Cap VI Recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale (1) (1).docx

Arbitrajul comercial internaţional

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine în dreptul

românesc

BACIU Andreea-Alexandra - Grupa DA1

BORDEANU Roxana-Elena - Grupa DA1

CARAMAN Mariana - Grupa DA2

LAZĂR Maria-Carmen - Grupa DA1

0


2013

Capitolul I

Noţiuni generale cu privire la arbitraj

Apariția și evoluția arbitrajului

Hegel consideră că adevărata istorie începe acolo unde apare statul și dreptul, acesta

constituind punctul cel mai înalt al existenței și dezvoltării unui popor. În ceea ce privește

arbitrajul, acesta își are originile încă în primele forme de existență ale societății.

Majoritatea autorilor menționează că arbitrajul a fost o formă primitivă a justiției publice.

Astfel, profesorul A.I.Vițîn menționează faptul că: ”Instanțele arbitrale sunt premergătoare

instanțelor judecătorești” și ”instanța arbitrală este forma rudimentară a instanțelor comună multor

națiuni”1. Frank Elkouri menționează că: ”Arbitrajul este cea mai veche metodă cunoscută pentru

soluționarea litigiilor dintre oameni”2, iar Albert Fetweiss că ”arbitrajul este prima formă de

justiție regulată care a existat”. Adepții acestei teze susțin că trecerea de la răzbunarea personală la

justiția statală s-a făcut în patru etape: după o reglementare a răzbunării personale a urmat o epocă

a arbitrajului facultativ, prin care părțile cereau unui terț să hotărască asupra litigiului dintre ele. A

urmat o altă etapă, a arbitrajului obligatoriu, impus de stat și, în sfârșit, perioada în care statul și-a

asumat el misiunea de a înfăptui justiția, stabilind domeniile în care părțile puteau opta pentru

arbitraj3.

V. J. Jakubowski apreciază că arbitrajul a apărut în Grecia Antică (sec. VI – IV î. Hr.) și că

nenumărate arbitraje au avut loc între orașele state grecești începând cu secolul al IV-lea î. Hr.

Această opinie poate fi apreciată drept una verosimilă, deoarece încă Solon a introdus arbitrajul în

reformele sale, iar Aristotel făcea distincție între judecător și arbitru. ”Arbitrul urmărește echitatea

1 Гражданскийпроцесс, . . . , . « », , 2001,подред МСТреущникова изд Юрист Москва . 377.стр

2 Frank Elkouri, Howarbitrationworks, ThirdEdition, p. 3.3 Charles Jarrousson, La notion d‘arbitrage, Paris, p. 2.

1


– spunea Aristotel, judecătorul – legea. Arbitrajul a fost inventat ca echitatea să fie aplicată”.

Platon în lucrarea ”Legile”, distinge între trei tipuri de arbitrale: tribunale de afaceri private,

tribunale de afaceri publice, precum și tribunale arbitrale care erau apreciate de Platon ca fiind:

”Cel mai sacru dintre tribunale să fie acela pe care părțile și-l vor fi creat ele însele și pe care îl vor

fi ales prin bună înțelegere”.4

Arbitrajul era cunoscut și în Roma antică, astfel că Cicero spunea: ”Arbitrajul este mijlocul

de a nu câștiga în întregime un bun proces și nici de a pierde complet un rău proces”. În Legea

celor XII Table o referire la arbitri este formulată în Tabla a IX-a: ”Dacă un judecător sau un

arbitru numit de magistrat va fi primit bani pentru aceasta, să fie pedepsit cu pedeapsa capitală?”,

iar cu referire la procedura arbitrală ne relatează astfel: ”cel care reclama spunea următoarele: Eu

afirm că nu trebuie să-mi dai 10000 de sesterți potrivit angajamentului ce ți-ai luat solemn; eu

aceasta cer, să negi sau să recunoști”. Adversarul spunea că nu trebuie. Reclamantul adăuga: ”De

vreme ce tu negi, te rog, pretore, să dai un judecător ori un arbitru”5.

În Instituțiunile lui Gaius, în paragrafele 141, 163, 164 și 165 sunt reflectate veritabile

norme procesuale ale procedurii arbitrale în dreptul privat roman, printre primele consemnate

riguros în istoriografia dreptului.

Charles Jarrosson afirmă că arbitrajul nu este o instituție exclusiv greco-romană, deoarece

Coranul face distincție între ”hakam-arbitru” și ”caid-judecător”.

În Epoca Medievală, în Europa, arbitrajul este întâlnit în multe țări, în special în Franța,

unde este consfințit pentru prima dată printr-o ordonanță regală, în anul 1510.

Baza legală modernă a arbitrajului o constituie codurile de procedură civilă de la începutul

secolului al XIX-lea, dominate de spiritul liberal al Revoluției Franceze.

Pentru Țările Românești actele normative de bază care reglementau procedura arbitrală erau:

”Manualul lui Donici” pentru Moldova (1814); Codul lui Calimach unde în 11 capitole sunt

instituite proceduri arbitrale și Codul lui Caragea, în 1818, în Țara Românească, care reglementa

arbitrajul în 21 de articole, în Capitolul XVIII – ”Pentru eritocrestie” și Capitolul XVII – ”Pentru

învoială”6.

Nașterea României Moderne, după Mica Unire de la 1859, a fost însoțită și de revigorarea

arbitrajului comercial, acesta dobândind o nouă reglementare legală în 1865, odată cu adoptarea

Codului de procedură civilă din acel an, cod inspirat, în principal, din Codul de procedură civilă al 4 Platon, Legile, ed. ”IRI”, 1995, p. 180.5 G. Co ofană, ț Procedura arbitrală. Istoric, doctrină, jurispruden ă, ț ed. Oscar Print, Bucure ti, 1999, p. 14.ș6 A. Severin, Elemente fundamentale de drept al comer ului interna ional, ț ț ed. Lumina Lex, Bucure ti, 2004, pp. ș403-407

2


cantonului de la Geneva (1819) și din cel francez (1806). Acesta și-a avut viața până la instaurarea

regimului comunist în România7. În toate edițiile oficiale ale codului din acea perioadă, Cartea a

IV-a (Despre arbitri) era însoțită de o notă în care se afirma că ”instituția arbitrajului particular nu

mai este practic folosită în prezent, cetățenii adresându-se exclusiv instanțelor judecătorești sau

altor organe de stat sau obștești cu atribuții jurisdicționale, pentru rezolvarea litigiilor lor”. În

realitate nota conținea nu atât o constatare ci mai degrabă un avertisment de a nu se mai folosi

arbitrajul privat.

Având în vedere evoluția contextului legislativ, arbitrajul este reglementat prin intermediul

dispozițiilor Noului Cod de procedură civilă.

