CAPITOLUL III

VALORIFICAREA AMBALAJELOR ÎN RELAŢIA PRODUS – AMBALAJ –

MEDIU ÎNCONJURĂTOR

3.1 Dimensiunea ecologică a ambalajului

În abordarea mecanismului schimbării necesare, pe plan mondial, clarificării şi

rezolvării vastei problematici se impune a se ţine cont de faptul că punctele de referinţă

sunt aceleaşi indiferent de nivelul la care se ia decizia (guvernamental, de strategie a

firmei, de cetăţean), ceea ce presupune o largă implicare în acest proces, succesul

depinzând de eliminarea barierei imaginare care separă spectatorii de participanţii direcţii,

spectatorii devenind şi ei, depăşind inerţia, participanţii direcţi.

Neacceptând principiul suveranităţii consumatorului, ecologiştii se plâng astfel de

excesul de ambalare a produselor, iar tot mai multe firme, anticipând la rândul lor viitorul,

recurg la măsuri în concordanţă cu aşteptările mişcările ecologice. În Franţa spre exemplu,

firma „Lever” printre asemenea măsuri, a editat o cărticică destinată clienţilor săi,

denumită „Ecologia la domiciliu”.

Tot mai multe firme încep să-şi pună întrebarea dacă există un loc pentru produsele

lor într-o economie bazată pe ecologie. În împrejurările actuale se pune problema în ce

măsură se împletesc interesele firmelor şi supravieţuirii civilizaţiei astfel încât aceste firme

care îşi asumă o responsabilitate ecologică majoră pot să obţină beneficii economice numai

datorită faptului că acţiunile lor răspund unei îngrijorări publice acute în privinţa viitorului.

Marcarea acologică în România

Scopul introducerii etichetei ecologice este de a promova produsele care au un

impact redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă, în comparaţie cu

alte produse aparţinând aceluiaşi grup de produse.

Schema etichetei ecologice din România cuprinde două rubrici:

- Rubrica 1 cuprinde simbolul etichetei ecologice. Acesta este o floare pe fond alb

cu şase petale, sub formă de cercuri colorate, alternativ în roşu, galben şi albastru, şi frunze

colorate în verde, în centru fiind scrise iniţialele „RO”.

Componentele R şi O trebuie să aibe aceeaşi dimensiune pe verticală care nu

trebuie să fie mai mică de 3 mm, diametrele celor 6 cercuri trebuie sa aibe aceeaşi

dimensiune care nu trebuie să fie mai mică de 5 mm. Lungimea simbolului este de 40 de

mm iar lăţimea de 30 de mm.

- Rubrica 2 cuprinde textul descriptiv, care va fi scris integral cu negru cu font

Times New Roman 12, fondul trebuie să aibe obligatoriu culoarea albă.

Figura 3.1.1 - Marca ecologică din România

Eticheta ecologică este realizată de către Imprimeria Naţională şi prezintă

următoarele elemente de securizare:

este autocolantă;

conţine modele grafice constituite din curbe aparent întâmplătoare, generate după

modele matematice calculate conform unor formule speciale, generate de un soft;

cerneluri speciale de mare securitate;

autodistrugere la rupere.

În România, autoritatea care acordă eticheta ecologică este Ministerul Mediului.

Eticheta ecologică este o marcă a Uniunii Europene de recunoaştere a produselor

ecologice, iar procedura de obţinere este destul de complexă. Condiţia de bază pentru

procesul de acceptare a mărcii este implementarea sistemului de management de mediu,

conform standardului ISO 14.001. Există un ghid informativ despre ecoetichetare, realizat

cu finanţare Phare Fondul Europa 2004.

Obţinerea etichetei ecologice este supusă unor taxe şi tarife de 500 lei (cheltuieli

pentru procesarea solicitării de obţinere a etichetării ecologice), indiferent de numărul de

produse care vor beneficia de această etichetă. În cazul întreprinderilor mici şi mijlocii,

tariful se reduce cu 25%. La cei 500 lei se adaugă costurile legate de testarea şi verificarea

produselor.

