Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei...

86
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989 Caietele Revolutiei , , Caietele Revolutiei Nr. 4 (48) /2013

Transcript of Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei...

Page 1: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989

Caietele Revolutiei,,Caietele Revolutiei

Nr. 4 (48) /2013

Page 2: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

CAIETELE REVOLUŢIEI

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC

Acad. dr. Dan BERINDEIAcad. dr. Dinu C. GIURESCUProf. univ. dr. Ion CALAFETEANUProf. univ. dr. Dumitru MAZILU

REDACTOR ŞEFIoana CIODARU-CEAUȘESCU

REDACTORICarmen RĂDULESCUDana OSIACElena DIACONUAlexandru GRIGORIUTheodor ZAVALAŞ

PUBLICIST-COMENTATORCorneliu VLAD

Alina VLĂSCEANU - tehnoredactareFlorin NISTOR - imprimareNelu FIERARU - foto

© INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureştitel. 037.135.2518; fax: 031.105.9461;

e-mail: [email protected]

ISSN 1841 - 6683ISSN-L 2284 - 7022

Claudiu IORDACHE director general

Ion CALAFETEANU director adjunct

Reproducerea integrală sau parţială a textului fără acordul IRRD este interzisă şi

se pedepseşte conform legii.Responsabilitatea asupra conţinutului

materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor. Materialele nepublicate nu se

restituie.

Fotografiile provin din Arhiva IRRD şi fototeca Agerpress

CUPRINS

EditorialIon Calafeteanu, În semn de recunoştinţă şi neuitare .....................p. 3

Lansare/DezbateriRevoluţia Română din Decembrie 1989în amfiteatrele universitare .............................................................p. 5Alexandru Grigoriu, O premieră: „Revoluţia Română din Decembrie 1989. Suport de curs univeristar“ ........................ p. 11

Toamna editorialăFlorian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă a Revoluţiei Române din Decembrie 1989 ...................................p. 14Ion Bucur, Sistemul de partide în România până la alegerile din 20 mai 1990 ............................................................................p. 23Constantin Corneanu, Ceauşescu versus Gorbaciov&perestroika .................................................................................p. 25Elena Diaconu, Ideea de libertate la români ................................p. 34Alexandru Grigoriu, Eroii martiri în „oraşele martir“ ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989 ......................................p. 36Claudiu Iordache, O tragedie românească. Anul 1989 .................p. 44Adrian Majuru, Cum a fost posibil comunismul în România .......p. 46Daniela Osiac, Pe urmele Revoluţiei din Timişoara - două poveşti emoţionante .............................................................p. 52Alexandru Oşca, Timişoara în post-revoluţie ...............................p. 53Alexandru Purcăruş, Gorbaciov şi politica sa în percepţia CIA şi a Departamentului de Stat în Epoca Reagan ............................p. 58Liviu Ţăranu, Intelectualii şi Securitatea în anii '80 ....................p. 63

Crestomaţia Revoluţiei ...............................................................p. 71

InterviuIoana Ciodaru-Ceauşescu, Constantin Corneanu, Bucurie, sânge şi durere la malul Dunării. Brăila, decembrie 1989 (1) .....p. 73

CroniciElena Diaconu, Zonă de trecere spre o lume nouă .......................p. 77Alexandru Grigoriu, Cine au fost/sunt teroriştii din 1989? ..........p. 80

Current Issue ...............................................................................p. 86

Page 3: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 3

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

ÎN SEMN DE RECUNOŞTINŢĂ

ŞI NEUITARE

EDITORIAL

Sunt, în viaţa fiecăruia dintre noi, evenimente care ne marchează pentru totdeauna şi la care de multe ori – chiar de foarte multe ori! – ne raportăm în timpul vieţii. Întâmplări care ne privesc direct sau nu, la care am fost participanţi sau doar simpli contemporani, dar al căror impact asupra noastră a fost de neuitat. La ele, la aceste evenimente, întâmplări, momente cu trăiri emoţionante intense etc. ne raportăm atunci când, cu diverse prilejuri, spunem: „era înainte de...” sau „era după...”.

La fel stau lucrurile şi cu datele cronologice de referinţă în istorie. Evenimentele care au marcat schimbări profunde în mersul istoriei unui popor sau au influenţat evoluţiile în plan politic, social, economic, cultural etc. la scară mondială au devenit, în timp, adevărate borne de hotar pentru periodizarea istoriei naţionale sau universale.

Revoluţia Română din Decembrie 1989 este un astfel de eveniment, care a marcat nu numai destinele a milioane de români, ci şi viitorul ţării, în ansamblu. Ea se înscrie în rândul acelor evenimente, întâmplări etc. pe care le aminteam şi care marchează istoria românilor în secolul XX. Revoluţia Română din Decembrie 1989 este, în fond, cea mai recentă manifestare de curaj, de eroism şi de jertfă a poporului român pentru recâştigarea libertăţii, la final de secol şi de mileniu. Ne raportăm la ea astăzi, ca un eveniment de hotar între două lumi, între două epoci, ca punct de relansare a României spre un nou viitor. De aceea o înscriem în istoria noastră alături de alte două evenimente de aceeaşi esenţă şi cu care ne mândrim: revoluţiile de la 1821 şi 1848. Chiar dacă idealurile afirmate de primele două revoluţii nu s-au putut realiza ca rezultat al victoriei lor, procesul de schimbare iniţiat de ele nu mai putea fi oprit, iar anii care au urmat au marcat înfăptuirea lor. Nici nu putea fi altfel, pentru că a fi renunţat la ele ar fi însemnat compromiterea viitorului nostru ca popor, fiindcă idealurile lor reprezentau unitatea naţională, progresul, emanciparea, modernizarea, propăşirea.

Revoluţia din Decembrie 1989 a reuşit însă să răstoarne în chiar timpul confruntării, în numai câteva zile, un regim politic impus din afară, ilegal, totalitar, redându-le românilor dreptul de a gândi liber, restituindu-le demnitatea, mândria de a fi român, încrederea, optimismul, făcându-i să simtă bucuria victoriei, să trăiască măreţia momentului.

Pentru toate acestea noi, care suntem azi beneficiarii libertăţii recâştigate, ai redobândirii încrederii în noi înşine, suntem recunoscători Revoluţiei din Decembrie 1989 şi ne aplecăm în faţa memoriei eroilor căzuţi în lupta pentru libertate, pentru o viaţă mai bună. În acelaşi timp, însă, noi, care am trăit încleştarea şi măreţia acelor zile, avem obligaţia morală de a le aminti tinerilor de azi, celor care nu au cunoscut mizeriile vechiului regim şi care n-au trăit nici zilele măreţe ale Revoluţiei, suntem obligaţi – repet – de a le arăta fiilor şi nepoţilor noştri tot ceea ce s-a întâmplat atunci, duritatea confruntării, emoţiile prin care am trecut, bucuria finală pe care am trăit-o, aşteptările noastre.

Page 4: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

4 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

EDITORIAL

Istoria şi istoricii – ei în primul rând, dar nu numai ei – sunt datori să se implice în această acţiune pentru neuitarea acestei pagini de mândrie naţională din decembrie 1989. Ei trebuie să desluşească adevărul în marea de informaţii şi de dezinformări, ei sunt chemaţi să ne arate eroii întru cinstirea memoriei lor, precum şi vinovaţii de crimele comise în zilele sângeroase din decembrie 1989.

Un rol important în acest demers al neuitării revine sistemului de învăţământ. Datorită manualelor alternative de istorie, spaţiul acordat în acestea Revoluţiei Române din Decembrie 1989 este foarte inegal şi, ca o apreciere generală, insuficient. Pentru a îndrepta această situaţie există – în opinia noastră – două căi, compatibile între ele, şi care ar putea fi urmate concomitent.

Pe de-o parte avem în vedere o lărgire a spaţiului acordat Revoluţiei Române din Decembrie 1989 în manualele alternative de istorie, spaţiu care astăzi este sub exigenţele cerute de un eveniment de asemenea importanţă.

O a doua cale este tratarea acestei tematici după modelul reprezentat deja de manualele facultative dedicate altor două probleme de istorie: cea a holocaustului şi cea a comunismului. Institutul Revoluţiei Române a publicat deja un suport de curs universitar consacrat Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Acum, cu sprijinul unor profesori din învăţământul preuniversitar, IRRD pregăteşte publicarea unei sinteze consacrate acestui subiect pentru învăţământul liceal şi gimnazial. Sperăm ca această iniţiativă a Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 să primească adeziunea şi sprijinul conducerii Ministerului Educaţiei Naţionale, pentru a da astfel viaţă acestui adevărat proiect al recunoştinţei şi neuitării.

Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu

*

Page 5: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 5

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

LANSARE/DEZBATERI

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN

DECEMBRIE 1989 ÎN AMFITEATRELE

UNIVERSITARE

Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (IRRD) a lansat, în cursul zilei de 3 iunie a.c., volumul Revoluţia Română din Decembrie 1989. Suport de Curs Universitar sub semnătura conf. univ. dr. Alexandru Oşca. La acest eveniment, organizat în parteneriat cu Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir (UCDC), s-a evidenţiat faptul că acest volum reprezintă o prezentare condensată a unui moment remarcabil din istoria noastră contemporană. În condiţiile în care există numeroase informaţii fragmentate, şi de cele mai multe ori, eronate, în rândul tinerilor, referitoare la Revoluţia Română din Decembrie 1989, acest suport de curs universitar reprezintă un mesaj pentru o mai bună cunoaştere şi înţelegere a Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

Preşedinte Ion Iliescu: Institutul Revoluţiei Ro-mâne din Decembrie 1989, înfiinţat în anul 2004, are misiunea de a valorifica studiul istoriei Revoluţiei Ro-mâne din Decembrie 1989, cauzele care au determinat-o, semni-ficaţia şi schimbările produse în societate.

Săptămâna trecută, Institutul a organizat lansarea unui alt volum care vizează un fenomen spectaculos – prăbuşirea Imperiului Sovietic. Revoluţia Română din Decembrie 1989 a fost parte componentă dintr-un proces, mai amplu, de prăbuşire a vechilor sisteme în Centrul şi Estul Europei şi de trecere a vieţii politice din aceste ţări pe un fundal nou, de organizare democratică. Astfel, în Polonia, au fost organizate alegeri libere în iunie 1989; în Cehoslovacia, la finele anului 1989, au avut loc mişcări populare care s-au soldat cu îndepărtarea preşedintelui Husak şi alegerea de către Parlamentul Cehoslovaciei a lui Vaclav Havel, ş.a.m.d..

La noi, această transformare a avut aspectul cel mai dramatic, pentru că sistemul impus de Ceauşescu era unul încrâncenat. Ceauşescu nu vroia să accepte ideea de schimbare. El l-a considerat pe Gorbaciov drept trădătorul socialismului. Oricine punea în discuţie temeliile dictaturii sale era străin socialismului.

Această lucrare a domnului Alexandru Oşca porneşte de la conjunctura internaţională a anului 1989, care în România nu s-a putut

concretiza în niciun fel, deoarece, la noi, Ceauşescu căuta să menţină cu forţa o structură, un sistem, care devenise nepopular. De aceea, în România această schimbare a avut accente dramatice. Ea s-a concretizat prin revolta populară din Timişoara. S-a încercat înăbuşirea acesteia prin sânge. În noaptea de 21 spre 22, dar mai ales în 22 decembrie, periferia bucureşteană, respectiv muncitorii din întreprinderile bucureştene, au venit spre centrul capitalei şi l-au forţat pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul. Este imaginea simbol a prăbuşirii de sistem – fuga dictatorului cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central.

În plan internaţional, a avut loc o desfăşurare care reflecta starea de spirit generală, un proces general în sistemul acestor state comuniste, în timp ce la noi în ţară a avut loc o mişcare populară care, din păcate, s-a soldat cu vărsare de sânge. Conducerile existente în toate celelalte ţări foste socialiste au înţeles opţiunea populară, în timp ce la noi, din cauza caracterului primitiv al dictaturii, schimbarea s-a făcut cu vărsare de sânge, cu sacrificii de vieţi omeneşti.

În noaptea aceea de 22 decembrie s-a născut Consiliul Frontului Salvării Naţionale, iar la Timişoara se constituise Frontul Democratic Român, în ziua de 20 decembrie. Noi am proclamat, într-un document, o platformă-program, Comunicatul către ţară al CFSN. Imediat, în toată ţara, s-au constituit Consilii ale Frontului Salvării Naţionale.

CFSN-ul, organismul acesta provizoriu, a adoptat mai multe decrete-legi, între care unul foarte important – un Decret-Lege privind constituirea de partide politice, în ideea organizării de alegeri libere.

Page 6: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

6 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

LANSARE/DEZBATERI

Încă din decembrie 1989 încep să apară partide politice. La sfârşitul lunii ianuarie erau, deja, 30 de partide constituite. La 1 februarie am organizat o reuniune cu reprezentanţii tuturor acestor partide şi am transformat CFSN-ul în CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională).

Lucrarea domnului Oşca este o sinteză, o prezentare condensată, care poate fi utilizată şi ca material didactic pentru studierea acestui moment crucial din istoria noastră naţională – Revoluţia Română din Decembrie 1989.

Salut prezenţa acestei lucrări şi eforturile domnului Oşca, ca şi această ambianţă în care se lansează un asemenea curs pentru folosinţa studenţilor.

Vă mulţumesc!

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu: Domnule pre-ședinte, stimați colegi, Institutul Revoluției Ro-mâne din Decembrie 1989 se zbate de ani de zile să transmită elevilor și studenților acestei țării un mesaj adevărat despre Revoluție. Auziți la televizor când se

apropie aniversarea, de fiecare dată când elevii sunt întrebați: „Ce s-a întâmplat în decembrie?”. Aceștia răspund: „Păi l-au omorât pe Ceaușescu”.

„Ce s-a întâmplat în decembrie?” „Au venit alții la conducerea țării”.

Nu este un secret pentru nimeni că despre Revoluția Română se vorbește într-un mod contradictoriu. Ceea ce se încearcă să se impună la nivelul societății românești este ideea unei lovituri de stat, nu de revoluție – adică o minciună. Președintele spunea la un moment dat că: „ar fi fost bine să fi fost o lovitură de stat. Poate se schimbau mai ușor toate structurile existente și nu mai era și vărsare de sânge”. Vă amintesc, ceea ce probabil știți, că unul dintre cei mai mari gânditori ai Europei și ai lumii, Hugo Grotius, a zis –între altele –că „revoluția este accesul de mânie al adevărului”.

În decembrie 1989 a fost un acces de mânie al poporului român împotriva sistemului existent. Unii spun că au fost doar un sfert, dar asta înseamnă cinci milioane de oameni. Pentru o revoluție, cinci milioane de oameni este foarte mult. Despre acest adevăr nu le place unora să vorbească, dimpotrivă, se încearcă a se promova o minciună și nu adevărul despre revoluție. Cei care promovează minciuna au în vedere ceea ce spunea Paul Joseph Goebbels: „O minciună repetată de câteva ori rămâne o minciună; o minciună repetată de nenumărate ori devine adevăr”. Ei vor să devină adevăr, nu Revoluția, ci lovitura de stat. Nu putem accepta acest lucru, care înseamnă o jignire la adresa poporului român. În acel decembrie de foc al anului 1989 țara asta a trăit un moment astral – o Revoluție.

Page 7: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 7

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Toată lumea întreabă ce am obținut prin Revoluția asta. De ce ne-am sacrificat? De ce au murit oameni? Trebuie să reținem că, în primul rând, s-a cucerit libertatea. Nimeni nu contestă acest lucru. Unii, însă, au considerat că libertatea înseamnă: libertatea de a jefui averea țării; libertatea de a munci când vrei și cum vrei; libertatea de a încălca legile țării; libertatea de a te pune în slujba celor care defăimează țara și poporul român.

Liderii noștrii de astăzi acceptă de la Bruxelles porunci printre care obligă poporul român să plătească la preţuri tot mai mari gazele pe care le scoate din interiorul pământului românesc. Cum să dai porunci guvernului țării mele? Poți să formulezi niște recomandări, dar nu porunci.

Suntem în prezența unei cărți care prezintă toate momentele de referință din istoria Revoluției. Prezintă în același timp evoluțiile, datele esențiale. Noi – când predăm elevilor, studenților – trebuie să spunem adevărul despre Revoluție, dar și modul în care au deformat acele idealuri, acele vise ale poporului român, indivizii care s-au strecurat la conducerea ţării.

Vă mulțumesc!

Claudiu Iordache: Domnule preşedinte, stimată asistenţă, cama-razi, recent a fost publicat un studiu sociologic privind evoluţia post-decembristă a României din care autorii acestuia au desprins două con-cluzii: că românii au ratat construcţia unui nou mit al libertăţii şi

că românii au sprijinit speranţa schimbării pe o Revoluţie mânjită! Studiul apare la 23 de ani după ce Revoluţia ne-mânjită din Decembrie 1989 şi-a făcut datoria înaintea generaţiei noastre. Dacă un om cinstit trece pe stradă şi cineva îl arată cu degetul, strigând: „Este un hoţ!”, după logica studiului evocat, omul cinstit care trece pe stradă este un hoţ!

Apreciez că în biografia noastră n-a existat un moment mai preţios decât Revoluţia Română! Avem în urmă generaţii de români care n-au avut şansa de a trăi un astfel de moment al luptei şi eliberării de dictatură! Din păcate, astăzi se insistă pe confuzia între Revoluţia propriu-zisă, şi ceea

Page 8: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

8 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

LANSARE/DEZBATERI

ce i-a urmat. Revoluţiile nu sunt reformatoare. Ele eliberează destinul unor societăţi blocate, deschizându-le pentru o schimbare spre mai bine! Dacă generaţia noastră n-a gestionat – conform cu aşteptările unora – anii care i-au urmat, nu este vina Revoluţiei!

Iată, între altele, motivul pentru care Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a elaborat manuale şi cursuri de sprijin pentru mediul universitar, pentru sistemul gimnazial şi liceal, punând astfel la dispoziţia profesorului de istorie informaţia exactă legată de desfăşurarea Revoluţiei Române. Acesta constituie unul din proiectele noastre principale şi în cadrul acestui demers domnul profesor Alexandru Oşca, oferindu-ne cursul său universitar, a şi făcut primul pas.

Vă mulţumesc!

Conf. univ. dr. Alexan-dru Oșca: Iniţiativa unui suport de curs – care să aibă ca obiect studiu evenimentele, schimbările majore din anul de grație 1989, dar și din anii următori – este, deopotrivă, nece-sară dar şi complicată.

Am plecat de la ideea că un astfel de suport de curs trebuie să reprezinte un cadru larg la care să se raporteze cât mai mulți dintre profesorii care doresc să abordeze cu studenții problematica acestor schimbări; or, pentru aceasta cursul trebuie să permită suficientă flexibilitate, întrucât temele stabilite au în vedere curricula pe care au parcurs-o studenții, cunoştințele anterioare, baza pe care aceștia o folosesc pentru a-şi însuşi noi concepte, aşa încât cursul să nu fie o repetare mecanică a ceea ce au făcut la alte discipline, ci, dimpotrivă, să aducă un plus de informaţii şi certitudini, să-i ajute să-şi formeze convingeri categorice despre adevărul faptelor supuse cercetării.

Cursul pe care-l propun este atât oportun, cât și necesar. A trecut suficient timp pentru ca ansamblul schimbărilor din ultimul deceniu al secolului trecut să intre în sfera de preocupări a istoricilor. Să ne închipuim că în 1970 învățământul universitar românesc ar fi refuzat să abordeze probleme privind evenimentele din 1944 și din anii următori. Or, din câte ştim, la timpul respectiv temele despre aşa numita „insurecţie” erau nelipsite din curricula şcolară (evident, şi din raţiuni de propagandă!), mai mult, existau cursuri speciale dedicate „insurecţiei...”, ca să nu amintim volumul impresionant de lucrări de interpretare, memorialistică sau de documente despre acele evenimente. În ceea ce mă priveşte,

Page 9: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 9

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

observ şi constat cum de la an la an a crescut interesul (deşi unele reţineri se menţin!) din partea unor centre universitare pentru Revoluția Română sau pentru prăbuşirea regimurilor comuniste europene în ansamblu.

Cine sunt cei care au dat imboldul final pentru realizarea acestui curs? Chiar studenții. În multe discuţii la teme asemănătoare de la alte discipline am reţinut o serie de întrebări de felul: „Ce a fost în decembrie 1989? Cum a fost? Ce trebuie să înțelegem? Ce reținem din noianul de întâmplări şi de informații pe care le avem în legătură cu acele evenimente?”.

