2008   MASTER DEZVOLTARE 

URBANA INTEGRATA ‐  MODUL 13  METABOLISM URBAN. STRUCTURĂ ŞI COMPOZIȚIE URBANĂ. CONF. DR. ARH. TIBERIU FLORESCU    masterand 

DANIELA CALCIU  

 

 

 

[CONTIGUITATE SAU VECINĂTATE?]  

Pornind  de  la  chestiunea  limitei  şi  cea  a  „naturii”,  lucrarea  va  urmări  să  identifice  câteva  repere  în tratarea contiguităților unor forme urbane diferite.  

Obiectul de studiu ales este Quartier des Tanneries din Dijon: singularitatea  lui este că se află  între 4 „benzi” de infrastructură, fiind constituit de relieful generat de acestea şi de spațiile proprii fiecăreia din ele. Accentul nu va cădea pe o descriere a stării de contiguitate din prezent.  

Miza propusă este tocmai identificarea unor acțiuni posibile pentru a face ca relația de contiguitate să devină una de vecinătate (de la existența lângă la existența împreună).  

În  final vor  fi propuse o  serie de chestionări care  să  lase deschisă  reflecția asupra  spațiului public,  în general, şi a spațiului verde, în particular, ca elemente care aduc împreună şi care uneori sunt tratate ca second skin. 

Structura eseului: 

1. Dijon – Quartier des Tanneries 

2. Spațiul public – articulare între diferite forme urbane 

3. Spațiul verde – sau natura care pune împreună  

 

1. Dijon – Quartier des Tanneries 

Studiul se inserează într‐un proces de fundamentare a unei maniere de abordare a reabilitării şi a recuperării pentru oraş a unui cartier de locuințe aflat între „benzi de relief” ale infrastructurilor: Canal de Bourgogne, av. Jean Jaures, râul Ouche şi taluzul căii ferate.  

 

 

 

 În prezent o „enclavă” urbană, le Quartier des Tanneries este vizat de 2 politici urbane dijoneze: una, de la NV la SE, de amenajare a cheiurilor râului Ouche ca promenadă – spațiu public ce va depăşi limitele oraşului şi se va extinde la nivel teritorial; alta, de la NE la SV, de reabilitare a patrimoniului centrului istoric şi industrial.  

2 

 

 

 

 

Pornind de la aceste considerente, cum se poate organiza un habitat urban: 

‐ Într‐un sit delimitat de benzi de infrastructuri; 

‐ În lungul promenadei existente şi în relație cu marele proiect al Promenadei Cheiurilor râului Ouche; 

‐ În vecinătatea căii ferate, în acelaşi timp neplăcută, spectacol, relief, operă de artă, ruptură şi legătură? 

 

Un prim obiectiv ar fi crearea de legături între elementele constitutive ale sitului: pentru a constitui spații ale vieții urbane, comune, atenția se va centra pe porozități şi pe legături: pasaje între „benzi”, tratarea spațierilor proprii fiecărei forme în parte; interfețe şi raporturi între spațiile publice şi private şi ceea ce este pus în comun.  

 

3 

 

 

 

 

Spațiu social, sau „ceea ce este pus în comun”   

Pentru unii autori, printre care Roncayolo1, dualitatea tradițională oraş – teritoriu campestru înconjurător capătă astăzi un nou sens în relația cartier – regiune. Dacă regiunea este gândită în termeni de fluxuri şi rețele, cartierul devine unitatea de organizare a vieții cotidiene, a spațiului „trăit” (espace vécu). Cartierul este un fragment al oraşului care corespunde unui anumit fapt urban. Sau, preluând spusele lui Pierre Sansot, putem vorbi de cartier de fiecare dată când un număr de subiectivități se întrețes prin medierea obligată a unui ansamblu de străzi, de ziduri şi de locuri publice.2 Interacțiunile locuitorilor pot fi directe, prin coprezența în decorul urban, sau indirecte, prin acele câteva aspecte în care decorul i‐a făcut asemenea.  

Pe măsură ce sociabilitatea se retrage din locul public pentru a‐şi găsi loc în sferele virtuale, sau aiurea, semnele distinctive ale cartierului sunt reduse la nivelul de trăsături fizice ale locului, fără o importanță prea mare în definirea cartierului. Ele nu pot să îşi păstreze proprietățile de semne ale unei 

                                                            1 RONCAYOLO, Marcel, La ville, aujourd’hui, Paris, Seuil, 2001, p. 570. 2 SANSOT, Pierre, Poétique de la ville, Paris, Editions Payot & Rivages, 2004, pp.384‐385. 

4 

 

atare comunități în lipsa unei constante redefiniri sau „aduceri aminte împreună” (co‐memorare). Odată pierdută semnificația semnului, locul devine nelocuit (nu mai este investit cu semnificație) şi prin urmare straniu, insolit, uneori pârloagă.   

Pe acest fond, intervenția minimală este o abordare care caută să re‐aducă în memoria colectivă practici uitate, dar a căror urmă a rămas înscrisă în sit, sau să evidențieze indicii ale unor posibile noi practici sociale. Fără să impună un destin anume, ea sugerează o evoluție posibilă a locului. De aceea, Ardenne vorbeşte despre arta (ca intervenție) contextuală ca fiind o artă a unei lumi găsite3. 

 

 

Promenada, ca spațiu public, poate genera şi gestiona o întreagă rețea de pasaje, alei, treceri între „benzi” – astfel, simpla contiguitate va fi completată cu acel element care poate face ca formele urbane vecine să „lucreze împreună”.   

