1. Activitatea financiară a întreprinderii şi condiţiile ei

exterioare

Una din cele mai serioase probleme a ştiinţei economice în perioada de

tranziţie este separarea teoriei finanţelor şi monedei într-o sferă aparte,

izolată de obiectul material al reproducerii. O asemenea înţelegere are

tradiţii adânci, implantate în sistemul administrativ de dirijare a economiei.

Pînă nu demult, banii se utilizau doar ca instrument de calcul, iar finanţele -

ca instrument al dirijării directive centralizate şi al redistribuirii plusvalorii

produse. Nu este întâmplător faptul că până în a doua jumătate a anilor 80

erau cercetători economişti, care refuzau sferei financiar -monetare orice altă

funcţie decât a mijlocului mai comod de calculare. Într-adevăr, în vechiul

sistem administrativ nimeni (la nivelul agenţilor economici) nu ducea lipsa

finanţelor. Era important de a obţine în cadrul planului fonduri de bunuri

materiale. Creditarea bancară purta un caracter garantat, contra unei dobânzi

simbolice. Normativul fondului de rulment era finanţat din conturi bancare

specializate cu rambursarea automată din venitul înterprinderii. Finanţele nu

năşteau dificultăţi agenţilor economici şi era firesc de izolat finanţele

„socialiste” într-o sferă specifică, care are puţină influienţă la desfăşurarea

proceselor economice reale.

Actualmente, se observă o altă extremă - separarea finanţelor se

produce din motivul conştientizării importanţei lor primordiale în procesele

economice. Are loc fetişizarea finanţelor ca domeniu de activitate

economică. Exemplu elocvent pot servi programele de stabilizare financiară

frecvente, care nu iau în considerare evoluţia proceselor materiale de

reproducţie. Stabilizarea financiară, ca condiţie obligatorie a stabilităţii

economice, reiese din teoria monetaristă. Ne vom mai reîntoarce la această

ipoteză. Aici, doar vom menţiona următoarele. Într-o economie autonomă

aşa o stabilizare e imposibilă. Faptul acesta, la părerea mea, nici nu cere

dovezi, datorând banalităţii sale. Stabilitatea financiară poate fi bazată doar

pe creşterea economică stabilă. Altfel e nevoie de o sursă externă, care ar

susţine această stabilitate.

Atât în primul, cât şi în al doilea caz - sfera monetar - financiară poate

avea o influienţă distructivă asupra economiei. Exemplu mai elocvent poate

servi economia Republicii Moldova în anul 1994. După introducerea valutei

naţionale începe practicarea unei politici financiar-monetare dure,

caracterizate prin restrângerea monetară, limitarea posibilităţilor sistemului

monetar de emitere şi respectarea strictă a principiului efectuării cheltuielilor

în sfera bugetară, în exclusivitate, din veniturile obţinute. Marcăm, că în

acest caz, în primul rând suferă producătorul naţional, fiind nevoit să suporte

toate greutăţile funcţionării în condiţiile inflaţiei cheltuielilor şi reducerii

puterii de cumpărare a populaţiei. Produsele de import, fiind din zona

valutelor stabile, cel puţin, n-au probleme cu inflaţia cheltuielilor. În

consecinţă sistemul financiar impune reducerea preţului de echilibru aproape

la nivelul preţului de cost. A început procesul de stocare a mărfurilor la

depozitele întreprinderilor, de încetinire şi chiar de stopare a ciclului de

producţie. Nivelul producţiei scade, cu toate premisele de stabilizare create

în 1993.

