Cântarea monodică psaltică în Biserica

Ortodoxă

Muzica bisericească în dezvoltarea culturală româneasca

Cu toate că istoria muzicii nu ne-a conservat date amanunţite despre muzica

bisericească la români până în secolul al XVII-lea, totuşi, din monumentele gasite în ţara

noastră, ne putem convinge că de când există religia şi Biserica Ortodoxă la români,

totdeauna a existat şi muzică bisericească. Vom prezenta în continuare câteva dovezi care fac

referire la această afirmaţie.

Un aspect foarte important îl constituie descoperirea în bibliotecile, arhivele şi

muzeele din ţară şi chiar de peste hotare a unui număr impresionant de mare de manuscrise

muzicale bizantine: Lecţionarul de Evanghelii de la Iaşi – sec. XI, trei Stihirare: Iaşi,

Bucureşti şi Putna, şi în alte centre româneşti de cultură, ca Suceva, Braşov, Făgăraşi, Neamţ,

etc.

Mulţi domnitori şi mitropoliţi înfiinţau şcoli unde se învăţa cântarea bisericească şi

sunt documente prin care ei solicitau altor comunităţi ortodoxe să trimită dascăli cu voci

frumoase pentru a învăţa cântările pe cei de aici.

Arhidiaconul Paul de Alep, desciind călătoria sa prin Muntenia, spune despre cântarea

bisericească: „Formele de serviciu bisericesc şi cântările la munteni, sunt admirabile; căci

românii sunt creştini buni şi cu adevărat religioşi”, iar în alt loc, vorbind despre cântăreţii de

la biserica domnească din Târgovişte, zice: „Canonul Paştelui a fost cântat pe psaltică în mod

foarte plăcut, atât pe greceşte cât şi pe româneşte”. Principele Dimitrie Cantemir, descriind

ceremoniile curţii domneşti a Moldovei de la începutul secolului al XVIII – lea, vorbeşte de

corul cântăreţilor moldoveni şi de corul cântăreţilor greci, iar cântările bisericeşti erau în două

limbi: greacă şi slavonă.

Se poate observa din cele expuse că muzica bisericească a existat la români din

timpuri foarte vechi şi că în bisericile noastre se cânta slavono-româneşte, cântare conservată

de călugării slavi, şi greceşte, cântare cultivată de greci prin mănăstirile şi bisericile ocupate

de ei. Se cânta slavono-româneşte pentru că limba slavonă predomina în ţara şi Biserica

noastră încă de la începutul secolului al IX-lea, astfel şi cântarea bisericească a împrumutat

multe faceri slavone. Însă muzica, ca şi limba, nu şi-a pierdut cracterul ei naţional şi, începând

cu tipăriturile din slavonă în română a cărţilor serviciului divin din secolul al XVII – lea, a

început a se aplica şi melodia la textul cântărilor româneşti. Cântarea grecescă a început a fi în

uz în Biserica noastră începând cu căderea Constantinopolului (1453), deoarece Bisericile

Ortodoxe din Orient erau subjugate şi jefuite, iar clerul bisericesc fiind persecutat, găsea azil

în Ţările române. Fiind bine primit, clerul bisericesc, care era format în mare parte din greci,

ajunse a ocupa aproape toate mănăstirile noastre.

Cântările Bisericii noastre în secolele trecute au fost cele ale Bisericii greceşti, iar

sistemul scrierii şi al executării cântărilor noastre bisericeşti a fost cel sistematizat de Sfântul

Ioan Damaschin şi perfecţionat de Ioan Cucuzel. Prin urmare, de la Constantinopol, împreună

cu învăţătura creştin – ortodoxă şi cu organizarea bisericească, s-a adoptat şi cântarea

bisericească ortodoxă sau bizantină, care s-a păstrat în Ţările române cu aceleaşi variaţiuni şi

schimbări ale cântărilor de acolo. Faptul că notaţia muzicală, ehurile, într-un cuvânt întreaga

strucutură a muzicii conservate în cele peste 200 de manuscrise muzicale vechi aflate în ţară

sunt în uz şi în Bizanţ, confirmă că relaţiile românilor cu Bizanţul şi cu Athosul au determinat

nu numai împrumuturi, şi au avut şi o dorecţie inversă: muzica de cult de tip bizantin creată în

Ţările române a fost cunoscută şi peste hotare, unele cântîri fiind preluate de popoarele vecine

ortodoxe.

