Câmpia Română

Poziţie geografică, limite, istoricul cunoaşterii Câmpia Română se desfăşoară pe mai mult de 49 975 kmp ceea ce reprezintă 21,07% din

teritoriul ţării noastre fiind nu numai cea mai extinsă unitate geografică de acest gen dar şi una din cele mai mari câmpii din această parte a Europei.

Termenul de Câmpia Română apare la G. Vâlsan în mai multe comunicări şi articole din anii 1913 – 1915. El este statuat în 1915 în teza de doctorat. Se foloseşte această denumire pentru analiza geomorfologică a spaţiului din est de cumpăna de ape dintre Olt şi Călmăţui, cel de la vest fiind denumit aici „Platforma Olteană”. Asupra acestuia din urmă G. Vâlsan, în articolele dintre anii 1913 – 1915, ca şi pe o hartă apărută ulterior foloseşte denumirea de Câmpia Olteniei.

V. Mihăilescu (1932) introduce un nou termen pentru întreg spaţiul de câmpie – Câmpia Dunării de Jos. Cele două noţiuni au existat în paralel până în 1965 după care cel de Câmpia Română s-a impus.

Aşezarea geografică este definită de câteva elemente: - cuprinde cea mai mare parte din sudul României, între Dobrogea, Subcarpaţii

Curburii, Podişul Getic şi Podişul Prebalcanic; - prin nord-estul ei trece paralela de 45º (Mizil-Făurei), la Zimnicea se află

extremitatea sudică a României, iar aproape central se află meridianul de 25º. Pe ansamblu se desfăşoară pe cca. 6º de longitudine şi peste 2º de latitudine;

- pe toată lungimea limitei de sud şi de est se află Dunărea care a avut un rol însemnat în geneza şi evoluţia ei şi care a constituit şi reprezintă o importantă axă economică a Europei;

- relativ central se află municipiul Bucureşti, capitala ţării, dar şi centrul spre care converg toate magistralele feroviare şi rutiere;

- este teritoriul în care se interferează cele mai multe caracteristici privind relieful, vegetaţia, solurile, clima etc. din provinciile central europene, est europene şi balcanice.

Limitele în cea mai mare măsură sunt bine precizate faţă de Podişul Prebalcanic şi Podişul Dobrogei. Contactul se realizează net: lunca Dunării fiind dominată de versanţii acestora prin diferenţe de nivel (50 – 100m) realizate brusc; se asociază deosebiri de ordin structural, petrografic etc.

Limita de nord, faţă de Podişul Getic, Subcarpaţii de Curbură şi Podişul Bârladului în unele sectoare este clară în altele discutabilă, frecvent în ultima situaţie recurgându-se la stabilirea unor fâşii cu caracter tranzitoriu.

Limita faţă de Podişul Getic se desfăşoară de la Dunăre (Cetate) şi până la Valea Dâmboviţei. Pe acest parcurs puţine sunt sectoarele unde trecerea se face brusc. Între Hinova (pe Dunăre) şi valea Desnăţuiului contactul este marcat de un versant abrupt de natură erozivă creat de Dunăre (la sud terasele acestuia, la nord formaţiunile specifice Podişului Getic). La est de Desnăţui, spre Craiova şi de aici la Balş-Slatina-Costeşti-Piteşti trecerea se face pe nesimţite. Lipsa elementelor de discontinuitate a împins spre supoziţia admiterii unei fâşii de tranziţie pe acest aliniament. De la Piteşti spre est lunca largă a Argeşului abătută mult spre stânga este dominată de versanţii cu pantă mare ce dezvoltă o energie de relief de peste 100 m ai Podişului Cândeşti. În unele lucrări la est de Găeşti limita este prelungită pe la baza unităţii Picior de Munte, iar în altele pe valea Cobia (spre nord est până la Dâmboviţa). În prima situaţie acest

1

sector de terase vechi ale Dâmboviţei este ataşat la Podişul Getic pe când în a doua situaţie el este ataşat Câmpiei Române ca o subunitate cunoscută sub denumirea de Câmpia Picior de Munte.

Între văile Dâmboviţa şi Buzău limita are un traseu sinuos cu pătrunderi pe culoarele de vale (Ialomiţa şi Prahova) şi retrageri în dreptul dealurilor subcarpatice. Ea trece de la Drăgăeşti – Ungureni la Doiceşti (sud) – Viforâta (sud) – Moroeni – Filipeştii de Pădure – Floreşti (nord) – Băicoi – Plopeni – Boldeşti Scăeni – Urlaţi – Pietroasele şi se extinde tot mai mult către sud, diferenţe în valorile de fragmentare ale reliefului care în Podişul Covurlui urcă la peste 2 km/kmp, iar în câmpie se află la 0,5 – 1 km/kmp, energia de relief în dealuri este de peste 60 m, iar în câmpie de 20 – 30 m.

Caracteristici geologice Câmpia Română reprezintă o macrounitate structurală complexă la care se pot separa o

structură de fundament şi o suprastructură sedimentară cu două nivele bine definite (sedimentar vechi paleozoic-mezozoic şi sedimentar nou - neozoic) urmare a specificului evoluţiei de după consolidarea fundamentului.

Pe ansamblu ea aparţine în cea mai mare măsură Platfomei Valahe, separată V. Mutihac ca sector nordic al Platfomei Moesice.

1. Fundamentul În alcătuirea lui intră cinci unităţi distincte care s-au realizat în geosinclinale vechi

(proterozoic-paleozoic) separate de fracturi profunde; ele apar ca prelungiri ale unor unităţi de platformă din afara spaţiului Câmpiei Române şi numai în vest ca prelungire a fundamentului carpatic.

Fundamentul arhaic-carelian întâlnit în Platforma Moesică şi Dobrogea de Sud se desfăşoară pe cea mai mare parte a regiunii în centru şi sud (de la Desnăţui la Borcea) fiind o prelungire nordică a Platformei Moesice. Este alcătuit din granite, granodiorite, diorite, gabbrouri etc. Depozitele au fost cutate şi metamorfozate în proterozoicul mediu-superior şi remetamorfozate de către mişcările assyntice târzii şi caledonice timpurii. Ulterior regiunea a devenit regidă fiind fragmentată în blocuri cu poziţie diferită. Ele se află la adâncimi cuprinse între – 2000 şi 3700 m; blocurile cu poziţie superioară sunt Balş-Optaşi şi Bordei Verde-Ţăndărei.

Cea mai mare parte a sectorului central-nord-estic are un fundament baicalian (proterozoicul superior). Contactul cu cel arhaic – carelian din sud, corespunde unui aliniament flexurat al Platformei Moesice, iar în est fracturii Fierbinţi. În est el reprezintă şi baza Subcarpaţilor. S-a cratonizat la începutul paleozoicului şi are în componenţă şisturile cristaline mezometamorfice din Dobrogea de Sud.

În nord-estul Câmpiei Române sunt două unităţi de fundament care se prelungesc din Dobrogea fiind încadrate de fracturi orientate NV-SE. Astfel, între fractura Palazu (Capidava - Ovidiu) prelungită spre Ianca – Râmnicu Sărat şi fractura Peceneaga – Camena continuată spre Focşani se află un fundament de şisturi verzi (proterozoic superior-cambrian). Între ultima fractură şi cea numită Sf. Gheorghe există un fundament paleozoic în nord, Dobrogean. D. Paraschiv le consideră ca unităţi labile până la finele paleozoicului.

Cea de-a cincea unitate se află în vest, reprezintă prelungirea fundamentului danubian carpatic (până la linia de fractură pericarpatică); este o unitate cristalină mai nouă (paleozoic-mezozoic).

Consolidarea celor cinci unităţi de fundament s-a realizat diferit începînd cu finele proterozoicului şi începutul paleozoicului (pentru cea mai mare parte a platformei) şi încheind cu mezozoicul (sectorul extrem vestic). Concomitent s-au dezvoltat mai multe linii de fractură importante (nord-sud sau vest-est) care au fragmentat fundamentul în mai multe blocuri. Acestea

2

au suferit ulterior mişcări pe verticală cu sens şi intensitate diferite, unele încălecări şi magmatism intensiv etc., toate ca reflex al unor mişcări tectonice de amploare petrecute în regiunea carpatică. D. Paraschiv a indicat mai multe unităţi principale ale fundamentului ridicate sau coborâte care la rândul lor sunt fragmentate secundar şi care s-au individualizat în intervalul paleozoic – triasic.

Ridicarea Craiova (N) – Balş – Optaşi – Periş (S) cu dezvoltare vest-est, cu o morfostructură complexă (mai multe boltiri locale) şi cu unele corpuri magmatice din paleozoic-mezozoic inferior.

Ridicările Strehaia – Vidin, Slatina – Ghighem (Olt - Jiu) şi Videle – Vetrino (se continuă în cea nord-bulgară) cu poziţie nord-sud.

Ridicarea Bordei – Verde – Însurăţei în nord-estul Câmpiei Române ce cade rapid dinspre Dunăre spre nord-vest. Între acestea sunt unităţile depresionare (s-au acumulat depozite sedimentare groase între 5000 şi 10000 m); Lom - Craiova (Băileşti), Roşiori – Alexandria, Călăraşi – Urziceni, Movila Miresii – Ghergheasa.

În neozoic semnificative sunt două aspecte: afundarea spre nord, către avanfosa carpatică şi dezvoltarea şi reactivarea unor linii de falie. Toate acestea duc la concluzia că platforma pe ansamblu a constituit o arie instabilă caracteristică care s-a reflectat nu numai în grosimea sedimentelor ci şi în faciesurile acestora.

2. Suprastructura sedimentară Peste fundamentul cristalin urmează o masă sedimentară cu grosimi, alcătuire regională şi

temporală diferită. Acumulările s-au realizat în mai multe cicluri întrerupte de perioade de timp în care platforma, parţial sau în întregime devenea uscat ca reflex al mişcărilor ce aveau loc în Carpaţi. I. Ionesi (1984) indică o grosime totală a formaţiunilor paleozoic-neozoice de peste 23000 m dobândită în patru cicluri mari (vezi şi V. Mutihac, 1990). - ciclul paleozoic (cambrian - westphalian) cu acumulări (circa 6500 m) de depozite detritice

(gresii, argile), apoi roci carbonatice şi în final din nou roci detritice, ce au grosimi mari în depresiuni şi sunt subţiri pe blocurile ridicate. Mişcările hercinice exondează regiunea de la finele carboniferului şi până la finele permianului.

- Ciclul permian superior-triasic cu trei serii distincte (seria roşie inferioară cu argile roşii şi gresii); seria carbonato-anhidritică cu calcare, marno-calcare, dolomite – bine dezvoltate la vest de Bucureşti, seria roşie superioară cu alternanţă de gresii, nisipuri, marne, marno-calcare cu dezvoltare mare în Depresiunea Roşiori – Alexandria; şi unele magmatite bazice (bazalte, andezite bazaltoide) şi acide (riolite, porfire). Mişcările kimmerice vechi au exondat platforma care va fi supusă eroziunii. În cea mai mare măsură subunităţile ei s-au sudat încât în etapele următoare aceasta se va comporta mai unitar, situaţie reflectată de trecerile gradate de la un facies la altul;

- Ciclul dagger – cretacic care local (sud Craiova, sud Slobozia-Urziceni) s-a prelungit până în eocen. Domină formaţiunile carbonatice; din titonic şi până în cretacicul mediu urmare a unor ridicări locale apar diferenţieri de facies (pelitic în centru, recifale în vest şi est, lagunar în nord-est – V. Mutihac); exondare în apţian ca reflex al mişcărilor austrice din Carpaţi; sedimentare în cretacicul superior cu faciesuri nisipoase, argiloase, marnoase.

Mişcările laramice din geosinclinalul carpatic determină exondarea regiunii care va fi puternic erodată din oligocen şi până în miocenul mediu;

- ciclul badenian-pleistocen începe printr-o mare transgresiune care se propagă dinspre avanfosă şi din sud-est. Se acumulează formaţiuni de molasă de provenienţă carpatică ce au grosimi mai mari pe latura de nord a platformei spre avanfosă. Miocenul este format din

3

conglomerate, depozite marno-argiloase, nisipuri, argile cu strate de cărbune (V. Mutihac). La finele sarmaţianului mişcările moldavice din Carpaţi favorizează o exondare a platformei.

În pliocen marea revine dinspre avanfosă, transgresiunea având un maxim la finele său când acoperă o parte din sud-vestul Dobrogei. Pliocenul este reprezentat de formaţiuni nisipoase, argiloase, intercalaţii de cărbuni toate având grosimi diferite de la un sector la altul. La suprafaţă şi la mică adâncime sunt formaţiuni romaniene şi cuaternare.

Acestea apar ca asocieri fluvio-lacustre, depozite loessoide şi formaţiuni aluviale şi terase şi lunci. Repartiţia lor este diferită regional în funcţie de condiţiile în care s-a înregistrat acumularea.

La vest de Olt villafranchianul (120 m grosime) este alcătuit din pietrişuri mărunte, nisipuri cu alternanţe de argile şi argile nisipoase, saint prestianul din pietrişuri şi bolovănişuri peste care urmează mai întâi nisipuri apoi depozite loessoide cu grosimi de până la 40 m. Cea mai mare parte a Câmpiei Olteniei este formată din poduri de terasă pe care se află depozite nisipoase.

Între Olt şi Argeş mediul lacustru s-a menţinut până la mijlocul pleistocenului mediu, iar neotectonic unele sectoare s-au ridicat uşor, iar altele au coborât. Ca urmare villafranchianul trece de la vest la est de la nisipos la argilo-marnos, st. Prestianul e format din pietrişuri şi nisipuri cu variaţii laterale, pleistocenul mediu are marne, argile, nisipuri la nord şi Câlniştea şi depozite loessoide la sud pleistocenului superior îi revin pietrişurile de terasă şi depozite loessoide. Toate depozitele au grosime mare spre nord urmare a unei subsidenţe la nord de valea Câlniştea.

La est de Argeş depozitele au grosimea cea mai mare (peste 1000 m în nord-est), o structură complexă şi o litologie variată (mai ales de la câmpiile piemontane din nord la aria de subsidenţă şi la câmpiile tabulare sau piemontan terminale din sud).

Complexul de pietrişuri şi nisipuri villafranchene – St. Prestien ce formează câmpuri extinse în nord (elemente carpatice), este reprezentat de nisipuri cu intercalaţii de argilă (grosime de peste 200 m) în aria subsidentă şi nisipuri cu pietrişuri de origine balcanică (doar st. presitianul) în sud cu grosime ce scade de la 70 – 100 m (N) la 10 m (S) (T. Brandrabur şi colab. 1967). Pleistocenul mediu este mai întâi marno-argilos (E. Liteanu, 1952) (subţire în sud şi est dar peste 100 m la nord de Bucureşti) şi apoi nisipos (între Argeş şi Ialomiţa – nisipurile de Mostiştea) cu grosime frecvent de până la 25 m (maxim în aria de subsidenţă – peste 100 m). Deasupra acestora se află depozite loessoide (10 –15 m grosime) cu orizonturi de sol fosil sau local alte formaţiuni (argile roşii sau cenuşii cu intercalaţii de nisipuri argiloase în aria de subsidenţă; argile şi nisipuri – pietrişuri de Colentina în bazinul Argeşului – E. Liteanu, 1953).

Pleistocenul superior şi holocenului le corespund depozitele de terasă, depozitele loessoide, nisipul dunelor.

3. Evoluţia paleogeografică Etapa de geosinclinal pentru cea mai mare parte a regiunii s-a încheiat la sfârşitul

proterozoicului şi ceva mai târziu în extremităţile de vest şi nord-est. Pe măsura accentuării rigidităţii s-au individualizat linii de fractură în raport de care blocurile rezultate au suferit ridicări sau coborâri creând o morfostructură specifică cu regiuni ridicate şi depresiuni. Pe ansamblu blocurile vor suferi ridicări sau coborâri în urma impulsurilor tectonice primite de la regiunile de geosinclinal vecine (îndeosebi din cele carpatice). Ca urmare, începând cu paleozoicul se pot separa intervale de timp în care regiunea era uscat supusă modelării separate de perioade în care era acoperită de apă (se înregistrau sedimentări bogate ce fosilizau relieful creat anterior). Deci se pot separa mai multe reliefuri de nivelare cu poziţii diferite (la nivelul superior al blocurilor cristaline modelate în precambrian; la nivelul superior al acumulărilor din fiecare ciclu de sedimentare – în carbonifer superior-perminan pentru primul, în triasicul superior

4

pentru cel de-al doilea, în cretacic superior – helveţian pentru al treilea) din care mai importante sunt pediplena ce a retezat cristalinul şi care ulterior a fost fragmentată tectonic, peneplena moesică (D. Paraschiv), valahă (P. Coteţ) realizată în cretacicul superior-miocen mediu (se află la zi în Podişul prebalcanic şi sub sedimente neogene în Câmpia Română unde coboară până la sub 3000 m la contactul cu Depresiunea Precarpatică).

Relieful actual este rezultatul modelării din cuaternar, acţiune ce s-a întregit treptat pe măsura retragerii lacului.

Popescu Voiteşti (1935) distingea două faze în evoluţia cuaternară: - faza lacustră preglaciară în care lacul ocupa cea mai mare parte a Câmpiei

Române (excepţie sectorul de la sud-est de o linie ce ar fi unit Gura Oltului - Hârşova) şi sudul Podişului Moldovei; el a fost colmatat treptat;

- faza glaciar-actuală cu momente importante de aluvionare şi de eroziune realizate de Dunăre şi afluenţii carpatici.

C. Brătescu (1938) consideră că lacul din estul Câmpiei Române s-a retras treptat (în Mindel – Riss ocupa Bărăganul de sud, în Riss – Wurm – Bărăganul central, în Wurm I – Wurm II Câmpia Brăilei).

N. Popp (1947) stabileşte câteva faze în retragerea lacului îndeosebi la est de Olt (în Gunz ţărmul se afla pe aliniamentul cursului inferior al Argeşului – Câlniştea – Vedea; în Mindel la gura Mostiştei – sud de Bucureşti – prin Teleorman la Piteşti, gura Dunării fiind în dreptul Olteniţei; în Riss la nivelul Târgovişte – Titu gura Ialomiţei, iar Dunărea avea două braţe ce înconjurau uscatul Hagieni; Wurm I cu două lacuri mici (la nord de Călmăţui şi în zona de subsidenţă Târgovişte - Buzău); Wurm II un lac mlăştinos în zona de vărsare a Siretului; Wurm III când lacul este înlocuit cu un uscat mlăştinos).

E. Liteanu, C. Ghenea (1966) considerau că în Câmpia Română după villafranchian – n-ar mai fi fost un lac, ci un paleofluviu foarte lat ce aduna râurile din Carpaţi şi Balcani şi a cărui poziţie s-a modificat treptat spre sud. În fazele de transgresiune din paleoeuxin şi neoeuxin a existat şi un mediu acvatic (lac, golf) ce acopereau nord-estul Câmpiei Române şi sudul Podişului Moldovei.

P. Coteţ (1976) în evoluţia lacului din Câmpia Română separă şase faze principale: Donau (un lac care ajungea în vest până la ieşirea Dunării din defileu şi în care Dunărea şi râurile carpatice depuneau conuri aluviale imense); Gunz (corespunzător acumulărilor stratelor marnoase şi nisipoase de Uzunu cu caracter lacustru şi mlăştinos ce se întind din regiunea Bălăciţa spre est şi nord-est); Gunz – Mindel (în est, corespunzător pietrişurilor de Bărăgan - Brăila), Mindel – Riss (între Mostiştea şi Câmpia Covurlui corespunzător complexului de marne, nisipuri şi argile), Wurm III şi Holocen (poziţii diferite în Câmpia Siretului). Corelând datele din acest lucrări se pot stabili în evoluţia lacului trei faze (Relieful României): - pleistocenul inferior. La început exista un lac mai restrâns ca în romanian (exondarea celei

mai mari părţi a Podişului Getic) în care se produceau acumulări de pietrişuri şi nisipuri pe latura de nord sub forma unor conuri fluvio-lacustre apoi nisipuri şi argile în centru şi argile nisipoase şi argile în sud-est. La finele acestei faze lacul s-a restrâns în vest şi nord-vest (aici a apărut o câmpie), aria de sedimentare fluvio-lacustră s-a deplasat spre sud-est, începe închegarea cursului Dunării care ajunge la lac în dreptul Oltului;

- în pleistocenul mediu datorită colmatării intense a unor ridicări în vest lacul s-a retras la vest de Vedea şi nord de Câlniştea; în el se acumulează „complexul marnos”, iar Dunărea se varsă în el în dreptul Olteniţei;

- în pleistocenul superior – actual lacul se retrage spre nord-est până la exondare; rămâne mediu mlăştinos în aria subsidentă.

5

4. Mişcările neotectonice recente . R. Ciocârdel ş.a. (1966) pun în evidenţă trei categorii de unităţi în funcţie de sensul mişcării. În sud plecând de la Jiu spre Slatina – sud de Bucureşti spre Călăraşi ca şi la vest de Calafat – Pleniţa se desfăşoară unităţi în care ridicarea are o intensitate creşte spre sud-vest de la 1 mm la 3 mm/an. În al doilea rând sunt unităţile de câmpii subsidente cu axul Titu-Ploieşti (S) – Buzău (S) – Tecuci în care lăsarea depăşeşte 1 mm/an. Între acestea sunt unităţi relativ stabile sau în care subsidenţa este între 0 şi 1 mm/an.

5. Seismicitatea . Aria seismică principală este în nord-estul câmpiei la contactul cu Subcarpaţii. Centre locale se mai află în ariile subsidente şi în lungul liniilor de fractură principale (îndeosebi la est de Olt). În nord-estul Câmpiei Române, cutremurele cu intensitate mică sunt destul de frecvente şi nu au consecinţe. Sistemele ce depăşesc valoarea de 4,5 grade pe scara Richter se produc la intervale de mai mulţi ani (uneori 20 – 30 ani) şi au avut efecte dezastruoase (1940, 1977, 1986, 1990).

Relieful 1. Caracteristici morfografice şi morfometrice Câmpia Română este una din cele mai mari unităţi naturale din ţara noastră care s-a

format în cuaternar. Ca urmare relieful este tânăr, mai puţin evoluat şi cu caracteristici nu prea complicate.

Altimetric ea se desfăşoară între 8-10 m la confluenţa Prutului cu Dunărea şi peste 250 m la contactul cu Podişul Cotmeana (în Câmpia Piteşti) sau în cele două măguri aflate la est de Târgovişte (Bucşani 360 m, Mărginari 330 m). De altfel intervalul hipsometric de peste 200 m şi căruia îi revin sub 5% se desfăşoară cu o fâşie pe marginea podişurilor Cotmeana şi Cândeşti (între Slatina, Piteşti şi Târgovişte) şi a dealurilor subcarpatice până la Teleajen.

Altitudinile cuprinse între 100 şi 200 m reprezintă 30% din suprafaţa câmpiei şi se încadrează într-o bandă cu lăţimi variabile (cele mai mari între Jiu şi Argeş cu 45-60 km; cele mai reduse în nord-estul câmpiei 2-10 km). Treapta hipsometrică dintre 50 şi 100 m constituie peste 40% din suprafaţă fiind formată din terasele medii şi înalte ale Dunării la vest de Jiu şi întinse în câmpuri (peste 50 km lăţime) între Jiu şi Buzău; în nord-est lăţimea ei scade la 5 – 10 km.

Între 15 şi 50 m sunt terasele inferioare ale Dunării şi unele câmpuri la vest de Argeş precum şi mari suprafeţe (lăţimi de 15 – 35 km) din estul Bărăganului, Câmpia Brăilei şi o bună parte din Câmpia Siretului inferior; îi revine cca. 15%. Cea mai joasă treaptă hipsometrică se desfăşoară în lungul Dunării în aval de Calafat. Are altitudini sub 15 m şi include lunca fluviului.

Desfăşurarea valorilor altimetrice relevă o dublă cădere pe ansamblu a reliefului – de la vest la est în concordanţă cu retragerea lacului în pleistocen şi căderea de la nord la sud impusă de sensul evoluţiei acumulărilor realizate de marile organisme fluviatile carpatice. Cele două direcţii ca şi succesiunea treptelor hipsometrice reflectă şi modul de constituire a generaţiilor de văi de la cele mai vechi realizate prin prelungirea treptată a albiilor râurilor cu obârşii în Carpaţi şi Subcarpaţi la cele mai noi născute pe fâşii de câmpie ce s-au adăugat succesiv în timp din vest şi nord-vest către est şi nord-est.

Existenţa a cel puţin cinci generaţii de văi a impus o desfăşurare inegală a gradului de fragmentare. Valorile cele mai mari (în jur de 1 km/kmp) aparţin câmpurilor piemontane şi sectoarelor de convergenţă hidrografică, iar cele mai mici câmpurilor de la est de Mostiştea (sub 0,5 km/kmp). Dacă se ia în calcul şi reţeaua de văiugi de sufoziune şi tasare, atunci pe malurile abrupte orientate spre Dunăre şi intens crestate fragmentarea depăşeşte 1,5 km/kmp.

Generaţiile de văi pun în evidenţă şi valori multiple ale energiei de relief. În lungul Dunării acestea vor fi aproape frecvent în jur de 50 – 60 m, în câmpiile piemontane aflate la contactul cu dealurile, râurile mari sunt adâncite cu 15 – 25 m, iar generaţia mai nouă torenţială

6

cu numai 5 – 10 m. Cele mai mici valori sunt legate de spaţiile de luncă şi de câmpiile de subsidenţă unde nu se depăşesc 2 m.

În concordanţă cu fragmentarea, dar şi cu caracteristicile faciesurilor petrografice, sunt pantele. Dar cele mai răspândite declivităţi cu maximum de desfăşurare în câmpiile de subsidenţă, în câmpurile Bărăganului, Brăilei şi Burnasului sunt cele între 0 şi 2°. Aici doar vensanţii văiugilor ajung la 5°. Versanţii văilor principale din câmpiile piemontane, din câmpiile de terase ca şi de pe câmpurile cu dune de nisip oscilează între 3° şi 10°.

Caracteristica principală a structurii orografice este existenţa unor ansamble mari de interfluvii plate (câmpuri) ce alternează cu culoare de văi cu lunci cu extindere diferită în funcţie de generaţia căreia îi aparţin (de la câţiva kilometri la Dunăre, la 0,5 – 2 km la marile râuri ce vin din Carpaţi şi Subcarpaţi, la câteva sute de metri la generaţia râurilor cu obârşia la contactul cu dealurile şi sub 100 m la cele mai noi).

În câmpiile de subsidenţă şi de divagare există numeroase cursuri părăsite, meandre obturate, popine, grinduri etc. Există fragmente de albii care prin racordare indică deplasarea râurilor spre est şi nord-est în concordanţă cu cerinţele ariilor de subsidenţă activă (Buzău, Râmnicu Sărat etc.).

2. Tipuri de câmpii Câmpia Română pe ansamblu este o vastă formă de relief de acumulare la a cărei geneză

au contribuit numeroşi factori fiecare acţionând diferenţiat ca intensitae în diferitele sectoare ale sale.

