INVENTAREA PREISTORIEI: SECOLUL AL XIX-LEA

Istoria universală gratulează secolul al XIX-lea cu diverse supranume, toate încercând să suprindă esenţa complexului de restructurări economice, sociale, politice şi ideologice prin care acest veac le-a adus, determinând pe termen lung evoluţia globală a omenirii. “Secolul cel lung” - pentru că este considerat a se întinde între 1789, anul Revoluţiei Franceze şi până în 1914, anul izbucnirii primului război mondial - este totodată secolul “naţiunilor” şi al elanurilor naţionaliste, dar şi, implicit un secol “european”, pentru că el aduce nu numai un salt fără precedent în viaţa bătrânului continent, cât şi o extensiune rapidă şi autoritară a valorilor europene în întreaga lume.

Ecloziunea preistoriei printre ramurile cercetării ştiinţifice este întru-totul opera secolului al XIX-lea, interval în care, pe fondul triumfătoarei revoluţii industriale, asistăm la dezvoltarea unei economii globale, la crearea aparatelor statale moderne şi la desăvârşită integrare a ştiinţei printre achiziţiile definitive ale spiritului european.

Societatea modernă, aşa cum se stabilizează ea pe parcursul secolului al XIX-lea, este structural opusă celei tradiţionale, medievale: alfabetizată, omogenă, fluidă, unificată pe verticală şi despărţită pe orizontală de o nouă ideologie puternică, cea naţionalistă (Gellner 1997).

Victoria industrializării şi crearea unei pieţe mondiale, restucturarea internă, uneori violentă, a societăţilor europene - în care clasa de mijloc devine segmentul dominant - şi raportul instaurat acum între raţionalitatea umană şi lumea înconjurătoare sunt aspecte-cheie în înţelegerea naşterii arheologiei preistorice. Nu numai că, pe fondul expansiunii economice şi urbane, volumul informaţiei arheologice scoase la iveală cunoaşte o creştere spectaculoasă, dar chiar artefactele capătă acum o semnificaţie aparte de cea conferită lor de anticari.

Într-adevăr, trecutul preistoric, fie că acesta servea ideologiei progresului sau aspiraţiilor naţionalismului, nu este descoperit ca atare, ci cumva inventat, pentru a răspunde intereselor ideologice ale clasei burgheze mijlocii (Gamble 1986: 1-2). Nu este greşit să vedem în inventarea preistoriei o consecinţă a noii viziuni despre lume din Occident, căci omul preistoric este reflecţia unei antropogonii burgheze, rezultatul unei viziuni fundamental laice, raţionale şi empiriste asupra istoriei lumii. El este, înainte de toate, conceptul care omogenizează istoria umanităţii, de acum privită ca un progres colectiv, desfăşurat pe milenii. Suntem departe de istoriile para-biblice menţinute încă în epoca Luminilor. Singura moştenire, deşi esenţială, a istoriei creştine este ideea unei istorii globale şi integrale a umanităţii, paradigmă fundamentală pentru întregul veac, materializată de construcţii filozofico-istorice ambiţioase, cum sunt cele ale lui Hegel, Comte sau Marx. Însă, aşa cum, pe parcursul secolului al XIX-lea, rolul acordat elitelor laice sau eclesiastice în mersul istoriei se va estompa, Providenţa va fi evacuată dintre cauzele progresului istoric, Natura devenind noul principiu cauzal. Era o revoluţie ptolemeică: unei istorii a naturii dependentă de om i se substituia o istorie a omului dependent de natură. Cândva centru al universului lumii creştine, creaţie raţională şi imuabilă a lui Dumnezeu, omul devine el însuşi un proces, o devenire, atât la nivel individual, cât şi - în particular evocator pentru noi - ca specie.

La rândul său, civilizaţia va migra şi va fi treptat plasată nu la începutul istoriei, de unde este erodată de un proces de degenerare, ci în segmentele moderne, eventual contemporane ale istoriei, încununare a unor achiziţii milenare. Doctrina evoluţionistă, descendentă a ideilor profesate în veacul Luminilor, va condensa cel mai bine noua viziune burgheză asupra lumii.

Pandant al noii viziuni cumulative asupra istoriei umanităţii, dar şi al apariţiei unei noi lumi economice şi sociale, naţionalismul va completa asumarea trecutului de către moderni. Naţiunile moderne nu se nasc fără justificări istorice, deci fără apelul la o istorie, reală sau imaginară, de preferinţă cât mai lungă şi mai glorioasă. Cauză sau efect al industrializării (vezi Greenfeld 1996, Gellner 1997), noua ideologie a naţiunii-stat va avea efecte culturale de amploare.

Arheologia nu putea lipsi de la această mobilizare ideologică naţională şi majoritatea istoriilor disciplinei sugerează că, încă de la origini, arheologia, inclusiv cea preistorică, a fost strict dependentă de emergenţa ideologiilor naţionale. Unii autori subliniază că, fără dinamica naţionalismului modern, disciplina însăşi nu şi-ar fi făcut apariţia (Diaz-Andreu/Champion 1993: 3). În ciuda incontestabilei valori de adevăr a acestei aserţiuni, autoritatea sa este dată mai mult de faptul că cercetătorii care s-au ocupat de istoria arheologiei au adoptat aproape exclusiv scara naţională de analiză, astfel încât supralicitarea factorului naţionalist nu a putut fi evitată. În realitate, la rădăcina studiilor preistorice se ascund două programe diferite de cercetare: cel anticarist şi programul evoluţionist (Kaeser 2002: 170-77), fiecare aducându-şi contribuţia la geneza unei preistorii ştiinţifice.

În fapt, cercetarea arheologică a secolului a XIX-lea a fost, în întregul său, orientată de câţiva vectori ideologici: ideologia burgheză, naţionalismul, evoluţionismul şi colonialismul. Întrepătrunderea celor patru autorităţi ideologice a fost deseori complexă, prin urmare ceea ce propunem în continuare, şi anume tratarea separată a relaţiei fiecăreia cu arheologia şi, respectiv, condensarea lor în jurul a două programe diferite şi complementare de cercetare nu urmăreşte decît să uşureze prezentarea noastră. Suntem pe deplin conştienţi că organizarea pe care o sugerăm aici este într-o oarecare măsură artificială, dar îngemănarea celor două tendinţe este mult prea complexă pentru a putea fi abordată sintetic, coerent şi clar fără această disjuncţie.

Competiţia permanentă dintre romantism şi evoluţionism, aşa cum o vom prezenta în continuare, oferă o formulă sintetică pentru două tendinţe contradictorii pe care modernitatea le-a hrănit şi le-a generat în permanenţă. Sub forme tot mai complexe, cele două ispite intelectuale vor continua să organizeze orientările teoretice ale arheologiei preistorice până astăzi. Ele nu concretizează, în plan ideologic şi ştiinţific, decât paradoxul epistemologic perpetuu din care nu poate ieşi raţionalismul modern: urmărind consecvent tocmai principiile gândirii raţionale, care caută în permanenţă dovezi solide din punct de vedere empiric, raţiunea, renunţând la garanţii transcendente - din moment ce acestea nu se supun verificării experimentale, ştiinţifice - nu se poate justifica pe ea însăşi. De aici şi până la cele mai sistematice construcţii iraţionaliste nu mai este decât un singur pas, eventual unul edificat perfect raţional (vezi Gellner 2001). Astfel că teoriile dominante în câmpul ştiinţelor sociale sau naturale se vor alinia fie în spatele unui raţionalism universalist şi triumfător de tradiţie iluministă, fie vor trece de partea romantismului, îndoielii şi cultului particularului. Inutil de precizat, în largul interval dintre aceste extreme se aşterne un spectru larg de opţiuni medii. Prin urmare,

acest conflict subtil, dialectic şi permanent actual nu poate fi minimalizat, pentru că, în corelaţie cu alţi factori (de natură sociologică, academică sau pur individuală), el oferă cheia unei înţelegeri satisfăcătoare a evoluţiei arheologiei preistorice.

Nepoţii civilizaţieiInteresul lumii savante pentru vechile civilizaţii devine insistent pe parcursul

secolului al XIX-lea, într-o Europă occidentală a cărei elită era hrănită în permanenţă cu valorile culturii clasice, greco-romane. Într-adevăr, pe întreg parcursul veacului, obiectul preferat de studiu al nobilei preocupări care era istoria rămâne „istoria civilizaţiei”, înţeleasă, în mod fundamental, drept un complex care asociază sedentarismul agricol, viaţa urbană, ierarhiile politice şi cultura scrisă. În fapt, acest acut interes pentru apariţia trăsăturilor marcante care continuă să particularizeze stadiul de civilizaţie nu va părăsi niciodată arheologia profesionistă şi va mobiliza constant, până astăzi, o parte importantă a profesioniştilor.

Cu toate acestea, deja în cursul secolului al XIX-lea, admiraţia necondiţionată pentru lumea greco-romană începe să se relativizeze. E drept, formulele politice, republicane sau monarhiste, sunt permanent evaluate cu măsura exemplelor lumii antice, iar idealul umanist al Antichităţii încă prezidează spiritele. Însă naţionalismul trezeşte interesul pentru epoci până atunci ignorate. În Franţa, de exemplu, tulburările politice ale secolului întăresc ideea unei istorii ca realitate tot mai distinctă de prezent. De exemplu, evul mediu, interludiu pitoresc între eroii lui Plutarh şi Vechiul regim, începe să fie descris într-un spirit nou, preocupat de culoarea locală şi de pitoresc. Era, într-o formă embrionară, o manifestare a unui nou simţ, cel al diferenţelor dintre epoci, care începe treptat să erodeze ideea unui om unic, arhetipal, croit după prototipul celui antic.

La rândul său, ecou al noului statut al individului modern, cel de cetăţean mediu educat, gustul pentru literatura istorică se răspândeşte printre tot mai numeroşii ştiitori de carte ai societăţii moderne. Nu numai talentaţii naratori romantici sau vulgarizatorii istoriei au succes. Dimpotrivă, şi erudiţii încep să se înmulţească. Rigorile istoriei academice - critica izvoarelor, stilul sobru, serios şi distins - sunt îndelung gustate de înalta burghezie. Era, desigur, în continuare, o istorie politică, destinată unei elite administrative, care căuta în paginile istorice soluţii pentru guvernare. Dar, chiar şi în închistătoarele sale limite pragmatice, această istorie erudită şi sobră pregăteşte drumul profesionalizării şi instaurează o atmosferă în care istoria, tot mai departe de literatură, este capabilă să înghită fapte noi, să verifice critic sursele şi să prezinte riguros legăturile cauzale (Ariès 1997: 224-9). Pe această cale, se putea realiza o apropiere între noua istoriografie şi critica erudită a vechilor anticari. Aceşti din urmă devin, la rândul lor, arheologii care trec la verificarea prin săpături a miturilor şi epopeilor antice.

Preocuparea pentru trecutul civilizaţiei materializa un obiect de studiu cu adevărat demn de aroganta Europă burgheză: rând pe rând, Egiptul, Mesopotamia, Grecia, Roma şi civilizaţiile egeene mobilizează elita arheologică a vremii. Expediţiile arheologice franceze, britanice şi germane se ţin lanţ. După faimoasa expediţie napoleoniană în Egipt, Franţa trimite o misiunea arheologică în Peloponez (1829), iar în 1846 este fondată o Şcoală franceză de arheologie la Atena. (Laming-Emperaire 1964: 178). De completat Trigger etc.

Concurenţa politică, economică şi ideologică dintre Marile Puteri europene se reflectă fidel în competiţia pentru administrarea trecutului umanităţii ca întreg.

Descifrarea scrierii egiptene şi a cuneiformelor, pandant natural al unui interes istoric, se asociază cu goana febrilă după artefacte exotice şi vaste campanii de săpături în situri celebre. Sugestiile Bibliei sunt acum înlocuite de cele ale Iliadei. În vreme ce Schliemann caută vestigiile Troiei, cercetătorii americani se opresc asupra civilizaţiilor Americii Centrale.

În general, motivate de îmbogăţirea colecţiilor spectaculoase, cercetările epocii sunt departe de a urmări rigoarea. Cu toate acestea, unii pionieri vizionari ai arheologiei, ca generalul englez Augustus Lane-Fox Pitt-Rivers, fac excepţie şi impun noi standarde. Pitt-Rivers implementează o disciplină şi o sobrietate militară în conceperea şi în desfăşurarea săpăturilor arheologice pe care le conduce în sudul Angliei. El realizează planuri, secţiuni, ba chiar şi machete, şi înregistrează scrupulos toate obiectele descoperite, chiar şi pe cele banale. Apoi, meticulos, publică pe cheltuială proprie rezultatele, în patru volume, apărute între 1887 şi 1898.

Însă cercetarea preistoriei avea să beneficieze în mai mică măsură de acest zel al occidentalilor porniţi în căutarea orbitei propriei stele istorice norocoase - şi doar mai târziu. Progresele arheologiei clasice sau a preistoriei târzii nu vor fi înglobate cercetării preistorice decât în primele decenii ale secolului XX. Până atunci, preistoria trebuia să-i convingă pe naturalişti, istorici şi anticari deopotrivă. Deloc suprinzător, ultimele categorii, prizoniere ale unor prejudecăţi tenace, se vor arăta şi cele mai sceptice.

În fapt, deşi generate de platforme de cercetare diferite, două inovaţii majore vor contribui la naşterea studiului sistematic al preistoriei: inventarea, de către arheologii scandinavi, ca parte a programulului anticarist, a unor noi tehnici de seriere, deci a unor mijloace de grupare şi datare relativă a documentaţiei arheologice, cu deosebire utilă pentru perioadele târzii ale preistoriei; ca parte a celeilalte iniţiative, dezvoltarea arheologiei paleoliticului, în Franţa şi Anglia, care sparge canoanele temporale anterioare şi, în ansamblul disputei dintre creaţionişti şi evoluţionişti, va permite preistoriei ocuparea unei poziţii centrale în interesul comunităţii ştiinţifice. Istoria devine, astfel, mult mai lungă şi, odată cu aceasta, se naşte o metodologie pentru a rezolva impasul fundamental al anticarismului, cronologia (Trigger 1989: 73). Cu deosebire arheologia paleoliticului va contribui masiv la geneza conceptuală a unui alt om - pus în perspectivă evoluţionistă şi achiziţonându-şi treptat facultăţile - şi a unui alt timp, de dimensiuni geologice, condiţie sine qua non a dezvoltării pe temeiuri ştiinţifice a preistoriei.

1. NAŢIONALISMUL, ROMANTISMUL ŞI PROGRAMUL ANTICARISTÎn geneza cercetării preistorice, primatul cronologic şi cea mai largă răspândire pe

plan european aparţine programului de cercetare pe care îl putem numi anticarist, consistând în ilustrarea vieţii, obiceiurilor şi credinţelor vechilor populaţii ale Europei. Treptat configurat pe seama progreselor anticarismului din veacurile anterioare, noul anticarism al secolului al XIX-lea va evolua în imediata vecinătate a naţionalismului. Ce-i drept, “popoarele” invocate de anticarii secolului al XIX-lea nu aveau aceeaşi conotaţie cu cea atribuită lor în epoca ulterioară, de unităţi etnice omogene. Cu toate acestea, “etnicismul inerent tradiţiei anticariste era întrucâtva destinat să contribuie la emergenţe acestor naţionalisme şi, în cele din urmă, să beneficieze de pe urma lor” (Kaeser 2002: 171), aşa că relaţia dintre naţionalismul etnic şi anticarism nu poate fi minimalizată. Din

acest motiv, ne vom opri pentru început atenţia asupra configuraţiilor pe care le-a îmbăcat naţionalismul european în secolul al XIX-lea.

