Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I...

53
Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia ştiinţifică folosită. Ca în fiecare ştiinţă şi în Anatomia omului se foloseşte o terminologie specifică, care reprezintă totalitatea termenilor folosiţi pentru a descrie regiuni ale corpului omenesc. Aceasta este unitară în lumea ştiinţifică mondială. La sfârşitul secolului XIX numărul termenilor folosiţi in „Anatomia omului” era foarte mare, mulţi erau sinonimi, proveniţi de la diferitele şcoli de „Anatomie umană”, ceea ce făcea dificilă comunicarea ştiintifică internatională. În 1895 la Basel (Elvetia), se produce prima încercare de universalizare a noţiunilor folosite în „Anatomia umană”. Actualii termeni sunt după “Nomina Anatomica”, document semnat la Paris în 1955 şi imbunătăţit la numeroase congrese anatomice, cele mai radicale fiind cele din 1998 şi recunoscute în ediţia H. Gray „Human Anatomy” (2005). Terminologia anatomică umană este diferită de terminologia folosită în zoologie, din mai multe motive. În primul rând teminologia anatomică umana s-a dezvoltat prin studii autonome fără corelaţii cu studiile de zoologie. Deoarece studiile de zoologie şi anatomie umană au fost făcute mai înainte de inţelegerea procesului evoluţiei, corpul uman era privit ca fiind diferit de al celorlalte animale. De asemenea corpul uman, spre deosebire de al celorlalte animale tetrapode este biped. Astazi pentru o raportare unitară a poziţiei diferitelor segmente ale corpului omenesc, se foloseşte noţiunea de poziţie anatomică. Aceasta este poziţia corpului cu toate cele patru membre paralele, palmele şi privirea orientate în faţă. Descrierea corpului omenesc se foloseşte referitor la poziţia anatomică, deoarece în timpul mişcării, parţi din corp, sau însuşi corpul îşi poate schimba poziţia, unele repere devenind din superior inferior, sau invers. La corpul omenesc se pot descrie câteva regiuni, puncte, axe, şi planuri de simetrie. Regiunile corpului omenesc Corpul omenesc se poate împărţi în următoarele regiuni, folosind puncte de reper de pe suprafaţa sa: - capul şi gâtul sunt segmentele situate în extremitatea superioară a corpului, - trunchiul este segmentul corpului subdivizat în torace, abdomen şi spate, 1

Transcript of Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I...

Page 1: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Cap.I INTRODUCERE

Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia ştiinţifică

folosită. Ca în fiecare ştiinţă şi în Anatomia omului se foloseşte o terminologie specifică, care

reprezintă totalitatea termenilor folosiţi pentru a descrie regiuni ale corpului omenesc. Aceasta

este unitară în lumea ştiinţifică mondială.

La sfârşitul secolului XIX numărul termenilor folosiţi in „Anatomia omului” era foarte

mare, mulţi erau sinonimi, proveniţi de la diferitele şcoli de „Anatomie umană”, ceea ce făcea

dificilă comunicarea ştiintifică internatională.

În 1895 la Basel (Elvetia), se produce prima încercare de universalizare a noţiunilor folosite

în „Anatomia umană”. Actualii termeni sunt după “Nomina Anatomica”, document semnat la

Paris în 1955 şi imbunătăţit la numeroase congrese anatomice, cele mai radicale fiind cele din

1998 şi recunoscute în ediţia H. Gray „Human Anatomy” (2005).

Terminologia anatomică umană este diferită de terminologia folosită în zoologie, din mai

multe motive. În primul rând teminologia anatomică umana s-a dezvoltat prin studii autonome

fără corelaţii cu studiile de zoologie. Deoarece studiile de zoologie şi anatomie umană au fost

făcute mai înainte de inţelegerea procesului evoluţiei, corpul uman era privit ca fiind diferit de al

celorlalte animale. De asemenea corpul uman, spre deosebire de al celorlalte animale tetrapode

este biped.

Astazi pentru o raportare unitară a poziţiei diferitelor segmente ale corpului omenesc, se

foloseşte noţiunea de poziţie anatomică. Aceasta este poziţia corpului cu toate cele patru

membre paralele, palmele şi privirea orientate în faţă. Descrierea corpului omenesc se foloseşte

referitor la poziţia anatomică, deoarece în timpul mişcării, parţi din corp, sau însuşi corpul îşi

poate schimba poziţia, unele repere devenind din superior inferior, sau invers.

La corpul omenesc se pot descrie câteva regiuni, puncte, axe, şi planuri de simetrie.

Regiunile corpului omenesc

Corpul omenesc se poate împărţi în următoarele regiuni, folosind puncte de reper de pe

suprafaţa sa:

- capul şi gâtul sunt segmentele situate în extremitatea superioară a corpului,

- trunchiul este segmentul corpului subdivizat în torace, abdomen şi spate,

1

Page 2: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

- membrele sunt două perechi, superioare şi inferioare. La membrele superioare se distinge

umărul (regiunea de prindere a membrului de trunchi), braţul (între umăr şi cot), cotul

(articulaţia dintre braţ şi antebraţ), antebraţul (între cot şi incheietura mânii), încheietura

mânii (între antebraţ şi mână) şi mâna (între încheietura mânii şi vârful degetelor). La

membrele inferioare regiunea de prindere a membrului propriu-zis la corp este regiunea

inghinală. Următoarele regiuni sunt: coapsa (până la articulaţia genunchiului), gamba

(între ghenunchi şi articulaţia lăbii piciorului) şi laba piciorului.

În poziţia anatomică, palmele sunt orientate anterior. În acest fel termenul de anterior

poate fi folosit pentru a descrie palma mânii, şi posterior poate fi folosit câteodată pentru a

descrie regiunea dosului mânii şi a braţului. Termenul de palmar provine de la palma lat.=

palmă.

Regiunile antebraţului se denumesc după numele oaselor lângă care se găsesc (ex.

structurile cele mai apropiate de radius sunt radiale, de ulnă, ulnare iar cele dintre ele

radioulnare).

Termenul de volar se foloseşte atât pentru suprafaţa mâinii cât şi a piciorului (plantară).

Cavităţile corpului omenesc

În alcătuirea corpului omenesc sunturmătoarele cavităţi (fig.1):

Fig. 1 Cavitatile corpului omenesc, schemă

- craniană care formează regiunea posterioară a scheletului cefalic şi adăposteşte

encefalul, delimitată de oasele cutiei craniene. Craniul conţine şi cavităţi mai mici ca:

fosele nazale, orbitele, sau cavităţi foarte mici, sinusurile (frontale, etmoidale,

sfenoidale, maxilare);

2

cavitatea craneeană

canalul medular

bazinul

Page 3: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

- toracală sau cuşca toracică formată din oase (coaste şi vertebre) şi muşchi (diafragmul

şi muşchii intercostali). Adăposteşte cele mai importante organe ale corpului, inima şi

plămânii. Mediastinul este regiunea mediană a cavităţii toracice, subdivizat în:

o mediastinul superior (delimitat anterior de manubriul sternal şi posterior de

primele patru vertebre toracale),

o inferior (anterior între faţa posterioară a sternului şi faţa anterioară a pleurei,

mijlociu între regiunea prepericardică şi pretraheală şi posterior de la vertebra a

cincea toracală până la a doua lombară),

- abdominală cea mai mare cavitate, cuprinsă între diafragm şi bazin. Regiunea

anterioară este de natură musculară iar cea posterioară osoasă. Adăposteşte cea mai

mare parte a tractului digestiv, aparatul urinar şi genital. Ea se poate subdivide în

epigastru, mezograstru şi hipogastru (median), hipocondru, lateral şi inghinal (dreapta

şi stânga) (fig.2).

Fig.2 Regiunile cavităţii abdominale, schemă

Suprafeţe, puncte şi linii de reper

Pentru a delimita anumite regiuni interne sau externe, se folosesc repere de pe suprafaţa

corpului care pot fi uşor detectate sub piele (oase, vase de singe, nervi, muschi).

Linia medioaxilară este linia care coboară vertical pe suprafaţa corpului trecând prin

vârful axilei (subţiorii). Paralele sunt linia axilară anterioară, care trece prin cuta axilară

anterioară şi linia axilară posterioară care trece prin cuta axilară posterioară.

Linia medioclaviculară este linia care coboară vertical pe suprafaţa corpului prin mijlocul

claviculei.

Linia mediopupilară coboară vertical pe suprafaţa corpului prin mijlocul pupilei când

aceasta este îndreptată înainte.

3

epigastruhipocondru drept

lateral dreaptainghinal dreapta

hipocondru stângmezogastrulateral stângahipogastruinghinal stânga

Page 4: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Punctul medial inghinal este situat la mijlocul distanţei dintre spina iliacă şi simfiza

pubiană. În legatură cu el se descrie punctul ligamentului inghinal, situat la jumătatea distanţei

dintre spina iliacă superioară şi tuberculul pubian.

Direcţii şi axe

Două puncte opuse pe suprafaţa corpului pot descrie între ele un ax. Vom descrie mai jos

situaţia la un vertebrat patruped şi la unul biped, considerând puncte importante de pe suprafaţa

corpului.

Anterior-posterior. La un vertebrat patruped extremităţile sunt vârful nasului şi respectiv, al

cozii. Anatomic nasul este anterior (ante lat.=înainte, sau rostral, rostrum lat.= cioc, cranial,

kranion gr. =cutie craniană sau cephalic, kephale gr.=cap). Cel mai uzitat termen este de

anterior. Punctul opus, este posterior sau caudal (caudum lat.= coadă). Între cele două puncte

se descrie axul antero/posterior. Sinonime mai puţin folosite sunt: rostro/caudal sau

cefalo/caudal.

Superior-inferior. La om regiunile care se disting cel mai bine sunt capul şi labele

picioarelor. Capul este situat superior (superior lat.= deasupra) iar labele picioarelor

inferior (inferior lat. =dedesubt). Prin unirea celor două puncte se formează axul

supero/inferior. Alte noţiuni sinonime utilizate pentru a localiza regiunea capului sunt:

cranial (cephalic sau rostral), iar pentru regiunea labelor picioarelor, caudal.

La om termenul de anterior defineşte regiunea frontală, de unde denumirea de frontal

şi este sinonimă cu ventralul altor vertebrate patrupede. La fel posterior ca noţiune

medicală, desemnează regiunea spatelui şi este sinonim cu dorsal. Axul antero/posterior

uneşte regiunea frontală cu regiunea dorsală. Termenii de anterior şi posterior pot fi

folosiţi şi în sens relativ (ex.ochii sunt posterior nasului, dar anteriori regiunii posterioare a

capului).

Dreapta, stânga şi medial. Organismul omenesc este inclus în grupa Bilateralia, ceea

înseamnă că are o simetrie dreapta/stânga. Între partea dreaptă şi stângă se stabileşte axul

dreapta/stânga sau dextro/sinistro (dextro lat. =dreapta şi sinister lat. =stânga). În practică şi

mai ales în literatura de limba engleză se foloseşte termenul de vernacular.

Axul dreapta/stânga este perpendicular pe celelalte două. În legatură cu acest ax un organ

poate fi situat lateral (lateralis lat. =la o parte sau de partea) dreapta sau stânga. Opus acestui

4

Page 5: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

termen se foloseşte termenul medial (medius lat.= în mijloc) care defineşte un loc situat în

mijlocul organismului.

Mai uzitată este denumirea de ax medio/lateral. Termenul se foloseşte pentru a descrie

poziţia în lungul axului dreapta/stânga, pentru a evita confuzia cu termenii superficial şi

profound.

Termenul proximal (proximus lat. =cel mai apropiat) este folosit de exemplu, pentru a

descrie locul în care membrele se prind la corp şi distal (distare lat.=cel mai depărtat)

pentru a descrie regiunea cea mai depărtată. Prin unirea celor două puncte se formează

axul proximo/distal, folosit pentru a descrie poziţia unor organe în lungul său.

Raportat la cele trei axe descrise pentru animalele cu simetrie bilaterală, se folosesc

urmatoarele noţiuni:

- ipsilateral (ipse lat.= la fel, pe aceeaşi parte).. ca şi alte structuri ex. braţul drept este

ipsilateral cu piciorul drept,

- contralateral (contra lat.= împotriva, pe partea opusă).. unei structuri descrise ex.

braţul stâng este colateral braţului drept,

- superficial (superficialis lat.= la suprafaţă, lângă suprafaţa externă) a organismului,

ex. pielea este superficială stratului muscular. Opus se foloseşte termenul profund

sau visceral.

- profund (profundus lat.= defineşte un organ situat în interiorul organismului), mult

distanţat de suprafaţă,

- visceral (viscus lat.,= carne, organ intern), defineşte un organ situat în cavitatea

corpului, ex. stomacul este visceral, situat în cavitatea abdominală.

Planuri de simetrie

Planurile de simetrie sunt suprafeţe imaginare care străbat corpul omenesc şi folosesc

la poziţionarea organelor, efectuarea unor secţiuni, descrierea unor sisteme, etc..