Primele menţiuni despre executarea muzicii bizantine în limba română se păstrează

din secolul al XVII – lea, iar la începutul secolului al XVIII – lea se consemnează săvârşirea

integrală a Sfintei Litughii în limba română la Bucureşti, urmând ca de acum înainte cultul

nostru, împreună cu cântarea bisericească să se săvârşească în limba română.

Primul manuscris de muzică în limba română „ Psaltichie românească” apare in 1713,

scris de Filotei sin Agăi Jipei, dascăl la Mitropolia Bucureştiului. Acest manuscris are o mare

însemnătate pentru cultura şi arta românească, el marcând documentar nu numai momentul

introducerii limbii române în cântarea religioasă, în cântările de strană, acolo unde muzica are

o mare pondere.

Cu toate că muzica psaltică în timpul secolului al XVII – lea ajunsese în Biserica

nastră la cel mai înalt grad de dezvoltare şi perfecţionare, la începutul secolului al XVIII – lea,

în timpul domniilor fanariote, muzica noastră începuse a fi înlocuită ci influenţe din muzica

turcească de la călugării şi preoţii greci aduşi din Fanar de domnitorii Ţărilor române. La acea

vreme toate instituţiile publice erau grecizate: şcoala era grecizată, în casele mari se vorbea

greceşte, în Biserică şi mai ales la mănăstiri nu se cânta decît greceşte. Însă ideile revoluţiei

franceze au deşteptat şi pe români, împingânu-i spre cultura lor naţionala. Dorinţa de a avea

şcoală românească, Biserică românească, literatură românească, domni şi mitropoliţi români

s-a dezvoltat repede şi s-a pus începutul unei epoci noi. Cu toate încercările grecilor care

controlau Biserica şi instituţiile publice, muzica psaltică românească a ieşit la suprafaţă., căci

ajungând mitropolit românul Dionisie Lupu (1819 – 1823), înfiinţează la Mitropolie o şcoală

de muzică bisericească care îl va avea ca profesor pe Ieromonahul Macarie – adevăratul

reformator al cântării noastre bisericeşti.

Macarie Ieromonahul

Ieromonahul Macarie, protopsaltul

Mitropoliei din Bucureşti, a fost cel mai

vestit „dascăl de musichie", la începutul

secolului trecut şi un mare ctitor al

muzicii noastre bisericeşti.

Nu se ştie cu certitudine când şi

unde s-a născut Macarie, şi nici nu

cunoaştem cum şi-a petrecut anii tinereţii

deoarece lipsesc mărturiile, însă

majoritatea cercetătorilor români fixează

data naşterii în jurul anilor 1770 – 1775,

în localitatea Perieţi din judeţul Ialomiţa.

Se ştie că a avur un frate, Voicu

Perieteanu, stabilit la Sibiu, care a avut rangul de stolnic şi l-a ajutat pe Macarie la tipărirea

cărţilor de cântări bisericeşti, şi o soră. Justina Perieteanu, care a ajuns stareţă la mănăstirea

Viforâta.

Macarie ajunge la mănăstirea Căldăruşani, de unde Mitropolitul Dositei Filiti,

remarcându-i talentul muzical, îl ia în preajma sa şi îl încredinţează lui Constantin,

protopsaltul Mitropoliei, de la care Macarie îşi însuşeşte tainele psaltichiei şi meşteşugul de a

scrie cântîri în sistema veche. Sistema nouă, fixată în 1814 de Hrisant de Madit, Grigorie

Lampadarul şi Hurmuz Hartofilax o va învăţa la Şcoala de muzica psaltică, înfiinţată în anul

1816 de Petre Efesiu, dar în paralel va urma şi cursurile şcolii româneşti de la Sf. Sava din

Bucureşti.

În timpul celor doi ani petrecuţi al şcoala lui Petre Efesiu, Macarie avea să se

desăvârşească în noua sistemă muzicală dând dovadă de un strălucit talent şi deplină

sârguinţă, ajungând nu mult după aceea un renumit dascăl de psaltică şi unul dintre cei mai de

seamă ctitori ai învăţământului psaltic din ţările române.

A lucrat ani la rând la traducerea cărţilor greceşti în limba română, aşteptând

momentul punerii în aplicare a planului său de adaptare a noii sisteme muzicale la o

modalitate de cântare în conformitate cu caracteristicile spirituale şi culturale ale poporului

român. În anul 1820, mitropolitul Dionisie Lupu, văzând că ieromonahul Macarie „era

cântăreţ desăvârşit şi cunoscător profund al sistemelor de psaltichie veche şi nouă", l-a numit

director (epistat) al şcolii de muzică bisericească, înfiinţată de el la mitropolie. În această

şcoală se pregăteau gramaticii şi candidaţii la preoţie. Cuviosul Macarie era totodată un

călugăr smerit şi sporit în cele duhovniceşti, bun slujitor al Bisericii lui Hristos şi distins

orator.