Potrivit informaţiilor furnizate de reprezentanţii Agenţiei Regionale pentru

Protecţia Mediului Craiova, la nivelul UE, costurile pentru obţinerea şi afişarea etichetei

ecologice sunt ceva mai mari (taxa de procesare între 300 şi 1.300 de euro, la care se

adaugă 0,15% din volumul anual al vânzărilor produsului pe piaţa UE). IMM-urile

beneficiază, de asemenea, de o reducere de 25%. De reducere (15%) beneficiază şi

companiile care au implementat sistemul de management de mediu certificat pe baza ISO

14001.

Principalele modalităţi de promovare şi mediatizare a etichetei ecologice în rândul

agenţilor economici sint:

Seminarii de informare – instruire referitoare la aplicarea etichetei ecologice în

România, la sistemul de etichetare ecologică. Pentru realizarea seminariilor sunt

necesare: - manuale, pliante, broşuri

- cursuri

- şedintele de informare

- buletin informativ

- suport electronic de instruire

Publicarea şi distribuirea gratuită a unor broşuri cu informaţii despre etichetea

ecologică, broşuri care să conţină toate informaţiile necesare agenţilor economici

Crearea de website-uri şi promovarea lor în rândul agenţilor economici.

Broşura Eticheta Ecologică – broşură informativă pentru agenţii economici,

cuprinde informaţii privind: eticheta ecologică, etapele necesare pentru obţinerea etichetei

ecologice, avantajele etichetei ecologice, costurile solicitării etichetei ecologice şi

posibilităţile de finanţare pentru obţinerea etichetei ecologice, cadrul legislativ existent în

România în domeniul acordării etichetei ecologice, institutele acreditate recomandate de

autoritatea competentă pentru acordarea etichetei, prezentarea pe scurt a etichetei ecologice

comunitare, precum şi prezentarea celor mai cunoscute etichete ecologice utilizate în

Europa.

Mijloacele de mediatizare a etichetei ecologice identificate la nivelul

consumatorului sunt:

Prezenţa “pe mari suprafeţe”: promovarea etichetei ecologice în magazine,

supermarket-uri sau alte puncte de vânzare care deţin produse etichetate, prin

distribuirea de pliante, broşuri informative, etc. Pliantele, broşurile informative, pot

fi oferite la intrarea în magazine, la casele de marcat sau în cadrul raioanelor;

Crearea de website-uri este un mijloc de mediatizare care, deşi nu este un mijloc de

comunicare la scară largă, oferă rezultate incontestabile;

Televiziunea este modalitatea cea mai bună pentru a atrage atenţia, aceasta având

avantajul de a obţine, prin audienţă, o atenţie asemănătoare cu cea existentă în

timpul dialogului între două persoane fizice. În plus, are avantajul sunetului şi

culorilor, fiind astfel mult mai aptă să “atingă” consumatorii;

Presa scrisă este o altă modalitate care poate fi utilizată pentru eticheta ecologică,

mai ales că aceasta se adresează marelui public. Informaţia poate apărea în ziare,

reviste dar şi în presa specializată

În general, presa scrisă oferă posibilitatea de a furniza mai multă informaţie, iar

pentru mediatizarea etichetei ecologice informarea este cel mai important aspect;

Afişele însoţite şi de alte tipuri de comunicare;

Anunţuri publicate în principalele ziare şi reviste care apar zilnic;

Publicitatea la radio;

Participarea ONG-urilor cu activitate în domeniul protecţiei mediului la campania

de sensibilizare a populaţiei

Participarea şcolilor la mediatizarea etichetei ecologice prin cursuri informative:

concursuri cu premii, jocuri, prezentări video, etc.

Broşura denumită “Eticheta ecologică - Ghidul consumatorilor” cuprinde informaţii

privind generalităţi asupra etichetei ecologice în România: definiţie, simbol, forma

etichetei ecologice, grupurile de produse pentru care se poate acorda eticheta ecologică,

motivele alegerii produselor care poartă eticheta ecologică, prezentarea sistemului de

acordare a etichetei ecologice în România, fişe de prezentare a criteriilor de acordare a

etichetei ecologice şi a motivelor acordării etichetelor ecologice pentru toate grupurile de

produse vizate, informaţii utile despre cum se poate recunoaşte eticheta ecologică pe un

produs, adrese de web.