Procesul general în spaţiul câmpiei actuale a fost acela de colmatare treptată a lacului existent pe întreaga sa întindere de la începutul cuaternarului şi de extindere îndeosebi de la vest la est. Acest proces a fost dependent de:

- existenţa unor unităţi de relief vecine cu altitudini diferite şi a căror înălţare s-a realizat diferenţiat spaţial (accentuat în Subcarpaţi şi mai slab în rest) şi în timp. De aceasta a depins volumul de materiale dislocat şi puterea de transport;

- existenţa unei arii active de subsidenţă în partea central-nordică a regiunii de la est de Argeş care a facilitat fie existenţa unui mediu lacustru fie a unuia mlăştinos. Ea a reprezentat cel puţin în fazele active o barieră în transmiterea la exterior a unor volume însemnate de materiale (pietrişuri în special) constituind astfel un nivel de bază în realizarea sedimentării;

- existenţa la exterior a unor podişuri joase care au influenţat colmatarea numai la fazele în care Dunărea nu era realizată şi când trecerea de la ele spre lac se făcea prin intermediul unor prispe prelungi glacisate;

- climat care, în cuaternar, a suferit variaţii însemnate atât sub raport termic cât şi pluvial de unde ritmuri diferite în regimul de manifestare a eroziunii în regiunile limitrofe cu reflectare în volumul şi dimensiunile materialelor acumulate;

- oscilaţiile lacului rămas în arealul de subsidenţă la finele pleistocenului mediu şi în bună parte din cel superior.

Toate acestea au impus caracterul complex al evoluţiei reflectat în trăsăturile morfologice regionale şi local ale subunităţilor sale. S-a ajuns astfel la individualizarea câtorva tipuri de câmpii cu caracteristici genetico-evolutive reflectate în peisaj. G. Vâlsan, 1915; V. Mihăilescu, 1966; P. Coteţ, 1976 etc., au întocmit grupări de criterii deosebite (poziţia geografică, altitudine, geneză) luate separat sau combinat, diferenţierea având astfel mai mult caracter de regionare nu şi de tipizare. Gr. Posea (1986, 1987) separă însă trei tipuri şi subtipuri cărora le pune în evidenţă şi diferenţierile regionale. În acest sens sunt:

7

2.1. Câmpiile piemontane rezultate din suprapunerea parţială şi îmbinarea unor conuri aluviale vaste de râuri ce veneau din Subcarpaţi, Podişul Getic sau chiar din podişul prebalcanic la marginea lor fie într-un lac fie pe o câmpie limitrofă. Ele au apărut în faze diferite de evoluţie în cuaternar şi prin urmare vor avea alcătuire predominant din pietrişuri, nisipuri şi intercalaţii de argile care descresc în dimensiuni din zona de contact spre centrul câmpiei. Cronologic, subtipurile separate de Gr. Posea (1987) sunt: câmpiile piemontane din pleistocenul vechi (Saint Prestien) situate în prelungirea Podişului Getic (la vest de Jiu între Olt şi Jiu, la est de Olt – Boianu de Nord, Burdea), câmpiile piemontane din pleistocenul mediu corespunzătoare stratelor de Mostiştea (câmpii piemontano-deltaice sau piemontano-terminale), rezultate din dezvoltarea unor conuri aluviale ale Argeşului, Dâmboviţei, Ialomiţei, Buzăului – la exteriorul ariei de subsidenţă (Găvanu, Vlăsia, Nord-estul Bărăganului, vestul Câmpiei Brăilei), câmpii piemontane din pleistocenul superior reprezentând conuri aluviale extinse create de Ialomiţa şi Prahova în afara câmpiei de subsidenţă. S-au dezvoltat în prelungirea teraselor acestor râuri (Băicoi, Câmpina) de unde şi numele de câmpii terase-crovuri; câmpiile piemontane din holocenul inferior (cea mai mare parte din Câmpia Râmnicului) rezultă din suprapunerea conurilor create de Şuşiţa, Putna, Milcov, Râmna, Râmnic etc.

2.2. Câmpii de glacis care apar ca fâşiii erozivo-acumulative născute la contactul dintre câmpiile subsidente şi unităţile de dealuri sau de podiş în acele locuri unde nu există o reţea hidrografică importantă. S-au format în pleistocenul mediu (corespund teraselor 5 şi 4 din Subcarpaţi) prin procese de glacisare; în pleistocenul superior au fost acoperite de depozite loessoide. Acestea se află în dreptul Subcarpaţilor de Curbură (glacisul Istriei şi Câmpia Înală a Râmnicului), în sudul Podişul Moldovei (Câmpia Covurlui) în estul Podişului Dobrogei (Câmpia Hagieni şi Câmpia Trei Nasuri din estul Bărăganului care înaintea formării aici a Dunării au reprezentat o prelungire glacisată spre vest a podişului).

2.3. câmpiile de terase sunt unităţi care în întregime sunt alcătuite din trepte rezultate prin eroziune fluvială (Câmpia Olteniei, din cinci terase, Câmpia Piteşti din patru terase, Câmpia Tecuci din trei terase) în intervalul pleistocen mediu – pleistocen superior.

2.4. câmpii fluvio-lacustre sunt unităţi care în procesul de formare au trecut prin câteva faze – sedimenatare lacustră, acumulări fluviatile pe măsura retragerii lacului, uneori o nouă sedimentare lacustră prin revenirea lacului şi depuneri loessoide groase. Gr. Posea încadrează în această grupă câmpiile Burnas şi Bărăgan (sectoarele centrale) care în alte lucrări sunt considerate câmpii tabulare.

2.5. Câmpiile de subsidenţă sunt unităţi în care procesul de lăsare (subsidenţă) este continuu, unde are loc o acumulare bogată de aluviuni aduse de râurile care vin din Subcarpaţi şi Carpaţi (compensează în cea mai mare măsură lăsarea); aici deversările, revărsările sunt frecvente, iar starea de umectare bogată este activă întrucât pânza freatică se află aproape de suprafaţă. Se includ câmpiile Titu-Potlogi, Gherghiţa, Buzăului, Siretului inferior. 3. Văile Câmpia Română este străbătută de numeroase văi cu caracteristici morfografice şi

morfometrice deosebite strâns legate de generaţia căreia îi aparţin şi de tipurile de câmpie pe care le străbat. Se pot separa cinci generaţii de văi: Dunărea, văile cu obârşie în Carpaţi, văile cu obârşiile în unităţile de relief limitrofe, văile cu obârşie la contactul câmpiei cu unităţile limitrofe şi văile din câmpie.

3.1. Valea Dunării Între Cetate şi Galaţi se desfăşoară pe mai mult de 700 de km fiind cel mai însemnat

culoar de vale cu lăţimi variabile. Cursul s-a realizat treptat de la vest la est pe măsura colmatării

8

şi retragerii lacului şi a întregirii sistemului hidrografic. Astfel în a doua parte a pleistocenului mediu s-a format sectorul dunărean până la Olt, la începutul pleistocenului superior Dunărea a înaintat de la Argeş şi apoi până la gura Mostiştei în a doua parte a pleistocenului superior şi-a creat traseul Călăraşi – Brăila, iar în holocen după transgresiunea neolitică sectorul Brăila-Galaţi. Deci, valea Dunării este tot mai nouă de la vest către est şi ca atare şi complexitatea morfologică a ei scade în acelaşi sens.

Morfologia văii Dunării a mai fost determinată şi de deplasarea cursului ei spre dreapta, spre Podişul Prebalcanic ca urmare a împingerii exercitate de afluenţii ce veneau din nord dar şi de unele influenţe neotectonice locale etc. De unde caracterul net asimentric în desfăşurarea treptelor principale în profil transversal.

În lungul Dunării, formele create de acesta (terasele şi lunca) au caracteristici diferite de la un sector la altul.

Între Ostrovul Corbului şi Olt (cca. 302 km lungime) există după unele studii cinci terase (P. Coteţ, 1957), iar după altele opt (Geografia văii Dunării Româneşti). Ele alcătuiesc în spaţiul de câmpie dintre Podişul Getic şi lunca Dunării având cea mai mare desfăşurare transversală. (cca 50 km pe meridianul Pleniţei, după G.D.R). Până la Calafat există terase şi pe dreapta Dunării, dar în aval ele apar dominant pe stânga (rar apar şi pe dreapta). Contactul teraselor cu Podişul Getic (cel puţin până la Drincea) este bine evidenţiat de un versant cu pantă mare tăiat de fluviu (denivelare de 10 – 15 m). Spre est el devine din ce în ce mai puţin evident fiind înlăturat de pătura loessoidă ce acoperă deopotrivă formaţiunile podişului ca şi cele ale terasei superioare. Şi contactul cu lunca diferă – uneori este brusc, frunţile teraselor dominând-o alteori dispărând datorită marilor acumulări de nisip spulberat de vânt.

De asemenea, trecerea de la o terasă la alta uneori este clară, frunţile fiind evidenţiate, iar alteori este confuză fie datorită reliefului eolian suprapus fie conurilor de dejecţie şi depozitelor loessoide.

Există următoarele terase: după datele din Geografia văii Dunării Româneşti, terasa Cearângul (corespunde suprafeţei Ergheviţa descrisă de P. Coteţ, 1957) la 150 – 170 m apare în câţiva martori tăiaţi în depozitele villafranchiene ale podişului; terasa Perişor care se află la 140 m în câteva fragmente în vest; terasa Greaca apare ca fragmente la 90 m; terasa Căscioarele cu o dezvoltare largă între văile Blahiţa şi Desnăţui la 65-75 m; terasa Măceşul cu o desfăşurare continuă de la Ostrovu Corbului spre est la 50 – 45 m; terasa Băileşti are o dezvoltare mare (10 – 25 km lăţime) şi o înălţime de 25 – 30 m, terasa Corabia sub forma unei fâşii la 10-25 m cu un bogat relief eolian; terasa Călăraşi sub formă de fragmente acoperite de dune de nisip la 5 – 10 m.

Specific acestui sector dunărean este prezenţa reliefului eolian (dune fixe şi mobile) aflat la aproape toate terasele şi care este legat de acumulări de nisip cu grosimi de la câţiva metri la aproape 20 m.

Terasele Dunării se racordează perfect cu cele ale Jiului şi Oltului situaţie care nu se realizează la afluenţii mai mici.

Lunca Dunării îngustă până aproape de Calafat se extinde repede ajungând la 6-10 km lăţime. Morfologia ei este puternic modificată prin dezvoltarea reliefului eolian. Există braţe secundare, iar în albie ostroave mari.

Sectorul Olt-Călăraşi este mult mai îngust în raport cu cel anterior, şi este mai nou având mai puţine terase. Între Olt şi Argeş sunt 6 terase (terasa Greaca – fragmente înguste de 60 – 65 m acoperite de depozite loessoide groase; terasa Căscioarele în trei fragmente 55 - 60 m; terasa Măceşu (aici poartă denumirea de Chirnogi) îngustă la 40 m; terasa Băileşti în câteva fragmente la 30 m; terasa Corabia cu o mare dezvoltare mai ales la vest de Vedea se află la 25 m, terasa Călăraşi la 8-10 m deasupra luncii cu extensie mai mare în est). Lunca Dunării este largă şi are o

9

morfologie la 8-10 m deasupra luncii cu extensiune mare în est. Lunca Dunării este largă şi are o morfologie complexă în care se impun: un mare grind longitudinal (peste 5 m înălţime), cu pantă aproape abruptă spre fluviu şi lină spre nord; ansamble de depresiuni (mici între Dunăre şi grindul principal şi mai mari între grind şi terase) legate prin canale şi separate de grinduri secundare (peste 25% din suprafaţa luncii aparţine depresiunilor lacustre legate de Dunăre prin braţe secundare), conuri aluviale extinse la debuşarea Oltului. Prin lucrări de îndiguire, asanare şi prin folosirea agricolă, aspectele naturale au fost mult modificate. În dreptul confluenţelor (mai ales la Olt şi Argeş), aluvionarea bogată înfăptuită de afluenţi a ridicat nivelul luncii.

La est de Argeş se produc mai multe modificări. În sistemul teraselor, numărul şi lăţimea acestora scade spre est (terasa Băileşti la 30 m este cea mai înaltă şi se păstrează până la gura Mostiştei; terasa Corabia are o dezoltare continuă la altitudine de 20 m; terasa Călăraşi, ceva mai îngustă decât precedenta se află la 10 m; toate au depozite loessoide groase), iar lunca înregistrează sectoare mai largi sau mai înguste în care există cursuri şi părăsite, grinduri şi depresiuni în cea mai mare parte desecate.

Sectorul Călăraşi – Galaţi, cel mai nou, are în alcătuire o terasă (Călăraşi) ce atinge lăţimi de câţiva kilometrii (15-20 km) şi o înălţime de 10 – 12 m şi o luncă extinsă în cadrul căreia există Balta Ialomiţei şi Balta Brăilei (ansamble de grinduri, canale, lacuri, terenuri desecate folosite agricol încadrate de braţe ale Dunării).

Corelarea acestor elemente pe ansamblul Dunării conduce la câteva concluzii. Relieful creat de Dunăre este reprezentat mai întâi dintr-un complex de terase al cărui număr scade de la vest la est şi apoi într-o luncă largă. Fiecare terasă trece spre est într-un nivel de acumulare fluvio-lacustră sau cu ceea ce G. Vâlsan (1915) numea – un nivel de câmpie.

În acest sens Gr. Posea a racordat terasa a V-a cu complexul marnos, terasa a IV-a cu Nisipurile de Mostiştea, terasa a III-a cu pietrişurile de Colentina.

În structura teraselor, extrem de variată, se pot separa (D. Slăvoacă, C. Opran, 1963) un orizont bazal format din pietrişuri şi nisipuri şi un orizont superior alcătuit din nisip fin şi prafuri argilo-nisipoase.

Deasupra acestora urmează depozite loessoide (argiloase sau nisipoase) separarea făcându-se cu greutate.

La formarea lor au contribuit ridicări uşoare (în vest), retragerea lacului spre est şi mai ales oscilaţiile climatice. Corelându-le, Gr. Posea a relevat în formarea teraselor inferioare câteva momente (adâncire în anaglaciar până la maximum glaciar, aluvionarea cu elemente grosiere şi faună rece în cataglaciar şi cu elemente fine şi faună caldă în interglaciar) pe care le-a introdus într-o schemă generală valabilă pentru toate terasele din Câmpia Română.

În baza acesteia individualizarea teraselor (ca trepte) s-a făcut t5 în Riss1, t4 în Riss2, t3 în Wurm3, t2 în Wurm 2 şi t1 în Wurm3, iar lunca este holocenă.

3.2. Generaţia văilor râurilor carpatice şi subcarpatice Aceste râuri au creat (după Dunăre) cele mai extinse culoare de vale orientate spre

Dunăre, au jucat un rol esenţial nu numai în colmatarea lacului şi apariţia uscatului câmpiei dar au creat şi o morfologie complexă, mai ales la est de Argeş, nu se rezumă la culoarul de vale prin care curge în prezent. În general la intrarea în câmpie ele au cinci terase la vest de Argeş şi două sau trei la est de acesta, în câmpiile de subsidenţă terasele lipsesc, iar în sectorul de confluenţă cu Dunărea două sau trei care se racordează cu cele dunărene.

Valea Jiului se desfăşoară în câmpie la nord de Craiova. Transversal în nord relevă o asimetrie netă cu lunca în vest şi terase în est, iar în sud o vale relativ asimetrică. Sistemul de terase este fomat din cinci trepte (la 5-10 m, 15-22 m, 30-40 m, 40-60 m, 70 m) prezente în sectorul nordic numai pe stânga, pe când în cel sudic se află doar nivelele inferioare pe ambele

10

părţi. Structural au pietrişuri în bază, nisipuri şi depozite loessoide şi mase de nisip modelat eolian. Lunca este largă cu meandre şi cursuri părăsite folosite parţial de pâraie (P. Coteţ, 1917)

Valea Oltului, are două sectoare distincte. În nord între Slatina şi Drăgăneşti ea este o vale asimetrică cu albia menadrată a râului pe centru, cu o luncă extinsă mai mult pe partea dreaptă şi cinci terase cu dezvoltare inegală (cele superioare pe stânga şi cele inferioare pe dreapta, mai ales la confluenţa cu Olteţul) toate acoperite cu loessuri separate de benzi de sol fosil. Sectorul sudic este total asimetric. Pe stânga, de sub fruntea abruptă a câmpului urmează o luncă extinsă străbătută în est de pârâul Sâi pe un fost curs al Oltului, iar în vest de către albia barată şi regularizată a acestuia. În continuare urmează doar trei terase care se racordează cu cele ale Dunării. Deci, în valea Oltului cu lăţime de peste 20 km există un sistem de cinci terase aluviale care coboară altimetric spre sud (t1 de la 10 la 6 m, t2 de la 20 la 12 m, t3 de la 35 la 20 m, t4 de la 50-60 m şi t5 de la 75 la 50 m), cu poduri largi, fragmentate de văi secundare cu scurgere torenţială.

Valea Argeşului se desfăşoară în câmpie între Piteşti şi Olteniţa situându-se mai întâi la contactul câmpiei de terase Piteşti cu Podişul Cândeşti, apoi trecând prin câmpia subsidentă Titu şi în aval de Poiana străbate o câmpie piemontană terminală acoperită cu depozite loessoide. Lunca în permanenţă este largă (mai multe sute de metri până la 1 km), albia este meandrată. Sunt unele albii paralele cu Argeşul (Sabarul) considerate ca terase părăsite. Vecinătatea capitalei şi regimul de scurgere variabil, cu creşteri de nivel bogate însoţite de inundaţii au impus lucrări de regularizare şi stabilirea de legături prin canale cu Dâmboviţa sau cu pâraiele dintre acestea. Scopul a fost triplu – alimentarea cu apă a capitalei (nevoia a crescut pe măsura sporirii populaţiei şi a dezvoltării economiei industriale), primirea surplusului de apă în condiţiile unor debite mari pe Dâmboviţa şi invers, oferirea unei axe de navigaţie şi a unei resurse însemnate de apă pentru irigaţii.

Pe dreapta luncii la sud de Piteşti sunt cinci terase care se efilează spre sud; la baza frunţii fiecăreia izvoarele au dus la individualizarea unor pâraie care urmează vechile direcţii (spre sud) de curgere a Argeşului.

În sud râul are trei terase la 15 m, 8-10 m, 2-5 m care se racordează cu cele ale Dunării. Valea Dâmboviţei prezintă caracteristici diferite în cele trei sectoare de câmpie pe care le

străbate şi la a căror formare a contribuit. În nord ea străbate Câmpia piemontană Târgovişte pe o lungime de cca. 40 km. Are mai

întâi o luncă largă de 2-4 km în care există albii părăsite, sectoare mai înalte (2-4 km) şi sectoare mai joase inundabile. Sistemul de terase este alcătuit din trei trepte cu caracteristici diferite la care se adaugă încă două nivele ce vin din regiunea deluroasă şi se opresc la contactul cu câmpia. Terasa inferioară apare doar pe dreapta ca o fâşie de 8-15 m la ieşirea din dealuri. Terasa mijlocie are cea mai mare desfăşurare pe ambele laturi (Câmpia Picior de Munte) interfluviul dintre Dâmboviţa şi Ialomiţa) fiind rezultatul unei intense aluvionări pe fondul general al unei deplasări a Dâmboviţei spre stânga. Pe latura de est acţiunea s-a îmbinat cu cea a Ialomiţei. Altimetric scade de la 25 m în nord la 12 m în sud. Podul ei se lărgeşte treptat spre sud căpătând un caracter de câmp piemontan. Dacă în Câmpul Picior de Munte Argeşul (respectiv Sabarul) a tăiat o frunte abruptă de 15-20 m, pe latura estică terasa se pierde uşor la nivelul Câmpiei Titu.

Terasa superioară se află la contactul cu dealurile şi apare sub forma a două interfluvii desfăşurate în evantai la o înălţime de 30 m.

Sunt terase aluviale cu un strat de pietriş cu intercalaţiii de nisip şi argile. Ele suferă unele deformări la traversarea unor aliniamente de anticlinale şi sinclinale.

În sectorul central ea străbate câmpia de subsidenţă Titu şi nu mai are decât o albie şi o luncă joasă, fără maluri evidente în care revărsările sunt frecvente. G. Vâlsan (1915) indică în

11

afara albiei actuale (modificată antropic) încă trei albii orientate spre Argeş, care au fost părăsite treptat (deplasarea de la vest la est) şi care în prezent sunt folosite de unele pâraie.

În sectorul sudic, în câmpia piemontană terminală, mai întâi până în centrul oraşului Bucureşti se dezvoltă bine o luncă largă de 1-2 km cu multe promontorii ale câmpului şi popine. În aval în afara luncii apar şi trei terase (după Gr. Posea, patru) în evantai şi divergente cu altitudinea de câţiva metri. Pe tot acest parcurs morfologia iniţială a suferit modificări însemnate printr-o suită de amenajări.

Valea Ialomiţei prezintă caracteristici asemănătoare. În nord, în cadrul câmpiei piemontane Târgovişte, are o luncă largă (2-4 km) străbătută atât de Ialomiţa cât şi de o serie de pâraie cu obârşia în Subcarpaţi care s-au adâncit cu 3-5 m; uneori se pot separa şi una-două trepte secundare. Pe dreapta Ialomiţei sunt trei terase (cea superioară la 60 m, la ieşirea din Subcarpaţi, a doua cu dezvoltare mare la 10-30 m pe care se află oraşul Târgovişte şi care face corp comun cu cea construită pe Dâmboviţa; cea inferioară la sud-est de Târgovişte la traversarea unei structuri anticlinale) care coboară lin spre sud.

În sectorul îngust cu caracter subsident ce face legătura între Câmpia Titu şi Câmpia Săratei, Ialomiţa are o vale largă în întregime dezvoltată la nivelul luncii. Aluvionarea este puternică efectuată de Cricovul Dulce a determinat împingerea spre sud şi o meandrare accentuată (Gh. Niculescu, 1960).

În aval de aceasta ea se adânceşte în Câmpia Vlăsiei cu câţiva metri şi unde în afară de luncă şi-a creat două terase la 2-3 m şi cu 6-7 m cu desfăşurare bilaterală (mai ales în buclele de meandru). După câţiva kilometri în care îşi dezvoltă o luncă largă la contactul dintre câmpiile Vlăsia şi Sărata ea traversează Bărăganul având o luncă bilaterală şi o terasă pe partea stângă cu lăţime de 3-5 km şi o înălţime de 5-7 m (Gr. Posea, 1989).

Cricovul Dulce este o vale mică dar cu o evoluţie complexă în spaţiul câmpiei. Râul este responsabilul creşterii câmpiei înalte (cea mai veche – Gr. Posea) din care au rămas trei fragmente principale. Aceasta corespunde unui mare con aluvial (G. Vâlsan, 1915) creat la nivelul terasei superioare (45 m). Sub aceasta mai sunt două terase înguste (la 25 m şi 5 m) şi o luncă de câteva sute de metri lăţime. Spre sud, Cricovul Dulce traversează câmpia piemontană printr-un culoar creat prin eroziune de acesta împreună cu Prahova (G. Vâlsan, 1915; Gh. Niculescu , 1960), apoi, până la vărsare, un con aluvial extins creat în sectorul câmpiei de subsidenţă pe care şi-a schimbat de mai multe ori direcţia de curgere (în prezent văi în care scurgerea se realizează temporar).

Valea Prahovei se deschide larg spre câmpie creând imaginea unui imens „golf” încadrat de dealuri subcarpatice. La intrarea în câmpie din sistemul de şase terase din Subcarpaţi rămân doar trei ce au avut fucţionalităţi diferite. Astfel, terasa superioară şi cea medie au desfăşurare mare având caracter de terasă – con sau terasă – câmp adică terase care se extind mult în aval, coboară şi se pierd treptat (terasa superioară din câmpie coboară de la 60 m la Brăneşti, 30 m în dreptul localităţii Floreşti şi se pierde la Băicoi; terasa medie coboară de la 40 m la Brăneşti, 20 m la Floreşti şi ajunge la 2-3 m la nord de Ploieşti – după Gr. Posea). Fiecare a reprezentat o câmpie piemontană numai că cea superioară a suferit modificări prin dezvoltarea celei medii sau prin ridicări pe aliniamentul unor structuri brachianticlinale (Băicoi-Ţintea, Degeraţi-Bucovel, Bucşani) sau coborâri în sectoare brochisinclinale (Ploieşti, Mislea-Podeni). Terasa medie formează „conul Prahovei” similar cu cel de la Târgovişte creat de Ialomiţa şi Dâmboviţa. În timpul ce Prahova a acumulat o vastă pânză de pietrişuri cu o grosime de peste 60 m care a anulat efectul subsidenţei din zona Ploieşti (Gr. Posea).

Sub aceasta urmează terasa inferioară (frecvent la 5-7 m) ce are mai mult caracter local apărând ca petice în sectoarele în care s-au produs ridicări ea fiind tăiată în depozitele teraselor

12

anterioare (Gr. Posea). În lunca, de câteva sute de metri lăţime, se produc aluvionări intense ce determină despletiri şi revărsări frecvente. Există şi trepte (la 2-3 m; 4-5 m) tăiate la viiturile mari (ex. 1970).

Valea Teleajenului are caracteristici similare cu acelea ale Prahovei ele având o evoluţie apropiată. În câmpie pătrund doar trei din cele şase nivele de terase din Subcarpaţi. Terasele superioară şi medie coboară rapid din Subcarpaţi dispărând în culoarul Măgurele în nivelul celei inferioare care atinge 6 m. În aval însă, reapar pe anticlinalul Boldeşti – Găgeni (nivelul dealului aparţine terasei superioară ridicată neotectonic) şi dispărând în nivelul general al Câmpiei Ploieştiului. Lunca de câteva sute de metri lăţime prezintă numeroase despletiri şi acumulări bogate.

Valea Buzăului se deschide larg către sud dezvoltând între ultimele dealuri subcarpatice un vast con aluvial (o câmpie piemontană) echivalent terasei medii (10-15 m) din amonte. Celelalte terase din Subcarpaţi se opresc la marginea acestora. În aceasta Buzăul şi-a creat o luncă extinsă dominată de maluri abrupte de 3-7 m înălţime şi în care apar două trepte la 5 şi 1,5 m, şi numeroase despletiri. În aval, Buzăul străbate mai întâi câmpia de subsidenţă omonimă căreia îi sunt specifice: albii vechi, meandre părăsite, suprafeţe cu exces de umiditate etc., apoi extremitatea sudică a Câmpiei Râmnicului unde apar maluri şi două trepte de luncă (la 0,5 m şi 2-3 m) şi în final Câmpia Siretului inferior în care subsidenţa a impus doar o luncă cu intense aluvionări, braţe părăsite, microdepresiuni lacustre etc.

Râmnicul Sărat este râul care are cele mai multe schimbări ale direcţiei de curgere în cuprinsul câmpiei, fiecărui tronson fiindu-i specifice anumite trăsături morfologice. La contactul cu dealurile rămâne terasa superioară ce trece în nivelul superior de glacis. Sub aceasta se desfăşoară conul Râmnicului racordabil cu treapta de glacis medie în care râul şi-a tăiat o luncă extinsă cu două trepte (0,5 m şi 2 m). Aluvionarea intensă şi despletirile îi sunt caracteristice. În secţiunea următoare străbate treapta joasă a câmpiei de glacis (corespunde terasei inferioare) în care se păstrează o luncă largă dar şi în care albia meandrază puternic. Ultimul sector şi-l dezvoltă în câmpia subsidentă a Siretului inferior în care Râmnicul şi-a construit cel mai recent con aluvial pe care se păstrează urme ale unor albii părăsite.