Principalele plane de simetrie sunt:

• sagital (median sau al simetriei bilaterale) - planul determinat în axul longitudinal al

corpului, care trece prin ombilic. Prin intersectarea cu suprafaţa corpului determină pe

5

Page 6: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

acesta linia mediană anterioară şi posterioară, care separă regiunea dreaptă de cea

stângă (fig.3);

• paramediane (parasagitale) - toate planurile paralele cu cel mediosagital, dispuse spre

dreapta sau stânga acestuia (fig.4);

• transversale (orizontale) - toate planurile perpendiculare pe axul longitudinal (fig.4),

• frontale (coronal)- toate planurile verticale, paralele cu fruntea, separă regiunea

anterioară de cea posterioară, fruntea de spate (fig.3);

Fig. 3 Planurile de simetrie sagital (a) şi frontal (b)

6

a b

Page 7: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig.4 Planurile de simetrie sagital (albastru), parasagital (galben) şi transversal (maro)

Mişcările corpului omenesc şi ale regiunilor sale

Mişcările corpului şi ale diferitelor segmente, au loc când muşchii se contractă şi

acţionează asupra oaselor (fig. 5).

Fig.5 Mişcările segmentelor corpului omenesc, schemă.

7

Page 8: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Tipul de mişcare realizat de un anumit segment, este în funcţie de structura articulaţiei

implicată (uniaxială, biaxială sau multiaxială) şi de dispoziţia muşchilor faţă de articulaţie.

Se pot defini câteva grupe de mişcare:

1. generale

- flexia este o mişcare în plan sagital, care produce scurtarea unghiului articulaţiei şi

micşorează distanţa dintre oasele care formează articulaţia (ex. gamba pe coapsă, antebraţul pe

braţ etc.),

- extensia este reversul mişcării de flexie, se realizează tot în plan sagital, măreşte

unghiul articulaţiei şi distanţa dintre oasele care o formează. Dacă extensia este mai mare decât

180° mişcarea se numeşte hiperextensie,

- abducţia este mişcarea realizată lateral faţă de planul median (ex. membrul superior faţă

de corp) sau mişcarea degetelor când le depărtăm de planul medial al mâinii,

- adducţia este mişcarea opusă abducţiei prin care membrul sau degetele sunt aduse spre

planul medial al corpului sau al mâinii,

- rotaţia este mişcarea osului în jurul propriului ax fără mişcarea laterală sau medială.

Poate fi rotaţia internă sau medială a umărului sau şoldului, care aduce segmentele membrului

superior sau inferior spre planul medial, sau rotaţia externă, care este opusul şi aduce membrul

spre exteriorul planului medial,

- ridicarea unui segment este mişcarea segmentului spre superior, coborârea este

mişcarea opusă spre inferior.

2. speciale ale membrelor superioare şi inferioare

- pronaţia este mişcarea mânii cu faţa palmară spre posterior. La sfârşitul mişcării

radiusul şi ulna se dispun în X,

- supinaţia este mişcarea opusă pronaţiei, prin care mâna este adusă cu palma spre

anterior.

Cap. II ETAPELE DEZVOLTĂRII EMBRIONARE ŞI FETALE LA OM

Fecundarea la om este internă, un spermatozoid se uneşte cu un ovul şi rezultă oul

fecundat (fertilizat) sau zigotul. În dezvoltarea unui nou organism uman există două etape

principale: embrionară (de la oul fertilizat şi până la făt) şi fetală (de la făt şi până la naştere).

Etapa embrionară este subetapizată folosind caracteristici morfologice şi încadrată în

tabele ale dezvoltării, din care cele mai cunoscute sunt stadiile Carnegie (23 stadii) (fig. 6).

8

Page 9: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig. 6 Dezvoltarea embrionară la om, stadiile Carnegie

În a doua zi de la fecundare ovulul începe să se dividă, proces numit segmentare. Din

diviziuni rezultă celule numite blastomere. Segmentarea are loc sub membrana de fertilizare,

care devine membrană de segmentare. Până la stadiul de opt celule, fiecare celulă este capabilă

să formeze un nou embrion, celulele sunt totipotente. De aceea când celulele sunt despărţite în

mod accidental se formează gemeni care sunt genetic identici.

Oul fertilizat continuă să se dividă, rezultând blastomere din ce în ce mai mici, dispuse

sub forma unui fruct de mură, fără spaţii între ele (compactare), formaţiunea se numeşte morulă

(aproximativ 12 blastomere).

În acest timp, formaţiunea parcurge drumul spre uter, ajutată de mişcarea cililor

epiteliului mucoasei trompelor uterine. Între celulele ei apar spaţii, care curînd se vor uni într-o

cavitate centrală, numită cavitatea blastulei. În jurul cavităţii formaţiunea are un strat de celule

numit trofoblast, care va diferenţia placenta şi un ţesut cu rol de susţinere. La un pol al

formaţiunii se diferenţiază o masă de celule numită masa celulară internă. Celulele sale nu pot

forma placenta sau ţesutul de susţinere al viitorului embrion şi de aceea sunt numai pluripotente.

În timpul celei de a doua săptămâni, cavitatea blastocistului devine sac primar vitelin (sau

cavitatea exocelomică), formaţiunea se numeşte blastocist.

9

Page 10: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Acesta intră în uter şi se ataşează de epiteliul endometrului (componenta a peretelui

uterin), pregătindu-se de implantare. Sub controlul ovarului, uterul a suferit modificări

structurale, care fac ca epiteliul peretelui său să fie receptiv la blastocist.

Trofoblastul care înconjoară masa celulară internă, diferenţiază două straturi celulare:

citotrofoblastul (celule mononucleate care înconjoară masa celulară internă) şi

sinciţiotrofoblastul (un sinciţiu care înconjoară citotrofoblastul). În timpul formării placentei,

sinciţiotrofoblastul invadează endometrul. În ziua a noua apar lacune pline cu sânge în

sinciţiotrofoblast, care reprezintă începutul formării circulaţiei uteroplacentare.

La începutul celei de a doua săptămâni, o a doua cavitate apare în masa celulară internă,

se măreşte şi formează cavitatea amniotică. Masa celulară internă începe să diferenţieze două

straturi celuare: epiblastul format din celule prismatice şi hipoblastul.

Celule derivate din hipoblast formează membrana exocelomică (membrana Heusner).

Între hipoblast şi membrană se diferenţiază celule care vor deveni mezodermul exocelomic.

În mezodermul extraembrionar se vor diferenţia cavităţi, care se unesc, rezultă celomul

extraembrionar (cavitatea corionică), care înconjoară amnionul şi sacul vitelin. Mezodermul care

înconjoară citorofoblastul se numeşte mezoderm somatic extraembrionar, iar cel care înconjoară

sacul vitelin, mezoderm splanhnic extraembrionar. În locul în care mezodermul extraembrionar

traversează cavitatea corionică se diferenţiază cordonul ombilical.

La începutul celei de a treia săptămâni se produc mişcări celulare care marchează

începutul gastrulării (formarea celor trei straturi celulare ectoderm, endoderm şi mezoderm).

Primul semn extern al gastrulării este formarea liniei primitive în epiblast.

Celulele epiblastului se dispun spre planul medial al embrionului şi migreză în spaţiul

dintre epiblast şi hipoblast. Unele din celulele migrate din epiblast înlocuiesc celule din

hipoblast. În acest mod apare un disc trilaminar format din: ectoderm, endoderm şi mezoderm.

Cele trei foiţe embrionare stau la baza diferenţierii tuturor organelor corpului omenesc

Ectodermul diferenţiază sistemul nervos central (encefalul şi măduva spinării) şi

meningele, sistemul nervos periferic, epiteliile senzoriale ale ochiului, urechii şi nasului,

epidermul şi firul de păr, unghiile, glandele mamare şi subcutanate, muşchi, oase etc..

Mezodermul va diferenţia ţesutul conjunctiv, cartilajele, oase, muşchi striaţi şi netezi,

inima, vasele de sânge şi limfatice, rinichii, ovarele şi testiculele, conductele genitale,

membranele seroase ale cavităţilor corpului, splina etc.

Endodermul diferenţiază epiteliul tracturilor gastrointestinal şi respirator, parenchimul

amigdalelor, tiroida şi paratiroidele, timusul, ficatul, pancreasul, etc.

10

Page 11: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Celulele care invaginează în şanţul primitiv şi migrează cefalic, diferenţiază procesul

notocordal, din care se va forma notocordul. Acesta este primul ax al embrionului, joacă rolul

unui schelet, indicând locul viitoarei coloane vertebrale.

Primele mişcări celulare după gastrulare reprezintă începutul proceselor de

organogeneză.

În regiunea mediană externă a ectodermului embrionului apare o îngroşare numită placa

neurală, a cărui regiune centrală se scufundă şi formează şanţul neural, flancat de cutele neurale.

Acestea fuzionează, diferenţiază tubul neural, din care se va forma sistemul nervos central.

Procesul se numeşte neurulare.

Dezvoltarea somitelor. Somitele sunt mase celulare de esut mezenchimalţ

care se diferen iaz o dat cu diferen ierea notocordului. ţ ă ă ţ În lungul

notocordului apare câte o coloan de mezenchim paraxial, care se continuă ă

lateral cu mezenchimul intermediar şi mezenchimul lateral. Mezenchimul

lateral se continu cu mezenchimul extraembrionar. La sfârşitul s pt mânii aă ă ă

treia mezenchimul paraxial se segmenteaz în forma iuni cuboidale numiteă ţ

somite. Acestea se observ la exteriorul embrionului, mai ales în regiuneaă

capului şi sunt un criteriu pentru stabilirea vârstei embrionului.

Fiecare somit se diferenţiază în două regiuni. Regiunea ventrală, sclerotomul va

diferenţia vertebrele şi coastele. Restul somitului, dermomiotomul va forma miotoame cu

mioblaste şi dermul pielii. Din somite se va forma scheletul axial (oasele capului,

gâtului şi trunchiului), musculatura asociat şi dermul pielii.ă

Stadiul următor neurulării este caracterizat prin dezvoltarea arcurilor branhiale,

embrionul se numeşte faringulă. Unele etape ale organogenezei vor fi prezentate înaintea

fiecărui capitol la principalele sisteme ale corpului.

Etapa fetală este perioada în care embrionul ia aspect uman, se realizează 30% din talia

finală a individului. Ca timp, este situată la sfârşitul lunii a doua şi începutul celei de a treia până

la naştere.

Naşterea are loc după nouă luni şi înseamnă aducerea pe lume a unui nou individ uman.

Cap. III ŢESUTURI ANIMALE

Ţesutul este o grupare de celule şi matrix extracelular, care îndeplinesc în organism una

sau mai multe funcţii caracteristice.

11

Page 12: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Se pot face mai multe clasificări ale tipurilor celulare existente în ţesuturi. După categoria

de ţesut din care fac parte sunt: epiteliale, conjunctive, musculare, sanguine, limfatice, nervoase

şi sexuale.

După vârsta celulei:

- blastele se caracterizează ultrastructural printr-un nucleu mare cu nucleol proieminent,

reticul endoplasmic rugos abundent şi numeroase mitocondrii. Blastele au o rată mare de sinteză

a substanţelor şi un indice mitotic ridicat. Din activitatea lor rezultă celelalte elemente ale

ţesutului animal (condroblaste, osteoblaste şi neuroblaste).

- citele care au trăsături ultrastructurale proprii tipului celular al ţesutului căruia aparţin.

Exemple de cite: condrocite, osteocite, miocite, limfocite etc. acestea sunt celule eucariote care

reprezintă unitatea morfofuncţională a ţesutului animal, cu excepţia celulelor roşii de la

mamifere. Termenul de eucariot precizează că celulele au un nucleu adevărat.

Matrixul extracelular se găseşte în spaţiile dintre celulele organismelor pluricelulare şi

este sintetizat de celulele între care se găseşte. Este format din două componente:

- fluidă în care se găsesc apă şi molecule dizolvate, provine din sânge fiind plasmă

difuzată între celule,

- solidă formată din molecule insolubile cu aspect fibrilar şi complexe macromoleculare

organizate în structuri.

Funcţionalitatea ţesutului este asigurată de prezenţa vaselor de sânge, a vaselor limfatice

şi a fibrelor nervoase.

Principalele tipuri de ţesuturi animale sunt: ţesutul epitelial, ţesutul conjunctiv, sanguin,

ţesutul muscular şi ţesutul nervos.

Ţesuturile epiteliale

Epiteliile (epi gr.= peste, thele gr.= ridicătură ) sunt formate dintr-un număr mare de

celule de formă regulată, aderente prin substanţa interstiţială. Ele constituie structuri simple sau

stratificate care acoperă exteriorul corpului sau tapetează cavităţile seroase, organele cavitare,

vasele de sânge sau limfatice. În mod convenţional, membranele epiteliale care delimitează

cavităţile abdominală, pleurală şi pericardică, sunt denumite mezotelii (mezon gr.=din mijloc).