În opinia mea, un curs destinat acestor evenimente, problematicii anului 1989, trebuie să răspundă la câteva întrebări importante: În ce context s-au produs schimbările radicale dintr-o parte importantă a societății în Europa? Care a fost esența crizei societății abandonate? Ce teorie au invocat propagandiştii regimului? Ce explicaţii există pentru criza în care s-a intrat? Care a fost reacţia autorităţilor comuniste? Dar reacţia populaţiei? Care a fost esenţa, conţinutul schimbărilor? La aceste întrebări, în cursul meu, am punctat câteva răspunsuri pornind de la etapele și din istoria societăţii românești din perioada regimului comunist.

După aceea: Cum s-a produs schimbarea? În ce context intern și extern? Cine au fost protagoniștii, fruntaşii care și-au asumat schimbarea? Ce proiect politic şi ce idei s-au etalat în zilele fierbinți ale evenimentelor? Cum s-au dezvoltat ele de la zi la zi? În fine, ce consecințe a produs schimbarea în viața fiecărui om, a comunității, a țării, a continentului pe termen scurt, mediu și lung? Eu vreau să evoc în fața dvs. una dintre consecințele majore care a urmat acestor evenimente, evidenţiată în curs, și anume: în doar câţiva ani, în timp ce în Est, dintr-o Uniune Sovietică s-a ajuns la o precară Comunitate a Statelor Independente (CSI), în Occident, dimpotrivă, sensul a fost invers: de la Comunitatea Economică Europeană s-a ajuns la o Uniune Europeană.

Referitor la această consecință, sunt dator să subliniez o problemă asupra căreia am insistat şi în curs, unde am inserat două documente aparent fără legătură directă între ele: unul se referă la

Declarația din aprilie 1964 (pentru că, în opinia mea, ea definește tipul de regim, de societate pe care liderii timpului doreau s-o edifice) și al doilea, pe care l-am prezentat integral, este o scrisoare a domnului președinte Ion Iliescu, scrisă în primăvara anului 1989 (deşi publicată în presa recentă, interesul istoricilor faţă de ea a fost trecător), care înfăţişează natura şi tipul schimbărilor prin care societatea românească trebuia să treacă după abandonarea regimului comunist. Găsim în lucrare corespondenţa dintre obiectivele din scrisoare şi procesul amplu de schimbări înregistrat de societatea românească după 22 decembrie 1989.

Vă mulțumesc pentru atenție!

Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu: Dom-nule preşedinte, sti-maţi colegi, onorată asistenţă, Aş dori să mă pronunţ asupra unui singur aspect, şi anume: necesitatea apariţiei acestei lu-crări. Importanţa este dată, în primul rând, de însemnătatea eve-

nimentului din decembrie 1989. Când noi, istoricii, ne apucăm să scriem despre istoria vieţii politice din România, avem dintr-o dată câteva puncte de reper: Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1848 şi Revoluţia din 1989. Sau, dacă vrem să scriem despre situaţia României în viaţa internaţională, avem următoarele puncte de hotar: cucerirea independenţei 1877-1878, realizarea statului naţional unitar românesc, Conferinţa de pace de la Paris din 1947 etc.

Ei bine, Revoluţia Română din Decembrie 1989 este unul dintre aceste evenimente care ne marchează existenţa şi istoria noastră. De aceea, această Revoluţie trebuie apărată de detractorii ei. Foarte repede, după Revoluţie, au început atacurile detractorilor.

De ce? În interesul cui? Nu ştim încă precis, dar un lucru este clar:

a ponegri Revoluţia Română din Decembrie 1989 înseamnă, în primul rând, a-ţi arăta neîncrederea faţă de propriul popor, să consideri poporul

Page 10: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

10 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

LANSARE/DEZBATERI

român incapabil de a-şi făuri propriul viitor, adică un popor care nu este capabil să decidă asupra sorţii sale.

Nimeni nu poate să nege importanţa în istoria unei ţări a unor factori externi, inclusiv a serviciilor de informaţii ale altor ţări. În mod sigur, în momentul în care o Europă este în flăcări şi există o Europă Răsăriteană în plină revoltă, dar există în această regiune o insulă de linişte, cel puţin la suprafaţă, toată lumea se întreabă: Ce se întâmplă în România? De ce România nu se ridică?

Am trăit momentul Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român. Foarte mulţi dintre noi aşteptam ca atunci să se producă o schimbare. Nu ştiu cât de profundă, dar să fie o schimbare!

Dar n-a fost aşa!În 1850, la Paris, Bălcescu publică Mersul

revoluţiei în istoria românilor. Ceea ce a scris el, cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă, este valabil şi pentru Revoluţia din Decembrie 1989. Ceea ce s-a întâmplat în România atunci are „cauze româneşti”, iar ceea ce s-a întâmplat în Europa, în acea perioadă, a fost doar „ocazia” pentru revoluţia română. Aşa s-a întâmplat în 1821, aşa a fost în 1848 şi tot astfel a fost în 1989.

Ştim ce s-a spus despre evenimentele din august 1944: o revoluţie de eliberare naţională, socială, antifascistă şi antiimperialistă. Au

fost, însă, şi atunci istorici care au spus despre „revoluţia” din 1944 că este o lovitură de stat şi, de fapt, evenimentele de atunci îndeplinesc toate condiţiile unei lovituri de stat. Dar, în decembrie 1989 noi am făcut o Revoluţie. Iar acum, unei Revoluţii adevărate, unii dintre noi – puţini!– vor să-i spună lovitură de stat.

Era normal ca într-o Europă care se mişcă, misiunile diplomatice, serviciile de informaţii, presa străină etc. să se intereseze de ceea ce se întâmplă în România. Dar de aici până la a da un rol detonator unui factor extern este o distanţă mare, istoric greu de conceput, care nu corespunde adevărului şi pe care un adevărat istoric nu o poate lua în considerare.

Aceasta fiind situaţia, este necesar ca studenţii şi elevii nu numai să ştie adevărul despre 1989, dar să se şi mândrească cu el, fiindcă decembrie 1989 este un produs sută la sută al poporului român. Este un produs cu care noi ne putem într-adevăr mândri.

De aceea Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a luat iniţiativa publicării acestui suport de curs universitar privind Revoluţia Română din Decembrie 1989. Sunt absolut convins că această primă ediţie va cunoaşte o a doua, o a treia ediţie şi de fiecare dată va fi mai bună. Daţi-mi voie, în final, să-l felicit pe autorul acestei lucrări, dl. conf. univ. dr. Alexandru Oşca.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

A consemnat Elena DIACONU

*

Page 11: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 11

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

O PREMIERĂ: „REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN

DECEMBRIE 1989. SUPORT DE CURS

UNIVERSITAR”

Apărută în anul 2012 lucrarea „Revoluţia Română din Decembrie 1989. Suport de Curs Universitar”, îşi propune ca obiectiv, aşa cum ne precizează autorul, conf. univ. dr. Alexandru Oşca, să contribuie la „cunoaşterea şi înţelegerea evenimentelor şi proceselor din ţările blocului comunist european, fenomenului Război Rece, construcţiei Europei comunitare, îndeosebi în ceea ce priveşte impactul schimbărilor radicale din sistemul social est-european, după abandonarea comunismului”. Geneza ideii realizării unui astfel de curs universitar i-a fost sugerată autorului, mărturiseşte acesta, de către directorul Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, domnul Claudiu Iordache. Argumentele în sprijinul unui astfel de demers au fost legate de natura şi sursa informaţiilor pe care studenţii le primesc, atunci când acest fapt se întâmplă, cu privire la subiectul Revoluţiei Române din 1989. Trebuie precizat faptul că domnul Alexandru Oşca este familiarizat cu acest subiect, fiind pe rând autor, coautor sau coordonator al unor lucrări ce tratează acest eveniment istoric precum: Dincolo de Rubicon, Ed. Sitech, Craiova, 2011; Revoluţia Română din Decembrie 1989 în Banat, Ed. Sitech, Craiova, 2009; 1989, an decisiv în istoria Europei, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2008.

Informaţia pe care autorul o diseminează în cadrul cursului pentru a-şi realiza obiectivul este variată. Regăsim în cuprinsul lucrării descrieri ale unor fenomene istorice, prezentări ale modului în care anumite evenimente s-au succedat în timp, precum şi analize ale celor

mai importante episoade legate de subiectul revoluţiilor est-europene declanşate în ultimele două decenii ale mileniului trecut. Lucrarea cuprinde şi o parte documentară. În cuprinsul acesteia autorul inserează (integral sau extrase din acestea) diferite documente. Ne este prezentată astfel „Proclamaţia către ţară” a Regelui Mihai I, difuzată la radio în seara zilei de 23 august 1944. Din perioada regimului comunist român autorul oferă un extras din „ Declaraţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale din aprilie 1964” şi scrisoarea redactată de Ion Iliescu în martie 1989, prin care acesta condamna politica dusă de Nicolae Ceauşescu. Iar din timpul evenimentelor din Decembrie 1989 ne sunt aduse în atenţie „Manifestul Frontului Popular Român” de la Iaşi, intitulat : „Chemare către toţi românii de bună credinţă”, din 14 decembrie; „Lista revendicărilor Comitetului cetăţenesc” din 20 decembrie; „Proclamaţia Frontului Democratic Român” din 21 decembrie; „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale”; cele 10 puncte ale Forumului Civic şi „Declaraţia” Agenţiei TASS din 23 decembrie.

Suport de curs universitar, lucrarea domnului A. Oşca are, în fapt, caracteristicile unui astfel de material. Aceasta este structurată în opt capitole, iar unele dintre acestea au la final propuneri de aprofundare a subiectului în cadrul seminariilor. Fiecare capitol corespunde în arhitectura lucrării unui curs universitar. Primul capitol: Revoluţia Română – Parte a schimbărilor

Page 12: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

12 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

radicale din ţările Europei Centrale şi de Sud-Est beneficiază din plin de experienţa autorului în domeniul subiectului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Prima parte a capitolului este, în fapt, se confesează autorul, o sinteză preluată din două lucrări mai vechi la care acesta şi-a adus contribuţia. Totodată, acelaşi prim capitol, a fost realizat, ne informează domnul A. Oşca, si pe baza articolelor publicate de către doamna Teodora Stănescu-Stanciu în revista Clio 1989, revistă editată de Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989. După o trecere în revistă a modului în care fenomenul revoluţionar din anul 1989 a fost perceput de o parte a istoriografiei subiectului, capitolul prezintă, prin metoda comparaţiei, evoluţia şi caracteristicile pe care acest fenomen le-a manifestat în statele central şi sud-est europene în anul 1989 şi după acesta.

În Premisele Revoluţiei Române, al doilea capitol al acestei lucrări, autorul evidenţiază si analizează modul în care un partid nelegitim, Partidul Muncitoresc Român devenit apoi Partidul Comunist Român, s-a impus şi a contribuit prin însăşi tarele sistemului ( numit în acea perioadă, atrage atenţia autorul, socialism, şi nu comunism) la „degradarea condiţiei umane”, determinând în final populaţia la o revoltă împotriva regimului şi a liderului acestuia, Nicolae Ceauşescu. Capitolele trei, patru şi cinci: Declanşarea, Desfăşurarea şi Victoria Revoluţiei; Revoluţia de la Timişoara; Declanşarea şi Desfăşurarea Revoluţiei la Bucureşti, surprind principalele evenimente ce s-au desfăşurat în oraşele simbol ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989, amintindu-se totodată şi de încercarea stopată de către forţele de represiune, prin care la Iaşi, în 14 decembrie, Frontul Popular Român a urmărit declanşarea unui amplu protest împotriva regimului comunist român. În capitolul şase: Instituirea şi organizarea noilor structuri de putere, sunt prezentate nu doar principalele personaje ale Revoluţie şi modul în care s-au constituit primele forme de organizare de după părăsirea sediului Comitetului Central de către cuplul Ceauşescu şi acoliţii acestuia, ci este descrisă şi atmosfera în care acest proces a avut loc, fiind relatate inclusiv stângăciile şi insuficienţele pe care acesta le-a implicat. Acelaşi

capitol evidenţiază şi efectul proteic pe care mişcarea revoluţionară l-a avut la nivelul întregii ţări. Aici sunt prezentate succint şi modul în care Revoluţia s-a desfăşurat şi în alte oraşe din ţară şi cum treptat noile structuri din acestea au preluat puterea locală. Următorul capitol: Diversiunea – Modalitate de ripostă a fostelor structuri comuniste împotriva noilor autorităţi, oferă o succintă interpretare şi descriere a fenomenului diversionist declanşat în timpul Revoluţiei, fiind relatate principalele localităţi în care acestea au avut loc şi efectele tragice pe care acestea le-au avut. Ultimul capitol: Ecoul Revoluţie Române în străinătate, la rândul său parte modificată dintr-o lucrare mai veche a autorului, surprinde imaginea pe care Revoluţia Română din decembrie 1989 a avut-o în exteriorul graniţelor ţării atât în Vest, cât şi în Est, precum şi mesajele pe care reprezentanţii noilor structurii de putere le-au recepţionat din momentul în care Revoluţia devenise una victorioasă.

Concepută sub forma unui curs universitar, în care informaţia împărtășită studenţilor în timpul orelor de curs urmează a fi completată şi aprofundată în timpul orelor de seminar, lucrarea suferă pe alocuri din cauza acestei caracteristici. Spre exemplu, un bilanţ al victimelor represiunii şi a diversiunii lipseşte din textul lucrării, tocmai pentru faptul că aceste informaţii urmează a fi transmise studenţilor (p. 177), în timpul orelor de seminar. Acestei insuficienţe, pe care o putem numi organică, i se adaugă şi o eroare de informaţie. În textul lucrării se aminteşte de un ordin telefonic 39 al generalului Victor Athanasie Stănculescu. În realitate nu a existat un ordin cu acest număr.

Cu o informaţie prezentată într-o manieră accesibilă studenţilor, în care sunt surprinse şi analizate principalele evenimente ale anului revoluţionar 1989 în Centrul şi Sud-Estul Europei, cu accent pe Revoluţia Română, lucrarea domnului A. Oşca vine nu doar să suplinească lipsa unui astfel de material din oferta educaţională, ci şi să atenţioneze asupra necesităţii studierii unui subiect crucial din istoria recentă a României, de prea multe ori marginalizat în curricula de profil.

Dr. Alexandru GRIGORIU

*

LANSARE/DEZBATERI

Page 13: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 13

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

*

Stimate domnule/doamnă,

Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (IRRD) este o instituţie publică de interes naţional înfiinţată prin Legea nr. 556/2004 şi are ca obiect de activitate analiza ştiinţifică a premiselor, desfăşurării şi efectelor - în plan politic, economic şi social - ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989, în scopul realizării unei imagini documentate, obiective şi cuprinzătoare asupra acestui eveniment cardinal din istoria recentă a României.

IRRD a cules, arhivat şi publicat mărturii şi documente referitoare la premisele, izbucnirea şi desfăşurarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989. În perioada 2005 – 2013, IRRD a publicat 50 de cărţi dedicate fenomenului istoric din Decembrie 1989, precum şi 45 de numere din publicaţia CAIETELE REVOLUŢIEI.

În condiţiile în care Revoluţia Română din Decembrie 1989 este unul dintre evenimentele istorice care au schimbat în mod decisiv cursul existenţial al societăţii româneşti, al destinului istoric al naţiunii române, IRRD consideră că studierea acestui fenomen istoric în sistemul de învăţământ universitar şi preuniversitar este o necesitate firească şi logică. Un curs dedicat Revoluţiei Române din Decembrie 1989, chiar şi opţional, aflat în curricula universitară, se va constitui într-un ajutor pentru studenţii interesaţi de cunoaşterea şi înţelegerea transformărilor din societatea românească din acel Decembrie 1989, precum şi a perioadei 1990 – 1991.

IRRD dispune de capacitatea de a oferi suport logistic, ştiinţific şi uman tuturor celor interesaţi în studierea Revoluţiei Române din Decembrie 1989, precum şi în realizarea unor cursuri universitare dedicate acestui fenomen istoric.

Volumul conf. univ. dr. Alexandru OŞCA, intitulat Revoluţia Română din Decembrie 1989. Suport pentru Curs Universitar, este o primă întreprindere în acest sens pe care IRRD o supune judecăţii publicului, istoricilor, cadrelor didactice universitare şi studenţilor.

Acesta este conţinutul scrisorii care a fost înaintată către con-ducerea unor Universităţi din

Bucureşti împreună cu volumul editat de către IRRD.

Page 14: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

14 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

TOAMNA EDITORIALĂ

Eşecul propagandei comuniste ca premisă a Revoluţiei Române din Decembrie 1989*

Dr. Florian BANU

Aniversarea a 200 de ani de la izbucnirea Marii Revoluţii Franceze de la 1789 a oferit opiniei publice internaţionale şi mass-media spectacolul desfăşurării unei alte Revoluţii. O Revoluţie care a marcat în variate forme, „de catifea” sau sângeroase, destrămarea spațiului de influență ideologică al Uniunii Sovietice, având drept rezultat eliberarea Europei Centrale şi de Est, precum şi înlăturarea regimului social-economic şi politic generat de ideologia comunistă. Anul 1989 nu a fost un an atât al ideilor, cât al stărilor de spirit, a fost anul în care oamenii au fost împușcați pentru revendicările lor. Sub genericul „TOAMNA EDITORIALĂ“, vă prezentăm în paginile ce urmează fragmente din cărțile aflate în pregătire pentru tipar la IRRD.

„Socialismul s-a ciocnit cu viitorul”. Această propoziţie simplă reprezintă chintesenţa explicaţiei pe care o oferea Alvin Töffler în 1990 pentru prăbuşirea regimurilor comuniste. În sprijinul afirmaţiei sale, futurologul american adăuga: „Regimurile comuniste nu s-au prăbuşit datorită unor comploturi CIA, încercuirii capitaliste sau strangulării economice din afară. (…) Întocmai cum inventarea tiparului mobil de către Gutenberg la jumătatea secolului al XV-lea a dus la răspândirea cunoaşterii şi a slăbit dominaţia Bisericii Catolice asupra cunoştinţelor şi comunicaţiilor în Europa de Vest – în final, declanşând Reforma Protestantă – la fel şi apariţia computerului şi a noilor mijloace de comunicare, la jumătatea secolului XX, a zdrobit controlul Moscovei asupra minţii din ţările pe care le stăpânea sau le ţinea în captivitate”1.

Dar cum au ajuns minţile oamenilor în captivitatea unei idei aparent generoase care au fost metodele şi mijloacele folosite de liderii regimurilor comuniste pentru a menţine vie speranţa oamenilor când şi cum a început să se ridice vălul care acoperea ochii mulţimilor aflate de o parte şi de alta a „Cortinei de Fier”? Care au fost mijloacele şi resursele aruncate în luptă de cele două blocuri ideologice în bătălia pentru minţile oamenilor? Ce tactici şi strategii s-au folosit în acest conflict? Sunt întrebări care au căpătat de-a lungul timpului o serie de răspunsuri mai mult sau mai puţin elaborate, bazate pe cercetări mai ample sau mai restrânse, dar care, la un loc, constituie o bibliografie impresionantă.

În cazul României, deşi ţara noastră a cunoscut atât indirect, cât şi direct efectele acestui tip de război neconvenţional, atenţia acordată de cercetători unor întrebări precum cele enumerate anterior este, în

* Fragmentul face parte din volumul Securitatea pe frontul războiului psihologic. Propagandă, dezinformare şi imagologie în perioada 1978-19891 Alvin Töffler, Powershift. Puterea în mişcare, traducerea din limba engleză de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, f. l., 1995, p. 410. Titlul original al lucrării este PowerShift: Knowledge, Wealth, and Violence at the Edge of the 21st Century, aceasta fiind publicată în 1990 de Bantam Books.

Page 15: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 15

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

opinia noastră, invers proporţională cu vastitatea izvoarelor istorice2. Astfel, dacă numărul volumelor, studiilor şi articolelor consacrate rezistenţei armate anticomuniste, sistemului de lagăre şi penitenciare, colectivizării forţate, diverselor forme de represiune brutală este de ordinul miilor, nu acelaşi lucru se poate spune despre aspectele privind propaganda, sistemul educaţional, sistemul militar sau strategiile de dezvoltare economică ale regimului comunist3.

Plecând de la aceste considerente, ne-am propus ca prin prezentul demers să aducem în atenţie un aspect punctual al activităţilor de propagandă externă, mai precis să prezentăm un document care reflectă activitatea uneia dintre instituţiile-cheie ale propagandei româneşti - Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea (IRRCS) – în anul 1983. Pentru o mai bună înţelegere a contextului în care se desfăşura activitatea acestei instituţii, vom proceda mai întâi la o scurtă incursiune în istoria propagandei comuniste.