Râmna, Milcovul şi Putna repetă caracteristicile morfologice de bază ale Râmnicului Sărat. Astfel, sub nivelul glacisului superior urmează două generaţii de conuri aluviale extinse corespunzătoare terasei medii şi terasei inferioare de la contactul cu dealurile. În ele râurile şi-au creat lunci de mai multe sute de metri lăţime, încadrate de maluri abrupte. Procesul de aluvionare este intens ceea ce favorizează despletirile şi desfăşurarea de albii seci sau cu funcţionalitate temporară pentru unele pâraie din câmpie. În secţiunea inferioară albiile acestora se axează frecvent pe cursuri vechi ale Siretului.

Valea Siretului se desfăşoară în câmpie la sud de confluenţa cu Trotuşul. Până la Mărăşeşti pot fi identificate terase care se pierd în luncă sau în nivelul conurilor aluviale. Terasa superioară (mai mulţi kilometri lăţime) apare la 25-65 m înălţime fiind alcătuită din materialele aduse de Siret dar şi de către afluenţi; terasa medie cu o largă desfăşurare la 8-12 m înălţime este anihilată spre sud de Mărăşeşti de subsidenţă dar şi prin acoperirea ei de către conurile aluviale ale Şuşiţei şi Putnei. Terasa inferioară (2-3 m înălţime) apare ca o fâşie (1,5 – 2 km lăţime) până la sud de Mărăşeşti de unde se îngustează trecând în luncă.

Lunca creşte treptat în aval constituind o mare parte din Câmpia Siretului inferior. Există sectoare întinse cu exces de umiditate, despletiri, braţe părăsite, meandre vechi cu ochiuri de apă.

Concluzii. Generaţia văilor cu obârşie în Carpaţi şi Subcarpaţi prin caracteristicile sale relevă câteva situaţii ce vor fi menţionate mai jos.

13

Oltul şi Jiul şi-au creat cele mai vechi văi în câmpie într-o regiune cu comportament neotectonic aproape stabil. În culoarele de vale există cinci nivele de terase aluviale care trec normal în treptele similare create ale Dunării. Asimetria în distribuţia teraselor inferioare ca şi în desfăşurarea luncii în raport cu poziţia albiei celor două râuri este legată de o uşoară bombare neotectonică a câmpiei.

Argeşul, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova şi Teleajenul sunt văile la care se remarcă complexitatea morfologică cea mai mare impusă îndeosebi de faptul că aceste râuri au străbătut unităţi de relief cu un comportament foarte variat. În nord, la contactul cu Subcarpaţii sau Podişul Getic – ridicarea sacadată a acestora a favorizat un volum însemnat de materiale a căror acumulare a determinat în două faze de evoluţie (t3 şi t2 după Gr. Posea) crearea unor conuri aluviale extinse ce-au constituit câmpii piemontane. Din prima câmpie au rămas martori (cel mai extins în Câmpia Cricovului Dulce) în prelungirea terasei a treia din Subcarpaţi (terasa superioară din câmpie) iar din cea de-a doua câmpiile Târgovişte, Ploieşti.

Terasa inferioară este slab dezvoltată apărând doar ca fâşii pe seama celorlalte şi mai ales la traversarea unor structuri anticlinale ce-au suferit uşoare ridicări.

Terasele coboară lin spre sud (spre aria de subsidenţă) trecând la nivelul celeilalte (terasă în foarfecă).

Al doilea sector, cel în care s-au manifestat lăsări, se caracterizează doar prin lunci largi la nivelul câmpiei, de unde frecvenţa revărsărilor, acumulările bogate însoţite de despletiri, părăsirea frecventă a albiilor etc.

Al treilea sector specific doar la primele trei văi corespunde secţiunilor dezvoltate în câmpiile din vecinătatea Dunării. În acestea râurile şi-au tăiat în conurile aluviale finale văi cu lunci largi cu albii moderate şi una-trei terase care se racordează cu cele ale Dunării.

Prahova şi Teleajenul au avut în sud o arie de subsidenţă activă în care au depus volume mari de materiale. Astfel ele au extins treptat spre sud câmpia piemontană şi au strangulat aria de lăsare.

Buzăul, Râmicul şi râurile vrâncene au creat conuri aluviale numai în faza teraselor 1 şi 2 (Gr. Posea). Subsidenţa activă însă din vecinătatea contactului cu dealurile a făcut ca formele de acumulare create să fie aplatisate. Lor li s-au adăugat conurile pâraielor ce fragmentau dealurile de lângă câmpie. Astfel, pe fondul unei migrări a axului ariei de subsidenţă către exterior şi a înălţării dealurilor subcarpatice aici a rezultat nu o câmpie piemontană ci una de glacisuri în două-trei trepte.

3.3 Generaţia văilor cu obârşii în regiunile deluroase limitrofe sau la contactul acestora cu câmpia.

În dealuri sunt văi relativ înguste bine adâncite, cu lunci şi fragmente de terasă. La trecerea în câmpie şi apoi până la vărsare se lărgesc mult dar energia de relief pe care o creează scade. După caracteristicile reliefului reliefului dezvoltat se separă trei grupe.

Văile de la vest de Argeş (se includ Desnăţuiul, Blahiţa, Călmăţuiul, Vedea, Teleormanul, Glavaciocul etc.) sunt dezvoltate într-o regiune mai timpuriu exondată care ulterior a avut un comportament neotectonic uniform. Ajung la Dunăre sau se includ în bazinul Argeşului. În câmpie se află cursul mijlociu (lunca largă în care albia este meandrată, iar terasele lipsesc sau sunt înguste) şi cursul inferior (lunca şi una-trei terase care se racordează cu cele ale Dunării).

Văile dintre Argeş şi Buzău sunt mai puţine şi aparţin bazinelor Argeş, Ialomiţa şi Buzău (Ilfovul, Colentina, Proviţa, Sărata şi Călmăţuiul). Caracteristicile lor morfologice sunt puternic influenţate de faptul că străbat unităţi de câmpie diferite genetic.

În nord la contactul cu Subcarpaţii străbat câmpii piemontane sau glacisuri fiind înguste (uneori adâncite cu 2-3 m). La traversarea câmpiilor de subsidenţă luncile se lărgesc, malurile

14

aproape că dispar, revărsările sunt frecvente. Unele din pâraie şi-au înscris cursul pe albii părăsite de râurile mari (ex. Călmăţuiul, Sărata). Câteva pâraie şi-au dezvoltat cursul inferior în câmpiile din sud (tabulare sau piemontane de nivel de bază) în care s-au adâncit cu 10 – 12 m prezentând o albie meandrată, o luncă bilaterală cu lăţime variabilă ocupată uneori aproape în întregime de lacuri (Colentina), iar la vărsare una sau două terase racordabile cu cele de pe Argeş şi Dâmboviţa.

Văile de la nord la sud de Buzău sunt scurte, îşi au obârşiile la contactul cu Subcarpaţii şi străbat câmpiile de glacis în care sunt înguste şi adâncite cu 0,5 – 3 m. În secţiunea finală panta scade foarte mult, albia străbătând uneori propriul con aluvial aplatisat sau se înscrie pe albii părăsite de Râmnicu Sărat (Balta Albă, Amara etc.), Râmna, Putna uneori terminându-se în locuri de tip liman.

Văile din sudul Podişului Bârladului aparţin la două subtipuri. Primul este reprezentat de Bârlad care în câmpiei a construit Câmpia Tecuci formată din trei terase ce se pierd treptat spre Siret şi de o luncă largă în care pe lângă albia meandrată există cursuri părăsite. Celui de-al doilea subtip îi aparţin mai multe văi cu obârşii în sudul Podişul Covurlui (Corozel, Geru, Suhu, Lozova) care în câmpie se lărgesc de la câteva sute de metri la 2 km au o energie de relief de 20 – 40 m. În cadrul lor există o albie minoră de câţiva kilometri, adâncită cu 0,5 – 1,5 m prin care scurgerea are caracter temporar, apoi o luncă largă acoperită de apă la viituri şi glacisuri.

3.3. Generaţia văilor autohtone prin care scurgerea are caracter intermitent. Sunt scurte, au albii înguste (seacă vara) încadrate de lunci extinse ce se termină spre câmp prin glacisuri. Se disting două subtipuri. Primul este reprezentat de afluenţii Drincei, Desnăţuiului în Oltenia, Sâiul, afluenţii Vedei, Câlniştei, Mostiştea, Pasărea etc., unele fiind chiar albii părăsite ale râurilor principale din câmpie şi în care scurgerea este întreţinută de apa izvoarelor. Celui de-al doilea subtip îi aparţin toate văile scurte, cu albii înguste dezvoltate pe frunţile de terasă ale Dunării şi ale râurilor principale, pe glacisuri apoi văile rezultate prin procese de tasare şi sufoziune (tip furcitură), unele albii părăsite. La unele dintre acestea prin bararea gurii de vărsare s-au format lacuri de tip liman, iar prin baraje antropice s-au realizat iazuri.

4. Relieful dezvoltat pe nisipuri Nisipurile din Câmpia Română pe seama cărora s-a dezvoltat un relief eolian se găsesc

mai multe unităţi – sudul câmpiei Olteniei, pe terasele Dunării între Olt şi Vedea, în Bărăgan, în Câmpia Tecuci. Pe ansamblu acoperă o suprafaţă de cca. 354 000 ha (P. Coteţ, 1976).

În Câmpia Olteniei se află cca. 250 000 ha cu nisipuri între Ostrovu Corbului şi Corabia (cca 200 km lungime şi 3-30 km lăţime) desfăşurate pe depozitele loessoide de pe podurile teraselor, dar şi de pe depozitele fluviatile din luncă. P. Coteţ (1957) indică dominant relieful de dune longitudinale paralele create de vânturile dinspre NV care acoperă atenuând morfologia fluviatilă iniţială. Ele au o lungime de 3-4 km, înălţime de 1-15 km (frecvent 5-10 m) lăţimi între 20 şi 800 m şi sunt tot mai aplatisate spre est şi nord (Relieful României, 1974). În microdepresiunile dintre dune sunt bălţi şi terenuri mlăştinoase; o bună parte din ele au fost fixate cu plantaţii de salcâm efectuate începând cu 1880. După 1990, prin tăierea unora s-a ajuns la reactivări. De asemenea stabilizarea s-a făcut prin lucrări de terasare şi plantaţii viticole. Nisipul a fost antrenat de vânt din luncile Dunăre, Jiului (pe stânga acestuia), din depozitele de terasă etc. În marea majoritate a situaţiilor sunt dune fixate; cele mobile se află în lunca Dunării.

În estul Câmpiei Române nisipurile ocupă suprafeţe mari pe dreapta văilor Buzău, Călmăţui, Ialomiţa, pe marginile câmpurilor din vecinătatea acestora. Acumularea lui este legată de acţiunea vânturilor din nord-est care au antrenat particulele de nisip din luncile largi ale acestor râuri. Acumulările de pe dreapta Călmăţuiului sunt cele mai extinse (cca. 32 000 ha după Relieful României), au grosimi de 8 – 10 m în est, nord-est şi sub 2 m în sud-vest unde abundă şi

15

elemente mai fine. Fâşia de nisip are lăţime de peste 26 km în vest şi se îngustează spre Dunăre (5-10 km).

În Câmpia Brăilei în vest au lăţimi de 20 km lăţime, iar în est doar 2-3 km, iar Bărăganul Ialomiţei în Câmpul Hagieni ating 15 – 20 km lăţime (Gr. Posea, 1989). Există dune, în cea mai mare parte fixate cu viţă de vie dar şi suprafeţe cu dune încă active. Dimensiunile dunelor variază dar se menţin frecvent la 10 – 20 m înălţime.

Nisipurile din nord-estul Câmpiei Române (cca. 14 000 ha) sunt concentrate în lunca Bârladului, lunca Siretului, terasele Bârladului din Câmpia Tecuci. Provin din depozitele fluviatile ale celor două râuri şi de la marginea Podişului Covurlui. Ele au fost dislocate şi acumulate de vânturile din NE. Formează dune longitudinale în cea mia mare măsură fixate (N. Florea, 1952).

Fâşia cu desfăşurarea cea mai mare se află între localităţile Ungureanu şi Hanu Conaci (cca. 39 km lungime, 0,6 – 5,5 km lăţime, după N. Florea). Sectorul activ este între Iveşti şi Hanu Conaci (1600 ha, 18 km lungime şi lăţimi până în 4,4 km) unele dune ating înălţimi cuprinse între 4 şi 10 m.

Suprafeţele cu dune de pe terase au fost nivelate în bună parte şi folosite agricol (îndeosebi plantaţii viticole).

5. Loessul, depozitele loessoide şi relieful de tasare şi sufoziune Câmpia Română reprezintă unitatea naturală cu cea mai largă desfăşurare a celor două

categorii de roci ce îmbracă câmpurile şi terasele râurilor. Loessul specific regiunilor estice are un procent ridicat de prafuri şi redus de nisipuri (fine şi medii) şi argilă dar şi 15-20% carbonaţi repartizaţi uniform sau acumulaţi în bază sub formă de concreţiuni. Depozitele loessoide întâlnite mai ales la vest au pe un procent mai mare de argilă fie de nisipuri fine dar mic de prafuri şi conţinut variabil de carbonaţi. În estul Câmpiei Române precumpănesc leossurile care trec în depozite loessoide nisipoase pe stânga râurilor principale sau depozite luto-argiloase în câmpiile de subsidenţă. Frecvent au grosimi între 5 şi 15 m dar ajung în Câmpia Hagieni la peste 40 m. Gh. Munteanu-Murgoci (1910) relevă repetarea (în fiecare unitate de câmpie de la nord la sud) succesiuni nisip-lut şi nisipos-lut şi stabileşte originea eoliană a lor, iar ca loc de provenienţă luncile râurilor.

E. Liteanu (1953, 1956) stabileşte originea aluvionară, chiar lacustră în centru, deluvio-coluvială în nord şi sud-vest.

Între Olt şi Argeş sunt mai ales depozite luto-argiloase (ceva mai grosiere în bazinul Argeşului) cu grosimi de câţiva metri şi care au provenit prin transformarea în loc a depozitelor aluviale şi proluviale.

La vest de Olt loess tipic apare doar pe o fâşie (NV - SE) între Craiova şi Caracal (Ana Conea şi colab., 1970) în rest sunt depozite loessoide mai nisipoase în vest şi pe terasele inferioare şi argiloase în E şi SE şi pe terasele superioare. Au origine complexă- deluvială, eoliană, deluvială (T. Brandrabur, 1971).

Larga desfăşurare a loessurilor şi depozitelor loessoide, în condiţiile climatului de stepă şi silvostepă a favorizat impunerea a două categorii de procese. Tasarea are o dezvoltare deosebită.

Prin dizolvarea şi deplasarea spre baza depozitelor a sărurilor ce căptuşesc pereţii porilor (îndeosebi carbonaţi) ce favorizează îndesarea şi reaşezarea particulelor minerale se ajunge la dezvoltarea de microdepresiuni de tipul crovurilor, situaţii frecvente îndeosebi în câmpiile cu loess. Crovurile au formă, dimensiuni, frecvenţă, deosebite în funcţie de panta generală a câmpului (optim – pante mici), adâncimea nivelului freatic (optim la 5-6 m), grosimea depozitului (optim peste 10 m), liniile de drenaj, direcţia vânturilor dominante. Au o densitate mare în câmpiile Mostiştea, Bărăgan (peste 4 crovuri la kmp) şi sunt puţine în Câmpia Brăilei,

16

terasele Argeşului, pe terasele Dunării la vest de Olt (depozite loessoide subţiri şi nivel freatic aproape de suprafaţă). Evolutiv se trece de la forme simple singulare, circulare sau ovale (asimetrie impusă de direcţia dominantă a vântului după G. Vâlsan, 1915) la forme complexe de tipul văiugilor extrem de ramificate (G. Vâlsan, 1915). Gr. Posea (2002) vorbeşte de evoluţia câmpiilor cu loess în câteva faze. Câmpuri cu crovuri, câmpii cu găvane şi câmpii cu padine (depresiuni de tasare cu dimensiuni mari). Cele mai extinse crovuri sunt în câmpia Brăilei (diametre de 0,5 – 2 km), pe valea Jegălia (lungimi de 4-6 km).

La est de Mostiştea sunt cele mai importante bazine hidrografice secundare rezultate din drenarea crovurilor (Gr. Posea, 1989). În unele crovuri s-au dezvoltat lacuri (Ianca, Plopu, Lutul Alb, Tătaru, Unturos, Colţea etc.) care prin produse de abraziune le-au extins (Gr. Posea, 1989).

Cel de-al doilea proces de sufoziunea, are frecvenţă mai mare în estul Câmpiei Române, pe aproape toţi versanţii cu loess gros la baza căruia există un strat argilos, luto-argilos uşor înclinat. Rezultă suite de pâlnii de sufoziune (diametre de la 0,5 la 7 m, adâncimi de 2-4 m), hornuri, hrube, tunele, iar într-o fază avansată văi sufozionale. Se văd pe versanţii aproape verticali orientaţi spre Dunăre, Olt şi Călmăţui. Aici apar aliniamente de pâlnii de sufoziune perpendiculare pe versanţi ale căror dimensiuni descresc spre interiorul interfluviilor. Prezenţa orizonturilor de soluri fosile, lentilelor de argilă intercalate în depozitul loessoid crează discontinuităţi în desfăşurarea procesului, ele impunând chiar o etajare a pâlniilor, firidelor şi tunelelor sufozionale. Evoluţia lor duce la o îmbinare a sufoziunii cu surparea(V. Tufescu, 1966).

6. Evoluţia reţelei hidrografice Realizarea structurii actuale a reţelei hidrografice s-a realizat în Cuaternar fiind tot mai

nouă de la vest la est. Factorii care au determinat organizarea ei au fost: - ridicările neotectonice din Carpaţi şi Subcarpaţi care a antrenat mai slab

şi spaţiul câmpiei; - retragerea treptată a lacului existent în villafranchian de la vest către est

şi nord-est ceea ce a făcut ca suprafeţele de uscat să crească în acest sens;- mişcările neotectonice locale concretizate în coborâri cu intensitate

diferită de la o fază la alta în aria de subsidenţă de la Argeş spre Siret şi a unor uşoare bombări în sistemul brochianticlinalelor;

- variaţia condiţiilor climatice în cuaternar ce-au impus sisteme morfogenetice temperate şi periglaciare diferenţiate şi prin gradul de uscăciune. Efectele au fost intense în munţi şi în regiunile deluroase înalte de unde râurile au cărat cantităţi însemnate de materiale variate ca granulometrie;

- dezvoltarea locală a unor conuri aluviale pe care albiile râurilor s-au deplasat.

Coroborarea lor şi interpretarea datelor din lucrările geografilor G. Vâlsan, C. Brătescu, N. Popp, Gr. Posea, a făcut ca în formarea structurii hidrografice să se poată diferenţia câteva faze pe fondul cărora să se identifice mai multe sectoare cu evoluţii particulare.

Prima fază corespunde începutului cuaternarului cu loc pe întreg spaţiul Câmpiei Române. De jur împrejur există o reţea hidrografică cu dimensiuni variabile.

A doua fază ţine până la finele pleistocenului mediu. Se produce retragerea lacului până la aliniamentul Olt-Negraş de Argeş (în Mindel - Riss). Lacul ocupa aria de subsidenţă şi partea central-estică a Câmpiei Române. Pe uscatul apărut s-au înregistrat: prelungirea cursurilor carpatice vestice (Jiu şi Olt) care vor aduce cantităţi însemnate de materiale; străpungerea cumpenei de apă la Gura Văii de către un râu oltean realizarea primei paleo-Dunări la nivelul terasei a V-a şi prin acesta prima legătură între bazinul panonic şi cel pontic.

17

Cea de-a treia fază corespunde finalului pleistocenului mediu (Riss). Lacul se retrage până la est de Argeş dar şi dinspre sud-estul Dobrogei încât el se rezuma la aria de subsidenţă şi la vestul Bărăganului. Dunărea s-a deplasat spre sud, albia corespunde terasei a IV-a, la fel Oltul şi Argeşul a înaintat spre sud-est până la Dunăre, iar din Dobrogea unele pâraie şi-au înaintat cursul pe prispa glacisată spre nord-vest (Gr. Posea).

În partea de nord râurile depuneau cantităţi însemnate de materiale aduse din Subcarpaţi aflaţi la începutul ridicării externe.

Faza a patra (Riss - Wurm) corespunde unui lac limitat de aria de subsidenţă. Dunărea, Oltul, Jiul, Argeşul îşi aveau albiile la nivelul terasei a III-a, fluviul ajungea în lac la est de Mostiştea. Pe rama Subcarpaţilor, Dâmboviţa, Ialomiţa, Cricovul Sărat au creat o câmpie piemontană (Gr. Posea), iar pe latura vrânceană s-a individualizat glacisul superior.

În faza a cincea (Wurm) lacul cu caracter mai mult mlăştinos s-a retras în aria de subsidenţă (mai ales în nord-est) dispărând treptat. Dunărea îşi stabileşte cursul actual, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Teleajenul îşi crează câmpii piemontane extinse, unele râuri se îngustează sau depăşesc aria de subsidenţă, construind conuri aluviale terminale.

Se produc diverse remanieri hidrografice, părăsirea albiilor. În cea de-a şasea fază (holocen) remuu-ul creat de formarea golfului marin până la Galaţi

în timpul transgresiunii neolitice (Marea Neagră Nouă) a facilitat o intensă aluvionare a luncii Dunării de unde bararea gurilor de vărsare a unor afluenţi minori şi crearea de limane fluviatile (A.C. Banu). Procesul s-a transmis şi în lungul unor râuri afluente principale (Prut, Ialomiţa, Buzău etc.).

În acest cadru evolutiv general au existat mai multe sectoare în care condiţiile locale (îndeosebi neotectonice) au determinat remanieri hidrografice însemnate.

Cursul actual al Dunării a fost determinat de împingerea spre sud impusă de volumul important de materiale aduse de râurile carpatice (îndeosebi Jiu, Olt, Argeş), dar şi de unele influenţe neotectonice materializate în ridicări locale mai slabe (pe ariile vechi de lăsare) şi mai întinse (pe ariile ce se înălţau). Astfel, D. Paraschiv (1961) stabileşte corelaţii între sensul deplasării unor blocuri din fundamentul platformei moesice de ordinul II şi III şi configuraţia unor sectoare dunărene (schimbare de direcţie, grad de sinuozitate, dimensiuni etc.). Exemplu, sectorul Ostrovu Mare – Cetate, dezvoltat NV – SE se suprapune ariei de ridicare Vidin – Craiova (maluri înalte ce încadrează un curs oarecum liniar, pantă mare, luncă îngustă şi discontinuă); sectorul arcuit spre sud Cetate – Giurgiu corespunde ariei de afundare Calafat – Lom, dar în care unele sectoare în care mişcările au fost mai slabe sau mai accentuate au impus abateri spre N sau S (Calafat – Lom spre SV, Bechet – Corabia, Corabia – Turnu Măgurele spre sud şi Turnu Măgurele – Giurgiu spre sud-est); sectorul Giurgiu – Călăraşi este arcuit către nord pe marginea ridicării nord-bulgare; sectorul Călăraşi – Hârşova se suprapune afundării Dobrogei de sud iar sectoarele Hârşova – Brăila şi Brăila – Tulcea ar fi legate de influenţa unor fracturi (falia Dunării şi falia Sf. Gheorghe).

Argeşul în avale de Piteşti, după cum arăta G. Vâlsan (1915) s-a deplasat în câteva faze spre stânga fiind atras de aria de subsidenţă activă de la Titu-Potlogi. Procesul a fost însoţit de crearea unor terase de eroziune în Podişul Cotmenei care se dispun în evantai spre est. În albiile părăsite aflate la nivelul diferitelor terase s-au organizat cursurile Teleormanului, Dâmbovnicului şi Neajlovului.

Dâmboviţa care după G. Vâlsan se unea cu Ialomiţa la ieşirea din dealuri anterior terasei comune de 30 m şi care formează nivelul câmpiei piemontane Târgovişte. Până la acest nivel ea şi-a mai format terase con din care se păstrează două-trei nivele pe partea dreaptă în prelungirea

18

spre SE a Piemontului Cândeşti. La nivelul lor şi-au organizat cursurile câţiva afluenţi ai Argeşului între care Corabia.

Ialomiţa a construit în cea mai mare măsură conul aluvial (t2) ce formează Câmpia Târgoviştei după care s-a deplasat spre dreapta (influenţa câmpiei de subsidenţă) lăsându-şi albii. Una din ele este folosită de pârâul Ilfov – aflat la obârşia Colentinei.

Raporturile Ialomiţei cu Cricovul Dulce şi Prahova sunt deosebit de complexe şi ele au fost prezentate (G. Vâlsan, 1915; Gh. Niculescu 1960, Gr. Posea, 1989).

Poarta Cricovului este un sector larg tăiat de o albie difluentă a Prahovei unită cu Cricovul Dulce în câmpia piemontană înaltă (în timpul lui t3 după Gr. Posea). Ulterior Prahova s-a stabilit pe albia din est cealaltă fiind folosită de pârâul Iazul. În aval de poartă în câmpia de subsidenţă Cricovul Dulce a suferit de asemenea pendulări (Pribeagul în nord şi Cricovul Sec în sud).

Poarta de la Tinosu este un sector scurt, adânc şi îngust creat de Prahova în sectorul estic al Câmpiei Piemontane a Cricovului. G. Vâlsan, N. Popp (1929), Gh. Niculescu consideră că a rezultat printr-o captare efectuată de un pârâu ce venea dinspre câmpia de subsidenţă asupra Prahovei ce curgea de la nordul câmpiei piemontane. Gr. Posea (1989) îl consideră antecedent şi epigenetic reprezentând o albie difluentă care s-a adâncit în condiţiile înălţării neotectonice a câmpiei.

Ialomiţa, în câmpia de subsidenţă (până la intrarea în Câmpia Vlăsiei) a avut mai multe cursuri pe care şi le-a părăsit sau şi le-a recuperat în funcţie de solicitările centrelor de subsidenţă mai activă şi de aportul de aluviuni al ei (Gr. Posea vorbeşte de un con la Gheboaia - Finta) pe care a pendulat sau a Cricovului Dulce (G. Vâlsan).

În acest sens se separă direcţii spre sud (către Dâmboviţa) către est (pe valea Strâmbă – folosită de două ori şi în secolul nostru).

Buzăul la ieşirea din dealuri, pe cele două conuri construite în momente diferite (cel nord-sud mai vechi decât cel de aval vest – est şi-a modificat de cel puţin patru ori direcţia de curgere la finele Wurm-ului - Holocen).

Astfel, a avut un curs spre sud, pe Sărata către Ialomiţa. Gr. Posea (1989) indică fie un Buzău pe cursul Fundatei spre Sărata fie o prelungire a Cricovului Sărat unit cu Teleajenul, pe actuala vale a Călmăţuiului (mai întâi către sud pe valea Strachina apoi spre est pe traseul actual după Gr. Posea, 1989), pe cursul pârâului Strâmbu – Buzoiel etc. Schimbarea albiilor a fost determinată în principal de influenţa subsidenţei active din nord-estul Câmpiei Române şi de aluvionare.