La porunca mitropolitului Dionisie, ieromonahul Macarie a început opera de traducere

din limba greacă a cântărilor bisericeşti în grai curat românesc, acomodându-le cu sufletul şi

cântarea poporului nostru. Renunţând la „sistema veche" şi greoaie, el transcrie muzica

psaltică pe notaţie nouă, în graiul patriei, uşor de învăţat pentru toţi.

În acest scop a tipărit la Viena, între anii 1822-1823, trei cărţi de cântări bisericeşti

„după noua sistemă" şi anume: Teoreticonul (Theoreticonul sau Privire cuprinzătoare a

meşteşugului musichiei după aşezământul sistemei cele noao), ce cuprinde întreaga teorie a

muzicii psaltice conform noii sisteme ale muzicii bisericeşti stabilite de Hrisant de Madit;

Anastasimatarul sau Octoihul, (Anastasimatarul bisericesc după aşezământul sistemei cele

noao) dedicat mitropolitului Veniamin Costache al Moldovei, şi Irmologhionul.

După întoarcerea sa în ţară, „ca un apostol râvnitor" ce era, s-a ostenit să răspândească

peste tot noua cântare bisericească, mergând din loc în loc, prin oraşe, prin biserici şi

mănăstiri. Până în anul 1829, toate oraşele din judeţele Ţării Româneşti aveau şcoli de muzică

în limba poporului, după metoda ieromonahului Macarie; iar cărţile sale au ajuns la toate

seminariile şi mănăstirile vremii, din Moldova, Transilvania şi Banat. Însuşi mitropolitul

Grigorie al Ungrovlahiei, protectorul său, îl numeşte „dascălul şcoalelor româneşti de

musichie".

Cuviosul Macarie Ieromonahul era şi un bun compozitor de cântări bisericeşti şi un

„patriot râvnitor". El este cel dintâi compozitor de imnuri şcolare româneşti. Sunt vestite

catavasiile sale de Florii, cântările Sfintei Liturghii şi îndeosebi axioanele închinate Maicii

Domnului. Melodia cântărilor lui este liniştită, nesilită şi potrivită. Ea curge lin, ca un izvor

curat de apă.

Pentru toate acestea, ieromonahul Macarie este considerat „întemeietorul" şi

fondatorul muzicii psaltice româneşti. El a „naţionalizat" muzica psaltică, fără a se depărta de

textul original. Adică a curăţat-o de influenţele străine, orientale, şi i-a dat veşmânt nou,

autohton. N-a sacrificat nici melodia primită, nici limba română.

În anul 1829, o dată cu surghiunia mitropolitului Grigorie Dascălul, a fost nevoit şi

ieromonahul Macarie să plece din Bucureşti. Poposind în Moldova, mai întâi ajunge egumen

la Mănăstirea Bârnova. Apoi se duce la Mănăstirea Neamţ, unde, timp de trei ani de zile,

învaţă pe călugări noua cântare bisericească. În anul 1833, ieromonahul Macarie Dascălul se

întoarce în Ţara Românească la Mănăstirea Căldăruşani. Apoi, îmbolnăvindu-se, este luat în

îngrijire de sora sa, Iustina, stareţa Mănăstirii Viforâta. În toamna anului 1836, Cuviosul

Macarie Ieromonahul se strămută din viaţa aceasta la cereştile lăcaşuri, pentru a cânta

neîncetat cu îngerii măririle lui Dumnezeu.

Anton Pann

S-a nascut în 1749, în satul Slivin din

Tracia-Romană. Antonache fiind dotat cu

agerime de minte şi fiind deprins de mic a

iubi Biserica, se ducea în fiecare duminica şi

cânta la strană, unde ţinea isonul şi rostea

rugăciuni.

La 1816, când Petre Efesiu veni în

Bucureşti şi deschise şcoala de psaltichie la

Biserica Sf. Nicolae din Şelari, Anton Pann

se înscrise printre primii elevi, şi urmă

cursurile aproape 2 ani. Apoi, îndată ce s-a

înfiinţat tipografia pentru tipărirea cărţilor

bisericeşti în limba greacă, intră ca

muncitor, şi prin sârguinţă ajunge

conducătorul acelei tipografii şi, datorită

acestui fapt, a tipărit pentru prima dată un

axion în limba română.