Importanţa pe care liderii comunişti o acordau propagandei şi oricărei forme de manipulare a oamenilor a fost afirmată deschis, de foarte devreme. Astfel, în 3 noiembrie 1920, în cuvântarea rostită la Consfătuirea pe ţară a comitetelor pentru educaţie politică ale secţiilor guberniale şi judeţene de învăţământ, V. I. Lenin nu obosea să sublinieze că „agitaţia şi propaganda vor avea de jucat un rol imens, care va creşte necontenit”, întrucât trebuie „să luptăm împotriva burgheziei atât pe calea armelor cât şi, mai ales, pe cale ideologică, prin educaţie, pentru ca obiceiurile, deprinderile, convingerile pe care clasa muncitoare şi le-a format de-a lungul deceniilor de luptă pentru libertatea politică, pentru ca totalitatea acestor obiceiuri, deprinderi şi idei să servească drept instrument de educare a tuturor oamenilor muncii”4.

2 Eugen Denize, Structura de organizare a propagandei comuniste din România. 1948-1953, în Studii şi Materiale de Istorie Contemporană (SMIC), serie nouă, vol. IV, 2005, p. 89-102; Idem, Rolul presei scrise în cadrul propagandei comuniste. Stenograma şedinţei de la CC al PMR din 2 iulie 1952, în Revista istorică, 2006, 17, nr. 5-6, p. 197-208; Eugen Denize, Cezar Mâţă, România comunistă. Statul şi propaganda. 1948-1953, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2005; Tiberiu Troncotă, România comunistă. Propagandă şi cenzură, prefaţă de Brânduşa Armanca, Bucureşti, Editura Tritonic, 2006; Gabriel Moisa, Muzeele de istorie, propaganda oficială şi cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, în In media res. Studii de istorie culturală, Iaşi, Editura Universităţii „A. I. Cuza”, 2007, p. 541-557; Mihai Mureşan, The death as a propagandistic element. Aspects of the funerary ritual in studying the Romanian Communist Elite, în Studia historica, 2007, 52, nr. 1-2, p. 106-122; Nicoleta Ionescu-Gură, Lichidarea influenţelor occidentale în România de către regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej, în CNSAS, Arhivele Securităţii 4, volum coordonat de Silviu B. Moldovan, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p. 250-313; Paul Nistor, Sărbătorile comuniste şi propaganda românească în America, în Xenopoliana, 2006, nr. 1-4, p. 221-234; Adrian Cioflâncă, Pentru o genealogie culturală a modelului propagandistic comunist, în In media res. Studii de istorie culturală, Iaşi, Editura Universităţii „A. I. Cuza”, 2007, p. 159-191 (vezi şi idem, The Communist Propagandistic Model. Towards a cultural genealogy, în Studia Politica, 2010, 10, nr. 3, p. 447-482); Eugen Denize, Propaganda comunistă în România (1948-1953), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2009; Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Război psihologic împotriva Occidentului. Acţiunile de dezinformare ale Securităţii în timpul regimului comunist, în Ionuţ Nistor, Paul Nistor (coord.), Relaţii internaţionale. Lumea diplomaţiei. Lumea conflictului, Iaşi, Editura Pim, 2009, p. 250-273; Paul Nistor, Diplomaţii României comuniste în America. Proiecte de propagandă şi informare (1950), în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi, 2010, tom 47, p. 253-262.3 Alvin Toffler considera că schimbările politice petrecute în 1989 în Europa de Est au fost o consecinţă a trei forţe convergente: „eşecul pe termen lung al socialismului de a oferi bunăstarea economică pe care o promisese; anunţul Uniunii Sovietice că nu va mai sprijini guvernele comuniste prin ameninţarea cu intervenţia armată; şi avalanşa de informaţii care au fost turnate în ţările comuniste, în ciuda tuturor eforturilor cenzorilor acestora – informaţii transmise prin noile mijloace de comunicare” – Alvin Toffler, op. cit., p. 347. Nici una dintre aceste forţe nu pare să se fi putut constitui într-o direcţie de cercetare a istoriografiei române, dacă luăm în considerare numărul de lucrări consacrate forţelor amintite.4 V. I. Lenin, Opere alese, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 697-711.

Gh. Gh.-Dej, Petru Groza, Ana Pauker şi Petre Constantinescu-Iaşi vizitează expoziţia „China Nouă”, organizată la sala Dalles de Institutul Român pentru

Relaţiile Culturale cu Străinătatea.(23 decembrie 1950)COTA: 173(139)/1950

Page 16: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

16 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

În România, instaurarea regimului comunist a fost însoţită de construcţia unui sistem „ce foloseşte forţa, având ambiţia de a învălui întreaga realitate prezentă şi trecută, de a-l împresura pe om printr-un registru foarte bogat de mijloace de încurajare, persuasiune şi constrângere”5. Într-adevăr, acţiunile de propagandă6 ale regimului comunist „se infiltrează din reviste, de la televiziune, de la radio, de la catedre, de pe scene, de la tribune”7, astfel încât, practic, nu exista segment al vieţii sociale care să se afle în afara influenţei acestor acţiuni.

Mai precis, în faţa partidului comunist stăteau două obiective majore a căror atingere era indispensabilă în vederea asigurării succesului propriei propagande: instaurarea unui monopol asupra tuturor surselor interne de informare a populaţiei8 şi asigurarea controlului sau obturarea completă a legăturilor şi contactelor cetăţenilor români cu restul lumii, atât la nivel individual, cât şi la nivel instituţional9. Astfel, posibilităţile de informare ale românilor au fost cantonate în ceea ce Piotr Wierzbicki considera a fi „principiul esenţial de informare” în ţările socialismului real, principiu conform căruia Puterea avea dreptul de a decide „ce trebuie să ştie poporul” şi „ce nu trebuie să ştie poporul”10. În vederea atingerii unor obiective atât de importante, Partidul şi-a creat structuri specializate11, din rândul acestora detaşându-se, prin importanţa lor, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR12 şi Secţia de Relaţii Externe a CC al PCR. De asemenea, au fost create o serie de instituţii „obşteşti” cu atribuţii în domeniul propagandei.

În activitatea de propagandă s-a înţeles de foarte devreme că propaganda internă, destinată convingerii propriilor cetăţeni de superioritatea regimului comunist, trebuie dublată de o propagandă externă, menită a ameliora imaginea României în lume şi a facilita dezvoltarea relaţiilor economice, politice şi culturale cu statele capitaliste. Acest tip de propagandă, aşa cum reiese din Planul de muncă pentru propaganda în străinătate, datat 21 februarie 1952, era foarte intensă13: erau publicate zeci de titluri în limbile rusă, franceză, engleză şi germană, erau distribuite filme, albume, pliante14, calendare pentru anul 195315, erau organizate expoziţii şi participări la târgurile internaţionale de la Leipzig, Viena şi Plovdiv, 5 Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, traducere şi notă asupra ediţiei de Constantin Geambaşu, cu un cuvânt înainte al autorului, postfaţă de Bogdan Ficeac, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 12.6 Folosim aici termenul „propagandă” în accepţiunea propusă de Vladimir Volkoff, care defineşte propaganda drept „acţiunea exercitată asupra opiniei pentru a o determina să aibă anumite idei politice şi sociale, a dori şi a susţine o politică, un guvern, un reprezentant” – Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare. De la Calul troian la Internet, traducerea Mihnea Columbeanu, Bucureşti, Editura Antet, f.a, p. 19.7 Piotr Wierzbicki, op. cit., p. 12.8 Monopolul asupra circulaţiei ideilor şi a informaţiilor a fost asigurat nu doar prin naţionalizarea tuturor tipografiilor, a editurilor, teatrelor, cinematografelor, ci şi prin instaurarea unei cenzuri de o vigilenţă împinsă la extrem – vezi Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou”, prefaţă de Daniel Barbu, postfaţă de Petru Ignat, Bucureşti, Editura Nemira, 1999; Marian Petcu, Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, cuvânt înainte de Mihai Coman, Iaşi, Editura Polirom, 1999; Marin Radu Mocanu, Cenzura comunistă (documente), Bucureşti, Editura Albatros, 2001; Victor Frunză (ed.), Cartea cărţilor interzise, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2003; Liliana Corobca (ed.), Epurarea cărţilor în România (1944-1964). Documente, Bucureşti, Editura Tritonic, 2010.9 Pentru aspectele privind închiderea instituţiilor culturale pe care unele state occidentale le aveau în România, vezi Nicoleta Ionescu-Gură, loc. cit., p. 253-270 şi Paul Nistor, Înfruntând Vestul. PCR, România lui Dej şi politica americană de îngrădire a comunismului, Bucureşti, Editura Vremea, 2006, passim.10 Piotr Wierzbicki, op. cit., p. 72-73.11 Pentru detalii, vezi Eugen Denize, Structura de organizare a propagandei comuniste din România. 1948-1953, în Studii şi Materiale de Istorie Contemporană (SMIC), serie nouă, vol. IV, 2005, p. 89-102 şi Eugen Denize, Cezar Mâţă, România comunistă. Statul şi propaganda. 1948-1953, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2005, p. 111-122.12 Această secţie era apreciată de Eugen Denize drept „o adevărată pânză de păianjen, care acoperea pe nesimţite întreaga societate cu scopul de a o transforma radical pe calea «construirii socialismului» şi a formării «omului nou»” – ibidem, p. 96. În cadrul acestei secţii funcţionau mai multe „sectoare”: Sectorul Propagandei de Partid, Sectorul Agitaţiei Politice de Masă, Sectorul Muncii Culturale de Masă, Sectorul Ştiinţă, Sectorul Învăţământului Public, Sectorul Literatură şi Artă, Sectorul Edituri, Sectorul Radio, Sectorul Sport.13 Cea mai mare parte din prevederile acestui plan au fost publicate de Nicoleta Ionescu-Gură în loc. cit., p. 296-299.14 De exemplu, pliantul O zi din viaţa unui stahanovist a fost tipărit în patru limbi, într-un tiraj de 25.000 de exemplare – ANIC, fond CC al PCR-Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 7/1952, f. 13.15 20.000 de exemplare, tipărite în patru limbi – Ibidem.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 17: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 17

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

audiţii muzicale, precedate de conferinţe despre muzica românească, organizate în cadrul asociaţiilor de prietenie cu RPR din ţările capitaliste. De asemenea, erau realizate de către Agerpres emisiuni radio de ştiri în limbile rusă, franceză, engleză şi se preconiza participarea la „Bătălia cărţii” din Belgia şi „Expoziţia cărţii” de la Leipzig.

După moartea lui Stalin, pe fondul unei „ofensive de imagine” mai ample, destinată schimbării percepţiei occidentale asupra României şi obţinerii aderării României la ONU16, au avut loc noi restructurări ale activităţilor de propagandă externă, în sensul maximizării rezultatelor, fiind angrenate în aceste acţiuni chiar şi forţele Securităţii17 şi a unor instituţii culturale de prestigiu. De exemplu, în luna iunie 1956, pentru prima oară de la sfârşitul războiului, trupa Teatrului Naţional din Bucureşti a putut efectua un turneu de trei săptămâni la Paris, în cadrul festivalului internaţional „Teatrul Naţiunilor”18.

Evenimentele petrecute în toamna anului 1956 în Ungaria au determinat şi o regândire a propagandei interne şi externe a regimului de la Bucureşti. Dorinţa de a convinge Occidentul asupra legitimităţii regimului şi asupra modului „democratic” în care acesta îşi exercită puterea i-a determinat pe liderii români să impulsioneze activităţile propagandistice de peste hotare.

Mărturie în acest sens stă şi faptul că pe ordinea de zi a şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 23 februarie 1957 figura punctul intitulat „Unele probleme în legătură cu popularizarea RPR în străinătate”. În urma discuţiilor, după trecerea în revistă a lipsurilor din acest domeniu, s-au luat următoarele hotărâri:

„(…) c) Prezidiul Consiliului de Miniştri să ia măsuri pentru crearea unui organism care să informeze cu regularitate presa despre problemele ce trebuie publicate în legătură cu activitatea guvernului şi a diferitelor ministere. De asemenea, la MAE să existe un purtător de cuvânt care să informeze presa asupra diferitelor aspecte politice.

d) În ce priveşte popularizarea în străinătate a realizărilor din ţara noastră, este necesar să se ia măsuri pentru îmbunătăţirea serioasă a activităţii ataşaţilor culturali şi a corespondenţilor presei acreditaţi pe lângă ambasadele şi legaţiile RPR. Să se studieze şi să se facă propuneri concrete privind invitarea unor ţări şi a unor organe de presă din străinătate să-şi trimită corespondenţi permanenţi la Bucureşti şi cu privire la trimiterea de corespondenţi permanenţi ai presei noastre în unele ţări unde nu avem asemenea corespondenţi. (…)

e) MAE să convoace periodic ambasadorii acreditaţi la Bucureşti spre a-i informa asupra diferitelor aspecte politice şi economice din ţara noastră, să li se vorbească despre realizările din ţara noastră în diferite domenii de activitate. 16 Până la admiterea sa în ONU (decembrie 1955), România avusese patru tentative de aderare: iulie 1947, octombrie 1948, iunie 1952 şi septembrie 1954 – cf. Nicoleta Ionescu-Gură, Tentativele de aderare a României la ONU. Blocajul ONU, în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Arhivele Securităţii, vol. II, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, p. 71.17 De exemplu, în cadrul atribuţiilor Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii figura şi „infiltrarea în cadrul bisericilor ortodoxe din străinătate în scopul formării în grupurile din jurul acestora a unui curent de opinie favorabil regimului comunist (subl. ns. FB)” – cf. Florian Banu, Direcţia I-a Informaţii Externe (DIE). Atribuţii şi organizare (1951-1956), în CNSAS, Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Bucureşti, 2001, p. 43.18 Luminiţa Banu, Mircea Eliade – un român pentru eternitate. Ecouri din arhivele Securităţii, în Caietele CNSAS, anul IV, nr. 1-2 (7-8)/2011, p. 276.

La invitaţia Institutului român pentru relaţiile culturale cu străinătatea şi a Asociaţiei de prietenie româno-chineză,

o delegaţie a Asociaţiei de prietenie a poporului chinez cu străinătatea şi a Asociaţiei China-România, condusă de Wang Pin-nan, preşedintele Asociaţiei, a făcut o vizită în România. La sediul I.R.R.C.S. din str. M. Eminescu nr.8

(7.IV.)(6-16.IV.1978)COTA: 69/1978

Page 18: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

18 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

f) Să se găsească soluţii practice de a discuta cu partidele frăţeşti felul cum organele lor de presă se ocupă de popularizarea realizărilor din ţara noastră şi felul cum noi ne ocupăm de popularizarea realizărilor din ţările respective.

g) Direcţia de Propagandă şi Cultură a CC al PMR, împreună cu Secţia Relaţii Externe a CC al PMR, să întocmească un program concret cu privire la îmbunătăţirea propagandei noastre în străinătate”19.

Revenind la „informarea” pe care IRRCS-ul o făcea către organele de partid şi de stat la finele anului 1983, considerăm că aceasta reprezintă, în ciuda optimismului tonului general, un semnal de alarmă faţă de impasul către care se îndrepta propaganda românească în străinătate, în general, şi instituţia în sine, în special.

Înfiinţat în 12 martie 1947, ca organizaţie obştească aflată sub patronajul unui grup de personalităţi culturale şi politice, institutul a purtat, iniţial, numele de Institutul Român pentru Cultură Universală. În fruntea sa se afla matematicianul Dimitrie Pompeiu (preşedinte), iar fiecare secţie era condusă de o personalitate marcantă: Secţia literar-artistică – Gala Galaction, Secţia de ştiinţe – prof. Gh. Nicolau, Secţia economică – Mihail Macavei, Secţia naţionalităţi – Andrei Oţetea20.

Având misiunea generoasă de a „studia şi răspândi în ţară cultura arta şi ştiinţele străine şi de a răspândi cultura, arta şi ştiinţele româneşti în străinătate”, institutul a înregistrat o activitate destul de efervescentă, cu ecou în rândul intelectualităţii vremii. Totuşi, în 11 octombrie 1948, în urma unei Adunări Generale extraordinare, au fost adoptate o nouă denumire (Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea) şi un nou statut. Acestea reflectau înscrierea clară a institutului în rândul instituţiilor controlate strict de partid, cu misiunea expres precizată de popularizare în RPR a „realizărilor culturale, economice şi sociale ale URSS şi ale ţărilor de democraţie populară pe drumul construirii socialismului”.

La 31 iulie 1950 în funcţia de preşedinte al IRRCS a fost numit Mihail Macavei. Sub conducerea acestuia, institutul a fost puternic implicat în anul 1953 în organizarea Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti21. Organigrama institutului în această perioadă cuprindea Direcţia relaţii culturale cu ţările de democraţie populară, Direcţia relaţii culturale cu ţările capitaliste, Direcţia publicaţii şi tipărituri, Direcţia de documentare URSS, Direcţia de documentare RPR şi Direcţia Bibliotecă (sic!)22.

După Mihail Macavei, funcţia de preşedinte a fost preluată de fostul învăţător Mihail Roşianu, iar din iulie 1956 în fruntea institutului a fost numit academicianul Mihail Ralea. Acesta a impulsionat activitatea institutului, imprimând o puternică deschidere către Occident, consolidând poziţia instituţiei pe care o conducea şi prin preluarea unor atribuţii de la Ministerul Afacerilor Externe (cu o sporire corespunzătoare a bugetului).

Pentru extinderea relaţiilor cu statele capitaliste, inclusiv cu cele cu care România nu avea legături diplomatice, a fost efectuată o nouă reorganizare în 23 mai 1962, prin care IRRCS devenea „organizaţie obştească”, astfel că eventualele reproşuri venite de la Moscova puteau fi mai uşor eschivate.

Activitatea institutului a cunoscut un curs ascendent, numărul ţărilor cu care acesta îşi crease legături crescând de la un an la altul. În perioada 1965-1974, institutul a fost condus de Ion Pas, secondat de Mihnea Gheorghiu, ca prim-vicepreşedinte şi Octav Livezeanu, ca vicepreşedinte. Aceasta a fost perioada de glorie a institutului, când, după „Declaraţia din aprilie 1964” şi condamnarea invaziei din Cehoslovacia din august 1968, imaginea României în lume a cunoscut apogeul. Tot în acest interval, în anul 1972 a fost înfiinţată, sub auspiciile institutului, Asociaţia „România”, care avea ca scop principal strângerea legăturilor culturale cu emigraţia românească.

Fără a mai insista aici asupra evoluţiei înregistrată de propaganda externă românească, ne mulţumim să arătăm stadiul în care aceasta se găsea după 30 de ani de la înfiinţarea IRRCS. Astfel, în 1977, potrivit unui document al vremii, exista „un sistem de mijloace de acţiune pentru influenţarea activă

19 ANIC, fond CC al PCR-Cancelarie, dosar nr. 8/1957, f. 8-9.20 Carmen Rădulescu, Institutul Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea, în Dan Cătănuş (coord.), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Instituţii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, Bucureşti, INST, 2012, p. 323.21 Pentru scopurile propagandistice ale evenimentului, vezi Liviu Marius Bejenaru, Manipulare şi dirijare prin observarea stării de spirit a populaţiei. Studiu de caz: Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti 2-14 august 1953), în Caietele CNSAS, anul I, nr. 2/2008, p. 251-264.22 Carmen Rădulescu, loc. cit., p. 325.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 19: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 19

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

a opiniei publice din străinătate, în sensul formării unei imagini obiective cu privire la realităţile româneşti, politica internă şi externă a partidului şi statului nostru”23. Atingerea obiectivelor propagandei externe se făcea prin mijloace şi modalităţi variate, precum:

„- emisiunile zilnice de radio pentru străinătate în 13 limbi, programele de radio şi televiziune transmise de Radioteleviziunea română în cadrul schimburilor externe cu organismele similare de peste hotare, precum şi prin Interviziune şi Euroviziune;

- emisiunile de ştiri şi buletinele periodice Agerpres destinate diferitelor agenţii, unor organe şi instituţii de presă din străinătate;

- revistele ilustrate editate de Redacţia publicaţiilor pentru străinătate, precum şi publicaţiile cu tematică specifică – de comerţ exterior, turistică, sindicală, sportivă, de tineret, pentru emigraţie;

- acţiunile desfăşurate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi instituţiile pe care le coordonează în cadrul acordurilor, planurilor şi programelor de colaborare culturală încheiate cu 95 de state şi în afara acestui cadru;

- schimburile universitare şi ştiinţifice, lectoratele şi catedrele de studii româneşti, alte activităţi pe linia Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, academiile de ştiinţe şi alte instituţii;

- legăturile şi schimburile pe linia organizaţiilor de masă, a instituţiilor de cultură, organismelor neguvernamentale şi asociaţiilor obşteşti (inclusiv prin asociaţiile de prietenie şi prin relaţiile dintre oraşe înfrăţite), precum şi în domeniul sportului şi turismului”24.