Alt caz - la elaborarea Prognozei de stat a dezvoltării social-economice

nu se lua în considerare posibilitatea modificării politicii financiar -

monetare şi s-a reieşit doar din tendinţele formate în desfăşurarea proceselor

materiale, ca urmare, în prognoza oficială s-a admis o sporire cu 30% de la

nivelul real. În general, metodica elaborării prognozelor dezvoltării social-

economice trebuia adaptată la condiţiile reale de tranziţie. Până recent se

proceda în felul următor: se prognoza volumul material al producerii

reieşind din tendinţele formate; se estima de experţi indicile preţurilor pe

perioada ulterioară; se calculau volumele materiale în expresie valorică. Este

evident, că veridicitatea acestei metode depindea de veridicitatea tendinţei

calculate şi de prolongarea condiţiilor externe activităţii de producere în

perioada de prognoză. În realitate lipseşte şi prima şi a doua condiţie. Logic

ar fi de pornit de la aprecierea situaţiei financiare şi monetare; impactului lor

asupra activităţii economice şi de ajuns la volume materiale prognozate.

Aceste exemple denotă posibilele consecinţe ale evaluării greşite a

efectelor economice ale politicii financiar-monetare. Altă consecinţă este, că

abordarea problemei stabilizării financiare izolat de baza materială poate

conduce la rezultate neaşteptate. Politica financiar-monetară formează

mediul şi regulile conform cărora se efectuiază influenţele materiale, ea

poate atât sprijini, cât şi a se opune activităţii economice materiale. Altfel,

indiferent de faptul cum noi apreciem efectele politicii financiar-monetare,

reacţia sistemului economic este determinată univoc de această politică.

Să analizăm mai detaliat categoria finanţe şi monedă. Au avut loc multe

discuţii ştiinţifice privind determinarea „sferelor de influienţă” şi

interacţiunii acestor indicatori. Cu toate că aceste categorii sunt din domenii

megieşe ale ştiinţei şi practicii economice - ele diferă considerabil şi ar fi

greşit să fie identificate. Identificându-le se pierde specificul finanţelor ca

parte funcţională a proceselor de reproducţie, atât a fiecărui circuit aparte,

cât şi a celui integral. Vorbind altfel, finanţele sunt ciclice, iar moneda - nu.

Pe de altă parte, declarând, că aceste două categorii nu au nimic comun,

admitem o mare greşeală. Finanţele sunt parte inalienabilă a circulaţiei

monetare globale.

Finanţele şi moneda - sunt forme înrudite ale circuitului global monetar

şi ale celui de reproducţie, care transvazează reciproc în circuitul permanent

... M - F - M ... 1.1

În sistemul economic socialist distanţa între aceste două noţiuni era

mare. Ştiinţa economică socialistă diferenţia banii în conturi de banii în

numerar şi, corespunzător, circuitul banilor în numerar de circuitul banilor în

conturi. Accentul se punea pe circuitul în numerar, el fiind important pentru

asigurarea stabilităţii puterii de cumpărare a populaţiei. Iar de noţiunea

„finanţe” este mai aproape circuitul banilor în conturi.

Politica financiar-creditară este acţiunea orientată spre macroindicatorii

de intrare de bază, în scopul obţinerii valorilor globale scontate a

macroindicatorilor de ieşire. În acest context e foarte important faptul, că

fluxurile şi procesele financiare şi monetare sunt în strînsă corelare,

provocând reciproc serioase perturbări. Întradevăr, în ultimul timp sunt mai

frecvente învinuirile la adresa politicii fiscale a statului. Se declară, că

povara fiscală e atât de grea, încât frânează activitatea economică, blochează

comercializarea producţiei, contribuind la depăşirea considerabilă a preţului

întreprinderii celui de echilibru. Foarte mulţi factori pot influenţa producerea

şi preţul de realizare numai din partea politicii financiare şi monetare. Pentru

a face concluzii obiective aceşti factori trebuiesc studiaţi. Cauza poate fi în

condiţiile creditării din partea băncilor, în modul de reevaluare a fondurilor

fixe a întreprinderilor, în proporţiile circuitului monetar, în nivelul

impozitării şi în multe altele. Mai precis, în sfârşit, vom ajunge la concluzia

că cauza e în combinaţia factorilor menţionaţi.

Stocarea producţiei la întreprinderi are loc din motivul politicii dure a

„restrângerii monedei”, care, limitând cererea solvabilă, reduce unilateral

preţul de echilibru. La rândul său, excesul de mărfuri dereglează ordinea

încasării impozitelor de către buget. Bugetul nu-şi poate îndeplini

obligaţiunile, reducând prin aceasta şi mai mult cererea de consum, etc.

