat în altă cauză. În acest sens, T.S., s.pen., decizia nr. 466/1981, R.R.D., nr. 11/1981, p. 55. Instanţa nu poate rezerva calea acţiunii civile separate, pe motiv că

Page 50: Capitolul Trei

Judecata380

lucrului judecat). În celelalte cazuri instanţa dispunând încetarea procesului penal esteobligată să soluţioneze acţiunea civilă după principiile răspunderii civile.

Instanţa va dispune menţinerea măsurilor asiguratorii dacă obligă inculpatul ladespăgubiri, iar în celelalte cazuri aceste măsuri se menţin 30 de zile, de la rămânereadefinitivă a hotărârii, ele putând fi prelungite de instanţa civilă dacă persoana vătămatăintroduce acţiune [art. 353 alin. (3) C. proc. pen.].

Instanţa se va pronunţa şi asupra cheltuielilor judiciare (art. 349 coroborat cuart. 189-193 C. proc. pen.).

3.2.1.4. Rezolvarea separată a acţiunii civile. Potrivit art. 347 C. proc. pen., instanţapenală, în cazurile stabilite de lege, este obligată să soluţioneze latura civilă a cauzei. În cazulîn care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale,instanţa poate să soluţioneze numai latura penală şi să disjungă acţiunea civilă urmând ca totinstanţa penală să o judece într-o altă şedinţă, motiv pentru care va dispune amânareajudecării. Instanţa nu poate aprecia motivele de nesoluţionare a laturii civile, obligaţia fiindimperativă şi, în caz de nerespectare, soluţia este casabilă86.

În ce priveşte cheltuielile suportate de unităţile sanitare care au acordat asistenţă medicalăvictimei, aceste unităţi trebuie despăgubite prin obligarea inculpatului la plata lor, chiar dacăprocesul penal a încetat ca urmare a împăcării părţii vătămate cu inculpatul, deoarece în cazulaplicării art. 10 lit. h) C. proc. pen., instanţa nu poate lăsa nesoluţionată cererea unităţiisanitare87.

Disjungerea acţiunii civile nu este legată de un anumit moment procesual. Disjungereaacţiunii civile înainte de terminarea cercetării judecătoreşti cu privire la latura penală a cauzeinu echivalează cu pronunţarea implicită a instanţei asupra eventualelor cereri de probaţiuneale inculpatului88.

3.2.1.5. Rezolvarea din oficiu a reparării pagubei. Instanţa de judecată este obligată (art.348 C. proc. pen.), în cazul în care prin infracţiune s-a adus o pagubă unei persoane lipsite decapacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, chiar dacă acestea nu s-auconstituit parte civilă, să se pronunţe din oficiu asupra despăgubirilor civile.

Instanţa mai este obligată să se pronunţe din oficiu şi cu privire la alte modalităţi dereparare a pagubei şi anume: cu privire la restituirea lucrului89, desfiinţarea totală ori parţialăa unui înscris şi cu privire la restabilirea situaţiei anterioare.

3.2.2. Cuprinsul sentinţei penale. Hotărârea primei instanţe este actul procedural scris ceconţine soluţiile date de instanţă în soluţionarea laturii penale şi civile şi a chestiuniloradiacente: hotărârea denumită sentinţă va trebuie să cuprindă arătarea temeiurilor de fapt şide drept pentru ca din lectura sa să se poată desprinde temeinicia şi legalitatea soluţiilor datede instanţa de fond. Sentinţa primei instanţe va trebui să cuprindă (art. 354 C. proc. pen.): oparte introductivă, o expunere şi dispozitivul.

a) Partea introductivăÎn art. 355 C. proc. pen. se prevede că partea introductivă (practicaua) a hotărârii conţine

menţiunile prevăzute în art. 305 C. proc. pen. care se referă la încheierea de şedinţă. Aceastaîn cazul în care pronunţarea are loc în aceeaşi zi şi nu s-a dispus amânarea pronunţării. Dacă

partea vătămată este în spital şi aceasta a cerut soluţionarea laturii civile după ce va părăsi spitalul. În acest sens, T.S., c. 7,decizia nr. 30/1979, C.D., p. 465; T.M.B., s. I pen., decizia nr. 404/1992, Culegere III, p. 233.

86 În cazul infracţiunii de lovire, dacă partea vătămată şi-a retras plângerea, în mod corect inculpatul nu a fost obligat ladespăgubiri. În acest sens, T.M.B., s. I pen., decizia nr. 411/1990, Dreptul, nr. 7/1992, p. 85.

87 În acest sens, T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 2463/1984, R. 3, p. 15.88 T.S., s. pen., decizia nr. 38/1985, C.D., p. 329.89 C.S.J., s. pen., decizia nr. 624, B.J., p. 184.

Page 51: Capitolul Trei

Judecata 381

se dispune amânarea pronunţării aceasta se va face prin încheiere care va cuprinde menţiunileprevăzute de art. 305 C. proc. pen.

Când s-a amânat pronunţarea şi s-a redactat o încheiere de amânare sentinţa va cuprindeurmătoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărârii,locul unde a fost judecată cauza, numele şi prenumele completului de judecată, aleprocurorului şi ale grefierului, arătându-se că celelalte date au fost trecute în încheierea deşedinţă. În sentinţele instanţelor militare, pentru a se putea controla dacă instanţa a fost legalconstituită, trebuie să se indice şi gradul militar al membrilor completului de judecată şi alprocurorului. Când inculpatul este militar se va menţiona şi gradul militar al acestuia.