Întrucât, cu toate progresele înregistrate, se observau şi unele „deficienţe şi rămâneri în urmă”, Dumitru Popescu25, Ştefan Andrei26 şi Cornel Burtică27 i-au înaintat lui Nicolae Ceauşescu, în 27 decembrie 1977, un text intitulat „Propuneri privind îmbunătăţirea activităţii de propagandă externă”. Fără a insista asupra măsurilor preconizate, vom remarca doar faptul că cei trei corifei ai propagandei păreau să fie la curent cu opinia lui Goebbels, conform căreia „propaganda trebuie să fie planificată şi executată de o singură autoritate”28. Astfel se explică faptul că cea dintâi măsură vizată era înfiinţarea unui „Centru naţional de promovare a prieteniei şi colaborării cu alte popoare” (CNPC)29, ca „organism obştesc de coordonare a propagandei româneşti peste hotare”, cu următoarele atribuţii:

„- corelarea planurilor şi programelor de propagandă externă elaborate anual de toate instituţiile centrale, organizaţiile de masă şi obşteşti şi alţi factori, în scopul concentrării eforturilor spre obiectivele centrale decurgând din politica generală a partidului şi statului nostru, din indicaţiile conducerii partidului;

- coordonarea activităţii publicaţiilor pentru străinătate, dezbaterile planurilor privind producţia de carte, filme şi alte materiale pentru propaganda externă, precum şi a programelor de participări la

23 Idem, dosar nr. 1/1978, f. 70.24 Ibidem.25 Popescu Dumitru (n. 18 apr.1928, Turnu-Măgurele, jud. Teleorman), la acel moment era membru al Comitetului Politic Executiv al CC al P.R, secretar al CC al PCR, şef al Secţiei presă şi radioteleviziune, coordonând Comitetul pentru presă şi tipărituri, ziarele „Scânteia”, revista Era Socialistă, AGERPRES şi asigurând legătura în probleme de presă cu organizaţiile de masă şi obşteşti - CNSAS, Membrii CC al PCR 1945-1989. Dicţionar, coord. Florica Dobre, autori: Liviu Marius Bejenaru, Clara Cosmineanu-Mareş, Monica Grigore, Alina Ilinca, Oana Ionel, Nicoleta Ionescu-Gură, Elisabeta Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, studiu introductiv: Nicoleta Ionescu-Gură, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 480-481.26 Andrei Ştefan (n. 29 mart. 1931, sat Livezi, com. Podari, jud. Dolj), era membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR şi şef al Secţiei Relaţii Externe a CC al PCR– Ibidem, p. 71.27 Burtică Cornel (n. 3 sept. 1931, sat Zegujani, com. Floreşti, jud. Mehedinţi). La acea dată era viceprim-ministru al Guvernului (27 ian. 1977-21 mai 1982); şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, coordonând Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Academia de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”, Institutul de studii istorice şi social-politice, Editura Politică şi Uniunea Arhitecţilor – Ibidem, p. 121-122.28 Leonard W. Doob, Goebbels’ Principles of Propaganda, în The Public Opinion Quarterly, vol. 14, no. 3, Autumn, 1950, p. 423.29 Centrul a fost creat la 27 martie 1978 şi şi-a început activitatea sub îndrumarea Secţiei de Propagandă şi Secţiei relaţiilor externe şi cooperării economice internaţionale din cadrul CC al PCR, avându-l ca preşedinte pe Mihnea Gheorghiu – ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agiaţie, dosar nr. 41/1982, f. 3.

Page 20: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

20 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

reuniuni şi manifestări internaţionale şi a altor acţiuni menite să contribuie la mai buna informare a opiniei publice din străinătate despre dezvoltarea economică şi socială a României, trecutul istoric al poporului român, activitatea şi preocupările partidului, statului şi poporului nostru”30.

Consiliul de conducere al CNCP urma a fi format din reprezentanţi ai tuturor instituţiilor care participau la propaganda peste hotare, precum şi din reprezentanţi ai vieţii social-politice, culturale şi ştiinţifice din ţară. Funcţia de preşedinte revenea unui secretar al CC al PCR, iar secretariatul urma a fi asigurat de Ministerul Afacerilor Externe.

Dintre celelalte propuneri, amintim: publicarea unei versiuni a ziarului „Scânteia” în limbile engleză, franceză, germană şi spaniolă (iniţial, săptămânal şi ulterior bisăptămânal), realizarea unei ediţii săptămânale a revistei

„Lumea” în limbile franceză, engleză, germană, spaniolă şi rusă, editarea de către Agerpres a publicaţiei cotidiene „Actualitatea românească” în limbile franceză şi engleză, sporirea eficienţei şi lărgirea ariei de cuprindere a emisiunilor şi buletinelor Agerpres, Radioteleviziunea urma a înfiinţa noi emisiuni, adresate îndeosebi ţărilor din Africa, Asia şi America Latină (preconizând pentru anul 1980 un volum zilnic de 40 de ore-program), acordarea unei atenţii sporite ziariştilor străini care vizitau România, traducerea şi tipărirea unui număr sporit de lucrări necesare propagandei şi contrapropagandei româneşti peste hotare, constituirea unui sector specializat pentru filme documentare color în cadrul studioului „Alexandru Sahia”.

Nu în ultimul rând, în sarcina Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste cădea organizarea unei întreprinderi poligrafice special utilată pentru imprimarea publicaţiilor, cărţilor şi tipăriturilor destinate propagandei externe şi exportului. În acelaşi timp, Ministerul Economiei Forestiere şi Materialelor de Construcţii şi Ministerul Industriei Chimice urma să asigure o producţie de hârtie şi cerneluri de calitate superioară, „la nivelul exigenţelor pe plan mondial”. De asemenea, în cadrul Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor urma a fi înfiinţat un serviciu special pentru expedierea cu maximum de operativitate a presei şi tipăriturilor pentru străinătate.

În perioada imediat următoare, regimul politic de la Bucureşti înregistrează unele succese în direcţia sporirii prestigiului internaţional. De exemplu, între 12-17 aprilie 1978 Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită de stat în SUA, unde a avut convorbiri cu preşedintele Jimmy Carter şi au fost încheiate mai multe înţelegeri cu unele firme economice privind cooperarea cu firme româneşti şi înfiinţarea de societăţi mixte româno-americane. La scurt timp, între 13-16 iunie, s-a desfăşurat vizita în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, unde cuplul prezidenţial a fost primit de regina Elisabeta a II-a şi ducele de Edinburgh.

Un alt episod semnificativ s-a consumat la 17 septembrie 1978, când Egiptul şi Israelul au încheiat, după 13 zile de negocieri intense, Acordul de la Camp David, pe baza căruia se va semna în anul următor tratatul de pace. România îşi jucase, astfel, ultima carte ca mediator secret între părţile aflate în conflict, după ce la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 îndeplinise, cu măiestrie, un astfel de rol în relaţiile americano-vietnameze şi americano-chineze.

În acelaşi timp, evoluţiile economiei mondiale, corelate cu unele greşeli din politica economică internă, împing România spre o criză din ce în ce mai vizibilă. Intrarea în impas a regimului capătă, pentru prima dată,

30 ANIC, fond CC al PCR-Cancelarie, dosar nr. 1/1978, f. 71.

La invitaţia Institutului român pentru relaţiile culturale cu străinătatea şi a Asociaţiei de prietenie româno-chineză,

o delegaţie a Asociaţiei de prietenie a poporului chinez cu străinătatea şi a Asociaţiei China-România, condusă de Wang Pin-nan, preşedintele asociaţiei, a făcut o vizită în

ţara noastră. La Muzeul de Istorie al P.C.R. (7.IV.)(6-16.IV.1978)

COTA: 78/1978

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 21: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 21

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

o confirmare oficială în timpul lucrărilor Congresului al XII-lea al PCR, desfăşurate între 19 şi 23 noiembrie 1979. În raportul prezentat de Nicolae Ceauşescu cu acest prilej s-a admis că majoritatea indicatorilor principali (venit naţional, producţia totală industrială şi cea agricolă), prevăzuţi în planul cincinal 1976-1980, nu au fost realizaţi. În aceste condiţii, „pentru prima dată în istoria comunismului din România, prevederile cincinalului 1981-1985 au fost reduse, cu excepţia indicatorilor pentru comerţul exterior şi agricultură”31.

La finele anului 1979 şi începutul anului 1980, diminuarea încasărilor curente din exporturile româneşti şi din contractele externe, cumulată cu ajungerea la scadenţă a unor credite, a creat o situaţie dificilă şi României, care s-a confruntat cu o acută criză de valută.

Ca urmare, Nicolae Ceauşescu a decis o limitare la maximum a cheltuielilor valutare şi a iniţiat o severă campanie de economii în toate planurile. Această orientare s-a reflectat din plin şi asupra activităţilor de propagandă externă, activităţi care necesitau şi alocarea unor sume în valută. Reducerea sumelor de bani destinate propagandei s-a reflectat din plin în activitatea organismelor de specialitate, aşa cum reiese şi din documentul pe care îl publicăm în anexă.

Această reducere intervenea exact în momentul în care Ronald Regan devenea cel de-al 40-lea preşedinte al SUA şi declanşa o veritabilă cruciadă anticomunistă. În eforturile de subminare a „lagărului comunist”, activităţile de propagandă iniţiate de SUA şi aliaţii săi ocupau un loc important, iar contracararea lor, pentru spaţiul românesc, ar fi necesitat o intensificare a propagandei româneşti şi nu o diminuare a ei. Aceasta cu atât mai mult cu cât evenimente din plan intern (greva minerilor din Valea Jiului – august 1977, dezertarea generalului locotenent Ion Mihai Pacepa, secretar de stat în Ministerul de Interne şi adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe32 - iulie 1978, „afacerea Tănase-Haiducu”33 – mai-august 1982), contribuiseră din plin la deteriorarea imaginii externe a regimului de la Bucureşti.

Factorii de decizie ai vremii au încercat să compenseze diminuarea activităţii „propagandei albe”, derulată prin instituţii precum IRRCS sau Asociaţia „România”, printr-o implicare sporită în activităţi specifice propagandei „albe” şi „gri” a Securităţii, mai precis a Centrului de Informaţii Externe (CIE sau UM 0544).

Ca urmare a acestei reorientări, în „Planul de măsuri pentru realizarea sarcinilor ce revin UM 0544 în anul 1982”, la punctul 9, se prevedea: „Diversificarea şi extinderea acţiunilor informativ-operative şi de influenţă vizând menţinerea şi consolidarea în exterior a climatului favorabil RS România, prin elaborarea, publicarea şi difuzarea, sub îndrumarea Secţiei de Propagandă şi Presă a CC al PCR şi în strânsă cooperare cu unităţi centrale de securitate, Serviciul „D”, Arhivele Statului şi alte instituţii de profil, a unor lucrări, studii, cărţi şi alte materiale, în care să se popularizeze trecutul istoric şi realităţile contemporane din ţara noastră, să se combată netemeinicia «tezelor» iredentiste, precum şi propaganda ostilă”34.

În luna ianuarie 1983, două unităţi din cadrul CIE – UM 0225 „Emigraţie” şi UM 0208, unitate de „spaţiu”, aveau în derulare acţiunea „Aniversarea”, care consta în „asigurarea publicării unor articole omagiale consacrate personalităţii preşedintelui R.S. România, într-un număr de 15 publicaţii ce apar în spaţiile din preocuparea UM 0208”35 (la 26 ianuarie 1983 Nicolae Ceauşescu aniversa împlinirea a 65 de ani).

Aceste modificări în strategia de propagandă a României se petreceau simultan cu intrarea universului mass-media într-o nouă etapă, mult mai dinamică şi în care posibilităţile tehnice atingeau limite greu de imaginat cu numai un deceniu în urmă. Ca un singur exemplu, să amintim că la 1 iunie 1980 Ted Turner crea „Cable News Network” (CNN), prima reţea de ştiri 24 de ore din 24, ale cărei

31 Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 675.32 Vezi CNSAS, Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii. 1978-1980, studiu introductiv, selecţia documentelor şi indice de nume de Liviu Ţăranu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009.33 Vezi Liviu Tofan, Cazul „Hernu” şi „Afacerea Tănase – Haiducu” – conexiuni surprinzătoare, în Caietele CNSAS, anul II, nr. 2(4)/2009, p. 345-354.34 Apud Luminiţa Banu, Acţiunea „Lumina” – Centrul de Informaţii Externe între lobby şi cultul personalităţii, în Caietele CNSAS, anul III, nr. 2(6)/2010, p. 141.35 Ibidem.

Page 22: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

22 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

programe au devenit „probabil cea mai influentă sursă de transmisii de ştiri din Statele Unite)”36. Să mai adăugăm şi faptul că pe 12 august 1981, la New York, „International Business Machines” (IBM) a prezentat primul computer personal, legendarul „IBM 5150 PC”? Sau că transmisiile TV prin satelit şi producţia de videocasetofoane se aflau şi ele în plin avânt, producând breşe largi în „Cortina de Fier”?

În acelaşi timp, aşa cum relatează colaboratorii cei mai apropiaţi, „începând de prin 1983-1984, nu se mai putea discuta cu Nicolae Ceauşescu”37. Acesta devenise un exponent al unor concepţii specifice perioadei industriale, adept al unui marxism-leninism rigid, din ce în ce mai decuplat de realităţile unei lumi aflată într-o dinamică accelerată. Pentru a ilustra această decuplare de la tendinţele mondiale şi incapacitatea de a înţelege forţa noilor mass-media, este suficient să amintim decizia de a diminua programul televiziunii naţionale la numai două ore pe zi, de luni până vineri, şi de a limita numărul emisiunilor color. Această decizie venea în contextul în care psihologul Serge Moscovici nota în anul 1981:

„O jumătate de veac de cinema, televiziune, benzi desenate, afişe politice şi placarde publicitare a materializat ceea ce se afla, in nuce, în analizele psihologiei mulţimilor. Timp de o întreagă generaţie s-a trecut de la o cultură a cuvântului la o cultură a «imaginii figurate», care este mult mai puternică. Asta înseamnă: în acest scurt timp radioul şi televiziunea au furnizat o bază tehnică gândirii automatice, precum şi o forţă pe care nimic nu o prevestea”38.

În acest sens, Alvin Töffler se poate să fi avut dreptate atunci când scria: „Dacă Ceauşescu ar fi studiat rolul noului sistem mass-media global, de exemplu în răsturnarea lui Ferdinand Marcos din Filipine, ar fi ştiut că deţinerea controlului asupra mass-mediei interne nu mai e de ajuns pentru a ţine poporul în ignoranţă, iar evenimentele politice interne sunt jucate tot mai mult pe o scenă globală”39. Să fi fost o întâmplare faptul că Revoluţia Română a fost prima televiziune transmisă în direct de televiziuni de pe diverse meridiane?

Aşadar, credem că putem afirma fără teama de a greşi că studierea cauzelor Revoluţiei Române din Decembrie 1989 nu poate să ignore rolul foarte important pe care l-au avut acţiunile de propagandă occidentală asupra psihologiei românilor (mai cu seamă adevăratul „război informaţional” declanşat în anul 1989)40, după cum analiza eşecului maşinăriei de propagandă internă41 şi externă a regimului comunist poate conduce cercetătorul spre o înţelegere mai profundă a contextului în care s-a petrecut colapsul comunismului.

Sursa fotografiilor: „Fototeca online a comunismului românesc” - Arhivele Naţionale Istorice Centrale

36 Alvin Töffler, op. cit., p. 332.37 Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, ediţie îngrijită de Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, Bucureşti, Adevărul Holding, 2011, p. 341-342.38 Serge Moscovici, Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor, traducere de Diana Morăraşu şi Maria Mariana Mardare, prefaţă de Adrian Neculau, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 106.39 Alvin Toffler, op. cit., p. 347.40 Aşa cum observa un analist, „folosirea noilor tehnologii în executarea atacurilor informaţionale face posibilă blocarea funcţionării structurilor publice, atât a celor administrative, cât şi a celor productive. Statul agresat nu îşi mai poate exercita puterea, nu mai controlează resursele, nu le mai poate asigura cetăţenilor săi un climat social normal” – contraamiral de flotilă dr. Cătălin Silviu Dumistrăcel, Războiul informaţional între ameninţare şi multiplicator de putere, în Gândirea militară românească, nr. 1/2013, p. 31.41 Falimentul propagandei interne a lipsit regimul de una dintre cele două „balene” pe care se sprijină orice stat, indiferent ce clasă se află la putere: forţa şi consimţământul. Eşecul persuasiunii şi al dezinformării practicate de puterea comunistă a făcut inutil în decembrie 1989 controlul deplin al mijloacelor de constrângere – cf. Vladimir Volkoff, Dezinformarea văzută din Est, traducere din limba franceză de Nicolae Baltă, Bucureşti, Pro Editură şi Tipografie, 2007, p. 34-35.

*

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 23: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 23

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Anul 1989 a intrat în istoria omenirii ca an al prăbuşirii în lanţ al regimurilor comuniste din ţările Europei Centrale şi de Răsărit. Rând pe rând au căzut, în faţa presiunii populare, regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Republica Democrată Germană, România, Albania. Rapiditatea cu care s-a produs acest fenomen denotă, printre altele, caracterul artificial, dar şi antisocial al acestui sistem.

Fie că a fost vorba de o „revoluţie de catifea”, ca în Cehoslovacia, sau de una violentă, ca în România, regimul democratic– bazat pe pluralism politic şi economie de piaţă– a fost opţiunea popoarelor ce au îndurat aproape cincizeci de ani totalitarismul comunist.

Prăbuşirea violentă a regimului naţional-comunist, condus de Nicolae Ceauşescu, a însemnat şi pentru România debutul unor transformări democratice

majore în plan politic, economic şi social. Dacă modelul totalitar comunist românesc se baza pe formula partidului-stat, una dintre cele mai importante relizări ale noii ordini politice a fost instituţionalizarea sistemului pluripartidist. Acest lucru s-a relizat prin Decretul-Lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor şi organizaţiilor obşteşti. Constituţia din 1991 a consfinţit aşezarea pluralismului la temelia sistemului politic românesc.

Partidele politice reprezintă o realitate a vieţii politice moderne. Totodată, ele reprezintă unul din criteriile de clasificare a statelor în totalitare sau democratice. Dacă pentru primele caracteristica de bază este partidul unic, de tip comunist, pentru statele democratice se poate observa o mare diversitate doctrinară, partidele fiind liberale, conservatoare, social-democrate, creştin-democrate, uneori chiar socialiste sau comuniste. În acelaşi timp, democraţia este asociată, în general, cu existenţa mai multor partide politice iar, în cazul de faţă, partidele politice au jucat un rol important în consolidarea noilor regimuri politice.

Sistemul de partide în România până la alegerile din 20 mai 1990*

Lect. univ. dr. Ion BUCUR

* Fragmentul face parte din volumul România 1990: viaţa politică

Page 24: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

24 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Partidul unic comunist s-a dovedit a fi, încă de la început, un element străin societăţii româneşti, dar pe care ulterior avea să o controleze cu o forţă şi atotputernicie nemaiîntâlnită până atunci. De îndată, însă, ce monopolul Partidului Comunist a dispărut, s-a produs emergenţa pluripartidismului şi, odată cu acest fenomen, societăţile din România cunosc o schimbare de esenţă.

Naşterea noilor partide s-a bazat efectiv, în România, pe noul drept constituţional de liberă asociere. Este şi motivul pentru care ele au proliferat într-o progresie geometrică în prima etapă a existenţei acestui drept, asistând imediat la o inflaţie de partide – numărul acestora depăşind cu mult paleta rezonabilă de oferte politice1.

Dar, nu toate partidele au avut aceeaşi geneză. În acest sens trebuie amintite cel puţin două excepţii, şi anume: pe de o parte, este vorba de faptul că fostele partide comuniste au continuat să existe reformându-se, redefinindu-şi doctrina, sigla şi asumându-şi o poziţie, de obicei, de centru-stânga, iar, pe de altă parte, a fost vorba de reapariţia fostelor partide istorice interzise în perioada comunistă, precum: Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc sau Partidul Social-Democrat, în România; Partidul Popular, Uniunea Democrat-Creştină în Cehia; Uniunea Naţională-Agrariană ,,Nikola Petcov” sau Uniunea Democrat-Creştină în Bulgaria; Partidul Micilor Proprietari în Ungaria.

Partidele politice în România au apărut imediat după Revoluţia din Decembrie 1989. Noii lideri politici au fost cei care au luat o primă măsură legislativă, care a permis apariţia unui sistem pluralist de partide2. Prin acest lucru, România se înscria în rândul sistemelor pluraliste, urmând tradiţia sa istorică, dar şi contextul internaţional în care dorea să se integreze.