Astfel, obiectul politicii financiar-monetare serveşte categoria generală

finanţe şi monedă. În acest sens, în continuare totdeauna vom avea în vedere,

că la elaborarea şi promovarea politicii financiare şi monetare sunt în strânsă

corelaţie. Această condiţionare reciprocă strânsă face, efectiv, neîntemeiată

cercetarea separată a componentelor susmenţionate. La cercetarea problemei

formării preţului de cost, preţului de comercializare şi a corelării cu preţul

de echilibru de piaţă acest fapt se observă. Este destul de dificil de a se

pronunţa univoc referitor la motivul depăşirii preţului de realizare pe cel de

echilibru de piaţă. Poate e din cauza, că este sporită ponderea impozitelor

indirecte, inclusiv în preţul de cost sau în preţul de comerecializare, sau

politica restrângerii monetare prea dure a provocat reducerea nejustificată a

cererii solvabile sub nivelul normelor fiziologice. În acest caz, e evident, cât

de mare poate fi eroarea în cazul abaterii de la componentele înrudite ale

sferei financiar-monetare.

Experienţa stabilizării economiilor perioadelor de tranziţie relevă, că

cererea globală, de regulă, pe parcursul unei perioade îndelungate întârzie

faţă de oferta, ce serveşte drept „stimulant” suplimentar pentru reducerea

producţiei. Pe de altă parte, cererea internă nu poate depăşi oferta, dacă

numai nu există în sistem o sursă nelimitată de valută - forte pentru

susţinerea importului. Aceste idei perfect se potrivesc la descrierea situaţiei

actuale din economia României. În fond, aici, direct se evidenţiează cauza

problemelor de desfacere a produselor naţionale.

Să examinăm unele mecanisme de legături directe şi indirecte ale

componentelor sistemului financiar-monetar. Drept punct de pornire luăm

mărimea încasărilor fiscale. Astfel, în cazul lipsei izvorului de finanţare

exterioară sau interioară din surse extraordinare, Guvernul e nevoit să

mărească povara fiscală a agenţilor economici. Aceasta conduce la un efect

dublu. În primul rînd, în urma eficienţei joase se reduce activitatea de

producţie. Pentru menţinerea eficienţei o parte a ciclului de reproducţie

oficial se transferă în sfera subterană şi, natural, nu se ia în considerare de

organele statistice şi fiscale. În al doilea rând, potenţialul reproductiv al

activităţii economice legale se reduce şi devine insuficient. Şi în primul caz,

şi în al doilea, cu careva pas de întârziere, se reduc veniturile curente ale

bugetului şi, ce este deosebit de important, cele de perspectivă. Aceiaşi

situaţie e şi cu impozitele indirecte. Aici perioada de întârziere e mai mică,

iar mecanismul legăturii inverse funcţionează în modul următor. Majorarea

impozitelor indirecte provoacă creşterea presiunii asupra consumatorilor,

care acum trebuie să plătească mai mult pentru sortimentul de consum

standard. Aceasta sporeşte cerinţele inflaţioniste faţă de Guvern, care, la

rândul său, e impus să ia decizii privind majorarea salariului minimal şi

respectiv indexarea pozitivă a veniturilor, ce conduce la creşterea cerinţelor

faţă de volumul de cheltuieli ale bugetului.

De rând cu funcţiile finanţelor cunoscute, vom examina încă una, şi

anume - de reglator al tensiunii sociale în societate. Anume ignorarea acestei

funcţii, în opinia noastră, determină încercările nereuşite ale abordării pur

monetariste de soluţionare ale problemelor perioadei de tranziţie.