Marcarea ecologică în Uniunea Europeană

Eticheta ecologică a Uniuni Europene (Floarea Europeană), a fost creată de

Comisia Europeană în 1993 şi este o schemă unică de certificare pentru a ajuta

consumatorii să distingă produsele şi serviciile verzi, care nu afectează mediul.

Eticheta ecologică comunitară nu se acordă pentru alimente şi produse medicale.

Este o schemă facultativă, concepută să încurajeze afaceriştii să comercializeze bunuri şi

servicii care au un impact redus asupra mediului iar consumatorii europeni, inclusiv

cumpărătorii publici şi privati, să le identifice usor.

Floarea se poate găsi în toată Europa precum şi în Norvegia, Liechtenstein şi

Islanda.

Eticheta ecologică europeană are un “paşaport” care autorizează libera circulaţie a

produselor pe teritoriul european; acesata este obligatorie în cazul vânzării de produse în

Europa, precum şi în cazul exporturilor de produse către Europa.

Toate statele Uniunii Europene au adoptat eticheta ecologică, avantajul principal al

acesteia fiind dimensiunea sa europeană; produsele care au atribuită eticheta ecologică de

către un stat membru al Uniuni Europene poate fi folosit în toate celelalte state membre.

Schema de etichetă ecologică europeană are 2 ţinte:

- De a oferi consumatorilor o evaluare de încredere şi independenţă a impactului

asupra mediului şi a produselor;

- De a promova producţia şi utilizarea produselor care au un impact redus asupra

mediului.

Figura 3.1.2 Marca ecologică europeană

3.2 Factori de poluare în relaţia ambalaj-mediu înconjurător

După cum era de aşteptat, imperativul luării în considerare a problematicii

ecologice a atins şi domeniul complex al relaţiei ambalaj – produs.

Puternica densitate demografică, nivelul de industrializare, situaţia din Europa

Centrală şi dependenţa Germaniei în ceea ce priveşte combustibilii fosili pentru

aprovizionarea cu energie electrică, au plasat în centrul preocupărilor specialiştilor şi al

consumatorilor protecţia mediului.

Tipuri de poluare a mediului

În decursul ultimelor două decenii a fost identificat un număr important de

probleme legate de mediul înconjurător, cum ar fi: poluanţii emişi de surse fixe, ca oxidul

de sulf, particule şi anumite metale grele emise de instalaţii industriale şi centrale termice,

eliminarea apelor uzate industriale şi menajere, ca şi problemele deşeurilor urbane.

Se disting astfel patru tipuri de poluare a mediului înconjurător: poluarea

atmosferică, poluarea apei şi a solului şi poluarea fonică.

În cadrul poluării atmosferice se cuvine a lua în considerare ciclul CO2, care pune

climatul în pericol, ca şi emisia unor gaza, cum ar fi SO2.

Anumite probleme de poluare atmosferică au condus la apariţia unor norme sau

obiective ale calităţii mediului ambiant pentru produse potenţial cancerigene, ozon

troposferic, soluri şi ape dulci acidificate, ca şi pentru ecosisteme vulnerabile, cum ar fi

pădurile.

O altă problemă deosebit de gravă la ora actuală este eliminarea deşeurilor. În

Germania, de exemplu, în cadrul preocupărilor pe linia managementului deşeurilor,

eforturile au fost îndreptate către realizarea a trei mari obiective:

1. Asigurarea transportului deşeurilor până la un punct final al eliminării lor în aşa

fel încât să nu se producă afectarea mediului

2. Evitarea sau reducerea producerii de deşeuri

3. Dezvoltarea recuperării, reutilizării şi reciclării deşeurilor.

Au fost redublate eforturile în vederea recuperării deşeurilor, făcându-se apel la

etichetarea ecologică „Blaue Engel”.