Orice litigiu civil internațional adus în fața unui organ jurisdicțional, dar mai ales în fața

instanțelor judecătorești, se finalizează prin obținerea unei hotărâri8. Teoretic, având în vedere

regula generală a suveranității statelor și principiul teritorialității efectelor legii naționale, ar urma

ca orice hotărâre să producă efecte în limitele teritoriale ale statului în care a fost pronunțată.

Totuși, în epoca modernă, aplicarea cu strictețe a acestor două principii în materie

jurisdicțională a devenit o piedică majoră în dezvoltarea schimburilor internaționale, deoarece

existența barierelor naționale, sistemele de drept diferite sunt aspecte de natură să împiedice

atingerea scopului pentru care respectiva hotărâre fusese pronunțată9. De aceea discuții ample au

fost purtate în doctrină în ceea ce privește acele hotărâri obținute în cadrul unui proces civil

internațional care trebuie să producă efecte în alte state, unde respectiva hotărâre va fi considerată

străină pentru simplul fapt că nu a fot emisă de autoritățile statului unde se invocă.

Pentru a evita acest impediment fiecare stat încheia acorduri bi – sau multilaterale cu alte

state, în vederea creării unor relații de reciprocitate. Pe baza acestor acorduri era necesar ca

hotărârile arbitrale străine să fie recunoscute pe teritoriul statului unde se intenționa ca acestea să

producă efecte. În acest sens, o relevanță deosebită o au următoarele acte internaționale: Convenția

de la New York din 1958, Convenția de la Geneva din 1961, respectiv Convenția de la

Washington din 1965.

Capitolul II

7Ibidem8Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu, Tratat de drept interna ional privat, ț ed. revăzută i adăugită, ed. Universul șJuridic, Bucure ti, 2007, p. 449.ș9T. Prescure, R. Crişan, Arbitrajul comercial: modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 289-290

3


Noţiuni generale cu privire la hotărârea arbitrală

Deşi nu se precizează expres o definiţie a hotărârii arbitrale străine, Convenţia de la New

York prevede în art. I pct.1 că ea se aplică recunoașterii şi executării sentințelor arbitrale date pe

teritoriul unui alt stat, decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea sentinţelor şi rezultate

din diferende între persoane fizice sau juridice. Ea se aplică, de asemenea, sentinţelor arbitrale

care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea lor.

Codul român de procedură civilă preia această exprimare, prevăzând în art. 1109 că sunt

hotărâri arbitrale străine orice sentinţe arbitrale de arbitraj intern sau internaţional pronunţate într-un

stat străin şi care nu sunt considerate hotărâri naţionale în România.

Dacă prima parte a sintagmei, cea de „hotărâre arbitrală” nu comportă diferenţe faţă de

sensul atribuit ei de dreptul intern, în schimb, deosebirea este imprimată de adiţionala „străină”.

Cele două criterii prin care se identifică o hotărâre ca fiind străină au fost calificate de literatura de

specialitate ca fiind unul principal şi unul subsidiar. Primul, cel principal, de natură geografică, este

aplicabil deopotrivă şi hotărârilor judecătoreşti şi este dat de exprimarea din art. I pct.1 din

Convenţia de la New York – „date pe teritoriul unui alt stat, decât acela unde se cere recunoaşterea

şi executarea sentinţelor”. Cel de-al doilea, cel subsidiar, este preluat din acelaşi articol al

Convenţiei din textul „sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în statul

unde este cerută recunoaşterea lor”. Prezenţa a doar unul din aceste două criterii asigură caracterul

străin al hotărârii, şi ca urmare, ridică problema recunoaşterii şi executării ei în statul primitor10.

În dreptul român, efectele admise pentru hotărârile arbitrale străine constau în următoarele:

puterea de lucru judecat, care se deosebeşte prin recunoaşterea hotărârii; forţa executorie, pe baza

învestirii cu formulă executorie, când cel obligat nu execută hotărârea de bunăvoie; forţa probantă

cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.11

Având în vedere dispozițiile art. 1107, alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, dacă

această hotărâre îndeplinește criteriile de autenticitate stabilite de legea statului unde a fost

pronunțată, atunci ea va beneficia de forța probantă în ceea ce privește constatările pe care le

cuprinde. Însă, dacă constatările făcute de instanța străină sunt în mod evident incompatibile cu

ordinea publică de drept internațional privat român, acestea sunt lipsite de forță probantă12.

10 M. Ionaş-Sălăgean, Arbitrajul comercial, Ed. All Beck, Bucure ti, 2001 p. 208ș11 I. Macovei, Drept internaţional privat, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 29112C. Dariescu,Fundamentele dreptului interna ional privatț , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012,p.162

4


Important de specificat este faptul că o hotărâre judecătorească străină nu poate produce

celelalte două efecte în mod automat, pe teritoriul altui stat, pentru că, așa cum am menționat și mai

sus, ar încălca suveranitatea statului în cauză13. De altfel, în momentul în care o hotărâre este

pronunțată de organele competente ale unui alt stat față de cel în care este invocată, aceste din urmă

autorități nu sunt obligate să-i confere respectivului înscris autoritate de lucru judecat sau forță

executorie. Dar viața internațională, circulația mondială a bunurilor și a persoanelor au impus

limitarea acestei atitudini izolaționiste în materia hotărârilor străine. Aceste limitări au prins contur

în procedurile recunoașterii și exequatur-ului14.

Importanța actului recunoașterii este neechivocă, deoarece el conferă hotărârii străine

autoritate de lucru judecat în țara de executare, împiedicând declanșarea unui nou litigiu între

aceleași părți, având acelaşi obiect și aceeași cauză.

Prin definiție, recunoașterea hotărârilor străine presupune acceptarea efectului lucrului

judecat al unei hotărâri pronunțate în alt stat15. Astfel, prin această operațiune hotărârea străină este

pusă pe picior de egalitate cu hotărârile jurisdicționale pronunțate de autoritățile competente ale

statului unde a fost invocată. De menționat este și faptul că prin recunoaștere nu se admite și forța

executorie. Astfel, pentru a fi recunoscută și executată, hotărârea arbitrală, în cazul în care nu se

execută de bunăvoie, va trebui respectată procedura exequatur-ului16. În acest sens, la cererea părții

câștigătoare, hotărârea arbitrală se învestește cu formulă executorie. Hotărârea arbitrală învestită cu

formulă executorie constituie titlu executoriu și se execută silit ca și o hotărâre judecătorească17.

Prin definiție, exequatur-ul reprezintă acea procedură judiciară în cadrul căreia instanța

statului pe teritoriul căreia se cere executarea silită declară hotărârea străină executorie și-i

încuviințează executarea silită, în urma controlului exercitat asupra acestei hotărâri18.