Lipsa inserării acestor date din încheierea de amânare a pronunţării sau din parteaintroductivă a hotărârii, privind: numele şi prenumele judecătorilor, gradul acestor când estenecesar, prezenţa procurorului, a inculpatului sau a apărătorului, când prezenţa acestora esteobligatorie, dacă nu se poate constata din celelalte părţi ale hotărârii, deoarece nu se poateverifica îndeplinirea unor cerinţe legale ce sunt sancţionate cu nulitate absolută, atragenulitatea acesteia.

b) ExpunereaPotrivit art. 356 C. proc. pen., expunerea sau considerentele trebuie să cuprindă:a) datele privind identitatea părţilor. Înscrierea acestor date este obligatorie pentru a nu se

face confuzie între persoanele care trebuie trase la răspundere şi cele ce urmează a fidespăgubite civil;

b) descrierea faptei care face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fostsăvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare. Se va reţine caresunt premisele învinuirii care rezultă din actul de sesizare scris (rechizitoriu, plângereprealabilă);

c) analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şia celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şianaliza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată. Se face astfel, pe bazaprobelor reţinute, demonstraţia concluziei la care s-a ajuns exprimată în minută şi apoi îndispozitivul hotărârii.

În caz de condamnare expunerea mai trebuie să mai cuprindă: fapta sau fiecare faptăreţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţeleagravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul care se deduce din pedeapsa pronunţată şiactele din care rezultă durata acesteia. Omisiunea instanţei de a descrie în partea expozitivă asentinţei fapta reţinută în sarcina inculpatului - punând instanţa da casare în situaţia de atrebui să reconstituie direct, din dosar, situaţia de fapt - constituie o nerezolvare a fonduluicauzei care impune casarea instanţei, cu trimitere la aceeaşi instanţă pentru o nouă judecată90.

Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectulînvinuirii, se va arăta în partea expozitivă pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnareaşi pentru care s-a pronunţat încetarea procesului penal sau achitarea.

În caz de infracţiune continuată, dacă se reţine numai o parte din actele materiale, instanţava arăta în expunere care sunt actele reţinute şi care sunt înlăturate, pronunţând doar o soluţiede condamnare nu şi una de achitare, pentru că aceleiaşi fapte nu îi poate da două soluţii: decondamnare şi achitare91.

d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.c) Dispozitivul

90 T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 416/1992, Culegere III, p. 22.91 T.S., s. pen., decizia nr. 1974/1972, C.D., p. 400.

Page 52: Capitolul Trei

Judecata382

Dispozitivul hotărârii conţine rezultatul deliberării şi din acest motiv trebuie să fie identiccu minuta. Este posibil ca în momentul motivării sentinţei judecătorul să-şi dea seama căunele dispoziţii conţinute de minută sunt greşite sau inexacte dar nu se mai pot facemodificări, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 194-196 C. proc. pen. privind îndreptareaerorilor materiale şi înlăturarea omisiunilor vădite. Celelalte lipsuri pot fi îndreptate deinstanţele de control în urma declanşării căilor de atac.

Întrucât este partea ce se va executa a hotărârii, dispozitivul trebuie să fie concis, explicit,categoric, autoritar, ca o comandă, fără cuvinte echivoce şi să întrebuinţeze formeleconsacrate de lege sau uz92.

Cuprinsul dispozitivului:- datele prevăzute în art. 70 C. proc. pen. privitoare la persoana inculpatului. Aceste date

sunt necesare pentru a se evita confuziile privind persoana căreia îi este opozabilă sentinţa;- soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se în caz de condamnare

denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează. Încadrarea va cuprinde nu numaitextul de bază în temeiul căruia se pronunţă condamnarea, ci şi textele referitoare la cauzelede agravare sau atenuare a pedepsei din partea generală a Codului penal93. Când instanţa faceaplicarea art. 867 C. pen., dispozitivul va menţiona dacă cel condamnat va executa pedeapsaîn unitatea unde îşi desfăşoară activitatea sau la altă unitate. Când instanţa face aplicarea art.861 C. pen., dispozitivul va menţiona măsurile de supraveghere, prevăzute în art. 863 alin. (1)C. pen., la care trebuie să se supună condamnatul, precum şi obligaţiile stabilite de instanţăpotrivit art. 863 alin. (3) C. pen.;

- în caz de achitare sau încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază, potrivitart. 11 sau altă dispoziţie prevăzută de Codul penal sau legi speciale;

- soluţia dată privind repararea pagubei. Aceasta trebuie să constituie pentru partea civilătitlu executoriu pentru întreaga sumă94, trebuie dispus modul în care coinculpaţii răspund încazul cauzării unui prejudiciu unic95 sau cu privire la înscrisurile ce se desfiinţează96. În cazulîn care părţile s-au împăcat, au convenit asupra modului de rezolvare a acţiunii civile - însensul că inculpatul se obligă a plăti părţii civile, cu titlu de despăgubiri o numită sumă -,obligaţia asumată de inculpat trebuie trecută şi în dispozitivul sentinţei prin care se pronunţăîncetarea procesului penal, pentru ca în caz de neîndeplinire, să poată forma obiectul uneiexecutări silite97.

Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la:- deducerea reţinerii şi a arestării preventive, indicându-se partea de pedeapsă executată în

acest mod;- măsurile de siguranţă; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse

confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei;În hotărâre se face menţiune, când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa

închisorii la locul de muncă, că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art.71 C. pen., pe durata prevăzută în acelaşi articol.

Deşi dreptul de exercita în unele cauze căi de atac subzistă şi dacă nu s-a făcut menţiune înhotărâre, fiind acordat de lege nu de instanţă, dispozitivul trebuie să cuprindă întotdeaunamenţiunea că hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, pentru a se atrageatenţia părţilor că pot exercita o cale de atac, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat

92 Tr. Pop, op. cit., vol. IV, p. 267.93 T.S., s. pen., decizia nr. 120/1977, C.D., p. 369.94 T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 507/1988.95 T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 907/1988; T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 1449/1986.96 T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 1449/1986.97 T.M.B., s. a II-a pen., decizia nr. 205/1976, R.R.D., nr. 5/1977, p. 69.

Page 53: Capitolul Trei

Judecata 383

şi menţionarea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţăpublică, atestându-se îndeplinirea obligaţiei instanţei de judecată cu privire la pronunţareahotărârii prevăzută de art. 310 C. proc. pen.

Sentinţa trebui semnată de membrii completului de judecată şi de către grefier (art. 312 C.proc. pen.).