1.1. Configuraţiile naţionalismului în secolul al XIX-leaIstoria naţionalismului poate fi divizată, în sens general, în două perioade

distincte, aşa cum conţinutul ideologic al naţionalismului diferă sensibil, atât în cronologia secolului al XIX-lea european, cât şi în geografia culturală a Europei.

Prima etapă, care se prelungeşte până după 1870, adică după unificarea Germaniei şi a Italiei, este caracterizată de un naţionalism civic, produs ideologic datorat în mod evident ideilor Revoluţiei franceze. Teoretizat cu limpezime de Ernest Renan, acest tip de naţionalism se baza pe “legitimitatea unei naţiuni elective, create prin adeziunea voluntară a membrilor săi” (Hermet 1997: 143). Ideile lui Renan fuseseră prefaţate, la finele secolului al XVIII-lea, de abatele Sieyès, pentru care Naţiunea, fondată prin adeziunea la acelaşi set de legi, era rezultatul unui acord colectiv (Olivier 1999: 178).

Naţiunea lui Renan nu putea fi desprinsă de noţiunile ca Raţiune, Utilitate, Stat şi Cetăţean. Tot astfel, respectând principiul “utilităţii”, această viziune nu putea să conceapă decât existenţa unor state mari, unicele în măsură să se considere naţiuni: unităţile politice mici nu corespundeau “interesului general”, adică viziunii Europei Occidentale, unde se grupau marile naţiuni. Deja la Sieyès Naţiunea era sinonimă unui anumit stadiu de civilizaţie, “în care Raţiunea şi conştiinţa interesului comun prevalează asupra credinţelor şi relaţiilor dominante în societăţile inegalitare”, de acum asociate stadiului de primitivitate şi epocilor întunecate (Olivier 1999: 178).

Naţionalismul civic va aduce cu sine o întreagă cohortă de implicaţii importante pentru arheologie. Într-o primă instanţă, îndatoririle şi drepturile cetăţeneşti impun organizarea şi eventual obligativitatea învăţământului. În Franţa, de exemplu, “dragonii negri ai Revoluţiei”, institutorii, se ocupă conştiincios de educarea noului om al veacului, cetăţeanul. Cunoaşterea istoriei glorioase a civilizaţiei pe care o întrupau şi de la care aveau multe de învăţat (Viroli 2002: 41-65; 89 şi urm.), devenea o altă rigoare pentru cetăţeanul marii naţiuni. În consecinţă, arheologia se instituţionalizează, muzeele se înmulţesc (Luvrul este deschis în 1793). Statul preia iniţiativa cercetărilor arheologice, care nu mai sunt lăsate pe seama câtorva nobili sau burghezi cu dare de mână. Cercetările se concentrează, bineînţeles, cu preponderenţă în arealul antichităţii clasice şi în recent-descoperitul creuzet al civilizaţiei, Orientul Apropiat: nu erau cetăţenii marilor naţiuni erau moştenitorii de facto ai acestei harnice şi geniale umanităţi? Popoarele care ocupau acum aceste areale de civilizaţie antică erau considerate degenerate, aşa că mărturiile miticei “Epoci de Aur” a umanităţii se putea acumula în muzeele naţiunilor civilizate, singurele în măsură să administreze trecutul: British Museum şi Luvrul sunt cele mai bune exemple (Díaz-Andreu 2001: 432-4).

Însă naţionalismul cunoştea, în secolul al XIX-lea şi o altă latură, de o importanţă decisivă pentru viitorul cercetării preistoriei. Ne referim la aşa-numitul naţionalism etnic, al cărui triumf în istoria europeană va deveni realitate în a doua jumătate a secolului. Istoria unificării Germaniei şi Italiei este exemplară pentru modul în care elitele altor potenţial mari naţiuni şi-au însuşit teoria naţionalismului civic. Lucrurile nu s-au oprit însă aici, căci apariţia celor două noi state arăta totodată că existenţa naţiunii poate să preceadă apariţia statului. Exemplul german şi italian va fi urmat îndeosebi în Europa Centrală şi de Est, iar sistemul de la Versailles va da măsura forţei acestei tendinţe.

Însă această nouă înfăţişare a naţionalismului european fusese teoretizată tot în veacul Luminilor, în spaţiul german şi avea, prin urmare, o lungă istorie. Prima expresie coerentă îi aparţine lingvistului J. G. Herder a cărui viziune asupra naţiunii, cea etno-culturală, se opunea ideilor iluministe (şi lui Kant) - care întronau Raţiunea şi Statul - şi pregătea etniei înţelesul pe care i-l va oferi, în secolul al XIX-lea, antropologia: apartenenţa naţională este înnăscută, cultura proprie este un mod de viaţă moştenit şi măsura oricărei identităţi reale. În consecinţă, concepţia lui Herder - ca şi a contra-revoluţionarilor francezi şi a romanticilor - se opunea definiţiei naţiunii „elective” propuse de Renan, pentru care naţiunea era un „plebiscit cotidian”, aşadar în primul rând o problemă de opţiune politică şi de alegere raţională (Hermet 1997: 144-51; Finkielkraut 1992: 11-26). Pentru Herder, „dragostea faţă de cultura noastră naţională reprezintă o înclinaţie naturală, o forţă vitală pe care raţiunea se străduieşte să o corupă” (Viroli 2002: 152).

Ideilor lui Herder i se vor ralia şi alţi gânditori germani, ca Schlegel sau Fichte, care caută era libertăţii şi individualitatea etnică a naţiunii lor fie în Evul mediu, fie în puritatea barbară a germanilor din antichitate. Un sâmbure de realitate nu lipsea: ca şi Danemarca, Germania evoluase în antichitate la periferia lumii clasice, prin urmare nu-şi putea căuta autenticitatea şi statutul istoric printre ruinele unei culturi privite tot mai frecvent ca „străine” şi „invadatoare” (ibid. 153-4). Mai mult, civilizaţia clădită în numele universalităţii Raţiunii trădase din nou Germania, prin Napoleon: gândirea Luminilor nu mai era decât produsul arogantei naţiuni franceze, iar gânditorii germani refuzau să mai creadă în principii străine.

Teoria herderiană punea accentul, în mod cu totul semnificativ, pe greutatea conceptului de cultură, opus civilizaţiei: ansamblu de creaţii ale spiritului, liant iraţional şi înnăscut al grupurilor sociale, cultura este un dat al naturii umane şi singura măsură a autenticităţii. Această dihotomie, forjată în mediul specific al intelectualităţii germane (Elias 2002: 49-94), deşi va se va estompa pe măsura implicării Germaniei în politica colonială - şi, deci, odată cu integrarea Germaniei în plutonul fruntaş al „civilizaţiei” (ibid.: 265-6) -, va continua să rămână foarte populară în Europa şi în prima jumătate a secolului XX: nazismul va fi una dintre progeniturile sale diforme.

Însă, pentru a nu anticipa avatariile naţionalismului în secolul al XX-lea - la fel de influente în evoluţia arheologiei preistorice - ne vom mulţumi să subliniem că, strâns legată de romantism, ideea etno-culturală va însoţi căutarea identităţii naţiunilor europene în trecut. Arheologia programului anticarist stă mărturie.

1.2. Romantismul şi anticarismul. Progresele arheologiei scandinaveÎn capitolele anterioare, am schiţat progresele lente, sporadice şi nesistematice

înregistrate de cunoaşterea timpurilor preistorice de către europeni. Abia la începutul secolului al XIX-lea acestea vor fi integrate unei viziuni globale asupra istoriei umanităţii, “sistemul celor trei vârste”, dezvoltare sistematică a programului anticarist. În cadrul său, cercetarea preistoriei era parte a studiului “antichităţilor naţionale”, câmp de studiu care acoperea o temă mult mai largă, mergând cel puţin până la epigrafia medievală. Deşi acest program este de obicei prezentat ca fondator al disciplinei, el oferă, aşa cum vom vedea, doar unul dintre pilonii săi. El se baza, într-o bună măsură, tocmai pe desprinderea de ideea iluministă de progres şi, în consecinţă, va primi un puternic imbold din partea romantismului.

Secolul al XIX-lea tratează moştenirea intelectuală a Luminilor în două maniere, contradictorii, de altfel, şi pe care le vom vedea opunându-se, chiar şi în arheologie, până dincolo de pragul secolului XX. Romantismul este una dintre aceste atitudini, cea negativă în raport cu raţionalismul rece şi optimist al iluminiştilor. Spre deosebire de ceea ce poate fi numit romantismul artistic, fenomen cultural mai bine circumscris în timp, romantismul ca orientarea generică a spiritului traversează întreg secolul şi toate sferele culturale. Într-o primă instanţă, călcând pe urmele lui Rousseau, romantismul respinge constructivismul sec şi rigid al gândirii raţionale, preferând să crediteze intuiţia, imaginaţia şi sensibilitatea. În consecinţă, romantismul fetişizează unicitatea şi particularul, întărind autoritatea noţiunii de „individ”. Individul romantic este copleşit de eşecul revoluţiilor - atât de numeroase pe parcursul secolului - , dar şi de restructurările violente produse de industrializare. Nu rareori, un nou ataşament faţă de creştinism răspunde acestei crize de identitate. Cultul şi filozofia naturii, de asemenea anunţate de Rousseau, completează portretul omului romantic (Russ 2002: 217-27).

Este uşor de înţeles că eşafodajul intelectual romantic nu va putea fi desprins de naţionalismul etnic. Unei „istorii raţionale” li se opune de acum o „raţiune istorică” (Finkielkraut 1992: 13), iar imperialismul cultural francez este înlocuit de naţionalismul cultural de tip german. În această nouă ipostază, naţionalismul va exercita o influenţă importantă asupra cercetării istoriei şi, implicit, a preistoriei. Dacă această nouă configuraţie a naţionalismului nu se manifestă omogen şi sincron pretutindeni în Europa, ea este prefaţată de resentimentele care, la începutul secolului, sunt stârnite de războiaele napoleoniene.

Începutul secolului al XIX-lea aduce o reacţie culturală conservatoare, în Anglia şi cu deosebire în Germania, unde influenţa culturală franceză tradiţională este compromisă de aventura lui Napoleon. „Abuzurile soldăţimii franceze şi neruşinarea ideologică a emisarilor împopoţonaţi ai republici pretins universale vor întări această aspiraţie într-o manieră decisivă.” (Hermet 1997: 142). Intelectualii acestor naţiuni, care echivalau acum, pe baza experienţei revoluţionare franceze, raţionalismul cu ateismul şi radicalismul politic, se orientează tot mai perseverent către societăţile primitive, naturale şi către „spiritul” naţiunilor europene. Cultul ruinelor europene - nu lipsit de un gust nedisimulat pentru macabru - se adaugă popularităţii efemere a cultului naturii şi emoţiei (Trigger 1989: 65-7, Laming-Emperaire 1968: 108-9). Interesul pentru istoria medievală, cu abaţiile sale ruinate, este completat de cel pentru tumuli sau dolmene. În ambele situaţii, este căutată moştenirea istorică a populaţiilor din afara civilizaţiei clasice - şi aşa începe aventura descoperirii protoistoriilor regionale. E drept, o modestă curiozitate pentru etnic începuse deja să se facă simţită în perioada iluministă (goţii în Scandinavia, relaţiile dintre celţi şi germani în Germania, contactele între scandinavi, gali şi francezi în Anglia etc.). Romantismul o va transforma într-o adevărată obsesie.

Un bun exemplu oferă chiar patria naţionalismului civic, Franţa. Anticarii francezi de la începutul secolului al XIX-lea, care lăsaseră până atunci dezbaterile pe teme etnice istoricilor, încep să promoveze, în Franţa restauraţiei, o adevărată celtomanie, generoasă în fabulaţii şi, nu mai puţin adevărat, destul de sterilă pentru progresul arheologiei preistorice. Marele său merit va fi indirect: entuziasmul pripit pentru celţi a oferit prilejul arheologiei preistorice de a evada din umbra arheologiei clasice. Elucubraţiile privind civilizaţia druizilor făceau parte dintr-o orientare generală romantică care asocia poezia fondului primitiv al civilizaţiei europene cu ruinele şi pădurile misterioase. Dar efuziunile

celtomanilor debuşează şi în afara poeziei şi metaforelor obscure. Ei se asociază într-o Academie Celtică (1804), devenită curând Societatea Regală a Anticarilor (1814) (Laming-Emperaire 1968: 106-14). Militari de carieră, ca celebrul Tour d’Auvergne, dau tonul unui lirism druidic, care transformă toate monumentele megalitice - corect identificate cu decenii în urmă ca morminte - în spaţii destinate sacrificiilor sângeroase. Ocazional, Memoriile acestei academii cu viaţă scurtă publică inventare şi descrieri ale acestor monumente. Tot astfel, alături de volume groase de reverii, celtomanii lasă moştenire arheologiei o catedră de studii celtice la Collège de France, înfiinţată, e drept, foarte târziu, la iniţiativa unui lider al mişcării, Henri Martin, în 1882. Tot ei conving autorităţile de necesitatea unui Comitet pentru conservarea monumentelor megalitice, anexat, în 1879, Comisiei Monumentelor Istorice. Astfel că, în ciuda arheologiei şi chiar a poeziei sale mediocre, celtomania a asigurat un climat favorabil pentru dezvoltarea unor instituţii culturale ce i-au supravieţuit.

Cu toate acestea, greutatea naţionalismului civic condamnă la izolare ştiinţifică entuziasmul pentru celţi, ca şi alte încercări de promovare a ideii de naţiune etno-culturală, cel puţin în Franţa. De exemplu, Muzeul Monumentelor Naţionale (cunoscut şi drept Muzeul Monumentelor Franceze) este neglijat, atât de public, cât şi de autorităţi, spre deosebire de Luvru, constant alimentat cu colecţii din străinătate (Díaz-Andreu 2001: 432). Tot astfel, Champollion primeşte încă din 1831 un curs de arheologie egipteană la acelaşi Collège de France în care celtomanii intră cu greu, iar instituţiile precum Congresul ştiinţific şi arheologic al Franţei (înfiinţat în 1834) şi Societatea franceză de arheologie se preocupă cu interes de lumea clasică, galo-romani sau evul mediu, evitând programatic să se intereseze de celţi (Laming-Emperaire 1964: 112). Franţa prefera, încă, să se identifice cu „civilizaţia” şi, aşa cum vom vedea, cu puţine excepţii, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, această situaţie era valabilă pentru întreaga Europă. Interesul pentru preistorie se vede sufocat de atenţia acordată civilizaţiilor lumii clasice. Mai multe raţiuni explică această poziţie periferică. În absenţa unor metode de a evalua cronologia, arheologia continua încă să graviteze în preajma surselor scrise. În plus, asocierea tradiţională dintre arheologie şi obiectele de artă, instituită de anticari şi accentuată de respectul interesat al marilor naţiuni pentru clasici, nu avantaja în nici un fel artefactele preistorice. Nu trebuie uitată nici orientarea potenţial dizidentă a studiilor preistorice, care tindeau să contrazică litera încă autoritară a Bibliei. Din acest motiv, preistoria se va vedea instituţionalizată foarte târziu şi, eventual, ca o branşă oarecare a ştiinţelor naturale.