În comparaţie cu forţa executorie, recunoaşterea nu este condiţionată de obţinerea unei

autorizări în statul solicitat. Executarea hotărârilor străine implică prealabila ei recunoaştere. De

13În doctrina mai veche, de drept interna ional privat i for a probantă a unei hotărâri străine depindea de ț ș țrecunoa terea ei acolo. A se vedea, în acest sens, Ernestina Ungureanu, ș Drept interna ional privat, ț Partea a II-a, Ed. Cugetarea, Ia i, 2000, pp. 77-81.ș14Cosmin Dariescu, op. cit. p. 16215D. Lupa cu, ș Drept interna ional privat, ț ed. a II-a, amendată i actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucure ti, 2010,ș ș p. 259.16I. Chelaru, G. Gheorghiu, Drept internaţional privat, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 12617D. M Şandru, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2010 p. 155.18 Cosmin Dariescu, op. cit., pp. 162-163.

5


aceea, așa cum se susține și în literatura de specialitate, nu se poate pune semnul egalității între

aceste două etape distincte.

Spre deosebire de instituția exequatur-ului, cea a recunoașterii hotărârilor arbitrale străine,

este relativ nouă, fiind reglementată în mod expres în dreptul internațional privat românesc prin

Legea 105/1992, dar, având în vedere, modificările legislative din ultimii ani, Noul cod de

procedură civilă este cel care reglementează aceste instituții, celelalte acte normative în materie

fiind abrogate.

În temeiul art. 1081 din Codul de procedură civilă, hotărârile străine pot fi recunoscute în

România spre a beneficia de puterea lucrului judecat. Dispoziţiile convenţiilor internaţionale pot să

prevadă şi alte efecte pe care le produce recunoaşterea hotărârilor străine19.

Dispoziţiile de convenţiile internaţionale fac distincţie între recunoaşterea hotărârilor

arbitrale străine si executarea lor. Recunoaşterea are ca obiect autoritatea unei sentinţe arbitrale

străine, autoritate conferită de puterea de lucru judecat. Executarea se referă la procedura de

verificare a condiţiilor de regularitate internaţională ale sentinţei arbitrale invocate şi a tribunalului

din străinătate care a pronunţat-o, fără să implice recurgerea la măsuri de constrângere în statul

primitor. Noţiunea de executare are în vedere procedura de exequatur, prin care se acordă forţă

executorie hotărârii în statul solicitant, şi nu executarea propriu-zisă, în condiţiile legii.20

Capitolul III

Recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine în dreptul convenţional

III. 1. Reglementările Convenţiei de la New York din 1958

19Octavian Căpă ână, ț Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971. p. 31.20Idem, Circulaţia transnaţională a sentinţelor arbitrale, în Revista de Drept Comercial, nr. 12/1997, p. 10

6


Aşa cum remarcă literatura de specialitate, Convenţia de la New York este rodul unei

îndelungate evoluţii, marcată iniţial de rezervă şi chiar de neîncredere faţă de hotărârea străină –

judecătorească sau arbitrală – mai ales când provenea dintr-un stat din afara lumii occidentale.

Treptat, sub impactul dezvoltării şi necesităţii relaţiilor economice internaţionale, hotărârea străină a

fost privită cu mai multă receptivitate, fapt care s-a reflectat în liberalizarea condiţiilor de

recunoaştere şi executare şi, prin consecinţă, la o mai facilă circulaţie transnaţională a sentinţelor

arbitrale. Pe lângă reglementarea uniformă pe plan internaţional a recunoaşterii şi încuviinţării

executării silite a sentinţelor arbitrale străine, Convenţia a avut un impact direct şi asupra

reglementărilor naţionale în materie. Acestea s-au apropiat mai mult sau mai puţin de reglementarea

Convenţiei.21

Convenţia de la New York are o importanţă deosebită în facilitarea regimului juridic al

hotărârilor arbitrale, impunând: caracterul obligatoriu pentru părţi ale hotărârii arbitrale, cât şi

neanularea ei în statul de origine; validitatea convenţiei arbitrale; respectarea dreptului de apărare ar

părţilor; respectarea reglementărilor de ordine publică din statul solicitat, inclusiv a dispoziţiilor

legale care stabilesc caracterul arbitral al litigiului dintre părţi; respectarea convenţiei arbitrale sub

aspectul desfăşurării procedurii litigioase.22

Partea care invocă sentinţa arbitrală, pentru a obţine recunoașterea şi executarea ei, trebuie

să prezinte, odată cu cererea, următoarele acte: originalul sentinței arbitrale autentificat în mod

cuvenit sau copie a acestui original, întrunind condiţiile pentru autenticitatea sa, originalul

convenţiei scrise, prin care s-au obligat să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite

diferende care s-au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat,

contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea

arbitrajului sau o copie după acest original întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa.23

Art. V al Convenţiei reglementează situaţiile în care o anumită sentinţă arbitrală nu va putea

fi recunoscută. Instanţa statului de recunoaştere şi executare, la cererea părţii interesate, este în

drept să refuze o astfel de solicitare24, pentru următoarele motive:

a) părţile la convenţia arbitrală erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de o

incapacitate sau că convenţia menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au

21V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2010,pp. 602-60322 D. Mazilu,Dreptul comerţului internaţional, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 43823 I. Macovei, op. cit., p. 31124 T. Prescure, R. Crişan, op. cit., p. 306

7


subordonat-o sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost

dată;

b) că partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod

cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, sau că i-a fost imposibil,

pentru un alt motiv,să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare;

c) că sentinţa menţionată se referă la un diferend menţionat în compromis, sau care nu

intră în prevederile clauzei compromisorii sau că ele conţin hotărâri care depăşesc prevederile

compromisului, sau ale clauzei compromisorii; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care

aulegătură cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele careau legătură cu probleme

care nu sunt supuse arbitrajului, primele pot firecunoscute şi executate;

d) că constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu

convenţia părţilor sau, în lipsă de convenţie, că ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut

loc arbitrajul;

e) că sentinţa nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată

de o autoritate competentă a ţării în care, saudupă legea căreia, a fost dată sentinţa.