Râmnicul Sărat din aceleaşi cauze şi-a părăsit mai multe albii într-o rotaţie de peste 100o

(G. Vâlsan). Albiile vechi şi largi sunt ocupate de câteva pâraie semipermanente care se varsă în limanele Jirlău, Amara, Balta Albă, Ciulniţa etc.

Râmna după G. Vâlsan şi-a deplasat cursul cu cca. 75o, vechile albii fiind străbătute în prezent de pâraiele Hârtopu Mare, Hârtopu Mic etc.

Putna s-a deplasat spre SE pe conul construit în Câmpia Siretului lăsând pe stânga albii seci.

Pe latura dunăreană s-au înregistrat de asemenea modificări ale albiilor râurilor principale survenind la finele pleistocenului şi în holocen în majoritatea situaţiilor legate de aluvionările bogate din luncă. Vechile albii largi, rămân seci sau sunt străbătute de către unele pâraie de scurgere temporară. Aşa sunt: Jieţul în estul luncii Jiului, Sâiul în estul luncii Oltului, Ciorogârla şi Sabarul în estul Argeşului, Dâmbovicioara în vestul Dâmboviţei.

Este presupus de Gr. Posea (1989) şi un curs al Argeşului (la nivelul terasei a IV-a a Dunării) pe la nord de Bucureşti spre Mostiştea.

19

Urmărind configuraţia terenului şi desfăşurarea teraselor Dunării la est de Argeş – Gr. Posea (1989) indică modul de realizare a cursului fluviului în sud-estul Câmpiei Române. La nivelul terasei a III-a Dunărea se află în estul acestora (pe prispa de glacis dezvoltată la contactul dintre formaţiunile dintre platforma Dobrogei şi cele villafranchiene) mai multe pâraie dobrogene se înscriau într-un curs orientat spre nord.

La nivelul terasei a II-a este străpuns spaţiul dintre unităţile Hagieni şi Nasul Mare realizându-se Dunărea spre nord de Hârşova. Ea va pătrunde pe la est de Hagieni împrumutând albia pârâului dobrogean pe care o lărgeşte. Toţi afluenţii pârâului se vor vărsa direct în Dunăre. Prin bararea gurii de vărsare a lor s-au format limanele fluviatile dobrogene. Urmele vechilor cursuri ale Dunării prin vestul câmpurilor Hagieni şi Nasul Mare sunt urmărite în prezent de pâraiele Ianca şi Jegălia.

Apele în Câmpia RomânăCâmpia Română este străbătută de o reţea hidrografică relativ bogată, mai densă la vest de

Argeş şi care este adâncită în formaţiuni cuaternare şi romanian superior. Sistemul de râuri principale s-a realizat treptat pe măsura exondării regiunii (de al vest la

est şi nord-vest) începând cu pleistocenul mediu şi încheind în holocen (acum se formează şi reţeaua secundară care are caracter semipermanaent şi intermitent).

Cea mai mare parte dintre acestea sunt concentrate în bazine al căror colector se varsă în Dunăre făcând parte preponderent din grupa hidrografică sudică; numai în nord-estul câmpiei râurile din bazinul Siretului aparţin grupei hidrografice de est.

În Bărăgan există areale mici cu caracter semiendoreic (există drenaj subteran). 1. Apele subterane În Câmpia Română cuvertura sedimentară are grosime mare, în alcătuirea ei intrând strate

permeabile şi impermeabile cu grosimi variabile. Ca urmare, în cadrul acestora s-au format pânze de apă cu debite şi caracteristici dinamice deosebite.

1.1. Apele freatice. La suprafaţă, pe grosimi de câţiva zeci de metri, se află dominant depozite cuaternare (loessuri şi depozite loessoide, nisipuri, pietrişuri, lentile de argilă, nisipuri argiloase sau argile nisipoase) în care s-au individualizat pânze freatice, la adâncimi deosebite, de la sub 5 m în lunci la peste 20 m pe câmpurile acoperite cu depozite loessoide. Condiţiile climatice (temperaturi ridicate, precipitaţii puţine, secete de durată) nu asigură o alimentare bogată şi uniformă în timp. Ca urmare, regimul debitelor apelor freatice pe parcursul anului este fluctuant. Variaţia acestuia este tot mai mult supusă pe măsura utilizării lor în consumul populaţiei, consumul industrial şi la irigat.

La vest de Olt, pânza freatică la baza teraselor înalte ale Dunării se află la adâncimi de peste 10 m şi unde este intersectată de izvoare cu debite bogate favorizând scurgerea pe râuri. În terasele medii şi joase fraticul cu grosime mai mare se află la adâncime de 5-10 m. Aici variaţia o introduce relieful de dune în cadrul căruia uneori pânza este aproape de suprafaţă determinând în microdepresiuni areale umede (chiar lăcuire şi uşoară scurgere la precipitaţii bogate), iar alteori se află la adâncimi mari (peste 10 m). În lunci (Dunărea, Jiu) variaţia este determinată de raportul grinduri (peste 2 m adâncime) – depresiuni mlăştinoase sau lacustre.

Între Olt şi argeş pânzele freatice sunt cantonate în culoarele de vale la baza depozitelor de terasă (adâncime în jur de 5 m) având debite moderate, iar pe câmpuri în stratele de Frăteşti (la 20-30 m). Intersectarea acestora din urmă dau frecvent aliniamente de izvoare cu debite însemnate (0,5 – 10 l/s) folosite în alimentarea populaţiei. Ele asigură o parte din scurgerea râurilor Călmăţui, Teleorman.

La est de Argeş apar trei situaţii. La contactul cu Subcarpaţii sunt câmpii de terase, câmpii şi glacisuri piemontane alcătuite din depozite groase de pietrişuri, nisipuri, argile ce cad spre

20

exterior şi care au la suprafaţă depozite loessoide (2-10 m grosime). Deci condiţii bune de înmagazinare a apei deasupra stratelor argiloase care asigură la adâncimi de 10-30 m un acvifer gros (5-15 m) care se scurge spre sud şi sud-est. Când sunt intersectate (C. Piteşti) ele dau izvoare bogate ce alimentează cursurile râurilor.

A doua situaţie corespunde câmpiilor de subsidenţă în care domină acumulările nisipo-argiloase ce au grosime mare şi în care apele freatice se află la adâncime mică 0,5 – 2 m. Acesta face ca în orice perioadă cu precipitaţii bogate să se producă ridicare a nivelului la suprafaţă şi de aici exces de umiditate, băltiri etc.

Cea mai mare parte din estul Câmpiei Române are orizontul acvifer dezvoltat în stratele de Colentina (pietrişuri). Stratele de Mostiştea (nisipuri), Stratele de Frăteşti (pietrişuri) aflate sub o pătură de loess sau de depozite loessoide cu grosime de la 3 m la peste 30 m. Ca urmare pânza freatică se va situa la adâncimi variate dar peste tot sub 10 m. (în Câmpia Hagieni se află la cca. 60 m). Sunt ape potabile, folosite şi în irigaţii. La acestea se adaugă pânzele din baza aluviunilor de terasă (potabile) cele din lunci (inclusiv bălţile Dunării) cu apă mai puţin potabilă.

Apele freatice din Câmpia Română au în marea lor majoritate un grad de mineralizare vairat, dar mic (1-3 g/l) şi o compoziţie chimică cu carbonaţi, cloruri şi sulfaţi.

1.2. Apele de adâncime se află cantonate deasupra stratelor argiloase, marnoase, mio-pliocene sau umplu golurile din calcarele mezozoice. Au un grad de mineralizare ridicat dar variat spaţial, duritate mare, caracter ascensional sau artezian.

Importante sunt cele din stratele de Cândeşti care au debite mai mari şi sunt potabile. În nordul Bucureştiului, prin foraje, au fost interceptate strate cu apă termală, mezotermală, mineralizate care ajung la suprafaţă. Sunt sulfuroase şi parţial folosite în balneoterapie.

2. Apele de suprafaţă Sistemul hidrografic este alcătuit dintr-un număr foarte mare de organisme cu lungimi,

suprafeţe de bazin şi modalităţi de înfăptuire a scurgerii. Ele aparţin la generaţii de evoluţie diferite. Se pot separa râuri alohtone şi autohtone cu deosebirea a cel puţin două subtipuri în cadrul fiecăreia.

2.1. Reţeaua alohtonă cu obârşii în Carpaţi. Se includ: Jiul, Oltul, Argeşul, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Buzăul, Râmnicul Sărat, Putna, Siretul – care în cuprinsul câmpiei îşi dezvoltă sectorul hidrografic inferior. Au caracteristici hidrometrice deosebite, o scurgere permanentă dar influenţată de condiţiile ce o generează, deosebite de la o unitate naturală la alta.

Cele 10 râuri mari, cu izvoare în Carpaţi, străbat câmpuri pe distanţe ce depăşesc 70 km. Au albii largi, meandrate, iar în lunci mai multe cursuri părăsite în care scurgerea este efemeră. Faptul că au bazine hidrografice mari, suprapuse pe toate marile unităţi de relief le asigură o alimentare bogată din ploi şi zăpezi dar şi din ape subterane. Ca urmare diferenţierile climatice ce există între estul şi vestul câmpiei nu se resimt prea mult în regimul scurgerii. La toate scurgerea de primăvară reprezintă 40-45% din total după care urmează scurgerea de vară cu 24-30%, cea de iarnă 14-25% şi cea de toamnă cu numai 10-15%. Unele influenţe impuse de climat apar la Jiu unde iarna valorile se apropie mult de cele de vară. Lunile cu scurgerile cele mai bogate sunt aprilie şi apoi mai, iar cele cu scurgeri mici octombrie şi septembrie.

Debitele medii multianuale variază între câţiva mc/s şi 153 mc/s (Siret), dar se poate ajunge la marile viituri la debite de peste 10-16 ori după cum în anii secetoşi ele să scadă la 4-6 ori. Străbătând regiuni joase, cu panta mică debitul solid va fi reprezentat de materiale fine (prafuri, mâl, nisip fin şi mai rar nisip grosier sau pietriş). Ca urmare turbiditatea va avea valori, la râurile cele mai importante, de peste 1000 g/mc.

Apa râurilor are un grad de mineralizare în jur de 1-3 g/l, dar în funcţie de aportul afluenţilor poate să crească local la peste 7 g/l.

21

Fenomenele de îngheţ sunt frecvente. Ele se manifestă în intervale mai lungi în estul câmpiei. Încep din luna decembrie, podul de gheaţă se produce frecvent în ianuarie-februarie, iar dezgheţul se realizează în martie.

Jiul . Străbate un sector de câmpie pe cca. 80 km reprezentând 80% din bazinul său, are o albie largă cu meandre, despletiri, un curs părăsit în estul luncii (Jieţ). Are câţiva afluenţi mici cu scurgere după ploi. Scurgerea se face dominant (60%) în sezonul cald înregistrând un debit mediu de 86,8 mc/s maxime în lunile IV-VI minime în lunile VIII-X; duritatea apei este de 13,4grade germane, iar volumul de aluviuni adus de Dunăre se ridică la 3460 t/an.

Oltul. În aval de Slatina se desfăşoară pe cca. 72 km, având o pantă medie în jur de 1m/km. Are o luncă foarte largă în care albia meandra fiind încadrată în grinduri; în prezent a suferit modificări însemnate prin amenajarea mai multor lacuri. În est există o veche albie (Sâiul) prin care se scurge apa din izvoarele şi pâraiele ce fragmentează terasele. În afară de Olteţ şi Teslui, ce vin din podiş în rest sunt afluenţi mici care vara seacă. Scurgerea se realizează predominant primăvara şi vara (peste 69%) înregistrând un debit mediu de 160 mc/s şi debite mari în martie, aprilie şi minime în octombrie, septembrie. Aduce în Dunăre anual 7154 t aluviuni.

Argeşul intră în câmpie de la Piteşti, înregistrează până la vărsare o lungime de 231 km având un bazin echivalent cu 45,6% din suprafaţa totală. Primeşte cei mai mulţi afluenţi pe partea stângă, între care Dâmboviţa; pe dreapta are un singur afluent însemnat – Neajlovul. S-au executat numeroase lucrări hidrotehnice între care şi canalul nefinalizat Bucureşti-Olteniţa. Are un debit mediu de 49,7 mc/s.

Dâmboviţa (cca. 140 km în câmpie) are un curs în mare măsură canalizat şi îndiguit. Lucrările de amenajare s-au realizat în mai multe faze începând cu canalul de deviere din 1777 dar mai ales cu cele din a doua parte a secolului trecut (1868, 1880-1886) şi continuând cu cele din sec. XX (1900, 1930-1932, 1939, după 1975). Au avut ca scop reducerea pericolului de inundaţii în capitală şi alimentarea cu apă a Bucureştiului prin sporirea debitului prin canale ce vin din Ialomiţa. Deşi are un debit mic (11,1 mc/s) el este deosebit de fluctuant încât există ani cu o scurgere bogată când se produc viituri însemnate şi inundaţii (ultima mare inundaţie a avut loc în anul 1975) şi ani cu scurgere redusă. Peste 70% din volumul scurgerii se realizează din martie până în august cu maximum în mai. În câmpie are afluenţi mici care vara pot seca.

Ialomiţa are o lungime de la intrarea în câmpie şi până la vărsare de peste 350 km, înregistrează o schimbare totală a direcţiei de curgere (de la nord-sud în dealuri la NV-SE şi V-E) străbătând trei tipuri de câmpii: piemontană, de subsidenţă şi tabulară, de unde şi caracteristicile deosebite ale albiei. Panta medie de la 2-4 m/km în amonte scade ajungând în ultima parte la sub 0,5 m/km. Prezintă meandrări intense, cursuri părăsite (pe unele funcţionează pârâiaşe pe care s-au amenanjat iazuri), despletiri etc. afluenţii îi are îndeosebi pe stânga (vin din Carpaţi şi Subcarpaţi) de unde asimetria evidentă a bazinului. În aval de Urziceni nu mai are afluenţi. Scurgerea de primăvară reprezintă peste 41% din total, în luna aprilie înregistrându-se ponderea cea mai mare iar în septembrie cea mai redusă.

Prahova este principalul afluent al Ialomiţei. Are în câmpie cca. 110 km, străbate câmpia piemontană pe care şi-a construit-o apoi câmpia de subsidenţă unde primeşte pe Teleajen şi Cricovul Sărat. Are, aproape de vărsare, un debit mediu de 23,8 mc/s, scurgerea cea mai importantă fiind realizată primăvara (aproape 42%) îndeosebi în aprilie şi mai (debite medii în jur de 40 mc/s). În câmpia Ploieşti are două cursuri părăsite (Leotu şi Iazu Morilor).

Buzăul pe parcursul a 110 km îşi modifică direcţia cursului de la nord-sud la vest est şi sud-est – nord-vest mai întâi pe conurile aluviale construite, apoi în câmpia de subsidenţă unde şi-a părăsit mai multe albii sau a barat gurile de vărsare a unor pârâiaşe creând limane fluviatile.

22

Peste 45% din volumul scurgerii se face primăvara (îndeosebi în aprilie). Are câţiva afluenţi cu obârşia în dealurile subcarpaţice. O fostă albie constituie cursul Călmăţuiului.

Râmnicul Sărat are în câmpie cca. 70 km lungime; albia realizează de la ieşirea din câmpia piemontană (NV-SE) o modificare aproape bruscă a direcţiei (SV-NE). La fel ca şi Buzăul şi-a părăsit pe dreapta mai multe albii folosite în prezent de câteva cursuri semipermanente ce se termină în limane Jirlău, Amara, Balta Albă; în câmpia de subsidenţă a Siretului are meandre şi alte cursuri părăsite. Are un debit mediu mic (2,65 mc/s) şi un regim de scurgere în care în afara apelor mari de primăvară (aproape 44%), cele din timpul verii sunt apropiate ca pondere de cele din iarnă (efecte foehnale).

Putna (cca. 80 km în câmpie) îşi modifică direcţia cursului de la vest-est pe glacisul piemontan la nord-sud în câmpia joasă a Siretului parcurs în care are câteva albii părăsite (Putna Seacă) sau realizează meandrări. Are ca afluenţi pe Milcov şi Râmna. Are un debit mediu de 13,4 mc/s şi o scurgere de primăvară de peste 45%.

Siretul intră în câmpie la confluenţa cu Trotuşul de unde până la vărsare albia are o lungime de peste 178 km. Străbate câmpia joasă de subsidenţă în care a divagat dar mai mult a fost împins spre stânga de conurile aluviale ale Putnei, Râmnicului, Buzăului. Are un curs foarte meandrat, există meandre părăsite cu ochiuri de apă, grinduri etc. Scurgerea este bogată (debitul mediu 153 mc/s) depăşind 43% primăvara şi 30% vara.

2.2. Râuri alohtone cu obârşia în dealurile periferice Se includ râuri ale căror bazine superioare se află în regiunile deluroase şi cea mai mare

parte din acestea se desfăşoară în câmpie situaţie care se reflectă mult mai pregnant rolul condiţiilor climatice în nuanţarea regimului de scurgere şi al condiţiilor geologice în imprimarea calităţii hidrochimice a apei. Sunt râuri mai mici în raport cu celelalte. Se diferenţiază patru areale distincte.

a. râurile de la vest de Olt. Se includ Blahniţa, Drincea, Desnăţui, Teslui. Au lungimi sub 100 km, suprafeţe bazinale reduse (cca. 10 – 15% în dealuri), pantă longitudinală mică (sub 1 m/km adesea 0,2 – 0,5 m/km), albii înguste şi meandrate. Scurgerea este asigurată dominant din precipitaţii. Pânza freatică este intersectată într-un număr restrâns de lacuri ceea ce face ca alimentarea subterană să fie mică. Ca urmare cea mai mare parte din volumul scurgerii se realizează primăvara (peste 45%) îndeosebi în martie când se înregistrează intervalul cu precipitaţii cel mai bogat şi apoi iarna (peste 25%) legat de prezenţa activităţii ciclonale mediteraneene (februarie) care dau ploi şi topesc zăpada. În celelalte sezoane scurgerea este redusă (10-15%), fenomenul de secare afectând părţi din cursul acestor râuri, iar în anii secetoşi chiar în întregime. Au debite mici dar fluctuante; valoarea medie multianuală a debitului lichid este în jur de 1 mc/s, iar a debitului solid de 1,5 – 2,2 kg / s. Apa râurilor provenind dominant din precipitaţii care în timpul scurgerii spală loess şi depozite nisipoase care o mineralizare redusă. Sunt ape carbonatate bogate în calciu.

b. Râurile dintre Olt şi Dâmboviţa ce fac parte din această grupă aparţin dominant bazinului Vedea care se varsă în Dunăre. Se adaugă câteva pâraie afluente Argeşului ce coboară din Podişul Cândeşti (Potopu, Cobia).

În afară de Vedea şi de afluentul ei Teleorman care în câmpie au lungimi de peste 150 km, toate celelalte îşi dezvoltă cursul inferior în câmpie pe lungimi de la câţiva km până la 30 km (au cea mai mare parte a bazinului în dealuri). În câmpie au pantă longitudinală sub 1m/km şi o albie puternic meandrată. Scurgerea este aproape permanentă întrucât văile sunt adânci, iar pânzele de apă alimentate de podiş, dau izvoare bogate. Dar, pâraie mici, afluente şi puţin adâncite seacă o mare parte din an. În aceste condiţii alimentarea se bazează pe aportul subteran (10-15%) şi pe precipitaţii (zăpezi şi ploi). Ca urmare, scurgerea va fi bogată primăvara (în jur de

23

50% cu maxim în martie 20-25%) şi iarna (30%) şi scăzută vara (sub 15%, subteran şi din puţinele ploi) şi toamna (sub 10%, dominant din apele subterane; minimum în septembrie, octombrie cu 1,5 – 2%).

Valorile medii ale debitului sunt de 13,8 mc/s la Vedea (la vărsare) şi 3,6 mc/s la Teleorman. Cele maxime, survin la intervale mari de timp şi au fost pe Vedea de 949 mc/s (Alexandria, 12.10.1972) şi pe Teleorman de 232 mc/s (06.10.1972); constituie accidente în mersul normal al regimului scurgerii fiind condiţionate de precipitaţii abundente. Apele au mineralizare redusă (mai bogată iarna) fiind carbonatate.

c. Râurile de la exteriorul Subcarpaţilor de Curbură sunt numeroase, mai importante fiind Cricovul Dulce cu afluentul Proviţa, Cricovul Sărat, Sărata, Câlnăul, Râmna, Milcovul şi Şuşiţa. Lungimea lor variază între 41 km (Câlnău) şi 82 km (Cricovul Sărat) dar din aceasta doar o parte (câţiva km de la Câlnău şi peste 30 km de la Râmna, Milcov, Şuşiţa) sunt în câmpie. Albiile relativ înguste cu caracter puternic meandrat spre exterior, mai ales în câmpiile de subsidenţă unde şi panta este sub 0,3 m/km. Scurgerea se face predominant primăvara (peste 45%) dar la fel de însemnate (în jur de 20 – 22%) sunt cea de vară (viituri ce alternează cu intervale lungi cu debite mici) şi cea de iarnă (topirea zăpezii mai ales în februarie).

În intervalul martie-mai se scurg lunar între 14 şi 16% din total, iar în septembrie-noiembrie doar 2-2,5%. Debitele medii sunt între 0.7 mc/s (Câlnău) şi 2,17 mc/s (Cricovul Dulcea) dar frecvent în jur de 1 mc/s. La trecerea prin câmpiile piemontane o bună parte din apă se infiltrează încât debitele (mai ales vara şi toamna) sunt foarte reduse. Fenomenul de secare este frecvent.

Întrucât o parte a bazinului superior se suprapune peste sectoare cu cute diapire (sarea este la suprafaţă sau la adâncime mică) conţinutul chimic este puternic influenţat fiind bogat în cloruri de unde gradul de potabilitate mai redus.

d. Râurile din sudul Podişului Bârlad sunt puţine mai importante fiind Bârladul (cca 50 km în câmpie) şi Suhurlui. Primul are un bazin extins de unde şi volumul de apă bogat ce-i asigură o curgere continuă. În câmpie acesta are o albie meandrată într-o luncă joasă largă; prezintă meandre şi cursuri părăsite.

Sursele de alimentare sunt precipitaţiile (pluvio-nivale pentru Bârlad şi nivo-pluviale pentru Suhurlui) şi cca. 10% din ape subterane. Scurgerea pe sectoare relevă valori mari (peste 42%) primăvara şi iarna (18-22% - legat de topirea zăpezii în Februarie), apoi 22% vara (averse ce alternează cu lungi perioade de uscăciune) şi sub 15% toamna. Bârladul are un debit mediu de 9,3 mc/s, iar Suhurluiul 0,28 mc/s. Debitul solid format dominant din suspensii dar cu turbniditate sub 1000 g/mc.

2.3. Reţeaua autohtonă. Reprezintă cele mai multe cursuri de apă din Câmpia Română care străbat pe distanţe de câţiva kilometri la peste 50 km. Se disting prin caracteristici două grupe.

2.3.1. Cursurile de apă cu lungimi de peste 40 km. În marea lor majoritate îşi au obârşiile la contactul cu unităţile deluroase vecine. Se includ şi cele din bazinele Călmăţui, Neajlov, Ilfov, Colentina etc. În cursul superior au pantă longitudinală în jur de 1 m/km. Aceasta se micşorează treptat ajungând la vărsare la 0,2 – 0,3 m/km. Albiile au lăţime redusă şi desfăşurare meandrată. La viituri, apele ocupă o mare parte din luncă, uneori chiar în întregime. Scurgerea depinde în mare măsură de regimul precipitaţiilor. Se impun: apele mari de primăvară (45%) din volumul scurgerii cu maxim în martie, viituri de iarnă din topirea rapidă a zăpezii însoţită de ploi, lapoviţă (peste 30% din scurgere) şi un lung interval cu debite reduse din august până în noiembrie (cele mai mici în septembrie). Au debite medii reduse (1,04 mc/s la Dâmbovnic, 0,97 mc/s la

24

Glavacioc, 2,2 mc/s la Câlniştea, 6,48 mc/s la Neajlov la Călugăreni; 0,63 mc/s la Colentina etc.) dar care variază mult între situaţiile extreme.

În lungul acestora şi a alfuenţilor lor s-au amenajat iazuri şi heleştee. O situaţie aparte revine sistemului Mostiştea la care pe de-o parte mulţi afluenţi au

rezultat din evoluţia crovurilor de unde configuraţia acestora destul de întortocheată, iar pe de altă parte lărgirea însemnată a văii la vărsare, proces la care a contribuit şi Dunărea în timpul revărsărilor. În prezent cea mai mare parte din cursul mijlociu şi inferior reprezintă un liman fluviatil. În rest toată valea ca şi afluenţii au fost transformate în lacuri de tip iaz. Tot în această grupă se include şi Călmăţuiul de Buzău care îşi are izvoarele într-o mulţime de văiugi dezvoltate în conul aluvial creat de Buzău la ieşirea din Subcarpaţi. Apele se concentrează într-o albie părăsită de Buzău ce meandrează pe sub fruntea Bărăganului. Influenţa climatului asupra scurgerii este determinantă, aceasta realizându-se pe tot parcursul doar în intervalele cu precipitaţii bogate. În rest, în albie există sectoare cu apă ce alternează cu sectoare uscate.

2.3.2. Cursurile de apă cu lungimi sub 40 km aparţin la cele mai recente generaţii de văi din câmpie. Genetic, acestea reprezintă fie albii părăsite ale unor râuri mari fie văi rezultate prin procese de sufoziune şi tasare. Au albii seci în cea mai mare parte a anului întrucât scurgerea apei se realizează doar după ploi sau primăvara la topirea zăpezii. Fiind puţin adâncite nu beneficiază de aport subteran iar când acest lucru se produce în albia lor apar sectoare mlăştinoase. În unele au fost amenajate iazuri, în altele (vechi albii părăsite) există lacuri de tip liman (pe stânga Buzăului; pe dreapta şi stânga Ialomiţei).

2.4. Dunărea Cel de-al doilea fluviu ca mărime al Europei ce înregistrează o lungime totală de 2860 km

se desfăşoară în ţara noastră pe 1075 km (Baziaş - Sulina). Din aceştia, în jur de 800 km se află la sudul şi estul Câmpiei Române (cca 536 km de la Cetate la Călăraşi, 195 km în sectorul bălţilor şi restul până la confluenţa cu Prutul).

Pe tot acest parcurs Dunărea are o albie care variază ca lărgime (800 – 1000 m) într-o luncă care oscilează între 4 şi 25 km.

Panta longitudinală de 0,045 – 0,06 m/km (Geografia României, vol.I) favorizează aluvionări bogate ce-au condus la dezvoltarea de ostroave, grinduri laterale înalte, albii secundare cu funcţionalitate deosebită, canale de legătură cu lacurile din luncă, diguri etc. În sectorul bălţilor prin lucrările hidroameliorative realizate după 1964, peisajul iniţial a fost în cea mai mare măsură schimbat (diguri, lacuri şi terenuri mlăştinoase, desecate, terenuri cu diverse culturi agricole, braţe secundare etc.). în aval de Brăila albia cu lăţimi de 0,4 – 1,7 km are adâncime mare permiţând navigaţia cu vase cu pescaj de 7 m.