Germania adoptă o atitudine foarte diferită. Fragmentată politic, lipsită de o limbă oficială - la începutul secolului al XVIII-lea, Leibniz scrie în latină şi franceză pentru a fi înţeles -, spaţiul german putea cu greu să emită pretenţiile de unitate teritorială şi lingvistică, evidenţe de bun-simţ pentru francezi. Dezamăgirea şi iritarea stârnită intelectualităţii germane de experienţa imperială franceză trasformă un solid mit de origine într-o condiţie sine qua non a oricărei pretenţii politice. Cu un secol înainte, deja, acelaşi Lebniz presupunea o origine comună a germanilor, descendenţi ai sciţilor de la nordul Mării Negre. Tot el susţinea că limba germană, fiind mai primitivă decât ebraica – considerată prima limbă vorbită, cea a Paradisului – poate fi creditată drept limba-mamă a tuturor limbilor europene. În secolul al XIX-lea indo-europenii vor deveni o adevărată obsesie germană, iar „gramatica comparativă indo-germană” o preocupare tipic germană

(Demoule 1999). Căutarea arienilor va ghida multă vreme arheologia preistorică germană.

Şi în alte spaţii europene naţionalismul etnic începe să ghideze de timpuriu cercetarea arheologică, cum este cazul Danemarcei, moştenitoarea a unei vechi tradiţii anticaristice, motivată pe deplin să se intereseze de propria istorie: lipsită de vestigiile lumii clasice, Danemarca înregistrează pe parcursul secolului al XIX-lea şi importante pierderi teritoriale. Aici, ca şi pretudindeni în Europa, antichităţile încep să capete, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, o conotaţie nouă: ele devin antichităţi naţionale. Prin urmare, reacţia compensatorie de glorificare a trecutului conduce la o instituţionalizare rapidă a arheologiei şi tot aici, prin opera vizionară a câtorva pionieri perspicace, primele metode moderne ale arheologiei.

În 1806, Rasmus Nyerup, bibliotecarul Universităţii din Copenhaga publică o carte în care critică dezinteresul danezilor pentru vechile monumente şi propune înfiinţarea unui muzeu de antichităţi asemănător Muzeului Monumentelor Franceze apărut după Revoluţie. Iniţiativa sa are ecou: în 1807 este înfiinţată o comisie regală pentru protecţia monumentelor şi, respectiv, Muzeul Naţional din Copenhaga. Colecţiile muzeului cresc în aşa măsură încât, în 1816, comisia este nevoită să solicite ajutorul unui numismat, Christian Jürgensen Thomsen pentru organizarea, catalogarea şi pregătirea unei expoziţii adecvate. Activitatea volunată a lui Thomsen printre colecţiile daneze va conduce, în cele din urmă, la prima achiziţie majoră care sparge „ceaţa” atemporală în care se zbăteau anticarii: stabilirea unei cronologiei relative edificate exclusiv pe seama trăsăturilor formale ale artefactelor.

Pus în faţa necesităţii de a ordona o colecţie anticaristică adunată de pe întreg teritoriul Danemarcei, Thomsen nu procedează la o simplă sortare mecanică, în funcţie de materialul în care erau realizate diversele artefacte, ci îşi concentrează atenţia asupra „complexelor închise”, cum ar fi mormintele sau tezaurele. Urmărind analogiile şi recurenţele stilistice, decorul şi contextele de descoperire, Thomsen reuşeşte, astfel, o seriere ce va sta la baza primei cronologii a preistoriei daneze şi care, în 1819, era deja edificată. Ea presupunea împărţirea materialului în trei epoci distincte - a pietrei, a bronzului şi a fierului -, prin utilizarea combinată a trei criterii ce vor face carieră în arheologie: material, decor, context. Succesiunea sa tripartită se inspira, probabil, fie din speculaţiile lui Lucreţiu, fie din cele ale anticarilor francezi, dacă nu cumva chiar din modelul biblic, unde se preciza că bronzul fusese utilizat înaintea fierului (Trigger 1989: 74-5). Dar existenţa unor precedente nu minimalizează contribuţia esenţială a lui Thomsen, căci schema sa nu mai reprezenta un model ipotetic şi intuitiv, ci decurgea din analiza sistematică a mai multor ansambluri de artefacte (Schnapp 1993: 367). În plus, sistemul „celor trei vârste” era mai mult decât un adagiu la speculaţiile filozofilor. Edificat robust, pe o bază empirică, el aducea, pe de o parte, proba evoluţiei culturii umane într-o secvenţă predictibilă. Mai mult, o parte a modelelor decorative atribuite epocii târzii a fierului erau prezente pe artefacte a căror cronologie istorică era deja cunoscută. Pe de altă parte, Thomsen oferea dovezi materiale consistente pentru existenţa unei epoci a pietrei anterioare utilizării metalelor. Oricât ar părea de suprinzător azi, ideea că uneltele de metal nu au însoţit în permanenţă mersul umanităţii contraria gândirea medie a secolului al XIX-lea, în aceeaşi măsură ca şi ipoteza unui om preistoric, sau sugestiile privind vechimea geologică a lumii.

Metoda lui Thomsen va fi publicată abia în 1836, o traducere engleză apărând încă şi mai târziu, în 1848. O parte a anticarilor europeni reacţionează ironic: de ce nu definise Thomsen şi o epocă a sticlei, una a lemnului şi, eventual, una de aur? Ideea alternativă susţinută de unii anticari era cea a coexistenţei unor economii care apelau alternativ la materialele avute la îndemână: piatră, bronz, fier. Pentru ei, ideea unei evoluţii tehnologice universale era cel puţin îndoielnică. În ciuda acestor reticenţe, generate mai degrabă de prejudecată decât de înţelegerea corectă a inovaţiei numismatului danez, popularitatea în continuă creştere a ideii evoluţioniste ajută sistemul celor trei vârste să se impună. Merită, totuşi, amintit că succesiunea epocilor lui Thomsen, deşi plasată clar pe o linie evolutivă, nu presupunea deloc că această evoluţie ar fi avut loc în Scandinavia, ea fiind atribuită diverselor valuri de emigranţi (Trigger 1989: 78).

Pionieratul operei lui Thomsen avea să fie completat de activitatea lui Sven Nilsson, dar şi, mai ales, de cea a lui Jens J. A. Worsaae, primul profesor de arheologie la Universitatea din Copenhaga (1855). Nilsson, discipol al lui Cuvier şi profesor de zoologie la Universitatea din Lund, era, ca şi Thomsen, un evoluţionist, însă formaţia sa naturalistă îl va orienta mai degrabă către paleoeconomie şi subzistenţă. Nilsson este primul care încearcă să identifice funcţionalitatea uneltelor de piatră, corn şi os preistorice, pe care le considera similare celor ale indigenilor cunoscuţi etnografic. Tot el propune studiul urmelor de uzură conservate pe aceste unelte, singurul în măsură să confirme analogiile etnografice (Trigger 1989: 80).

Worsaae va fi, spre deosebire de Thomsen, un arheolog de teren, în fapt primul preistorician profesionist danez. Activitatea lui de cercetare îmbogăţeşte numărul „complexelor închise” şi aduce o necesară completare stratigrafică a modelului propus de Thomsen. Rafinând astfel schema cronologică a înaintaşului său, Worsaae constată şi aplicabilitatea acesteia în alte regiuni europene, mai ales după ce vizitează Marea Britanie şi Irlanda. Dar marele merit al său va fi, cu siguranţă, reprezentat de inaugurarea cercetărilor interdisciplinare. Cele şase volume de rapoarte rezultate din studiul movilelor de scoici de la Sjaelland, în care se aflau numeroase artefacte preistorice, aveau să edifice un model de cercetare rămas multă vreme neatins. Şi, ca şi cum arheologia scandinavă nu înaintase deja suficiente idei prolifice, biologul Japetus Steenstrup, colaborator al lui Worsaae la Sjaelland, care cercetează turbăriile daneze, ajunge să definească mai multe etape importante de evoluţie a vegetaţiei şi faunei, toate corespunzând mai mult sau mai puţin epocilor lui Thomsen. Din acest moment, arheologii din nordul Europei aveau la dispoziţie mai multe criterii, „interdisciplinare”, de ordonare cronologică a descoperirilor lor (Trigger 1989: 81-2).

Sistemul scandinav se extinde treptat, nu fără importante reticenţe, pretutindeni unde existau spirite atente şi condiţiile pentru a fi acceptat. Mlădiţă a evoluţionismului optimist al Luminilor şi continuator direct al tradiţiei anticariste - mai ales din punctul de vedere al cronologiei acceptate, cea biblică - el cucereşte mai uşor zonele deja fertilizate de anticarii locali. Spre exemplu, scoţianul Daniel Wilson, cel care redactase o primă sinzetă a preistoriei scoţiene în 1851, preia sistemul lui Worsaae şi organizează conform lui colecţia Societăţii de anticari din Edinburgh. Wilson nu va avea, însă, acelaşi succes în reorganizarea colecţiilor de la British Museum şi, dezamăgit şi fără slujbă, emigrează în Canada, unde insuflă un nou spirit cercetărilor arheologice din Lumea Nouă (Trigger 1989: 83; Beck-Kehoe 1996). Deşi prompt tradusă în germană, metoda lui Thomsen nu

este agreată nici în Germania romantică, care respinge evoluţionismul scandinav, pe motivul apropierii sale incomode de ideologia iluministă (Trigger: 86).

Un mediu mult mai prietenos este oferit de Elveţia, unde expansiunea bruscă a arheologiei preistorice este efectiv cauzată de un accident climatic: în anul 1853, nivelul lacurilor glaciare a scăzut dramatic, dezvelind dintr-o dată o puzderie de aşezări pre- şi proto-istorice excelent conservate în mediul lacustru. Primul care se apleacă cu interes asupra acestor descoperiri este preşedintele Societăţii de Anticari din Zürich, Ferdinand Keller, care lansează primul ipoteza satelor lacustre, construite pe piloni. Teoria sa era inspirată de către C. Dumont d’Urville, care văzuse astfel de aşezări în Noua Guinee. Bogata serie de artefacte bine conservate şi cronologia lungă a palafitelor –care se succedaseră din neolitic şi până către finele epocii bronzului - nu numai că deschidea noi perspective asupra modului de viaţă din trecut, dar oferea şi suficiente elemente materiale pentru o realiza o cronologie relativă solidă, capabilă să susţină teoria lui Thomsen.

Orientarea interesului pentru antichităţi de către o platformă naţională este evidentă şi în Elveţia. În această ţară, opţiunea pentru neutralitate, pacifism şi federalism îşi regăseşte o replică fidelă în mitul aşezărilor lacustre. Palafitele hrăneau mitologia naţională cu un ideal atât de popular, încât anticarii, amatorii şi savanţii se înghesuie deopotrivă pe malurile lacurilor glaciare pentru a recupera resturile unei civilizaţii considerate omogene şi pur „elveţiene”. Divergenţele dintre savanţii elveţieni şi cei germani cu privire la palafite, agravate de presiunea politică a Germaniei în epocă capătă, implicit, o puternică încărcătură naţionalistă (Kaeser 2002).

În ciuda scepticismului, sistemul lui Thomsen se va extinde treptat în întreaga Europă. Fericită coincidenţă, primele beneficiare, Scoţia şi Elveţia, ca şi Danemarca, fuseseră aproape integral acoperite de gheţari, dovezile privind ocuparea lor înainte de holocen fiind cu totul rare. Prin urmare, cronologia scurtă utilizată de sistemul scandinav nu incomoda deloc progresul arheologiei preistorice în aceste areale.

Ceva mai diferită se arată situaţia din Franţa şi Anglia. Această stare de fapt nu se baza, desigur, pe absenţa tensiunilor naţionaliste - în particular cele deja cronicizate, franco-germane -, căci ele vor înregimenta curând şi preistoricienii. Deocamdată, la jumătatea secolului al XIX-lea, Anglia imperială şi Franţa republicană se identificau în prea mare măsură cu un destin cultural ales, pentru a ataca frontal probleme spinoase, de prim rang, ca originea şi destinul marilor civilizaţii - cu care se simţeau, desigur, solidare -, sau, aspect de un interes particular pentru noi, originea şi evoluţia omului.

În Franţa, de exemplu, entuziasmul pentru gali rămâne superficial. Ideile Revoluţiei franceze, care auto-investise „comunitatea de cetăţeni” franceză cu misiunea de a apăra şi răspândi valorile specifice burgheziei, erau adânc înrădăcinate în spiritul elitei intelectuale. Cu o lungă istorie monarhică şi centralizată, Franţa se putea dispensa de mitul de origine galic pentru a-şi afirma individualitatea şi unitatea, mai ales că galii, în cele din urmă înfrânţi, erau prea puţin recomandabili în acest sens. Tendinţa de a-şi construi imaginea europeană pe seama valorilor civilizaţiei moderne este mult mai puternică aici decât iniţiativele, de altfel izolate, de a idealiza descendenţa galică. Spre exemplu, încercările lui Napoleon al III-lea – care iniţiază săpăturile de la Alesia şi înfiinţează Muzeul Antichităţilor Naţionale de la Saint-Germain-en Laye – nu trebuie supraestimate: în concepţia elitei liberale franceze, cultul barbarilor gali este asociat cu despotismul imperial şi nu pătrunde cu uşurinţă în mediile academice umaniste (Demoule 1999). Din aceleaşi raţiuni, teza indo-europeană, atât de populară în Germania, şi care

propunea în fond popularea Europei de către un popor venit din răsărit, este dezavuată cu tărie de preistoricienii francezi. Gabriel de Mortillet retează dur orice avânt în această direcţie când afirmă, cu privire la problema indo-europenilor: „Nu ştiu despre ce este vorba. Nu îi cunosc deloc. Nu pot vorbi despre ei”! Mult mai târziu, în 1914, Déchelette, în manualul său de arheologie preistorică este la fel de sceptic. Aşa cum vom vedea, sunt antropologii, preocupaţi de evoluţia raselor europene, cei pentru care problema indo-europeană va avea mai multă relevanţă (Demoule 1999: 192-4).

2. COLONIALISMUL, IMPERIALISMUL ŞI PROGRAMUL EVOLUŢIONIST Apariţia arheologiei preistorică nu poate fi înţeleasă doar ca o prelungire în trecut

a intereselor naţionale ale popoarelor europene, căci naşterea sa a jucat şi o miză mai mare, cea a omului în genere. Această ultimă provocare a făcut obiectul celui de-al doilea program de cercetare, cel evoluţionist. Deşi deţine o poziţie esenţială în fondarea disciplinei, el este deseori trecut cu vederea, sau minimalizat de către studiile privind istoria arheologiei preistorice. La prima vedere, această atitudine s-ar explica prin asocierea superficială a acestui program de cercetare cu geneza arheologiei paleolitice, până astăzi o subdisciplină puternic individualizată în cadrul cercetării preistorice profesioniste. Cu toate acestea, aceeastă presupoziţie ignoră aportul important al programului evoluţionist la afirmarea unei arheologii preistorice profesioniste prin obiectivele sale de cercetare şi prin metode. Această atitudine ignoră tocmai faptul că naturaliştii (geologii, botanişti, paleontologii), responsabili direct de prefigurarea arheologiei paleoliticului, dispuneau, în epocă, de un statut profesional cert şi, spre deosebire de anticari, aparţineau unei reţele ştiinţifice recunoscute - eventual refuzate cu tărie de arheologia preistorică în cadrul propriului proces de cristalizare disciplinară. Datorită acestei afilieri academice, promotorii programului evoluţionist au impus noii discipline criteriile ştiinţei pozitiviste, generalizante, bazată pe observaţie şi legi logice, Ei au oferit, astfel, preistoriei un aer empirist, ştiinţific, naturalist. Acest suport naturalist se va opune curând cu curaj chiar şi istoricilor, înmpotriva cărora se întorc acuzaţiile de „invenţii” şi „speculaţie” care multă vreme planaseră asupra preistoricienilor (Richard 1999).