La punctul 2 al art. V, Convenţia motivele care implică refuzul recunoaşterii şi executării

sunt următoarele: obiectul diferendului nu este susceptibil de a fi reglementat pe calea arbitrajului,

în conformitate cu legea ţării în care se solicită recunoaşterea; sentinţa este contrară ordinii publice

a acestei ţări. Aceste motive pot fi invocate şi din oficiu de autoritatea competentă din statul

solicitat.25

Prin prisma cazurilor de nevaliditate stabilite de Convenţia de la New York, rezultă că

pentru recunoaşterea şi executarea unei sentințe arbitrale străine trebuie întrunite următoarele

condiţii:

- competenţa organului arbitral care a pronunţat sentinţa să fie conformă cu acordul părţilor

exprimat în compromis sau clauza compromisorie, în ce priveşte valabila sa învestire şi limitele

aceste învestiri

- constituirea organului arbitral şi procedura urmată să fi fost conformă cu acordul părţilor

sau cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul

- sentinţa arbitrală să fi devenit obligatorie pentru părţi, adică susceptibilă de executare de

îndată ce a fost pronunțată, şi să nu fie anulată sau suspendată

- respectarea dreptului de apărare al părţii împotriva căreia este invocată sentinţa arbitrală

25Ph. Fouchard, E. Gaillard, B. Goldman,International commercialarbitration, Ed. Kluwer Law International, Haga, Olanda, 1999, p. 984

8


- între părţi să existe reciprocitate

- sentinţa arbitrală să nu fie contrară ordinii publice din statul unde se cere recunoaşterea şi

executarea.26

În cazul în care condiţiile nu sunt îndeplinite, sancţiunea constă în refuzul recunoaşterii şi

executării sentinţei arbitrale străine în întregul ei. Recunoaşterea şi executarea poate fi şi parţial

respinsă dacă instanţa arbitrală a depăşit prevederile convenţiei de arbitraj. Prin intermediul

disjungerii, refuzul se va limita numai la dispoziţiile sentinţei privind problemele care nu au fost

suspuse arbitrajului.27

Sub aspect procedural, prevederile art. III din Convenţie menţionează că fiecare din statele

contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe

conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată, în condiţiile

stabilite. Pentru recunoaşterea si executarea sentinţelor cărora li se aplică această Convenţie nu vor

fi impuse condiţii mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate decât acelea care

sunt impuse pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale.28

Aşadar, Convenţia instituie preeminenţa regulilor de procedură naţională, dar cu observarea

şi aplicarea condiţiilor impuse de actul internaţional precum şi acordarea regimului naţional

solicitanţilor recunoaşterii şi executării pe teritoriul statelor semnatare, a unei hotărâri arbitrale

străine. Pentru situaţia în care pentru una şi aceeaşi hotărâre arbitrala sunt susceptibile să fie aplicate

mai multe convenţii internaţionale, se consideră că va trebi să aibă aplicaţie prioritară aceea din

convenţii care conţine cele mai favorabile reglementări privind recunoaşterea şi executarea unor

astfel de acte jurisdicţionale.29

III. 2. Reglementările Convenţiei de la Geneva din 1961

Relativ la Convenţia de la Geneva din 1961 asupra arbitrajului comercial internaţional, s-a

remarcat în doctrina de specialitate că aceasta se ocupă tangenţial de recunoaşterea şi executarea

sentinţelor arbitrale străine, limitându-se a restrânge, pentru statele părţi, cazurile de refuz de

26I. Macovei, op. cit., p. 31327 T. R. Popescu,Dreptul comerţului internaţional, ed. a II-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983., p. 49028I. Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Vol. II, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 309

29 T. Prescure, R. Crişan, op. cit., p. 312

9


recunoaştere şi executare, prin preluare din Convenţia de la New York, în aceeaşi formulare a

primelor patru cazuri prevăzute de art. V pct. 1. Deci, dacă o sentinţă arbitrală a fost anulată în

statul de origine pentru un motiv care nu se încadrează în cele patru cazuri de anulare, o atare

anulare nu constituie un motiv de recunoaştere în statul solicitat.30

Tot despre Convenţia s-a afirmat că, sub aspectul motivelor de refuz de recunoaştere şi

executare a unei hotărâri arbitrale străine, ea reprezintă un progres în raport cu dispoziţiile

Convenţiei de la New York din 1958, după care, dacă o sentinţă arbitrală, dacă a fost anulată în

statul de origine, indiferent de motiv, o astfel de împrejurare constituie motiv de refuz de

recunoaştere şi executare. Totuşi, Convenţia de la Geneva s-a dovedit a fi o completare a

reglementărilor Convenţiei de la New York.31

Reluând cele amintite, textul art. IX al Convenţiei de la Geneva prevede următoarele cauze

pentru care se poate cere anularea unor sentinţe arbitrale:

a) părţile la convenţia de arbitraj erau, conform legii care le este aplicabilă, lovită de

incapacitate, sau convenţia nu este valabilă după legea căreia părţile au supus-o sau, în

lipsa indicaţiilor în această privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată.

b) partea care cere anularea nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea

arbitrului sau despre procedura arbitrală sau i-a fost imposibil, dintr-un alt motiv, să-şi

susţină cauza

c) sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care nu intră în

prevederile clauzei compromisorii sau conţine hotărâri care depăşesc termenii convenţiei

de arbitraj

d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu

înţelegerea părţilor sau, în lipsă de convenţie, cu dispoziţiile Convenţiei privind

organizarea arbitrajului.32

În cauzele de refuz ale recunoaşterii sau executării sentinţei arbitrale nu este menţionată şi

ordinea publică. În consecinţă, anularea sentinţei de arbitraj, în statul de origine, pentru nesocotirea

regulilor de ordine publică, nu este de natură să împiedice recunoaşterea şi executarea ei într-o altă

ţară, în care ordinea publică nu ar fi încălcată.33

30 I. Băcanu, Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 16931 T. Prescure, R. Crişan, op. cit., p. 313 32 I. Macovei, op. cit., p. 31433 F. E. Klein, La Conventioneuropéenne sur l’arbitragecommercialinternationalprivé, în Revue Critique de Droit International Privé, nr. 4/1962, p. 633

10


III. 3. Reglementările Convenţiei de la Washington din 1965

Convenţia de la Washington încheiată în 1965 se aplică într-un domeniu limitat al

raporturilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională,

cel al investiţiilor naţionale. Deci, această Convenţie se referă la litigiile privind investiţiile între

state şi persoane fizice sau juridice ale altor state. În baza acestor prevederi, fiecare stat contractant

recunoaşte orice hotărâre arbitrală pronunţată în conformitate cu reglementarea Convenţiei de la

Washington, asigurând executarea obligaţiilor pecuniare pe care hotărârea le impune. Hotărârile

arbitrale în această materie, fiind asimilate hotărârilor judecătoreşti interne, nu sunt suspuse

procedurii de control preliminare.34

Pentru obţinerea recunoașterii şi executării unei sentinţe pe teritoriul unui stat contractant,

partea interesată trebuie să prezinte o copie, certificată de către secretarul general, tribunalului

naţional competent sau oricărei alte autorităţi desemnate de către statul solicitat. Nicio altă

procedură nu este impusă în cauză, revenind fiecărui stat contractant să informeze asupra

eventualelor schimbări.35

Prin clauze compromisorii adecvate, litigiile dintre state şi persoane ale altor state, litigii

derivate din investiţii străine vor putea fi soluţionate prin conciliere ori arbitraj organizat de