Membranele epiteliale din interiorul inimii, vaselor de sânge şi limfatice se numesc endotelii

(endon gr. =înăuntru).

În structura epiteliilor se găsesc numeroase celule şi puţină substanţă fundamentală

dispuse pe o membrană bazală.

12

Page 13: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Cu unele excepţii (stria vasculară din urechea internă) epiteliile sunt ţesuturi avasculare.

Ţesuturile epiteliale derivă din cele trei foiţe embrionare: ectoderm, endoderm şi

mezoderm.

După funcţii epiteliile sunt: de acoperire, glandulare, senzoriale şi mioepitelii.

1 Epitelii de acoperire se clasifică după:

numărul straturilor celulare

- simple,

- stratificate,

forma celulelor din ultimul strat

- pavimentoase,

- cubice,

- prismatice (columnare).

O categorie specială o reprezintă epiteliile de tranziţie şi epiteliile pseudostratificate.

2. Epitelii glandulare.

3. Epitelii senzoriale.

4. Mioepitelii.

Epiteliile de acoperire

Epiteliile de acoperire se găsesc la suprafaţa corpului sau căptuşesc diferite cavităţi.

Epiteliile simple sunt formate dintr-un singur strat de celule de forme diferite, dispuse pe

o membrană bazală.

Epiteliul simplu pavimentos este format din celule foarte aplatizate dispuse pe o

membrană bazală. Se numeşte endoteliu în inimă, vasele de sânge şi limfatice şi are funcţia de

transport activ prin pinocitoză.

Când căptuşeşte cavităţile pericardică, pleurală şi peritoneală se numeşte mezoteliu şi

facilitează mişcările viscerelor.

Epiteliul simplu cubic reprezintă o formă intermediară ca înălţime a celulelor, între

epiteliul simplu pavimentos şi epiteliul simplu prismatic. Acest tip de epiteliu căptuşeşte ductele

mici ale glandelor salivare, pancreasului, o parte a tubilor rinichiului şi suprafaţa ovarului.

Epiteliul simplu prismatic (columnar) este format din celule înalte, de formă prismatică

(columnară). La polul apical se găsesc microvilozităţi, formaţiuni membranare cu rol în mărirea

suprafeţei de contact cu exteriorul celulei. La epiteliul simplu prismatic din intestin,

microvilozităţile sunt scurte, groase şi rare, zona este numită "platou striat". La epiteliul simplu

13

Page 14: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

prismatic din tubii renali microvilozităţile sunt lungi, subţiri şi numeroase, zona se numeşte

"margine în perie". Epiteliul simplu prismatic are funcţii de protecţie, lubrifiere, absorbţie sau

secreţie.

Epiteliile stratificate sunt formate din mai multe straturi de celule de forme diferite,

forma celulelor din ultimul strat dând şi denumirea epiteliului.

Epiteliul stratificat pavimentos cheratinizat formează epidermul pielii. Funcţia de

protecţie se reflectă structural în acumularea în celule a cheratinei (proteină insolubilă în apă),

legături intercelulare foarte strânse (desmozomi şi material intercelular puţin) şi aplatizarea

celulelor straturilor externe.

Epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat este format din celule a căror formă

evoluează de la cubice, celulele dispuse pe membrana bazală, la aplatizate, în stratul superficial.

Acest epiteliu este permanent umectat de secreţiile mucoase sau seroase ale glandelor din lamina

propria şi este lipsit de stratul cornos. Se găseşte în structura mucoaselor bucale, farinegeene,

esofagiană, etc.

Epiteliul de tranziţie (uroteliul) este un epiteliu stratificat cu trăsături structurale

intermediare între epiteliul stratificat cuboidal şi epiteliul stratificat pavimentos. Pe membrana

bazală există un rînd de celule cubice, apoi mai multe rânduri de „celule în rachetă” şi un strat de

„celule în umbrelă” spre exterior. Se găseşte în exclusivitate în căile urinare.

Epiteliile glandulare

Celulele epiteliilor glandulare au proprietatea de a sintetiza substanţe destinate exportului

celular. Ele se asociază cu elemente ale ţesutului conjunctiv şi formează organe numite glande.

Epiteliile senzoriale

Celulele acestor epitelii pot recepţiona stimulii, pe care îi transmit spre centrele de

comandă din etajele superioare ale sistemului nervos. Celulele sunt fie neuroni, fie celule

pseodosenzoriale care după recepţionarea stimulului transmit impulsul nervos unui neuron.

Aceste tipuri de epitelii vor fi descrise la organele de simţ (mucoasa olfactivă, retina,

mugurii gustativi).

Mioepiteliile

În structura mioepiteliilor se găseşte o celulă epitelială modificată, fusiformă sau

ramificată. Citoplasma ei este bogată în miofibrile, nucleul este în formă de bastonaş şi

numeroase organite celulare.

14

Page 15: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Celulele mioepiteliale au numeroase prelungiri spiculiforme care sunt ataşate prin fibrele

de reticulină de fibrele de colagen din jur, realizând punţi de legătură puternice, care permit

contracţia celulelor mioepiteliale.

Celulele mioepiteliale îndeplinesc funcţii asemănătoare celulelor musculare. Dispuse

între celulele acinoase şi membrana bazală, favorizează prin contracţii eliminarea produselor din

acini.Se găsesc în alveolele glandulare, canalele glandei mamare etc.

Ţesuturile conjunctive

Ţesuturile conjunctive (conjugo gr.=a lega) sunt categoria cea mai răspândită şi mai

variată de ţesuturi, în corpul unui animal.

În structura ţesuturilor conjunctive se găsesc celule, fibre şi substanţă fundamentală.

Fibrele şi substanţa fundamentală formează matrixul extracelular. Volumul matrixului

extracelular este mai mare ca volumul celulelor. Ţesuturile conjunctive sunt bogat vascularizate

şi inervate, sunt interne, nu vin în contact direct cu suprafeţele corpului.

Ţesuturile conjunctive îndeplinesc roluri multiple în organism: mecanic, trofic, de

apărare, de sinteză. Funcţia principală a ţesuturilor conjunctive este de asigurare a substratului

structural şi metabolic pentru alte tipuri de ţesuturi ale corpului. În majoritatea organelor ţesutul

conjunctiv lax are rolul unui ţesut de umplutură. Formele specializate ale ţesuturilor conjunctive

au rol de susţinere (cartilaginos şi osos), ţesutul conjunctiv adipos are rol în depozitarea

grăsimilor.

Ţesuturile conjunctive se pot clasifica în:

1. propriu-zise:

- lax;

- ţesuturi conjunctive dense: - ordonat; neordonat;

- ţesutul conjunctiv reticular;

- ţesutul conjunctiv elastic;

2. de susţinere:

- ţesuturi cartilaginoase: hialin; elastic; fibros;

- ţesuturi osoase: fibros; haversian; lamelar plexiform; spongios;

- dentina,

- smalţul,

3. speciale:

- ţesuturi adipoase;

- ţesutul pigmentar;

- ţesuturi conjunctive embrionare: mucos; mezenchimul;

15

Page 16: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Ţesuturile conjunctive propriu-zise

Ţesutul conjunctiv lax (areolar) însoţeşte epiteliile şi umple spaţiile dintre organe (fig7).

Fig.7 Ţesutul conjunctiv lax, schemă

Este tipul cel mai întâlnit de ţesut conjunctiv, găsindu-se sub epiteliul tubului digestiv,

respirator şi urinar. Celulele sunt de mai multe tipuri: fibroblaste, care se recunosc după nucleul

alungit şi citoplasma bazofilă; macrofage, mari cu un contur neregulat şi uşor de recunoscut prin

conţinut dacă au fagocitat în momentul fixării; plasmatice, cu nucleul excentric; mast, pline de

granulaţii mari bazofile; adipocite, cu nucleul împins periferic de o picătură de grăsime.

Fibrele de colagen sunt reprezentate prin tipul I şi sunt eozinofile, ondulate şi

neramificate. Fibrele elastice se recunosc în coloraţii speciale (argint sau orceină), sunt subţiri şi

ramificate.

Ţesuturile conjunctive dense sunt formate preponderent din fibre de colagen dispuse în

benzi, care pot fi aşezate ordonat sau neordonat.

Ţesutul conjunctiv dens ordonat în care benzile de colagen sunt dispuse ordonat, se

găseşte în ligamente şi tendoane.

Tendonul are macroscopic aspectul unui cablu întins între muşchi şi os. Dacă tendonul

se mişcă pe un plan osos este învelit într-o membrană numită sinovie.

Pe faţa externă învelişul sinovial este acoperit de o structură fibroasă numită teaca

fibroasă. Cele două foiţe sunt una în continuarea celeilalte. Cavitatea sinovială delimitată de cele

două foiţe este ca o mică fantă, plină cu lichid sinovial.

În structura tendonului predomină fibrele de colagen asociate în mănunchiuri, printre care

se remarcă rare fibre elastice dispuse în reţea. Celulele tendinoase se numesc tenocite. Datorită

dezvoltării fibrelor, celulele tendinoase sunt comprimate lateral şi au numerose prelungiri foliare.

Celulele tendinoase sunt fibrocite adaptate în cel mai înalt grad funcţiei de secreţie a fibrelor.

Fibrele de colagen sunt inextensibile ceea ce conferă tendonului o mare rezistenţă la întindere.

Substanţa fundamentală este redusă şi ocupă spaţiile dintre fibre şi celule.

16

monocitfibroblast

fibra reticulină

macrofagvas sânge

limfocit

adipocit

neutrofil

Page 17: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Ţesuturile conjunctive de susţinere

Ţesuturile cartilaginoase formează cartilajele (articulare de pe capetele oaselor,

pavilionul urechii, discurile intervertebrale, capetele coastelor, etc.). Sunt ţesuturi semielastice

cu rol de susţinere.

Cartilajul matur este format din celule (condroblaste şi condrocite), substanţă

fundamentală şi fibrele de colagen şi elastice. Condroblastul este celula cartilaginoasă tânără care

sintetizează şi secretă componenţii fibrilari şi substanţa fundamentală. Condrocitele sunt celule

cartilaginoase adulte de formă ovalară sau rotundă, situate în spaţii numite condroplaste.

Dispunerea condrocitelor este izolată sau în grupe, numite izogene deoarece provin din

diviziunea aceleaşi celule. În aceste grupe celulele se dispun axial, adică în coloane sau coronar,

în cerc. Grupele de celule sunt înconjurate de o capsulă comună numită sferă condroidă,

provenită din materialul pe care însăţi celula l-a secretat, şi formează unitatea morfologică a

ţesutului cartilaginos numită condron. Matrixul cartilaginos este format din fibre de colagen II în

fibrocartilaj şi fibre elastice în cartilajul elastic. Substanţa fundamentală este reprezentată prin

proteoglicani (condroitin sulfat) prin care se fixează o mare cantitate de apă, ceea ce permite

difuzia nutrienţilor în lipsa vaselor de sânge.

Pericondrul este o capsulă fibroasă care înveleşte cartilajul, format din două zone:

externă bogată în fibre de colagen de tip I, rare fibroblaste şi capilare de sânge şi internă cu

numeroase condroblaste.

Creşterea cartilajelor se face prin două procese apoziţie şi interstiţial. Apoziţia se

produce la suprafaţa cartilajului prin activitatea condroblastelor diferenţiate din pericondru. Este

procesul care predomină până la maturitate. Creşterea interstiţială are loc în masa catartilajului,

prin multiplicarea condrocitelor din cavităţi.

Hrănirea cartilajului se face prin difuzie din vasele pericondrului, ţesutul fiind lipsit de

vase de sânge.

Ţesutul cartilaginos hialin este un cartilaj transparent (gr.hialos= sticlă)(fig.8).

Fig.8 Ţesut conjunctiv hialin, secţiune transversală trahee, schemă

17

condroblast

condroplast

condrocite

Page 18: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Este cel mai răspândit şi formează scheletul fătului, al laringelui, traheii, bronhiilor,

nasului, înveleşte capetele articulare şi cartilajele coastelor. Pe secţiune se observă că este

format din două zone, externă colorată mai slab şi internă, intens bazofilă. Diferenţele de culoare

sunt date de concentraţia diferită a glicoproteinelor acide şi sulfatate. Celulele sunt dispuse

predominant în grupe izogene coronare.

Ţesutul cartilaginos elastic este diferit de cartilajul hialin prin numărul mare de celule

dispuse izolat, numărul mic al celulelor din grupele izogene şi benzile de fibre elastice

ramificate. Nu are aceeaşi transparenţă cu ţesutul hialin. Se găseşte în pavilionul urechii.

Ţesutul cartilaginos fibros formează discurile intervertebrale, simfiza pubiană şi unele

articulaţii.

Ţesuturile osoase formează cea mai mare parte din organele numite oase.

Din punct de vedere molecular, osul este un material proteic format din colagen (în jurul

căruia se găseşte apa), unele proteine cu structură puţin cunoscută, polizaharide şi celule vii, vase

de sânge şi nervi. La aceste componente se adaugă sărurile minerale, în principal cele de calciu şi

fosfor.