Un alt merit fundamental al acestui program de cercetare va fi asigurarea cadrului instituţional iniţial - de dimensiuni pan-europene - care a făcut posibilă dezvoltarea ulterioară a disciplinei. În cadrele prefigurate de programul evoluţionist, studiile privind societatea umană dinaintea izvoarelor scrise vor deveni un câmp omogen şi autonom şi, eliberată atât de tutela paleontologiei şi geologiei, cât şi de cea a istoriei şi arheologiei istorice, arheologia preistorică devină o disciplină ştiinţifică, capabilă de a-şi stabili propriile instituţii (Kaeser 2002).

Mai mult, este important să subliniem că acest program evoluţionist - devotat evoluţiei umane în relaţie cu mediul social şi natural, deci preocupat de tehnologie, dinamica “industrială”, schimb şi comerţ etc. - definea cultura ca produs al interacţiunii dintre societate şi mediu. Era, prin urmare, foarte departe de distincţiile etnice căutate de anticari şi, deci, de interesele naţionaliste. Percepţia sa asupra culturii, identică celei pe care avea s-o promoveze constant în continuare antropologia culturală, a îmbogăţit misiunea de cercetare a preistoricienilor cu aspecte ale culturii materiale până atunci ignorate: tehnologia artefactelor, organizarea social-economică, structurile de rudenie, sistemele de credinţe religioase etc.

Programul evoluţionist, relativ străin de naţionalism - în măsura în care ideologia imperialistă se distinge de cea naţională -, se plasa oricum în vecinătatea ideologică a colonialismului. Avântul economic al Europei debordează în lumea largă însoţit de o ideologie optimistă şi riguros etnocentrică, dornică să aplice categoriile burgheze europene tuturor culturilor întâlnite. Filtrele gândirii moderne supun unor criterii asemănătoare societăţile preistorice şi societăţile primitive întâlnite de coloniştii europeni în America, Asia, Australia sau Africa. Simbioza şi asocierile dintre cele două lumi, ambele prizoniere în trecut din punctul de vedere al europenilor, vor da măsura arheologiei şi antropologiei epocii.

1. Descoperirea paleoliticului şi a omului fosilSpre deosebire de programul romantic/naţionalist, arheologia paleoliticului avea

să profite, aşa cum am amintit, de alte laturi ale ideologiei moderne (la loc de frunte, evoluţionismul) şi să exploateze un alt filon intelectual (paleontologia şi geologia stratigrafică). După o milenară discreţie şi după aprinse dezbateri care au divizat lumea ştiinţifică în primele decenii ale veacului, perioada paleoliticului se impune relativ brusc în conştiinţa europenilor, la jumătatea secolului al XIX-lea.

Descoperirile paleolitice, evident, n-au aşteptat secolul al XIX-lea, însă, aşa cum am văzut, anterior acestuia, ele erau rapid integrate grilei de prejudecăţi şi cronologiei epocii. Ne reamintim că pietrele cioplite au intrat de timpuriu în atenţia mineralogilor sau simplilor curioşi, iar, după descrieri şi desene, multe par să fi fost de factură paleolitică. Museum Metallicum al lui Aldrovandi descrie chiar nişte gravuri, pe care le-am putea considera paleolitice, dacă imaginaţia prea bogată a epocii n-ar pune sub semnul întrebării veridicitatea descrierii. Alte descoperiri, cum este osul gravat din peştera Chaffaud, vor trece neobservate, chiar şi la jumătatea secolului al XIX-lea (Laming-Emperaire 1964: 114-5).

Nici descoperirile repetate realizate în Anglia nu devin mai populare. La sfârşitul secolului al XVII-lea, o bifacială descoperită de către farmacistul-anticar John Conyers lângă scheletul unui mamut este interpretată de către cizmarul-anticar John Bagford drept arma unui briton, scheletul aparţinând unui elefant de luptă, adus acolo de armatele împăratului Claudiu, în anul 43 d. Ch. (Goodrum 2002: 266-67). Nici bifacialele descoperite de anticarul John Frere la Hoxne, deşi prezentate cu promptitudine Societăţii Anticarilor din Londra, nu impresionează. Deşi, în aceeaşi vreme, învăţatul Wiliam Smith încerca să convingă Societatea de observaţiile sale privind succesiunea de straturi geologice şi de asociaţii de fosile, cele două teorii nu se întâlnesc, în particular din pricină că geologii, ca Hutton, atacaţi sistematic de comunitatea creştină, preferau să argumenteze vechimea Terrei şi să evite asocierea cu teoriile subversive privind vechimea la fel de geologică a umanităţii. Mai mult, erau ei înşişi convinşi că, în cele din urmă, oamenii reprezentau doar o apariţie de dată recentă în cronica geologică a planetei. Oricum, din punctul lor de vedere, problema vechimii omului putea să aştepte, câtă vreme cea a vechimii Terrei încă aştepta rezolvare. Aşa se face că bifacialele lui John Frere sunt generos ignorate (Feder 2000: 19-20).

În fapt, naturaliştii epocii, pe urmele lui Buffon, ca William Buckland, deşi speculau cu îndrăzneală originea naturală şi vechimea lumii şi descoperiseră deja fosile neidentificabile, încă încercau să acomodeze cronologia recunoscută cu fosilele necunoscute, invocând pe scară largă modele catastrofice. Pentru ei, istoria geologică a

lumii apărea întreruptă de creaţii succesive tot mai complexe, despărţite de distrugeri catastrofale (Trigger 1989: 89). Nici timpurile preistorice imaginate de celebrul Boucher de Perthes nu vor fi diferite: viziunea sa asupra timpului preistoric era în continuare ciclică şi catastrofistă, punctată de cataclisme (Richard 1989: 8-9).

Cu toate acestea, deschiderea istoriei către epoca paleolitică era iminentă. Naturalistul francez Cuvier făcuse deja multe în această privinţă. Încă din 1822, Cuvier semnalase importanţa fosilelor pentru determinarea vârstei stratelor Pământului, ca şi, reciproc, necesitatea unor observaţii riguroase pentru stabilirea succesiunii fosilelor. El nu ezită să arată că utilizarea sincronă a acestor observaţii poate conduce la elaborarea unui „tabel cronologic al terenurilor”. Mai mult, încercările reuşite ale lui Cuvier de a reconstitui animale dispărute pe seama unor schelete foarte fragmentare au oferit o sugestivă sursă de inspiraţie pentru arheologie, care putea vedea în sistemul lui Cuvier o misiune şi totodată o soluţie pentru reconstituirea civilizaţiilor din trecut. Alături de observaţiile lui Smith, rezultatele lui Cuvier puneau deja la dispoziţie arheologiei preistorice o metodă de cercetare coerentă şi eficace (Laming-Emperaire 1964: 135-6).

Observaţiile naturaliştilor încep să se strecoare în lumea cercetătorilor antichităţilor. Doi anticari francezi mai perspicace, Jouannet şi Picard, merită amintiţi în această privinţă. Jouannet descoperă, la începutul secolului, un atelier de producţie litică „celtic” (în fapt, neolitic) - mai vechi, însă, decât atelierul galic de producţie care i se suprapune - şi ia iniţiativa de a reconstitui el însuşi tehnologia de producţie a uneltelor. Tot el face, pe la 1830, săpături în peştera Badegoul, de unde recuperează resturi faunistice şi unelte litice. Jouannet compară industriile din peşteră, mai rudimentare, în opinia sa, cu cele descoperite în aer liber „mai bine fabricate, uneori din piatră provenită de departe” şi care par să aparţină „unei epoci de perfecţionare” (cit. în Laming-Emperaire 1964: 118). Distincţia pe care o face el între două epoci ale pietrei nu trebuie supraestimată, pentru că Jouannet nu ţine niciodată cont de poziţiile stratigrafice şi face, după uzul anticarilor, doar distincţii tipologice.

Ceva mai hotărât este, însă, contemporanul său, doctorul Casimir Picard, care cercetează împrejurimile în curând celebrului sit de la Abbeville. Picard studiază mânerele „celtice” din corn de cerb descoperite, prilej cu care întăreşte supoziţia că armăturile din piatră şlefuită şi cele din piatră cioplită sunt diferite între ele. Dacă până atunci se credea că ele aparţin uneia şi aceleiaşi civilizaţii (cele cioplite fiind abandonate înainte de finisare), Picard crede, dimpotrivă, că ele sunt „complet terminate şi întru-totul potrivite utilizării căreia îi erau destinate” (cit în ibid.: 120). Picard face şi distincţia dintre nuclei, lame şi aşchii, ba chiar între „debitaj” şi „fasonaj”, dar speculează cu îndrăzneală şi asupra posibilităţilor de a aplica industriilor umane metoda stratigrafică a geologilor şi paleontologilor. Pentru Picard, obiectele găsite în turbă nu puteau fi explicate pe seama intruziunilor: ele erau depuse în perioada de formare a depozitului. Picard conchide: uneltele „celtice” erau în folosinţă într-o epocă în care trăiau în Franţa specii de animale dispărute. Această asociere între dovezile geologice, paleontologice şi arheologice era o premieră ce anunţa revoluţia stârnită în curând de Boucher de Perthes.

Această direcţie fusese anunţată, de altfel, la cumpăna dintre secole, de observaţiile pe care geologul belgian François-Xavier Burtin le realizează într-o carieră de lângă Bruxelles. Acesta găseşte o unealtă de piatră la baza unei succesiuni de orizonturi geologice, în asociaţie cu faună fosilă. Surprins el însuşi de adâncimea neobişnuită a descoperirii, Burtin sugerează precaut că unealta respectivă ar putea fi mai

veche decât istoria acceptată şi că, oricum, ea nu poate fi tratată cu indiferenţă într-o discuţie despre „istoria fizică şi morală a globului” (Goodrum 2002: 267-8).

Cu toate acestea, matricea istoriei scurte se dovedea în continuare foarte încăpătoare şi suficient de elastică pentru a îngloba orice nouă descoperire. În ansamblul Europei, descoperirile din peşteri, în care rămăşiţele umane însoţeau utilaje de piatră şi specii dispărute de animale, şi care se îndesesc în prima jumătate a secolului, erau uşor de pus pe seama tehnicilor defectuoase de săpătură. Ele nu puteau deloc garanta contemporaneitatea dintre oameni şi unelte, pe de o parte, şi, respectiv, fosilele animalelor dispărute (Trigger 1989: 90-1). Secvenţa Potopului, eveniment geologic şi istoric unanim acceptat în epocă diviza implacabil istoria scurtă a umanităţii: armele şi osemintele umane nu puteau fi decât intrusive în stratele cu faună fosilă, descoperite mai ales în peşteri. Aşa susţinea, de exemplu, W. Buckland, în a sa Reliquiae diluvianae (1823) (Schnapp 1993: 357-58). Acesta a fost, de altfel, destinul descoperirilor realizate pe la 1820 de către preotul John MacEnery în ulterior celebra Kent’s Cavern. Uneltele de piatră descoperite aici, însoţite de resturile animalelor fosile, erau „sigilate” de o crustă de calcit şi, prin urmare, erau neîndoielnic contemporane. Cu toate acestea, până şi descoperitorul se vede nevoit să plătească tribut epocii şi să accepte ideea unor perturbări ulterioare (Feder 2000: 20). Chiar şi atunci când contemporaneitatea dintre fosile părea sigură, ea nu însemna prea mult. Johann Friedrich Esper, care găseşte câteva rămăşiţe umane asociate cu faună fosilă în peştera Gailenreuth de lângă Bayreuth, consideră pur şi simplu că ele pot fi atribuite fără tăgadă epocii de dinaintea Potopului (Goodrum 2002: 267). Concluzie temerară, dar nimic mai mult.

În cele din urmă, sunt siturile paleolitice stratificate în aer liber cele care vor compromite venerabila prejudecată a istoriei scurte. Eroul acestei revoluţii va fi micul funcţionar vamal Jacques Boucher de Crèvecoeur de Perthes (1788-1868), care, prin observaţiile făcute asupra secvenţei de la Abbeville, începând cu 1837, ajunge să afirme nu numai contemporaneitatea dintre unelte şi animalele dispărute, ci şi vechimea acestora. În opinia sa, uneltele de la Abbeville aparţine unei specii umane dispărute, tot printr-un catastrofic potop, anterior însă celui biblic. Această teorie, publicată prima dată în 1847 (Antiquités celtiques et antédiluviennes), va fi respinsă însă de elita academică a vremii (Schnapp 1993: 382-83) şi, în ciuda seriei rapide de descoperiri similare, va rămâne o vreme departe de recunoaşterea publică.

Noutăţile pe care le propunea auto-didactul Perthes erau încă şi mai subtile. Prin chiar titlul lucrării, el sugera că descoperirile de fosile n-ar trebui abandonate naturaliştilor şi că ele ar trebui să constituie un obiect firesc de cercetare pentru anticari deopotrivă. Însă, în contrast cu prejudecata comodă care îi satisfăcea pe anticari, micul funcţionar vamal afirmă că „forma nu poate defini cu precizie vârsta”(cit. în Laming-Emperaire 1964: 161); pentru a defini corect vârsta unui artefact, trebuie să se aibă în vedere materialul şi maniera în care este realizat, dar mai ales adâncimea la care este el descoperit. El continuă cu sugestii şi indicaţii pentru o corectă identificare a stratigrafiei, argumentează recuperarea tuturor resturilor organice accesibile şi propune chiar analiza chimică a cenuşii şi resturilor de combustie! Modernitatea neverosimilă a propunerilor lui Perthes este, paradoxal, egalată doar de dezinteresul să profund faţă de interpretarea istorică a descoperirilor sale, lăsată pe seama fanteziei şi presărată cu regrete premature privind „un trecut la nu mai puţin impenetrabil ca şi viitorul”(cit. în ibid.: 162).

Vehemenţa şi coerenţa argumentelor aduse de Perthes divizează în cele din urmă lumea academică franceză. În 1853, este descoperit situl la fel de celebru de la Saint-Acheul (Amiens), unde bifacialele însoţesc, ca şi la Abbeville, resturi de mamifere cuaternare. Unul din adversarii declaraţi ai lui Perthes, doctorul Rigollot, se converteşte imediat. Însă recunoaşterea autenticităţii descoperirii lui Perthes va surveni abia în momentul în care respectatul paleontolog englez Falconer face o vizită la Abbeville. Acesta găsise el însuşi, în peştera Brixnam (Devonshire), unelte şi piatră şi oase de mamifere cuaternare „sigilate” de o crustă stalagmitică. Era, prin urmare, pregătit să înţeleagă corespounzător situaţia de la Abbeville, cum, de altfel, se şi întâmplă. Falconer pleacă de la Abbeville convins de vechimea descoperirilor. După el, situl primeşte vizitele altor savanţi britanici: arheologul John Evans, geologul Prestwich şi, nu în cele din urmă, Charles Lyell - el însuşi un partizan al continuităţii şi vechimii secvenţelor geologice.