Străbătând Europa de la Vest la est fluviul nu numai că trece prin unităţi de relief variate (munţi, podişuri, câmpii) dar primeşte o mulţime de afluenţi ce vin din Alpi, Carpaţi, Alpii Dinarici, Balcani etc., regiuni în care condiţiile climatice sunt diferite atât sub raport termic dar mai ales ca regim al căderii precipitaţiilor. În bazinul superior domină condiţiile climatului temperat oceanic, pe parcurs survin influenţele mediteraneene, iar către est se afirmă cele continentale. Se adaugă pentru afluenţii din munţi nuanţele climatice regionale. Toate acestea se răsfrâng în variaţii locale de debit şi modele de înfăptuire a scurgerii. Ca urmare, în sectorul dunărean inferior scurgerea va reflecta amprentele tuturor acestor modele situaţiei care l-a determinat pe I. Ujvari (1960) să vorbească de regimul hidrologic compensat din cel puţin 19 tipuri de regimuri ce s-au însumat pe parcurs.

El se va caracteriza prin ape mari de primăvară rezultat în principal al topirii zăpezilor acumulate în munţi, ape mari de vară ca efect al topirii zăpezii şi gheţii de la altitudini mari din Alpi dar şi al ploilor din Carpaţi, ape mici la finele verii şi toamna, viituri de iarnă etc. Ele

25

reflectă suprapunerea influenţelor continentale cu cele oceanice şi mediteraneene. I. Ujvari plecând de la acestea separă mai multe regimuri de scurgere care se succed din vestul în estul Câmpiei Române (tipul Olteniei, tipul pontic, tipul pericarpatic estic, tipul dobrogean) şi care în mare se transpune în diminuarea scurgerii de iarnă de la 28 – 30 % la 18 – 20 %, creşterea ponderii celei de primăvară de la 35-40% la peste 50%, o scurgere influenţată de mai multe viituri vara.

Debitul mediu al Dunării creşte de la 5300 mc/s (Baziaş) la 6000 mc/s (Olteniţa) şi la 6400 mc/s la Ceatal Ismail. Faţă de acestea debitele maxime sunt de aproape 2-3 ori mai mari (15.100 mc/s Orşova la 13.04.1940; 15900 mc/s la Olteniţa în mai 1942; 15 500 mc/s la Ceatal Ismail, la 05.06.1970), iar cele minime de cca 3-4 ori mai mici (1250 mc/s Orşova la 12.01.1954; 1450 mc/s Olteniţa în ianuarie 1964 şi 1350 mc/s la Ceatal Ismail în octombrie 1921).

Dunărea are un debit solid de 1224 kg/s la Orşova, 1720 kg/s la Olteniţa şi 2140 kg/s la Ceatal Ismail. Cel mai mare volum de aluviuni a fost transportat în 1941 şi a fost de 162,5 mil.t, iar cel mai scăzut s-a scurs în 1967 fiind de 19,4 mil.t (Geografia româniei, vol. I, p. 349).

Apa Dunării are o mineralizare redusă (280 – 500 mg/l – după Geografia României, vol. I), dar care devine ceva mai ridicată în sezonul cald în zona punctelor de deversare a reziduurilor industriale, agricole sau menajere. Sunt ape bicarbonatat calcice care datorită debitelor şi vitezelor apei relativ mari se autoepurează, iar calităţile se îmbunătăţesc bine (I. Ujvari, 1972).

Regimul termic relevă (după I. Ujvari, 1972) câteva caracteristici: temperaturile medii lunare sunt mai ridicate cu 1-1,5º datorită capacităţii de înmagazinare calorică mai mare a apei; posibilitatea realizării fenomenelor de îngheţ a apei de la începutul lui decembrie şi până în martie; data medie a formării podului de gheaţă corespunde finalului primei decade din ianuarie, iar data medie a degradării acestuia finalului primei decade din februarie; podul de gheaţă care nu se formează în fiecare an (numai 78% din situaţii) durează în medie 49 de zile; apariţia podului de gheaţă este legată de dezvoltarea sloiurilor şi acumularea lor în sectoarele înguste ale albiei sau în coturile accentuate ale ei unde se întrunesc condiţii pentru dezvoltarea zăpoarelor (Zimnicea, Giurgiu, Călăraşi, Seimeni, Topalu, Cotu Pisicii etc.); fenomenele de îngheţ sunt mai timpurii în est întrucât climatul are o nuanţă continentală accentuată; grosimea podului de gheaţă variază între 15-50 cm; dezgheţul de primăvară se face din aval către amonte şi durează circa o săptămână.

Economic, apele Dunării dispun de un bogat potenţial hidroenergetic valorificat parţial la Gogoşu, reprezintă, datorită debitului mare şi mineralizării reduse, o resursă de apă pentru irigaţii, constituie o sursă importantă piscicolă, este cea mai însemnată cale de navigaţie, mai ales după realizarea celor două canale (Cernavodă-Agigea şi Rhin-Main) prin care se asigură transport fluvial (de la Marea Neagră la Marea Nordului).

3. Lacurile Câmpia Română constituie unitatea geografică cu cel mai mare număr de lacuri a căror

cuvete prezintă origini diferite. Nu au repartiţie uniformă ci sunt concentrate în culoarele văilor principale (îndeosebi în lunci), pe podurile interfluviilor ce au loessuri şi depozite loessoide groase şi în lungul văilor secundare. Au rezultat în urma unor procese naturale (cele mai multe) sau a unor amenajări (cele mai multe s-au executat în ultimele decenii). Condiţiile climatice care impun deficit de umiditate (îndeosebi în sezonul cald) coroborând cu cele litologice şi evolutive determină variaţiile locale în mărime şi conţinut hidrochimic al lacurilor.

După geneză se disting două mari grupe de lacuri. 3.1. Lacurile naturale au rezultat prin procese fluviatile şi de tasare şi ca urmare

au caracteristici diferite. După P. Gâştescu (1971) se disting mai multe subtipuri:

26

- lacuri cantonate în depresiuni rezultate prin procese de tasare (crovuri, găvane, padine). Se află îndeosebi la est de Argeş pe marile interfluvii şi pe terasele Dunării. Au formă variată – de la circulară (în crov) la festonată (în crovuri îngemănate). Geneza depresiunilor este legată de procese de tasare la care G. Vâlsan (1915), Em. Protopopescu Pache (1917), P. Coteţ (1957), P. Gâştescu (1971) asociază caracteristicile reliefului preloessian, influenţa exercitată de vânturile dominante (N-S, NV-Se în estul câmpiei şi VE în Câmpia Olteniei), eroziunea fluviatilă în văiugi rezultate prin tasare etc.

Există microdepresiuni care doar în anii ploioşi sau în intervalele cu exces de umiditate sunt umplute cu apă (îndeosebi la vest de Argeş sau în cele de pe terasele Dunării) dar sunt şi unele în care lacurile persistă suferind doar variaţii sezoniere (ex. N Bărăgan, Tătaru, Unturos, Colţea, Plaşcu, Ianca, Plopu etc.). Acestea au dimensiuni variabile (cele mai mari au suprafeţe între 5 şi 10 kmp) şi adâncimi frecvent în jur de 5 m dar şi mai mari – Ianca 9 m, Plopu 10 m, Movila Miresii 11 m, Tătaru 12 m etc.

Apa este mineralizată variind între starea salmastră şi cea puternic sărăturată. Concentraţia este diferită de la lac la lac precum şi în timpul anului de la slabă în perioadele umede la foarte ridicată în intervalele secetoase (ex. P. Gâştescu citează analizele lui G. Pitulescu, 1960 la lacul Movila Miresii cu valori de 76,5 g/l şi respectiv 30,017 g/l). P. Gâştescu arată că după conţinutul chimic apa lacurilor dintre Călmăţui şi Ialomiţa este sulfat sodică, iar cea a lacurilor dintre Călmăţui şi Buzău clorurat sodică.

Există mai multe păreri referitoare la originea sărurilor din apa acestor lacuri. Gr. Ştefănescu (1887) este printre primii care o leagă de o circulaţie subterană a apelor sărate de alţii prin diverse argumente (distanţa foarte mare între o astfel de circulaţie, existenţa unor pânze freatice şi subterane în vecinătatea lacurilor sărate), dominanta sulfatică şi nu clorurată la apa multor lacuri din Bărăganul nordic etc. C. Brătescu (1921) reluând o ipoteză mai veche (P. Poni 1900) consideră sărurile din unele lacuri ca moştenite din apa braţului de mare ce înainta peste Câmpia Română în pleistocen.

L. Mrazec (1901) şi alţii ulterior le lega de acumularea în unele depresiuni a apei ce ar proveni din pânze freatice ce spală argila sărăturoasă din baza depozitelor loessoide.

E. Liteanu, C. Ghenea (1962) şi P. Gâştescu (1965) consideră procesul de sărăturare a apei lacurilor continuu. La baza lui stau mai multe condiţii – climatul arid cu deficit de umiditate ce facilitează acumularea de săruri la suprafaţa solului fie prin evaporarea apei unor izvoare fie a soluţiilor ajunse aici prin capilaritate în intervale de timp secetoase; existenţa unor microdepresiuni de terase ce constituie recipiente în care prin spălare în suprafaţă şi şiroire râurile sunt concentrate.

- limanuri fluviatile sunt lacurile cele mai mari şi se află concentrate în cursul inferior la unor văi secundare foarte largi prin care scurgerea apei se realizează temporar. Astfel, după P. Gâştescu (1970) ele se află în Câmpia Covurlui, pe stânga Siretului (lacurile Mălina şi Cătuşa), în Bărăgan pe stânga Buzăului (Coşteiu, Jirlău, Câineni, Amara, Balta Albă, Ciulniţa), în lungul Ialomiţei pe dreapta sa (Bălteni – Mănăstirea, Snavog, Balta Neagră, Căldăruşani, Comana) şi pe stânga (Cotorca, Rgoz, Sărăţuica, Munteni, Fundata, Schiuca, Ezerul, Ograda şi Strachina etc.), pe dreapta Prahovie (limanul Maia), în bazinul pârâului Sărata (Fulga, Amaru, Jilavele), pe stânga Dunării în unele văi înguste (în amonte de Argeş) sau pe văile lărgite de fluviu (în aval de Argeş, Mostiştea, Gălăţui, Potcoava).

Asupra formării lor, cele mai multe păreri indică două faze evolutive: de creare a văii (văiugi, cursuri părăsite succesiv de către Râmnicul Sărat atras de centrul de subsidenţă al Siretului inferior sau de către Ialomiţa; văi de tasare prin care s-a realizat un drenaj de suprafaţă; văi secundare cu scurgere semipermanentă lărgite mult în cursul inferior în timpul revărsării

27

Dunării, Ialomiţei sau Siretului) şi de barare a gurii de vărsare în perioade de intensă aluvionare determină scăderea pantei generale a colectorului (A. C. Banu, 1966 şi P. Gâştescu, 1970) le leagă de remu-ul produs pe Dunăre de transgresiunile înregistrate în holocen. Ulterior evoluţia limanelor a fost diferită fiind condiţionată de mărimea şi regimul alimentării cu apă, de exisntenţa sau absenţa legăturii cu râul principal, de acţiunea vântului (la lacurile din estul câmpiei crează şi întreţin maluri abrupte prin stimularea abraziunii) şi a omului. Ca urmare limanele mici, cu slabă alimentare, seacă frecvent în perioadele de secetă pe când la celelalte se produce doar o variaţie de nivel şi de salinitate. Multe au apă dulce şi sunt folosite pentru irigaţii sau în piscicultură. Există şi lacuri cu apă sărată de la clorurat sodică la sulfatat sodică cu concentraţii de peste 10 g/l; Câineni, amara, Fundata, Strachina etc., ce au cantităţi mai mari sau mai mici de nămol sapropelic. La altele, în urma aportului bogat de apă rezultată din irigarea terenurilor limitrofe sau prin amenajări speciale s-a ajuns la apă salmastră sau chiar dulce.

- lacurile cu meandre părăsite se păstrează în sectoarele mai joase ale acestora. În unele situaţii (Lacu Sărat, Amara de lângă Slobozia) a intervenit şi tasarea în depozitul loessoid ce a acoperit parţial meandrul (P. Gâştescu, 1970). Se găsesc în unele meandre părăsite din luncile sau de pe terasa inferioară a Dunării, Călmăţuiului sau Ialomiţei. Au adâncimi mici şi de multe ori condiţiile climatice aride au favorizat acumularea de săruri şi nămol sapropelic. P. Gâştescu (1970) citează rezultatele din analizele chimice care indică Lacul Sărat cu variaţii între 50 g/l (în perioade umede) şi peste 220 g/l (în secolul trecut şi în intervale secetoase; la Lacul Amara variaţia este între 15 şi 30 g/l, iar la lacul Batogu pe Călmăţui între 50 şi 270 g/l). Tipul hidrochimic variază între sulfatat sodic şi clorurat sodic magnezian.

Bălţile sunt lacuri dezvoltate în sectoarele joase ale luncilor. Cele mai multe se află în lungul Dunării, Siretului, Călmăţuiului, Argeşului, etc. Cea mai mare parte dintre acestea au dispărut prin lucrări de desecare. Cele care au rămas au formă variată, suprafeţele întinse, adâncime mică, şi sunt folosite pentru piscicultură sau irigaţii. În lunca Dunării sunt Gârla Mare, Fântâna Banului, Maglavit, Ciuperceni, Suhaia, Bistreţ, mai multe lacuri rămase în Balta Ialomiţei etc.; în lunca Prutului există Brateşul redus la jumătate din ceea ce a fost, în lunca Siretului sunt lacurile Tălăbasca şi Măxineni, în lunca Neajlovului – Balta Comana etc.

3.2. Lacurile antropice au fost amenajate pe multe din pâraiele afluente râurilor mari care în general au o scurgere semipermanentă. Acţiunea s-a realizat în scopul folosirii apei lacului în piscicultură, irigaţii, agrement, hidroenergie etc. în formarea unora procesele naturale s-au completat cu amenajări de baraje. P. Gâştescu (1970) relevă pentru multe dintre acestea trei faze evolutive – adâncirea pâraielor în condiţiile unui nivel de bază mai coborât (regresiune la începutul holocenului), aluvionări bogate în timpul remu-ului produs prin transgresiune şi în ultimul timp bararea antropică.

Nu trebuie omise în holocen variaţiile oscilaţiilor climatice (faze pluviale cu faze mai aride). Aceste lacuri fac parte din grupa iazurilor şi se găsesc pe majoritatea văilor secundare de la est la Olt. Pe râul Colentina în ultimele şase decenii s-au amenajat 16 lacuri folosite pentru agrement. Similare sunt şi lacurile de pe râul Pasărea. Funcţie de agrement au şi unele limane (Snagov, Căldăruşani).

Lacurile rezultate pentru obţinerea de energie electrică se află pe Dunăre (Porţile de Fier II) şi pe Olt în aval de Slatina.

Clima Câmpia Română prin poziţia geografică se încadrează în zona de climă temperată

(paralela de 45º trece prin NV acestei unităţi) situându-se într-un sector al acesteia unde se interferează nuanţele vestice, estice şi sudice ale Europei.

1. Factorii genetici

28

Caracteristicile climatului sunt determinate de diverşi factori care au importanţă generală sau locală.

1.1. Radiaţia solară globală cel mai important component în bilanţul caloric se situează în jurul valorii medii de 125 kcal/cmp/an. Valorile acesteia variază regional fiind mai mari (127 kcal/cmp/an) în est, în lunca Dunării şi la contactul cu Subcarpaţii Curburii (aici se produc efecte foehnale) şi mai reduse la vest de Argeş (120 – 125 kcal/cmp/an) unde şi nebulozitatea este mai mare. Valorile mai mari sunt determinate de un număr ridicat de ore de strălucire a Soarelui (peste 2200 ore). În timpul anului ponderea cea mai mare a radiaţiei aparţine sezonului cald (79-80%) datorită duratei mari a zilei şi nebulozităţii mai mici. În sezonul rece aceasta reprezintă doar 20 – 21% (zi scurtă, nebulozitate mare). Dacă în luna decembrie se înregistrează minimum lunar (sub 3 kcal/cmp) în iulie se produce valoarea maximă (16 – 18 kcal/cmp).

Bilanţul radiativ anual depăşeşte 50 kcal/cmp fiind mai ridicat în estul şi nord-estul Câmpiei Române (52-54 kcal/cmp). În timpul anului în două luni (XII, I) când albedoul (datorită zăpezii) este mare şi durata zilei este mică este negativ, în două luni (XI, II) este sub 1,5 kcal/cmp, în trei luni (III, IX, X) ajunge până la 10 kcal/cmp pentru ca între aprilie şi august să depăşească această valoare. Rezultă că în şapte luni (din martie şi până în septembrie), adică în perioada ciclului vegetativ bilanţul se situează între cu puţin sub 10 kcal/cmp şi peste 18 kcal/cmp (iulie).

1.2. Circulaţia generală a maselor de aer are o însemnătate deosebită întrucât Câmpia Română se află în aria de activitate periodică a unor structuri barice ce acţionează din vestul, sudul, estul şi chiar nordul Europei şi care aduc mase de aer cu proprietăţi diferite, situaţii ce impun variaţia temporală a valorilor elementelor climatice exprimate într-o ascensiunea a stării de vreme.

Circulaţia din vestul Europei are o frecvenţă mare aproape în tot anul şi origine dinamică fiind legată mai ales de anticiclonul azotic. Această circulaţie este deosebit de activă vara şi primăvara când aici sunt aduse mase de aer polare maritime, umede şi răcoroase ce dau precipitaţii care scad valoric spre est; ponderea cea mai mare o au în lunile mai, iulie, august dar ele apar uneori şi iarna când dau (mai ales în vest) ploi, lapoviţă, ninsori.

Circulaţia sudică se manifestă pe două traiectorii. Cea mai importantă este aceea impusă de ciclonii mediteraneeni care au o frecvenţă mai ridicată la vest de Argeş. Aceştia aduc mase de aer cald şi umed determinând în sezonul cald ploi bogate, adesea însoţite de oraje cu căderi de grindină. Sunt prevăzute şi iarna (mai ales la vest de Olt) când produc ploi, ninsori, vânturi intense.

A doua traiectorie provine dinspre sud şi sud-est fiind mai activă la est de Argeş. Aduce aer fierbinte din nordul Africii, Asia Mică, Peninsula Arabia determinând temperaturi ridicate (de ele sunt legate valorile temperaturilor maxime absolute înregistrate la majoritatea staţiilor meteorologice, uscăciune, secetă, furtuni de praf, iar iarna topirea rapidă a zăpezii).

Circulaţia din nord-est şi est se desfăşoară mai ales în strânsă legătură cu activitatea anticiclonului siberian prezentă în estul Europei în sezonul rece (foarte intensă în ianuarie şi februarie). Masele de aer arctic-continentale sunt reci şi relativ uscate, provoacă geruri intense iar prin staţionare temperaturi scăzute (minimele absolute sunt legate de prezenţa lor) şi fenomene de inversiune termică. Impactul lor cu mase sudice determină scăderi rapide de temperatură căderi bogate de zăpadă ce dau straturi cu grosimi mai mari de 0,5 m, viscole (3.02.1954; 11.02.1956) puternice însoţite de troienirea zăpezii.

Uneori, în timpul verii, transportul aerului uscat şi cald din estul Europei impune perioade lunci de uscăciune şi secete, vânturi intense (Suhovei) şi distrugerea vegetaţiei.

29

În anotimpurile de trecere, masele de aer reci aduse de această circulaţie favorizează îngheţurile târzii şi brumele de primăvară sau cele timpurii de iarnă.

Circulaţia nordică impusă de activitatea anticiconului scandinav se manifestă rar şi doar în partea estică a Câmpiei Române. Ea provoacă scăderi rapide ale valorilor de temperatură la începutul primăverii, finele toamnei şi uneori vara. Iarna se asociază cu circulaţia de nord-est favorizând geruri şi viscole.

1.3. Câmpia Română apare ca sectorul cel mai jos în cadrul unei mari depresiuni desfăşurate între Carpaţi şi Balcani şi care are o deschidere largă spre răsărit. Această situaţie determină câteva consecinţe: a. cantonarea şi stagnarea maselor de aer din estul continentului ce duce la amplificarea gerului iarna şi producerea de inversiuni termice în raport cu regiunile limitrofe şi la secete prelungite vara; b. efecte foehnale realizate din coborârea bruscă a maselor de aer vestice, sud-vestice ce au depăşit Carpaţii şi Balcanii. Se impun creşterile valorilor termice, uscăciunea, nebulozitatea redusă. Se fac simţite în Câmpia Olteniei şi în câmpiile de la exteriorul Subcarpaţilor de Curbură; c. modificări ale direcţiei curenţilor de aer.

1.4. Componentele suprafeţei active prin structura şi desfăşurarea lor nu introduc deosebiri mari în desfăşurarea elementelor climatice de unde o oarecare omogenizare în distribuţia lor. Mai importante (prin aria lor de influenţă) sunt culoarele văilor mari (îndeosebi a Dunării) şi cumularea efectului de dezvoltare în latitudine (peste 10) cu cel al creşterii altimetrice (de la 10 m în lunca Dunării în est la peste 300 m în câmpiile înalte). Apar diferenţe în mărimea valorilor radiaţiei globale, în regimul termic etc.

Dacă pe ansamblul Câmpiei Române caracteristicile suprafeţei active nu influenţează prea mult desfăşurarea valorilor medii multianuale ale elementelor climatice, la scară mică apar deosebiri evidente îndeosebi în regimul termic, al umidităţii, nebulozităţii etc. Se individualizează topoclimate de lac, crov, dune de nisip, pădure, aşezări, culoare de vale etc.

2. Regimul termic Relieful aplatisat, slaba fragmentare, denivelările mici se reflectă în desfăşurarea aproape

uniformă a valorilor elementelor climatice şi mai ales a celor de temperatură reflectate de mersul izoliniilor specifice.

2.1. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse în jurul a două izoterme. Cea de 11º C se află în culoarul văii Dunării separând în amonte de Brăila, aproape permanent lunca şi complexul de terase (temperaturile medii depăşesc această valoare) de restul câmpiei. Izoterma de 10º C taie Câmpia Bârladului şi nordul Câmpiei Siretului inferior după care se situează pe marginea dealurilor Subcarpaţilor de Curbură (în vecinătatea câmpiei) până la Piteşti. De aici ea trece prin centrul Podişului Getic.

2.2. Temperaturile medii din ianuarie reflectă rolul important al circulaţiei din estul continentului (îndeosebi până la Olt) ea determinând temperaturi mici (sub - 3º C) şi o arie mare de inversiune termică. La vest de Olt unde este frecventă pătrunderea în timpul iernii a maselor de aer mediteraneene şi în culoarul văii Dunării unde la acestea se resimte şi efectul termic al apei temperaturile sunt între – 2 şi -3º C (peste – 2 în lunca Dunării în aval de Călăraşi şi Câmpia Olteniei la vest de Jiu – Calafat - 1º C).

2.3. Repartiţia temperaturilor medii din iulie conturează două areale, unul sudic axat pe lunca şi terasele inferioare ale Dunării cu valori ce depăşesc 23º C şi altul nordic (peste 75% în câmpie) în care acestea sunt cuprinse între 22º C şi 23º C.

Urmărind cei trei indicatori termici prin valorile de la staţii se constată o diferenţiere în sensul unei uşoare creşteri spre est a celor anuale şi în lunile de primăvară până în toamnă şi o scădere a lor în timpul iernii relevând o nuanţă mai continentală. Faţă de aceste valori multianuale există ani în care în condiţiile prezenţei mai active a maselor de aer sudic din estul

30

continentului acestea sunt cu mult mai mari sau mai mici. Octavia Bogdan (1980) în estul câmpiei indică o serie de aspecte. Astfel, există o anumită ciclicitate a intervalelor mai călduroase (cu valori medii anuale mai ridicate – deceniul 1927 - 1939) şi mai răcoroase (deceniul 1939 – 1948 – cu valori medii anuale scăzute); sunt ani cu ierni reci în care temperatura medie din ianuarie şi chiar din februarie scade la -11º C (ianuarie 1942), - 10º C (februarie 1954); sunt ani în care mediile lunilor de iarnă sunt pozitive (5 ianuarie 1936; 4-5º C ianuarie 1948 etc.); sunt luni de vară când mediile din iulie sau august depăşesc valoarea multianuală (ajung la 25 - 26º C) sau se află sub acesta, sunt grupări de ani cu veri foarte calde (1911-1915, 1929 – 1933, 1953 – 1958, 1960 – 1970 etc.) sau ceva mai răcoroase (1914 – 1918, 1923 – 1928, 1936 – 1940, 1948-1953 etc.); în evoluţia temperaturilor medii lunare în aprilie şi mai se realizează cel mai însemnat salt termic (5-6º C) iar în octombrie cea mai mare descreştere (6º C).

2.4. Amplitudinile medii anuale relevă accentuarea contactului continental al climei spre est şi mai ales la est de Argeş ( în Câmpia Olteniei are valori în jur de 24º C între Olt şi Argeş în jur de 25º C, în Bărăgan 26º C, iar în Câmpia Bârladului peste 26º C). De asemenea valorile sale cresc din culoarul dunărean spre contactul cu Podişul Getic şi Subcarpaţi.

2.5. Continentalismul climatului este relevat de asemenea şi de amplitudinile absolute luncare care în sezonul rece sunt de 30 - 35º C în vest şi de 35-40º C în est, iar în cel cald în jur de 30 - 35º C amplitudinile absolute anuale care sunt din cele mai mari din ţară (70º C la Băileşti, 70,7º C la Calafat; 72º C la Craiova, 77,7º C la Alexandria, 74,5º C la Griviţa; 73,5º C la Ion Sion etc.).

2.6. În Câmpia Română s-au înregistrat temperaturi lunare şi anuale din cele mai mari acestea fiind stimulate de poziţia geografică a acestei unităţi care favorizează prezenţa în timpul anului a unor mase de aer cu proprietăţi foarte diferite (polare, arctice, tropicale, continental uscate fierbinţi etc.). După Octavia Bogdan (1980) temperaturile minime lunare pot fi negative în intervalul noiembrie – martie (între - 15º C şi -30º C) şi pozitive între lunile mai şi septembrie (2º C) rămânând ca luni de tranziţie aprilie şi octombrie (-5º C). Maximele lunare sunt pozitive oscilând între 15-20º C în ianuarie şi decembrie şi 40 – 44.5º C în iulie şi august; din aprilie şi până în septembrie sunt posibile valori de peste 35º C.

În condiţiile prezenţei unor mase de aer tropical uscate s-au înregistrat valori maxime anuale absolute de peste 40º C (41,5º C la Calafat, 41º C la Băileşti, 41,5º C la Craiova, 42.9 la Alexandria, 41.7º C la Roşiorii de Vede, 42,8º C la Giurgiu, 41,1º C la Bucureşti, 41,2º C la Urziceni, 41,4º C la Călăraşi, 44,5º C la Ion Sion la 10 august 1951 etc.).