Din punct de vedere structural în ţesutul osos se găsesc celule şi matrix extracelular.

Celulele osoase sunt: osteoblastul, osteocitul şi osteoclastul. Matrixul extracelular este format din

substanţa fundamentală şi fibre. Fibrele sunt reprezentate de colagen I care formează 95% din

materialul organic al osului.

Histogeneza ţesutului osos (osificarea) se face prin: osificare de membrană şi osificare

intracartilaginoasă.

Osificarea de membrană formează osul din mezenchimul care este dispus sub forma unei

membrane, de aici şi denumirea de osificare de membrană.Osificarea intracartilaginoasă

(endocondrală) formează osul din ţesutul cartilaginos hialin, de aici şi denumirea de osificare

intracartilaginoasă (oasele lungi).

Există mai multe tipuri de ţesut osos: compact (Haversian), spongios şi fibros.

Ţesutul osos haversian Fibrele se dispun în lamele, care foarte rar trec de la o lamelă la

alta, formează mici domenii în care orientarea fibrelor este constantă şi se poate schimba de la un

domeniu la altul. Celulele se găsesc în lacune sferoidale (osteoplaste), între lamele (fig.9 şi 10).

18

Page 19: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig. 9 Ţesut osos compact, schemă după Krstic 1988

Fig. 10 Ţesut osos haversian, os compact, secţiune transversală şi longitudinală, schemă

din Krstic 1988.

În ţesutul osos au loc două fenomene continue, formarea şi resorbţia ţesutului osos. Prin

formarea de ţesut osos se edifică o nouă cantitate de substanţă osoasă, activitate caracteristică

osteoblastelor. Prin resorbţie, substanţa osoasă este distrusă, activitate caracteristică

osteoclastelor.

Sistemele Havers adulte apar prin acţiunea osteoclastelor, care formează o cavitate ce

devine cilindrică. Pe măsura formării, prin activitatea osteocitelor substanţa osoasă se depune pe

19

sistem Havers

periost

fibre Sharpey

canal osos transversal

capilar sanguin

fibre nervoase

lamele osoase concentriceosteoblaste

osteoclaste

macrofage

osteocit

Page 20: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

pereţii cavităţii care sunt netezi, sub forma de lamele concentrice. Rezultă o formaţiune alcătuită

din lamele dispuse concentric sub formă de cilindru, sistemul Havers sau osteonul. Structura are

central un canal sau două care conţin vase de sânge, nervi, ţesut conjunctiv şi limfocite. Aceste

canale comunică prin canale transversale.

Ţesutul osos haversian formează corpul oaselor lungi şi lamele oaselor late.

Ţesutul osos spongios este format din lamele grupate în trabecule. Trabeculele ţesutului

osos spongios sunt structuri cilindrice care sunt dispuse diferit, după forţele care acţionează

asupra osului.Trabeculele conţin lacune în care se găsesc osteocite.

Osul spongios nu conţine sisteme Havers, osteocitele efectuează schimburi de nutrienţi

prin canalicule cu sinusoidele sanguine ale măduvei. Trabeculele sunt căptuşite cu endost, strat

de ţesut conjunctiv, care conţine precursorii osteoblastelor şi osteoclastelor.

În lacunele dintre traveele osoase se găseşte măduvă.

Ţesutul osos spongios formează epifiza oaselor lungi, se găseşte într-un strat subţire în

diafiza aceloraşi oase, sau între pereţii oaselor late.

Ţesuturile adipoase

Au rol în depozitarea rezervelor energetice şi protecţie împotriva şocurilor mecanice.

După modul depunerii lipidelor în celulă şi culoarea celulelor, ţesutul adipos poate fi:

-9 unilocular alb şi galben cu o singură picătură de lipid în celulă, care împinge citoplasma

şi nucleul la periferie. Este bine reprezentat în hipoderm, unde constituie stratul izolator care

împiedică pierderile de căldură prin tegument. Se găseşte în jurul vaselor de sânge, al ochiului, al

glandelor suprarenale etc.

-9 multilocular brun are în celulă mai multe picături de lipide şi citoplasmă abundentă. În ea

se găseşte nucleul şi numeroase mitocondrii care conţin pigment brun, care dau culoarea

specifică ţesutului. Se găseşte mai mult la embrion şi nou născut, la adult perimamar, perineal,

perigenital, în seroase sau periauricular.

Ţesutul mezenchimal

Este forma de ţesut din care se diferenţiază celelalte tipuri de ţesuturi conjunctive. În

perioada embrionară este cel mai răspândit ţesut din organism.

Ţesuturile musculare

Ţesuturile musculare (mios gr.=muşchi şi sarcos gr.=carne ) sunt formate din celule

numite şi fibre musculare. Caracteristic pentru celula musculară este prezenţa în citoplasmă a

20

Page 21: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

proteinelor contractile actina şi miozina, cu dispoziţie variată, care fac posibilă transformarea

energiei chimice a metaboliţilor, în energie mecanică.

Ţesutul muscular neted

Musculatura netedă se găseşte în organele al căror conţinut este vehiculat încet, prin

contracţiile ritmice ale pereţilor. Ţesutul muscular neted se poate organiza sub formă de fibre

izolate (capsula unor organe, splina), grupe mici de celule (iris, vilozităţi intestinale, albuginee,

etc), sub formă de benzi (teniile intestinale), sau în stateuri continue formând tunici (tubul

digestiv, căile urinare, respiratorii, extrahepatice etc.).

Fasciculele musculare sunt sunt considerate unităţile contractile ale organului.

Celula musculară netedă. Organizarea aparatului contractil al celulei musculare netede

este deosebită. Se descriu microfilamente subţiri de actină şi microfilamente groase de miozină,

dispuse într-un aparat contarctil care nu formează discuri clare şi întunecate. Nu există

sarcomere, iar în microfilamentele de actină, troponina este înlocuită de caldesmonă (fig. 11).

Fig. 11 Celula musculară netedă, ultrastructură, necontractată(a), contractată (b),

ansamblu (c) scheme din Krstic 1988.

În sarcolemă şi sarcoplasmă apar zone osmiofile numite corpi denşi, care se prezintă ca

pete întunecate, distribuiţi dezordonat printre microfilamente. Actina este în cantitate mare şi se

dispune între corpii denşi. Miozina în cantitate mai mică, se dispune între miofilamentele de

actină. În timpul contracţiei filamentele de actină glisează cu ajutorul filamentelor de miozină,

iar corpii denşi se apropie rezultând o scurtare a celulei. Celule musculară netedă are un nucleu

alungit, dispus central, în starea relaxată a celulei, şi spiralat în contracţie,. La capete şi în jurul

21

a

b

c

corpi denşi

actina şi miozină

nucleu

caveole

organite celulare

Page 22: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

său se adună citoplasma care conţine organitele celulare. Pe suprafaţa fibrei musculare netede

există numeroase terminaţii nervoase.

Vascularizarea ţesutului muscular neted este mai redusă comparativ cu alte tipuri de

ţesuturi musculare. Vasele de sânge formează reţele cu ochiuri largi.

Ţesutul muscular striat scheletic

Formează musculatura striată scheletică sau în mică măsură musculatura striată

viscerală.

Celula musculară striată scheletică este numită şi rabdocit, are formă cilindrică, cu

numeroşi nuclei dispuşi periferic şi nu se divide. După cantitatea de mioglobină, există două

tipuri de celule musculare striate, albe şi roşii.

Celulele musculare striate albe au un aparat Golgi puţin dezvoltat şi rare cisterne ale

reticulului endoplasmic neted iar nucleul nu are centrioli.

Miofilamentele de actină şi miozină sunt dispuse ordonat, la acelaşi nivel într-o fibră

musculară, şi altern, ceea ce dă un aspect striat structurii. Miofibrilele de miozină sunt mai

numeroase, mai groase şi constituie principalul component al discurilor A (anizotrope) sau

discurile opace. Între ele se găsesc miofilamente de actină, mai subţiri care formează discurile

clare. Benzile I (izotrope) sunt formate numai din miofilamente de actină. În centrul benzilor I

apar striile Z la care sunt ataşate miofilamentele de actină. Aceste strii sunt mai groase în celulele

musculare albe.

Două strii Z succesive, delimitează cea mai mică unitate contractilă a muşchiului striat,

sarcomerul. Miofilamentele de actină nu ajung până în centrul benzii A, se formează o bandă H

mai deschisă la culoare, în centrul căreia se poate distinge linia M, o îngroşare a miofilamentelor

de miozină.

Celula musculară striată roşie are un diametru mai mic, un număr mai mic de miofibrile

şi cam aceeaşi cantitate de sarcoplasmă cu a celulei striate albe. Miofilamentele de actină şi

miozină au aceeaşi distribuţie. La limita dintre benzile A şi I sarcolema formează un tubul T ,

care separă cisternele terminale ale reticulului endoplasmatic. Tuburile T sunt perpendiculare pe

direcţia miofibrilelor şi se ramifică într-un plan orizontal. Două cisterne terminale ale reticulului

endoplasmatic şi tubul T, formează o triadă. Tubul T se deschide la exterior printr-un orificiu.

Rolul sistemelor T este esenţial în declanşarea contracţiei prin conducerea potenţialului

de acţiune de la suprafaţa fibrei până în vecinătatea reticulului sarcoplasmatic, unde se eliberează

ionii de Ca2+ , care declanşează contracţia musculară (fig.12).

22

Page 23: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig. 12 Celula musculară striată roşie, ultrastructură, detaliu, schemă adaptată după

Krstic 1988.

Mitocondriile sunt mai numeroase, cu multe creste, dispuse sub sarcolemă în şiruri

continue printre şi paralele cu miofibrilele, periferic sau în vecinătatea porilor nucleari.

Abundenţa mitocondriilor în fibrele roşii permite o mare activitate oxidativă. Aceste fibre

se pot contracta mai mult timp. Între mitocondrii sunt picături lipidice. Granulele de glicogen au

o situare interfibrilară. Mioglobina este o proteină globulară care se înrudeşte cu hemoglobina, ea

reţine oxigenul şi îl transferă enzimelor care participă la glicoliză, respiraţie, transferul grupelor

fosfaţi, proteoliză etc.

Ţesutul muscular striat miocardic

Formează musculatura inimii şi baza vaselor mari de sânge, care se varsă în inimă.

Celula musculară striată cardiacă . Celula musculară striată cardiacă formează împreună

cu ţesutul interstiţial conjunctivo-nervos peretele muscular al inimii. Caracteristica funcţională

principală a acestor tipuri celulare este contracţia ritmică, automată şi continuă. Există două

tipuri de fibre musculare cardiace: comune şi nodale (embrionare).

Fibrele cardiace comune sunt în general cilindrice, bifurcate la capete (fig.13). La

microscopul optic, între celule se observă discurile intercalare, cu aspect de scară sau striile

scalariforme (Eberth), care reprezintă joncţiunea dintre celule. Striile scalariforme sunt localizate

la nivelul plasmalemei periferice. Au rol în asigurarea coeziunii celulelor musculare cardiace şi

de a le cupla funcţional.

23

reticul endoplasmatic cisternă terminală

tubul T

nucleu

actina miozina

sarcolema

b

Page 24: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig. 13 Celula musculară striată cardiacă, ultrastructura, ansamblu ţesut (a), detaliu celulă

(b) scheme adaptate după Krstic 1988.

Discurile intercalare sunt dispuse transversal în raport cu fibra. În structura unui disc

intercalar se observă o regiune transversală şi una longitudinală. Prima regine are rol de a

solidariza celulele între ele. Este situată în dreptul striei Z şi este formată din două joncţiuni

dispuse una lângă alta: „zonula aderens” şi „macula aderens”. În a doua regiune care este

răspunzătoare de cuplarea electrică, se găsesc joncţiuni de tip „gap”.

Celulele se dispun ca o reţea în ochiurile căreia există ţesut conjunctiv.

Fibra este delimitată de sarcolemă formată din plasmalemă, glicolemă şi membrana

bazală. Fiecare fibră este înconjurată de o teacă de ţesut conjunctiv numită endomisium, în care

se găseşte un mare număr de capilare sanguine. Celula musculară striată cardiacă are unul sau

doi nuclei situaţi central, numeroase miofibrile cu aceeaşi dispunere alternă ca în fibra striată

scheletică. În citoplasmă se observă numeroase mitocondrii voluminoase, granulaţii de glicogen

şi lipofuscină.

La nivelul striei Z se observă triada, cu organizare mai puţin distinctă.

Sarcoplasma este mai abundentă decât în fibrele musculare striate scheletice. Dintre

organitele celulare mitocondriile sunt foarte numeroase. Sunt lungi, cu numeroase criste,

reticulul endoplasmic rugos este slab reprezentat.

Tubul în T poate fi considerat o prelungire a membranei plasmatice, deoarece are

periferic glicosaminoglicani. Nu există un sistem L de tuburi sau cisterne terminale bine definite.