În România s-a mai putut observa un fenomen original: numărul mare de partide de diferite orientări doctrinare, care, dintr-o anumită perspectivă, nu a reprezentat un lucru negativ. Se pot da mai multe explicaţii acestui fenomen. Am putea spune că fenomenul s-a datorat lipsei libertăţii de exprimare din perioada comunistă, sau imposibilităţii de întărire a structurii centrale a partidelor, datorată divergenţelor de opinii, ori proastei legislaţii în domeniu, dar şi caracteristicilor perioadei de tranziţie spre o societate democratică. Pe de altă parte, numărul mare de partide poate semnifica şi incapacitatea sistemului de a se instituţionaliza, ceea ce este un factor negativ în procesul de democratizare.

Un lucru a fost, însă, cert: apariţia partidelor politice a reprezentat una dintre cele mai importante câştiguri ale democraţiei din România, deşi lupta pentru putere dintre acestea nu s-a manifestat întodeauna în limitele legii sau ale bunului simţ.

În consecinţă, primele partide politice din România s-au constituit încă din luna decembrie 1989, în ideea de a oferi României o democraţie parlamentară, după modelul ţărilor occidentale.

O altă remarcă necesară este aceea că, în lipsa unei doctrine, a unei echipe, a unui lider, deseori aceste formaţiuni se mulţumeau să reînvie viziuni, experienţe, tradiţii, modele de dinainte de război sau să traducă în româneşte titlurile unor partide politice din ţările democratice europene. Ele păreau mai preocupate să solicite puterea decât să-şi găsească o bază electorală, să căute să afle în numele cui se exprimă şi care sunt opţiunile politice ale celor pe care vor să-i reprezinte.

Decretul-Lege din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiile obşteşti din România, punea capăt regimului de partid unic, creând bazele dezvoltării pluralismului politic. După cum spuneam, revenirea la valorile politice democratice, bruscă şi cu accente violente, a avut drept urmare explozia fenomenului partidist. Apariţia a circa 90 de partide, până la alegerile din 20 mai 1990, de diverse orientări ideologice, nu a avut întodeauna un suport real în structurile sociale şi a fragmentat în mod excesiv electoratul.

1 În România, în intervalul dintre apariţia Decretului-Lege nr.8/1989, care legifera pluripartidismul, şi alegerile de la 20 mai 1990, s-a înregistrat în fiecare zi câte un partid; o situaţie asemănătoare s-a petrecut şi în Ungaria, Polonia sau Bulgaria.2 Decretul-Lege nr.8 din 31 decembrie 1989 în ,,Caietele Revoluţiei” nr. 2(4)/2006, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, p. 52-53.

*

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 25: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 25

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Ceauşescu versus Gorbaciov&perestroika*

Dr. Constantin CORNEANU

În anii ‘80, România socialistă a refuzat să participe la operaţiunea RYAN iniţiată de către KGB&GRU împotriva Occidentului şi a NATO, a militat în Occident pentru împiedicarea altor amplasări de rachete tactice nucleare şi cu rază medie de acţiune în Europa, a susţinut dezarmarea1 ca un pas necesar pentru desfiinţarea NATO şi a Pactului de la Varşovia, a împiedicat întărirea capacităţilor militare ale Forţelor Armate Unite (FAU)2, a iniţiat crearea unui „Grup de lucru pentru procesul de dezarmare în Europa” (decembrie 1984), a încercat să blocheze reînnoirea Tratatului de la Varşovia etc., făcând astfel ca relaţiile româno-sovietice să atingă limita suportabilităţii3. Tensiunea a atins un punct critic la 28 mai 1987, în timpul desfăşurării la Berlin a Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Cu această ocazie, Nicolae Ceauşescu s-a opus, pentru început, adoptării la nivelul Tratatului de la Varșovia (OTV)

a „principiului suficienţei” propus de către mareşalul Viktor G. Kulikov, de reducere concomitentă a forţelor armate ale celor două blocuri militare din Europa „până la un nivel suficient, raţional”4. Totuşi, Nicolae Ceauşescu va semna, alături de ceilalţi lideri ai Tratatului de la Varșovia, documentul inti tu-

* Fragmentul face parte din volumul Victorie însângerată. România în vâltoarea tranziţiei. 1989-19901 A se vedea: Petre Opriş, Problema dezarmării, în viziunea lui Nicolae Ceauşescu, în Jurnalul Naţional, 29 mai 2009, http://jurnalul.ro/scinteia/special/problema-dezarmarii-in-viziunea-lui-nicolae-ceausescu-509318.html.2 Istoricul Petre Opriş consemnează: „La reuniunea de la Moscova a Consiliului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (22-23 noiembrie 1978), Nicolae Ceauşescu (...) a criticat dur propunerile liderilor militari sovietici de modernizare a arsenalului armatei române şi s-a declarat împotriva escaladării cursei înarmărilor între Est şi Vest. În discursul său, Nicolae Ceauşescu a spus următoarele: «Este imposibil de a accepta propunerile sovietice cu privire la înarmările pentru cincinalul următor (1981-1985 - n.n.). Sigur, fiecare guvern şi partid sunt libere să hotărască aşa cum vor dori. Noi trebuie să vă spunem însă că nu putem să suportăm şi nu ne vom angaja pe această cale, pentru că ar însemna să punem în pericol nu numai realizarea planului de dezvoltare, dar să aducem grave prejudicii întregii situaţii economice a ţării şi, ca atare, şi consolidării statelor social-iste ale Pactului de la Varşovia, a capacităţii de luptă»” (Ibidem). La 14 noiembrie 1986, cu ocazia unei întâlniri pe care a avut-o cu membrii Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu declara: „Aproape 50% din efectivele armatei române lucrează la realizarea unor obiective economice. Considerăm că prin aceasta îşi menţine chiar mai bine nivelul pregătirii de luptă şi politice, spiritul de muncă, participând efectiv la înfăptuirea programelor de dezvoltare a ţării” (Ibidem). A se vedea pentru detalii despre relaţiile României cu URSS în cadrul Tratatului de la Varşovia: general-colonel (r) dr. Constantin Olteanu, colonel (r) dr. Alesandru Duţu, general-maior (r) Constantin Antip, România şi Tratatul de la Varşovia. Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2005, 334 p.3 Pentru detalii despre neînţelegerile româno-sovietice, a se vedea: Larry L. Watts, op. cit., p. 412 – 532.4 Petre Opriş, op. cit. Nicolae Ceauşescu va declara: „Iată de ce pentru noi nu este acceptabilă ideea acestui principiu al stabilirii «suficienţei». Ce se poate înţelege prin «suficienţă»? Cine trebuie să stabilească şi ce reprezintă această «suficienţă»? Noi nu suntem în nici un fel de acord să dăm mână liberă nimănui, şi cu atât mai mult milita rilor să stabilească ei cât trebuie să repre zinte efectivele, armamentele şi cheltuielile mi litare. Acestea sunt probleme ale popoa re lor, ale statelor, ale partidelor, iar problema nivelului armamentelor trebuie să o stabilească partidele, statele. În acelaşi timp, este necesar să se afirme cu toată claritatea necesitatea concentrării tuturor forţelor în vederea dezvoltării economico-sociale, ca o parte esenţială a întăririi capacităţii de apărare a statelor noastre” (Ibidem).

Page 26: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

26 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

lat Cu privire la doctrina militară a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia5. „Analizând faptele, se poate constata faptul că Nicolae Ceauşescu a dat numeroase declaraţii în legătură cu adoptarea acelei direcţii strategice de acţiune politico-militară, însă nu a reuşit niciodată să o impună în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Paradoxal, în momentul în care mareşalul Viktor G. Kulikov a propus la Berlin principiul suficienţei forţelor militare, venind practic în sprijinul celor afirmate de nenumărate ori de liderul român, tocmai Nicolae Ceauşescu s-a revoltat şi a criticat concepţia de bază a noii doctrine a alianţei”6, consemnează istoricul Petre Opriş.

Referindu-se la relaţiile politico-militare dintre România socialistă şi statele membre ale Tratatului de la Varșovia, generalul Anatoli I. Gribkov, fost şef al Statului Major al Forţelor Armate Unite în perioada 1976-19897, relevă în volumul său de memorii (Soarta Tratatului de la Varşovia. Amintiri, documente, fapte) apărut în 1998, un moment extrem de delicat în care s-a discutat soarta unui document secret, propus de Comandamentul Forţelor Armate Unite, la 18 martie 1980, respectiv: „Cu privire la Forţele Armate Unite ale statelor participante la Tratatul de la Varşovia şi despre organele de conducere ale acestora în timp de război”. Referindu-se la acel moment delicat, generalul Anatoli Gribkov menţionează: „Atunci mi s-a părut că, dacă s-ar fi acceptat propunerea lui Ceauşescu de a se lua o pauză şi s-ar fi arătat încă o dată, convingător, necesitatea adoptării documentului în forma în care a fost prezentat, Ceauşescu ar fi semnat hotărârea, amendând în acest caz unele puncte. Însă Brej nev şi Husák, preşedinţii consfătuirii, nu au ţinut seama de părerea partenerului (român - n.n.) şi au insistat pentru punctul lor de vedere”8. Înverşunarea liderilor de la Kremlin şi ai celorlalţi aliaţi din Tratatul de la Varșovia era extrem de mare pentru a mai lăsa loc la raţiune în acele momente.

În ceea ce priveşte perestroika şi glasnosti, generalul Anatoli I. Gribkov îşi aminteşte de faptul că Nicolae Ceauşescu l-a primit într-o audienţă, în 1988, la Bucureşti, în care i-a expus opiniile sale referitoare 5 „Prin impunerea principiului «suficienţei forţelor», sovieticii au încercat, pe de-o parte, să reducă substanţial fondurile destinate iniţial programelor de dezvoltare a armelor convenţionale şi nucleare. Pe de altă parte, aceştia au alocat fondurile rezultate din stoparea temporară a cursei înarmărilor pentru continuarea procesului de restructurare a economiei sovietice. Promovarea acestor idei în celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a fost realizată cu acordul lui Mihail Gorbaciov, care a acceptat, de asemenea, în anul 1988 reducerea efectivelor armatei so vietice cu 500.000 de militari în anii 1989-1990, retragerea completă a şase divizii so vietice de tancuri din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG (circa 10.000 de tancuri şi 8.500 de piese de artilerie şi sisteme de lansare a proiectilelor împotriva forţelor terestre). Totodată, au fost desfiinţate marile unităţi retrase din statele respective în URSS, iar în cursul anilor 1989-1990, forţele aeriene so vietice din partea europeană a ţării şi din statele comuniste unde existau baze aeriene sovietice au renunţat la 800 de avioane de luptă, în mare parte uzate moral şi fizic”, adnotează istoricul Petre Opriş (Ibidem).6 Ibidem.7 În ianuarie 1989, mareşalul Viktor G. Kulikov, comandant-şef al Forţelor Armate Unite, a pri mit acordul liderilor tuturor statelor membre ale Tratatului de la Varșovia pentru înlocuirea generalului de armată Anatoli I. Gribkov din funcţia de şef al Statului Major al Forţelor Armate Unite, cu generalul-colonel Vladimir Nicolaevici Lobov, în vârstă de 54 de ani, absolvent al Aca demiei „Frunze” şi al Academiei Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale URSS.8 Petre Opriş, Dezvăluirile unui general sovietic despre politica militară românească din anii ‘80, în Jurnalul Naţional, 29 august 2009, http://jurnalul.ro/scinteia/special/dezvaluirile-unui-general-sovietic-despre-politica-militara-romaneasca-din-anii-80-519237.html. „Gustav Husák, şeful delegaţiei cehoslovace, prezida şedinţa în care s-a trecut la examinarea acestei chestiuni (referitoare la modul în care urmau să fie conduse Forţele Armate Unite în timp de răz boi - n.n.). Nicolae Ceauşescu a prezentat observaţiile sale la punctul aflat în dezbatere, dar nici un şef de delegaţie nu a încercat să ia cuvântul şi să demonstreze inconsistenţa observaţiilor sale. Prin unele replici (ceilalţi şefi ai delegaţiilor - n.n.) au dat de înţeles că hotărârea respectivă trebuie semnată, iar cine nu o semnează poate să nu o îndeplinească. Nicolae Ceauşescu a propus să se ia o pauză pentru a continua apoi exa minarea (propunerii sale - n.n.), dar vocea lui n-a fost auzită şi, la insistenţele lui L. I. Brejnev, (ceilalţi şefi ai delegaţiilor - n.n.) au decis ca ho tă rârea să fie semnată. Prea multă «egalitate» şi «de mocraţie» în chestiuni esenţiale, care, în timp de război, puteau să facă diferenţa între succes şi eşec. Am luat proiectul de hotărâre şi am început să trec pe la şefii de delegaţii, în ordine alfabetică, pentru a semna. Când m-am apropiat de Nicolae Ceauşescu, el mi-a dat de înţeles printr-un gest că nu va semna. Apoi, am prezentat proiectul spre semnare lui L. I. Brejnev. În timp ce semna hotărârea, m-a întrebat: Ce, Ceauşescu n-a semnat? N-a semnat, Leonid Ilici. Brejnev a mormăit ceva, exprimându-şi nemulţumirea, şi a semnat. De această dată, partea română a obiectat, spunând că nu este de acord ca, în timpul operaţiunilor militare, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite să dea ordine direct unităţilor şi marilor unităţi ale armatei române aflate pe teatrul de operaţii. După părerea lui Nicolae Ceauşescu, aceste ordine pot fi date numai de el, în calitate de comandant suprem (al Armatei Române - n.n.). Cu alte cuvinte, forţele armate din compunerea Forţelor Armate Unite trebuie să execute ordinele comandamentului naţional. Fiindcă a venit vorba despre acest lucru, în prima hotărâre a Comitetului Politic Consultativ din mai 1955 chiar aşa a fost formulat acest lucru, cum a insistat delegaţia română la consfătuirea Comitetului Politic Consultativ din 1980”, consemnează generalul Anatoli I. Gribkov (Ibidem).

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 27: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 27

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

la cele ce se petreceau la Moscova: „Ca întotdeauna la întâlnirile cu conducătorii de stat ai ţărilor Tratatului de la Varşovia, eu, împreună cu (mareşalul - n.n.) V. G. Kulikov, informam cum stau lucrurile în cadrul Forţelor Armate Unite, despre evenimentele din lume, despre ceea ce se întâmplă în URSS. Nicolae Ceauşescu, în prezenţa ministrului său al Apărării, generalul V. Milea, a ascultat in for marea noastră fără să manifeste un interes de osebit. Atunci când a venit însă vorba despre sta rea de lucruri din Uniunea Sovietică, el a zâmbit maliţios şi a început să expună gândurile sale. «Sunt bine informat - a spus Ceauşescu - des pre evenimentele din ţara dumneavoastră, ur mă resc cu atenţie aşa-numita «perestroika». Mij loacele dumneavoastră de informare în masă acţionează nefast asupra societăţii, îşi împroaşcă cu noroi ţara, armata şi propriul popor. Asta e democraţie? Eroicul dumneavoastră popor a repurtat cea mai mare victorie asupra fascismului. Întreaga omenire progresistă s-a înclinat cu respect în faţa lui, iar duş manii se temeau de puterea Uniunii Sovietice. Pe parcursul a patru ani de război, Armata Roşie, graţie colhozurilor şi sovhozurilor, n-a flămânzit prea tare. Până la război, ţara dumneavoastră făcea comerţ cu grâu. Acum cumpăraţi cereale din străinătate plă tind cu aur. Se distruge industria şi agricultura. În acest an, România a obţinut însă, de la gospodăriile colective, câte o tonă de cereale pe cap de locuitor. Este un indicator foarte bun». Cu aceasta, el a terminat de comentat informarea noastră, a spus numai că «este treaba dumneavoastră internă». Cuvântul «perestroika» suna în glasul lui cu o formidabilă ironie. În încheierea convorbirii, Cea u şes cu a spus că România va colabora cu toate ţările lumii, dar sistemul militar al Tratatului de la Varşovia trebuie reorganizat serios. El a vorbit de ne numărate ori despre necesitatea rotaţiei pentru funcţia comandantului-şef al Forţelor Armate Unite şi chiar desfiinţarea acestei funcţii. Despre Statul Major nu a vorbit. Probabil că aprecierile sale erau prezentate nu doar pentru ca noi să reflectăm, ci şi pentru a ajunge la cunoştinţa conducerii sovietice. La această întâlnire, el arăta palid. În cursul întrevederii, el corecta, ca întotdeauna, pe interpretul său atunci când acesta traducea în limba rusă propoziţiile sale. V. Milea, ministru al Apărării, devenit ulterior victima sa, stătea şi, cum se spune, îl sorbea din ochi pe şeful său şi n-a scos nici un cuvânt”9.

În cursul unei şedinţe a Biroului Politic al CC al PCUS, din noiembrie 1986, Mihail S. Gorbaciov, prezentând concluziile întâlnirii de la Moscova a liderilor ţărilor socialiste, sublinia faptul că Nicolae Ceauşescu era „mai rău decât înainte”10, că făcea demagogie şi că în România socialistă era „dictatura lui Ceauşescu”11, el fiind pentru socialismul „de moştenire”12, pentru „socialismul dinastic”13. Totodată, diplomaţii Ungariei aflaţi la post în Bucureşti remarcau faptul că există schimbări majore în comportamentul extern şi intern al României socialiste, în contextul noilor realităţi din relaţiile Est-Vest. „Începând cu a doua parte a anilor ‘80, diplomaţii unguri din România considerau că politica externă a României începe să manifeste semnele lipsei spiritului de compromis, că s-a diminuat interesul ţărilor capitaliste faţă de România şi că numărul întâlnirilor de rang înalt a scăzut faţă de anii precedenţi. Totuşi, în forurile internaţionale, diplomaţia română este foarte activă. Se constată o oarecare apropiere de URSS. În 1986,

9 Ibidem.10 Ioan Chiper, PCUS şi evoluţia regimului de la Bucureşti în anii ‘80 ai secolului trecut, în 1989-an decisiv în istoria Europei (coordonator: dr. Alexandru Oşca), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008, p. 59.11 Ibidem.12 Ibidem.13 Ibidem.

Page 28: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

28 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

consulul maghiar de la Bucureşti, Pál Szűcs, menţiona că, după părerea lui, diplomaţia română devine tot mai izolată, şi, în condiţiile existente, este incapabilă de reînnoire. Pentru acest fapt ar fi nevoie de schimbarea lui Ceauşescu. Relaţiile externe ale României (chiar şi cu URSS sau China) în cel mai bun caz, stagnează”14, arată istoricul Csaba Zoltán Novák. În 1988, diplomaţii unguri vor remarca faptul că România lui Ceauşescu nu acceptă nicio reformă a sistemului, nu colaborează cu ţările socialsite unde se

desfăşoară reforme şi „se pare că trebuie să convieţuim încă mult timp cu aceste fenomene caracteristice conducerii politice a PCR”15.

Un exemplu al intransigenţei activului de partid şi de stat românesc faţă de perestroika şi glasnosti16, ca urmare a dispoziţiilor conducerii superioare de partid, ne este oferit de raportul fostului prim-secretar al Comitetului Judeţean Alba al PCR, Ion Savu, care după o călătorie la Moscova, în perioada 13 – 20 iulie 1988, împreună cu un colectiv de activişti ai PCR care urmau a face un schimb de experienţă pe probleme de selecţionare, pregătire şi promovare a cadrelor, avea să scrie: „(...) La toate nivelele unde am purtat discuţii, s-a afirmat că partidul este preocupat pentru democratizarea muncii de partid, economice şi sociale în sensul ca poporul să participe la dezbaterea şi adoptarea hotărârilor care se vor lua. (...) Se aşteaptă ca în curând să se facă o restructurare a aparatului de partid în sensul reducerii lui substanţiale. Menţionăm că această problemă a creat o nesiguranţă în rândul activului de partid, mulţi dintre ei spunând deschis că nu ştiu unde vor lucra în viitor. (...) Părerea delegaţiei noastre este că se manifestă neclaritate în rândul activiştilor pe probleme de selecţionare, pregătire şi promovare a cadrelor. (...) De altfel, trebuie arătat că, în general, în problemele de aplicare a reorganizării sunt multe confuzii, fiecare explică cum a înţeles el, fără a exista un punct de vedere comun (...) Menţionăm că, peste tot, în încheierea discuţiilor, cu permisiunea celor prezenţi, am explicat cum este organizată activitatea de cadre la noi, bazele democratice ale acestei activităţi, sistemul de control şi conducere a politicii de cadre, compoziţia muncitorească a organelor şi aparatului de partid, sistemul de pregătire şi perfecţionare a cadrelor din toate sectoarele de activitate, disciplina, ordinea, exigenţa, competenţa care sunt cerute de conducerea PCR ca o condiţie hotărâtoare pentru înfăptuirea programelor din industrie, agricultură, construcţii, din toate sectoarele vieţii sociale şi politice”17.