În anul 1991, guvernul german a elaborat o ordonanţă care interzice ambalajele

inutile, stabiliind că ambalajele necesare să fie fabricate din materiale ce nu sunt nocive

pentru mediu.

În Elveţia există, de asemenea, baza juridică care permite evotarea deşeurilor

inutile, într-o manieră asemănătoare cu cea din Germania.

În general, în identificarea problematicii ecologice, a cauzelor acesteia şi în

formularea soluţiilor adecvate nu s-a reuşit a se ţine pasul cu evoluţia dinamică a poluării

mediului înconjurător. De aici şi necesitatea promovării corelaţiilor ecologice, a

îmbunătăţirii sistematice a compatibilităţii activităţilor umane cu mediul înconjurător şi a

prevenirii acţiunilor negative.

O mare problemă o ridică tratamentul reziduurilor. Producerea de rezuduuri nu este

specifică doar materialelor plastice; dacă aceste materiale nu s-ar fi dezvoltat, ar fi avut loc

o creştere a ambalajelor din metal sau din sticlă care ar fi poluat considerabil mediul. De

altfel, în cazul reziduurilor, materialele plastice au o pondere de aproximativ 2%, faţă de

20% cât revine materialului şi sticlei şi 35% hârtiei şi cartonului.

Pe de altă parte, nici contaminarea atmosferei nu este rezultatul descompunerii prin

incinerare a materialelor plastice.

Opus materialului plastic este hârtia, aducându-se ca argument faptul că aceasta

este biodegradabilă, ceea ce este adevărat. Pentru a produce hârtia, însă, se distrug arbori,

care împreună cu plantele sunt sursă de echilibru a aerului.

Materialelor plastice li se mai reproşează faptul că provoacă incendii; majoritatea

polimerilor sunt inflamabili, dar şi hârtia împreună cu cartonul sunt materiale inflamabile.

Poluarea atmosferică este cauzată în principal producerii de energie necesară atât

pentru fabricarea ambalajelor, cât şi pentru a le transporta pline sau goale.

Poluarea apei: produşii organici rezultă în principal de la fabricarea cartonului

care este realizat în mare măsură în circuit închis, substanţele chimice fiind recuperate şi

apa reciclată înaintea evacuării sale.

Poluarea cauzată de materiile prime

Impactul ambalajelor asupra mediului este de fapt, impactul materialelor de

ambalare asupra mediului înconjurător.

Hârtia şi cartonul sunt privite de consumatorii ca materiale „ecologice”. Este

satisfăcător în acest sens faptul că 85% din producţia actuală de hârtie şi carton din

Germania se face plecând de la materiale reciclate.

Cartonul este fie un complex constituit din 2/3 carton neprelucrat şi 1/3 carton albit,

fie carton în întregime neprelucrat, uns cu caolin. Cartonul provine din lemn, care este o

materie primă ce poate fi reînnoită prin regenerarea copacilor din patrimoniu forestier.

Ambalajele care au la bază carton nu figurează printre principalele cauze ce

determină probleme care afectează mediul înconjurător. Important este însă de a economisi

energie şi materii prime care nu se mai pot reînnoi şi de a alege ambalajele care afectează

cel mai puţin mediul.

Aluminiul este extras din bauxită, unul din minereurile cele mai răspândite în

lume.

Reciclarea recipientelor de aluminiu diminuează cu 90% cantitatea de energie

necesară pentru fabricarea aceluiaşi produs din alumină (bauxită prelucrată).

Recipientele din aluminiu pot fi uşor refolosite, pentru că constau dintr-o

combinaţie de aliaje similare pe care producătorul le poate identifica şi separa foarte uşor.

Recipientele din aluminiu sunt cele mai valoroase produse din deşeuri. Singura

barieră la creşterea continuă a pieţei de recipiente recuperate este o aşteptată scădere a

ofertei dozelor de băuturi, datorită concurenţei crescânde a materialelor plastice.

Consumatorii nu cer recipiente din aluminiu. Ei caută conţinutul. Pentru a-şi putea

proteja cota de piaţă, producătorii de recipiente din aluminiu caută noi produse ce pot fi

introduse în recipientele lor (de exemplu mâncare pentru câini şi pisici). Cu toate acestea,

dozele de băuturi reprezintă o parte a pieţei unde cererea şi oferta sunt puternice şi vor

rămâne aşa.