24

a

strii scalariforme

mitocondrie

tubul T

reticul endoplasmatic

nucleu

acrinamiozina

Page 25: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Saculii terminali nu sunt decât parţial în contact cu tubulii T şi diadele sunt mult mai numeroase

faţă de triade. Granulele de glicogen sunt în cantitate mare.

Miofibrilele sunt formate din miofilamente groase de miozină şi subţiri de actină dispuse

cu aceeaşi structură periodică ca în celulele striate scheletice.

Fibrele cardiace nodale formează sistemul excitoconducător al inimii alcătuit din:

nodulul atrioventricular, fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje. În acest sistem se găsesc trei tipuri de

celule: celule Purkinje, celule palide şi celule de tranziţie.

Celulele Purkinje sunt voluminoase, adesea binucleate, lungi, dispuse în şiruri.

Miofilamentele de actină şi miozină sunt dispuse în toate sensurile, predominant în lungime.

Sarcoplasma este bogată în glicogen, mitocondriile sunt puţine. În vecinătatea nucleului există

un aparat Golgi şi reticulul endoplasmatic, lipseşte sistemul în T.

Celulele palide sunt rotunde, citoplasma are aspect clar şi nucleul este situat central. Sunt

lipsite de sistemul în T, aparatul contractil este slab dezvoltat, celulele palide neavând funcţie

contractilă. Celulele de tranziţie sunt alungite, nu au sistemul în T şi conţin mai multe miofibrile

şi mitocondrii. Au rol în răspândirea impulsului care se formează în celulele palide.

Ţesutul nervos

Ţesutul nervos este format din neuroni şi celule gliale. Neuronul este unitatea

morfofuncţională, celula paranchimatică a ţesutului nervos, cu caracteristicile structurale şi

ultrastructurale ale unei celule secretoare, produşii secretaţi sunt mediatorii chimici. Neuronul

împreună cu tecile sale este un complex celular. Pentru a descrie structura şi ultrastructura

neuronului vom folosi ca exemplu un neuron multipolar situat în coarnele anterioare ale

substanţei cenuşii a măduvei spinării.Neuronul este format din corp şi prelungiri: dendrite şi

axon (fig.14 ).

Fig. 14 Neuron multipolar, schemă

25

dendrite

corp

axonramificaţii laterale

teci

ramificaţii terminale

Page 26: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Corpul neuronului este regiunea care conţine nucleul şi organitele celulare cu rol în

menţinerea funcţională a celulei. Corpul celular se numeşte şi perikarion (carion gr.= sâmbure).

Membrana neuronului sau neurilema este foarte subţire cu excepţia zonelor sinaptice.

Nucleul este mare, situat central cu un nucleol proeminent. Cromatina este fin dispersată,

ceea ce indică o intensă activitate de sinteză. La celulele femeilor, între nucleol şi membrana

nucleară se găseşte corpusculul Barr, reprezentând cromozomul X inactivat. El rămâne

condensat în interfază şi mai este denumit heterocromatina facultativă gonozomică X („băţ de

tobă”).

În citoplasma numită şi neuroplasmă, se găsesc formaţiuni care se colorează intens cu

coloranţi bazici, numiţi corpii Nissl. Sunt formaţi din cisterne ale reticulului endoplasmatic rugos

şi dau un aspect pătat corpului celular (corpii tigroizi). Lipsesc în axon şi conul de emergenţă.

În pericarion se găsesc numeroase mitocondrii, un aparat Golgi voluminos, lizozomi,

microtubuli, neurofilamente, vezicule şi incluziuni.

Dendritele (.dendros gr =arbore) sunt prelungiri ale corpului celular localizate în

vecinătatea acestuia, de diametru mai mare ca axonul şi ramificate.

Axonul este prelungirea unică a neuronului, de formă cilindrică, cu diametrul şi lungimea

variabile. Axonul are spre corpul neuronului o zonă numită con de emergenţă. Structural este

format din axoplasmă şi axolemă.

La nivelul axonului membrana celulară se numeşte axolemă şi reprezintă prelungirea

membranei de la nivelul pericarionului. Citoplasma sau axoplasma conţine mitocondrii,

neurotubuli şi neurofilamente. Reticulul endoplasmatic neted este sub formă de vezicule şi

cisterne.

Elementul structural predominant este reprezentat de neurotubuli.

În axoni se mai observă, corpii denşi formaţi din corpii multiveziculari, conţin şi

transportă vezicule înglobate prin endocitoză, corpii multilamelari transportă resturile

mitocondriilor şi granulele dense cu resturi de reciclare a organitelor celulare.

Axonul este protejat de teci, formate din celule nevroglice şi fibre conjunctive subţiri.

Axonul şi tecile sale formează fibra nervoasă. După grosimea tecilor există două tipuri de fibre

nervoase.

Fibre nervoase mielinice care pe secţiune transversală apar ca un cerc întunecat. Pe o

secţiune longitudinală se observă că în zona tecilor fibra nervoasă are un caracter segmentar.

Fiecare segment este format dint-o celulă Schwann. Celulele Schwann care formează tecile

interne ale axonului aparţin gliei periferice. Limita dintre două celule Schwann se numeşte nod

26

Page 27: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Ranvier. În interiorul segmentelor se observă câteva linii oblice pale, numite incizurile Schmidt-

Lantherman, reprezentând resturi de citoplasmă.

Axonul este limitat de membrana plasmatică care îl separă de teaca de mielină. Teaca

este formată din numeroase lamele de mielină care provin din membrana plasmatică a celulelor

Schwann, care au înfăşursat axonul.

Peste teaca de mielină se găseşte un înveliş care corespunde cu endonervul format din

lamina bazală a celulelor Schwann şi fibre de reticulină şi colagen.

La fibra nervoasă nemielinizată o celulă glială, asigură protecţia pentru mai mulţi axoni.

După aspectul morfologic există mai multe tipuri de neuroni :

1. configuraţia prelungirilor: unipolari, bipolari şi multipolari.

2. lungimea axonilor: neuroni de tip Golgi I au axonii lungi ( la om cei mai lungi axoni sunt

în sistemul nervos central(SNC) (50 70 cm), neuroni de tip Golgi II cu axonii scurţi şi celulele

amacrine care nu au axon.

După funcţiile îndeplinite există neuroni:

-senzoriali primari care sunt neuroni aferenţi. Au capătul distal liber sau înconjurat de celule

modificate cu rol în recepţionarea diferiţilor stimuli. Sunt neuroni bipolari sau unipolari şi au

corpul localizat în afara sistemului nervos central,

- de asociaţie care cu câteva excepţii sunt neuroni multipolari, cu dendritele şi axonii în

sistemul nervos central. Corpul neuronal şi dendritele formează substanţa cenuşie. Axonii cu

tecile de mielină formează substanţa albă,

- motori sunt neuroni multipolari. Corpul neuronului este situat în substanţa cenuşie. Axonii

aferenţi părăsesc sistemul nervos central prin rădăcinile ventrale ale nervilor spinali sau părţile

corespunzătoare ale nervilor cranieni.

Celulele nervoase neurosecretoare sau neuroendocrine. Anumite celule nervoase răspund

stimulării nu numai prin producerea de influx bioelectric, ci şi printr-o activitate secretoare

diferită de aceea prin care neuronul produce acetilcolina şi noradrenalină. Aceste celule numite

neuroendocrine se găsesc în nucleii hipotalamici, supraoptic şi paraventricular.

Celule gliale. Deoarece sistemul nervos are în structura sa celule foarte diferenţiate

(neuronii) este necesară o populaţie celulară care să sigure condiţiile menţinerii funcţionalităţii

lor. Aceste celule se numesc celule gliale. Celulele gliale sunt localizate între neuroni şi vasele

de sânge.

Vom prezenta mai jos structura şi ultrastructura tipurilor celulare gliale.

Celulele ependimale sunt celule cubice sau cilindrice, formează un strat care căptuşeşte

ventriculele cerebrale şi canalul măduvei spinării.

27

Page 28: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Astrocitele sunt celule care după caracteristicile structurale şi ultrastructurale sunt

astrocite protoplasmatice, astrocite fibroase şi astrocite filamentoase.

Astrocitele protoplasmatice se găsesc în substanţa cenuşie a encefalului şi a măduvei

spinării. Corpul celulei are un nucleu sferic, clar, dispus central. În jurul nucleului se găsesc

câteva cisterne ale reticulului endoplasmic, aparatul Golgi şi mitocondrii. Caracteristic

astrocitelor sunt gliofibrilele dispuse în jurul nucleului şi în prelungiri, cu funcţie mecanică.

Astrocitele fibroase se găsesc în substanţa albă a sistemului nervos central. Au douăzeci-

patruzeci de expansiuni filiforme, rar ramificate, de lungime variabilă, dispuse între fibrele

nervoase.

Prelungirile lungi se dispun în lungul fibrei nervoase, prelungirile scurte transversal între

fibre şi capilarele sanguine. În cazul distrugerii ţesutului nervos astrocitele fibroase repară zona.

Astrocitele filamentoase sunt celule cu prelungiri foliare îndreptate spre celulele din jur şi

capilarele sanguine.

Oligodendrocitele se găsesc în intimitatea celulelor nervoase şi a capilarelor sanguine.

Sunt celule ovale sau elipsoidale cu nucleul voluminos, heterocromatic. Oligodendrocitele au un

număr redus de prelungiri scurte, cu aspect lamelar şi rol în realizarea tecii de mielină în sistemul

nervos central.

Microglia, mezoglia sau celulele Hortega se găsesc în tot sistemul nervos central, în

special în jurul capilarelor sanguine.

Cap. IV CELOMUL ŞI ORGANELE CORPULUI OMENESC

Noţiunea de celom provine de la cuvântul coelom gr.= cavitate. În dezvoltarea

embrionară există un celom extraembrionar (în afara corpului embrionului) şi un celom

intraembrionar (în corpul embrionului).

Celomul extraembrionar se dezvoltă în mezodermul extraembrionar al blastocistului de

10 zile, sub formă de spaţii mici, care se unesc în cavitatea celomică extraembrionară. Cavitatea

este umplută cu lichid şi înconjoară amnionul şi sacul vitelin, cu excepţia cordonului ombilical.

Pe măsura formării celomului extraembrionar, sacul vitelin se micşorează şi devine sac vitelin

secundar (plin cu lichid fără vitelus).

Celomul intraembrionar apare ca spaţii mici în mezodermul lateral şi cardiogen. Spaţiile

se unesc şi formează o cavitate în formă de potcoavă, celomul intraembrionar. Acesta divide

mezodermul lateral în două straturi: parietal care se continuă cu mezodermul extraembrionar

care acoperă amnionul şi visceral continuat cu mezodermul care acoperă sacul vitelin.

Mezodermul somatic formează somatopleura iar mezodermul visceral splanhnopleura.

28

Page 29: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

În timpul celei de a doua săptămâni, celomul intraembrionar este împărţit în trei cavităţi:

pericardică, două canale pericardioperitoneale şi peritoneală.

Prin formarea cutelor capului, inima şi cavitatea pericardică sunt redispuse ventrocaudal,

anterior intestinului. Ca rezultat, cavitatea pericardică se deschide dorsal în canalele

pericardiopleurale, pe fiecare parte a intestinului. Din fiecare canal, se va diviza cavitatea

pericardică din canalul pericardiopleural şi pleurală din cavitatea peritoneală. Separarea

cavităţilor se face prin dezvoltarea membranelor pleuropericardică şi pluroperitoneală.

Organele sau viscerele (visceros gr.=organ) sunt grupări de ţesuturi diferite, care

îndeplinesc una sau mai multe funcţii, şi au vascularizaţie şi inervaţie proprii.

Organele se pot clasifică după:

A. duritate: organe tari (oasele) şi organe moi (ficatul, plămânii, splina etc.);

B. formă: organe în formă de con (inima, plămânii), cilindrice (oasele lungi, vasele de sânge),

boabă de fasolă (rinichii);

C. structură: cavitare (inima, stomac, trahee) şi parenchimatoase (ficat, plămăn, splină).

Organele cavitare au un perete format din mai multe tunici, care delimitează un lumen sau

cavitate.

Structura generală a tunicilor este formată dintr-o mucoasă, submucoasă, musculoasă şi

seroasă. Mucoasa este formată dintr-un epiteliu, un corion (ţesut conjunctiv) şi adesea o

musculară a mucoasei. Submucoasa are un corion bogat în vase de sânge şi nervi. Musculara

conţine fibre musculare netede dispuse în mai multe straturi cu diapoziţie diferită (circular sau

longitudinal). Seroasa sau adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax, care prinde organul

de structurile din jur şi îi asigură mobilitatea. Este o cale prin care vasele de sânge, limfatice şi

nervii ajung la organ.

Organele parenchimatoase sunt organele la care structura are lumene foarte mici,

parenchimul este elementul care predomină.

Structura organelor parenchimatoase este asemănătoare în planul general. Un organ

parenchimatos este format dintr-o capsulă, parenchim şi stromă.