3.2.3. Pronunţarea şi comunicarea hotărârii (art. 358-360 C. proc. pen.)a) pronunţarea dispozitivului hotărâriiCele consemnate privind pronunţarea dispozitivului hotărârii trebuie aduse la îndeplinire

la data consemnată în minută. Minuta devine apoi, la redactarea hotărârii scrise, dispozitivulacesteia.

În vederea facilitării posibilităţii exercitării căilor de atac, după pronunţare preşedinteleexplică părţilor prezente că pot declara apel sau după caz, recurs.

b) comunicarea hotărârii pronunţatePentru a cunoaşte că există o hotărâre judecătorească, instanţa este obligată să le trimită

copii de pe dispozitivul hotărârii, părţilor care au lipsit atât de la judecată cât şi de lapronunţare. Dacă acestea nu sunt de acord cu hotărârea vor putea exercita căile de atacprevăzute de lege. Termenul de exercitare a căii de atac stabilite de lege curge, în acest caz,de la data comunicării copiei după dispozitivul sentinţei penale.

Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, care au lipsit de la pronunţareahotărârii, li se comunică copii de pe dispozitivul hotărârii, pentru a li se uşura exercitare căiide atac. În acelaşi scop, pentru asigurarea exercitării dreptului de apărare şi în căile de atac,instanţa este obligată, după redactarea hotărârii, să le comunice inculpaţilor menţionaţianterior copii de pe aceasta.

c) obligaţii speciale ale instanţeiPotrivit art. 359 C. proc. pen., în caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendare

condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghereori la executarea pedepsei la locul de muncă, preşedintele atrage atenţia celui condamnatasupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sau a executăriipedepsei la locul de muncă. În cazul executării pedepsei sub supraveghere, preşedintele facecunoscute celui condamnat măsurile de supraveghere la care este supus şi obligaţiile pe caretrebuie să le respecte.

Dacă inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciază că nu este necesară chemarea lui, faceo comunicare scrisă în care i se atrage atenţia potrivit alineatului precedent.

În toate cazurile în care se pronunţă condamnarea cu suspendarea condiţionată a executăriipedepsei ori cu suspendarea pedepsei sub supraveghere, instanţa de executare aduce aceastala cunoştinţa unităţii unde condamnaţii îşi desfăşoară activitatea, iar în cazul suspendăriipedepsei sub supraveghere, şi organului de poliţie din localitatea unde domiciliazăcondamnatul.

Page 54: Capitolul Trei

Judecata384

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

Decizia Curţii Constituţionale nr. 546/4.12.1997 referitoare la excepţia deneconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 alin. (3) şi ale art. 300 alin. (3) C. proc.pen.98

Prin Încheierea din 5 iunie 1997, privind pe inculpaţii P. N. şi D. L., Curtea Cons-tituţională a fost sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 149 alin. (3)şi a art. 300 alin. (3) C. proc. pen., invocată din oficiu de către Tribunalul Militar Bucureşti.

Instanţa a pus în discuţie constituţionalitatea dispoziţiilor legale menţionate în raport cuprevederile art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Cu privire la dispoziţiile art. 149 alin. (3) C. proc. pen., instanţa afirmă că acestea suntinterpretate în practică în două sensuri diferite. Unul este acela dat şi de CurteaConstituţională prin Decizia nr. 60/25.05.1994, definitivă prin Decizia nr. 20/15.02.1995,anume că textul în discuţie este constituţional când este interpretat în sensul că măsuraarestării preventive poate fi luată şi în cursul judecăţii, dar devine neconstituţional, dacă esteinterpretat în sensul că măsura astfel luată ar putea depăşi durata de 30 de zile stabilită la art.23 alin. (4) din Constituţie. În acelaşi sens este menţionată şi Decizia Curţii nr. 1/9.01.1996,definitivă prin nerecurare, prin care s-a decis că hotărârea instanţei, luată în urma verificăriidin oficiu, la prima înfăţişare şi înainte de expirarea mandatului emis de procuror, aregularităţii arestării preventive, de a menţine această măsură, echivalează cu luarea măsuriiarestării preventive în cursul judecăţii, măsură care nu poate depăşi, nici ea, durata de 30 dezile.

Într-o altă interpretare, care, în opinia instanţei, este dominantă în practica judiciară, o datăsesizată instanţa, înăuntrul duratei mandatului de arestare emis de procuror sau al ultimeiprelungiri dispuse de instanţă în faza de urmărire penală, arestarea se prelungeşte de dreptpână la soluţionarea cauzei, fără să fie nevoie de o „statuare explicită în acest sens a instanţei,desigur cu observarea prevederilor art. 300 alin. (3) C. proc. pen.” Se arată că deciziile CurţiiConstituţionale în materie sunt lămuritoare în privinţa posibilităţii luării măsurii arestăriipreventive şi de către instanţa judecătorească. În practică însă măsura arestării se ia, deregulă, în faza de urmărire penală, iar sesizarea instanţei se face înainte de expirareamandatului emis de procuror sau a ultimei prelungiri acordate de instanţă în faza de urmărirepenală.

Instanţa mai arată că invocarea dispoziţiilor art. 300 alin. (3) C. proc. pen. nu esteacoperitoare, deoarece Constituţia stabileşte, prin dispoziţiile art. 23 alin. (4), că măsuraarestării se poate lua numai prin mandat emis de magistrat, cu o durată de cel mult 30 de zile.Or, verificarea din oficiu, făcută de instanţă cu privire la regularitatea luării măsurii arestăriişi a menţinerii acesteia, nu poate înlocui mandatul cerut imperativ de dispoziţiileconstituţionale menţionate. Este de principiu, precizează instanţa, că măsura arestării poate filuată o singură dată.

În consecinţă, Curtea Constituţională ar urma să se pronunţe încă o dată asupraconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 149 alin. (3) C. proc. pen., în sensul precizării dacăinstanţa are obligaţia constituţională de a dispune prelungirea duratei arestării preventive,când măsura a fost luată de procuror, iar instanţa este sesizată înainte de expirarea duratei

98 Publicată în M. Of., nr. 98/2.03.1998.

Page 55: Capitolul Trei

Judecata 385

mandatului sau a prelungirii duratei arestării în condiţiile art. 155 şi următoarele din Codul deprocedură penală.

Cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 300 alin. (3) C. proc. pen., instanţaarată că, spre deosebire de situaţia în care măsura arestării a fost dispusă de procuror şi pentrucare dispoziţiile art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală prevăd proceduraprelungirii, legea nu prevede procedura prelungirii duratei arestării în faza de judecată, astfelîncât s-ar impune aplicarea, prin analogie, a procedurii prelungirii arestării din faza deurmărire penală. Având în vedere însă dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie careconsacră, în materia arestării preventive, instituţiile „mandatului” şi „prelungirii”, se ridicăproblema constituţionalităţii art. 300 alin. (3) C. proc. pen., teza finală, care se referă la„menţinerea” acestei măsuri.

În opinia instanţei, necesitatea verificării constituţionalităţii derivă şi din alte con-siderente, cum ar fi acela că „menţinerea” stării de arest, aşa cum este prevăzută în prezent,nu este supusă unei durate, funcţionând sine die, sau faptul că, în marea majoritate acazurilor, primul termen de judecată, când instanţa efectuează operaţiunile prevăzute la art.300 C. proc. pen., se situează după expirarea duratei arestării preventive (a mandatului sau aprelungirii), aşa încât, nemaiexistând nici o continuitate a acestei măsuri, verificarearegularităţii luării şi menţinerii măsurii arestării nu mai poate echivala cu luarea acesteia decătre instanţă.

În scopul soluţionării cauzei, potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legeanr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere aleParlamentului şi Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate esteîntemeiată, deoarece dispoziţiile art. 149 alin. (3) şi ale art. 300 alin. (3) C. proc. pen.contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie, care prevăd că arestarea se dispune demagistrat, pe o durată de cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestării se aprobă numai deinstanţa de judecată. Prevederile Constituţiei statuează că arestarea, indiferent când seproduce, în faza urmăririi penale sau în cursul judecării cauzei, poate dura cel mult 30 de zile.Rezultă că, şi în cazul în care arestarea inculpatului s-a dispus în faza judecăţii, ea nu poate sădureze până la soluţionarea definitivă a cauzei, întrucât măsura luată de instanţă nu poate fiexclusă de la respectarea regulilor instituite prin dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.

În acest sens se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 60/1994,nr. 20/1995, nr. 92/1995 şi nr. 1/1996, în care s-a precizat că dispoziţiile art. 149alin. (3) C. proc. pen. nu trebuie interpretate izolat, ci numai în corelaţie cu prevederile art. 23alin. (4) din Constituţie. Or, textul nu distinge între fazele procesului penal şi, de aceea, ainterpreta acest text în sensul că el s-ar aplica numai în faza urmăririi penale, ar însemna să selimiteze câmpul său de aplicabilitate, ceea ce este inadmisibil.

Cu privire la art. 300 alin. (3) C. proc. pen., Curtea Constituţională nu s-a pronunţat încă,în mod explicit, dacă dispoziţiile acestui articol sunt sau nu constituţionale, însă, înconsiderentele Deciziei nr. 1/1996, Curtea a arătat că existenţa prevederilor art. 300 alin. (3)nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 149alin. (3) C. proc. pen., deoarece „menţinerea stării de arest este echivalentă, sub aspectulgaranţiilor constituţionale ale libertăţii individuale, cu luarea acestei măsuri în cursuljudecăţii”.

Guvernul arată că, din punctul său de vedere, este în afară de orice discuţie că arestareainculpatului nu poate funcţiona în afara regulilor constituţionale, adică fără să fie supusăduratei de 30 de zile, iar dacă subzistă motivele arestării după expirarea acestui termen,

Page 56: Capitolul Trei

Judecata386

instanţa urmează să prelungească durata arestării, dar de fiecare dată până la cel mult 30 dezile. Această obligaţie o au instanţele de judecată în toate cazurile în care s-a dispus măsuraarestării de către procuror în cursul urmăririi penale sau de judecători în cursul judecăriiprocesului. Întrucât prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţie nu fac nici o distincţie întrearestarea dispusă în cursul urmăririi penale şi aceea dispusă în cursul judecăţii şi nici în ceeace priveşte prelungirea duratei acestei măsuri preventive, prelungirea măsurii fiind necesarăîn ambele faze ale procesului, rezultă că dispoziţiile art. 149 alin. (3) şi ale art. 300 alin. (3)C. proc. pen., care prevăd primul text în mod explicit, iar al doilea, în mod implicit, că„Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei”,contravin prevederilor constituţionale.

Actuala reglementare din Codul de procedură penală este criticabilă şi pe considerentulcă, în mod cu totul nejustificat, aceasta instituie o procedură diferită în materia prelungiriiarestării, după cum dosarul se află în faza de urmărire penală, când prelungirea măsuriipreventive din 30 în 30 de zile este obligatorie, sau în cursul judecăţii, când arestarea poate fimenţinută până la soluţionarea definitivă a cauzei, nemaifiind obligatorie prelungirea ei decătre instanţă.

În concluzie, Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.149 alin. (3) şi ale art. 300 alin. (3) C. proc. pen. este fondată, deoarece aceste dispoziţiicontravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit dejudecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile atacate, raportate la prevederileConstituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, Curtea constată următoarele:

În legătură cu excepţia invocată, este de menţionat că art. 149 alin. (3) C. proc. pen. a maifăcut obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, Curtea, prin Decizianr. 60/25.05.1994, rămasă definitivă prin Decizia nr. 20/15.02.199599, a constatat că dispoziţiileart. 149 alin. (3) C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensulcă durata arestării, dispusă de instanţă în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a finecesară prelungirea, în condiţiile art. 23 din Constituţie.

Astfel, s-a reţinut că aceste dispoziţii legale trebuie interpretate în corelaţie cu prevederileart. 23 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora durata arestării este de cel mult 30 de zile.