Cantitatea de energie necesara pentru producerea fiecărei tone de aluminiu de

primă fuziune a fost redusă progresiv cu 30% în decursul ultimelor decenii. Pe de altă

parte, ultimele tehnologii permit să se lamineze foaia de aluminiu până la 0,006 mm

grosime, fiind deci consumată mai puţină energie pe unitatea de ambalaj.

Marele avantaj al acestui metal derivă din faptul că în stadiul de deşeu el poate fi

reciclat la nesfârşit şi că, în cursul transformării sale, el consumă cu 90% mai puţină

energie în raport cu producerea aluminiului plecând de la minereu.

Polietilena este un derivat din petrol sau din gaz. Numai o infimă fracţiune din

această materie primă este folosită ca materie de ambalaj.

Singurele materiale plastice cu valoare demonstrată ca material reciclabil sunt

polietilena de înaltă densitate (HDPE) folosită la ambalarea laptelui şi polietilena-tereflatat

(PET), în care sunt ambalate băuturile carbogazoase.

Lemnul a fost şi rămâne încă puternic, pentru ca în stadiul de ambalaj din lemn, el

prezintă un ecobilant favorabil. Avantajul specific şi cel mai important al lemnului ca

material de ambalare ţine de faptul că lemnul este o materie primă care se reînnoieşte şi a

cărei creştere nu poluează mediul, ci dimportivă, îi regenerează.

În general însă, în identificarea problematicii ecologice, a cauzelor acesteia şi în

formularea soluţiilor adecvate nu s-a reuşit a se ţine pasul cu evoluţia dinamică a poluării

mediului înconjurător. De aici şi necesitatea promovării corelaţiei ecologice, îmbunătăţirii

sistematice a compatibilităţii activităţilor umane cu mediul înconjurător şi prevenirii

acţiunilor negative.

3.3 Căi de reducere a poluării provocate de ambalaje

În trecut, materialele pentru ambalaje erau judecate numai după gradul de

satisfacere a cerinţelor consumatorilor privind calitatea, siguranţa, costul şi comoditatea. În

zilele noastre însă, materialele de ambalare sunt judecate în funcţie de efectul lor asupra

mediului, în special impactul lor asupra deşeurilor solide. Pentru a fi considerat cel mai

bun, un ambalaj trebuie să satisfacă nu numai nevoile alimentare şi de comoditate ale

consumatorilor, ci şi dorinţa lor de a avea un mediu mai curat.

Pentru a limita răspândirea ambalajelor nerecuerabile s-a impus ca acestea să fie

produse cu o taxă, fondurile rezultate urmând să fie folosite pentru procurarea şi

exploatarea mijloacelor de colectare şi de tratare a resturilor menajere care conţin ambalaje

pierdute.

O politică de management în domeniul protecţiei mediului înconjurător presupune

funcţionarea unor mecanisme garante ale produselor şi activităţilor care nu aduc prejudicii

inacceptabile mediului înconjurător, spre deosebire, de exemplu, de evaluarea impactului

asupra mediului – Enviromental Impact Assessment, care ia în considerare efectele

potenţiale în timpul fazei de planning; printre acţiunile de control sistematic al activităţilor

operaţionale se numără şi auditul în domeniul mediului înconjurător (Environmental

Auditing). Această acţiune responsabilă, voluntară vizează o evaluare periodică pertinentă

a modalităţlor de organizare de protecţie a madiului înconjurător. Pe această linie, Camera

Internaţională de Comerţ sprijină şi încurajează programele de Environmental Auditing.

În viziunea Agenţiei pentru Protecţia Mediului Înconjurător din SUA, obiectivele

ecologice trebuie să includă estimarea conformităţii cu legile de protecţie a mediului, cu

reglementările şi procedurile şi cu programul de antrenament al personalului, program

asigurator al conformităţii continue. Procesul de aplicare practică a unui Environmental

Auditing presupune revizuirea periodică a preciziei şi integrităţii formaţiilor şi mijloacelor

utilizate pentru a le identifica, măsura, clasifica, raporta, permitând rezolvarea problemelor

identificate.