Capsula delimitează organul şi este formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat (testicul,

pancreas, tiroida), ţesut conjunctiv fibros (ficat) sau un strat foarte subţire de ţesut conjunctiv lax

(plămâni şi paratiroide) vase de sânge, limfatice şi nervi. În structura capsulei se pot găsi şi fibre

musculare netede. Din capsulă se pot desprinde septe sau travee, pereţi care delimitează în organ

regiuni mai mari sau mai mici (lobii şi lobulii ficatului, lobii plămânilor).

Sub capsulă se găseşte structura organului formată din parenchim, partea care îndeplineşte

funcţiile principale ale organului şi stroma partea care asigură hrănirea şi inervarea organului.

29

Page 30: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Locul prin care vasele de sânge, limfatice şi nervii intră sau părăsesc organul se numeşte hil

(pulmonar, ovarian, al ficatului, etc.). Organele tari (oasele) au găuri nutritive prin care vasele de

sânge, limfaticele şi nervii pătrund în organ.

Membrane. Sub această denumire se găsesc elemente care formează o parte din corpul

omenesc. După structura lor membranele pot fi: epiteliale sau fibroase.

A. Membranele epiteliale pot fi: seroase şi mucoase.

1. Membranele seroase sunt formate din celule care secretă un lichid seros. Seroasele

căptuşesc sau acoperă cavităţi (pleurală, pericardică şi peritoneală).

Originea embrionară a membranelor seroase este în mezodermul lateral.

În structura membranei seroase există un epiteliu (mezoteliu) format dintr-un singur strat

de celule, avascular care produce lichidul seros. Subiacent se găseşte ţesut conjunctiv, care

conţine vase de sânge şi nervi.

Pleura este un înveliş cu pereţii dubli, dispus în jurul plămânilor. Foiţa pleurală aderă de

suprafaţa plămânilor, a vaselor de sânge, nervilor şi bronhiilor, iar foiţa parietală de peretele

cavităţii toracale. Între ele există cavitatea pleurală, plină cu lichidul pleural.

Lichidul pleural este de natură seroasă şi este produs de pleură. În condiţii normale,

lichidul produs continuu din vasele circulaţiei parietale (artere intercostale) este resorbit în

sistemul limfatic.

Rolul pleurei şi a lichidului pleural este de a înlesni mişcările din timpul respiraţiei.

Pericardul este o formaţiune saciformă, cu pereţii dubli, care conţine inima şi regiunea

bazală a vaselor mari de sânge.

Structura pericardului este formată din două straturi pericardice: fibros şi seros.

La rândul său pericardul seros este format din două zone: parietală care aderă la

pericardul fibros şi viscerală, o componentă a epicardului. Între straturile visceral şi parietal

există cavitatea pericardică plină cu lichidul pericardic.

Peritoneul (peri gr.=împrejur; teoeo gr.=a tapisa) este membrana care acoperă

majoritatea organelor cavităţii abdominale şi pelviene (organe intraperitoneale) şi căptuşeşte

aceste cavităţi. Este o formaţiune cu pereţii dubli, foiţa parietală care aderă la peretele cavităţii şi

foiţa viscerală care aderă la suprafaţa organelor („sac pleural”), acestea fiind continue. Între ei se

găseşte cavitatea pleurală plină cu lichid seros. La bărbat cavitatea peritoneală este complet

închisă, la femeie prin orificiul abdominal al tubelor uterine comunică cu tubele, iar prin

intermediul acestora cu uterul, cu vaginul şi cu exteriorul. Între pereţii cavităţilor abdominlă şi

pleurală şi foiţa parietală a peritoneului se găseşte un spaţiu numit extraperitoneal care conţine

ţesut conjunctiv lax şi adipos (fascia subperitoneală) şi o serie de organe care nu sunt învelite de

peritoneu, numite extraperitoneale. În raport cu situarea lor faţă de cavitatea peritoneală pot fi:

30

Page 31: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

retroperitoneale (rinichii), periperitoneale (uracul) şi subperitoneale (formaţiuni din spaţiul

pelvisubperiperitoneal).

Structura fiecărei foiţe peritoneale este formată din două straturi: mezoteliu şi un strat

subţire de ţesut conjunctiv.

Peritoneul formează mai multe prelungiri:

-10 plice prelungiri mici determinate de vase de sânge mici sau alte conducte;

-11 ligamente leagă două organe între ele sau un organ de peretele cavităţii;

-12 mezoui leagă organe ale tubului digestiv de pereţii cavităţii.

Peritoneul este divizat în două mari regiuni: marele sac (cavitatea generală a bdomenului)

şi micul sac (bursa omentală) cu două subregiuni (micul şi marele oment).

2. Membranele mucoase acoperă sau căptuşesc, de obicei organele cu origine

endodermică şi au rol în absorbţie sau secreţie. Majoritatea lor au o secreţie vâscoasă (mucus),

produsă de glandele uni sau pluricelulare din structură.

În structura membranelor mucoase se observă un epiteliu, ţesut conjunctiv (lamina

propria) şi ţesut muscular neted (musculara mucoasei). Exemple de membrane mucoase: sinovia,

duramater, mucoasa bucală, olfactivă, uterină etc.

Aceste mucoase sunt descrise la sistemele din care fac parte.

B. Membranele fibroase au în structura lor fibre de colagen (ex. membrana bazilară din

urechea internă).

Lichidele corpului sunt produse de corp şi pot fi eliminate în afara corpului (sângele,

bila, cerumenul, lichidul interstiţial, mucus, laptele matern, limfa, lichidul pleural, sebumul,

urina etc.) sau rămân în spaţiul intern al organismului (lichidul sinovial şi cerebrospinal,

intracelular, umorile apoasă şi vitrosă).

Lichidele din spaţiul intern au în compoziţia lor proteine care sunt responsabile de

distribuirea ionilor de o parte sau alta a membranei celulare.

Lichidele corpului au funcţii de nutriţie, protecţie, excreţie, etc. Pot fi locul de înmulţire

şi răspândire în corp al unor vectori de boală.

Cap. V SISTEMUL OSOS

31

Page 32: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Sistemul osos este format din oase şi cartilaje, legate prin articulaţii. La naştere există un

număr mai mare de oase (270), care devin mai puţine la adult, prin unirea unor oase (206).

În dezvoltarea embrionară oasele se formează prin osificare, care poate fi de două

tipuri. Osificarea endocondrală caracteristică oaselor lungi (femur, humerus, tibia etc). Osul se

diferenţiază dintr-un model cartilaginos hialin şi osificarea de membrană caracteristică oaselor

late (sacrum, coccis, omoplat etc), osul se diferenţiază din mezenchim.

Sistemul osos se dezvoltă din celulele mezodermului şi ale crestelor neurale. Celulele

mezodermice vor diferenţia mezenchimul, care în regiunea capului va migra în arcurile branhiale

şi formează oasele şi ţesutul conjunctiv din structurile craniofaciale.

Vertebra. Osificarea unei vertebre are loc în mai multe etape:

A. stadiul precartilaginos (mezenchimal) în care celulele mezenchimului din sclerotoame

se dispune în mai multe zone . În embrionul de patru săptămâni la om, în jurul notocordului, se

găseşte câte o pereche de sclerotoame, fiecare cu câte o regiune anterioară cu celule dispuse lax

şi o regiune posterioară mai densă. Unele din celulele regiunii posterioare formează discurile

intervertebrale, celulele care rămân fuzionează cu celulele din regiunea anterioară şi formează

centrul mezenchimal al vertebrei (primordiul corpului vertebral). Fiecare centru se formează din

două sclerotoame adiacente, devenind o structură intersegmentară.

În locul în care este înconjurat de corpul vertebrei, notocordul degenerează şi dispare.

Notocordul se extinde între vertebre şi formează centrul gelatinos al discului intervertebral sau

nucleul pulpos.

B. stadiul osos în care, în viitorul corp vertebral, există doi centri primari de osificare,

ventral şi dorsal, care fuzionează rezultând un singur centru.

Într-o fază ulterioară se formează câte un centru în fiecare jumătate de arc vertebral. Din

unirea lor rezultă vertebra osoasă.

Scheletul membrelor. În săptămâna a cincea în mugurii membrelor apar modelele

mezenchimale ale viitoarelor oase. Acestea se condrifică în săptămâna a şasea. Clavicula se

formează iniţial prin osificarea intracartilaginoasă şi apoi formează la capete cartilajele de

creştere.

Modelul oaselor centurii şi al oaselor membrelor superioare, apare cu puţin după apariţia

modelului oaselor centurii şi a membrelor inferioare.

Osul lung se dezvoltă prin osificarea intracartilaginoasă (endocondrală). În osificarea

intracartilaginoasă osul se formează din modelul cartilaginos hialin, de aici şi denumirea de

osificare intracartilaginoasă (femur, tibie, humerus etc). Osificarea formaţiunilor cartilaginoase

se face în mai multe regiuni numite puncte de osificare, din a căror unire se formează osul.

32

Page 33: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Cea mai importantă dintre funcţile scheletului, este aceea de suport şi menţinere a

formei corpului. Mişcarea este funcţia realizată împreună cu sistemul muscular şi este posibilă

datorită articulaţiilor dintre oase.

Prin densitatea lor sau modul de articulare, oasele pot realiza structuri care în totalitate

protejează organele corpului. Astfel cutia craniană protejează encefalul; coastele, sternul şi

coloana vertebrală protejează inima şi plămânii.

În măduva roşie osoasă are loc hematopieza (diferenţierea celulelor roşii şi a plăcuţelor

sanguine).

Oasele sunt rezervor de săruri minerale fier şi calciu. Pot fi şi depozit pentru unele

minerale toxice (metalele grele), asigurând detoxifierea organismului.

Oasele eliberează hormonul osteocalcin, care reglează zahărul din sânge şi depunerea de

grăsimi în organism.

Prin transmiterea sunetelor pot contribui la realizarea senzaţiei de auz (oasele cutiei

craniene).

Totalitatea oselor din corp formează scheletul, care la om păstrează caracterul segmentar

întâlnit la celelalte vertebrate, cu unităţi care se repetă (coloana vertebrală şi coastele).

În forma unor oase din schelet, există diferenţe, între cele două sexe. La femeie oasele

bazinului sunt mai late, bazinul este mai larg, cuşca toracică mai mică. Mandibula are un unghi

mai mic şi dinţii sunt mai mici, falangele sunt mai subţiri.

La bărbaţi arcadele sprâncenare şi torusurile supraorbitale sunt mai pronunţate. Oasele

membrelor sunt mai lungi şi mai puternice.

Organul principal din alcătuirea sistemului osos este osul.

Alcătuirea unui os

Suprafaţa osului este acoperită de un relief format din:

1. proeminenţe:

articulare acoperite de cartilaj articular şi de forme care realizează

articulaţia,

nearticulare determinate de tracţiunile muşchilor care se inseră pe os.

Proeminenţele nearticulare după înălţimea lor pot fi: procese sau apofize (detaşate de suprafaţa

osului), tuberozităţi (nedetaşate de suprafaţa osului), eminenţe (suprafaţa nedetaşată netedă),

spina (proeminenţă mai ascuţită), creaste (proeminenţă liniară).

2. cavităţi:

-13 articulare iau parte la formarea articulaţiilor,

33

Page 34: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

-14 nearticulare servesc pentru inserţia unor tendoane, ligamente, protejarea unor elemente

anatomice etc.

3. găuri şi canale:

-15 de trecere sunt străbătute de vase de sânge sau nervi cu diferite denumiri: hiat (orificiu

neregulat), foramen (gaură sau orificiu), sulcus (şanţ), fosă (groapă) etc.

-16 nutritive servesc pentru trecerea vaselor de sânge, iar după dimensiuni pot fi de ordine

diferite: I (cele mai mari, la nivelul diafizei oaselor lungi), II (mai mici, mai numeroase, pe

epifizele oaselor lungi), III (pe toate suprafeţele acoperite de periost) şi de ordinul IV (orificii

de deschidere a canaliculelor osteoplastelor).

Pentru a ilustra morfologia şi structura unui os descriem un os lung (exemple de oase

lungi: femur, humerus, tibie etc.).

Oasele lungi sunt formate dintr-o regiune centrală cilindrică, numită diafiză şi două

capete rotunjite numite epifize (fig. 15).

Fig.15 Humerus , faţa posterioară.

Diafiza este formată în principal din ţesut osos compact. Pe o secţiune transversală la

nivelul diafizei se observă că materialul osos este dispus sub formă lamelară. Spre exterior

lamelele sunt dispuse circumferenţial formând stratul subperiostal extern. În zona centrală

lamelele sunt dispuse sub forma sistemelor Havers, iar între ele sub forma lamelelor interstiţiale

(resturi ale fostelor sisteme Havers remodelate). Spre interior lamelele se grupează şi formează

trabecule, între care se găsesc lacunele medulare (fig. 16).

34

epifiza superioară

metaziză

diafiză

metafiză

epifiza inferioară

Page 35: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig.16 Diafiza os lung, secţiune longitudinală.