Fără a pretinde la determinarea formei concrete a relaţiei funcţionale, în

general, ni se pare posibil de a accepta ipoteza despre faptul, că

„temperatura” tensiunii sociale e în dependenţă directă de doi factori: de

mărimea devierii coşului minimal de consum de la mărimea salariului

minimal, deasemenea, de ponderea cheltuielilor pentru întreţinerea

ministerelor de forţă în structura cheltuielilor bugetului. Bineînţeles, aceste

funcţii nu sunt continue şi admit disproporţii. Totuşi, aceste dependenţe

există şi trebuie luate în considerare. Cercetarea impactului financiar şi

monetar asupra activităţii economice, mai ales în condiţiile tranziţiei, nu va

fi adecvată realităţii fără de a ţine cont de această funcţie a finanţelor.

Să ne referim la sfera monetar-bancară. Actualmente ea se analizează

ca fiind ceva separat, ce are funcţiile sale speciale, izolate de problemele de

reproducerii economice. Se declară, că funcţia Băncii Naţionale este

asigurarea economiei cu volumul necesar suficient de masă monetară,

abstractizându-se de problemele pur economice ale ţării. Totuşi, politica

monetară nu este şi nu poate fi indiferentă faţa de procesele economice.

Chiar mai mult, activitatea economică e supusă perturbărilor politicii

monetar-bancare, deseori, celor negative. Încercăm să argumentăm această

afirmare.

În condiţiile crizei financiare în România s-a creat o situaţie economică

nouă. Se promova o politică dură de menţinere a limitelor deficitului

bugetar. Volumul masei monetare în ţară se menţinea artificial la un nivel

mai jos de necesităţile economiei. Aceasta a creat situaţia de presiune asupra

pieţei de consum şi de reducere artificială a cererii de consum. A apărut

tendinţa de reducere a preţurilor de comercializare, cu toate că, preţurile noi

nu asigurau rentabilitatea necesară. Agenţii economici n-au putut evalua

apriori şi anticipa asemenea politică financiar-monetară. Aşteptările

inflaţioniste sunt încă mari şi domină în lupta pentru creditele comerciale.

Aceasta a condus la faptul, că întreprinderile mai consideră admisibile

dobânzile din perioada precedentă. În consecinţă, a crescut preţul de cost al

producţiei pe contul dobânzilor majorate, precum şi a altor factori

(scumpirea factorilor energetici). Acesta este un exemplu, cum politica

bancară poate contribui la dezavantajarea activităţii economice.

Pentru o cercetare serioasă şi eficientă a sferei financiar-monetare, e

acceptabilă doar abordarea complexă, când se cercetează concomitent toate

componentele ei în diversele forme de existenţă şi modalităţi de interacţiune.

Măsurile modificărilor structurale sunt îndreptate spre diminuarea

disproporţiilor între cererea globală şi volumele de producţie. Trebuie

înlăturate denaturările între preţuri şi cheltuielile limită, ce au apărut în urma

liberalizării totale a importurilor, soldul balanţei de plăţi fiind negativ.

Majorarea preţurilor la resursele energetice a provocat creşterea

preţurilor produselor, aşa numita inflaţie a cheltuielilor. Problema e doar

aceea, ce parte a creşterii cheltuielilor se răsfrânge asupra preţurilor şi care

sunt suportate de întreprindere sub formă de micşorare a beneficiului.

Aceasta depinde de politica economică, nivelul concurenţei şi gradul de

echilibrare a pieţei. Slăbirea controlului asupra politicii creditar-monetare

conduce la creşterea masei monetare, a cererii şi, drept rezultat, apare

cererea inflaţionistă reflectată în preţuri.

Un moment important este aşteptarea schimbării preţurilor în viitor de

către consumători. Aşteptarea modificării preţurilor influenţează evident

starea actuală şi mobilitatea preţurilor. Modelarea aşteptărilor şi a

consecinţelor lor prezintă un interes pentru descrierea efectelor, ce au loc în

sfera monetară. Sfera monetară e deosebit de susceptibilă la evenimentele şi

fenomenele, care la prima vedere, n-au nimic comun cu ea. Iarna friguroasă,

celelalte condiţii rămânând neschimbate, sporeşte cererea la îmbrăcăminte

caldă şi resurse energetice, etc.