2.7. Pe fondul general al circulaţiei vestice frecvenţa mare a maselor fierbinţi sudice în sezonul cald şi a celor reci polare şi arctice impune un număr ridicat de zile cu temperaturi caracteristice a căror cunoaştere este deosebit de importantă pentru culturi. Astfel, în sezonul rece numărul mediu de zile cu îngheţ creşte de la cca. 80 – 85 de zile în Câmpia Olteniei la 8â90-100 în centrul câmpiei, 100-110 în estul său. El se situează între valori de sub 60 zile în anii cu ierni blânde şi peste 130 în cei cu ierni aspre. Se produc într-un interval larg de la finele lui septembrie în vest şi prima parte a acestei luni în est şi până în aprilie în vest şi începutul lui mai în est, numărul maxim de zile fiind înregistrat în ianuarie şi februarie (domină circulaţia din estul continentului). Zilele de iarnă sunt sub 25 în vest şi peste 30 în est (frecvenţa mai mare se înregistrează în ianuarie şi februarie) în condiţiile unei răciri mari determinate atât adiabatic cât şi radiativ. Zilele de vară se dezvoltă pe fondul unor invazii de aer tropical sau din estul continentului, cu probabilitate de înregistrare de la finele lui martie până în octombrie şi cu maxim în iulie (în unii ani peste 25 zile) sunt în număr de 100 -120 şi impun fenomene de secetă şi uscăciune. Zilele tropicale sunt mai reduse în Câmpia Olteniei (sub 40) dar cresc mult în centrul şi estul Câmpiei Române unde ajung la peste 50. Sunt frecvente în iulie şi august dar sunt

31

posibile şi în intervalul aprilie-septembrie şi provoacă totdeauna secete accentuate (1945, 1946, 1952).

Câmpia Română reprezintă o importantă regiune agricolă de unde şi necesitatea unor aprecieri asupra temperaturii la suprafaţa şi în interiorul solului întrucât aici se produc nu numai cele mai mari variaţii termice diurne dar şi de la un sezon la altul. La suprafaţa solului toate valorile medii pozitive sunt mai ridicate cu 1-2º C, iar cele negative cu -1, -2º C mai coborâte decât cele din aer, amplitudinile medii lunare cu peste 5º C mai mari, valorile extreme negative frecvent sub -20º C, iar cele pozitive frecvent peste 60º C ceea ce impune amplitudini absolute de peste 90º C.

Variaţiile de temperatură în sol se resimt iarna până la adâncimi de peste 30 cm, iar vara până la 40 cm; martie şi septembrie sunt luni în care se realizează o omogenitate termică în sol.

3. Regimul precipitaţiilor Condiţiile de precipitaţii de ansamblu şi prin distribuţia în timp prezintă o însemnătate

deosebită întrucât Câmpia Română este principala regiune agricolă a ţării. Ele sunt dependente de regimul de manifestare al maselor de aer ce au încărcătură de apă extrem de variată, dar şi de frecvenţa în sezonul cald a proceselor convective.

Ca urmare se impun contraste evidente – perioade lunare umede ce alternează cu altele aride, cicluri de ani secetoşi, încadraţi de altele ploioase ploi torenţiale ce dau uneori în câteva ore aproape un sfert din condiţiile medii lunare, perioade de uscăciune frecvente în toate lunile anului dar şi secete prelungite cu consecinţe dintre cele mai nefavorabile pentru economia agricolă, ierni cu foarte puţină zăpadă şi geruri intense alături de ierni în care se constituie un strat de zăpadă gros etc.

3.1. Cantităţile medii anuale de precipitaţii reflectă continentalismul climatului dar şi diferenţierea unor areale în care acesta este mai puţin accentuat. Pe ansamblu, cantităţile anuale scad de la vest (aici influenţa maselor de aer estice este mai slabă paralel cu impunerea celor vestice şi sud-vestice) unde ating valori de 500 – 580 mm către est şi nord-est (se impun masele de aer continentale) unde coboară sub 500 mm şi respectiv 450 mm. Regional, valori mai mici cu cca. 50 mm în raport cu media din zonele limitrofe, sunt în lungul Dunării (procesele convective sunt mai reduse în timpul verii datorită consumului însemnat al căldurii în procesul de evaporaţie), la exteriorul Subcarpaţilor Vrancei şi Buzăului şi în sudul Câmpiei Olteniei (consecinţă a proceselor foehnale).

În raport cu aceste valori medii există cicluri de ani (patru-cinci) în care cantităţile căzute depăşesc de două-trei ori media multianuală (după Octavia Bogdan în estul Câmpiei Române se disting ca perioade ploioase anii 1886-1901 şi 1969 – 1972 când s-a ajuns la valori de 750 – 800 mm, iar local cantităţi între 1000 şi 1200 mm) şi cicluri de ani secetoşi (doi - trei) în care precipitaţiile au fost la jumătate sau chiar mai puţin din media multianuală (anii cu cele mai scăzute valori ale precipitaţiilor: 1894, 1925, 1934, 1945, 1946) ajungând la sub 250 mm şi local chiar la sub 200 mm.

3.2. În timpul anului cea mai mare parte a precipitaţiilor în sezonul cald (reprezintă 60 – 65% din totalul anual; între 250 şi 400 mm în vest şi 250 şi 300 mm în est) cu maximum în lunile iunie (între 75şi 100 mm), mai-august. Cele mai puţine precipitaţii se produc în sezonul rece (februarie şi martie cu numai 20 – 35 mm). În jumătatea de vest a Câmpiei Române, urmare a activităţii ciclonice mediteraneene se înregistrează căderi ceva mai bogate la nivele lui noiembrie şi în luna decembrie, ce rusvin între două perioade cu precipitaţii puţine (sfârşitul lui august şi până în noiembrie şi apoi ianuarie-martie).

Teritorial, cantităţile medii lunare scad de la vest la est fiind mai reduse şi în culoarul Dunării şi peste tot unde se înregistrează efecte foehnale.

32

În anii ploioşi se pot înregistra lunar cantităţi de precipitaţii ce depăşesc mediile multianuale de 5-7 ori ajungând în lunile de iarnă la 200 mm, iar vara la 400 – 600 mm. Octavia Bogdan (1980) remarca pentru estul Câmpiei Române faptul că precipitaţiile bogate sunt legate de un şir continuu de trei-patru luni mai ales în intervalul mai-septembrie de unde caracterul cvasimusonic.

În anii cu precipitaţii puţine există intervale mari de timp în care acestea nu cad sau sunt neglijabile, situaţii care conduc spre fenomene de secetă prelungită. Ele se înregistrează atât vara (august - septembrie ) cât şi iarna (februarie).

3.3. O caracteristică importantă ce defineşte continentalismul climatului este frecvenţa mare a ploilor torenţiale (până în 60) de care sunt legate valori de 30 – 100 mm. Ele se manifestă îndeosebi în intervalul mai-septembrie şi mai rar în celelalte luni. În sezonul cald sunt însoţite de căderi de grindină (1-4 ploi pe an).

3.4. În sezonul rece precipitaţiile dau un strat de zăpadă posibil a se realiza între datele medii ale primelor ninsori (decembrie în vest şi noiembrie în est) şi ale ultimei ninsori (martie), adică în cca. 90-130 zile. În cadrul acestuia numărul mediu al zilelor cu ninsoare este în jur de 25-30, iar al stratului stabil de 35-60 (mai mic la vest de Olt şi în valea Dunării). Numărul maxim de zile cu strat de zăpadă este de 80 – 100şi este legat de anii în care au căzut cantităţi bogate (1933, 1942, 1954, 1969 etc.) fiind concentrate în ianuarie-februarie.

Stratul de zăpadă atât de necesar protecţiei plantelor cât mai ales asigurării rezervelor de apă din sol are grosime diferită atât de la vest cât şi în timp (sunt ani în care cu greu se formează şi ani în care acesta depăşeşte 10 cm). În medie el este de până la 50 cm grosime fiind legat de ianuarie şi februarie. Ninsorile se produc concomitent cu viscolele când prin troienire, local, stratul de zăpadă poate ajunge la 1,5 – 2m m. Iarna anilor 1953 – 1954 este considerată cea în care s-au produs cele mai mari troieniri de zăpadă (3-4 m grosime) ce-au asigurat şi o cantitate bogată de apă (75-200 mm, după Octavia Bogdan).

4. Vânturile sunt dependente de modul în care se face circulaţia generală a maselor de aer sub comanda principalilor centrii barici europeni. Direcţia acestora este însă influenţată de configuraţia generală a marii depresiuni dintre Carpaţi şi Balcani. Se disting trei sectoare în care aceasta are caracteristici deosebite. În est precumpăneşte direcţia nord-sud, în partea centrală cea NE-SV sau V-E, iar la vest de Olt direcţia vest-est. Energia de relief relativ redusă determinată de existenţa unor culoare de vale nu prea adânci coroborate cu direcţia dominantă a acestora perpendicular pe sensul general al deplasării maselor de aer nu influenţează modificarea acestuia. Doar culoarul văii Dunării, mult mai larg, adânc în concordanţă cu cele două direcţii principale V-E şi N-S are o însemnătate mai mare, el accentuând această caracteristică a dinamicii aerului. Viteza medie este de 2-4 m/s, dar creşte în lunile în care domină circulaţia din estul continentului (6-9 m/s) sau din vest, sud-vest (4-6 m/s).

În timpul iernii bate Crivăţul pe fondul circulaţiei active dinspre NE ce dă viscole. În sezonul cald, pe fondul unor advecţii din estul continentului sau a unui aer uscat tropical se manifestă în jumătatea estică a Câmpiei Române Suhoveiul care este un vânt uscat şi fierbinte cu viteze mai mari de 5 m/s. Octavia Bogdan (1980) indică pentru Bărăgan în medie 2-6 zile cu Suhovei dar şi ani în care acesta s-a produs între 10 şi 27 de zile (1921, 1929, 1945, 1946, 1951) şi care au coincis cu înregistrarea celor mai ridicate valori termice diurne şi cu cele mai intense secete. În lunca Dunării şi arealele limitrofe se produc primăvara şi toamna curenţi locali fiind legaţi de activitatea ciclonală din Marea Mediterană şi Marea Neagră. Sunt cunoscuţi sub numele de Băltăreţ. Dau ploi calde, iar vara provoacă răcoarea (Geografia României, vol. I). Austrul este un vânt uscat, prezent în orice anotimp, bate dinspre sud şi dă secete vara, ger iarna, uscăciune primăvara (Geografia României, vol. I). La vest de Olt şi la contactul cu Subcarpaţii Buzăului şi

33

Vrancei circulaţia vestică descendentă peste Carpaţii Curburii impun manifestări foehnale ce se prelungesc în câmpiile de-aici accentuând uscăciunea, timpul senin şi temperaturile ridicate.

5. Fenomene meteorologiceDintre fenomenele meteorologice câteva au o însemnătate deosebită atât climatic cât şi

prin consecinţele ce le produc în economia agricolă. Între acestea sunt. - îngheţul care este posibil în medie în aer de la sfârşitul toamnei (prima decadă a

lunii noiembrie în vest, culoarul Dunării şi sectoarele unde se resimte influenţa descendenţei aerului din unităţile vecine şi ultima decadă a lunii octombrie în centru şi est) şi mijlocul primăverii (începutul lui aprilie şi respectiv a doua decadă a acestei luni). Datele extreme de producere a acestuia sunt legate de finalul lunii septembrie şi finalul lunii aprilie, intervalul care se suprapune cu cel al îngheţului la suprafaţa solului dar numărul mediu de zile în care acest fenomen are loc este de 100 – 130. El se suprapune atât cu perioadele de început ale vegetaţiei agricole cât şi cu recoltările de toamnă de unde o serie de prejudicii. În sol îngheţul se propagă până la adâncimi de maximum 80 cm, media fiind de 20-30 cm şi numai în lunile ianuarie şi februarie din iernile geroase.

- Bruma apare în acelaşi interval ca şi îngheţul la sol (100 – 120 zile) fiind legată de răciri brusce advectiv-radiative dar se produc în medie într-un număr de 20 – 25 zile în vest şi culoarul Dunării şi în cca. 30 de zile în sectorul central-estic al Câmpiei.

- Viscolul este un fenomen posibil în sezonul rece în orice lună dar are frecvenţa cea mia mare în ianuarie şi februarie. În medie anual se produc unul – trei viscole ce totalizează un număr de zile care cresc din vestul câmpiei şi culoarul dunărean (una – două zile) spre estul acesteia ajunge la zece. Au existat ierni cu viscole mai multe (1954, 1956, 1963, 1969, 1973 etc.) şi altele în care a fost doar unul sau nici unul. Viteza vântului în timpul viscolului depăşeşte 10 m/s. Se produc, spulberarea zăpezii de pe unele suprafeţe şi troienirea pe altele, afectând terenurile cu culturi agricole, reţeaua de căi de comunicaţie etc.

- Deficitul de umiditate ca rezultat al diferenţei dintre cantităţile de precipitaţii căzute (400 – 600 mm) şi evaporaţia potenţială (700 – 750 mm) se ridică la 150 – 300 mm. El este foarte mare în sezonul cald (mai ales în iunie-august) ce coincide cu intervalul de dezvoltare a culturilor agricole situaţie care impune necesitatea irigaţiilor.

- Unele dintre ploile torenţiale din sezonul cald sunt însoţite de căderi de grindină fenomen cu o frecvenţă de 1-2 zile pe an (maxim 4 zile) în timpul căruia particulele de gheaţă au avut diametrul de la câţiva mm la peste 5 cm. În funcţie de intensitatea manifestării procesului sunt şi pagubele pe care le creează în spaţiul de cădere.

- Uscăciunea şi seceta sunt două fenomene frecvente ce definesc continentalismul climatului mai ales în jumătatea de est a câmpiei Bărăganului. Se apreciază într-un an (Danciuc C., Octavia Bogdan, N. Topor), ca posibile, un număr mediu de 20 de perioade de uscăciune şi 7 perioade de secetă a căror durată poate varia de la 5 la 80 zile şi respectiv 10 – 60 de zile. Numărul maxim a fost de 26 de perioade de uscăciune şi 12 de secetă. Primul fenomen este întâlnit îndeosebi în lunile de iarnă apoi vara, iar cel de-al doilea din august şi până în octombrie.Efectele acestor procese asupra diferitelor culturi, mai ales dacă sunt de durată, este catastrofal.

6. Diferenţieri climaticeÎn Câmpia Română se separă în sens longitudinal trei unităţi climatice la care se adaugă

culoarul văii Dunării. Câmpia Olteniei reprezintă o unitate cu condiţii continentale moderate. Această

caracteristică se datoreşte frecvenţei maselor de aer vestic şi sudic şi în mai mică măsură celui estic. Ca urmare amplitudinile termice sunt mai mici, precipitaţiile ceva mai ridicate, vânturile domină din direcţia de vest, fenomenele meteorologice sunt mai atenuate.

34

Câmpia Munteniei de est (la est de Argeş) prezintă nuanţe continentale ceva mai aride, reflectate în amplitudini termice din cele mai mari înregistrate în ţara noastră, în cantităţile reduse de precipitaţii (sub 500 mm) cu distribuţie neuniformă în timpul anului, frecvente ploi torenţiale cu numeroase căderi de grindină, geruri şi viscole, un deficit de umiditate foarte mare suprapus perioadei de vegetaţie a diferitelor culturi agricole, secete.

Este unitatea în care se interferează în timpul anului mase de aer de provenienţă diferită şi ca urmare cu calităţi deosebite, situaţii ce impun o diversitate de stări ale vremii.

Câmpia Munteniei de vest (între Argeş şi Olt) prin poziţie se situează la contactul dintre cele două situaţii extreme. Ca urmare apare caracterul climatic tranzitoriu reflectat în regimul de manifestare al temperaturii, precipitaţiilor, numărului de zile cu fenomene meteo-

Vegetaţia, fauna şi rezervaţiile naturaleBiogeografic, R. Călinescu şi colab. (1969), încadrează cea mai mare parte din Câmpia

Română în Provincia moesică şi doar estul acesteia (o parte din Bărăgan, Câmpia Brăilei, Câmpia Siretului inferior şi Câmpia Covurlui) provincia pontică. Un mic areal aparţine şi Provinciei Dacice (între Argeş şi Buzău la nord de Bucureşti). În Geografia României, vol. I sunt distinse mai multe subunităţi fitogeografice ce aparţin la provincia Dacică (cea mai mare parte din câmpie) şi la regiunea ponto-caspică (Bărăgan - Covurlui). Oarecum în concordanţă cu subunităţile fitogeografice principale au fost separate, cu caracter zonal, o faună a stejăretelor şi una a stepelor. Se adaugă cea azonală. Repartiţia actuală a speciilor de plante şi animale este rezultatul interferenţei unui ansamblu de factori.

- relieful are rol însemnat prin câteva caracteristici între care se impune larga dezvoltare a unor întinse suprafeţe plane (câmpuri) cu slabă fragmentare. Un loc aparte în crearea diversităţii îl au culoarele de vale atât pentru înscrierea elementelor proprii dar şi a celor care prin ele trec de la o zonă la alta. Relieful de dune, de microdepresiuni de tasare ce cantonează lacuri introduc aspecte noi.

- Climatul actual cu nuanţări evidente de la vest la est, mai ales sub raportul precipitaţiilor, a determinat o trecere gradată de la pădure la stepă; limitele locale ale diverselor formaţiuni vegetale sau specii de animale sunt influenţate şi de aria de înregistrare a efectelor foehnale în Oltenia ca rezultat al circulaţiei proceselor de aer dinspre Carpaţi sau dinspre Balcani. În aceeaşi măsură continentalizarea climatică a părţii din est este dependentă de frecvenţa maselor de aer dinspre Câmpia Rusă atât vara cât şi iarna, Câmpia Română având o largă deschidere spre această parte a Europei.

- Evoluţia vegetaţiei şi animalelor în holocen, când pe de-o parte o serie de specii înaintează dinspre sud, vest sau est din areale în care se retrăseseră în fazele reci ale glaciarului, iar pe de altă parte, ca urmare a oscilaţiilor de natură termică şi pluvială (în holocen) regional sau local unele dintre acestea se impun.

- Dezvoltarea aşezărilor şi creşterea continuă a terenurilor agricole (mai ales în ultimele două secole) care reprezintă peste 90% din suprafaţa Câmpiei Române, a dus la înlocuirea vegetaţiei spontane cu diverse culturi dar şi la impunerea în cadrul aşezărilor şi drumurilor a speciilor ruderale, iar pe câmp a celor segetale.

În locul pădurilor de cvercinee s-au instalat, acolo unde nu sunt terenuri cu culturi agricole, pajişti stepizate. Prin lucrări de îndiguire şi drenaj s-a redus arealul asociaţiilor higrofile, iar prin aplicarea de amendamente şi efectuarea de lucrări speciale s-au produs mutaţii însemnate în arealul plantelor psamofile şi halofile.

Modificări însemnate sunt legate şi de arealul şi numărul de indivizi la speciile de animale din câmpie. Vânarea abuzivă a unora, extinderea suprafeţelor agricole a dus la diminuarea numărului şi chiar la dispariţia unor specii.

35

Există şi acţiuni opuse ce-au dus la protejarea unor specii în cadrul unor rezervaţii, introducerea altora dat fiind valoarea cinegetică şi piscicolă etc.

În cadrul Câmpiei Române sunt specii de plante care aparţin la patru tipuri de elemente floristice din gruparea întocmită de Al. Beldie. Acestea sunt: central european (stejarul pedunculat, mărul pădureţ, păducelul, cornul, sorbul, teiul, ulmul etc. ) ce au caracter mezofil, mezoxerofil şi chiar subtermofil; eurasiatice întâlnite în lunci ( specii de plop, sălcii, ulm) şi în pajiştile stepizate (îndeosebi graminee) şi care sunt mezofile, mezohigrofile, higrofile; pontice cu caracter xerofil – termofil întâlnite în stepă şi silvostepă (graminee între care diferite specii de colilie şi câteva specii de arbuşti precum arţarul tătărăsc şi porumbacul); submediteraneene şi mediteraneene ce au caracter xerofil şi mezoxerofil (cerul, gârniţa, stejarul, multe graminee, cărpiniţă, mojdrean, cruşin etc.) şi în componenţa faunei elemente de bază sunt cele central europene, pontice, turano-pontice, balcanice, mediteraneene etc.

Repartiţia teritorială a acestora, rezultat al unei îndelungate şi complexe evoluţii, relevă mai întâi o distribuţie zonală pe fondul general al căreia se interferează zonalitatea.

Zona nemorală se desfăşoară la vest de Mostiştea – Dâmboviţa la altitudini care în general depăşesc 100 m. Individualitatea ei este pusă (Geografia României, vol. I) pe seama existenţei lanţului carpatic care s-a răsfrânt în căderea unei cantităţi generale de precipitaţii mai mari cu aproape 25% în raport cu situaţia nemorală de altitudine (550 – 600 mm în raport cu 450 – 500 mm în silvostepă). Îi aparţin pădurile de cvercinee suprapuse teritorială pe soluri argiloiluviale. În componenţa lor intră specii mezofile, termofile în proporţii variate.

Totuşi, în Câmpia Vlăsiei abundă stejarul pedunculat, între Ialomiţa şi Neajlov pădurile de cer, între Neajlov şi Jiu cele de gârniţă, iar la vest de Jiu pădurile de amestec. Acestora li se asociază, dar cu pondere redusă, şi alte specii de arbori precum frasinul, arţarul tătărăsc, jugastrul, ulmul, părul pădureţ, tei.

Stratul arbustiv este bine reprezentat prin păducel, lemn câinesc, salbă râioasă, măceş, corn, porumbar, iar stratul ierbos prin specii de Carex, Poa, graminee etc.

La contactul cu silvostepa în est şi sud apar asociaţiile de tip şibleah cu stejar pufos, cărpiniţa, scumpia. La vest de Jiu apar şi specii mediteraneene, semperviriscente precum ghimpele.

Cea mai mare parte din aceste păduri au fost defrişate, din vechii codri rămânând doar pâlcuri şi denumiri (Teleorman – pădure nebună). Pe locul lor sunt terenuri agricole sau păşuni cu plante xeromezofile sau xerofile.

În aceste păduri trăieşte o faună bogată. Dintre mamifere sunt: veveriţa, iepurele, lupul, vulpea, pisica sălbatică, căprioara, mistreţul.

Se adaugă păsări (gaiţe, cuc, potârnichea, ciocârlia, mierla, privighetoarea, pitulicea, graurul) unele având valoare cinegetică (sitarul, fazanul, colonizat în sec. XVII).

În mai multe păduri au fost colonizaţi cerbul lopătar (în cele din jurul Bucureşti). Silvostepa constituie o zonă cu desfăşurare continuă ce învăluie la exterior pe cea a

pădurilor de cvercinee fiind prezentă în sudul Olteniei, Câmpia Burnazului, Câmpia Mostiştei, vestul Bărăganului, Câmpia Râmnicului. Dacă climatic ea se suprapune unităţilor naturale cu temperatură medie de 10oC şi cu 500 – 550 mm precipitaţii, edafic coincide cu aria de dezvoltare a cernoziomurilor levigate. În cadrul ei sunt două tipuri de formaţiuni vegetale – pădurile de cvercinee poienite şi pajiştile.

Pădurile care în secolele trecute aveau o dezvoltare mai mare sunt reduse la pâlcuri în componenţa cărora, în funcţie de condiţiile de viaţă şi în primul rând gradul de umezire al solului în timpul anului, precumpăneşte stejarul pedunculat asociat cu cerul, gârniţa (Câmpiile Mostiştea, Buzău) sau cu elemente termofile (stejar brumăriu, stejar pufos) la vest de Argeş. La acestea se

36

adaugă în proporţie mai redusă – teiul, frasinul, carpenul, părul pădureţ, ulmul. La contactul cu zona nemorală creşte ponderea gârniţei şi cerului după cum spre zona de stepă, abundă elementele termofile. Subarboretul este bogat şi este reprezentat de gherghinar, lemn câinesc, măceş, porumbar, sânger, corn, soc etc. În poienile din păure sunt pajişti cu specii xerofile şi mezoxerofile. Abundă păiuşul, sadina, rogozul, firuţa.

Pajiştile din afara pădurii conţin dominant specii xerofile cu păiuş stepic, pir gros, firuţă cu bulbi etc.; la trecerea spre stepă sunt frecvente – păiuşul, colilia, negara, bărboasa, pelinul etc.

Aproape în întregime pajiştile constituie suprafeţe cu diverse culturi agricole situaţia care a dus la restrângerea arealului la malurile râurilor, unele iazuri, unele frunţi de terasă cu pantă mai mare. Pretutindeni ele au un grad de degradare avansat.

Poziţia de zonă de tranzit, între pădure şi stepă se reflectă şi în lumea animală ce o populează, aici întâlnindu-se deopotrivă alături de căprioare, mistreţ, vulpe şi numeroase specii de rozătoare (iepure, popândău etc.).

Stepa se întinde în estul Câmpiei Române, în sectorul cu gradul cel mai accentuat de continentalism (temperatura medie anuală de peste 10,5 grade, amplitudini termice mari, precipitaţii sub 450 mm). Se desfăşoară pe cea mai mare parte a Bărăganului, în Câmpia Brăilei, pe o mare parte din Câmpia Siretului inferior în Câmpia Galaţi. Edafic ei îi corespund solurile bălane şi cernoziomurile cambice propriuzise. Reprezintă o prelungire spre vest a marii zone de stepă din Ucraina.

În proporţie de peste 95% din suprafaţa iniţială a fost înlocuită cu terenuri agricole. Petece din vegetaţia caracteristică mai apar în unele crovuri, pe răzoarele ce separă terenurile agricole, pe unele maluri.

Sunt pajişti xerofile cu graminee între care diverse specii de colilie, păiuş stepic, negară, pir, cimbrişor, peliniţă etc. Se adaugă tufişuri cu porumbar pitic, vişin pitic, cireş, iar ca formaţiuni asociate cele de sărătură sau cele psamofile, între care ciulinii, romaniţa de câmp, laptele cucului etc. Pe nisipuri s-au realizat plantaţii de salcâm.

Fauna este mult mai săracă în raport cu zonele anterioare întrucât şi condiţiile de viaţă sunt mai vitrege. Îi sunt caracteristice specii de rozătoare (popândău, hârciog, câteva exemplare de dropie, ciocârlia de Bărăgan, fâşa de câmp, şorecarul încălţat etc.) şi insecte.

Vegetaţia azonală şi animalele caracteristice

Ocupă areale cu dimensiuni variabile funcţie de mărimea teritoriului în care se întrunesc condiţii de viaţă care favorizează oscilaţiile respective. Astfel, ele nu sunt legate de o anumită zonă biogeografică ci de areale cu anumită alcătuire petrografică (nisipuri) cu exces de umiditate, cu abundenţă în săruri, cu lacuri etc.