Textul din Constituţie se referă la arestare, în general, astfel că prevederile sale trebuierespectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, măsură ce afectează gravlibertatea acesteia, indiferent dacă se produce în faza de urmărire penală sau în cursuljudecării cauzei. Aşa fiind, la expirarea termenului de 30 de zile, instanţa are obligaţiaconstituţională să verifice, din oficiu, dacă se mai impune menţinerea arestării preventive şi,în caz afirmativ, să dispună prelungirea acesteia cu încă cel mult 30 de zile. Dacă motivelearestării subzistă după expirarea acestui termen, instanţa are posibilitatea, în aceleaşi condiţiiprevăzute la art. 23 din Constituţie, să prelungească durata arestării, dar de fiecare dată pânăla cel mult 30 de zile.

Sensul deciziei sus-menţionate este acela că arestarea preventivă, fără distincţie, dupăcum s-a făcut în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, este conformă cuart. 23 alin. (4) din Constituţie, dacă nu depăşeşte 30 de zile, şi că orice prelungire a arestăriinu se poate face decât, cum prevede aceeaşi dispoziţie constituţională, pentru o durată ce nupoate depăşi, de asemenea, 30 de zile.

99 Publicate în M. Of., P. I, nr. 57/28.03.1995.

Page 57: Capitolul Trei

Judecata 387

Pentru a se curma orice posibilitate de interpretare contrară a acestei prevedericonstituţionale, Curtea constată, în mod direct, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 149alin. (3) C. proc. pen.

Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 300 alin. (3) C. proc. pen., aceasta nupoate fi admisă, deoarece dispoziţiile sale nu contravin prevederilorart. 23 alin. (4) din Constituţie. Dimpotrivă, obligaţia instanţei de a verifica din oficiu, laprima înfăţişare, regularitatea luării şi menţinerii stării de arest a inculpatului, este înconcordanţă cu acele dispoziţii, regularitatea măsurii verificându-se tocmai în raport cuprevederile constituţionale şi cu dispoziţiile din Codul de procedură penală în materie.

Obligaţia verificării din oficiu, la prima înfăţişare, a regularităţii arestării şi a necesităţiimenţinerii acestei măsuri este o garanţie legală a respectării principiului libertăţii individualeprevăzut la art. 23 din Constituţie, îndeosebi a prevederilor alin. (6) din acest articol, potrivitcărora eliberarea celui arestat este obligatorie dacă motivele arestării au dispărut.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 9/24.01.2000 referitoare la excepţia deneconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274, art. 338 şi art. 350 C. proc. pen.100

Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală, prin încheierea din 13 octombrie 1999 a sesizatCurtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilorart. 350, art. 338 şi art. 274 C. proc. pen., excepţie ridicată de K. A. S.

În motivarea excepţiei se arată că dispoziţiile legale menţionate şi alte dispoziţii din Codulde procedură penală privitoare la durata măsurii arestării preventive, expresie a concepţiei şivoinţei legiuitorului de la 1968, sunt în contradicţie cu prevederile art. 23 din Constituţiereferitoare la libertatea individuală. Se mai susţine că art. 159 C. proc. pen., în redactareainiţială, prevedea că durata arestării preventive era prelungită din 30 în 30 de zile până înmomentul în care procurorul sesiza instanţa de judecată. Din acest moment procesual, înconformitate cu art. 149 alin. final C. proc. pen., arestarea preventivă dura până la soluţionareadefinitivă a cauzei, în afară de cazul în care instanţa dispunea revocarea ei. În corelaţie cutextul art. 149 alin. final, legiuitorul de la 1968 a instituit, prin prevederile art. 350 C. proc.pen., obligaţia instanţei să se pronunţe, prin hotărârea sa, în aceleaşi condiţii, şi cu privire lamenţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, iar prin prevederile art. 338 C. proc. pen.a instituit aceeaşi obligaţie a instanţei în cazul în care dispune restituirea cauzei la procuror.De asemenea, prin art. 274 C. proc. pen., partea finală, s-a prevăzut că, în cazul restituiriidosarului la procuror în situaţiile în care inculpatul este arestat, termenul de 30 de zile privinddurata arestării preventive curge de la data primirii dosarului de către procuror. Autorulexcepţiei consideră că „toate aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport cu prevederileart. 23 din Constituţie, dacă sunt interpretate în sensul contrar normei constituţionaleprecizate”. În art. 23 alin. (4) se prevede că arestarea preventivă se face în temeiul unuimandat emis de magistrat, pe o durată de cel mult 30 de zile, că asupra legalităţii mandatuluiarestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâremotivată, iar prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.

În aceste condiţii, se mai arată în motivarea excepţiei, pentru garantarea libertăţiipersoanei, în conformitate cu obligaţia instituită de art. 23 din Constituţie, instanţele dejudecată sunt obligate să dispună prelungirea arestării preventive până la momentul rămânerii

100 Publicată în M. Of., nr. 221/19.05.2000.

Page 58: Capitolul Trei

Judecata388

definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Privarea de libertate este un act la fel degrav, indiferent când se produce: în faza de urmărire penală sau în cursul judecăţii. De aceea,în mod corect, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 149 alin. final C. proc.pen. sunt neconstituţionale, dacă sunt interpretate în sensul că durata arestării preventive numai trebuie prelungită pe parcursul judecării cauzei.

Faţă de cele arătate, prevederile art. 338, 350 şi 274 C. proc. pen. sunt neconstituţionaleatunci când sunt interpretate în sensul că instanţele pot dispune menţinerea sine die a arestăriipreventive după pronunţarea unei hotărâri nedefinitive, fără să mai aibă obligaţia prelungiriiduratei arestării preventive din 30 în 30 de zile, până în momentul rămânerii definitive ahotărârii judecătoreşti, precum şi în cazul restituirii cauzei la procuror în vederea completăriiurmăririi penale. Interpretarea corectă a dispoziţiilor legale menţionate, se arată în motivareaexcepţiei, conduce la concluzia că prevederile art. 23 din Constituţie obligă instanţele sădispună prelungirea arestării preventive din 30 în 30 de zile, iar în cazul restituirii cauzei, săurmeze aceeaşi procedură, din momentul ajungerii dosarului la procuror, acesta avândobligaţia legală să ceară prelungirea arestării în conformitate cu art. 159 C. proc. pen., iarinstanţa să o acorde, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.

Exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătoreascăarată că aceasta este neîntemeiată. Ea invocă drept argument faptul că dispoziţiile art. 350 C.proc. pen. privind menţinerea măsurii arestării inculpatului condamnat îi sunt favorabileacestuia, perioada respectivă urmând a fi scăzută din durata condamnării definitive. Deasemenea, în opinia instanţei „Caracterul executoriu al dispoziţiilor privind menţinereamăsurii arestării preventive în cazul condamnării inculpatului derivă din însăşi pedeapsaprivativă de libertate aplicată acestuia de către instanţa de fond, pedeapsă în executarea căreiase află chiar din momentul arestării preventive, chiar dacă hotărârea nu este definitivă”.

În susţinerea opiniei sale instanţa mai invocă dispoziţiile art. 383 alin. (2) şi aleart. 38517 alin. (4) C. proc. pen., care obligă instanţa să arate în hotărâre timpul care se deducedin pedeapsă, atunci când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere. Referindu-se la cazurile derestituire a cauzei în condiţiile art. 332-337 C. proc. pen., instanţa arată că „este normal caprocurorul să reia procedura prelungirii arestării preventive a inculpatului, pentru că astfel seasigură controlul magistratului judecător asupra stării de libertate a celui de mai sus”.

Cu privire la art. 274 C. proc. pen., instanţa invocă Decizia Curţii Constituţionale nr.207/5.06.1997101, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate privitoare ladispoziţiile art. 200-278 C. proc. pen.

În fine, instanţa invocă, în susţinerea opiniei sale, şi dispoziţiile art. 141 C. proc. pen.,referitoare la calea de atac împotriva încheierii privind măsurile preventive.

În punctul de vedere al Guvernului se consideră că excepţia de neconstituţionalitateprivind dispoziţiile art. 274 C. proc. pen. este întemeiată, în timp ce excepţia privinddispoziţiile art. 338 şi art. 350 din acelaşi cod este neîntemeiată.

Cu privire la dispoziţiile art. 274 C. proc. pen., pornindu-se de la dispoziţiile art. 23 alin.(4) din Constituţie şi de la practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, care s-a pronunţat înmod repetat asupra termenului de 30 de zile, precizând de fiecare dată că prevederile art. 23din Constituţie trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, indiferentdacă aceasta are loc în faza urmăririi penale sau în faza judecăţii, deci şi în cazul restituiriicauzei la procuror, Guvernul arată că teza finală a art. 274 („În cazul în care dosarul serestituie de către instanţă şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii

101 Publicată în M. Of., P. I, nr. 77/18.02.1998.

Page 59: Capitolul Trei

Judecata 389

dosarului de către procuror”) este neconstituţională, dacă se interpretează în sensul cătermenul de 30 de zile ar putea fi depăşit, fără a interveni controlul instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 338 şi 350 C. proc. pen.Guvernul apreciază că aceasta nu poate fi admisă, deoarece dispoziţiile acestor articole nucontravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie. Dimpotrivă, atât prin hotărârea dedesesizare şi restituire a cauzei la procuror, cât şi prin hotărârea de soluţionare a acesteia,conform acestor texte, instanţa are obligaţia de a dispune cu privire la măsura arestăriipreventive şi, prin urmare, de a asigura controlul termenului de 30 de zile prevăzut la art. 23alin. (4) din Constituţie.

Examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportuljudecătorului-raportor, concluziile procurorului, susţinerile autorului excepţiei şi ale părţilorprezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şidispoziţiile Legii nr. 47/1992, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, CurteaConstituţională a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze excepţia deneconstituţionalitate ridicată.

Excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 350, 338 şi 274 C. proc. pen.,dispoziţii considerate de autorul excepţiei ca fiind contrare prevederilor art. 23 alin. (4) dinConstituţie referitoare la temeiul, durata, legalitatea şi prelungirea măsurii procesuale aarestării preventive. De asemenea, consideră că aceste prevederi sunt contrare şi practiciiconstante a Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate adispoziţiilor Codului de procedură penală privitoare la măsura arestării preventive, ridicate înalte cauze.

Textele legale criticate ca neconstituţionale sunt următoarele:- Art. 350: „Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunţe cu privire la

revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinând seama de dispoziţiiledin Partea generală, Titlul IV, Capitolul I.

În caz de achitare sau încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată înlibertate a inculpatului arestat preventiv.

De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestatpreventiv, atunci când pronunţă:

a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea

executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;c) amenda.Hotărârea pronunţată în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului

este executorie.Când potrivit dispoziţiilor prevăzute în alin. (1), (2) şi (3) inculpatul este pus în libertate,

instanţa comunică aceasta administraţiei locului de deţinere.Inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce

reţinerea şi arestarea devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu estedefinitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere. În acest scop i secomunică, îndată după pronunţarea hotărârii, copie de pe dispozitiv sau extras, care vacuprinde menţiunile prevăzute în art. 140 alin. ultim.

Page 60: Capitolul Trei

Judecata390

Când în cursul urmăririi penale sau al judecăţii învinuitul sau inculpatul a fost liberatprovizoriu pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, în cazurileprevăzute de lege. Dispoziţiile art. 1605 alin. (5) se aplică în mod corespunzător”.

- Art. 338: „În cazurile de restituire potrivit art. 332, 333 şi 335 şi de trimitere a dosaruluila procuror în cazurile prevăzute în art. 336 şi 337, instanţa dispune asupra măsurilorpreventive, asupra măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114C. pen., asupra măsurilor asigurătorii, cu privire la persoanele în privinţa cărora s-a dispusrestituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror”.

- Art. 274: „În cazurile de reluare a urmăririi penale prevăzute în art. 270 lit. a) şi c),termenul de 30 de zile privitor la măsura arestării inculpatului curge de la data luării acesteimăsuri, iar în cazul când dosarul se restituie de către instanţă şi inculpatul este arestat,termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror.

Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art. 155, 159 şi 160”.1. Aceste dispoziţii legale, în special cele din alin. (1) al art. 350 şi partea finală a art. 338

C. proc. pen., sunt considerate de autorul excepţiei ca neconstituţionale, dacă se interpreteazăîn sensul că instanţele pot dispune menţinerea arestării preventive după pronunţarea uneihotărâri nedefinitive, fără să mai aibă obligaţia prelungirii duratei arestării din 30 în 30 dezile, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, precum şi în cazulrestituirii cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.

Curtea constată că această critică este întemeiată.Potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie arestarea se face în temeiul unui mandat emis de

magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestării se aprobă numai deinstanţa de judecată, indiferent dacă arestarea preventivă s-a dispus în cursul urmăririi penalesau în cursul judecăţii. Când măsura arestării preventive a fost luată de instanţa de judecată,aşa cum se prevede în dispoziţiile art. 350 şi 338 C. proc. pen., durata acesteia nu poatedepăşi 30 de zile.

În practica sa jurisdicţională Curtea Constituţională a interpretat în acest sens dispoziţiileconstituţionale menţionate, aşa cum rezultă din Decizia nr. 60/25.05.1994, definitivă prinDecizia nr. 20/15.02.1995102, precum şi din Decizia nr. 546/4.12.1997103. Prin această dinurmă decizie Curtea Constituţională a constatat că prevederea potrivit căreia „Arestareainculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei”, din art. 149alin. (3) C. proc. pen., este neconstituţională, urmând ca în legătură cu durata arestării să sefacă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Argumentul potrivit căruia inculpatul condamnat prin hotărâre nedefinitivă este ţinut înarest în executarea acestei condamnări, iar nu ca urmare a luării faţă de el a măsurii arestăriipreventive, nu are nici un fundament juridic. Pe de o parte acest argument se bazează pe oconfuzie între măsura procedurală a arestării preventive, al cărei scop este asigurarea buneidesfăşurări a procesului penal, şi pedeapsa închisorii, iar pe de altă parte reprezintă oîncălcare a prezumţiei de nevinovăţie consfinţite în art. 23 alin. (8) din Constituţie, careprevede că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoanaeste considerată nevinovată”, principiu prevăzut şi în art. 6 alin. (2) din Convenţia pentruapărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „Orice persoanăacuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

2. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei la procuror, aceeaşi instanţă consideră că„este normal ca procurorul să reia procedura prelungirii arestării preventive a inculpatului”,

102 Ambele publicate în M. Of., P. I, nr. 57/28.03.1995.103 Publicată în M. Of., P. I, nr. 98/2.03.1998.

Page 61: Capitolul Trei

Judecata 391

însă nu răspunde criticii aduse de autorul excepţiei prevederilor art. 338 C. proc. pen.referitoare la caracterul nedeterminat al duratei măsurii arestării preventive dispuse deinstanţă prin hotărârea de desesizare şi restituire a dosarului, ceea ce face ca aplicarea acestordispoziţii să contravină art. 23 alin. (4) partea întâi din Constituţie, care prevede că„Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30de zile”.

Cu privire la dispoziţiile art. 338 C. proc. pen., Curtea Constituţională constată că acesteasunt neconstituţionale, dacă sunt interpretate în sensul că măsura arestării preventive nutrebuie să se conformeze prevederilor constituţionale privitoare la durata de 30 de zile, aşacum statuează art. 23 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, această interpretare este încontradicţie şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (1) din Legea fundamentală,care prevăd: primul, că „România este un stat de drept, democratic şi social, în caredemnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţiiumane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”, iar cel de-al doilea, că „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”.

3. În fine, cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274C. proc. pen., teza finală, potrivit cărora atunci când dosarul se restituie de către instanţăprocurorului şi inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de cătreprocuror, aşa cum se arată, în mod corect, în punctul de vedere al Guvernului. Acestea suntînsă neconstituţionale, dacă se interpretează în sensul că termenul de 30 de zile ar putea fidepăşit fără a interveni controlul instanţei de judecată.

Afirmaţia instanţei, potrivit căreia Curtea Constituţională a respins prin Decizianr. 207/5.06.1997104, excepţia de neconstituţionalitate a art. 200-278 C. proc. pen., nu esteîntemeiată. În realitate, excepţia de neconstituţionalitate respinsă prin amintita decizie privea,în bloc, dispoziţiile art. 200-278 C. proc. pen. Cu acea ocazie s-a criticat faptul că dispoziţiilemenţionate reglementează urmărirea penală, deşi nu a fost legiferată instituţia judecătoruluide instrucţie.

De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile art. 141 C. proc. pen., care se referă la caleade atac în contra încheierii privind măsurile preventive, invocate de aceeaşi instanţă, nu auincidenţă în cauză.

Se mai constată că nici dispoziţiile art. 383 alin. (2) C. proc. pen. privitoare la deducereadin pedeapsă a timpului cât inculpatul a fost arestat preventiv şi nici dispoziţiile art. 38517 dinacelaşi cod privitoare la desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei penale, dispoziţii invocatede aceeaşi instanţă, nu au incidenţă în cauză.

În raport cu cele precedente Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate adispoziţiilor art. 274, 338 şi 350 C. proc. pen. este întemeiată şi urmează să fie admisă, înmăsura în care se interpretează că durata arestării, în cadrul judecăţii, poate depăşi 30 de zilefără a fi necesară prelungirea acesteia în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.

OPINIE SEPARATĂ

Considerăm că dispoziţiile art. 350 C. proc. pen. sunt constituţionale, iar soluţia care seimpune în speţă, sub acest aspect, este aceea de respingere a excepţiei deneconstituţionalitate.

Pe de altă parte, suntem de acord că dispoziţiile art. 274 şi 338 C. proc. pen. suntneconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive

104 Publicată în M. Of., P. I, nr. 77/18.02.1998.

Page 62: Capitolul Trei

Judecata392

dispusă sau menţinută de instanţă, în cursul judecăţii, poate depăşi 30 zile fără a fi necesarăprelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie (conform căruia: „Arestarea se faceîn temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupralegalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţeprin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.”).