CIRDI.36 Specificul soluţionării printr-un astfel de arbitraj constă în aceea că sentinţa arbitrală care

este pronunţată în urma arbitrajului, pe lângă efectul obligatoriu faţă de părţi, nu poate fi supusă

niciunei căi de atac, de tipul apelului sau recursului, ci doar unei proceduri de reexaminare

reglementată de Convenţia de la Washington. Fiecare stat semnatar al Convenţiei se obligă să

asigure recunoaşterea şi executarea sentințeloradoptate de către tribunalele CIRDI, prin aplicarea

regimului juridic naţional respectivelor acte jurisdicţionale.37

34 D. Mazilu, op. cit., p. 44035 I. Macovei, op. cit., p. 31436 Centre International pour le Règlement des Différends relatifs aux Investissements37 T. Prescure, R. Crişan, op. cit., p. 313

11


Capitolul IV

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale şi străine în lumina reglementărilor

comunitare

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, începând cu 1 ianuarie 2007, au devenit

aplicabile două proceduri cu privire la recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor străine.

Aceste proceduri sunt aplicabile în funcție de locul în care aceste hotărâri au fost pronunţate: în

statele membre UE sau în statele care nu sunt membre ale Uniunii.

Aşa cum ştim de la materia Dreptului European, întrucât aceste proceduri sunt inserate în

actele Consiliului şi Comisiei Europene numite „regulamente”, reglementarea este de imediata

aplicare şi învestită cu efect direct, prin natura actului emis – regulament. De asemenea, este de

reţinut faptul că, datorită instituției emitente şi naturii actului care reglementează recunoaşterea şi

12


executarea hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale, normele prevăzute se vor aplica prioritar faţă de

normele Codului de procedură civilă din această materie.

Analizând reglementările comunitare, ne interesează procedura privind recunoaşterea şi

punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în statele membre UE, prevăzută în

Regulamentul Consiliului nr. 44 din 200138 cu modificările si completările ulterioare – reformat la

12.12.2012 prin Regulamentul nr. 1215/201239 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi

punerea în executare a hotărârilor în materie civilă şi comercială. De asemenea, avem în vedere şi

Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 805 din 200440 cu modificările si

completările ulterioare privind stabilirea unui titlu executoriu european pentru creanţele

necontestate.

IV. 1. Regulamentul nr. 44 din 2001 şi Regulamentul nr. 1215/2012

Regulamentul nr. 44 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în

materie civilă şi comercială a fost adoptat la 22 decembrie 2000. La 21 aprilie 2009, Comisia a

adoptat un raport privind aplicarea acestui regulament prin care concluziona că, în general,

aplicarea Regulamentului 44 este satisfăcătoare, dar că ar trebui îmbunătăţită aplicarea unor

dispoziții care să faciliteze şi mai mult libera circulaţie a hotărârilor şi să îmbunătăţească în

continuare accesul la justiţie. Astfel, au fost aduse o serie de modificări Regulamentului 44, fiind

reformat, din motive de claritate. Astfel, a fost adoptat regulamentul nr. 1215 din 12.12.2012.41

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al celor două regulamente, Regulamentul 1215

preferă să extindă sfera de aplicare, adăugând câteva materii la care cele două regulamente nu se

aplică. Remarcam că materia arbitrajului, care ne interesează, este exclusă expres de la a i se aplica

cele două regulamente.42 De asemenea, spre deosebire de reglementarea din Regulamentul 44,

38http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2001R0044:20070101:RO:PDF , consultat la 07.04.201339http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2012:351:0001:0032:RO:PDF , consultat la 07.04.201340http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2004R0805:20081204:RO:PDF , consultat la 07.04.201341http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2012:351:0001:0032:RO:PDF , consultat la 07.04.201342 A se vedea Cap. I art. 1 alin. 2 lit. d) din Regulamentul 44 şi Regulamentul 1215

13

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2012:351:0001:0032:RO:PDF

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2004R0805:20081204:RO:PDF




Regulamentul 1215 preferă să definească încă de la început noţiunea de hotărâre judecătorească,

ceva mai extins. Potrivit art. 2 lit. a), o hotărâre înseamnă „o hotărâre pronunţată de o instanţă dintr-

un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, inclusiv un decret, un ordin, o ordonanţă sau un

mandat de executare, precum şi o decizie privind stabilirea de către grefier al instanţei a

cheltuielilor de judecată.”

Art. 36 din Regulamentul 1215 reia conținutul art. 33 din Regulamentul 44 şi prevede că

hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a

mai fi necesară vreo procedură specială. Deci, este vorba despre o recunoaştere de drept. Pentru o

parte care doreşte să invoce într-un stat membru o hotărâre pronunţată în alt stat membru, aceasta

trebuie să întocmească o cerere şi să o introducă la instanţa competentă şi să îi alăture o copie după

hotărârea a cărei recunoaştere o cere, hotărâre care trebuie să îndeplinească condiţiile necesare în

vederea stabilirii autenticităţii sale şi un certificat eliberat în conformitate cu art. 53 din

Regulamentul 121543.

În materia recunoaşterii, competenţa teritorială aparţine instanţei sau autorităţii competente

de la domiciliul părţii împotriva căreia se solicită recunoaşterea.44 Instanţa se pronunţă asupra

recunoaşterii după ce examinează cererea şi copia hotărârii. Art. 45 alin. 1 din Regulamentul 1215

reglementează cazurile în care, la cererea oricărei părţi interesate, se refuză recunoaşterea unei

hotărâri. Aceste cazuri sunt:

a) dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a statului membru

solicitat;

(b) în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă, dacă actul de sesizare a instanței sau

un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util și într-o manieră care să îi

permită acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția cazului în care pârâtul nu a introdus o

acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;

(c) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași părți în statul

membru solicitat;

(d) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat

membru sau într-un stat terț între aceleași părți într-o acțiune având același obiect și aceeași cauză,

43 A se vedea Anexa I din Regulamentul nr. 121544 Dan Lupaşcu, op.cit., p. 274

14


cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească condițiile necesare pentru a fi

recunoscută în statul membru solicitat;

(e) dacă hotărârea contravine:

(i) capitolului II secțiunile 3, 4 sau 5, în măsura în care pârâtul era deținătorul poliței de

asigurare, asiguratul, beneficiarul contractului de asigurare, partea vătămată, consumatorul sau

angajatul;

(ii) capitolului II secțiunea 645

La verificarea temeiurilor de competență prevăzute la alineatul (1) litera (e), instanța căreia

i-a fost transmisă cererea este obligată să respecte constatările de fapt pe baza cărora instanța de

origine și-a întemeiat competența. Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1) litera (e),

competența instanței de origine nu poate fi revizuită. Criteriul ordinii publice prevăzut la alineatul

(1) litera (a) nu poate fi aplicat normelor în materie de competență.