Deşi formele îşi păstrează unitatea şi individualitatea din punct de vedere al materializării lor în spațiul real, interacțiuniea lor [...] poate face ca formele să se contopească la nivelul percepției sau lecturii 

                                                            3 ARDENNE, Paul, Un art contextuel, Paris, Flammarion, 2002, p. 38. 

5 

 

spațiului, să alcătuiască un ansamblu compozițional, generând o percepție diferită pentru utilizator de cea a fiecărei forme în parte.4 

2. Spațiul public – articulare între diferite forme urbane 

 

Pentru arhitectul Christian Devillers5, sunt trei elemente esențiale ce asigură raportul între forma urbană şi arhitectură: insula urbană (definită nu atât prin perimetru cât prin centrul său), încăperea urbană (unitatea de lucru cu complexitatea cea mai mare, care include sau califică spațiul public şi cuprinde spații colective şi spații intermediare, de trecere de la public la privat) şi „ordonanțarea” fațadelor (strada ca spațiu public „construit” cu bani privați).  

Urcând de la dimensiunea obiectului de arhitectură la dimensiunea urbană tradițională, două tipuri de spații libere definesc forma urbană: piața şi strada. Spațiului liber îi este atribuită o importanță mai mare decât obiectelor de arhitectură, lucru argumentat prin preocuparea clasică pentru unitatea fronturilor. Un exemplu clar în acest sens îl întâlnim chiar la Dijon, în Place de la Liberation. Pe profunzimea unei fațade se „joacă” interfețele dintre diferitele spații din oraş. Un prim plan aparține pieței – regularității (forma semicirculară) şi unității vizuale de care acesata trebuie să se bucure (un prim strat de 10 cm grosime). În plan secund „glisează” fațadele edificiilor care se deschid către piață – compunerea lor ține deja seama de distibuția interioară. Este, deci, un plan prezent în piață, dar nu al pieței, ci aparținând arhitecturii. 

 

                                                            4 FLORESCU, Tiberiu, Formă şi trans‐formare urbană, Bucureşti, Ed. Univ. Ion Mincu, 2006, p. 62. 

5 DEVILLERS, Christian, Paris des architectes, l’architecture de la ville, Pavillon de l’Arsenal, Paris, 4 mai 1994. 

6 

 

 Mai departe, mai există un al treilea plan, al arhitecturii care se dezvoltă independent de forma pieței, păstrând doar alinierile de la străzi.  

                                    

 

Lucrurile nu mai sunt atât de simple în teritoriul urban contemporan. Discursurile despre oraşul de astăzi denunță mutațiile care s‐au produs la nivelul funcțiilor străzii ca spațiu urban. Dar ce deplângem: raportul dimensional dintre stradă şi practicile sociale atribuite ei, sau practicile sociale însele? Căci viața urbană pe care o atribuim idealistic străzii (şi numai ei) nu a dispărut, ci se mută, încet‐încet, spre spații echivalente logic dar figurate diferit: promenada este un exemplu în acest sens.  

Ca şi strada, promenada îndeplineşte aceeaşi funcție logică de punere în legătură, de parcurs, de distanță. Scopul care motivează deplasarea este factorul care face diferența, la nivel de funcție a spațiului: am putea spune că strada este locul circulației „necesare”, iar promenada este destinată loisirului. 

Ambele sunt figuri ale unui acelaşi dispozitiv conceptual (de liniaritate urbană) care permit demultiplicarea şi distribuirea practicilor sociale în mai multe spații, diferite ca materialitate şi destinație dar echivalente ca rol în forma fizică complexă a cadrului de viață urbană.  

Ajungem, astfel, la chestiunea naturii ca instrument de „fabricare” a oraşului.  

 

3. Spațiul verde – sau natura care pune împreună  

Una din temele des întâlnite în discursul şi practica oraşului contemporan este locuirea în natură, aceasta fiind chemată tot mai des pentru a rezolva interfețele public – privat, dar şi pentru a pune împreună entități eterogene.  

De la absența aproape totală din spațiul străzii tradiționale, trecând prin etapa de element de ambianță, pare să devină acum o prezență care anulează spațiile de tranziție dintre diferite 

7 

 

forme urbane. Ca ecran imediat, ea poate primi forme diferite: sălbatică şi neexplorată, rurală şi „aranjată”, artificială până la decor.  

 

Întrebarea este: îşi pot găsi acele spații de tranziție un echivalent vegetal? Poate prezența vegetală înlocui acele locuri şi legături edificate pentru favorizarea coabitării şi a construcțiilor sociale?  

 

8 

 

9 

 

Sau este acesta o nouă formă de urbanitate forestieră sau câmpenească, ce propune noi relații de vecinătate? O formă de urbanitate care nu exclude proxemica, dar pentru care natura devine lichid amniotic? 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE 

 

1. ARDENNE, Paul, Un art contextuel, Paris, Flammarion, 2002. 

2. DEVILLERS, Christian, Paris des architectes, l’architecture de la ville, Pavillon de l’Arsenal, Paris, 4 mai 1994. 

3. FLORESCU, Tiberiu, Formă şi trans‐formare urbană, Bucureşti, Ed. Univ. Ion Mincu, 2006. 

4. HEARTNEY, Eleanor, Whose Art Is It?, in „Art in America”, ianuarie 1995.  

5. RONCAYOLO, Marcel, La ville, aujourd’hui, Paris, Seuil, 2001. 

6. SANSOT, Pierre, Poétique de la ville, Paris, Editions Payot & Rivages, 2004. 

7. SWIDZINSKI, Jan, Freedom and Limitation – The Anathomy of Post‐modernism, Calgary, Scartissue, 1988.  

8. YOUNES, Chris & PAQUOT, Thierry (en direction), Ethique, architecture, urbain, Paris, Editions de la Découverte, 2000.