Vegetaţia de luncă ocupă cele mai întinse areale apărând sub forma unor coridoare cu lăţime variabilă (cele mai extinse la Dunăre, Olt, Jiu, Argeş, Ialomiţa). Ele alcătuiesc aşa-numitele zăvoaie. În cadrul luncilor mari, morfologia variată a acestora cu grinduri, trepte mai înalte sau mai joase, microdepresiuni cu exces de umiditate etc. A favorizat desfăşurarea complexă a diverselor asociaţii vegetale. Pe cea mai mare parte a lor asociaţiile principale sunt alcătuite din specii de plopi şi sălcii primele în abundenţă pe terenurile pe care inundaţiile se înregistrează mai rar, iar celelalte pe terenurile cu inundaţii frecvente. Asociat lor sunt: un strat arbustiv bogat (sânger, lemn câinesc, cruşin, păducel) mai multe plante agăţătoare (carpen, viţă de vie sălbatică etc.) şi ierburi (graminee pe terenurile zvântate şi plante higrofile pe cele cu exces de umiditate). Pe terenurile mai înalte, care rar sunt afectate de inundaţii unde există un drenaj bun şi extind specii de cvercinee şi pajiştile cu asociaţi higrofile după cum pe unele crânguri au fost plantaţi cu plopi canadieni. Pe suprafeţele joase mlăştinoase sau lacustre există o vegetaţie

37

specifică dispusă în mai multe benzi concentrice. Animalele sunt variate şi numeroase. Alături de specii întâlnite în cadrul zonelor pe care râurile le străbat sunt şi altele care sunt legate de mediul mult mai umed. Există numeroase păsări ce-şi găsesc hrana aici sau care cuibăresc (prigorii, lăstunii de mal, codobature, berze, fâse de lună, piciorongi, raţe, pescăruşi; în zăvoaie – mierla, piţigoiul, graurul, cucul, dumbrăveanca) apoi batracieni, insecte fitogene, mamifere (vidră, guzganul de apă), reptile.

Vegetaţia acvatică prezentă în albiile râurilor şi în lacuri. În prima situaţie un rol însemnat în distribuţia ei îl au adâncimea, viteza şi poziţia curenţior de apă principali. Se diferenţiază o vegetaţie de mal (stuf, papură, uneori plaur), o vegetaţie plutitoare şi una submersă.

Animalele sunt reprezentate îndeosebi prin specii de peşti (crap, caracudă, şalău, somn, plătică etc.).

Vegetaţia psamofilă se dezvoltă pe câmpurile de nisip acumulate în sudul Câmpiei Olteniei, pe dreapta Călmăţuiului şi Ialomiţei, pe stânga Siretului. Sunt specii xeromorfe cu adaptări la nivel radicular dar şi ca ciclu vegetativ specific. Sunt dominant ierburi grupate deosebit în microdepresiuni şi pe dune, impunând un anumit grad de fixare. O parte din aceste terenuri sunt împădurite (dominant salcâm) sau sunt cultivate (îndeosebi cu viţă de vie). Fauna este săracă şi adaptată. Mai importante sunt unele specii de şopârle, şerpi, păsări şi nevertebrate.

Vegetaţia halofilă este legată de terenurile în care, mai ales datorită condiţiilor climatice excesive, solurile sunt salinizate. Cele mai extinse terenuri cu astfel de asociaţii se află în Câmpia Siretului inferior, în cadrul unor depresiuni de crov sau albii secate din câmpiile Râmnicului (Amara, Balta Albă, Ianca etc.), în lunca Călmăţuiului, în Câmpia Săratei; local mai apar în sectorul inferior al Câlniştei, Neajlovului, în lunca Dunării la vest de Jiu. Se separă asociaţii de specii care se dezvoltă pe solurile salinizate mediu-puternic (Artemisia maritima monogyna, Bassia hirsuta, Obione pedunculata, Salicornia herbacea, Suaeda maritima, Spergularia salina etc.) dispuse în fâşii în funcţie de conţinutul în săruri al solului. Adesea sunt întrerupte de „chelituri” terenuri fără vegetaţie şi doar cu eflorescenţe de săruri (Geografia României, vol. I).

Pe terenurile cu salinitatea redusă plantele halofile apar alături de altele, întâlnite în stepă sau silvostepă pe suprafeţe mai umede sau mai uscate (Festuca pseudovina. Cynodon dactylon, Poa bulbosa, specii de trifoi etc.).

Fauna este foarte săracă şi include câteva specii de păsări şi de nevertebrate. Vegetaţie segetală şi ruderală s-au impus pe măsura modificărilor create de om

(aşezări, terenuri cultivate). Buruienile care reprezintă vegetaţia segetală diferă în funcţie de culturi (păioase sau prăşitoare) şi de la un sezon la altul. Cele ruderale sunt mult mai variate şi se grupează în lungul drumurileo de orice categorie, în grădini etc.

Rezervaţii naturale

Marea majoritate sunt rezervaţii forestiere axate pe areale de pădure rămase din codrii care odinioară ocupau întinderi mari. Sunt ocrotite pentru peisaj, arbori seculari, specii relicte, specii endemice etc. Se adaugă unele rezervaţii cu caracter mixt. În afara acestora mai sunt parcuri amenajate şi unele specii de plante şi animale ocrotite.

- pădurea Căldăruşani (468 ha din care 125 ha rezervaţia forestieră) adăposteşte stejari seculari, apoi cer, gârniţă, stejar brumăriu şi numeroase plante ierboase cu arbuşti întâlniţi în şleaurile de câmpiei. Se află pe malurile lacului Căldăruşani bogat în vegetaţie hidrofilă şi în ihtiofaună.

- Pădurea Râioasă din nord-vestul Bucureştiului are în nord un sector declarat rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 54,8 ha. Are în componenţă stejar brumăriu, carpen, arţar, ulm, un bogat strat arbustiv şi numeroase plante ierboase, între care brânduşa de primăvară.

38

- Pădurea Comana aflată la sud de locul omonim de pe râul Neajlov, are o suprafaţă de 630,5 ha repartizate în trei sectoare şi conservă numeroase specii vegetale şi animale de origine sudică. Reprezintă un şleau de câmpie întâlnit în silvostepă cu stejar brumăriu, stejar pufos, cer, gârniţă, tei, frasin pufos, ulm de câmpie, jugastru, arţar tătăresc etc., repartizate diferit în cele trei sectoare în funcţie de condiţiile ecologice. Stratul ierbos conţine elemente termofile sudice (mediteraneene, balcanice), pontice.

- Pădurea Ciornuleasa are un sector de rezervaţie de 75,2 ha reprezentând o pădure de tip şleau de silvostepă (stejar, stejar brumăriu, carpen, tei, frasin, vişin turcesc, ulm) aflat în vestul Câmpiei Mostiştea. Între speciile ierboase sudice, stepice există şi tătăneasa plantă caracteristică pădurilor de fag prezintă unele văiugi şi crovuri unde există un microclimat umed şi adăpost.

- Pădurea Manafu din Câmpia Burnas are 278 ha şi reprezintă un şleau de tip cereto-gârniţet; în stratul ierbaceu din luminişurile pădurii se află bujorul românesc.

- Poiana cu narcise de la Negraşi situată la sud de Piteşti în lunca Dâmbovnicului, se întinde pe 4,5 ha.

- Pădurea Spătaru (346 ha) aflată la sud-vest de Buzău, la izvoarele Călmăţuiului, are în componenţă exemplare de frasin pufos, stejar pedunculat, stejar brumăriu, ulm dar şi numeroase specii ierboase, unele considerate rarităţi floristice (laleaua de crâng, bibilica, garofiţa etc.).

- Pădurea Frasinu se află lângă pădurea Stejaru, în Câmpia Buzăului, are 158 ha şi conţine arborete de frasin (frasin pufos, frasin de luncă) alături de exemplare de stejar (în locurile mai zvântate), ulm de câmpie, măr pădureţ. Stratul ierbaceu este alcătuit din plante de mlaştină, sărătură dar şi de teren zvântat. Între acestea şi specia joldeană şerpească (endemism).

- Pădurea Vlădeanea din Bărăganul Ialomiţie are numai 1,4 ha, conţine câteva exemplare de stejar cu vârstă de peste 150 de ani.

- Pădurea Brădeanu din Bărăganul Ialomiţie, are 2,1 ha şi conţine stejar brumăriu alături de ulm de câmpie, arţar tătărăsc, păr şi măr pădureţ; are un bogat fond ierbaceu cu specii mezoxerofile.

- Pădurea Viişoara (Berteşti – Mihai Bravu) aflată în nord-estul Bărăganului Ialomiţei, în plină stepă, în vecinătatea Călmăţuiului; are o suprafaţă de 1693,6 ha, în plină stepă. În componenţa ei intră în principal stejarul brumăriu (există şi exemplare seculare) la care se adaugă, local, stejarul pedunculat, frasin, arţar tătărăsc şi plantaţii de salcâm. S-a dezvoltat pe un substrat nisipos cu bogate pânze acvifere.

- Crângul Buzăului din vestul oraşului cu acelaşi nume, are 18 ha. Şi are ca plată ocrotită o specie de lalea endemică.

- Pădurea Vlădila – Studina (204 ha în două sectoare din vecinătatea celor două sate mehedinţene de la care are şi numele). În alcătuirea ei intră îndeosebi stejar pufos, gârniţă şi numeroşi arbuşti.

- Pădurea Reşca din lungul Tesluiului reprezintă un şleau de luncă cu stejar în asociere cu ulm pitic, arţar tătărăsc, jugastru, frasin, arbuşti şi ierburi higrofile.

- Pădurea Punghina cu două subunităţi (Punghina de 1700 ha şi Pătule de 1600 ha) aparţine cereto-gârniţetelor pure. Apar şi stejar şi frasin, păr pădureţ, ulm.

- Izvoarele de la Corbii Ciungi se află în lunca Neajlovului în comuna Corbii Mari, are o suprafaţă de 5 ha. Este o rezervaţie zoologică, obiectul ocrotirii fiind numeroase nevertebrate întâlnite astăzi în regiunile montane. Sunt relicte din timpul glaciarului, menţinute de ape reci, cu temperaturi constante şi care apar la baza terasei.

39

- Pădurile Caiafele şi Moroiu se află la Balta Ialomiţei şi au o suprafaţă de 348,9 ha şi respectiv 130 ha. Sunt alcătuite din sălcii, plopi, seculari, arbuşti (corn, călin), liene (Vitis vinifera, Periploca greaca), numeroase specii hidrofile. Aici vieţuiesc multe specii de păsări (raţa sălbatică mare, porumbelul sălbatic, turturica, sitarul, codalbul, călifarul roşu, bufniţa mare etc.) şi mamifere (iepure, vulpe, pisica sălbatică, mistreţ, vidră, căprioară) etc.

- Insula Mică a Brăilei are 5336 ha desfăşurându-se între câteva braţe secundare ale Dunării (Vâlciu, Mănuşoaia, Cremenea). Aici există sălceto-plopişuri, o vegetaţie ierbacee bogată în specii higrofile şi hidrofile şi o lume animală bogată în care se impun păsările (stârci, lopătar, fluieraru, cormoranul, raţe, sitar, codobatura albă, berze, cocor, pelicanul comun, pelicanul creţ etc.) şi ihtiofauna. În prezent beneficiază de un Program de management finanţat de instituţiile europene în cadrului proiectului LIFE - NATURE

- Pădurea Snagov, rest al codrilor Vlăsiei, există un sector de rezervaţie de 1727 ha care cuprinde o parte din lac şi din pădure. Vegetaţia este un şleau cu stejar, carpen, tei, frasin, arţar tătărăsc, jugastru etc. Zona de interes ştiinţific are 100 ha şi are specii de fag (Fagus sylvatica, Fagus orientalis, Fagus taurica). Există o bogată faună acvatică între şi câteva specii relicte ponto-caspice (lamelibranchiate).

- Dintre parcurile amenajate în cadrul cărora există multe specii de arbori şi arbuşti aclimatizaţi. Mai însemnate sunt cele din Bucureşti (Cişmigiu, Grădina Botanică, Băneasa), Craiova, Caracal, Piteşti etc.

Solurile

Câmpia Română face parte din regiunea pedogeografică, dunăreană pontică, ce constituie una din marile unităţi de acest gen din ţară. Se desfăşoară în sudul şi sud-estul ţării noastre. Pe cea mai mare parte din suprafaţa câmpiei se află molisoluri, apoi argiluvisoluri şi numai pe areale mici soluri ce aparţin altor clase.

Repartiţia fiecărui tip în parte reflectă condiţii genetice de ansamblu (îndeosebi de natură climatică) sau cu caracter local (rocă, nivelul pânzei freatice etc.).

Clima temperat continentală are nuanţe diferite de la vest la est dar şi de la sud, SE către nord şi NV. Acestea se reflectă în regimul principalilor parametri (îndeosebi temperatura, precipitaţiile, umiditatea, vânturile) care în timp au impus evoluţia diferită a proceselor pedogenetice şi ca urmare au influenţat o anume dezvoltare a orizonturilor de sol care astfel au căpătat proprietăţi deosebite. Scăderea cantităţilor de precipitaţii din est spre vest şi de la sud către nord se reflectă în dezvoltarea zonelor de stepă, silvostepă şi pădure limitele dintre arealele acestor coincide cu valori medii de 450 mm şi 500 mm. Ori fiecare dintre acestea dă o cantitate deosebită de materie organică şi asigură condiţii diferite de transformare a ei în cadrul solurilor. De aici a rezultat o primă mare distribuţie a principalelor tipuri de sol – cele din regiunile cu ariditate mai pronunţată şi unde se află ierburi stepice, cele din regiunile cu vegetaţie de silvostepă şi cele care s-au dezvoltat în regim mai umed sub pădure. Ele se înscriu în trei fâşii care se succed dinspre Dunăre spre dealuri şi a căror lăţime este diferită. Dacă cele din prima grupă ocupă areale largi (40 – 80 km lăţime) în estul şi sud-estul câmpiei şi doar petece sau fâşii la vest (sub 10 km lăţime) cele din a treia grupă se află îndeosebi la vest de aliniamentul Ploieşti-Bucureşti cu extensiunea cea mai mare între Dâmboviţa şi Olt (peste 120 km lăţime).

Solurile s-au dezvoltat în cea mai mare măsură pe loessuri şi depozite loessoide situaţie care a făcut ca influenţa rocii în diferenţierea lor, să aibă pe ansamblu, o importanţă mai redusă. Apar deosebiri impuse de aceasta în arealele cu depozite nisipoase, pe cele cu argilă etc.

40

Frecvent în câmpiile de subsidenţă dar şi în altele unde pânza freatică se află la adâncimi mici, abundenţa acesteia provoacă procese de gleizare şi individualizarea unor tipuri de sol specifice.

Diferenţa de nivel de cca. 250 m între ariile altimetrice extreme se reflectă mai slab în dezvoltarea unei dispuneri etajate a solurilor. Unele deosebiri, mai mult cu caracter local, în desfăşurarea anumitor soluri azonale sunt legate de gradul de fragmentare (în câmpiile piemontane), de desimea crovurilor, de prezenţa teraselor, luncilor etc.

Câmpia Română reprezintă un spaţiu în cea mai mare măsură valorificată agricol de milenii. Ca urmare presiunea antropică s-a exercitat în forme variate încă din cele mai vechi timpuri. Ea s-a amplificat în ultimul secol de unde şi o serie de mutaţii în caracteristicile solurilor. Acţiunea omului s-a materializat în desţelenirea aproape totală, folosirea îngrăşămintelor organice şi minerale, desecări, îndiguiri etc. Acestea au fost însoţite local de modificări în cantitatea de humus, în ridicarea la suprafaţă a unor săruri greu solubile, aluvionări, tasări, sărăturări în sol şi la suprafaţă, eroziuni parţiale sau totale etc.

Toţi aceşti factori determină o diversificare a tipurilor de sol care se suprapun local în arealul solurilor zonale. Dacă principalele soluri zonale au o extensiune mare celelalte apar în cadrul unor areale mici.

Molisolurile sunt reprezentate prin mai multe tipuri ce au o dezvoltare mai largă în est şi sud, în zonele de stepă şi silvostepă, unde se înregistrează un deficit de umiditate de peste 250 mm. În stepă (Câmpia Brăilei, Bărăgan, Câmpia Galaţi) apar cernoziomurile propriu-zise care au: un orizont humifer gros, de culoare neagră, o structură grăunţoasă ce permite o circulaţie activă a apei şi a aerului; carbonaţii levigaţi din orizontul superior şi concentraţi în bază. Sunt soluri fertile cu un potenţial agricol deosebit. Unde crovurile au desime mare, iar nivelul freatic este ridicat s-a individualizat local cernoziomul gleizat. Local există şi cernoziomuri salinizate, cernoziomuri alcalizate în profilul cărora intervine un orizont cu concentrare mare de săruri solubile care le diminuează mult fertilitatea.

Cernoziomurile cambice s-au dezvoltat sub un regim mult mai umed (peste 500 mm precipitaţii) în arealul silvostepei. Ocupă suprafeţe întinse în vestul Bărăganului, Câmpia Mostiştei, pe terasele medii şi înalte ale Dunării, Câmpia Râmnicului etc. Au un orizont humic mai subţire decât la cernoziomurile propriu-zise, o reacţie slab acidă, un orizont B cambic rezultat din concentrarea argilei; carbonaţii sunt concentraţi la adâncime. În microdepresiuni cu nivel freatic ridicat se ajunge la cernoziom cambic gleizat, iar în locurile unde sunt posibile acumulările de săruri se ajunge la variante salinizate sau alcalizate. Sunt soluri fertile dar necesită îngrăşăminte şi irigaţii.

Cernoziomurile argilo-iluviale s-au dezvoltat la contactul silvostepei cu zona de pădure, în condiţiile unei cantităţi de precipitaţii mai ridicate (550- 600 mm), a unui deficit de umiditate mai redus (sub 100 mm) şi a unei vegetaţii mai bogate. Cantitatea de apă mai mare a favorizat migrarea argilei din orizontul superior humic şi concentrarea ei în jurul agregatelor din orizontul imediat inferior care a căpătat caracteristici aparte (B t). Există un orizont cu carbonaţi la adâncime. Sunt soluri fertile. Au o desfăşurare mai mare la vest de Argeş apărând ca o bandă continuă spre Burnas şi centrul Câmpiei Olteniei. În funcţie de condiţiile locale poate căpăta caracteristici diferite – gleice, salinizate etc.

Solurile cenuşii apar în câmpia de glacis a Râmnicului ca o prelungire sudică a fâşiei cu largă dezvoltare în Podişul Bârladului şi Culoarul Siretului. Sunt soluri molice formate pe depozite nisipoase, loessoide la contactul pădurii cu silvostepa. În afara orizontului B t rezultat din iluvierea argilei s-a individualizat între acestea şi orizontul superior molic un al treilea în care

41

agregatele structurale sunt pudrate cu silice. Sunt soluri fertile dar necesită îngrăşăminte organice şi minerale şi amenamente calcice (M. Geanana, I. Ochiu, 1986).

Argiluvisolurile sunt soluri formate sub pădurile de cvercinee ce ocupau cu secole în urmă suprafeţe largi în centrul şi nordul Câmpiei Române. Există mai multe tipuri cu desfăşurare diferită.

Solurile brun roşcate au cea mai largă dezvoltare întinzându-se ca o bandă continuă începând din câmpia din jurul Bucureştiului unde are o lăţime de cca. 60-70 km şi până la Drobeta Tr. Severin unde ajunge la cca. 20 km. În alcătuire are sub un orizont humifer relativ subţire (30 cm) un orizont gros argilo-iluvial de culoare roşcadă şi apoi unul de acumulare a carbonaţilor. Alcătuirea reflectă condiţii genetice – formarea sub pădure de cvercinee (şleau de câmpie), într-un climat cu 550 –600 mm precipitaţii, cu apă freatică la adâncime mare. Conţinutul bogat în argilă imprimă un grad mai ridicat de compactitate, îi reduc permeabilitatea, posibilitatea de aerare şi în final fertilitatea pentru culturile agricole (nu şi pentru cele silvice).

Solurile brun roşcate luvice apar pe areale mai restrânse şi în asociere cu cele brun-roşcate. Sunt legate terenurile cu panta foarte mică sau microdepresiuni acoperite cu pădure. Precipitaţiile bogate favorizează un intens proces de aluviere al coloizilor şi la individualizarea sau orizontul superior cu humus a unui orizont intermediar sărăcit în argilă care a fost concentrată sub acesta în orizontul Bt. Este un sol cu fertilitate mai mică decât cel anterior.

Solurile brune luvice au o răspândire mai mare în Câmpia Găvanu – Burdea şi între Olteţ şi Olt. Diferă de solurile brun roşcate luvice prin culoarea mai deschisă (datorită acumulării de oxizi feritic - limonit), acumularea în orizontul B t a argilei ce-a fost spălată din orizonturile superioare fără a suferi modificări importante şi lipsa concentrării de carbonaţi în bază. Pentru culturile agricole au fertilitate mică de unde necesitatea aplicării de îngrăşăminte şi organice.

Luvisolurile albice apar doar în câteva petece în câmpiile Găvanu-Burdea şi Târgovişte, în asociere cu celelalte soluri argilo-iluviale pe suprafeţe plante, pe depozite lipsite de elemente calcice şi ferimagneziene. Sunt soluri cu un grad de acidifiere mai accentuat, cu un orizont specific în care agregatele structurale sunt pudrate cu silice sub care se află orizontul B t

compactizat cu argilă hidroxizi migraţi. Au fertilitate bună pentru pădure şi slabă pentru pajişti secundare şi livezi.

În Câmpia Piteşti şi local şi-n celelalte câmpii piemontane înalte pe suprafeţe slab înclinate, pe depozite bogate în elemente bazice s-au dezvoltat soluri brune eu-mezobazice care fac parte din clasa cambisoluri. La ele sub orizontul humifer urmează un orizont mai gros, specific (B cambic) bine structurat, permeabil, bine aerisit. Sunt soluri cu fertilitate bună nu numai pentru pădure dar şi pentru livezi şi fâneţe.

Vertisolurile cunoscute şi sub numele de cernoziomuri argiloase au o desfăşurare largă pe câmpiile înalte dintre Olt şi Neajlov. S-au format pe depozite fine cu un bogat conţinut în argilă situaţie care a împins la impunerea câtorva caracteristici precum: textură grea, argiloasă, un conţinut slab-moderat în humus, compactitate ridicată, permeabilitate şi regim aerohidric redus, fertilitate bună pentru păduri de cer şi gârniţă şi mai redusă pentru culturi. În intervalele ploioase apa stagnează la suprafaţă, iar în cele de uscăciune se produc crăpături adânci ce rup rădăcinile plantelor.

Solurile hidromorfe sunt legate de câmpiile de subsidenţă Titu-Potlogi, Sărata ca şi de sectoarele joase, plane din Câmpia Târgovişte, din luncile unor râuri mari, sunt lăcovişti şi soluri gleice care au grosime mică fiind o rezultantă a proceselor de gleizare. S-au format în condiţiile excesului de umiditate determinat de existenţa pânzei freatice aproape de suprafaţă şi a proceselor de hidromorfism pe tot relieful. Se diferenţiază pe profilul de sol mai întâi un orizont în care alternanţa intervalelor de uscăciune cu cele de exces de apă duce la o succesiune a proceselor de

42

oxidare (când nivelul pânzei de apă este coborât) şi de reducere (când apa cuprinde orizontul). Ca urmare, aici apar pete cenuşii, rugini şi concreţiuni ferimanganice. Sub acesta se află un orizont umezit permanent, care are o nuanţă cenuşie-vineţie uniformă ca urmare a acumulării unor săruri reduse în condiţii de anaerobioză (M. Geanana, I. Ochiu, 1986). Au fertilitate redusă, iar folosirea lor necesită măsuri ameliorative şi în primul rând coborârea nivelului freatic.

Solurile halomorfe se găsesc concentrate în nord-estul câmpiei Române unde excesivitatea climatului a împins spre desfăşurarea unor procese de salinizarea. Areale mai mari ocupă în Câmpia Săratei, în lungul Călmăţuiului, în unele microdepresiuni din Câmpia Brăilei, în lunca Siretului, în lungul pâraielor ce se varsă în limanele de pe stânga Râmnicului Sărat, în lunca Neajlovului şi Câlniştei, în lunca Bârladului etc. Sunt soloneţuri şi solonceacuri, soluri în care datorită evaporaţiei intense s-a ajuns la acumularea sărurilor din soluţiile ridicate prin capilaritate. În sectoarele în care sărurile persistă şi în intervalele de timp mai umed s-au impus solonceacurile, iar acolo unde ponderea lor slăbeşte s-au dezvoltat soloneţuri. Nu sunt fertile, pe ele desfăşurându-se pajişti cu plante de sărătură.

Psamosolurile sunt soluri neevoluate axate pe acumulările bogate de nisip de pe terasele Dunării şi de pe stânga Jiului din Câmpia Olteniei, apoi pe cele de pe dreapta Călmăţuiului de Buzău, Ialomiţei, pe stânga Bârladului (Hanu Conachi). Aici nisipurile apar sub formă de dune cu înălţime diferită separate de microdepresiuni în mare parte fixate prin vegetaţie arbustivă, salcâm, sau cu culturi de viţă de vie terasate. Ele alternează cu dune active de unde solul este în mare măsură spulberat sau cu porţiuni cu nisip în care procesul de pedogeneză este incipient. Solul are grosime diferită (deflaţia este încă activă) şi un orizont superior slab humifer. Au fertilitate limitată încât practicarea culturilor necesită măsuri pentru diminuarea acţiunii vântului paralel cu aplicarea de îngrăşăminte chimice şi irigaţii.

Soluri aluviale au o desfăşurare mare în luncile Dunării şi ale tuturor afluenţilor importanţi (Jiu, Olt, Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Buzău, Siret etc.). s-au format pe aluviuni mai vechi sau recente în sectoare joase frecvent inundabile dar şi pe grinduri şi porţiuni mai înalte inundate mai rar. Materialul parental este reprezentat de nisipuri, nisipuri argiloase, mâluri. Există materie organică în curs de humificare. Sunt soluri fertile dar folosirea agricolă a lor impune măsuri care să limiteze inundaţiile, să coboare nivelul freatic etc.

Populaţia şi aşezările în Câmpia RomânăCâmpia Română deţine prin calităţile sale naturale (relief neted, soluri fertile, climat

favorabil) un potenţial de habitat foarte ridicat. Dezvoltarea terenurilor arabile obţinute prin îndepărtarea vegetaţiei naturale a atras din cele mai vechi timpuri populaţia. În cadrul acestei unităţi se detaşează Lunca Dunării care se individualizează prin complexitatea ei morfologică şi pentru facilităţile pe apă sau pe uscat pe care le oferă, prin dezvoltarea comerţului şi a aşezărilor mai importante.

Dunărea este menţionată încă din antichitate ca fiind un fluviu extrem de important, care-i apăra de geţi de invaziile dinspre sud. În izvoarele istorice se regăseşte chiar menţionarea unei campanii militare lăsate de un general al lui Alexandrul cel Mare, pe nume Ptolemeu al lui Lagos. Relatările se referă la expediţia fulger a vestitului conducător în anul 335 î.Hr., împotriva geţilor din stânga Istrului prin zona cuprinsă azi între Turnu Măgurele şi Zimnicea. Istrul geto-dacilor a devenit, după cucerirea Dacilor Danubiul roman.

Oraşele dunărene se disting prin vechimea şi continuitatea lor. Născute la capete de drumuri comerciale, acestea au îndeplinit în timp funcţii multiple: rol de cetate, de centre comerciale, de transport şi de porturi.