Pentru procedura exequatur-ului, art. 39 di Regulamentul 1215 prevede că o hotărâre

pronunţată într-un stat membru este executorie în statul respectiv, este executorie şi în celelalte state

membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviinţare a executării. Sub rezerva dispozițiilor

Regulamentului, procedura de executare a hotărârilor pronunțate într-un alt stat membru este

reglementată de legislația statului membru solicitat. O hotărâre pronunțată într-un stat membru care

este executorie în statul membru solicitat este executată în aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată

în statul membru solicitat.

În scopul executării hotărârii, partea interesată pune la dispoziţia autorităţii competente: (a)

o copie a hotărârii, care întrunește condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității acesteia; (b)

certificatul eliberat în conformitate cu articolul 53, care atestă că hotărârea este executorie și care

conține un rezumat al hotărârii, precum și, dacă este cazul, informații relevante cu privire la

cheltuielile de judecată recuperabile și la calcularea dobânzii.46

Executarea unei hotărâri se refuză, la cererea persoanei împotriva căreia se solicită

executarea, în cazul în care se constată existența unuia dintre motivele prevăzute la articolul 45.

Cererea de refuz al executării se depune la instanța pe care statul membru în cauză a comunicat-o

45http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2012:351:0001:0032:RO:PDF , consultat la 07.04.201346Ibidem

15



Comisiei, în temeiul articolului 75 litera (a), ca fiind instanța la care se depune cererea. Procedura

de refuz a executării, în măsura în care nu este reglementată de prezentul regulament, se determină

conform legislației statului membru solicitat. Solicitantul furnizează instanței o copie a hotărârii și,

dacă este cazul, o traducere sau o transcriere a acesteia. Instanța se pronunță fără întârziere în

privința cererii de refuz al executării Oricare dintre părți poate introduce o cale de atac împotriva

deciziei privind cererea de refuz al executării. Calea de atac se introduce la instanța pe care statul

membru în cauză a comunicat-o Comisiei, în temeiul articolului 75 litera (b), ca fiind instanța la

care se introduce o astfel de cale de atac. Decizia pronunțată cu privire la calea de atac poate fi

contestată printr-o cale de atac ulterioară doar în cazul în care instanțele înaintea cărora ar putea fi

introdusă respectiva cale de atac ulterioară au fost comunicate Comisiei de către statul membru

respectiv în temeiul articolului 75 litera (c).47

IV. 2. Regulamentul nr. 805 din 2004

Pentru a executa o hotărâre judecătoreasca străina în baza Regulamentului 805 nu este

necesara nicio declarație privind caracterul executoriu al respectivei hotărâri; dimpotrivă, instanțele

şi autoritățile competente din Romania sunt ținute să respecte titlul executoriu emis într-un alt stat

membru UE - denumit Titlu Executoriu European - conform modelului stabilit în anexele la

regulament şi în limba în care a fost redactata hotărârea.

De asemenea, procedura simplificata prevăzuta de Regulamentul 805 înlătura cu certitudine

orice posibile amânări şi costuri suplimentare ce puteau apărea în baza Regulamentului 44, în

special deoarece instanțele şi autoritățile romane aveau competenta de a refuza declararea drept

executorie a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un alt stat membru UE, pentru anumite

motive precum ordinea publica, competenta pe care Regulamentul 805 nu le-o mai conferă.

Regulamentul 805 are ca obiect “creanțele necontestate” si se refera la solicitarea de a efectua o

plata ce a devenit scadenta sau a cărei scadenţa este indicata în hotărârea judecătoreasca, tranzacția

judiciara sau actul autentic invocat.

47Ibidem

16


Procedura simplificata instituită de Regulamentul 805 nu ar trebui sa ne inducă în eroare

însa cu privire la protecția asigurata la nivel comunitar pentru drepturile fundamentale ale omului,

precum dreptul de acces la un tribunal imparțial, aceasta deoarece creditorul va avea întotdeauna

opțiunea de a alege între cele doua proceduri prevăzute de Regulamentul 44 sau de Regulamentul

805.

Punerea în executare a hotărârii judecătorești străine se va efectua în baza legii romane, în

aceeași maniera de punere în executare a unei hotărâri judecătorești pronunțate în Romania.

Similar Regulamentului 44, si Regulamentul 805 evidențiază interdicția impusă instanțelor

judecătorești şi autorităţilor competente din Romania de a revizui hotărârea judecătoreasca străină a

cărei executare se solicita cu privire la fondul acesteia.48

Potrivit art. 3, o creanță se consideră necontestată:

(a) în cazul în care debitorul a recunoscut-o în mod expres acceptând-o sau recurgând la o

tranzacție care a fost aprobată de o instanță judecătorești sau încheiată în fața unei instanțe

judecătorești în cursul unei proceduri judiciare; sau

(b) în cazul în care debitorul nu i s-a opus niciodată, în conformitate cu normele de

procedură ale statului membru de origine, în cursul procedurii judiciare;

(c) în cazul în care debitorul nu s-a prezentat sau nu a fost reprezentat în cadrul unei ședințe

de judecată privind această creanță după ce a contestat-o inițial în cursul procedurii judiciare, cu

condiția ca atitudinea sa să fie asimilabilă unei recunoașteri tacite a creanței sau a faptelor invocate

de creditor în temeiul legislației statului membru de origine; sau

(d) în cazul în care debitorul a recunoscut-o în mod expres într-un act autentic.49

Potrivit art. 5 si art. 6, o hotărâre judecătorească care a fost certificată ca titlu executoriu

european în statul membru de origine este recunoscută și executată în celelalte state membre, fără a

fi necesară încuviințarea executării și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale.

48http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1062741-recunoasterea-punerea-executare-hotararilor-straine-urma- aderarii-romaniei.htm, consultat la 07.04.201349http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2004R0805:20081204:RO:PDF , consultat la 07.04.2013

17


http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1062741-recunoasterea-punerea-executare-hotararilor-straine-urma-aderarii-romaniei.htm

http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1062741-recunoasterea-punerea-executare-hotararilor-straine-urma-aderarii-romaniei.htm


De asemenea, o hotărâre judecătorească privind o creanță necontestată pronunțată într-un

stat membru este certificată, la cererea adresată în orice moment instanței de origine, ca titlu

executoriu european în cazul în care se îndeplinesc următoarele condiții:

(a) hotărârea este executorie în statul membru de origine;

(b) hotărârea nu este incompatibilă cu dispozițiile în materie de competență prevăzute de

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 capitolul II secțiunile 3 și 6;

(c) procedura judiciară din statul membru de origine a îndeplinit cerințele prevăzute de

capitolului III în cazul unei creanțe necontestate în sensul articolului 3 alineatul (1) literele (b) sau

(c); și

(d) hotărârea a fost pronunțată în statul membru în care debitorul își are domiciliul în sensul

articolului 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001

O hotărâre judecătorească certificată ca titlu executoriu european se execută în aceleași

condiții ca și o hotărâre pronunțată în statul membru de executare.