14 Csaba Zoltán Novák, Criza regimului comunist din România văzută de diplomaţia de la Budapesta, în Accentuarea crizei de regim în ţările socialiste europene. 1980 – 1990, coordonator: Lorin Ioan Fortuna, Editura Artpress, Timişoara, 2009, p. 99.15 Ibidem, p. 101.16 „M-am întâlnit şi cu doi dintre liderii noi de partid – Razumovski, tânăr secretar organizatoric, şi Medvedev, secretarul cu propaganda, fostul meu omolog de la Academie (Ştefan Gheorghiu – n.n.). Ocupau posturile cele mai importante în partid, foarte ataşaţi de Gorbaciov, perestroichişti notorii. Au vorbit cu multă siguranţă despre noul program de guvernare în politica internă, în economie, în politica externă. Au fost însă destul de prudenţi în privinţa schimbărilor de ordin ideologic. N-am putut întrezări nicio intenţie de modificare majoră în doctrină, în tezele esenţiale ale comunismului. Patronul lor istoric intangibil continua să fie Lenin. Din discuţiile cu ei, din contactul cu instituţiile ideologice, mi-am dat seama că nu se avea în vedere o înlocuire radicală a scolasticii ideologice. Nimeni nu ştia ce să pună în locul dogmei vechi, nici măcar nu păreau preocupaţi să o conteste în esenţa ei. Manualele rămâneau neschimbate, lecţiile le ţineau aceiaşi oameni, în propagandă funcţionau aceleaşi scheme. Numai un zvon persistent, aproape asurzitor, de schimbare. Ca o nouă lozincă. Am găsit aici şi demagogie şi neputinţă. Chiar cei luaţi total de valul novator, nu aveau nicio platformă ideologică nouă. În schimb, pe dedesubst, în societatea sovietică se petreceau fenomene demne de tot interesul”, mărturisea fostul rector al Academiei pentru învăţământ social-politic şi perfecţionarea cadrelor de conducere „Ştefan Gheorghiu” a PCR, Dumitru Popescu, zis şi „Dumnezeu”, după o călătorie în Uniunea Sovietică în perioada perestrokăi şi a glasnosti-ului (Apud Dumitru Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie. „Am fost cioplitor şi cioplitor de himere”, Editura Expres, Bucureşti, 1994, p. 364).17 Clara Cosmineanu, Vizită de lucru la Moscova (iulie 1988), în Arhivele Securităţii (ed. CNSAS), vol. I, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2002, p. 230 - 232.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 29: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 29

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Într-o analiză din 8 februarie 1983, Anneli Ute Gabanyi, analist pe probleme româneşti la Radio Europa Liberă, consemna, cu referire la disputa ideologică româno-sovietică, următoarele: „În ultimul an (1982 – n.n.), atât în cuvântările importante ale liderului PCR Nicolae Ceauşescu, cât şi în presă, au existat semne că PCR este angajat într-o dezbatere ideologică cu URSS. În presa românească au apărut tot mai multe articole de la avansarea lui Iurii Andropov în funcţia de secretar general al PC din URSS. Punctele principale ale PCR în lupta împotriva «dogmatismului» şi a rămăşiţelor «stalinismului» sunt: o respingere a socialismului «real» sau sovietic în favoarea «socialismului românesc», bazat pe caracteristici şi cerinţe specific naţionale; înlocuirea sintagmei «dictatura proletariatului» cu aceea de «stat al democraţiei muncitoreşti»; dreptul fiecărei ţări socialiste de a-şi întemeia politica externă pe interese naţionale şi de clasă, abordare bazată pe o nouă definiţie a naţiunii; apelul la un nou tip de internaţionalism, diferit de cel «socialist» sau «proletar»; opoziţia faţă de integrarea supranaţională în cadrul CAER şi insistenţa pe anumite iniţiative nonconformiste în domeniul dezarmării. Prins între Est şi Vest, între propria populaţie nemulţumită şi partenerii din blocul comunist, Ceauşescu pare să meargă pe o sârmă întinsă între două clădiri în flăcări”18.

În pofida divergenţelor ideologice, Nicolae Ceauşescu era silit să ţină cont de realităţile economice astfel încât, în 1984, va trebui să ceară sprijinul URSS în livrarea a 1.500.000 de tone de petrol în regim preferenţial, care urmau a fi plătite printr-o „mai strânsă cooperare în politica externă”19. La 2 martie 1984, Anneli Ute Gabanyi consemna faptul că Revista Economică, din 1 februarie 1984, publica un articol al lui F. Măgereanu, specialistul în comerţ româno-sovietic, în care se făceau referiri la date statistice privind livrările de petrol sovietice şi se preciza că „nu au existat concesii sovietice în privinţa condiţiilor livrărilor de petrol”20 şi că „aceste livrări ad-hoc de petrol brut au avut de asemenea un caracter ocazional şi au cunoscut fluctuaţii în funcţie de situaţia pieţei mondiale”21. Analista de la Radio Europa Liberă, Anneli Ute Gabanyi, concluziona: „Nu trebuie să treacă neobservat faptul că România, plângându-se că trebuie să schimbe produse agricole pe petrol, în condiţiile stabilite de sovietici, aruncă indirect vina pentru penuria alimentară din România pe umerii ruşilor. Se evită explicaţia mai complexă potrivit căreia PCR şi Ceauşescu în mod special au fost cei care, prin crearea capacităţilor excesive de rafinare în România, au determinat-o să devină un importator de petrol brut, depinzând astfel de livrările URSS şi de condiţiile impuse de aceasta”22.

O serie de noi documente intrate în circuitul ştiinţific relevă faptul că Nicolae Ceauşescu a legat negocierile pentru o nouă prelungire a valabilităţii Tratatului de la Varşovia, respectiv acordul României socialiste, de satisfacerea unor solicitări economice, în timp ce sovieticii au condiţionat acceptarea acestor solicitări de o schimbare în politica externă a României. În şedinţa CPEx al CC al PCR din 1 iunie 1984, Nicolae Ceauşescu menţiona, în perspectiva întrunirii de la Moscova din 4 iunie cu secretarul general al PCUS, Konstantin U. Cernenko, următoarele: „Noi şi în discuţiile pe care le vom avea punem accentul pe soluţionarea problemelor reciproc avantajoase, pe întărirea prieteniei dintre popoarele noastre, dar şi pe partea concretă, nu numai declarativă, legată de materiile prime, de cooperarea în producţie, de specializare, de creşterea schimburilor economice”23.

În şedinţa Biroului Politic al CC al PCUS din 23 mai 1984, premierul Nikolai Tihonov informa asupra faptului că Nicolae Ceauşescu s-a adresat cu „rugăminţi repetate şi insistente”24 pentru livrarea

18 Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 200.19 Ibidem, p. 209. Radio Budapesta comunica - pe baza informaţiilor provenite de la Ambasada URSS din Bucureşti - faptul că Uniunea Sovietică livra României socialiste, de la sfârşitul anului 1983, pe lângă cantitatea specificată în acordul pe termen lung, următoarele: 1.500.000 de tone de petrol brut, 300.000.000 de metri cubi de gaze naturale şi 2.000.000 de tone de cărbune.20 Ibidem.21 Ibidem.22 Ibidem, p. 210.23 Vasile Buga, Controverse româno-sovietice privind prelungirea valabilităţii Tratatului de la Varşovia, 1984-1985, în Arhivele Totalitarismului, Anul XX, nr. 3 – 4 (76 – 77)/2012, p. 135.24 Ibidem.

Page 30: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

30 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

unei cantităţi de 5 – 10 milioane tone petrol anual pe bază de contract de lungă durată în cadrul schimbului de mărfuri, practic în aceleaşi condiţii ca şi pentru celelalte ţări din CAER. „De aceea noi trebuie să formulăm clar în faţa părţii române că vom realiza livrările de petrol în România pe seama economisirii propriilor resurse şi că aşteptăm de la Ceauşescu o cotitură serioasă în politica sa externă. Trebuie să-i dăm de înţeles că România trebuie să aprecieze corect acest pas generos al nostru”25, declara Nikolai Tihonov în perspectiva întâlnirii la vârf sovieto-române din 4 iunie 1984. În ciuda consensului membrilor Biroului Politic al CC al PCUS, faţă de cererea preşedintelui Nicolae Ceauşescu, stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR, din 5 iunie 1984, relevă faptul că Nicolae Ceauşescu nu era dispus, totuşi, „de dragul unei îmbunătăţiri a relaţiilor, sau de dragul unor milioane de tone de petrol”26, să renunţe la poziţia PCR şi a României socialiste, „la principiile în relaţiile bilaterale şi în relaţiile internaţionale”27. Anatolii Cerniaev, fost consilier al lui Mihail S. Gorbaciov, avea să consemneze în memoriile sale, cu referire la acest „târg”, următoarele: „În Ungaria mi s-a spus fără jenă: l-aţi cumpărat pe Ceauşescu cu 2 milioane tone de petrol anual, cedând şantajului acestuia – a ameninţat că altfel va ieşi din Tratatul de la Varşovia”28.

Controversele româno-sovietice privind prelungirea valabilităţii existenţei Tratatului de la Varşovia, precum şi a condiţionărilor economice legate de această decizie29, s-au prelungit şi în mandatul lui Mihail S. Gorbaciov. La insistenţele lui Mihail S. Gorbaciov, Nicolae Ceauşescu va semna, totuşi, la 26 aprilie 1985, la întâlnirea la nivel înalt de la Varşovia a conducătorilor de partid şi de stat ai statelor participante la Tratatul de la Varşovia, prelungirea Tratatului pe încă 20 de ani şi, ulterior, pentru încă 10 ani30. „Desigur România, ca membru al Tratatului de la Varşovia, nu putea să nu ia în considerare politica comună. Conducerea română sprijinea, până la urmă, cu tot felul de rezerve, pretenţii31, paşii principali ai politicii externe convenite a ţărilor Tratatului de la Varşovia. Acest lucru era însoţit însă permanent de capricii, în spatele cărora se afla dorinţa nu atât de a aduce vreo contribuţie pozitivă la procesul comun de elaborare şi înfăptuire a politicii, cât cea de a se supraevalua, a sublinia încă o dată autonomia şi independenţa poziţiei sale”32, adnota Vadim Medvedev, secretar al CC al PCUS şi membru al Biroului Politic.

După întrunirea secretarilor CC din ţările membre ale Tratatului de la Varșovia însărcinaţi cu ideologia şi relaţiile externe, organizată la Varşovia în perioada 22 – 23 ianuarie 1987, s-a observat o

25 Ibidem.26 Ibidem, p. 136.27 Ibidem.28 Ibidem, p. 137.29 URSS acceptase să livreze României o cantitate de 5.000.000 de tone de petrol anual, precum şi majorarea până la 30 – 35 miliarde ruble a volumului schimburilor comerciale bilaterale, inclusiv dezvoltarea cooperării în producţie şi participarea mai largă a României la valorificarea zăcămintelor de combustibili şi materii prime din URSS.30 Anneli Ute Gabanyi consemna, la 30 mai 1985, cu referire la reînnoirea valabilităţii Tratatului de la Varșovia: „România a fost prima ţară din blocul estic care s-a declarat în favoarea extinderii Pactului de la Varşovia. În acelaşi timp, ea a transmis ziariştilor occidentali informaţii despre o aşa-zisă postură neortodoxă adoptată în timpul negocierilor Pactului. După reînnoirea textului neschimbat al Tratatului pentru încă 20 plus 10 ani (Ceauşescu a spus că a pledat pentru un termen mult mai scurt, dar a fost respins), comentariile publicate în presa românească au fost mai degrabă rezervate şi au căutat să prevină solicitările sovietice pentru o cooperare militară mai strânsă, prin cramponarea pe poziţiile tradiţionale ale politicii externe româneşti. În plus, Ceauşescu a făcut apel la îngheţarea şi la reducerea treptată a cheltuielilor militare şi a efectivelor în cadrul Pactului” (Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 222).31 „La întrunirea CAER desfăşurată la Varşovia în iunie, premierul Constantin Dăscălescu a vorbit pe faţă despre ceea ce el numea «deficienţele CAER», care au avut un efect direct asupra intereselor României. El a deplâns faptul că preţul şi beneficiile pentru ţările incluse în scheme de investiţii multilaterale erau adesea nespecificate şi a cerut celorlalte ţări CAER să ajute România în privinţa capacităţilor sale industriale reduse. El s-a arătat nemulţumit şi de preţurile stabi-lite pentru produsele zootehnice şi mecanismul de fixare a preţului în CAER în general, făcând apel la o democratizare a organizaţiei. În timp ce se desfăşura sesiunea CAER, ministrul de Externe Ştefan Andrei a avut unele convorbiri la Bruxelles într-o încercare de a îmbunătăţi relaţiile României cu UE”, adnota Anneli Ute Gabanyi, la 11 septembrie 1985, cu referire la reuniunea CAER din iunie (Ibidem, p. 218).32 Vasile Buga, op. cit., p. 141.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 31: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 31

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

sporire a presiunilor URSS asupra „conducerii PCR, considerată în întreg blocul comunist drept fortăreaţa poziţiilor conservatoare, antireformiste şi antiintegraţioniste”33. Radio Moscova în limba română a difuzat aproape zilnic fragmente şi comentarii despre criticile lui Mihail S. Gorbaciov la adresa „practicilor economice, ideologice şi politice învechite din URSS, ceea ce, păreau ei (comentatorii şi analiştii – n.n.) să sugereze, se aplica şi cazului României”34. Totodată, Nicolae Ceauşescu a ţinut două discursuri semnificative care „nu doar că au contrazis noua politică a lui Gorbaciov - sublinia Anneli Ute Gabanyi -, dar au apărat şi propria abordare împotriva susţinătorilor cursului reformist din cadrul PCR şi al birocraţiei de stat”35. Analizând raporturile româno-sovietice din acel început de an 1987, Anneli Ute Gabanyi scria, la 6 februarie 1987, într-o analiză pentru Radio Europa Liberă: „Nicolae Ceauşescu a lansat o campanie de apărare a propriei politici dogmatice şi antireformiste, în contrast, dacă nu în opoziţie, cu mersul reformei pe care secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, l-a trasat nu doar pentru URSS, ci şi pentru întregul bloc estic. Această situaţie, alături de intenţia de a întări programul de austeritate, pare să întâmpine tot mai multă opoziţie în interiorul şi în afara partidului”36.

Vizita lui Mihail S. Gorbaciov la Bucureşti, în perioada 25 – 27 mai 1987, a reprezentat apogeul încercărilor sovietice de a introduce conceptele de perestroika şi glasnosti pe agenda de lucru a liderului PCR, Nicolae Ceauşescu. Presa de la Bucureşti a anunţat, la 15 mai 1987, plănuita vizită a secretarului general sovietic, astfel încât se spera că întâlnirea va muşamaliza „divergenţele dintre elitele conducătoare ale celor două ţări”37. Radio Europa Liberă menţiona faptul că amânarea unor declaraţii oficiale privind data şi perioada vizitei se datorează şi unor aspecte de protocol „cum ar fi dacă să aibă sau nu loc vreo întâlnire «spontană», tipică pentru Gorbaciov, cu populaţia locală”38. Agenţia Reuters, citând un diplomat sovietic, menţiona că „«problema-cheie» a vizitei lui Gorbaciov la Bucureşti este «nevoia urgentă de a restructura relaţiile economice» cu România de vreme ce acestea îi afectează pe toţi membrii CAER”39.

Nicolae Ceauşescu luase măsuri foarte severe privind interzicerea răspândirii în rândul opiniei publice româneşti a ideilor de perestroika şi glasnosti, astfel încât textul complet al discursului lui Mihail S. Gorbaciov de la Plenara din ianuarie 1987 a PCUS nu a fost publicat în România, iar volumul de Opere alese al lui Gorbaciov, oferit spre vânzare publicului românesc în preajma vizitei, conținea discursuri ale secretarului general sovietic de până în noiembrie 1986. „Din ianuarie (1987 - n. n.), Ceauşescu a dedicat cîteva discursuri chestiunii reformei. Argumentele folosite (indirect) împotriva aplicării reformei de tip sovietic la condiţiile din România se întind de la pretenţiile de puritate şi ortodoxie

33 Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 295.34 Ibidem. 35 Ibidem. 36 Ibidem. 37 Ibidem, p. 239.38 Ibidem, p. 240.39 Ibidem.

Page 32: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

32 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

ideologică şi de la pretenţia de a fi oricum mult înainte în privinţa reformei, până la insistenţa pe dreptul fiecărui partid comunist de a-şi alege propriul model de construcţie socialistă, fără vreun amestec din afară”40, consemna Anneli Ute Gabanyi. Totodată, se remarca faptul că sovieticii nu par a fi interesaţi în a-l destabiliza pe Ceauşescu, astfel încât „să ameninţe stabilitatea sistemului comunist în România”41, ceea ce îi va determina pe sovietici să încerce să nu-i ofere lui Ceauşescu „un pretext pentru a amplifica sentimentele naţionale şi chiar antisovietice ale populaţiei”42.

Secretarul general al PCUS a aterizat pe Aeroportul Internaţional din Bucureşti pe 25 mai 1987, într-o zi de luni, fiind primit cu toate onorurile impuse de protocolul unei vizite oficiale, deşi „observatorii au remarcat o «răceală neobişnuită» în felul în care cei doi lideri s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat (de trei ori)”43. Radioteleviziunea română a transmis în direct ceremonia primirii, în timp ce presa sovietică a minimalizat importanţa vizitei. În timp ce Agerpres relata cum tovarăşii sovietici şi români au fost „primiţi cu căldură de către mii de bucureşteni”44 pe când treceau prin Piaţa Victoria, telejurnalul sovietic „Vremia” de la ora 19.00 „a înregistrat în detaliu încercarea eşuată a lui Gorbaciov de a discuta (de fapt, de a monologa) cu românce amuţite de frică şi totuşi incapabile să-şi ascundă grijile şi viaţa grea”45. Radio Moscova în limba română va oferi înregistrarea exactă „a «discuţiei» lui Gorbaciov cu «femeile tăcute» din Bucureşti”46.

În discursul rostit la dineul oferit de şeful statului român, Mihail S. Gorbaciov a insinuat faptul că „modelul românesc” a eşuat şi a respins „în mod clar politica lui Ceauşescu de a urmări cooperarea în interesul României, ignorând în acelaşi timp programul general al URSS”47. Cea de-a doua zi a vizitei a prilejuit deplasarea secretarului general sovietic la Uzina „23 August”, care producea bunuri ce urmau a fi exportate în URSS. „În vreme ce Radio Bucureşti şi Agerpres nu au menţionat nimic despre discuţiile dintre Gorbaciov cu directorii şi muncitorii, televiziunea sovietică l-a arătat pe liderul sovietic insistând pe necesitatea ca România şi URSS să producă şi să comercializeze bunuri de calitate şi criticând exportul acestora doar către Occident pentru a obţine valută forte”48, consemna Anneli Ute Gabanyi. Liderul sovietic a insistat asupra faptului că URSS „vedea relaţia dintre politica economică şi cea socială altfel decât România, care acorda prioritate dezvoltării industriale în detrimentul consumului”49. Analiştii de la Radio Europa Liberă considerau, la finalul vizitei lui Gorbaciov la Bucureşti, că „presiunea sovietică sporită asupra României pentru a-şi îmbunătăţi sistemul socialist şi relaţiile cu aliaţii, în special cu URSS, este primită în continuare cu reţinere de conducerea românească”50 şi, totodată, „combinând în mod subtil presiunea cu răsplata, politica sovietică pare a face un apel mai degrabă la conducerea viitoare decât la cea prezentă a României”51.

Stenograma discuţiilor dintre Erich Honecker şi Nicolae Ceauşescu, din 17 noiembrie 1988, înfăţişează hotărârea celor doi lideri de a respinge perestroika lui Mihail S. Gorbaciov52. Nicoale Ceauşescu

40 Ibidem, p. 241.41 Ibidem, p. 242.42 Ibidem.43 Ibidem.44 Ibidem.45 Ibidem, p. 243.46 Ibidem.47 Ibidem, p. 244.48 Ibidem, p. 245.49 Ibidem.50 Ibidem, p. 237.51 Ibidem.52 „Honecker: Noi întotdeauna am fost pentru o reînnoire (a socialismului – n.n.). În cuvântarea pe care o voi ţine în faţa Comitetului Central, o să afirm: «Noi suntem partidul înnoitorilor». Ceauşescu: Da, şi eu voi spune acelaşi lucru. Honecker: Noţiunea vine de la Lenin. Ceauşescu: O reînnoire pe baza principiilor socialiste. Honecker: Corect, o reînnoire pe baza principiilor socialiste, ceea ce înseamnă, în acelaşi timp, aplicarea materialismului dialectic şi istoric. Deci, ne-am înţeles, putem să considerăm asta drept o afacere încheiată? Ceauşescu: Da” (Apud Simion Gheorghiu, Reformele lui Mihail Sergheevici Gorbaciov şi reacţiile conservatoare în blocul sovietic, în Accentuarea crizei de regim în ţările socialiste..., p. 129).