Lyell era el însuşi un revoluţionar în câmpul geologiei. În 1830, el publicase Principles of Geology, pe care o consideră, pe urmele trasate de pionieratul lui Hutton, „o încercare de a explica schimbările anterioare ale suprafeţei pământului prin referire la cauzele care operează acum” (cit. în Feder 2000: 21). Lyell, deşi conştient că „imaginaţia poate fi covârşită de imensitatea timpului” (ibid.) pe care ipoteza uniformitariană îl deschide, îşi continuă cu îndrăzneală deducţiile: de exemplu, calculând actuala rată de acumulare, delta fluviului Mississippi trebuie să fi avut nevoie de 100.000 de ani pentru a atinge dimensiunile actuale! Acuzaţiile de erezie şi criticile din presă, care nu întârzie să apară, nu reuşesc să compromită noua teorie. În fond, Lyell nu ataca Scriptura, care, desigur, nu se preocupase de fixarea în timp absolut a Creaţiei, ci speculaţiile lui Ussher şi ale altor teoreticieni ai cronologiei scurte, ele însele amestecând ipoteze ştiinţifice şi fragmente dogmatice. Prin opera lui Lyell, învăţaţii secolului al XIX-lea se văd nevoiţi să accepte ideea unui planete de vârstă venerabilă, a cărei istorie geologică putea fi citită în straturile geologice.

Toţi cei amintiţi vor gira cu prestigiul lor descoperirile lui Perthes. Mai mult, în anul în care Lyell i se raliază lui Perthes, 1859, paleontologul Albert Gaudry reia săpăturile de la Amiens şi recuperează mai multe bifaciale, alături de resturi faunistice. El înaintează un memoriu Academiei de Ştiinţe şi semnează, astfel, certificatul oficial de naştere, în faţa comunităţii ştiinţifice, a omului antediluvian. Discipolii lui Cuvier protestează în van şi, în 1863, odată cu publicarea de către Lyell a lucrării The Geological Evidences of the Antiquity of Man, vechimea de dimensiuni geologice a omului devine o ipoteză ştiinţifică solidă. De altfel, avea mare nevoie de soliditate, pentru că, în acelaşi an 1859, Charles Darwin publică On the Origin of Species. Problema vechimii omului capătă rapid adânci conotaţii şi se inserează în chiar inima controversei dintre creaţionişti şi evoluţionişti. Se cuvine să acordăm aici puţină atenţie personalităţii care a provocat atâta tulburare lumii în care trăia.

Charles Darwin şi teoria selecţiei naturale Interesat de obţinerea unei licenţe în teologie la Universitatea din Cambridge -

după ce în prealabil ratase admiterea în prestigioasa şcoală medicală de la Edinburgh -, tânărul Charles Darwin are prilejul să studieze aici un curs de istorie naturală, sub conducerea charismaticului profesor John Stevens Henslow, un entuziast observator al naturii. Sesizând neobişnuita înzestrare a tânărului student, Henslow îl recomandă pe

Darwin pentru poziţia de naturalist în expediţia întreprinsă de vasul Beagle pe coastele Americii de Sud şi apoi în jurul lumii. Beagle pleacă la drum în 1831 şi, în cei cinci ani în care face ocolul lumii, îi oferă lui Darwin prilejul de a colecta numeroase specimene biologice, geologice şi botanice din zonele vizitate, dar şi pe cel a investiga cu atenţie areale necunoscute naturaliştilor europeni (Boyd&Silk 2000: 4-5). Astfel sunt puse bazele îndrăzneţei teorii, care va vedea lumina tiparului abia peste 28 de ani.

În epoca în care Beagle cutreiera mările, lumea naturală era în mod curent ordonată pe seama taxonomiei sistematice stabilite de naturalistul suedez Karl von Linné în secolul al XVIII-lea. Linné, adept al paradigmei creaţioniste, plecase de la ideea că lumea naturală, creaţie divină, era stabilă şi definitiv organizată, încă din clipa apariţiei sale. Taxonomia sa piramidală, aflată în uz şi astăzi (regn, philum, clasă, ordin, familie, gen şi specie) se edificase tocmai pe premisa imutabilităţii speciilor. El însuşi nu dorea decât „să pună în ordine ceea ce Dumnezeu crease” (Feder 2000: 24).

După Linné, naturalistul francez Jean-Baptiste Lamarck pune bazele unei teorii conform căreia organismele reacţionează la schimbările mediului natural, iar aceste răspunsuri adaptative sunt transmise generaţiilor următoare. Lamarck nu credea, însă, în extincţia speciilor. Prin urmare, teoria sa asupra evoluţiei se articulează pe ideea unui progres necontenit. Savantul francez observă că organismele sunt adaptate mediului lor şi, din moment ce acesta se schimbă, ele sunt nevoite să se adapteze noilor circumstanţe pentru a putea supravieţui. Această adaptare perpetuă asigura o succesiune evolutivă uniliniară, în care organismele cele mai simple sunt înlocuite de versiuni biologice tot mai complexe. Justeţea obsevaţiilor lui Lamarck este însă însoţită de concepte mai greu de controlat empiric. De exemplu, ceea ce ghida acest traseu evolutiv era „voinţa” animalelor de a adopta acţiunile potrivite, ea însăşi stimulată de un „fluid subtil”, fluidul „nervos”. Această voinţă înzestra organismele cu organe mai bune, mai puternice, mai dezvoltate sau, pur şi simplu, era capabilă să creeze noi organe. În aceste condiţii, extincţia unei specii nu era posibilă: cele care „păreau” a fi dispărut nu făcuseră decât să sufere în timp o serie de transformări radicale (Lamarck 1809).

Darwin sesizează însă importante diferenţe între indivizii aparţinând aceleiaşi specii, dar vieţuind în medii diferite. Adaptarea lor la noi circumstanţe părea a oferi explicaţia potrivită, iar Darwin începe, inerent, ca şi Lamarck, să se îndoiască temeinic de paradigma fixităţii speciilor. Noi elemente de reflecţie îi oferă teoria economistului Thomas Malthus, care îi sugerează ideea că animalele sunt capabile să se reproducă într-o măsură mult mai mare decât era necesar pentru supravieţuirea speciei. În plus, inimaginabilă variabilitate internă a unor specii, pe care Darwin însuşi o sesizase, se vede completată de observaţiile pe care învăţatul englez le face cu privire la selecţia artificială practicată de oameni asupra unor specii animale sau vegetale. Mecanismul de selecţia artificială îi sugera că un sistem asemănător poate fi funcţional şi în natură, fără intervenţia omului.

Toate aceste observaţii vor constitui cărămizile conceptuale pe care Darwin îşi va înălţa teoria, care nu va vedea lumina tiparului decât după mult timp după ce Beagle se întorsese în Anglia. Reţinut de dorinţa unei solide argumentări a ideilor sale, nu mai puţin decât de severe probleme de sănătate, Darwin reuşeşte abia în 1859 să publice The Origins of Species by Means of Natural Selection, chintesenţa revoluţionarei sale viziuni cu privire la evoluţie. Un motiv particular l-a îndemnat să se grăbească: în 1858, în mediile ştiinţifice britanice, un mai tânăr învăţat autodidact, Alfred Russel Wallace

începuse să vechiculeze un manuscris ce cuprindea aproape aceeaşi teorie ca cea pe care o schiţase Darwin.

În fond, ce susţine Darwin? Teoria sa se baza pe trei postulate: abilitatea populaţiilor de a se dezvolta este infinită, în timp de capacitatea oricărui mediu dat de a suporta această expansiune este limitată; organismele din interiorul unei populaţii variază, iar această variaţie afectează abilitatea indivizilor de a supravieţui şi reproduce; variaţia se transmite de la părinţi urmaşilor. Pe scurt, el considera că variaţia constatată în interiorul unei specii înzestra implicit unii indivizi cu caracteristici care îi ofereau condiţii mai avantajoase pentru supravieţuire. Astfel „aleşi” de natură pentru a supravieţui, ei îşi transmiteau trăsăturile avantajoase urmaşilor, în urma unei dure competiţii pentru supravieţuire, care apărea natural în momentul în care excedentul de populaţie al speciei nu mai putea fi suportat de resursele de mediu. Indivizii mai bine dotaţi natural aveau mai multe şanse să-şi transmite moştenirea, iar trăsăturile dezavantajoase ar fi dispărut în timp (Darwin&Wallace 1859, Feder 2000: 25-7; vezi, pentru o discuţie mai completă, Boyd&Silk 2000: 1-24). Timpul geologic propus de Lyell şi imensitatea de organisme pe care Malthus le calculase în istoria lumii naturale, variaţia impresionată sesizată de Darwin, alături de procesul de selecţie prin reproducere, asigurau astfel condiţiile ca, după un suficient număr de generaţii, selecţia să producă natural nu numai noi forme ale aceleiaşi specii, dar chiar şi noi specii! Spre deosebire de Lamarck, teoria Darwin&Wallace nu mai considera evoluţia biologică drept un fenomen de permanent progres. Dimpotrivă, speciile puteau foarte bine să se îndrepte spre o complexitate mai scăzută, pe măsură ce se adaptau. Mai mult, trăsăturile noi nu apar ca urmare a “nevoii”, ci sunt selectate din interiorul variabilităţii interne a respectivei specii, pe care, deocamdată, fără dovezile genetice, care vor apărea mai târziu, Darwin şi Wallace nu o puteau explica. “Norocul” era responsabil de prezenţa trăsăturilor potrivite în interiorul unei populaţii. În absenţa lor, specia dispărea.

Deja revoluţionară în studiul lumii naturale, teoria devenea scandaloasă în privinţa evoluţiei umane. Charles Lyell însuşi, adept şi prieten al lui Darwin, era îngrozit de posibilitatea ca o maimuţă antropoidă cu un creier mai mare şi o inteligenţă mai bună să fi putut supravieţui, în defavoarea rudelor sale, pentru a deveni om! Darwin însuşi, în corespondenţa cu Wallace, îl sfătuieşte pe acesta să-i urmeze exemplul şi să păstreze tăcerea în privinţa implicaţiilor transparente ale teoriei lor privind evoluţia omului. El însuşi se mulţumeşte să sugereze sec că teoria selecţiei naturale „va aduce multă lumină în privinţa originilor omului şi a istoriei lui” (Feder 2000: 27). În orice caz, nu era Darwin cel nerăbdător să-şi asume această misiune şi abia în 1871 îşi va expune el opiniile în această chestiune, în lucrarea The Descent of Man. Lucrurile erau, de altfel, complicate, căci ideea unei planete în continuă schimbare, ba chiar şi a unei planete bătrâne, erau mult mai uşor de acceptat decât ipoteza unui om cu o morfologie altfel decât veşnic egală cu sine.

Omul antediluvian. Geneza paleontologiei umaneIdeea existenţei unui om fosil era, lesne de înţeles, greu de digerat de elita

învăţaţilor la jumătatea veacului al XIX-lea, din moment ce ea coincidea propunerilor incomode ale lui Perthes şi contraria flagrant schema de evoluţie istorică acceptată deopotrivă de istorici şi anticari. Mai mult, naturaliştii înşişi, inclusiv cei, tot mai numeroşi, care acceptă principiul evoluţiei şi integrează omul în ordinea naturii, preferă să-l considere pe acesta calitativ superior lumii animale şi, în această ipostază, o apariţie

târzie în evoluţia lumii organice. Ideea unui om antediluvian, eventual cu ascendenţă simiană, se impune greu, după anul 1860, din trei raţiuni importante: raritatea şi „irelevanţa” fosilelor descoperite nu este decât o consecinţă a priorităţilor reale ale cercetării paleontologice şi a principiilor de gândire moştenite.

Într-o primă instanţă, principalul argument invocat de sceptici era absenţa resturilor osteologice umane, care să probeze direct teoria omului fosil. Ce-i drept, partizanii omului de dinaintea Potopului apăruseră încă de timpuriu. Primul care oferă dovezi aparent solide în acest sens este elveţianul Scheuchzer, care, într-o năstruşnică lucrare publicată în 1708 la Zürich - un discurs la peştilor fosili, nemulţumiţi de soarta lor din vremea Potopului, cauzat de oameni, dar şi faptul că sunt acum trataţi ca pietre! - prezintă, printre gravurile sale, scheletul unui om antediluvian. Abia peste mai bine de un secol respectiva „dovadă” va fi identificată de Cuvier ca fiind nimic altceva decât un schelet de... salamandră. Dar, înainte de falsificarea omului lui Scheuchzer, el tulburase întreg veacul al XVIII-lea şi încurajase identificări la fel de fanteziste: oase fosile de elefant, de cetacee, reptile şi chiar un ichtiosaur fuseseră aduse ca probe materiale ale unui om antediluvian (Laming-Emperaire 1964: 140-2).

Fermitatea opiniei unei autorităţi precum Cuvier, care argumentează convingător falsitatea tuturor acestor identificări, va avea şi consecinţe mai puţin fericite. Cuvier credea el însuşi că apariţia omului era un fenomen de dată recentă şi că toate descoperirile neclare puteau fi explicate pe seama intruziunilor şi perturbărilor stratigrafice. Chiar şi în ipoteza în care acest om chiar existase, Cuvier considera fie că acesta ocupase un spaţiu restrâns al planetei, fie că resturile sale sunt adânc îngropate şi greu de recuperat. Oricum, îndoindu-se de realitatea descoperirilor deja făcute, el era tentat mai degrabă să creadă că omul fosil nu existase. Paradoxal pentru un om de ştiinţă, Cuvier invoca autoritatea Genezei, care precizează explicit că omul a apărut ultimul în ordinea naturii, dar o întăreşte cu observaţii geologice şi paleontologice. Oricum, el se îndoieşte şi de alte descoperiri antropologice, foarte probabil de vârstă paleolitică, cum este cea din depozitul loessic de la Lahr (pe Rin) (ibid. 1964: 142-4). Cuvier moare în 1832, înainte de seria de descoperiri antropologice care îi vor zdruncina moştenirea teoretică.

În condiţiile în care aceasta era poziţia unui reputat paleontolog, este uşor de presupus că descoperirile de oameni fosili, care în mod firesc nu au aşteptat veacul al XIX-lea, au fost complet ignorate înainte vreme. Aşadar, apariţia acestor oameni antediluvieni în prima jumătate a veacului atât de amplificarea numărului de descoperiri - prin săpăturile geologilor, paleontologilor şi mai ales ale amatorilor curioşi şi cu dare de mână -, cât de popularitatea în continuă creştere a teoriei uniformitariene, care oferea cadrul ipotezei unei umanităţi vechi, contemporană fosilelor antediluviene.

Descoperirile se ţin lanţ. În 1836, un medic belgian, Crahay, publică resturile unui maxilar uman, descoperit la aproape şase metri adâncime, în loess-ul de la Caberg (lângă Maestricht). Vechimea descoperirii nu va fi acreditată decât mult mai târziu, de către Ch. Lyell. Încă din 1826, un tânăr farmacist din Narbonne, Tournal, face săpături în peştera Bize (Aude), de unde recuperează oase umane, însoţite de resturi de mamifere actuale sau dispărute şi de o ceramică grosieră. În absenţa unei stratigrafii, Tournal observă totuşi gradul similar de conservare al oaselor umane şi al mamiferelor dispărute şi emite, la început timid, apoi cu tot mai mult fermitate, ipoteza că are de-a face cu un om fosil. La aceleaşi concluzii ajunge şi naturalistul Christol, care cercetează peşterile Pondres şi

Souvignargues (lângă Nîmes), cu rezultate asemănătoare. Ca şi Tournal, Christol nu îndrăzneşte să contrazică opinia lui Cuvier, dar presupune că se poate, totuşi, vorbi de un om care să facă legătura dintre timpurile geologice şi cele istorice (ibid.: 145-7).