Comportamentul preţurilor este puternic influenţat de cursul valutar. Cu

cât e mai puţin flexibil sistemul cursului valutar, cu atât mai mult creşterea

cererii se reflectă asupra epuizării resurselor valutare, şi nu asupra creşterii

preţurilor. E de remarcat, că aceasta afirmaţie e justă doar la moment,

deoarece creşterea cursului valutar implică modificarea ulterioară a

preţurilor.

Factorii, ce influenţează producţia în perioada de tranziţie de la

metodele administrative de dirijare la cele de piaţă sunt:

gândirea economică administrativă are un caracter inert, care frânează

reacţiile la influenţa pieţei. Altfel, rigiditatea restricţiilor bugetare sau

este insuficientă, sau nu se concepe ca suficient de dură. Pericolul

falimentului nu se percepe ca realitate;

schimbarea preţurilor relative şi influenţa concurenţei exterioare,

politica financiară iraţională duc la aceea, că o parte din producţie nu

poate fi vândută pe piaţă la preţuri ce acoperă cheltuielile.

Abordarea metodologică a categoriilor de finanţe şi monedă bazată pe

circuite de reproducere este denotă următoarele. Întreprinderea se manifestă

ca subiect al venitului net. Şi doar la limitele lui ea îşi poate permite riscul

economic, dispune de mobilitate economică şi structurală. Evident, astfel de

întreprindere nu se poate administra eficient.

De aici conchidem, că întreprinderea noastră nu e pregătită pentru

relaţiile de piaţă. Condiţia de bază a acestei pregătiri constă în faptul, că

întreprinderea trebuie să dispună de un asemenea capital, care iar permite

includerea organică în circuitul capitalului social total, a capitalului unic sau

ceea ce-i echivalent - în sistemul proporţiilor impuse de piaţă.

A dirija economia - înseamnă a dirija reproducerea, evoluţia, circuitul.

Se impune prezenţa interacţiunii, transvărsării reciproce a diferitelor pieţe:

de mărfuri, financiare la diverse niveluri. Piaţa totdeauna prezintă legătura

dintre producţie, consum, schimb.

Dacă fazele reproducerii sunt dereglate, atunci nu funcţionează nici

mecanismul capitalizării venitului: lipseşte eficienţa în sfera serviciilor

financiare, bursele de fonduri primare şi secundare. Fără acestea venitul

aparent se rupe de producţie şi rezultatele ei şi capătă tendinţa de creştere

drept scop în sine. Astfel, a dirija e posibil doar prin dirijarea ciclului. Fără

schimbarea ciclică a generaţiilor de tehnică şi tehnologie e imposibilă orice

dezvoltare stabilă.

Creşterea economică se va baza pe un sistem echilibrat de reproducere

a circuitelor: a capitalului social şi a produsului social, derivat din ultimul şi

drept consecinţă- evoluţia veniturilor de consum. Dacă luăm în considerare

acest aspect al reproducerii, atunci problema constă, pe de o parte, în

decentralizare, pe de alta - în înlocuirea macrosubiectului administrativ prin

altul economic. Astfel, vorba este de înlocuirea unui macromodel prin altul,

căruia îi sînt accesibile nivelul strategic contemporan al economiei, adică

este realizabilă reglarea ciclică a creşterii economice în limitele întregii

economii prin intermediul pârghiilor financiar-monetare. De aici rezidă

necesitatea însuşirii de către societatea noastră a economiei de piaţă, unde

lipseşte monopolul statului, dar este prezent altul - monopolul capitalului.