I. Prin opinia separată pe care am formulat-o la Decizia Curţii Constituţionalenr. 10/24.01.2000105 am demonstrat că alin. (1) al art. 350 C. proc. pen. este constituţional.Considerentele pe care se întemeiază acea opinie separată sunt pe deplin aplicabile şi înprivinţa ansamblului dispoziţiilor cuprinse în cele şapte alineate ale art. 350 C. proc. pen., textlegal care, alături de art. 274 şi 338 din acelaşi cod, face obiectul excepţiei deneconstituţionalitate soluţionate prin decizia la care se referă prezenta opinie separată.

În esenţă, soluţia la care s-a ajuns în menţionata opinie separată se întemeiază pe constatareanecesităţii recurgerii la interpretarea [realizată în temeiul prevederilorart. 20 alin. (1) din Constituţie] dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (4) în luminajurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 5pct. 1 lit. a) şi lit. c) şi pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale106. Pe această bază se ajunge la concluzia că, sub aspectele care interesează înprivinţa constituţionalităţii art. 350 C. proc. pen., interpretarea corectă a conţinutului normatival art. 23 alin. (4) din Constituţie este următoarea:

a) „Prelungirea arestării”, care, conform tezei a treia a art. 23 alin. (4), „se aprobă numaide instanţa judecătorească” se poate dispune, potrivit celei dintâi teze a aceluiaşi text, numai„pentru o durată de cel mult 30 de zile” atunci când în privinţa persoanei arestate nu a fostpronunţată, încă, de către o instanţă judecătorească, o hotărâre de condamnare;

b) Atunci când însă, în privinţa persoanei arestate, a fost pronunţată, de către o instanţăjudecătorească, o hotărâre de condamnare - chiar şi dacă acea hotărâre nu este definitivă,fiind supusă căilor de atac - pentru instanţa care pronunţă hotărârea de condamnare sau pentruinstanţele care, în faze ulterioare ale procesului, se pronunţă asupra menţinerii ori prelungiriiarestării, nu mai există - câtă vreme hotărârea de condamnare este în fiinţă - obligaţia de a seconforma condiţiei prevăzute de cea dintâi teză cu privire la durata de cel mult 30 zile aarestării.

Aşa fiind, rezultă că în toate cazurile când, dând curs dispoziţiilor art. 350C. proc. pen., instanţa judecătorească hotărăşte condamnarea persoanei arestate la o pedeapsăprivativă de libertate şi, în consecinţă, dispune, după caz, menţinerea („prelungirea”) sauluarea măsurii arestării inculpatului, nu mai este aplicabilă teza întâi a art. 23 alin. (4) dinConstituţie [„Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată decel mult 30 de zile. (...)”]. De aceea, nici instanţa care pronunţă acea hotărâre de condamnareşi nici alte instanţe care - ulterior, în alte faze ale procesului penal având ca obiect faptapentru care s-a hotărât condamnarea - menţin („prelungesc”) măsura arestării inculpatuluicondamnat, nu mai au obligaţia (câtă vreme hotărârea de condamnare este în fiinţă) de adispune această măsură numai „pentru o durată de cel mult 30 de zile.”

În plan procesual, una dintre consecinţe este aceea că măsura arestării, astfel„consolidată” prin hotărârea judecătorească de condamnare, nu va mai trebui să fie supusă,automat, din 30 în 30 de zile, controlului instanţei judecătoreşti, în vederea prelungiriiarestării sau a punerii în libertate - cu condiţia, desigur, ca între timp, hotărârea decondamnare să nu fi fost desfiinţată în cadrul eventualelor căi de atac exercitate potrivit legii.

105 Publicată în M. Of., P. I, nr. 213/16.05.2000.106 A se vedea în acest sens hotărârile pronunţate în cazurile: Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei, 1968; Van

Droogenbroeck contra Belgiei, 1982 şi B. contra Austriei, 1990.

Page 63: Capitolul Trei

Judecata 393

II. Considerentele expuse la pct. I al prezentei opinii separate nu sunt însă aplicabile şi înprivinţa dispoziţiilor art. 274 şi 338 C. proc. pen., pentru simplul motiv că, prin ipoteză,aceste prevederi nu pot căpăta aplicare decât fie anterior pronunţării unei hotărârijudecătoreşti de condamnare, fie după desfiinţarea (de către o instanţă superioară, în cadruleventualelor căi de atac formulate potrivit legii) a unei asemenea hotărâri de condamnare cefusese pronunţată în acel proces penal.

De aceea, cu privire la dispoziţiile art. 274 şi 338 C. proc. pen., ne însuşim argumentele şisoluţia deciziei la care se referă prezenta opinie separată, fiind de acord că aceste dispoziţiisunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestăriipreventive dispusă sau menţinută de instanţă, în cursul judecăţii, poate depăşi 30 zile fără a finecesară prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.

III. În sfârşit, la fel ca şi în finalul opiniei separate la Decizia Curţii Constituţionale nr.10/24.01.2000, subliniem că - întrucât România este stat de drept [art. 1 alin. (3) dinConstituţie] - considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată(rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilorCurţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, erga omnes, conform art.145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cât şi enunţul prezentei opinii separateconstituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independenţeijudecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinţasoluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinţa neconstituţionalităţiiprevederilor art. 350 C. proc. pen., în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă aceastăopinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale prin care s-a constatatneconstituţionalitatea unor prevederi legale este obligatorie erga omnes, în măsura în care afost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privindorganizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu există grade ale obligativităţiideciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţiapronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate să dea curs soluţieidecise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilorjudecătorilor ce formează completul de judecată. Responsabilitatea juridică este identică şiîntr-un caz şi în celălalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei CurţiiConstituţionale nr. 169/2.11.1999.107

107 Publicată în M. Of., P. I, nr. 151/12.04.2000.