Lumea savantă se îndoieşte, iar confuzia cronologică este totală: din moment ce „aceleaşi” oseminte umane şi „aceleaşi” arme se găsesc în peşteri, ca şi în tumuli şi dolmene, unde nu apar niciodată oase de mamifere fosile, teoria pătrunderii unor oseminte umane mai târzii în straturi fosile rămânea foarte verosimilă.

Scepticismul general nu îl descurajează pe medicul belgian P.-D. Schmerling, care, în 1833, publică o lucrare cu privire la resturile fosile descoperite în peşterile din provincia Liège. El remarcă asocierea dintre resturile umane, uneltele de piatră şi os şi oasele de rinocer, hienă şi urs. Conform obiceiului, descoperirile sale din peşterile de la Engis şi Engiboul - cercetate mai târziu, în 1860, de Lyell - nu se raportau la nici un principiu stratigrafic. Cu toate acestea, stadiul omogen de conservare îi hrăneşte convingerea că „osemintele umane au fost depuse în aceeaşi epocă şi din aceeaşi cauză ca şi resturile raselor de animale dispărute” (cit în ibid.: 148). Mai mult, uneltele de os descoperite semănau foarte mult cu cele recuperare de Tournal, iar resturile de silex cioplit sugerau dincolo de orice îndoială mâna omului.

Pentru alte câteva decenii, comunitatea academică ezită. Cu excepţia descoperitorilor şi a câtorva entuziaşti, majoritatea amatori, comunitatea ştiinţifică nu crede în omul fosil.

În lumea burgheză a vremii, amatorii sunt numeroşi, ingenioşi şi temerari. Un oarecare M. Melleville publică, în 1842, o lucrare intitulată Du diluvium, în care nu numai că nu se îndoieşte de existenţa oamenilor de dinainte de Potop, dar chiar explică prezenţa acestora în peşteri ca rezultatul încercării de a se adăposti în faţa dezastrului: unii, mai nefericiţi, au pierit în compania animalelor care s-au adăpostit în acelaşi loc; alţii, mai inspiraţi, „au putut asista fără riscuri la spectacolul acestei teribile distrugeri” (cit în ibid.: 151).

În ceea ce-i priveşte, anticarii se îndoiesc temeinic de existenţa omului antediluvian şi aduc chiar argumente. Alfred Maury, spre exemplu, desfiinţează, într-un memoriu susţinut în faţa Societăţii anticarilor francezi, în 1852, descoperirile lui Mac Enery de la Kent’s Hole, pe motiv că utilajele sunt realizate în aceeaşi varietate de silex care apare şi în tumulii răspândiţi pe cuprinsul Marii Britanii. Maury discută critic descoperirile lui Boucher de Perthes, ba chiar vorbeşte despre stratigrafie şi asocieri geologice, ceea ce era temerar în faţa unei întruniri a anticarilor. Cu toate acestea, el, rămâne prudent şi solicită mai multe probe. În final, se scuză pentru că a reţinut atenţia comunităţii anticaristice cu „o lucrare în aparenţă departe de studiile noastre obişnuite” (cit în ibid. 152). Avea dreptate să observe: „în aparenţă”. Anticarii care vor refuza noua disciplină vor fi la rândul lor refuzaţi de ea.

Alte descoperiri celebre sunt desfiinţate. Resturile recuperate, în 1856, în valea Neander, câţiva ani înainte de publicarea teoriei darwiniene, sunt imediat atribuite de respectaţii savanţii antropologi ai vremii, ca Rudolf Virchow, unui idiot patologic. Ele aparţineau, însă, omului de Neaderthal, tip uman despre care avem o părere mult mai bună astăzi. Resturile de la Neanderhal, deşi argumentau convingător ipoteza unui „om-maimuţă” pe gustul evoluţioniştilor, împărtăşesc soarta descoperirilor mai timpurii din peştera belgiană Engis şi de la Gibraltar: ele sunt prompt ignorate.

Ca şi în cazul Abbeville, era nevoie de o descoperire girată de un colectiv de savanţi. Prilejul este oferit de recuperarea unui maxilar uman la Moulin Quignon, nu departe de Abbeville, din acelaşi orizont cu unelte de silex. O comisie, condusă de britanicul Milne-Edwards şi printre ai cărei membrii se număra şi faimosul anatomist Quatrefages, se deplasează alături de Perthes la Moulin Quignon, cercetează situl, recuperează alte unelte de piatră din acelaşi nivel şi confirmă poziţia stratigrafică, deci vechimea mandibulei umane. Deşi a continuat să fie disputată, descoperirea de la Moulin Quignon a intrat în circuitul ştiinţific ca probă incontestabilă a existenţei omului de dinainte de Potop şi, odată cu ea, ea a semnat în alb cecul pentru alte descoperiri similare. Ironic, cercetările mai recente au arătat că, în fapt, mandibula respectivă chiar era intrusivă în stratul paleolitic! (Laming-Emperaire 1964: 170-2).

Dar lipsa „faptelor” – de altfel foarte relativă, după cum s-a văzut – nu este singură în măsură să explice debutul târziu şi dificil al paleontologiei umane, aşa cum multiplicarea descoperirilor de oameni fosili lor nu este capabilă să lămurească acreditarea sa ca disciplină ştiinţifică. O serie de alţi factori trebuie luaţi în seamă.

..................

Fisurile apărute în paradigma imutabilităţii naturii umane şi a istoriei scurte erau deja prea largi, iar dovezile materiale nu mai puteau fi ignorate. Aşa cum am văzut, în 1859, încă înainte de apariţia lucrării lui Darwin, respectatul geolog britanic John Prestwich îi făcea dreptate, după 6 decenii, lui John Frere: uneltele de piatră din siturile descoperite în Franţa de Boucher de Perthes îl convinseseră de antichitatea absolută a omului. Arheologul John Evans confirma: uneltele de la Abbeville proveneau de la aceeaşi adâncime ca şi cele de la Hoxne. O antichitate despre care învăţaţii nu aveau idee până în acel moment trebuia acceptată. Perthes, Lyell, Prestwich şi Evans rupseseră definitiv vălul Potopului. Cât de adânc era timpul a cărui poartă o deschiseseră, nici ei nu aveau habar. De altfel, până la apariţia unor metode de datare absolută, imprecizia cronologiilor va rămâne cronică, însă ea nu împiedică arheologii să se adâncească în lămurirea evoluţiei culturale a umanităţii acestor timpuri revolute.

În 1867, scepticul Alfred Maury publică un onorabil şi prompt mea culpa, în Revue de Deux Mondes, revistă cu deschidere către publicul larg. În paginile raportului său, Maury parcurge toate progresele înregistrate în cunoaşterea „epocii primitive”, în care oamenii se adăposteau în grote, nu cunoşteau agricultura şi vieţuiau alături de mari mamifere dispărute.

Mai mult, Maury propune chiar o primă schemă de evoluţie culturală, în care amestecă atât criteriile paleontologice, cât şi pe cele tipologice. El distinge între epoca „topoarelor lanceolate, cioplite în aşchii mari” şi cea în care se constată „o prelucrare mai inteligentă a pietrelor” şi în care omul folosea podoabe sau prelucra fildeşul. În linii mari, Maury definea perioadele pe care astăzi le numim „paleolitic inferior” şi respectiv „paleolitic superior” (Laming-Emperaire 1964: 173-5).

Lunga ezitare a anticarilor în privinţa omului preistoric este mai puţin suprinzătoare chiar decât cea a naturaliştilor. Secolul al XVIII-lea adusese, este adevărat, ideea unui studiu al repartiţiei şi chiar al tehnologiei artefactelor, iar începutul veacului al XIX-lea acreditase deja metoda stratigrafică a geologilor şi paleontologilor, şi chiar dezvăluise imensitatea timpului geologic. Dar anticarii erau cel mai puţin pregătiţi să

înţeleagă semnificaţia acestor noutăţi, tot mai ameninţătoare la adresa erudiţiei lor înguste. Principala dificultate o reprezenta tocmai poziţia acestui nou om: el se plasa în afara istoriei, a textelor, numelor, evenimentelor; resturile materiale ale civilizaţiei sale erau foarte străine de epigrafia, numismatica şi colecţiile de statui cu care se obişnuiseră anticarii. Fruste şi exotice, ele aminteau uneltele populaţiilor primitive din afara Europei. Or, acestea erau aproape în totalitate ignorate de anticari. O nouă disciplină trebuia să preia responsabilitatea de a se ocupa cu evoluţia şi cu toate problemele pe care acest concept le ridica în cercetarea trecutului: tehnici, moduri de viaţă, relaţiile dintre om şi mediul natural etc. Aceasta va fi etnologia (sau antropologia), şi ea se naşte practic în acelaşi timp cu versiunea sa aplicabilă documentaţiei arheologice, paleoetnologia.

Anticarii dăduseră arheologiei preistorice chintesenţa erudiţiei lor, metoda tipologică şi, pe baza ei, propuseseră sistemul celor trei vârste. Naturaliştii elaborasetă principiul stratigrafiei geologice şi impuseseră ideea de evoluţie. Ştiinţele sociale preiau şi dezvoltă acest ultim concept şi, în umbra lui, se naşte treptat o arheologie preistorică profesionistă care se putea dispensa, fără mari regrete, de aportul anticarilor.

2. De la evoluţia biologică la evoluţia culturală: arheologia victoriană Eliberată prin pionieratul geologilor de tirania cronologiei scurte, capabilă să

manipuleze, cu ajutorul criteriilor paleontologice, primele vârste ale civilizaţiei şi înzestrată de anticari cu metode similare pentru preistoria târzie, arheologia preistorică se va dezvolta de acum în tiparele schiţate deja de evoluţionism.

În materie de evoluţie culturală, ideea că drumul umanităţii trecea prin etape tot mai complexe din punct de vedere antropologic şi cultural, fusese, desigur, îndelung pregătită, pe tot parcursul veacului Luminilor. Ideea de progres era adânc înrădăcinată în spiritul modernităţii. Vico, Iluminiştii, mai apoi Hegel şi Comte, toţi identificaseră anumite forme de progres ale umanităţii. Burghezia optimistă de la mijlocul veacului al XIX-lea îl considera deja o evidenţă de bun-simţ. Popularitatea subită de care se bucură principiul evoluţionist în cercetarea civilizaţiei umane poate fi, deci, uşor înţeleasă, ca parte din atmosfera generală dominantă în a doua jumătate a secolul al XIX-lea. Mai mult, teoria evoluţionismului cultural a precedat teoria similară din biologie. Activitatea lui H. Spencer - care propusese încă din prima jumătatea a veacului o teorie a evoluţiei culturale de la simplu la complex şi de la omogen la eterogen - stă mărturie pentru acest fapt şi, în consecinţă, este eronată stabilirea unei filiaţii a teoriei socio-istorice în darwinism - doctrină cu care are, în realitate, destul de puţine în comun. De exemplu, evoluţionismul sociologic, edificat pe ideile iluministe, deşi statua principiul trecerii de la simplu la complex, punea acest fenomen pe seama exercitării raţiunii umane, în timp ce teoria naturalistă a lui Darwin se baza pe mutaţie şi selecţie, ambele, ca să ne exprimăm aşa, „neintenţionate”. Evoluţionismul sociologic era, aşadar, mai degrabă lamarckian, în versiunea sa iniţială.

După apariţia Originii speciilor, însă, evoluţionismul veacului al XIX-lea devine treptat, o corupere a teoriei evoluţionismului biologic. El începe, spre deosebire de evoluţionismul sociologic iniţial, să lege nivelele de dezvoltare culturală cu noţiunile de primitivitate şi cu stadii de inteligenţă (Gamble 1986: 2). Desigur, în teoriile culturale, ereditatea nu mai joacă acelaşi rol, căci cultura este transmisă prin învăţare. Cu toate acestea, teoria darwiniană lansează în eter un principiu evolutiv de care vor profita generaţii întregi de arheologi, până astăzi. Într-o primă etapă, ea va servi drept model

pentru primele tipologii ale artefactelor şi, implicit, pentru primele scheme ale evoluţiei culturale.

Geologia şi biologia oferiseră schema pe care o aşteptau toţi cercetătorii culturii, atât arheologii - care putuseră constata empiric mersul spre complexitate al civilizaţiei -, cât şi antropologii - care nu se îndoiau că îl pot urmări acţionând încă. Nici unii, nici alţii nu se îndoiesc de faptul că civilizaţia se află într-un continuu marş progresiv şi că cercetarea atentă a trecutului şi prezentului este necesară pentru demonstrarea acestei legi ce unea, în fond, lumea naturală cu cea socială. Astfel că cele două decenii de după 1850 au fost martorele unei alinieri între demersurile a două discipline embrionare, arheologia preistorică şi etnologia (sau antropologia), alianţă care se baza pe credinţa că ierarhizarea culturilor cunoscute într-o succesiune de la simplu la complex ilustra, în fapt, stadiile prin care trecuseră culturile avansate în decursul istoriei lor. Ambele discipline erau, cel puţin în anumite aspecte, progenituri intelectuale ale colonialismului şi optimismului european. Antropologii ca MacLennan, E. B. Tylor şi L. H. Morgan îşi vor prezenta teoriile evoluţioniste drept ştiinţifice, spre a le deosebi de „istoriile filozofice” ale Luminilor. Arheologii nu se vor arăta nici ei mai timizi, supralicitând din răsputeri caracterul „ştiinţific” al observaţiilor lor. Şi unii, şi ceilalţi trebuiau să vorbească limba secolului maşinilor şi al încrederii nelimitate în binefacerile tehnologiei şi progresului.

În ceea ce o priveşte, etnologia trece la compararea societăţii moderne cu cele arhaice şi la prezumarea secvenţelor uniliniare de dezvoltare cărora aparţin acestea. Un antropolog, E. Tylor, preia cu îndrăzneală „sistemul celor trei vârste” al lui Thomsen. În lucrarea sa, Researches into the Early History of Mankind and the Development of Civilisation, Tylor chiar face distincţia între o vârstă primitivă, a pietrei neşlefuite, şi o a doua, în care apar tehnici mai performante de şlefuire şi polizare. La rândul său, Morgan propune faimoasa teorie a trecerii de la sălbăticie la barbarie şi civilizaţie, care îl va inspira copios pe Engels. Morgan completează schema lui Thomsen, adăugând criteriului materiilor prime folosite pentru confecţionarea uneltelor alte inovaţii, precum inventarea focului şi a ceramicii, creşterea animalelor şi agricultura, utilizarea uneltelor de fier sau inventarea scrisului (Feder 30-1).

Arheologia embrionară se prezintă rapid la apelul lansat de geologi, biologi şi antropologi. Desigur, în condiţiile unei argumentaţii arheologice care abia începea să se acumuleze şi în condiţiile totalitarismului teoretic impus de evoluţionism, modelele uniliniare vor apărea foarte tentante şi arheologilor. Misiunea lor imediată era descoperirea de noi situri şi, fapt de la sine înţeles, aranjarea acestora într-o succesiune evolutivă. Dacă distincţia dintre paleolitic şi neolitic va fi opera altui englez, John Lubbock (1865), Franţa va prelua rapid, prin activitatea paleontologului Ed. Lartet şi a foarte influentului său elev, Gabriel de Mortillet, stindardul cercetării arheologice a paleoliticului. Este epoca ce va aduce celebritatea neegalată a bazinului Dordogne şi va transforma sud-vestul Franţei într-o zonă de pelerinaj academic pentru toţi paleoliticienii lumii.