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 33: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 33

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

va fi decorat, în 1988, cu ordinul „Karl Marx”, cea mai înaltă distincţie a RDG, ca semn al preţuirii liderului est-german pentru aliatul său politic în atitudinea sa anti-perestroika şi anti-Gorbaciov.

Divergenţele româno-sovietice aveau să continue pe tot parcursul perioadei 1988 - 1989, atingând şi problema delimitării frontierei de stat dintre URSS şi România socialistă. În luna martie 1989 s-a desfăşurat cea de-a optsprezecea sesiune a Comisiei mixte româno-sovietice pentru verificarea traseului liniei de frontieră dintre cele două state. La 19 aprilie 1989, MApN şi MAE l-au informat pe şeful statului român despre divergenţele care existau între experţii Româ niei şi cei ai URSS, în privinţa stabilirii graniţei comune în zona Insulei Maican - din Delta Dunării. Preşedintele Nicolae Ceauşescu era informat şi i se solicita acordul ca „la sesiunile urmă toare ale Comisiei mixte, delegaţia ro mână să ac ţi o neze în continuare pentru a evita cedarea oricăror suprafeţe de teritoriu, potrivit Trata tului (de frontieră, semnat de repre zentanţii Ro mâniei şi URSS în anul 1961 - n.n.), care prevede că frontiera trece în sectorul de ape pe mijlocul şenalului na vi gabil principal”53.

La reuniunea de la Bucureşti a Co mi tetului Politic Consultativ al Organiza ţiei Tratatului de la Varşovia (7-8 iulie 1989) s-a evidenţiat, din nou, că Nicolae Ceauşescu nu accepta principiul comenzii militare unice în cadrul Tratatului de la Varșovia. Liderul României socialiste a reiterat propunerile sale din 1988 re fe ritoare la reformarea Tratatului de la Varșovia, respectiv: 1) Comitetul Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia să se ocupe doar de aspectele politice ale alianţei; 2) chestiunile militare să fie dis cu tate în cadrul unui Comitet Militar al Apă rării; 3) să se realizeze reorganizarea unor or ga nis me militare din compunerea Co man damentului Forţelor Armate Uni te. Obiectivul preşedintelui României socialiste era păstrarea Ar matei Române sub comanda sa nemij lo cită, prevalându-se de prevederile Legii nr. 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste Ro mânia în care se specifica: „Este in terzisă acceptarea sau recu noaş terea vreunei acţiuni a unui stat străin sau a oricărei situaţii - indiferent de natura sa, inclusiv capitularea gene rală, ocuparea teritoriului naţio nal - care în timp de pace sau de răz boi ar aduce vreo atingere suveranităţii, in dependenţei naţio nale şi inte grităţii te-ritoriale a Republicii Socialiste România sau care ar slăbi în orice fel capacitatea sa de apărare. Orice ase me nea act de acceptare sau recu noaş tere este nul şi neavenit, ca fiind contrar orânduirii de stat şi intereselor su preme ale naţiunii noastre socialiste”54. Kremlinul a înţeles că poziţia lui Nicolae Ceauşescu era „o încercare de derobare a liderului român faţă de angajamentele pe care România le avea în calitate de membră a OTV”55.

53 Petre Opriş, Divergenţe româno-sovietice privind frontiera de stat dintre cele două ţări, în Jurnalul naţional, 11 noiembrie 2009, http://jurnalul.ro/scinteia/special/divergente-romano-sovietice-privind-frontiera-de-stat-dintre-cele-doua-tari-526811.html.54 Idem, Viziunea lui Nicolae Ceauşescu despre apărarea suveranităţii României în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în Jurnalul naţional, 28 iulie 2009, http://jurnalul.ro/scinteia/special/viziunea-lui-nicolae-ceausescu-despre-apararea-suveranitatii-romaniei-in-cadrul-organizatiei-tratatului-de-la-varsovia-515937.html.55 Ibidem.

*

Page 34: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

34 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Ideea de libertate la români*

Prof. Elena DIACONU

Libertatea... fata morgana a naturii umane, sau mai bine zis, una din ispititoarele ei imagini ce au sedus cu ușurință destinul omului. Criza ontologică l-a mânat pe om, în diferite ispostaze ale istoriei sale, să transforme libertatea, alături de alți termeni-cheie precum: dreptatea, fericirea, morala, etc., dintr-un predicat esențial al vieții într-o întrebare-capcană. Alăturându-se temelor centrale din științele umaniste, libertatea a reprezentat sursa unui îndelungat șir de dezbateri și controverse în rândul comunității științifice. O cercetare atentă asupra istoriei conceptului scoate în evidență, pe lângă setul de credințe și cutume după care s-a guvernat omenirea în diferite epoci și spații culturale, și incapacitatea teoreticienilor de a cădea asupra unui consens.

Nici un autor nu a reușit să epuizeze problematica libertății, să-i cuprindă toate nuanțele și semnificațiile metafizice – fapt ce nu a estompat importanța căutării,

a confruntării realității ontologice. Instalarea diferențelor de opinie în rândul scriitorilor a fost determinată, printre altele, și de implicațiile termenilor „a căuta” și „a fi”. Există autori care pornesc în căutarea libertății, chiar dacă aceasta poate duce la o îndreptare a coordonatelor umane spre dezamăgire și eșec, în cazul în care se dovedește a fi o experiență îndepărtată, greu accesibilă sau doar un simplu deziderat. Important aici este traseul pe care acest eveniment intern, al neliniștii existențiale, al întrebării asupra condiției și limitelor proprii, îl deschide în universul uman – accentul se mută pe cercetarea actului de a fi și nu pe adevărul ultim al ființei umane –, spre deosebire de cei care susțin că au găsit deja tărâmul libertății.

Conștientizarea și readucerea libertății în discuție la nivelul intim al trăirii individuale, încercările de a ajunge la o mai bună înțelegere asupra funcționalității condiției umane – prin clarificarea conceptului – sunt motivate de o dorință însetată a individului de a se cunoaște pe sine. Aspirația omului de a revela chintesența, elementele sui-generis care compun și determină condiția sa este vetustă, iar modelul ales de experimentare a necunoscutului este, de cele mai multe ori, unul alunecos și tragic, dezvălunind fragilitatea şi vulnerabilitatea omului în faţa vieţii : „Omul concret, omul individual cu destinul său propriu are în el virtualităţi, dar acestea nu sunt numai spre bine, nu sunt numai semnul forţei şi puterii; ele sunt însoţite de accident ca formă a fragilităţii, ca vulnerabilitate.”1

Nu de puține ori, în încercarea de a surprinde sensul vieții și de a se descoperi, omul cade în capcana propriilor experiențe pe care le concepe ca fiind trăiri ultime, finite, contradictorii sau anodine, dincolo de ele instalându-se dimensiunea de nepătruns a irealizabilului – fapt ce trădează vulnerabilitatea și contradicțiile interioare cu care se luptă ființa umană. Analizând dimensiunea umană ca spațiu de manifestare al contrariilor, Ion Biberi precizează: „Ființa umană și destinul său alcătuiesc o armonizare de antinomii interioare care-și găsesc explicația în structura de adâncime a individualității. Omul caută să rezolve aceste antinomii într-o unitate vitală, care va rămâne veșnic precară. Oricât de desăvârșită va fi rezolvarea și reconcilierea acestor antagonisme lăuntrice, omul va fi totdeauna hărțuit și contradictoriu.” 2

Din aceste tensiuni interioare, din confruntarea cu sinele se naște criza, căutarea, dar și limita actului de a fi. În esența libertății umane se află panaceul speranței și eliberării de fantasme și constrângeri,

* Fragmentul face parte din volumul cu acelaşi titlu.1 Ecaterina Morar, Injocţiuni paradoxale. Eseuri de antropologie psihologică şi politică, Editura Paideia, Bucureşti, 2005, p. 9.2 Ion Biberi, Individualitate și destin, Fundația Regelui Mihai I, București, 1945, p. 310.

„Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea; ce suntem noi în faţa vârtejului interior care ne consumă până la absurd?”

Emil Cioran – Pe culmile disperării

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 35: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 35

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

dar și originea ororii. Umanitatea este condiționată de propria libertate de a fi. Din acest punct de vedere, se poate afirma că istoria este o mărturie a zbuciumului omului de a purta pe umerii săi povara libertății. Reflectând asupra particularităților libertății omului, Gabriel Liiceanu afirmă: „Primejdia pe care o ascunde în sine libertatea ține de însăși fragilitatea esenței ei, de ușurința cu care ea poate fi pierdută. Această fragilitate a libertății, manifestată în ușurința cu care ea, odată pierdută, se poate răsturna în opusul ei, se vădește cel mai limpede în chiar sfera puterii. Agentul puterii este în pericol de a pierde libertatea, pe care o are deja pe parcursul exersării ei, în vreme ce pacientul puterii, care urmează să o dobândească, o poate pierde pe parcursul căutării ei. Pericolul de a pierde libertatea, odată dobândită, și de a o pierde din vedere, odată căutată, face parte din orice scenariu al puterii. Dar atât pierderea libertății, cât și pierderea ei din vedere nu pot veni decât din partea celui care o are și celui care o caută. Nimeni, în afara lor, nu-i poate lipsi de libertatea avută sau de cea căutată. Spaima de a rămâne sub blestemul comenzii sau sub cel al supunerii este spaima însăși a pierderii puterii.”3

Asemeni destinului individual, destinul unui popor este de cele mai multe ori – atunci când excludem adversitățile exterioare – captiv ca urmare a efectului propriei anestezii, propriei amorțeli istorice. Din această perspectivă, putem defini poporul ca o matcă a istoriei, din interiorul căreia se nasc conștiințe lucide, care asemenea unei făclii luminează calea eliberării de sub imperiul propriilor constrângeri sau ca o materie fecundă nașterii unor conștiințe maladive. Hobbes, Locke, Rousseau, Hegel sau Ortega y Gasset sunt câțiva din gânditorii care și-au manifestat interesul de a decela particularităție masei colective, evoluțiile și involuțiile sale. Analiza fenomenului a condus în rândul unor școli de filosofie la identificarea posibilităţii de a transforma omul colectiv, anonim, golit de intinctul de supraviețuire, și dominat în momentele sale de revoltă de domeniul iraționalului dintr-un subiect irațional într-un subiect rațional. Se pune accent pe educare, conștientizare și valorizare a potențialului uman de a crea un destin istoric eliberator de propriile maladii. Potrivit lui Gabriel Liiceanu: „Maladiile de destin sunt disfuncții ale libertății în sfera posibilului, bazate pe o proastă cunoaștere de sine. Atât ratatul, cât și bovaricul nu știu de ce anume nu sunt în stare. A fi liber înseamnă în fond a fi sigur de tine, de posibilitățile tale. Libertatea nu e altceva decât rezultatul educației în sfera posibilului, dobândirea capacității de a configura și realiza proiecte prin îmbinarea corectă a posibilităților proprii cu posibilul obiectiv”.4

Biografia poporului român relevă, nu doar în notele de subsol, în sensul unor evenimente minore ce nu au avut repercusiuni, un destin aflat sub zodia crizei și putem aminti, dacă ne referim strict la perioada modernă din istoria României, anii 1821, 1848, 1989 ca pagini de istorie cu o însemnătate aparte, în care românii s-au revoltat și s-au luptat pentru libertate, în care românii au trăit actul de a fi în plenitudinea semnificației lui. Atunci când se revoltă, omul își atestă ființarea. Atunci când se revoltă, poporul accede la o anumită treaptă superioară a istoriei. În termenii lui Albert Camus: „Pentru a exista, omul trebuie să se revolte, dar revolta sa trebuie să respecte limita pe care o descoperă în ea însăşi şi în care oamenii, regândindu-se, încep să fiinţeze.”5

3 Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, București, 2007, p. 120.4 Gabriel Liiceanu, Despre limită, , Editura Humanitas, București, 2007, p. 115.5 Albert Camus, Omul revoltat, Bucureşti, RAO, 2002, p. 224.

*

Page 36: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

36 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Eroii martiri în „oraşele martir” ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989*

Dr. Alexandru GRIGORIU

Ceea ce distinge Revoluţia Română din Decembrie 1989 în cadrul mişcărilor revoluţionare ale anului 1989 este preţul plătit pentru înfăptuirea acesteia. Un număr imens de victime şi suferinţe fără margini a constituit jertfa pe care România a depus-o la picioarele idealurilor pe care regimul comunist le-a suprimat pe parcursul a aproape o jumătate de veac. De cele mai multe ori, atunci când se aminteşte de eroii martiri1 ai Revoluţiei din Decembrie 1989, pentru a indica numărul acestora se foloseşte statistica realizată de către Ministerul Sănătăţii, care a indicat în acest sens un număr de 1104 morţi şi 3321 de răniţi. Această cifră prezentată de către Ministerul Sănătăţii nu este unica de acest fel. Astfel, Ioan Maliciuc redă o statistică a aceluiaşi minister Nr. B.M/350/11 10.1991 în care numărul total al decedaților din Decembrie 1989 este de 1207, dintre care 99 neidentificaţi2. Această cifră ar trebui reactualizată ca urmare a

noilor informaţii apărute cu privire la Revoluţie.Subiect major în istoria recentă a României, Revoluţia din Decembrie 1989 a constituit şi continuă

să fie,un câmp de investigaţie, ce a atras deopotrivă atenţia istoricilor , cât şi a celor interesaţi de acest eveniment. În cadrul majorităţii lucrărilor ce au abordat acest eveniment – fie că acestea au un caracter general, fie unul particular – problematica martirilor îşi are locul său aparte.

Metodologie şi critica surselor.Atunci când în cadrul unor lucrări se tratează şi subiectul eroilor martiri, autorii se confruntă

aproape inevitabil cu o problemă de ordin metodologic: care vor fi criteriile după care vor realiza statistica morţilor din timpul Revoluţiei? Cei mai mulţi autori preferă în acest caz să realizeze statistici pornind de la apartenenţa unui erou martir în cadrul unui judeţ. Vom avea, spre exemplu, statistici ce ne vor prezenta eroii martiri din Constanţa3, Brăila4, Arad5 sau Braşov6. Din păcate în aceste cazuri numele municipiului reşedinţă de judeţ este eponim cu cel al judeţului însuşi, iar atunci când nu se face distincţie între acestea două se pot crea confuzii7. În acelaşi timp, optând pentru criteriul originii eroului martir şi nu pentru cel al locului martirajului, cititorul poate fi indus în eroare,la o lectură superficială, cu privire la numărul real al martirilor dintr-un oraş sau judeţ indicat8.

* Fragmentul face parte din volumul Morţii Revoluţiei Române din Decembrie 1989 în statistici1 Acest titlu a fost acordat în baza Legiii nr 42/1990 publicată în „Monitorul oficial al României“ nr. 147 din 19 decembrie 1990 care prevedea la Art. 1 : „Pentru cinstirea şi eternizarea celor care şi-au jertfit viaţa pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989 se instituie titlul de Erou-martir al Revoluţiei române din decembrie 1989”.2 Ioan Maliciuc, Preţul Libertăţii la Constanţa. File de Istorie, Editura Muntenia, Constanţa, 2006, p. 201-202.3 Remus Macovei, La Revoluţie se mai şi moare, nu-i aşa?, Editura Boldaş, Constanţa, 2009, 4 Nicolae Cuşa, Momente ale Revoluţiei din Decembrie 1989 la Constanţa aşa cum au fost, Editura Muntenia, Constanţa, 1995.5 Emil Şimandan, Întrebătorul din Agora. Zece ani de la Revoluţia Română din decembrie ’89 de la Arad, Editura Fundaţiei „Ioan Slavici” Arad, Arad, 1999.6 Marius Petraşcu, Henter Bela, Ioan Ursan, Ionel Milea, Rodica Stânea, Un pas spre libertate: Braşov, Decembrie 1989, Fundaţia „Sfântul Ioan” Braşov.7 Adrian Kali, Primăvara din Decembrie, Editura SAOL, Timişoara, 2011, p. 231. Placa Comemorativă a eroilor din Braşov.8 Ionel Ştefan Alexandru, Revoluţia din Decembrie 1989. Momentul Brăila, Editura „Dunărea”, Brăila 1998, p. 194-195. Emil Şimăndan, Victoria la Arad, Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad, 2009, p. 47-52. Placa Comemorativă a eroilor din Braşov (Ex. Arişanu Petre Ion, născut în Braşov, dar decedat la data de 24 dec. 1989 la Bucureşti). Iosif Zăgrean în lucrarea „Revoluţionari clujeni: mit sau realitate”(Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005, p. 203-204) prezintă un tabel cu: „ Eroii căzuţi la Cluj 21 XII 1989”, în rândul cărora sunt, însă, trecuţi şi martiri din Turda (Berlea Claudiu, Buruiană Valeriu).

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 37: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 37

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Un obstacol în cadrul realizării unei statistici cât mai exacte este dat şi de lipsa informaţiilor complete cu privire la numele unora dintre martiri, sau de situaţia particulară a unora dintre aceştia, ceea ce determină mefienţă din partea autorilor în a introduce nume şi date, astăzi greu de verificat (confirmat/infirmat). O altă dificultate apare atunci când, spre exemplu, o persoană este împuşcată la Târgovişte, însă moare la Bucureşti. Acest caz prezintă dificultăţi din punct de vedere al plasării persoanei respective în cadrul martirilor unuia sau altuia dintre cele două oraşe. Am optat în această situaţie pentru oraşul în care a avut loc incidentul şi nu pentru cel în care a survenit decesul pentru a marca, astfel, mai bine acţiunile în cadrul desfăşurării Revoluţiei.

Tot o situaţie delicată o constituie şi cazul acelor persoane care, fără a deceda în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989, au murit ulterior acestei perioade din cauza rănilor dobândite în timpul Revoluţiei. În acest caz am optat pentru înscrierea acestora în rândul eroilor martiri, pentru a marca astfel deopotrivă sacrificiul şi represiunea.

O situaţie specială apare atunci când se abordează problema oraşelor martir şi a victimelor din acestea. La o primă vedere, vor exista neconcordanţe între numărul prezent în statistica Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi, spre exemplu, informaţiile prezente în legile de acordare a titlului de oraş martir unui anumit municipiu din ţară. Astfel, în cazul oraşului Craiova în cuprinsul Expunerii de motive9sunt enumerate 30 de persoane decedate în cadrul Listei eroilor martiri ai Revoluţiei din Decembrie 1989, de la Craiova. Deşi în expunere se preciza că doar 19 dintre aceştia au murit în raza municipiului, iar 11 în afara localităţii, în lista de la final nu se face precizarea conform căreia cei 30 de morţi sunt de fapt fii ai judeţului Dolj, morţi în timpul Revoluţiei – fie în judeţul Dolj, fie în afara acestuia. Conform unei analize mai amănunţite cu privire la oraşul Craiova în timpul Revoluţiei se va constata că pe teritoriul municipiului s-au înregistrat doar un număr de 15 victime, alte 4 victime murind în raza municipiului10. Aceasta explică de ce oraşul Craiova este prezent în studiile recente dedicate acestui subiect cu 19 eroi martiri11.

O situaţie similară se regăseşte şi în cazul oraşului Brăila. Aici, Ionel Şt. Alexandru, unul dintre autorii ce s-au ocupat de subiectul Revoluţiei în judeţul Brăila, oferă informaţii cu privire la martirii brăileni, fără a preciza dacă decesul acestora a survenit în municipiul Brăila sau în judeţul eponim12. De asemenea, nici în cadrul primei Expuneri13 de motive pentru Legea declarării oraşului Constanta drept oraş martir, problematica persoanelor decedate nu este tratată fără echivoc. Nici aici numărul persoanelor decedate exclusiv în municipiul Constanţa nu ne este dat. Se aminteşte doar de existenţa studiului realizat de Remus Macovei din care ar rezulta un număr de 30 de victime exclusiv în oraşul Constanţa. Cu toate acestea, doar un număr de 19 decese au avut loc pe raza municipiului. Ulterior, o nouă tentativă de a înscrie municipiul Constanţa în rândul „oraşelor martir”, de data aceasta reuşită, va aduce o uşoară modificare cifrei eroilor din Constanţa, aceasta atingând acum un număr de 32 de morţi14. Studii anterioare15 amintesc doar 12 victime, astfel că actualizarea informaţiei devine extrem de importantă. În aceeaşi categorie – oraş egal eponim judeţ – se află şi oraşul Braşov. Astfel, Agache I. Sabin Fănică, rănit la intrarea în Râşnov şi decedat în Zărneşti, se regăseşte pe piatra funerară dedicată eroilor din Braşov – fără a se specifica dacă avem de a face cu oraşul sau judeţul cu acest nume.