Operaţionalizarea modalităţilor de protecţie a mediului înconjurător necesită

adoptarea unei strategii de armonizare a relaţiei dintre, pe de o parte, cuplul utilizare a

resurselor – creştere economică şi pe de altă parte conservarea mediului. Generarea

responsabilităţii şi toleranţei în raport cu mediul înconjurător presupune şi operarea cu

componentele strategice care sunt recuperarea şi reciclarea produselor ieşite din uz şi a

deşeurilor rezultate din procesele de producţie şi consum.

Efectele fluxurilor de reintroducere a materialelor recuperate în ciclul producţie –

consum (efecte concretizate în conservarea resurselor de materii prime, energie şi muncă

încorporate în procesele primare din care rezultă produsele şi reducerea reziduurilor

deversate în mediul înconjurător) eficientizează strategia de armonizare menţionată, ceea

ce explică largul interes de care se bucură problematica recuperării atât pe plan naţional,

cât şi internaţional. Aceasta, cu atât mai mult cu cât produselor de consum le revine un rol

deosebit în optimizarea relaţiei creştere economică – creştere a calităţii vieţii.

3.4 Relaţia sistem de ambalare – produs

Un nou sistem de ambalare presupune fie introducerea unor ambalaje noi în

procesul de expediţie a mărfurilor, fie un nou sistem de realizare a ambalării. Ambalajele

noi sunt cele nou proiectate sau cele existente, dar neutilizate încă, adaptarea lor de către

firma respectivă situându-le în postura de ambalaje noi.

Lansarea noului sistem de ambalare necesită parcurgerea a trei etape: concepţia,

dezvoltarea şi comercializarea noilor sisteme, fiecare etapă cuprinzând numeroase

operaţiuni şi faze care conferă procesului un caracter de activitate originală, complexă.

Dezvoltarea sistemului strategic nou introdus presupune, la rândul său, mai întâi

cercetarea pieţei şi a ambalajului, apoi elaborarea noului sistem de ambalare.

Un producător, prin compartimentul specializat în problematica ambalării, trebuie

să identifice la timp produsele ce necesită o dezvoltare a ambalajului ca urmare a

modificărilor intervenite în: ciclul de viaţă al produsului; reglementările tehnice,

standardele, prescripţiile în domeniul ambalării, marcării şi etichetării, metodele de

certificare a conformităţii; forma produsului; logistica de marketing; merchandising etc.

După cum este cunoscut, în ultimele două decenii a fost mai mult decât evident

faptul că înnoirea ambalajelor întrece ca frecvenţă înnoirea produselor. De multe ori chiar,

modernizarea produselor se referă la modificări de ambalaj de natură să influenţeze

sensibil piaţa, asigurând produselor un întreg lanţ mai eficient de manipulări, transport,

depozitare.

Investigaţiile ample ce vizează cerinţele în materie de ambalare, reacţiile

utilizatorilor, frecvenţa livrărilor şi vânzărilor etc. Asigură suport de informaţii necesare

direcţionării creaţiei de ambalaje. Concretizat în prototipul noului produs, acest suport de

informaţii este completat, prelucrat şi transpus într-o altă serie de investigaţii sub forma

testelor de accesibilitate. Problematica ambalajului nou furnizează marketingului un larg

câmp de investigaţie şi aplicativ, în acelaşi timp.

Evoluţia rapidă a psihologiei consumatorului impune ca, la conceperea noului

ambalaj, o atenţie deosebită să se acorde designului, componentă importantă a procesului

tehnologic d elaborare a produsului şi care contribuie chiar la anticiparea poziţiei

ambalajului în desfacerea produsului. Mai mult chiar, orice program de design structural

este grevat de acerba concurenţă internaţională în domeniul ambalajelor, care obligă la o

adaptare permanentă în raport cu cerinţele în evoluţie. Această adaptare trebuie să se

manifeste incluzive în cazul relaţiei materie primă-echipament de prelucrare a procesului

de fabricaţie a noului ambalaj; ambalajului colectiv cu impact asupra manipulării şi

transportului; capacităţii estetice a ambalajului; creării unei super grafici.