Lartet subdivizează epoca paleolitică pe criterii paleontologice şi defineşte mai multe epoci: a „ursului de peşteră”, a „elefantului şi rinocerului”, a „renului” etc., diviziuni pe care le consideră asemănătoare celor pe care arheologii vremii începuseră să le adopte (epoca de piatră, de bronz şi de fier) (Laming-Emperaire 1964: 170). Lartet credea că aceste secvenţe faunistice coincideau de o manieră exclusivă unor episoade geologice succesive. Se cuvine remarcat, însă, că schema sa era mult mai originală decât

lasă să se întrevadă structura sa geologică. Astfel, în Reliquiae Aquitanicae, rod al activităţii sale de cercetare - desfăşurată cu sprijinul material şi colaborarea unui capabil anticar, bancherul englez Henry Christy -, nu lipsesc exemplele etnografice extrase din viaţa triburilor native canadiene. Mai mult, deosebirile dintre solutreanul de la Laugerie-Haute şi magdalenianul de la La Madeleine, deşi unificate de o secvenţă faunistică considerată contemporană, sunt puse de cei doi, în premieră, fie pe seama diferenţelor etnice, fie pe seama specializării funcţionale a siturilor. Altfel spus, evoluţionismul lui Lartet era mult mai puţin dogmatic decât avea să fie cel al discipolului său, Mortillet (Sackett 1991: 114).

Acesta din urmă preferă o împărţire pe criterii culturale, după modelul lui Lubbock şi Worsaae. Mortillet, ca şi antropologii britanici şi americani, se inspira copios din moştenirea gândirii Luminilor şi credea că tărie în existenţa unui progres universal al umanităţii, care se manifesta în domeniul artelor, industriei şi al organizării sociale. Conferind valoare de lege acestei tendinţe spre progres, Mortillet asimila comportamentul uman legilor fizice ale lumii naturale (Olivier 1999: 180). Pe această platformă ideologică, metoda imaginată de el se baza pe aplicarea principiilor geologiei stratigrafice şi paleontologiei. Selectând un număr redus de artefacte diagnostice, strict caracteristice unei secvenţe stratigrafice, Mortillet va impune şi va lăsa moştenire arheologiei paleoliticului metoda „fosilelor directoare”, cu ajutorul cărora va edifica o succesiune de stadii de evoluţie tehnologică uniliniară, marcate de situri eponime. Secvenţele lui Mortillet erau prezumtiv însoţite de o la fel de neîntreruptă şi progresivă secvenţă de evoluţie antropologică indigenă (Richard 1989: 10-11). Acum apar „abbevillianul”, „aurignacianul”, „solutreanul” sau „magdalenianul”, stadii culturale acceptate încă de cercetarea contemporană. Rămâne cu atât mai surprinzătoare rezistenţa peste decenii a schemei sale, în condiţiile în care baza empirică pe care fusese construită era foarte fragilă: Mortillet ignora suveran majoritatea absolută a seturilor litice descoperite, selectând doar anumite artefacte. Spre deosebire de pionierii arheologiei scandinave, pentru Mortillet, în general, serierea artefactelor nu juca rol prea important, succesiunea erelor bazându-se mai mult de stratigrafie. Ceea ce nu îl va împiedica să urmeze foarte consecvent principiul „fosilelor directoare”, care îl va conduce pe Mortillet tocmai la neglijarea principiului stratigrafic. Astfel, dacă iniţial acceptă că aurignacianul (moştenit de la Lartet) este anterior solutreanului şi magdalenianului, el va integra acest tehnocomplex magdalenianului, pe motiv că posedă obiecte din os şi fildeş, în timp ce solutreanul ar moşteni, prin vârfurile bifaciale, elemente musteriene. Evident, această reîncadrare sfida dovezile stratigrafice, dar apărea coerentă cu uniliniarismul dezvoltării tehnologice. În final, aurignacianul va dispărea cu totul din schema lui Mortillet (Sackett 1991: 115-16.)

Fără îndoială, arheologia paleoliticului se afla, în perioada evoluţionistă, sub imperiul strict al paleontologiei şi geologiei: arheologii nu se interesau de modul în care trăiau oamenii epocii; cercetarea siturilor era, astfel, foarte sumară, din moment ce unitatea minimă de analiză era stratul geologic, şi nu solul de locuire, iar artefactele nu erau semnificative decât în măsura în care erau - sau deveneau - „fosile directoare”. Dar, în ciuda limitelor, acest subdomeniu moştenea prestigiul ştiinţific al disciplinelor naturale şi, mai ales, pe cel al centrelor de propagare, Franţa şi Anglia, foarte influente economic şi cultural în epocă. Din aceste motive, influenţa acestui model de cercetare se va extinde rapid, în detrimentul modelului scandinav, mult mai complet în curiozitatea lui pentru

oamenii preistoriei (Trigger 1989: 101). O relativă stagnare a arheologiei este determinată de credinţa că exemplele etnografice, luate în bloc, sunt suficiente pentru înţelegerea trecutului preistoric. Fac excepţie, din nou, arheologii scandinavi, care, în special prin Nilsson, utilizează analogiile etnografice doar pentru explicarea unor secvenţe comportamentale aparte, şi nu pentru corelarea generală a naturii diverselor ansambluri (Trigger 1989: 110). Încă din 1844, el redactează un memoriu în care afirmă ca indiscutabilă exitsenţa celor trei epoci. În fapt, Nilsson, care compară sistematic uneltele populaţiilor din Nordul Scandinaviei cu cele preistorice, propune ca noua disciplină să se numească chiar etnografie comparată (Laming-Emperaire 1964: 176-7).

Cu toate acestea, se ridica o firească întrebare: dacă evoluţia este regula istoriei umanităţii, dovedită de culturile ajunse în stadii dezvoltate, cum se poate atunci explica defazajul celorlalte grupuri umane? Rasismul părea să ofere răspunsul, iar romantismul îl pregătise deja.

Craniologia şi rasismulReacţia romantică ruinase deja multe din principiile iluministe. Regimurile

politice conservatoare, împreună cu partizanii intelectuali ai naţionalismului, vor contribui cu entuziasm la această perimare a moştenirii Luminilor, căreia îi cade victimă atât încrederea în unitatea psihică a umanităţii, cât şi pandantul ei, explicarea diferenţelor culturale pe seama climei. O idee alternativă prinde rădăcini acum: diferenţele dintre oameni şi culturi sunt cauzate de un substrat biologic particular, foarte rezistent la schimbare: rasa. Finkelkraut

Primul care închină patru tomuri acestei teze va fi contele Joseph Artur de Gobineau (1816-1882). Al său Essai sur l’inégalité des races humaines avea să exercite o influenţă de durată, ultimul epigon celebru fiind chiar Adolf Hitler.

Pe temeiul diferenţelor rasiale, unii autori ajung să se îndoiască de scenariile uniliniare propuse de antropologi. Ambiguitatea criteriilor antropologice lăsa un spaţiu larg prejudecăţilor, prin urmare ierarhizarea etnocentrică a raselor se manifesta cu atât mai intransigent în privinţa modului general de înţelegere a evoluţiei culturale. Faimosul istoric, E. Renan, teoretician al naţionalismului civic şi gânditor altminteri lucid, era convins că: „Aceste două rase (arienii şi semiţii) ne apar dintotdeauna ca fiind purtătoarele unui anumit grad de cultură. De altfel, nu exista nici măcar un singur exemplu de populaţie sălbatică şi care să fi trecut de la această stare la cea de civilizaţie. De aceea suntem nevoiţi să presupunem că rasele civilizate nu au traversat niciodată stare de sălbăticie, ci au purtat în ele însele, încă de la începuturi, germenii progreselor viitoare.” (cit. în Adam 1978: 23). Ideea unei generaţii spontanee - pandant al ideii că civilizaţia se afla in nuce în mâinile unei singure rase - gravita în mod evident în jurul paradigmei istorice creştine. Dificultăţile inerente acestei teorii, care trebuia să împace realitatea progresului, localizarea lui geografică, dar şi ideea unităţii naturii umane, pe care tocmai creştinismul o promovase, deschide drumul unei adevărate gnose a poligenezei. Ideea unei origini (şi creaţii) diferenţiate a raselor îşi găsise o expresie timpurie (1655) în ideile calvinului Isaac de La Peyrère. Dacă, în particular, tezele sale au fost retractate, aşa cum am amintit, sub presiunea autorităţilor ecleziastice, idei asemănătoare nu întârzie să se înmulţească, chiar din secolul al XVIII-lea, la autori ca Edward Long (1774) sau Charles White (1799), ultimul fiind convins, în ceea ce-l

priveşte, că rasele expun secvenţe diferite ale îndepărtării de primitivitate, progresie încununată, desigur, de europeni (Mihu 2002: 42-7).

În America, L. Agassiz, Josiah Nott şi George Gliddon atribuie poligenezei diferenţele dintre albi, amerindieni, chinezi şi negri. Tezele lor, deşi favorizau în general sclavagismul sudist, erau repudiate chiar şi în acest areal, de către creştinii devotaţi, pe motivul că nu respectau autoritatea biblică (Trigger 1989:113).

Teoriile rasiste înfloresc şi în Lumea Veche, prin operele lui J. C. Prichard, Th. Huxley, sau Ch. Darwin în persoană. Darwin încerca să susţină teoria originii evoluţioniste a regnului uman prin afirmarea unei diferenţe de statut biologic între diversele rase. Din acest motiv, el şi discipolii săi nu vor da ascultare vocilor izolate, deşi autoritare, cum era cea a lui Alfred Wallace însuşi, care susţinea, pe baza propriei experienţe etnografice, că inteligenţa altor rase nu diferă de cea a albilor, iar capacităţile mentale ale oamenilor nu sunt rezultatul selecţiei naturale (Trigger 1989: 113). Implicarea lui Darwin - deşi acesta nu tolera interpretarea diferenţelor rasiale pe principii de superioritate - care aduce prestigiul său de partea teoriilor rasiste, va conferi acestora un aer foarte respectabil: evoluţia culturală devine, astfel, o extensie - naturală şi inseparabilă - a celei biologice. În plus, teoria lui Darwin va pune autoritar capăt disputei dintre monogenişti şi poligenişti, în favoarea primilor: nu numai că originea umanităţii este unică, dar ea trebui căutată în direcţia unei forme de tranziţie antropoide (Jones 1997: 42).

În Franţa, rasismul îşi găseşte un avocat vehement în Paul Broca. În 1862, Broca este convins că rasa franceză este, în fapt, descendenta a două rase galice, una nordică, dolicocefală, „Kimris” şi una sudică, brahicefalii scunzi din sud, galii. Spre deosebire de arianismul german, Broca sugera că identitatea francez nu constă în limbă sau în „sufletul” lor etnic, ci în teritoriul ocupat de cele două rase, care au rezistat invaziilor mai târzii.

Către finele secolului, multiplicarea şi rafinarea măsurătorilor nu face decât să dilueze conceptul de rasă. Principalul discipol al lui Broca, Paul Topinard, se vede nevoit să conchidă, în 1891: „Rasa nu există în cadrul speciei umane... este un produs al imaginaţiei noastre şi nu o realitate brută, tangibilă... Oamenii par să prezinte numai variaţii individuale” (cit. în Demoule 1999: 193). Încă din 1873, Abel Hivelacque considera la fel de inadmisibilă ideea de a susţine naţionalitatea pe seama rasei, ca şi edificarea ei pe seama limbii. Pentru el, ca şi pentru Renan, naţiunea nu este un destin biologic, ci rezultatul voinţei colective şi al liberei asocieri.

Dar nobilele idei liberale încep să se clatine şi în Franţa, după victoria germană din 1871 şi, pe fondul recesiunii economice dintre 1873 şi 1896, al resentimentului şi al provocatoarei politici germane, naţionalismul se radicalizează şi aici. Arheologia franceză şi cea germană vor trece la braţ în veacul următor, sub umbrela unor ideologii naţionale opuse tocmai din pricină că avansau aceleaşi argumente (vezi Finkielkraut).

Osmoza dintre evoluţionism şi rasism îşi găseşte o foarte explicită exprimare în opera lui John Lubbock. Vecin şi emul al lui Darwin, Lubbock publică, în 1865, celebra Prehistoric Times, reeeditată de nu mai puţin de şapte ori până în 1913, şi devenită „cea mai influentă operă legată de arheologie publicată pe parcursul secolului XIX.” (Trigger

1989: 114). Lucrarea sa caracterizează foarte bine sinteza arheologică „victoriană”, amestecând descoperirile arheologice cu schiţe sumare ale societăţilor primitive ale epocii. Deşi invocă foarte puţine paralele între cele două seturi de informaţii - cum ar fi cele dintre uneltele eschimoşilor şi cele din paleoliticul superior, sau dintre fuegieni şi autorii movilelor de scoici scandinave (Trigger 1989: 115) -, iar descrierea etnologică se bazează pe principii geografice şi nu evoluţioniste, Lubbock este foarte devotat ideii uniliniarităţii progresului, de la care nu îl îndepărtează nici propria sa constatare că factorii de mediu pot produce mari variaţii între culturi. Şi, cum credea că europenii reprezintă produsul unei intensive evoluţii culturale şi biologice, lordul britanic nu ezită să picteze în tonuri întunecate oamenii culturilor primitive: puţini, copilăroşi, depravaţi, sclavi ai pasiunilor, incapabili să controleze natura sau să înţeleagă conceptele abstracte, cruzi şi - impardonabilă sfidare a valorilor victoriene - murdari. Optimist în ceea ce priveşte progresul, Lubbock vedea culturile primitive sortite pieirii, prin selecţia - deopotrivă culturală şi rasială - pe care o întreprindea expansiunea europeană. Incapabili să recupereze întârzierea culturală de care se făceau responsabili, primitivii deveneau total anacronici în contextul viitorului paradis terestru pe care educaţia şi progresul industrial îl pregăteau umanităţii - în uniformele coloniale, desigur.

Concluzionând, în opera lui Lubbock, nu se mai întrezărea nimic din încrederea în ameliorarea, prin educaţie, a condiţiei umane, aşa cum era aceasta preconizată de les philosophes. Ea reprezenta atât o sinteză a cunoştinţelor etnologice şi arheologice, cât şi, mai ales, o construcţie ideologică imperialistă, europocentristă şi colonialistă. Cum se afirmă îndeobşte „rareori începuturile sunt frumoase” şi, în acest sens, arheologia paleolitică şi etnologia sunt gemenii ştiinţifici născuţi în deceniile rasiste şi ale darwinismului social.

Tezele lui Lubbock nu aparţin vreunui avocat izolat al imperialismului britanic, ci comprimă o armosferă generală, larg împărtăşită în mai toate arealele în care colonialismul european se implanta printre comunităţi tradiţionale: America, Africa, Australia (Trigger 1989: 139-44). Conservatorismul, limitele rasiale şi incapacitatea de a inova fac parte din arsenalul invariabil de trăsături cu care Europa colonială gratula atât primitivii preistoriei, cât şi pe cei ai prezentului.

Doctrinele rasiale nu au reprezentat deloc apanajul exclusiv la programului evoluţionist, pentru că ele nu au ocolit nici cealaltă linie de cercetare, cea anticaristică. De altfel, într-o sinteză recentă, S. Jones împarte accepţiunile rasei pe parcursul secolului al XIX-lea în două tendinţe: cea a antropologiei fizice, foarte apropiată de anatomia comparată inaugurată de Cuvier, convinsă de imutabilitatea raselor şi, în general, de poligenism; cea de-a doua direcţie este cea reprezentată de direcţia “etnologică”, mai apropiată de lingvistica comparată, de tradiţiile naţionale, de cronologia creştină şi monogenism, tendinţă promovată de romantism (Jones 1997: 40-5). Apropierea de cele două programe sugerate de noi este evidentă. Indiferent de fundamentul teoretic, este cert că explicaţiile pe temeiuri rasiale au constituit principala formă de conceptualizare, interpretare şi clasificare a diferenţelor dintre oameni, pe întreaga durată a secolului al XIX-lea.