Sistemul lamelar este străbătut de o bogată reţea de canale cu lumen mic atât în sens

transversal (canale Volkman) cât şi longitudinal (canale Havers). În aceste canale se găsesc vase

de sânge, limfatice şi nervi.

Diafiza este străbătută de unul sau mai multe orificii numite găuri nutritive prin care intră

şi ies din os vasele de sânge, limfatice, nervii.

La exterior diafiza este acoperită de periost, o membrană formată din două zone. Zona

externă fibroasă, formată din fibre de colagen, elastice şi fibrocite, intens vascularizată. Unele

fibre din această zonă au o dispoziţie perpendiculară pe os şi pătrund în el, (fibrele lui Sharpey)

şi au rol de a prinde periostul de os. Zona internă este osteogenă, fiind formată din celule

osteoprogenitoare dispuse în două sau trei straturi (fig. 17).

Fig. 17Structură periost, schemă.

Spre interiorul peretelui ososului diafizar, există o membrană numită endost, în care

celulele osteogene sunt dispuse într-un singur rând. În regiunea centrală a diafizei se găseşte

canalul medular în care se observă măduva. Aceasta poate fi: măduva roşie osteogenă formatoare

de os; măduva roşie hematogenă formatoare de elemente figurate ale sângelui; măduva galbenă

care conţine o mare cantitate de celule adipoase; măduva cenuşie care se formează prin

diferenţierea unui mare număr de fibre conjunctive, apare la bătrâni; măduva gelatinoasă care se

găseşte în diferite stări patologice

Epifizele sunt capetele unui os lung, formate din ţesut osos lamelar, la care lamelele se

grupează în trabecule, dispuse după direcţia forţelor mecanice. Între ele se găsesc spaţii pline cu

măduvă, iar trabeculele sunt căptuşite cu endost. Există o epifiză superioară şi o epifiză

inferioară (fig.18).

35

os compact

os spongios

fibre de colagencelule osteoprogenitoare

fibre Sharpey

lamele osoase

Page 36: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig. 18 Epifiza os lung, secţiune longitudinală.

Regiunea de pe epifiză, care foloseşte pentru articularea oaselor, are în structura sa

cartilaj hialin (cartilaj articular). Creşterea oselor în grosime, se realizează prin acţiunea

periostului, iar în lungime, la nivelul plăcii epifizare de creştere.

Între epifize şi diafiză se găseşte placa epifizară de creştere(fig. 19).

Trecerea dintre cartilajul epifizei şi osul nou care se formează are loc în următoarele zone:

1 – zona cartilajului de rezervă alcătuită din cartilaj hialin tipic;

2 – zona de proliferare formată din celule cartilaginoase care se divid, dispuse sub formă

de coloane;

3 – zona de maturare în care diviziunile celulare s-au oprit, condrocitele cresc în mărime;

4 – zona de hipertrofiere şi calcificare în care condrocitele se măresc, se vacuolizează şi

matrixul se calcifică;

5 – zona de degenerare a cartilajului în care condrocitele degenerează, iar lacunele

matrixului calcifiat sunt invadate de capilare şi celule osteogene,

6 – zona osteogenică în care celulele osteogenice diferenţiate în osteoblaste aderă la

suprafaţa matrixului calcifiat şi încep formarea osului.

36

Page 37: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig.19 Placa epifizară de creştere, schemă,1. zonă cartilaj rezervă, 2.zonă proliferare, 3.zonă

maturare, 4.zonă hipertrofiere şi calcificare,5.zonă degenerare,6.zonă osteogenică, după Wheater

P.R. 1991

Vascularizarea şi inervaţia. Oasele sunt organe bogat vascularizate (artere, vene şi

limfatice).

Arterele unui os sunt de două tipuri:

-17 artere nutritive care pătrund în os prin găurile nutritive şi se ramifică, ajungând în canalul

medular şi canelele Havers,

-18 arterele periostale se ramifică abundent în periost şi ajung până în canalele Havers.

Venele urmează un traiect independent de cel al arterelor.

Inervaţia este asigurată de nervi care pătrund prin găurile nutritive, ajung în cavitatea

medulară unde formează un plex nervos, de unde se ramifică în canalele Havers. Un alt plex se

formează în periost.

Tipuri de oase după variaţia dimensiunilor:

- oasele late sunt formate dintr-o lamă spongioasă numită diploe, situată central şi două

lame compacte, care o mărginesc (exemple: parietale, frontal, scapular etc.).

- oasele scurte sunt formate dintr-o masă centrală spongioasă, mărginită de o pătură

externă compactă (exemple: carpiene).

- oasele sesamoide au un interior spongios şi nu au periost (exemple: rotula),

- oase neregulate sunt oasele care nu se pot încadra în una din categoriile de mai sus

(vertebre, sacrum, hioidul etc.).

Principalele oase ale scheletului

Scheletul corpului omenesc se grupează în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi

scheletul membrelor. Vom prezenta mai jos principalele oase din alcătuirea acestor regiuni.

Scheletul capului

Este format din oase dispuse în două regiuni viscerocraniul şi neurocraniul (fig. 20,21 si 22) .

37

frontal

temporal

nazal

zigomatic

maxilar

mandibula

Page 38: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig. 20 Scheletul capului, vedere frontală.

Fig. 21Scheletul capului, vedere laterală

38

parietal

occipital

temporal

frontal

nazal

zigomatic

mandibula

maxila

mandibula

maxila

palatin

vomer

proces bazilar

orificiul occipital

occipital

Page 39: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig.22 Scheletul capului, vedere bazală

a. viscerocraniul (scheletul feţei ).

-oase perechi

Maxila este osul situat în mijlocul feţei, de formă neregulată. Este format din corp şi

patru procese palatin, frontal, alveolar şi zigomatic. În regiunea inferioară se găsesc dinţii în

alveole.

Palatinul este situat în regiunea posterioară a feţei, format dintr-o lamă orizontală şi o

lamă verticală unite în unghi drept. Este constituentul principal al palatului osos, a cavităţilor

nazale şi orbitale.

Zigomaticul este un os lat, dispus în regiunea laterală a feţei. Are două feţe (laterală,

medială), patru margini (anterosuperioară, posterosuperioară, anteroinferioară şi

posteroinferioară) şi trei procese (orbital, frontal şi temporal).

-oase neperechi

Mandibula formează maxilarul inferior şi este format din corp şi două ramuri. Corpul are

forma de potcoavă, cu o baza inferior şi porţiunea alveolară superior. În alveole se găsesc dinţii.

39

Page 40: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Ramurile sunt două lame patrulatere, indreptate oblic în sus şi inapoi. Marginea superioară are

procesul coronoid şi condilian (fig.23 ).

Fig. 23 Mandibula faţa superioară (a) şi inferioară (b)

Cornetul nazal inferior este o lamă osoasă răsucită ca un cornet, situată în cavitatea

nazală, sub conca mijlocie a etmoidului.

Lacrimalul are forma patrulateră şi este o mică lamă osoasă dispusă pe peretele medial al

orbitei. Contribuie la formarea orbitei şi a cavităţii nazale.

Nazalul este un os mic, lamelar, de formă patrulateră, dispus la baza nasului ca un

acoperiş.

Hioidul este osul situat în regiunea antero-superioară a gâtului, deasupra laringelui.

Formează împreună cu procesele şi ligamentele stiloidiene aparatul hioidian. Este format din

corp şi patru coarne.

Vomerul are forma unei lame de plug şi contribuie la formarea septului nazal.

b. neurocraniul (sau calvaria)

1. oase perechi

Parietalul este dispus între frontal şi occipital, aparţinând calvariei (bolţii cutiei

craniene). Este de formă patrulateră.

40

a

b

condil

incizura mandibuleiproces coronoid

alveole dentare

tuberozitatea mentonieră

orificiul mandibular

unghiul mandibuleilinia milohioidiană

Page 41: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Temporalul este un os neregulat, dispus pe laturile capului. În alcătuirea sa are mai multe

regiuni: solzul, stânca, regiunea timpanică, procesul stiloid şi mastoida. În osul temporal sunt

săpate canale şi cavităţi ale organului vestibulocohlear.Regiunea timpanică formează cea mai

mare parte din meatul acustic extern. Regiunea pietroasă sau stânca temporalului are forma unei

piramide cu vârful medial şi înainte (fig.24).

Fig. 24 Temporalul, faţa externă (a) şi internă (b)

2. oase neperechi

Frontalul os neregulat, dispus în regiunea frontală a capului, contribuie la formarea

cavităţilor nazale şi orbitale. Este format dintr-o regiune verticală, solzul şi o regiune orizontală

care la rândul ei cuprinde o porţiune nazală şi două orbitale. Între porţiunile orbitale se găseşte

scobitura etmoidală în care pătrunde osul etmoid (fig.25).

41

a

b

solz

meat auditiv externproces zigomatic

proces mastoid

solz

stâncaeminenţa arcuată

meat auditiv intern

solz

eminenţa frontală

arc supraciliar

spina nazală

a

b

Page 42: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig. 25 Frontalul, faţa externă (a) şi internă (b)

Etmoidul este un os complex, situat în scobitura frontalului, de forma unei balanţe.

Contribuie la formarea cavităţilor nazale şi a orbitelor. Este format dintr-o lamă subţire verticală,

o lamă orizontală perforată (lama ciuruită) prin care trec axonii primului neuron ai căii olfactive

şi două mase laterale care conţin numeroase cavităţi pline cu aer (fig.26)

Fig.26 Etmoid, cutia craneeană intern şi schemă

Sfenoidul are forma unei viespi cu aripile deschise şi este dispus la baza craniului. Este

format din corp şi trei perechi de prelungiri, aripile mari, aripile mici şi procesele pterigoidiene.

Corpul are pe suprafaţa dorsală o scobitură numită şaua turcească (fig.27).

Fig. 27 Sfenoid faţa superioară

42

şanţ sinus sagital

regiunea orbitală

proces zigomatic

frontal

etmoid

sfenoid

creasta cocoşului(lama verticală)lama ciuruită

mase laterale

aripa mare

aripa mică

corp

canal optic

şaua turcească

Page 43: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Occipitalul este situat în regiunea posteroinferioară a cutiei craniene. Este format din

regiunea bazală situată înaintea găurii occipitale, solzul, larg şi subţire şi două regiuni laterale

care completeză gaura occipitală (fig.28).

Fig. 28 Occipital, faţa externă (a) şi internă (b)

Scheletul trunchiului

Coloana vertebrală

Coloana vertebrală este o formaţiune osoasă care constituie axul principal al corpului,

formată din mai multe segmente osoase numite vertebre. După caracteristicile structurale şi

funcţionale se disting cinci regiuni: cervicală (şapte vertebre), toracală (12 vertebre), lombară

(cinci vertebre), sacrală (osul sacrum) şi coccigiană (osul coccis).

Coloana vertebrală are în plan antero-posterior patru curburi fiziologice: cervicală,

toracală, lombară şi sacrală. Dacă au convexitatea spre înainte se numesc lordoze, dacă au

convexitatea spre înapoi sunt cifoze (fig. 29). Curburile în plan frontal sunt toracală şi lombară.

43

solz

protuberanţa occipitală externă

gaura occipitală

regiuni laterale

protuberanţa occipitală internă

gaura occipitală

porţiunea bazilară

a

b

Page 44: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig. 29 Coloana vertebrală, schemă

Prin suprapunerea orificiilor vertebrale rezultă canalul vertebral care adăposteşte măduva

spinării.O vertebră este formată din corp şi arcul vertebral. Corpul vertebrei este regiunea cea

mai voluminoasă a vertebrei. Arcul este format din doi pedunculi şi două lame, care delimiteaza

orificiul vertebral. Pe el se găsesc procesele vertebrale. Vertebrele au caracteristici morfologice

diferite în funcţie de regiunea coloanei vertebrale în care se găsesc.

Vertebrele cervicale sunt tipice şi atipice (atlasul şi axisul) , fapt determinat de articulaţia

la coloana vertebrală (fig.30).

Atlasul nu are corp, acesta s/a sudat la axis şi a format procesul odontoid. Atlasul este

format din două mase laterale, unite prin două arcuri vertebrale. Arcul anterior are median şi

intern o fosetă de articulare pentru procesul odontoid. Pe faţa superioară a maselor laterale se

găsesc cavităţile glenoide, care servesc pentru articulaţia cu condilii occipitali ai craniului.

Fig. 30 Tipuri de vertebre cervicale

44

curbura cervicală

curbura toracală

curbura lombară

curbura sacrococcigiană

dinte

corp

arc vertebral

masă laterală

axis

atlas

proces spinos

proces costotransvers

rudiment de costă

Page 45: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Axisul are sudat pe corp pe faţa superioară, procesul odontoid cu o faţetă de

articulare pentru arcul vertebral al atlasului.

Vertebra cervicală tipică are un corp mic, alungit transversal, procesul spinos

scurt şi bifurcat. Ultimile procese costotransverse conturează orificiile costotransverse

prin care trec arterele vertebrale care irigă creierul.