Concept ca un proces de atribute concrete şi abstracte incluzând ambalajul,

culoarea, prestigiul producătorului, preţul, serviciile post vânzare ş.a., produsul este afectat

de orice schimbare a unei caracteristici fizice, ceea ce de altfel generează un nou produs. În

contextual relaţiei complexe produs-ambalaj, pe parcursul cercetării - proiectării - testării

sistemului produs - ambalaj, ambalajul se adaptează la produs, dar, pe de altă parte, apar

numeroase noi produse ca urmare a transformărilor impuse de ambalaj.

Principalele avantaje ale acestor sisteme optice erau considerate, iniţial,

îmbunătăţirea productivităţii la standul de verificare şi o mai bună servire a

consumatorilor. La aceste avantaje se mai adaugă: o mai mare exactitate la standul de

verificare, obţinerea de date supra mişcării produselor, controlul îmbunătăţit al stocului.

Sistemele optice de explorare secvenţială sunt conectate la minicalculatorul din

magazin, care transmite informaţiile (înregistrate ca urmare a vânzărilor realizate), prin

linii telefonice normale, computerul central de la sediul firmei, permiţând astfel lansarea

automată de comenzi.

Cu toate că detailiştii au căutat şi elaborat metode mai eficiente de aprovizionare

prin folosirea calculatoarelor, asigurând astfel un sistem mai bun de administrare a

stocului, progresele realizate au fost anihilate de numărul crescând de noi produse

comercializate.

Indiferent de metoda aleasă pentru prezentarea noului produs, aceasta este

influenţată atât de caracteristicile noului articol, cât şi de programul de marketing care

susţine noul produs. Un stimulent utilizat în mod obişnuit de producători este aşa-numitul

“pachet premiu”, prin care se oferă două sau mai multe produse la preţ de special, fie la un

preţ ataşat sau inclus în produsul promovat. Scopul acestor pachete este încurajarea

consumatorului în a-şi face provizii, respective determinarea consumatorului de a testa

produsul.

Un tip aparte de promovare utilizat de producători este oferirea gratuită a unui

produs complet diferit pentru fiecare achiziţionare a unui produs complet diferit, ceea ce

este cunoscut sub denumirea de “Near pack” (de exemplu, la cumpărarea unui pachet de

detergent la preţul obişnuit se oferă gratuit un alt produs). Cât priveşte promovarea prin

recurgerea la eticheta “bani economisiţi”, detailiştii îi reproşează faptul că mai degrabă

permite favorizarea consumatorilor actuali ai produsului decât încurajarea de noi clienţi în

a testa produsul.

Există multe alte tipuri de promovare, cum ar fi, de exemplu, promovarea prin

utilizarea cupoanelor ca mijloc de reducere temporară a preţului unui produs specific la

consumator (care are în vedere îndeplinirea unei serii întregi de obiective comerciale).

Introducerea autoservirii a determinat o schimbare în modul în care consumatorii

iau deciziile de cumpărare. Produsele, cu ambalajele lor atractive, au devenit adevăraţi

reprezentanţi comerciali, contactul direct dintre vânzător şi marfa expusă fiind eliminat.

Comercializarea cu amănuntul s-a maturizat sub forma supermarket-urilor, clientul

acestora fiind astăzi individul cu cel mai studiat comportament comercial.

Multe tipuri de supermarket au inclus în strategia lor de comercializare conceptual

expunerii eficiente, cu costuri scăzute. Astfel, acestea primesc frecvent transporturi de

marfă direct de la producători (DSD), rolul ambalajului în manipularea eficientă a

produselor fiind deosebit de important.

Atractivitatea, pentru consumator, a ambalajului produsului este esenţială în

stabilirea spaţiului pe raft alocat uni produs în încercarea de a influenţa cererea de consum.