În acest context, este uşor de înţeles de ce arheologia preistorică embrionară, deşi aducea dovezi clare privind evoluţia culturală, se mulţumea să postuleze existenţa unei secvenţe uniliniare de evoluţie, completă în cazul europenilor, rolul culturilor arhaice - şi

eventual al raselor ce le corespundeau - fiind doar cel de a o recapitula. Datele etnografice veneau, în bloc şi fără rigoare, să completeze dovezile arheologice, ele însele reduse la un mic număr de „fosile directoare”. Nu exista decât un interes embrionar pentru diversitatea culturilor materiale, iar viziunea generală asupra preistoriei nu avea nimic de-a face cu istoria. Ea corespundea unei teleologii grăbite şi unei antropologii etnocentrice şi datora mai mult paleontologiei, geologiei, metisajului savant dintre evoluţionismul biologic şi cel cultural.

În cadrele unei distincţii venerabile, istoricii şi pionierii arheologiei evoluţioniste se ignorau, sau cel puţin evoluau pe culoare separate, iar anticarii ignorau descoperirile preistorice sau le considerau nedemne de savantul lor interes. Primul raport al lui Maury, cel care critica teoriile lui Boucher de Perthes, definea riguros arheologia ca o ştiinţă a antichităţii care se dispensează de documentele scrise. El se referă, însă, la metrologia antică, la gliptică, sculpturi, bronzuri şi mozaicuri, dar nu se gândeşte, spre exemplu, la antichităţile „celtice” şi cu atât mai puţin la cele pe care le agita cu entuziasm Perthes. La fel, filozofia epocii, deşi îngloba pozitivismul şi tot mai multe elemente sustrase din câmpul ştiinţelor naturale, nu părea interesată de implicaţiile noilor descoperiri. „Prima vârstă” a umanităţii din sistemul lui Comte se dispensa de probe şi se pierdea într-un ambiguu illo tempore (Laming-Emperaire 1964: 179-80).

Cu adevărat o disciplină autonomă, auxiliară cunoaşterii istorice va deveni preistoria abia la începutul secolului XX. Abia atunci alege ea să se desprindă de ambiţioasa moştenire evoluţionistă, pentru a se dedica diversităţii şi particularului cultural. Rasismul se va estompa treptat, uzurpat metodic de noul concept autoritar, cel de cultură. Replica acestea arheologii victoriene şi imperialiste va veni, ideologic, din partea naţionalismului, epistemologic din partea istoriei şi, geografic, din zona Europei centrale. Însă acest viraj teoretic şi metodologic nu va avea loc înainte ca cercetarea preistoriei să consume, pentru o vreme, fondul teoretic furnizat de antropologie şi fără a beneficia copios de pe urma moştenirii instituţionale lăsate de deceniile evoluţioniste.

3. Preistoria devine ştiinţă. Dimensiunea instituţională a programului evoluţionistÎn ciuda repetatelor eşecuri, la finele deceniului şase al secolului XIX, arheologia

preistorică era deja o ştiinţă: ea avea deja specialişti, reviste, congrese, metode şi chiar o bibliografie de popularizare. Însă validarea preistoriei ca disciplină ştiinţifică nu se putea rezuma la stabilirea unui registru de fapte pe care să le studieze sau la adoptarea unui set general de metode: era nevoie de recunoaşterea oficială din partea comunităţii ştiinţifice acreditate. În alţi termeni, era necesară crearea unui aparat instituţional autonom. Însă primele poziţii academice vor apărea abia la începutul secolului XX şi, chiar dacă preistoria a devenit subiect de studiu universitar încă din 1860, ea se reducea la cursuri ocazionale, hrănite de interesul personal al profesorilor de istorie, istorie a artei, antropologie, paleontologie sau geologie.

Cel mai potrivit exemplu în reprezintă activitatea antropologului francez Quatrefages, titular, din 1855, al catedrei de istorie naturală a omului în cadrul Muzeului de Istorie Naturală din Paris. Quatrefages credea că faptele umane, deşi specifice, sunt echivalente, în fond, comportamentelor instinctive ale animalelor; antropologia, care se ocupă de istoria omului ca specie şi ca individ, îngloba în mod firesc şi toate informaţiile aduse de arheologia preistorică. Publicaţiile de antropologie ale muzeului vor aduna, în

deceniile următoare, pe lângă studiile de antropologie fizică, şi cercetări dedicate paleoetnologiei preistorice. (Laming-Emperaire 1964: 182-3)

Că studiile preistorice nu dispuneau de un astfel de aparat instituţional, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, poate cu greu să surprindă, din moment ce spaţiul academic al noii discipline nu era încă pe deplin stabilit. Aşa cum am notat mai sus, filiaţia eterogenă a obiectului şi metodelor noii discipline o izola atât de istoriografie, cât şi de ştiinţele naturale - şi chiar de anticarismul care se transforma treptat în arheologie clasică sau a preistoriei post-neolitice. Pionierii disciplinei - burghezi, nobili de ţară, autodidacţi sau naturalişti, cu toţii, în fond, amatori - ezită ei înşişi în a alege numele potrivit pentru obiectul lor de studiu: paleoetnologie, în mediile italiene, paleoetnografie în cele scandinave. Lordul Lubbock, care ocupa el însuşi poziţii diverse - vice-preşedinte al Societăţii linéene, membru al Societăţii geologice şi preşedinte al Societăţii etnologice britanice - sugerează că studiile sale s-ar încadra etnologiei sau antropologiei. În 1889 încă Émile Cartailhac nu prea face deosebirea între aşa-numita antropologie preistorică şi arheologie. Deşi termenul de „paleoetnologie” va rămâne popular în cuprinsul Europei, la cumpăna dintre secole, sub influenţa lucrării lui Lubbock nomenclatura generală de preistorie se va impune, în cele din urmă, disciplinei. În ciuda aparenţelor, termenul nu este introdus în limba engleză de Lubbock, ci de scoţianul Daniel Wilson, în 1851 (Beck-Kehoe 1998: xiii). Noul nume va avea avantajul că încadra, sub o noţiune cu conotaţii mai degrabă cronologice, atât studiile de factură naturalistă, cât şi pe cele mai apropiate de paleoetnologie (Laming-Emperaire 1964: 177-8).

Instituţiile care ar fi putut găzdui primii preistoricieni nu erau, desigur, multe: muzee, universităţi, societăţi savante. În ceea ce priveşte muzeele, ele nu modifică, în general, principiile moştenite din evul anticarilor: deşi acumulează cu entuziasm artefacte preistorice, prezentarea oamenilor acestor timpuri revolute este covârşită de expoziţiile privind istoria naţională, primitivii actuali sau istoria naturală. Excepţie face Musée des antiquités nationales din Saint-Germain-en-Laye, care, desprinzându-se de intenţia lui Napoleon al III-lea, cea a unui muzeu dedicat antichităţii galeze, romane, greceşti sau feniciene, şi datorită lui Mortillet, va acorda un spaţiu important preistoriei, ca branşă aparte a arheologiei (Kaeser 2002: 173). În fapt, în 1862, Boucher de Perthes răspunde cererii exprese a lui Napoleon al III-lea şi donează o parte din colecţiile sale noului muzeu (Laming-Emperaire 1964: 172). În sens general, atât obiectul cercetării preistoriei, cât şi valorificarea ei expoziţională rămân asociate cu domeniul, mai larg, al antichităţilor naţionale, şi abia la începutul secolului următor vor fi fondate societăţi şi instituţii specializate.

Prima instituţie specifică a preistoricienilor a fost, în fapt, un jurnal: Materiaux pour l’histoire positive et philosophique de l’homme, lansat, în 1864, de Mortillet, şi al cărui prestigiu va depăşi cu mult graniţele Franţei. Doi ani mai târziu, apare, în Germania, Archiv für Anthropologie, urmat curând de Bullettino di Paletnologia italiana.

Această instituţionalizare naţională târzie a fost precedată, în fapt, de o organizaţie internaţională: Congrès International d’anthropologie et d’archéologie préhistorique, (CIAAP) fondat în 1865, şi care avea să joace un rol important în geneza disciplinei. Artizanii săi, elveţianul Eduard Désor şi francezul Gabriel de Mortillet, amândoi poligloţi şi cu o reţea de legături personale de dimensiuni europene, nutreau un adevărat ideal cosmopolitan şi visau o republică intelectuală a preistoricienilor de pe continent. Acest caracter de republică intelectuală, care aminteşte de umaniştii Renaşterii,

s-a demonstrat foarte eficient în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Relaţiile personale dintre diferiţii specialişti, care depăşesc regulat cadrele naţionale, au jucat un rol decisiv în validarea şi popularizarea ştiinţifică a descoperirilor preistorice. Activitatea lui Boucher de Perthes nu ar fi fost niciodată recunoscută fără girul prestigiului adus de geologii englezi. De altfel, patria lui Darwin, ea însăşi populată de elită academică solidară (Sherratt 2002: 151-57), avea să fie rezervorul permanent de validări ştiinţifice şi va ocupă un loc de frunte în promovarea şi cataliza ideilor evoluţioniste.

Această scară, la care raportau organizarea noii discipline, le-a permis celor doi să ocolească rezistenţa manifestă a unor instituţii naţionale. Mai mult, iniţiativa lor era chiar rezultatul unei intenţii explicite de îndepărtare a avocaţilor anticarismului din câmpul preistoriei. Disoluţia orizontului regional şi naţional al anticarismului a fost prin urmare deliberat urmărită de universalismul CIAAP (Kaeser 2002: 173). Excluderea anticarismului a avut consecinţe importate pentru viitorul epistemologic şi metodologic al preistoriei: în ciuda apetenţei necritice pentru etnografia populaţiilor primitive, această tendinţă excludea programatic orice sugestie derivată din istorie, texte biblice sau mitologie. Conform hotărârii scientiste promovate, rămăşiţele materiale ale trecutului puteau fi lăsate să vorbească singure, prin intermediul noilor instrumente conceptuale: stratigrafie, tehnologie, tipologie. În paralel şi complementar, cadrul cercetării se va alinia standardelor evoluţioniste: în contrast cu programul anticarist, fundamental interesat de definirea permanenţei diacronice şi a trăsăturilor esenţialiste ale culturilor individuale, evoluţionismul prefera cadrul explicatoriu al stadiilor succesive, valabil pentru umanitate ca întreg.

Timp de decenii, CIAAP s-a bucurat de un notabil succes, adunând preistoricieni, naturalişti şi amatori din întreaga Europă, întrunindu-se în Elveţia, Franţa, Anglia, Italia, Danemarca, Belgia etc., între 1865 şi 1912. Semnificativ, întâlnirile sale ocolesc Reichul german, oază a anticarismului, naţionalismului şi apologet al particularităţii. Vom remarca în continuare tocmai rolul pe care îl va juca arheologia germană în înlocuirea idealurilor CIAAP (Kaeser 2002: 176). În a doua jumătate a acestui interval, întâlnirile sale se răresc, dovadă certă a unui manifest declin, ce anticipa decesul deplin al iniţiativei de după primul război mondial. Raţiunile acestui declin sunt diverse, dar cu siguranţă că erodarea idealurilor cosmopolite şi amplificarea naţionalismul de fin-de-siècle a jucat un rol major. Oricum, cauzele interne sunt foarte importante pentru înţelegerea decăderii acestei iniţiative, din moment ce participarea la întâlnirile congresului începuse să sufere de caracterul tot mai ferm naţional al structurilor de cercetare a preistoriei. Ironic, această parcelare naţională a fost hrănită tocmai de CIAAP, prin exemplul de reuşită organizatorică pe care l-a oferit şi prin credibilitatea ştiinţifică câştigată pentru câmpul său de studiu (Kaeser 2002: 176). Mortillet şi istoricii francezi în Antiquity

În 1882, Alexandre Bertrand inaugurează la Şcoala de la Luvru un prim curs de „arheologie naţională”, care se dorea departe de clasicismul promovat de anticari. El se apleca de acum asupra „Galiei” şi chiar asupra primelor indicii ale activităţii umane aduse de paleontologie. Noul înţeles al arheologiei se făcea deja ecoul unor schimbări în spectrul istoriografiei franceze: pe lângă apariţia sociologiei, operele lui Lucien Febvre sau Henri Berr se îndepărtau treptat de istoriografia factologică romantică şi explorau domenii precum economia, tehnologia, demografia sau ritmurile de evoluţie ale societăţilor. În acest context, în care istoria însăşi depăşeşte cadrele narative înguste în care evoluase timp de secole şi îşi lărgeşte topica, aportul arheologiei, inclusiv al celei

preistorice, nu mai putea fi ignorat. Cu toate acestea, câmpul umanist se deschide mai greu preistoricienilor. E drept, Fustel de Coulanges însuşi îşi inaugurează, în 1880, cursul de istorie de la Collège de France prin prezentarea unor artefacte recuperate din palafitele elveţiene şi, în acelaşi an, Émile Cartailhac primeşte autorizaţia de a susţine un curs liber şi gratuit de preistorie la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona. Însă Cartailhac va mai aştepta două decenii pentru a susţine un curs similar la Facultatea de Litere şi abia în 1907 Camille Jullian va susţine o „Pledoarie pentru preistorie” în cursul său festiv de la Collège de France (Laming-Emperaire 1964: 184-6).

Creşterea interesului pentru patrimoniul arheologic, determinată atât de lărgirea bazei documentare a istoricilor, cât şi de maturizarea naţionalismului, a dus, în întreg cuprinsul Europei, la constituirea unor instituţii publice responsabile de excavarea şi protecţia acestuia.

Încet, dar sigur, tot mai încrezătoarele comunităţi de preistoricieni încep să se organizeze şi să penetreze universităţile. CIAAP îşi îndeplinise misiunea. El lasă moştenire preistoricienilor din întreaga Europă ideea unei identităţi profesionale proprii. În curând însă, înarmaţi cu un nou concept, cel de cultură, preistoricienii vor trece, în interiorul graniţelor naţionale, la subminarea programul evoluţionist al pionierilor disciplinei. Scurtă domnie absolutistă a evoluţionismului va lua sfârşit, istoria îşi va cere drepturile, iar vechiul program anticarist, de acum maturizat, va reveni în forţă pentru a impune preistoriei de la începutul secolului XX noi obiective - şi metode pe măsură. Deja pentru istoricii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cum sunt francezii Seignobos şi Lavisse, evoluţia istorică, de acum larg acceptată, se încarcă gradat cu o nouă conotaţie: principalul agent al civilizaţiei, treptată înstăpânire a omului asupra naturii, este naţiunea, mai exact statul naţional (Furet 2002: 142-3). Când Hegel vedea punctul terminus al evoluţiei istorice în statul prusac, el nu făcea decât să prefaţeze o teorie ce va deveni treptat tot mai populară. Creaţie de dată recentă a Europei moderne, statul naţional începe să fie tot mai mult privit ca punct final, natural al unei îndelungate evoluţii culturale regionale. Civilizaţia? Ea nu exista decât prin culturi, iar acestea nu respirau un aer autentic decât în state naţionale, unitare, centralizate. Istoria trebuia să probeze această teorie şi, pentru a o fortifica, ea se va deschide pentru a îngloba fiica rătăcitoare prin domeniul ştiinţelor naturale şi etnografiei, preistoria.