În ce priveşte nivelul strategic al economiei naţionale, în limitele

economiei de piaţă el se separă de nivelul curent al concentrării proprietăţii,

prin urmare, a monopolului capitalului. Concentrarea trebuie să cuprindă

într-adevăr centrele strategice ale economiei. Anume această circumstanţă

transformă monopolul capitalului în premisă de democratizare a pieţei şi

concurenţei capitalurilor, ce servesc drept mecanism de reproducere reală în

baza alternativă a acelui nivel de eficienţă, de care potenţial dispune

concentrarea strategică a capitalului. Pe de altă parte, caracterul strategic al

concentrării proprietăţii diferă de concentrarea producţiei şi al ofertei de

mărfuri. Ultima trebuie să corespundă strict nivelului tehnologic

contemporan şi să fie flexibilă. Aceasta se poate realiza, în primul rînd, prin

răspândirea largă a formei acţionare a capitalului. Ea mai are şi un sens

social-economic deosebit: anume ea poate servi drept bază a mecanismului

democratic de capitalizare a veniturilor, antrenînd mai multi membrii al

societăţii în deţinerea capitalului.

Astfel, economia de piaţă, spre deosebire de economia cu „simplu”

piaţă are două particularităţi deosebite. În primul rînd, pentru ea este

caracteristică îmbinarea circuitului şi rotaţiilor capitalului de produse şi

venituri la toate nivelele economiei naţionale. În al doilea rînd, ea dispune de

doi poli de centralizare: polul capitalului (sistemul financiar-monetar este

mecanismul lui) şi polul reglementării sociale de către stat - drept mecanism

serveşte sistemul fiscal şi bugetar. Capitalul aici formează sistemul de

legături al autoreglării economice a economiei naţionale, iar statul -

reglementarea socială.

Piaţa de consum, unde se realizează producţia fabricată, se

caracterizează prin doi contragenţi. Pe de o parte, obiectul economic tip, care

formează cantitativ oferta globală, pe de alta - consumatorul generalizat,

care formează cererea globală. Mărimea cererii solvabile este determinată de

volumul veniturilor. Venitul consumatorului global se formează din trei

surse comasate: activităţi economice productive, fonduri sociale ale

Guvernului, activităţi economice subterane. Luând în considerare că în

condiţii normale primele două surse derivă din activitatea obiectelor

economice - existenţa corelaţiei inverse în acest lanţ e evidentă.

Perturbările în activitatea obiectului economic tip în condiţiile de piaţă

sunt provocate de către Guvern, care prin lege formează resricţiile

mecanismului economic, inclusiv a celor fiscale. Povara fiscală din partea

Guvernului acţionează în două direcţii. Pe de o parte - asupra

consumatorilor, denaturând cererea solvabilă prin intermediul impozitelor

indirecte. Pe de alta - asupra activităţii obiectelor economice, deposedându-

le de o parte de mijloace pentru dezvoltare, prin impozite directe. În acest

lanţ vom conchide, că impozitele indirecte, influienţînd volumele de

realizare, provoacă daune activităţii curente a întreprinderii; impozitele

directe provoacă daune problemelor de dezvoltare strategice.

Noi simplificăm schema conştient, luând în considerare anume

variantele de influienţă sus-menţionate. Într-adevăr, impozitele directe, fiind

parţial puse pe umerii consumatorilor prin majorarea preţurilor -

influienţează realizarea curentă. La rândul său, impozitele indirecte,

transmiţând statului o parte din excedendul de producţie, bineînţeles,

influienţează direct şi perspectiva.

O analiză aparte necesită politica bugetară, unde ar trebui să se

găsească echilibrul între posibilităţile şi necesităţile statului. Cel mai

important moment aici este faptul că necesitatea de primă importanţă a

statului este menţinerea stabilităţii sociale. Prezintă un mare interes

formularea şi investigaţia problemelor raportului optimal între posibilităţile

investiţionale ale bugetului şi conţinutul minimal admis al funcţiilor

stabilităţii sociale.

A doua supraputere, de rând cu Guvernul, care formează condiţiile de

funcţionare ale economiei, este Banca Naţională, care determină politicile:

monetară, creditară şi de emitere. Aici, deasemenea, trebuie deosebite

sistemele economice stabile, unde viabilitatea sistemului bancar este

determinată în cea mai mare măsură de eficienţa economiei, decât de

construcţiile bancare artificiale. În ţara noastră efectul invers al economiei

asupra sistemului bancar este slăbit în urma existenţei unui flux destul de

mare de finanţare externă. Nu e bine din motivul, că având o mare

posibilitate de influienţă asupra economiei, băncile practic nu recepţionează

semnalele opuse. Totuşi, de luat în considerare politica monetar-creditară e

necesar atât din punctul de vedere al pieţei de consum, cât şi a problemelor

dezvoltării întreprinderilor.