Studii de specialitate arată că există o relaţie directă între numărul de “FACINGS”

(numărul articolelor de acelaşi fel expuse linear pe raft) al unui produs şi vânzarea acestui

articol. Vânzările cresc pe măsură ce se măreşte şi spaţiul alocat sau în funcţie de

modificarea poziţiei pe verticală a produsului pe raft. Articolele expuse cel mai aproape de

nivelul ochilor sunt avantajate din punct de vedere al volumului vânzărilor comparativ cu

produsele situate la nivelul taliei sau cele aflate la nivelul podelei.

Atractivitatea nu poate fi însă separată de competitivitate, mai exact de costurile

cerute de aducerea produsului în spaţiul alocat pe raft. Institutul de marketing alimentar din

capitala SUA a introdus în acest sens conceptual articolelor individuale. Prin aplicarea

conceptului PDP, costurile se împart în trei categorii principale: costul de manipulare;

costul de inventar (al stocului); costul spaţiului.

Într-adevăr, în contextual “nevrozei inovaţiei”, consumatorul este foarte sensibil la

echilibrul care trebuie să se stabilească între ambalaj şi produs. Ca factor inovator,

ambalajul este perceput în mod divers de consumator în funcţie de costul, natura şi gradul

de inovaţie sau chiar de diferenţierea produsului.

Imaginea produsului din punct de vedere al inovaţiei şi al costului determină

aşteptările consumatorului în materie de ambalare, noutatea ambalajului fiind practic un

semnal (prin formă, material, culoare, ilustrate, inscripţionare etc.) Pentru consumator în

ceea ce priveşte: preocuparea pentru echilibrul dintre produs şi ambalaj; grija pentru un

aspect cât mai funcţional posibil: preocuparea estetică în creştere; dorinţa de a fi cât mai

bine informat: preocuparea pentru echilibrul ecologic; traducerea în realităţi concrete şi

accesibile a progresului ştiinţific şi chiar tehnic; rolul privilegiat acordat mărcii de calitate

în lansarea noului produs; formulele “multi-packs”, “in-packs premiums”, ‘on-packs

premiums”, “coupon plans”, “self liquidators” ş.a.; fidelitatea faţă de punctual de vânzare

şi faţă de marcă etc.

Interacţiunea ambalaj nou-produs nou constituie un adevărat factor accelerator al

evoluţiei pozitive pe linia tendinţelor de consum. Acest lucru a fost reliefat şi de ultimele

ediţii ale Salonului Internaţional Alimentar (S.I.A.L.), desfăşurate în luna octombrie, din

doi în doi ani, la Paris, adevărate vitrine de prestigiu pentru produsele noi, cu deschidere

asupra unei lumi profesionale în progres rapid, oglindă pentru tendinţele de consum.

Colocviile şi seminariale au evidenţiat că, deşi în prezent nu se poate spune că există un

consumator European (deoarece fiecare naţionalitate îşi păstrează caracteristicile), există

însă şi puncte comune, care evoluează, în pofida specificului cutumelor naţionale şi chiar

regionale.

S.I.A.L. ’92, de exemplu, a permis evidenţierea câtorva mari orientări, cum sunt:

anul 1992 a fost anul ecoproduselor (produse “bio” în ambalaje “bio’), cu un anumit avans

pentru America de Nord şi cu o percepţie mai puţin favorabilă a publicului european;

creşterea cererii de produse individuale vândute în ambalaje care servesc şi ca veselă, chiar

dacă sunt în contradicţie cu cerinţele ecologiei; modificarea largă a tendinţei “nutriţionale”,

respectiv pierdere de viteză cu mici excepţii pentru produsele “fără” (sare, grăsimi,

colesterol etc.), creşterea pentru produsele “plus'” (bogate în vitamine, proteine, fibre etc.),

referitor la tendinţa “nutriţională” dezbaterile reliefând că ambalajele pentru produsele care

o urmează se disting prin culori calde, tonuri însorite, iar copiii impun “noul” în familie,

inovaţiile mergând în sensul gusturilor lor (inclusiv, de exemplu, ambalajul în formă de

joc).