La cererea debitorului, executarea este refuzată de către instanța competentă din statul

membru de executare în cazul în care hotărârea certificată ca executoriu european este

incompatibilă cu o hotărâre pronunțată anterior în orice stat membru sau într-o țară terță atunci

când:

(a) hotărârea anterioară s-a pronunțat între aceleași părți într-un litigiu având aceeași cauză

și (b) hotărârea anterioară s-a pronunțat în statul membru de executare sau a întrunit condițiile

necesare recunoașterii sale în statul membru de executare și (c) ireconciabilitatea hotărârilor nu a

fost și nu ar fi putut fi invocată în cursul procedurii judiciare în statul membru de origine.

Hotărârea judecătorească sau certificarea sa ca titlu executoriu european nu poate face, în

nici un caz, obiectul unei revizuiri pe fond în statul membru de executare.50

50Ibidem

18


Capitolul V

Recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine în dreptul român

În statele membre ale Convenţiei din 1958 de la New York, competenţa şi procedura de

soluţionare a cererilor de recunoaştere a hotărârilor arbitrale străine se determină conform regulii

lexfori, ceea ce înseamnă că se aplică regulile procedurale ale ţării în care se solicită recunoaşterea

hotărârii arbitrale respective.51

51O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internaţional privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 289

19


Din perspectiva dreptului internațional privat roman, recunoașterea şi executare hotărârilor

arbitrale străine se integrează în sfera recunoașterii drepturilor dobândite în străinătate. 52

În spațiul romanesc, regulile de arbitraj comercial dobândesc o reglementare legală odată cu

adoptarea Codului de procedura civilă din 1865, însă reglementarea de atunci se apropia mai mult

de arbitrajul civil şi nu acoperea problemele arbitrajului comercial. În 1900, reglementarea a fost

completata, convenția de arbitraj fiind prezentata şi sub forma clauzei compromisorie, nu doar a

compromisului ca pana la acea data.53 Prevederile cu privire la arbitraj au suferit modificări mai ales

prin convențiile internaționale la care ţara noastră a luat parte: Protocolul relativ la clauzele de

arbitraj, Geneva, 1294; Convenția pentru executarea sentințelor arbitrale străine, Geneva, 1927;

Convenția pentru recunoaștereaşi executarea sentințelor arbitrale străine, New York, 1958;

Convenția europeana privind arbitrajul comercial internațional, Geneva, 1961; Convențiapentru

reglementare diferendelor relative la investiții între state şi persoane ale altor state, Washington,

1965. Adoptarea legii 105/1992 reprezintă alinierea reglementarilor privind arbitrajul internațional

la condițiile socio-economice din acea perioada şi marcheazăieșirea din perioada comunista, deși,

cel puțin în ceea ce privește regulile de procedură, acestea erau clasice, regăsite şi în procedura

ţarilor cu o economie capitalista, cu excepția, notabilă, a investirea cu formula executorie a

sentințelor arbitrale, în vederea executării silite, de către Prezidiul Camerei de Comerț a României. 54

În prezent, legea 105/ 1992 a fost abrogata prin adoptarea şi intrarea în vigoare a Codului civil şi al

celui de procedură civilă.

Aşadar, în dreptul român, reglementările consacrate recunoaşterii şi executării hotărârii

arbitrale străine sunt prevăzute de Codul de procedură civilă. Acesta dedică, în cadrul Titlului IV,

al Cărţii a VII, un întreg capitol efectelor pe care le produc hotărârile arbitrale străine. Potrivit art.

1124, orice hotărâre arbitrală este recunoscută şi poate fi executată în România dacă diferendul

formând obiectul acesteia poate fi soluţionat pe cale arbitrală în România şi dacă hotărârea nu

conţine dispoziţii contrare ordinii publice de drept internaţional privat român.55

Solicitarea de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă printr-o cerere

adresată tribunalului în circumscripţia căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se

52Ibidem, p. 29053 Adrian Severin, op. cit. p. 40354Ibidem55 I. Macovei, Drept interna ionalț …, pp. 292-293

20


opune respectiva hotărâre arbitrală. În caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului competenţa

aparţine Tribunalului Bucureşti.

Cel care se prevalează de o hotărâre arbitrală străină poate solicita numai recunoaşterea

acesteia pentru a invoca puterea de lucru judecat sau, când nu este adusă la îndeplinire în mod

voluntar, învestirea ei cu formulă executorie pentru punerea în executare silită pe teritoriul

României.

Recunoaşterea unei hotărâri arbitrale străine poate fi cerută atât pe cale principală cât şi pe

cale incidentală. Cererea trebuie însoţită de hotărârea arbitrală şi convenţia de arbitraj, în original

sau în copie, care sunt supuse supralegalizării. Dacă aceste documentele nu sunt redactate în limba

română, solicitantul trebuie să prezinte şi traducerea acestora în limba română, certificată de

conformitate.

Recunoaşterea sau executarea hotărârii arbitrale străine poate fi respinsă de tribunal,

conform prevederilor art. 1128 din Codul de procedura civila, dacă partea contra căreia hotărârea

este invocată probează existenţa uneia dintre următoarele împrejurări:

a) părţile nu aveau capacitatea de a încheia convenţia arbitrală conform legii aplicabile

fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunţată;

b) convenţia arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsă de

stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunţată;

c) partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privirela

desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitatede a-şi

valorifica propria apărare în procesul arbitral;

d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă convenţiei

părţilor ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut locarbitrajul;

e) hotărârea priveşte un diferend neprevăzut în convenţia arbitrală sau în afara limitelor

fixate de aceasta ori cuprinde dispoziţii care excedează termenilor convenţiei arbitrale. Totuşi, dacă

dispoziţiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajuluipot fi separate de cele privind

chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot firecunoscute şi declarate executorii;

f) hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori

suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost pronunţată.

Tribunalul poate suspenda judecarea recunoaşterii şi executării hotărârii arbitrale străine

dacă anularea ori suspendarea acesteia este solicitată autorităţii competente din statul unde a fost

pronunţată sau din statul după legea căruia a fost pronunţată. În această situaţie, tribunalul poate, la

21


cererea părţii care solicită recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine, să dispună

depunerea unei cauţiuni de către cealaltă parte.