43

Oraşele din Câmpia Română se confundă cu cele de pe Dunăre i ele datează din perioada antică: Turnu Măgurele (Turris), Cernavodă (Axiopolis), Hărşova (Carsium), Tulcea (Aegyssus), Isaccea ()Noviodunum. Oraşelor dunărene li se adaugă un număr însemnat de sate mari care „trădează” aproape fără întrerupere fruntea teraselor conturând un potenţial uman direct influenţat de funcţiile Dunării.

Locuirea spaţiului Câmpiei Române începe încă din paleolitic (când apar urme sporadice de locuire) şi mai ales din neolitic (5500 – 1900 î. Hr.) când populaţia acelor vremuri ocupă sudul şi vestul câmpiei (culturile de Vădastra şi Boian, Cultura de cucuteni). Din neoliticul târziu (2800 – 1900 î.Hr.) datează şi primele dovezi ale culturii grâului în această parte a locuirii şi chiar ale domesticirii animalelor (oaia, capra, porcul) începe folosirea plugului cu brăzdar din corn de animal.

Începând cu epoca fierului au loc mutaţii importante în organizarea reţelei de localităţi (mai ales în lungul Dunării şi al râurilor importante).

În perioada geto-dacică se remarcă dezvoltarea albinăritului în Câmpia şi dealurile Olteniei, prelucrarea metalelor (mai ales pentru podoabe) şi practicarea unei agriculturi extensive. În această perioadă se dezvoltă o reţea de drumuri ce urma cursul Dunării sau al Argeşului sau care pornea spre est prin nordul Bărăganului de la valea Argeş.

În perioada ocupării romane se întăresc aşezările de la Dunăre, după care are loc o reorganizare a reţelei de aşezări, care încep să ocupe şi spaţii mai îndepărtate de drumuri, spaţii interfluviale.

Sunt amintite pentru perioada primului mileniu aşezări cum sunt: Vedea şi Rodoveanu în partea centrală a câmpiei.

După secolul al XII-lea se produce o creştere a densităţii populaţiei aproape în tot spaţiul câmpiei. În perioada trecerii spre feudalism populaţia câmpiei se ocupa cu o activitate economică complexă: practicarea culturilor agricole (inclusiv pomicultura şi viticultura) şi creşterea animalelor. Pe măsura consolidării statului feudal (Ţara Românească) după secolul XIV se observă o migrare a populaţiei din spaţiul subcarpatic spre şes, intensificarea schimburilor comerciale cu populaţia din spaţiul carpatic.

Populaţia Ca peste tot în ţară şi în Câmpia Română populaţia a înregistrat un progres numeric mai

ales în secolele XIX şi XX.Natalitatea este un indicator care, în perioada anilor 1930 – 1940 este foarte ridicat

(34/1000loc.), mortalitatea destul de ridicată (18-20 la mie), deci sporul natural în perioada interbelică era în jur de 14%o. Spre sfârşitul secolului XX sporul natural a mai scăzut ajungând al 11,4%o. După revoluţia din 1989, fenomenul care a afectat întreaga ţară s-a resimţit şi în Câmpia Română. S-a ajuns astfel la un spor natural negativ -1.4%o datorat morbidităţii ridicate, condiţiilor socio-economice tot mai rele şi gradului ridicat de îmbătrânire a populaţiei (mai ales în mediul rural).

Densitatea populaţiei are valori ridicate în judeţele cu o economie mai dinamică (axată pe industria extractivă şi prelucrătoare, cu un număr mai mare de oraşe): Prahova, Dâmboviţa, Galaţi, Ilfov (130 – 185 loc./kmp), sau mai reduse în jud. Olt şi Argeş (90 – 100 loc./kmp). În jurul oraşului Bucureşti, şi pe axa ce-l leagă de oraşul Ploieşti sunt cele mai mari densităţi ale populaţiei raportate la kilometru pătrat.

La o privire a densităţii populaţiei pe provincii istorice (care cuprind şi spaţiul deluros şi de podiş), observăm că în Oltenia densitatea medie este de 82 loc/kmp, iar în Muntenia 98.9 loc./kmp.

44

Dintre cele trei trepte importante de relief (câmpiile de subsidenţă şi văile mici), câmpiile tabulare şi câmpiile piemontane, concentrările cele mai mari ale populaţiei le au treptele mai înalte. O concentrare mare a populaţiei se înregistrează şi în zona de contact între câmpie şi dealuri sau podişuri (deci în nord). Densitatea medie a locuitorilor în Câmpia Română are o valoare de 130 loc/kmp (V. Cucu, 2002). Această valoare este puternic influenţată de prezenţa municipiului Bucureşti, de zone de vechi aşezări pe Valea Argeşului şi Valea Dunării.

Semnificativă este prezenţa unor oraşe importante: Ploieşti, Buzău, Tâgovişte şi a capitalei.

Frecvenţa densităţii populaţiei scade spre vest din bazinele Vedea şi Teleorman (60 -80 loc./kmp) şi spre est (60 loc./kmp) în Câmpia Bărăganului.

Densităţi sporite sunt specifice bazinului Siretului inferior (80 – 150 loc./kmp) zonă aflată sub directa influenţă a centrelor industriale Galaţi şi Brăila.

Structura etnică a populaţiei este dominată de români la care se adaugă în procente scăzute populaţia bulgară (în lungul Dunării), evrei în oraşele mai mari (Bucureşti, Craiova, Brăila, Galaţi), greci (Bucureşti, Brăila, Galaţi), polonezi, italieni (Bucureşti), romi (Câmpia Olteniei, Bucureşti, Olteniţa).

Structura populaţiei după religii este ocupată în proporţie foarte ridicată de ortodocşi, catolici, romano-catolici şi protestanţi (penticostali, creştini evanghelici şi adventişti) în judeţele Argeş, Dâmboviţa, Giurgiu, Prahova şi Municipiul Bucureşti.

Aşezările ruraleCele mai vechi aşezări rurale bine individualizate în Câmpia Română datează încă din

neolitic. În Muntenia Centrală şi în C. Olteniei erau bordeiele, locuinţe semiîngropate, mai dense în luminişurile pădurii. Abia în secolul XIX apar în mediul rural în Câmpia Română casele din chirpici, sau din nuiele împletite (în zona luncii Dunării), sau cu bârne (în apropierea corpurilor de pădure). În secolul XX, după al doilea război mondial apar casele din cărămidă acoperite cu ţiglă sau cu tablă.

În spaţiul Olteniei apar locuinţele întărite cunoscute sub denumirea de cule (mai ales în spaţiul subcarpatic şi al podişului, rar în câmpie). Denumirea vine din limba turcă unde „cule” sau „cale” însemnă cetate, întăritură. De aici denumirea insulei ce se afla la gura de vărsare a Cernei în Dunăre înainte de construirea barajului de la porţile de Fier (Ada Kaleh). (V. Cucu, 2002)

Dintre aşezările temporare amintim târlele (un loc neîmprejmuit şi acoperit unde se odihnesc vitele sau oile în timpul păşunatului) în Bărăgan, Câmpia Buzăului, Râmnicului şi Gherghiţei. În secolul XIX în jurul târlelor se întemeiază cătune şi apoi sate.

Tipuri de aşezări ruraleValorificarea agricolă a terenurilor, condiţiile climatice moderate, prezenţa unei reţele

dense de căi de comunicaţii, au permis o continuă concentrare a populaţiei în spaţiul de câmpie. Astfel s-a ajuns la localităţi rurale de mari dimensiuni (Voluntari, Jilava, în jurul Bucureştiului cu peste 10 000 loc.). densitatea medie a localităţilor rurale variază între 2 (în câmpiile de subidenţă şi tabulare) şi 6 sate/100 kmp (la contactul cu podişurile sau dealurile şi în văile râurilor). Iar media de mărime demografică variază între sate mijlocii (500 – 1000 loc) şi sate foarte mari (peste 4000 de loc.).

Tipurile morfostructurale de aşezări caracteristice câmpiei sunt cele adunate cu subtipurile concentrat şi aglomerat.

Tipurile funcţionale cele mai răspândite sunt: aşezările cu funcţii predominant agricole, industriale şi mixte. Dintre cele agricole se remarcă subtipurile cu funcţii agricole-cerealiere (răspândite în aproape toată câmpia) şi cele cu funcţii agricol-legumicol (în apropierea marilor

45

oraşe). Aşezări cu funcţii agro-industriale sunt destul de des întâlnite în spaţiul Câmpiei Române (Baloteşti, Floreşti, Ianca, Plopu etc.).

Aşezările urbane În spaţiul Câmpiei Române există oraşe (actuale sau din cele care şi-au pierdut acest

statut) încă din perioada antică (Giurgiu, Hârşova). Aici au apărut oraşe legate de prezenţa Dunării ca axă importantă de circulaţie sau în lungul râurilor (Jiu – Craiova, Olt, Buzău, Prahova-Ploieşti.

În perioada medievală s-au individualizat oraşele târguri (Târgovişte, Craiova, Roşiori de Vede, Caracal) sau fostele raiale turceşti (Giurgiu, Brăila, Turnu Măgurele).

Până în perioada modernă toate aceste aşezări au avut o „viaţă” foarte agitată, cu perioade de progres şi de declin economic.

În anul 1912 în C. Română existau destul de puţine oraşe mici (Mizil, Slatina), mijlocii (Giurgiu, Târgovişte) sau mari (Bucureşti, Brăila, Galaţi, Ploieşti şi Craiova).

Oraşele în Câmpia Română: Nr. Crt.

Oraşul Populaţia în 1992(loc.)

Populaţia în 2002(loc.)

1. Alexandria 58 500 506002. Balş 24 600 21 1003. Băileşti 22 300 20 0004. Bolintin Vale 11500 116005. Bucureşti 2 067 000 1 920 0006. Brăila 234000 2160007. Budeşti 10000 97008. Buftea 19 300 20 3009. Buzău 148000 13300010. Calafat 20400 18 90011. Caracal 39100 3480012. Călăraşi 76900 7000013. Corabia 22300 2040014. Craiova 303900 30200015. Drobeta Turnu - Severin 115200 10400016. Faurei 4300 400017. Feteşti 35300 3310018. Focşani 101000 10300019. Galaţi 326000 29800020. Găeşti 18300 1550021. Giurgiu 74100 6900022. Ianca 11300 1170023. Însurăţei 7300 730024. Lehliu Gară 6600 650025. Mihăileşti 7300 740026. Mizil 17000 1550027. Olteniţa 31800 2720028. Otopeni - 1020029. Piteşti 179000 16800030. Ploieşti 252700 232400

46

31. Pogoanele 7700 770032. Râmnicu Sărat 41000 3800033. Roşiori de Vede 37600 3180034. Segarcea 8500 800035. Slatina 85000 7900036. Slobozia 56600 5210037. Tâgovişte 98000 8940038. Tecuci 46000 4200039. Titu 11000 1000040. Turnu Măgurele 36900 3010041. Ţăndărei 14200 1250042. Vânju Mare 7600 690043. Videle 13000 1200044. Zimnicea 17100 15500

Se observă o depopulare a majorităţii oraşelor (indiferent de mărimea lor) ca urmare a polarizării pe care o constituie oraşele dinamice pentru populaţia tânără sau pentru segmentul de populaţie activă, dar şi o migrare spre mediul rural al segmentului de populaţiei îmbătrânită sau a familiilor defavorizate economic. O dinamică mai accentuată o au oraşele de la limita cu unităţile nordice: Drobeta Turnu Severin – Craiova – Balş – Slatina – Piteşti – Ploieşti – Buzău – Râmnicu Sărat – Focşani – Tecuci.

Economia Agricultura în C. Română este condiţionată de solurile fertile de climatul în general

favorabil, de amenajările executate în ultimele decenii (desecări, îndiguiri, irigaţii). Cele mai numeroase suprafeţe îndiguite sunt în lunca Dunării, irigate în câmpiile tabulare de la nord de aceasta şi în Bărăgan. La toate acestea se adaugă pe suprafeţe întinse adăugarea unor fertilizatori naturali sau artificiali. Din totalul fondului funciar cele mai mari suprafeţe sunt cele agricole (arabil, legumicol, viticol, păşuni), alături de ape şi bălţi şi de păduri (pe suprafeţe reduse).

Cultura plantelor se bazează pe cereale pentru boabe în proporţie de peste 60% (grâu, porumb şi secară, iar pe suprafeţe mai reduse orz şi orzoaică). Plantele tehnice (soia şi ricin alături de floarea Soarelui şi rapiţă) sunt cultivate mai ales în judeţele Ialomiţa şi Călăraşi, alături de sfecla de zahăr (jud. Ialomiţa). Tutunul, care în secolul XIX ocupa suprafeţe întinse în Câmpia Română este astăzi cultivat pe suprafeţe reduse datorită nerentabilităţii sale.

În ultima perioadă a avut loc o puternică fragmentare a terenurilor şi de aici chiar a suprafeţelor cultivate. De asemenea a avut loc şi o conversie a culturilor (de la dominat grâu cu porumb) spre cele mai rentabile economic (floarea soarelui, legume etc.).

Pomicultura şi viticultura nu sunt caracteristice Câmpiei Române, cu excepţia centrelor viticole din Câmpia Olteniei. Aceste culturi sunt practicate în apropierea localităţilor rurale dar pe suprafeţe mici şi fără performanţe de calitate deosebite. Aşa cum am menţionat cea mai importantă zonă viticolă din Câmpie este Drăgăşani (dar are o extensie mai mare în Pod. Getic). Acelaşi lucru poate fi spus despre curbura externă a Subcarpaţilor la contactul cu câmpia, podgoriile din zonele deluroase se extind spre est.

Creşterea animalelor în Câmpia Română. Această ramură este reprezentată de combinatele de creştere a animalelor şi de animalele crescute în gospodăriile individuale. Păşunile cele mai extinse sunt în luncile râurilor şi în lunca Dunării. Se cresc: bovine, ovine, porcine şi păsări.

47

Piscicultura se practică pe râurile ce străbat Câmpia (biban), în Dunăre (crap, somn) sau în lacurile din lunca Dunării şi în limanurile fluviatile (crap, caras).

Industria uşoară s-a dezvoltat pe baza produselor animaliere: industria inului şi cânepii reprezentată de topitorii (Buzău, Alexandria) şi de filaturi de in şi cânepă (Bucureşti, Galaţi); industria mătăsii (naturală – Bucureşti, pasmanterii - Zimnicea); industria bumbacului cu filaturi la Bucureşti, Piteşti, Galaţi, Slobozia, Olteniţa, cu ţesătorii la Bucureşti şi Ploieşti; industria confecţiilor şi tricotajelor la Bucureşti, Craiova, Călăraşi, Brăila, Drobeta Turnu Severin; industria pielăriei, blănăriei şi a încălţămintei este reprezentată în: Bucureşti, Ploieşti, Bucovăţ (lângă Craiova); industria încălţămintei la Bucureşti, Piteşti.

Industria alimentară valorifică tot materii prime agricole (cereale, plante tehnice, legume, zarzavaturi, fructe, produse animale, peşte). Industria morăritului s-a dezvoltat în aproape toate municipiile din Câmpia Română dar şi în localităţi rurale mai mari; zahăr se produce la Buzău, Coravia, Zimnicea, Urziceni, Făurei, Ianca, Călăraşi, iar produse zaharoase se fac la Bucureşti. Fabrici de ulei sunt la Galaţi, Buzău, Slobozia, Urziceni, Bucureşti-Bragadiru; conserve de legume se produc la: Tecuci, Zagna-Vădeni (lângă Galaţi), Feteşti, Călăraşi, Valea Roşie (Olteniţa), Giurgiu, Turnu Măgurele, Corabia; conserve şi preparate din carne se produc la Galaţi, Bucureşti, Piteşti, conserve din peşte la Galaţi. Fabricile de produse lactate sunt destul de numeroase în câmpie şi au apărut ca urmare a dezvoltării inteprinderilor mici şi mijlocii (Galaţi, Bucureşti, Ploieşti). Băuturi alcoolice se produc la: Focşani, Bucureşti, Piteşti, Brăila, Galaţi etc.

Industria energetică se bazează pe exploatarea produselor petroliere din zona Câmpiei Olteniei (Gherceşti, Coşofeni, Tufani); din zona centrală a C. Române situată între Olt şi Dâmboviţa (Corbii Mari, Stoeneşti, Titu, Videle, Vadu Lat, Blejeşti, Cartojani); zona estică a Câmpiei Române de la Moara Vlăsiei, Balta Albă, Independenţa, Ulmu, Lişcoteanca, Bordei Verde, Jugureanu. Alături de zăcămintele de ţiţei se află şi cele de gaze naturale (Urziceni, Dridu, Padina, Gârbovi – Jud. Ialomiţa; Văcăreşti, Guraş Şuţii, Finta – Jud. Dâmboviţa). Producerea energiei electrice se face printr-o mare hidrocentrală, cea de la Porţile de Fier II, la care se adaugă termocentrale la: Işalniţa – Craiova, Brăila, Bucureşti, centrale electrice la Piteşti, Călăraşi şi Galaţi, centrale electrice şi de termoficare la Turnu Măgurele, Zimnicea etc.

Industria siderurgică este reprezentată de marele centru siderurgic de la Galaţi, la care se adaugă Târgovişte şi mai nou Călăraşi.

Industria construcţiilor de maşini este prezentă şi are tradiţii la Ploieşti şi Bucureşti, alături de Târgovişte, Turnu Măgurele, Brăila, Focşani, Craiova etc. Se produc de la utilaje industriale până la automobile şi planoare (Craiova).

Industria chimică este reprezentată în principal de combinatele pentru îngrăşăminte de la Turnu Măgurele şi Ploieşti, combinatele petrochimice de la Piteşti şi Ploieşti.

Industria lemnului foloseşte materii prime provenite din spaţiul carpatic sau subcarpatic. Se produce mobilă şi parchet la Bucureşti, Piteşti; instrumente muzicale la Bucureşti, chibrituri la Bucureşti şi Brăila.

Transporturile s-au axat în general pe marile culoare de vale ale câmpiei Române sau, în ultimele decenii au legat oraşele mari cu activitate economică mai intensă. Cea mai densă reţea de transporturi este în partea centrală a Câmpiei pentru că aici avem şi cel mai dinamic sector economic, cea mai mare densitate a numărului de locuitori, cea mai mare densitate a aşezărilor.

Reţeaua feroviară este reprezentată de toate cele opt magistrale feroviare, pentru că acestea pornesc din Bucureşti (nod polarizator). Prin urmare Magistrala I – spre Drobeta Turnu Severin (Timişoara); magistralele II, III şi IV leagă Bucureşti de Ploieşti şi pornesc spre Arad, Oradea, Baia Mare; magistralele V, VI şi VII trec prin Ploieşti şi se îndreaptă spre Buzău, Rm. Sărat, Focşani pentru a ajunge la Suceava, Iaşi şi Galaţi, iar magistrala VIII trece prin estul

48

Câmpiei Române spre Feteşti – Constanţa. Spre sud se îndreaptă şi cea mai veche cale ferată din Câmpia Română, acum electrificată : Bucureşti – Giurgiu, ce trece peste podul de la Ruse (2,2 km lungime) spre Bulgaria. La acestea se adaugă o serie de căi ferate ce nu sunt pe magistrale dar au o importanţă deosebită pentru legăturile pe care le realizează, spre Târgovişte, Piteşti, Zimnicea etc.

Reţeaua rutieră este reprezentată de drumuri de importanţă europeană, naţională şi judeţeană.

Reţeaua internaţională: şoseaua E60 ce leagă nord-vestul şi centrul Europei de sudul continentului, E71 ce trece prin sudul Europei şi E85 ce leagă nordul de sudul Europei.

Pe teritoriul Câmpiei Române se află singurul sector de autostradă finalizat: Bucureşti – Piteşti în lungime de 105 km. La acesta se va adăuga în următorii ani o altă autostradă ce urmează să lege Bucureştiul de Constanţa.

Transporturile fluviale sunt reprezentate de Dunăre şi de porturile sale: Brăila, Giurgiu, Galaţi (cel mai mare). La acestea se adaugă porturi de mici dimensiuni la Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Olteniţa (construcţii de nave de agrement).

Transporturile aeriene sunt sprijinite de prezenţa aeroporturilor din Bucureşti (Otopeni – internaţional, cel mai mare şi mai modern din ţară, cu două terminale unul pentru plecări şi altul pentru sosiri; Băneasa – pentru curse interne şi charter) şi la Craiova.

Comerţul în Câmpia Română a fost impulsionat de prezenţa zonelor libere sau a regimului de Porto Franco în trecut (la Galaţi, Brăila) şi mai nou doar a zonelor libere (cea mai activă economic fiind la Giurgiu, apoi la Galaţi, Brăila)

Turismul În Câmpia Română se concentrează obiectivele de interes turistic şi cea mai mare parte a

amenajărilor destinate odihnei şi agrementului în principalele oraşe. În cadrul acesteia iese în evidenţă zona Bucureşti, care include atât oraşul cât şi un sector din Câmpia Bucureştiului (subunitate a Câmpiei Vlăsiei) fiind una din cele mai importante regiuni turistice din ţară. Aici se află muzee naţionale de artă, istorie, ştiinţele naturii, geologie, case memoriale, ruinele palatului şi a curţii domneşti, biserici cu valoare arhitectonică din secolele XVII-XIX, edificii marcante din secolele XIX şi XX (Ateneul Român, Universitatea, Institutul de Arhitectură, Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, Opera Română), Grădina Botanică, parcuri (Cişmigiu, Carol, Herăstrău).

În jurul capitalei cele mai multe obiective şi amenajări de interes turistic sunt grupate în câteva complexe: Snagov (lac, pădure cu rezervaţie naturală, mănăstire din sec. XVII), Mogoşoaia (Palatul ridicat în vremea lui Constantin Brâncoveanu şi pădure), Pasărea – Cernica (mănăstire, lac, pădure, punct de agrement).

Alte obiective turistice se află îndeosebi în oraşele mari, municipii reşedinţe de judeţ, Craiova, oraş atestat documentar în secolul XV, are muzee, monumente de arhitectură din secolele XVII – XVIII, câteva biserici din secolele XVI – XVII. Târgovişte, menţionat în documente în anul 1396, capitala Ţării Româneşti în secolele XV-XVI, păstrează numeroase vestigii ale istoriei neamnului cuprinse mai ales în complexul Curtea Domnească, mai multe biserici vechi. În Ploieşti există câteva muzee cu un conţinut aparte (Ceasul de-a lungul vremii, muzeul petrolului). În Brăila se păstrează câteva ziduri din cetatea ce datează din sec. XIV – XV, edificii din secolele XIX şi XX, la care se adaugă staţiunea balneoclimaterică de pe malul Lacului Sărat. În Galaţi se impun faleza Dunării, clădiri monumentale din secolul XIX, portul etc.

Subunităţile Câmpiei Române

A. Subunitatea de pădure şi silvostepă a Câmpiei Române de Vest şi Centrale

49

1. Câmpia Olteniei (cu C. Blahniţei, C. Desnăţuiului la vest de Jiu, C. Romanaţiului între Jiu şi Olt)

2. Câmpia Munteniei de vest şi centrale (cu C. Piteştiului pe Argeş; C. Boianului străbătută de Vedea, C. Găvanu – Burdea între Teleorman şi Neajlov; C. Burnazului între Olt şi Argeş şi C. Vlăsiei străbătută de Dâmboviţa şi Colentina; C. Titu Gherghiţa, de subsidenţă străbătută de Dâmboviţa, C. Târgovişte – Ploieşti traversată de Dâmboviţa şi Prahova).

Caracteristicile acestei câmpii sunt: - cele trei unităţi morfologie: piemontane, de subsidenţă şi tabulare se desfăşoară de la

nord la sud- este o zonă acoperită de argiluvisoluri cu fertilitate moderată şi mare - apar păduri de cer şi gîrniţă în vest şi păduri de stejar şi şleauri de câmpie în estul

regiunii - vegetaţia azonală (de sărături în câmpiile de subsidenţă, de nisipuri în C. Olteniei, şi de

luncă în apropierea râurilor şi al Dunării) este foarte bine reprezentată- la vest de Olt câmpia se prezintă în trepte care se grefează pe terasele Dunării şi ale

afluenţilor lor- există numeroase suprafeţe ocupate de amenajări pentru irigaţii - în partea centrală (între Olt şi Argeş) există numeroase forme dezvoltate pe loess B. Subunitatea de silvostepă şi stepă a Câmpiei Române de Est cu C. Mostiştei (pe râul

cu acelaşi nume), C. Săratei (câmpie de subsidenţă aflată la est de Ploieşti), Câmpia Bărăganului (cu două subunităţi: Bărăganul Ialomiţei la sud de Ialomiţa şi Bărăganul Călmăţuiului între Ialomiţa şi Călmăţui, la care se adaugă C. Brăilei între Călmăţui, Buzău, Siret şi Dunăre); Câmpia Râmnicului, C. Siretului Inferior – o câmpie de subsidenţă în nordul C. Române. La nord de Siret se adaugă două câmpii tabulare şi de terase, de mici dimensiuni: C. Covurlui şi C. Tecuciului

Caracteristicile acestui sector sunt complexe: - o desfăşurare a vegetaţiei şi a solurilor în benzi orientate nord-sud- acestă dispunere e considerată un efect al modificării circulaţiei aerului şi manifestărilor

factorilor climatici sub influenţa curburii Carpaţilor - ariditatea este mai accentuată aici şi este dată de deficitul de umiditate care ajunge şi

depăşeşte 300 mm - prezenţa elementelor floristice stepice dar şi a molisolurilor (cernoziomuri tipice şi

soluri bălane în partea de est)- în câmpiile de subsidenţă apar solurile sărăturoase (soloneţuri şi solonceacuri)- densitate redusă a reţelei hidrografice - lacuri de stepă (cu ape sărate)- suprafeţe nisipoase întinse pe malurile drepte ale Călmăţuiului şi ale Ialomiţei (C.

Hagieni în apropiere de Feteşti)C. Lunca şi Bălţile Dunării- este o fâşie cu o lăţime variabilă 1-2 km până la 25 km în bălţile Ialomiţei şi Brăilei- este considerată cea mai nouă subunitate a Câmpiei Române – în aria bălţilor - este un şes aluvial cu relief specific: grinduri, depresiuni lacustre, albii părăsite,

acoperite cu soluri neevoluate aluviale şi soluri hidromorfe gleice- cea mai mare parte transformată în terenuri agricole ca urmare a amenajărilor complexe

începute în anii ’60 (peste 1500 km de diguri)

50

- vegetaţia este reprezentată de elemente hidrofile şi higrofile alături de pâlcuri de pădure numite zăvoaie de luncă (cu plop, anin, salcie)

Teme de control: - Urmăriţi evoluţia paleogeografică a Câmpiei Române- Care sunt tipurile morfologice de câmpii din această unitate fizico-geografică?- Care sunt formele de relief dezvoltate pe loess şi pe nisipuri ?- Care sunt principalele râuri din Câmpia Română?- Care sunt tipurile genetice de lacuri din câmpie?- Caracterizaţi pe scurt climatul câmpiei. - Care sunt principalele clase de soluri prezente în câmpie?- Ce zone de vegetaţie sunt în Câmpia Română?- Menţionaţi cel puţin 10 oraşe din Câmpia Română- Menţionaţi câteva obiective naturale şi antropice din Câmpia Română

51