Vertebra toracală tipică are corpul cilindric, care prezintă lateral o pereche de

fovei costale, pentru articulaţia capului coastei. Procesul spinos este lung şi înclinat oblic,

procesele transverse bine dezvoltate, cu o fovee pentru articularea tuberculului costal.

Orificiul vertebral este mic, cu un contur circular (fig.31).

Fig. 31 Tipuri de vertebre toracale

Vertebra lombară are corpul voluminos, alungit transversal, de contur reniform.

Procesul spinos orientat orizontal. Prezintă procese costiforme, tuberculi accesori, procese

articulare superioare şi inferioare (fig.32).

Fig.32 Tipuri de vertebre lombare

45

proces transversfovee costală transversă

proces spinos

procese articulare inferioare

corp

orificiul vertebral

proces spinos

tubercul mamilarproces costiform

Page 46: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Vertebrele sunt prinse între ele prin discuri intervertebrale, formaţiuni alcătuite din ţesut

conjunctiv fibros. Acestea sunt formate dintr-un nucleu central numit nucleul pulpos, înconjurat

de un inel de fibre conjunctive.

Osul sacrum are forma piramidală, cu vîrful în jos. Faţa dorsală este convexă, prezintă

median creasta sacrală mediană, şanţurile sacrale, crestele sacrale articulare, orificiile sacrale

laterale şi crestele sacrale laterale. Crestele sacrale articulare se termină superioar cu coarnele

mari, iar inferior cu coarnele mici. Faţa pelviană are median sudate corpurile celor cinci vertebre

din care provine, cu delimitări la nivelul liniilor transverse. La acapetele lor se disting orificiile

sacrale ventrale prin care trec ramurile ventrale ale nervilor sacrali. Feţele laterale au suprafeţe

de articulare pentru osul coxal. Sacrumul este străbătut de canalul sacral prin care trece firul

terminal al măduvii spinării şi coda de cal.

Coccisul este un os mic format din unirea ultimilor patru-cinci vertebre reduse. Numai

prima vertebră păstrează procesele de articulaţie şi procesele transverse.

Coastele

Sunt perechi de arcuri osoase dispuse între coloana vertebrală şi stern, care contribuie la

formarea peretelui cuştii toracice.

La o coastă se descrie, capul cu suprafeţele de articulare pentru corpurile vertebrale, gâtul

interpus între cap şi corpul coastei. Coasta are două regiuni, regiunea osoasă şi regiunea

cartilaginoasă în continuarea primei.

Sunt 12 perechi din care primele 10 (coaste adevărate) se unesc cu sternul printr-un

cartilaj care la coastele 1-7 ajunge individul la stern, la coastele 8-10 (false) sunt unite într-un

cartilaj comun. Coastele 11-12 (coaste libere) nu se unesc cu sternul (fig.33).

Fig. 33 Coaste, schemă (a), o coastă (b). albastru regiunea cartilaginoasă

46

stern

coaste

Page 47: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Sternul

Os lat, median şi nepereche dispus la nivelul toracelui, de forma unui vârf de lance

(fig.34 ).

Fig. 34 Stern, galben-manubriu, verde-corp, roz-xifistern.

Este format din trei regiuni: manubriul şi corpul cu structură osoasă şi apendicele

xifoidian, cartilaginos. De el se prind coastele şi clavicula.

Scheletul membrului superior

În general la un membru în componenţa scheletului se distinge scheletul centurii şi

scheletul membrului propriu-zis.

Scheletul centurii membrului superior este format din omoplat şi claviculă (fig. 35).

Fig. 35 Omoplatul şi clavicula

47

clavicula

omoplat

humerus

Page 48: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Omoplatul este un os situat în regiunea posterioară, de formă triunghiulară, menţinut în

poziţie de musculatura centurii şi claviculă. Clavicula are forma literei „S”, poziţionat în

regiunea anterioară, transversal între stern şi omoplat. Scheletul membrului superior propriu-zis

este format din humerus (regiunea braţului), radius, cubitus (regiunea antebraţului) şi carpiene,

metacarpiene şi falange (regiunea mâinii). Humerusul are pe epifiza superioară capul humeral,

marele şi micul tubercul. Epifiza inferioară are trohlea şi epitrohlea. Deasupra trohleei, anterior

este cavitatea coronoidă şi posterior cavitatea olecraneeană. Condilul are un epicondil lateral.

Diafiza este uşor răsucită, iar în regiunea superioară are tuberozitatea deltoidă. Radiusul are

epifiza superioară cilindrică, capul se articulează cu condilul humeral. Lateral se observă

tuberozitatea bicipitală. Epifiza inferioară are medial incizura ulnară şi lateral procesul stiloid.

Cubitusul are o epifiză superioară voluminoasă cu incizura semilunară a cărei margine

superioară se numeşte proces olecraneal şi inferioară numit proces coronoid. Epifiza inferioară

este formată din capul cubital şi suprafaţa de articulare pentru radius (fig.36 ).

Fig. 36 Radius (1) şi cubitus (2).

Mâna este formată din opt oase carpiene, dispuse pe două rânduri (scafoid, semilunar,

piramidal, pisiform; trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig) (fig.37 ).

48

Fig.37 Scheletul mânii, dorsal

1.proces stiloid, 2.scafoid, 3.semilunar, 4.piramidal,

5.pisiform, 6.trapez, 7.trapezoid, 8.osul mare, 9.osul cu

cârlig, 10.metacarpiene, 11.falange proximale,

12.falange mijlocii, 13.falange distale.

1

2

Page 49: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Metacarpienle sunt în număr de cinci şi formează podul palmei. La nivelul degetelor sunt

falangele, trei pentru degetele II-V şi două la degetul I.

Scheletul membrului inferior

Scheletul centurii membrului inferior este format din osul cocsal, rezultat prin unirea

oaselor ilion, ischion şi pubis. Este un os plat, articulat cu femurul la nivelul cavităţii acetabulare

şi sacrumul superior (fig. 38).

Fig. 38 Cocsal, faţa internă (a)galben-ilion, verde-ischion, albastru-pubis şi externă (b)

Are o faţă externă cu o margine superioară numită aripa iliacă, iar inferior tuberozitatea

ischiatică şi tuberculul pubian. Pe faţa internă creasta ileopubiană împarte osul în aripa

superioară care contribuie la realizarea marelui bazin şi pubisul inferior aparţinând micului

bazin. Marginea superioară se numeşte creasta iliacă. Oasel cocsale împreună cu sacrumul

formează bazinul.

Scheletul membrului inferior propriu-zis este format din femur (osul coapsei), tibia şi

peroneul (osul gambei) şi piciorul.

Femurul este cel mai lung os din corp, cu dispoziţie oblică dinafară spre interior şi de sus

în jos. Epifiza superioară are capul femural puternic, marele şi micul trohanter uniţi prin creasta

intertrohanteriană. Epifiza inferioară are doi condili, intern şi extern, separaţi prin fosa

intercondiliară. Anterior se observă suprafaţa de articulare pentru rotulă (fig. 39).

49

caviate acetabulară

tubercul pubian

creasta iliacă

fosa iliacă externă

a

b

Page 50: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Fig. 39 Femurul faţa anterioară (a), faţa posterioară (b)

Tibia are diafiza turtită lateral, expunând anterior o margine osoasă. Epifiza superioară

are doi condili, intern şi extern. Epifiza inferioară prezintă lateral incizura fibulară şi medial

maleola internă. Peroneul este situat lateral tibiei. Epifiza superioară este rotunjită şi epifiza

inferioară alungită (fig. 40).

Fig. 40 Tibia (1) şi peroneul (2) faţa anterioară

50

trohanterul marecreasta intertrohanterianătrohanterul mic

linia aspră

condil lateralfosa intercondiliarăcondil intern

cap femuraltrohanterul mare

faţa patelarăa b

faţetă articulară superioară

maleola mediană

maleola laterală

1

2

Page 51: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Scheletul piciorului este format din şapte tarsiene dispuse pe trei rânduri (astragal,

calcaneu; scafoid; trei cuneiforme şi cuboid). Metatarsienele sunt în număr cinci şi formează

bolta piciorului, degetele sunt formate din falange, degetul I din două şi degetele II-V din trei

falange (fig.41).

Fig. 41 Oasele lăbii piciorului, faţa dorsală,1.

astragal,2.calcaneu,3.scafoid,4.cuboidal,5.cuneiform,6.metatarsiene,7.falange

Articulaţii

Locul în care două sau mai multe oase vin în contact, cu sau fără realizarea mişcării

poartă denumirea de articulaţie.

După gradul de mobilitate, articulaţiile sunt:

- imobile (sinartroze) oasele participante nu realizează mişcarea. Pot fi de mai multe tipuri:

suturi (oasele cutiei craniene), sincondroze (sacro-iliacă) şi gomfoze (între dinte şi

gingie).

- semimobile (amfiartrozele) mobilitatea este redusă (vertebre),

- mobile (diartroze) cu o mare varietate de subtipuri (cot, genunchi).

După structură, articulaţiile se pot clasifică în:

51

1

2

345

55

6

7

Page 52: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

- sinoviale la care oasele care participă la articulaţie execută mişcări variate. Oasele

articulaţiei au capetele ţinute în articulaţie printr-o capsulă fibroasă şi prin ligamente, iar

suprafaţa lor este lubrificată de un lichid sinovial produs de o membrană numită sinovie.

Suprafeţele articulare osoase pot fi plane (articulaţiile dintre carpiene şi tarsiene) sau

sferoidale (articulaţia umărului şi a coapsei).

Osul articular nu are în structura sa canale Havers, lacunele sunt mari, canaliculele

lipsesc. Osul subcondral, este osul situat imediat sub cartilajul articular, asigură suport pentru

cartilajul articular.

Cartilajul articular este un cartilaj hialin, nevascularizat, hrănirea se asigură prin difuzie

din lichidul sinovial şi nu conţine terminaţii nervoase. În structura sa chimică se găsesc

proteoglicani şi în majoritatea apă.

Cartilajul articular acoperă suprafaţa de articulare dintre oasele lungi. Ţesutul osos

subiacent nu este haversian. Între cele două tipuri de ţesut se găseşte o substanţă bogată în

glicoproteine care este asemănătoare cu substanţa cement care limitează sistemul Havers.

Cartilajul articular diferă de cartilajul hialin prin două caracteristici. În primul rând

suprafaţa articulară nu este acoperită cu pericondru. În al doilea rând fibrele de colagen au o

dispoziţie în cele trei direcţii ale spaţiului asemănătoare cu a fibrelor de colagen din ţesutul

conjunctiv lax.

Funcţiile cartilajului articular sunt: furniză o suprafaţă rezistentă pentru articulaţie,

diminueză frecarea şi distribuie uniform forţele asupra trabeculelor osului subcondral.

Structura sa este complexă pentru a realiza funcţiile enunţate. La suprafaţă, imediat înspre

cavitatea articulară, are un strat format din fibre de colagen dispuse tangenţial la suprafaţă. Sub

ea se găseşte zona medială formată din fibre de colagen dispuse mai puţin ordonat. Zona

profundă conţine fibre dispuse ordonat, perpendicular pe suprafaţa articulară.

Zona cartilajului calcifiat face trecerea dintre cartilajul articular şi osul subcondral.

Membrana sinovială reprezintă zona structurală internă a capsulei, de grosime şi densitate

diferită. Suprafaţa ei proemină sub formă de cute în caviatea de articulare. În structura sinoviei se

găsesc ţesut conjunctiv, vase de sânge, limfatice, nervi şi adipocite. Suprafaţa este căptuşită cu

un strat discontinuu de celule diferite morfologic: celule asemănătoare fibroblastelor şi celule

asemănătoare macrofagelor. Membrana sinovială înveleşte ca un manşon capetele oaselor, fiind

o continuare a periostului acestora.

Lichidul sinovial are o compoziţie asemănătoare plasmei, la care se adaugă mucină. Rolul

său este în diminuarea frecărilor cartilajelor articulare.

Capsula articulară este formată din două straturi: intern fibros şi extern.

52

Page 53: Cap.I INTRODUCEREdocshare01.docshare.tips/files/12127/121279960.pdf · 2016. 6. 27. · Cap.I INTRODUCERE Studiul Anatomiei umane trebuie să înceapă cu noţiuni despre terminologia

Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele ce se articulează,

contribuind la mărirea contactului dintre suprafeţele articulare. Vascularizaţia este asigurată de

ramuri ale vaselor de sânge din os, iar inervaţia de nervi care însoţesc aceste vase.

- nesinoviale sunt articulaţiile la care mobilitatea oaselor este redusă. Oasele articulaţiei nu au

capete de articulare şi sunt unite prin trei tipuri de ţesut conjunctiv:

1. dens fibros (între oasele care participă la suturile capului şi formează sinartrozele),

2. hialin (la locul de unire al primei coaste cu sternul),

3. fibrocartilajul (formează simfize).

53