În anul 1827, Anton Pann a fost

numit profesor de psaltică la seminarul din

Rânmicu Vâlcea, unde l-a avut elev pe monahul Nifon, ajuns mai târziu Mitropolit la Bisericii

noastr. Plecând mai târziu dela Rânmicdevine cântăreţ la Biserica Sfântul Nicolae Scheii din

Braşov, dar nu rămâne mult în această funcţie pentru că un an mai târziu, în 1828, este numit

profesor de muzică al Şcolii Naţionale din Bucureşti. Astfel se explică de ce anumite

neologisme ce erau folosite de cei învăţaţi în şcoli, apar în creaţiile lui. Îl găsim apoi ca prim-

cântăreţ la Biserica Albă din Bucureşti, iar în anul 1842 este numit ca profesor de muzică la

Seminarul Central din Bucureşti.

Această nouă sarcină îl ambiţionează pe Anton Pann sa se dedice cu mai multă voinţă

în compunerea cursului de psaltică, cu predarea lecţiilor teoretice şi cu cântarea practică de

strană, silindu-se să formeze din elevii săi cântăreţi buni şi desăvârşiţi.

Rezultatul eforturilor lui a fost „Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau

gramatica melodică”, volum în 232 de pagini, tipărit în Bucureşti la 1845.

Cunoscând arta tipografică şi fiind convins de necesitatea partiturilor psaltice,

înfiinţează în 1843 o mică tipografie, în chiliile bisericii Olteni. În această tipografie tipăreşte

în limba română: Cafolonicul, Catavasierul, Teoreticonul, Prohodul şi multe alte opere ale

sale.

În 1848 îl găsim ca prim cântăreţ şi conducător al unui cor de bărbaţi la Biserica

Creţulescu din Bucureşti. În interval de 14 ani, respectiv din 1840 până la sfârşitul vieţii lui,

au ieşit din condeiul şi tipografiile lui 61 de volume şi broşuri destul de voluminoase. Pe acea

vreme era singurul autor, compozitor de cântări psaltice.

Biserica noastră se foloseşe şi astăzi de operele sale muzicale, dintre care, cele ma

importante sunt Noul Doxastar, Bazul teoretic şi practic, Calofonicul, Catavasierul,

Theoreticonul, Prohodul, Tipicul Sfintei Liturghii, şi multe altele.

Ştefan Popescu

S-a născut în anul 1824 în oraşul

Cazanlâc. Pe tatăl său îl chema

Nicolae şi era de profesie cântăreţ

de biserică. Rămânând orfan de

tată, trece sub tutela unchiului

său, care îl aduce în 1835 în

România. După ce a urmat cu

sârguinţă cursurile şcolii greceşti

din Brăila timp de cinci ani, a fost

adus de unchiul lui la Bucureşti.

Aici se ataşează de maestrul de

cântări Anton Pann, de la care

învaţă primele noţiuni de

psaltichie.

După doi ani se ataşează pe lângă cântareţul grec Christodor Gheorghiade, protopsaltul

bisericii Sf. Ion cel Mare. De la acesta capătă cunoştinţe desăvârşite în arta muzicală şi în

cântarea practică bisericeacă, astfel că în anul 1846 a fost numit cântăreţ la paraclisul

Domniţei Anastasia. În anul 1858 au fost înfiinţate două şcoli de muzică bisericească, plătite

de stat, unde a fost numit profesor de muzică.

Ştefan Popescu, ca muzician desăvârşit şi ca renumit compozitor, a adus mari servicii

Bisericii Ortodoxe.

Ca profesor de muzică psaltică, a depus un deosebit efort şi a desfăşurat o larga

activitate cu scopul de a forma dascăli şi cântăreţi buni.

În activitatea lui de compozitor, a prelucrat şi a tradus o mulţime de cântări bisericeşti,

în stilul cântărilor româneşti. Dintre operele sale tipărite se numără:

1. Culegeri de cântări bisericeşti, publicate în 1860

2. Prohodul Domnului, tipărit în 1862

3. Manual de muzică bisericească, imprimat în 1875

4. Anastasimatarul practico-teoretic

5. Imne ocazionale

Modul în care sunt scrise compoziţiile lui Ştefan Popescu se apropie foarte mult de a

lui Macarie, adică sunt scrise pe un ton mai liniştit şi mult mai duios. El are meritul că a

introdus în cântările noastre bisericeşti tactul îndoit, ce corespunde cu măsura de două pătrimi

în muzica occidentală. Acest tact are avantajul de a oferi cântărilor un stil mai modern. Pe de

altă parte, oferă textului o expresie mai clară.