Măsurile întreprinse în vederea stabilizării producţiei industriale în

limitele sistemului reglementării de stat existent au adus anumite rezultate.

În ultima perioadă devine mai lent declinul producţiei, e stopată creşterea

datoriilor de plată şi a creanţelor, în careva măsură se reduc rezervele de

produse finite la depozitele întreprinderilor.

Ineficienţa eforturilor reformatoare privind stabilizarea economiilor în

tranziţie e caracteristică absolut pentru poate ţările comunităţii mondiale.

Acest fapt e determinat, în primul rând, de nereuşita prelevării

caracteristicilor specifice de bază ale economiilor de acest tip. În opinia

noastră, particularitatea distinctivă a acestora sunt divergenţele punctelor de

vedere ale proprietarului şi managerului, ce efectuează administrarea

proprietăţii încredinţate, decalajul cărora creşte pe parcursul reformelor

economice. Managerul angajat trebuie să administreze proprietatea

stăpânului în condiţiile gestiunii şi controlului total. Crearea condiţiilor unui

asemenea control e permanent în atenţia opiniei publice şi a statului în

diferite părţi ale lumii. Managerul, dacă nu evident, atunci inconştient, tinde

spre utilizarea dreptului temporar de posesie a proprietăţii străine în interese

proprii. Acesta-i un fenomen obiectiv şi caracteristic pretutindeni. Chiar şi în

cele mai dezvoltate ţări uneori au loc scandaluri, legate anume de acest

eveniment.

Nici un stat în lume nu rămîne indiferent la soarta contractelor de

management privind administrarea întreprinderilor mari şi medii, de toate

formele de proprietate. Totodată se stabilesc cerinţele faţă de nivelul

pregătirii profesionale şi indicatorii financiari - de producţie rezultativi. În

acest context, se prezintă deosebit de actuală adoptarea de către Parlament a

legii „Cu privire la contractul de management” cu atribuirea dreptului,

pentru perioada de tranziţie, de aprobare a candidaturii managerului în ce

priveşte aprecierea pregătirii profesionale. La nivel de Parlament trebuie

recomandată stimularea managerului prin dreptul de a pretinde la un procent

stabil de beneficiul obţinut. Concomitent, de înăsprit controlul şi

responsabilitatea în vederea respectării disciplinii financiare.

Astăzi e recunoscut faptul, că întreprinderile nu pot efectua nici măcar

reproducerea simplă în mediul economic, creat de legislaţia în vigoare.

Încercările de impunere a întreprinderilor de aşi îndeplini pe deplin

obligaţiunile faţă de stat, bănci şi alţi creditori prin blocarea conturilor

bancare au condus la utilizarea în masă în activitatea economică a

decontărilor în numerar şi a conturilor de decontare a altor întreprinderi,

deseori de peste hotarele ţării. În practica mondială e cunoscută doar o

singură metodă de control a activităţii financiare a întreprinderii - controlul

circulaţiei mijloacelor băneşti prin intermediul conturilor bancare. Astfel,

problema finanţării activităţilor, în exclusivitate prin conturi bancare ale

întreprinderilor devine primordială. Până la soluţionarea ei trebuie redusă

presiunea asupra întreprinderilor, prin prolongare a datoriilor faţă de buget,

fondul social şi bănci.

În asamblu, sistemul bancar existent, e orientat spre finanţarea doar a

afacerilor cu viteză ridicată de rotaţie şi nu-i destinat pentru soluţionarea

problemelor finanţării proiectelor investiţionale, atât în ce priveşte reutilarea

tehnică, cât şi crearea producţiilor noi.