Cererea de recunoaştere sau de executare a hotărârii arbitrale străine se soluţionează prin

hotărâre dată cu citarea părţilor şi care poate fi atacată numai cu apel. Cererea poate fi soluţionată

fără citarea părţilor dacă din hotărâre rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.

Hotărârile arbitrale străine pronunţate de un tribunal arbitral competent beneficiază în

România de forţă probantă cu privire la situaţiile de fapt pecare le constată. Tribunalul nu poate

examina hotărârea arbitrală pe fondul diferendului.56

Efectele pe care recunoaşterea unei hotărâri arbitrale le produce pe teritoriul statului român

sunt:57

Recunoașterea autorității/ puterii de lucru judecat a hotărârii arbitrale străine, de

către instanța judecătorească română în fața căreia se ridică cererea, fie ea pe cale

principală sau incidentală;

Recunoaşterea forței probatorii a aspectelor de fapt reținute în cuprinsul hotărârii

arbitrale străine;

Posibilitatea punerii în executare silita, pe teritoriul României, a unei hotărâri

arbitrale străine.

56 Art. 1123- 1132 ale Codului de procedură civilă.57T. Prescure, R. Crişan, op. cit., p.294

22


CONCLUZII

Arbitrajul comercial internaţional reprezintă o modalitate de rezolvare a conflictelor

comerciale mult mai acceptată de companiile ce dezvoltă relaţii economice internaţionale

comparativ cu soluţionarea pe calea dreptului comun de către instanțele judecătorești. Acest fapt se

datorează multiplelor avantaje şi trăsături analizate pe parcursul lucrării, şi mai ales, în ceea ce

priveşte flexibilitatea procedurii şi puterii de decizie a părţilor. Procedura arbitrală este mai simplă,

durata şi costurile sunt mai reduse, iar arbitrii sunt specializaţi în materie comercială şi comerţ

internaţional, cunosc foarte bine uzanţele comerciale, şi, de asemenea, există libertate în utilizarea

limbii în care se va desfăşura arbitrajul. Părţilor li se consacră dreptul de a alege arbitrii, locul de

desfăşurare a arbitrajului, dar şi legea aplicabilă, atât contractului de arbitraj cât şi procedurii

arbitrale.

De-a lungul timpului, fie pe plan intern, fie plan internaţional, s-a militat pentru existenţa

unor reglementări uniforme, care să asigure echilibrul relaţiilor dintre state şi dintre membrii

statelor care participă la viaţa economică internaţională. În acest sens, încheierea convenţiilor

(Convenţia de la New York din 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine,

23


Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional de la Geneva din 1961 Convenţiei de la

Washington din 1965, Convenţia interamericană de la Panama din 1975, etc.), ratificarea lor de

către state şi chiar preluarea unor prevederi în dreptul intern a constituit cel mai important pas către

un proces de perfecţionare şi adaptare la specificul afacerilor internaţionale. De asemenea, în

România – parte la convenţiile internaţionale care privesc arbitrajul, o importanţă deosebită se

regăseşte în prevederile Codului de procedură civilă din 2010, care vine cu modificări importante şi

lămuriri utile în judecarea litigiilor arbitrale, în conformitate cu standardele internaţionale şi

uniformizate.

De asemenea, trebuie sa avem în vedere şi reglementările comunitare în materia

recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale: Regulamentul 44 din 2001,

Regulamentul 1215 din 2012 reformat, Regulamentul 805 din 2004.

Toate acestea au ca scop o practică unitară în domeniu şi asigură uniformizarea legislaţiilor

şi procedurilor la nivelul fiecăror state, întrucât, evoluţia dreptului şi cooperarea dintre state impune

acestea.

BIBLIOGRAFIE

1. Băcanu, I., Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2005

2. Căpățână, Octavian, Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1971

3. Coțofană, G. Procedura arbitrală. Istoric, doctrină, jurisprudență, ed. Oscar Print,

București, 1999

4. Chelaru, I., Gheorghiu, G., Drept internaţional privat, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2009

5. Dariescu, C. Fundamentele dreptului internațional privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2012

6. Elkouri, Frank Howarbitrationworks, ThirdEdition

7. Filipescu, Ion P., Filipescu, Andrei, Tratat de drept internațional privat, ed. revăzută și

adăugită, ed. Universul Juridic, București, 2007

24


8. Ph. Fouchard, E. Gaillard, B. Goldman,International commercialarbitration, Ed. Kluwer

Law International, Haga, Olanda, 1999

9. Ionaş-Sălăgean, M. Arbitrajul comercial, Ed. All Beck, București, 2001

10. Jarrousson, Charles La notion d‘arbitrage, Paris

11. F. E. Klein, La Conventioneuropéenne sur l’arbitragecommercialinternationalprivé, în

Revue Critique de Droit International Privé, nr. 4/1962

12. Lupașcu, D., Drept internațional privat, ed. a II-a, amendată și actualizată, Ed. Universul

Juridic, București, 2010

13. Macovei, I., Drept internaţional privat, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011

14. Macovei, I. Dreptul comerţului internaţional, Vol. II, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009

15. Mazilu, D. Dreptul comerţului internaţional, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006

16. Platon, Legile, ed. ”IRI”, 1995

17. Prescure, T., Crişan, R., Arbitrajul comercial: modalitate alternativă de soluţionare a

litigiilor patrimoniale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010

18. Popescu,T. R, Dreptul comerţului internaţional, ed. a II-a, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1983

19. Roş,V., Arbitrajul comercial internaţional, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”,

Bucureşti, 2010

20. A. Severin, Elemente fundamentale de drept al comerțului internațional, ed. Lumina Lex,

București, 2004

21. Şandru, D. M, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2010

22. Ungureanu, Ernestina, Drept internațional privat, Partea a II-a, Ed. Cugetarea, Iași, 2000

23. Ungureanu,O Jugastru,. C. A. Circa, Manual de drept internaţional privat, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2008

24. Гражданский процесс, подред. М.С.Треущникова, изд. «Юрист», Москва, 2001

25. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?

uri=CONSLEG:2001R0044:20070101:RO:PDF, consultat la 07.04.2013


uri=OJ:L:2012:351:0001:0032:RO:PDF, consultat la 07.04.2013


uri=CONSLEG:2004R0805:20081204:RO:PDF, consultat la 07.04.2013

25









uri=OJ:L:2012:351:0001:0032:RO:PDF, consultat la 07.04.2013

26



Cap VI Recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale (1) (1).docx

Documents

Transcript of Cap VI Recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale (1) (1).docx