Teodor Georgescu

S-a născut într-o familie modestă din

Bucureşti, în anul 1824. Primele noţiuni

despre muzică le-a primit de la un ieromonah.

Kesarie, Episcopul Buzăului a observat

talentul lui muzical şi i-a înlesnit mijloacele

pentru dezvoltarea capacităţilor cu care era

înzestrat.

Încă din perioada liceului a început să compună în stil bizantin. În 1864, înfiinţându-se

Conservatorul, a fost printre primii studenţi înscrişi. Aici a învăţat armonie, compoziţie, a

urmat cursuri de canto, toate teminnându-le cu succes, ca şef de promoţie. După absolvenţă,

în baza rezultatelor sale strălucite, este numit profesor de muzica la şcoala Carol I. În aceeaşi

perioadă a fost numit prim cântăreţ şi dirijor al corului de la Biserica Creţulescu, unde va

rămâne pentru 25 de ani. În ultimii ani de viaţă a fost răpus de o boală cumplită ce nu îi dădea

voie să mai cânte. Cruda boală, urmărindu-şi cursul cu paşi repezi a făcut ca ziua de 11 iulie

1880 să fie ultima din viaţa lui Teodor Georgescu.

Activitatea componistică a lui Teodor Georgecu se poate împărţi în două perioade:

prima înainte de înfiinţarea Conservatorului la noi în ţară, iar a doua după ce a absolvit

cursurile de compoziţie şi armonie din cadrul facultăţii.

În prima perioadă nu a compus doar cântări bizantine psaltice, ci şi cântece populare şi

patriotice. Cântările sale bisericeşti sunt simple, lipsite de orientalisme.

După absolvirea Conservatorului el face o adevărată epocă în cultura noastră

naţională. Prin compoziţiile sale pe note literare, face puntea de legătură între muzica veche a

poporului român şi cea nouă. A compus peste 150 de lucrări: arii, doine, romanţe, hore,

cântece patriotice, marşuri orăşeneşti, etc.

Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Ştefan Popescu şi Teodor Georgescu sunu distinşii

profesori şi marii compozitori de muzică, ce au împodobit şi înfrumuseşat serviciul divin al

Bisericii Ortodoxe Române prin compoziţiile şi cântările lor muzicale. Ei au tot dreptul la

recunoştinţa nostră, nu doar pentru că au curăţat cântările de tot ce era străin, dar au scris

partituri şi cântări în limba română şi le-au acomodat stilului specific românesc.

Nu este mai puţin adevărat că în afara de aceşti patru profesori de muzică au mai

existat în ţară şi alti cântăreţi celebri ce au contribuit la îmbunătăţirea cântării noastre

bisericeşti.

Cu toate că muzica psaltică ajunsese la un înalt grad de dezvoltare în prima jumătate a

secolului al XIX – lea, totuşi, pe la 1865 ea a început să decadă. Cauzele principale ale acestei

decadenţe sunt următoarele:

1. după secularizare, şcolile de cântăreţi de la Mitropolii şi Episcolpii s-au

desfiinţat, iar psaltica a rămas să se predea numai la seminarii le candidaţilor la

preoţie.

2. cântăreţii, care până acum erau oameni importanţi şi plătiţi ca nişte adevăraţi

maeştrei, acum au inceput să-şi caute lucru şi în alte părţi.

3. prin înfiinţarea corurilor vocale pe la unele biserici, dezvoltându-se în societate

gustul muzicii armonice, lumea a încetat a frecventa bisericile unde se cânta

doar muzică psaltică.

Aşadar, de pe la 1865, în Biserica Ortodoxă Română au început a se folosi două tipuri

de cântări: una greco – română, pe note de psaltică şi cealaltă corală – armonică, pe note de

liniară.

Cântarea corală este foarte plăcută, mai ales când este bine executată, dar această

cântare este neîndestulătoare pentru întregul nostru serviciu Bisericesc. Corul nu poate cânta

mai mult decât la Sfânta Liturghie, şi la unele taine: cununie, botez, înmormântare. Toate

celelalte slujbe de peste an trebuie cântate de cântăreţi pe note psaltice.