În cazul Caransebeşului în Expunerea de motive16 se amintesc numele a patru eroi martiri, moartea ultimului survenind în anul 1996, motiv pentru care Caransebeşul este prezent în textele de specialitate 9 Expunere de motive a Proiectului de Lege Privind Declararea Municipiului Craiova „Oraş Martir”, la httpwww.cdep.roproiecte2011200306em342.pdf. Accesat 13-09-2012.10 Astfel, Albu Marin moare în Bucureşti la 7 ian. 1990, Dragu Simion – moare la Româneşti, Hulă Marian Mircea– la Bucureşti, iar Orăşanu Virgil va deceda în localitatea Făcăi.11 În cadrul Şcolii de Vară „Revoluţia Română din Decembrie 1989”, Comorova, 3-7 septembrie 2012, în studiul – fără titlu – realizat de Mirea Costinel Venus sunt menţionate 19 persoane decedate în Craiova în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989.12 Ionel Ştefan Alexandru, op.cit., p. 194-195.13 Expunere de motive la httpwww.cdep.roproiecte2011400208em581.pdf. Accesat la 22-09-2012.14 Expunere de motive la httpwww.cdep.roproiecte2002300508em358.pdf. Accesat la 22-09-2012.15 Nicolae Cuşa, op. cit., p. 89-90.16 Expunere de motive la httpwww.cdep.roproiecte2011600709em931.pdf. Accesat la 13-09-2012.

Page 38: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

38 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

TOAMNA EDITORIALĂ

cu doar trei martiri. Ţinând cont de toate aceste aspecte, am decis a prezenta cu stricteţe doar acele victime, care au murit doar în oraşul martir, pentru a conferi în acest mod acurateţe datelor prezentate.

Principalul instrument de lucru ce a stat la baza realizării statisticii l-a reprezentat lucrarea Dicţionar General al Revoluţiei Române din Decembrie 198917. Conform datelor prezente în această lucrare, în timpul Revoluţiei în oraşele martir au fost martirizate 1167 de persoane. Există între conţinutul Dicţionarului

şi ale altor cărţi dedicate subiectului Revoluţiei din Decembrie 1989 un număr de inadvertenţe ce ţin fie de ortografierea unor nume de persoane, a datelor la care a survenit decesul unora dintre acestea, fie de lipsa, respectiv surplusul, de informaţii din cuprinsul acestora. Diferenţele sunt de cele mai multe ori rezultatul direct al metodologiei aplicate de autori atunci când au abordat subiectul realizării unor statistici cu privire la eroii martiri ai Revoluţiei. Regăsim, totodată, în cuprinsul Dicţionarului un număr de persoane despre care lucrarea oferă o imagine informaţională incompletă (nu există data exactă a decesului, a naşterii, domiciliului, ocupaţiei etc.) şi despre care nu aflăm nimic din alte surse. De asemenea, în cadrul Dicţionarului vom întâlni nume şi persoane de eroi martiri cărora lucrarea le atribuie drept „sursă” doar numele unuia dintre autori. Dacă, în anumite cazuri, putem regăsi informaţia prezentă în Dicţionar şi în alte surse18, în altele acest fapt nu se mai repetă, în special atunci când în lucrare nu se precizează sursa/autorul informaţiei.

În cazul oraşului Timişoara, Dicţionarul… înregistrează un număr de 122 de morţi. Dintre aceştia unui număr de patru persoane nu li s-a putut stabili cu exactitate data decesului. În plus faţă de alte surse19Dicţionarul prezintă un număr de 22 de persoane decedate în timpul Revoluţiei, persoane ce se regăsesc, însă, în mediul online – în cadrul statisticilor existente pe două site-uri20 –, precum şi în lucrarea realizată de Cicerone Ioniţoiu21.

Unora dintre decedaţii din timpul Revoluţiei le este contestată calitatea de erou martir. În cazul Timişoarei, rechizitoriul este elaborat de M. Mioc22. Argumentaţia sa poate fi clasificată în două categorii. Prima face referire la împrejurarea în care respectiva persoană a decedat (unele dintre acestea au murit în urma unor accidente), iar cea de a doua se fundamentează pe demonstraţia inexistenții reale a presupusei persoane, sau pe a inadvertenţelor ce o însoţesc23. Unui număr de şase persoane le este contestată astfel – de către Mioc – existenţa reală în categoria victimelor din decembrie ’89. Evidenţiez că acest studiu nu îşi propune, însă, să realizeze tipologii ale persoanelor decedate în timpul Revoluţiei.

Într-o lume în care spaţiul virtual ocupă poziţii din ce în ce mai mari atunci când se abordează domeniul informării, Revoluţia din Decembrie 1989 nu putea să facă notă discordantă şi să rămână în afara acestui mediu de informare. Iar printre multitudinea de informaţii dedicate acesteia se regăsesc şi cele ce

17 Gheorghe Sbârnă, Valentin Marin, Dicţionar General al Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Editura Militară, Bucureşti, 2010.18 Căciulescu Horia prezent în Dicţionar la p. 196 şi având drept „sursă” numele lui Valentin Marin, poate fi reîntâlnit şi în: Romulus Cristea, Revoluția română. Mărturii și documente, Editura „România pur și simplu”, București 2007, pag. 96.19 Statistici şi comentarii asupra eroilor martiri de la Timişoara găsim în lucrări precum: Adrian Kali, Primăvara din Decembrie, Editura SAOL, Timişoara, 2011; Adrian Kali, Alexandru Rif, Decembrie Însângerat, Timişoara, 2008; Alexandru Oşca coordonator, Revoluţia Română în Banat, Editura Sitech, Craiova, 2009; Marius Mioc, Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional, Mitul agenturilor Străine Mitul Securităţii atotputernice, Editura Marineasa, Timişoara, 2005.20 http://m.ziuanews.ro/stiri/22-de-ani-de-la-moartea-tinerilor-revolutionari-romani; http://romania1989.com/Martiri.asp. Accesat 30-08-2012.21 Cicerone Ioniţoiu, Album al eroilor decembrie 1989, Sibiu, 1998.22 Marius Mioc, op.cit, p. 118-121.23 Ibidem.

Page 39: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 39

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

se axează pe tratarea subiectului eroilor martiri. Informaţii despre aceştia pot fi consultate şi se găsesc pe site-ul Ziua News ( http://m.ziuanews.ro/stiri/22-de-ani-de-la-moartea-tinerilor-revolutionari-romani), sau la adresa de internet (http://romania1989.com/Martiri.asp), unde pot fi consultate numele a 1206 morți în timpul Revoluţiei. Unii autori de texte din spaţiul virtual, ce tratează subiectul Revoluţiei, dau drept număr al victimelor decedate în timpul acesteia cifra de 1600 de morţi24, fără însă a face precizări cu privire la modul în care s-a ajuns la o astfel de cifră şi fără a indica numele eroilor martir. Iar altele preiau informaţia din alte surse pentru popularizarea acesteia, doar cu menționarea surselor25. Un alt site dedicat Revoluţiei din Decembrie 1989 şi care, la rândul său, tratează subiectul martirilor Revoluţiei, este Portalul Revoluţiei26. De remarcat că în cazul acestuia din urmă criteriul de realizare al statisticii şi al categoriilor prezentate, respectiv o repartizare a martirilor pe judeţe, se fundamentează pe criteriul locului de naştere a eroului martir şi nu pe cea a locului martirajului. Site-ul nu oferă o imagine completă asupra numărului de victime din timpul Revoluţiei şi, cu excepţia Bucureştiului, autorii au ales judeţul drept unitatea administrativă prin care s-a realizat prezentarea eroilor. În cadrul celorlalte site-uri enunţate mai sus nu se realizează nici un fel de catalogare a martirilor. Acestea doar enumeră numele celor decedaţi sau prezintă simplu cifra. De remarcat faptul că numele prezente în aceste statistici se regăsesc şi în cadrul Dicţionarului. Cu toate acestea, acurateţea datelor oferite este îndoielnică. Site-ul http://romania1989.com/Martiri.asp, indică greşit locul decesului a peste 10 persoane, ortografiază greşit numele unor persoane, creând astfel chiar schimbare de gen27 şi furnizează nume de persoane eroi martiri care nu îşi au corespondenţa în alte lucrări28.

Se cunoaşte faptul că primii eroii ai Revoluţiei din Decembrie 1989, cei de la Timișoara, apoi cei de la Bucureşti din noaptea de 21-22 decembrie, au fost rezultatul direct al acţiunii forţelor de represiune ale regimului comunist român, condus de Nicolae Ceauşescu şi la ordinul expres al acestuia29. Accidente extrem de grave, precum cel din Bucureşti din după amiaza zilei din 21 decembrie 1989, în urma căruia şi-au pierdut viaţa şapte persoane30, nu edulcorează, ci agravează, decizia luată de Nicolae Ceauşescu de reprimare a „huliganilor”.

Una dintre cele mai importante probleme ale istoriografiei ce priveşte Revoluţia din decembrie 1989 din România se referă la autorii victimelor (a se citi morţilor) Revoluţiei. Aceştia au fost catalogaţi în patru categorii31: 1) agenţi străini; 2) susţinători fanatici ai lui Nicolae Ceauşescu; 3) luptători civili şi militari care au apărat Revoluţia; şi 4) ofiţeri de rezervă ai miliţiei şi securităţii reactivaţi în acele momente.

Atunci când se abordează problema morţilor Revoluţiei din decembrie 1989 cea mai cunoscută întrebare care apare este încă: Cine a tras în noi după 22? Cel mai probabil această întrebare se află în legătură directă cu fenomenul teroriştilor. Deşi au existat şi situaţii în care teroriştii responsabili pentru o parte din victimele Revoluţiei au fost identificaţi şi prinşi32, pentru ca ulterior majoritatea dintre ei să fie eliberaţi, niciunul dintre aceştia nu a fost acuzat direct de acte de terorism33 şi, astfel, făcut responsabil pentru crimele comise. Cu toate că această problemă rămâne în toată complexitatea ei una din rănile

24 Informaţie la adresa http://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/12/triunghiul-exilatilor-1989-de-ce-trebuie-aparat-secretul-revolutiei-poeme-de-azi-de-ruxandra-anton-si-virgil-costiuc/. Accesat 23-09-2012.25 http://www.substele.ro/pentruei/mortii.html. Accesat la 22-08-2012.26 http://www.portalulrevolutiei.ro/index.php?menu=1. Accesat 12-05-2012.27 Lupaşcu Nicolae Aurelia devine Lupaşcu Aurel, cf. http://romania1989.com/Martiri.asp28 Fără ca acesta să fie un criteriu prin care se neagă automat corectitudinea şi veridicitatea întregii informaţii, acest aspect, coroborat cu alte minusuri ale datelor prezentate pe site, creează reticenţă faţă de informaţia prezentată.29 Ion Bucur, Cartea Represiunii, Editura IRRD, Bucureşti, 2012.30 Ibidem, p. 144.31 Brenciu Mircea, Revoluţia Luminii, Editura Societăţii Ziariştilor şi Oamenilor de Cultură „Cincinat Pavelescu”, Braşov, 2004, p. 141-142.32 Mihai Babiţchi, Revoltă în labirint. Decembrie ’89, Editura Altip, Alba Iulia, 2009, p. 183-185, 209-212; Ioan Dan, op.cit., p. 219 consideră îndreptăţită afirmaţia conform căreia, la Braşov, vinovată de actele de terorism din oraş a fost Securitatea.33 Mihai Babiţchi, op. cit., p. 211. Autorul menţionează că a existat un număr de 1420 de persoane suspecte de acte de terorism: 820 de militari, 580 de civili şi doar 25 de străini.

Page 40: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

40 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

deschise ale Revoluţiei din decembrie 1989, totuşi, ea nu acaparează în sine decât o parte a răspunsului întrebării enunţate mai sus.

Multe din victimele Revoluţiei din decembrie 1989 au autori neidentificaţi. Împuşcaţi în organele vitale, în special inimă şi creier34, aceştia au fost în cea mai mare parte ucişi de către terorişti. Există, însă, pentru ceilalţi morţi ai Revoluţiei de după 22 decembrie date care, dacă nu explică, atunci măcar prezintă contextele şi persoanele ce au fost parte la acestea.

Constanţa este unul din oraşele martir ce au beneficiat de studii care au evidențiat faptul că niciuna din victimele Revoluţiei de aici nu a fost rezultatul acţiunii teroriştilor35. Responsabilitatea pentru producerea unui număr atât de mare de victime a fost, în cazul Constanţei, clasificat în două categorii. Prima categorie vizează responsabilitatea la „nivel central”, aici fiind incluse: 1) – televiziunea, ca loc al lansării unor mesaje menite să inducă populaţiei ideea existenţei unui pericol iminent (securişti, securisto-terorişti) ce atenta la schimbările în curs şi să determine mobilizarea acesteia, împreună cu armata pentru a lupta împotriva acestui pericol şi 2) – conducerea armatei, total devotată noii conduceri politice şi directivelor acesteia36. A doua categorieare responsabilitatea victimelor la nivelul judeţului Constanţa, iar cauzele ce au condus la apariţia unor circumstanțe ce s-au soldat cu victime în acest judeţ au fost:

1 - lipsa colaborării între noua conducere şi forţele armate a dus la crearea de structuri paralele, care au acţionat independent una faţă de cealaltă, creând o stare de haos generalizată ce va conduce la numeroase incidente care se vor solda cu victime;

2 - informaţiile cu privire la diferite acţiuni ale „teroriştilor” au condus la măsuri în urma cărora şi-au pierdut viaţa numeroase persoane atât la Constanţa, cât şi în alte zone în care au existat contexte similare;

3 - pe aeroportul Mihail Kogălniceanu , Comandamentul Marinei Militare este anunţat că va primi o trupă de grăniceri, iar de la Comandamentul Aviaţiei Militare se ordonă arestarea grănicerilor, în timp ce de la Marele Stat Major se ordonă introducerea acesteia în dispozitiv. Este doar unul dintre exemple;

4 - înarmarea civililor prin încălcarea regulamentelor militare, părăsirea posturilor de către ofiţeri, starea de ebrietate a unor comandanţi au stat şi ele, la rândul lor, la baza unor evenimente ce se vor solda cu numeroase victime37.

La Constanţa s-a murit ca urmare a unui întreg complex de factori. În zona Gării şi Autogării de călători Sud, lipsa coordonării acţiunilor şi confundarea de către elevii IMM a scafandrilor de la UM 02145 cu teroriştii va conduce la un schimb de focuri între cele două părţi, ce se va solda cu moartea a patru persoane. Pe bulevardul 1 Mai alte două persoane vor muri ca urmare a suspiciunii subunităţi UM 02145, condusă de cp. R3. Petru Aron, ce a deschis focul asupra unei maşini. În urma acestui incident a rezultat moartea cpt. Dumitrescu Doru şi a lui Creţu Vasile. Pe Bulevardul Filimon Sârbu, Doga Cosmin va fi omorât de gloanţele trase de un filtru de militari ai U.M. 02192, ca urmare a nerespectării unei somaţii de către conducătorul autoturismului în care se afla. Din cauza unor confuzii îşi va pierde viaţa şi Bercu Gheorghe, iar Tuluş Samir şi Huzumeanu Emanoil Victor vor muri pentru că nu au auzit, respectiv nu au răspuns, unor somaţii, determinându-i astfel pe soldaţi să îi împuşte38. Refuzul de a răspunde somaţiilor a condus la alte situaţii tragice, cum sunt cele în care au murit Şercăianu Ion39, Doga Cosmin, Capac

34 Astfel de cazuri se regăsesc în lucrări precum: Ioan Dan în lucrarea, Terorişti din ’89, Editura Lucman, Bucureşti, 2012, p. 42-43(autorul menţionează că în urma investigaţiilor s-a stabilit că 35% din victimele din oraşul Timişoara de până în 25 decembrie au fost ucise cu un singur glonţ ochit în cap, iar 30% cu un singur glonţ în torace); Gheorghe Sbârnă, Valentin Marin, Dicţionar General al Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Editura Militară, Bucureşti, 2010; Emil Şimăndan, Victorie la Arad, Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad, 2009, Valentin Marin în cadrul lucrării: Martirii Revoluţiei în date statistice, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2010, p. 23, identifică 108 cazuri de persoane împuşcate în inimă.35 Remus Macovei, op.cit., p. 86.36 Ibidem, p. 70-72.37 Ibidem, p. 75. 38 Ibidem, p. 52-61.39 Nicolae Cuşa, Momente ale Revoluţiei din Decembrie 1989 la Constanţa aşa cum a fost, Editura Muntenia, p. 56-56.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 41: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 41

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Nicolae40. Cele mai multe cazuri care au condus la decese în rândul participanţilor la Revoluţie au fost determinate de confuzii. Identificarea eronată drept terorişti a unor persoane a dus la omorârea acestora, cum a fost cazul maistrului militar Stan Dumitru, a civilului Bercu Gheorghe, sau a maistrului militar principal Dumitru Stan.

Confuzia a stat la baza multor tragedii nu doar în Constanţa, ci şi în alte oraşe din ţară. La Brăila, Naghy Samuel a murit după ce un soldat a tras spre direcţia unde se afla acesta ca urmare a unei suspiciuni declanşate de zgomotele recepţionate de soldat41. Tot la Brăila, şi nu doar aici, s-a murit şi ca urmare a nerespectării de către soldaţi a celor mai elementare prevederi din regulamentele militare. Astfel, fără a primi nici un ordin, soldaţii comandaţi de maiorul Simion vor deschide focul asupra maiorului Dumitru Milea, provocându-i decesul42. Tot ca urmare a lipsei de reacţie faţă de somaţia gărzilor din filtrele realizate de soldaţi îşi va pierde viaţa la Brăila şi Gh. Gheorghe43. Tot soldaţii sunt responsabili şi de moartea procurorului Ichim Costică şi a soţilor Dumitru şi Georgeta Copaciu. Cei dintâi au declanşat foc asupra maşinii în care se afla procurorul în momentul în care acesta a aprins farurile maşinii44.

Una dintre cauzele cele mai des întâlnite care au condus la victime este reprezentată de lipsa coordonării între diferitele grupuri ce acţionau pentru victoria Revoluţiei. Această lipsă de coordonare trebuie înţeleasă– nu de puţine ori – şi în cheia lipsei de pregătire a cadrelor militare, sub toate aspectele acesteia. La Brăila şi-au pierdut viaţa în cazul „echipei morţii” Piroşcă Răducanu şi Donose Nicolae, iar singurul ofiţer de securitate din Brăila, mort în timpul Revoluţiei, Balaban Gheorghe, a decedat fiind împuşcat de un soldat din motivul că acesta coborâse din maşină cu arma din dotare în mâini45. Sofalvi Gabor, Antal Eugen, Szabo Anton, Lorincz Raimond şi Ştubei Costică au murit ca urmare a unei confuzii – aceştia vorbind limba maghiară au fost confundaţii cu teroriştii –, cât şi ca urmare a lipsei respectării regulamentelor militare, care aplicate ar fi putut împiedica acest eveniment funest46. 40 Ioan Maliciuc, Preţul libertăţii la Constanţa File de istorie, Editura Muntenia, Constanţa, 2006, p. 206.41 Ionel Ştefan Alexandru, Revoluţia din Decembrie 1989 Momentul Brăila, Editura Dunărea, Brăila, 1998, p. 46.42 Ibidem, p. 47.43 Ibidem, p. 50.44 Ibidem, p. 51.45 Ibidem, p. 63.46 Ibidem, p. 77-78.

Page 42: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

42 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Aceste cauze nu sunt circumscrise strict celor două oraşe – Brăila şi Constanţa. Primul martir al Aradului, Safaleru Andrei, va muri ca urmare a rănilor provocate de gloanţele

venite de la nişte soldaţi ce nu fuseseră înştiinţaţi despre misiunea la care acesta lua parte47. Tot la Arad, de data aceasta ca urmare a unei confuzii, va muri şi Duma Pavel, acesta fiind împuşcat dintr-un TAB al U.M 01191, ca urmare a faptului că ABI-ul în care se afla a fost identificat ca transportând terorişti48.

Au existat în timpul Revoluţiei şi evenimente nefericite în urma căror unii oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a unor accidente. La Brăila, de exemplu, Roadevin Cristache şi-a pierdut viaţa ca urmare a descărcării accidentale a armei soldatului care îl escorta49, iar la Constanţa, în cadrul întreprinderii C.E.T., soldatul Chiosa Marian Aurel va muri ca urmare a manevrării imprudente de către colegul său a unei puşti cu lunetă50.

În toate aceste cazuri confuzia a fost doar unul din factorii care au determinat apariţia unor evenimente tragice. Doar ea singură (confuzia) nu ar fi putut genera atâtea situaţii nefericite. Aproape întotdeauna aceasta a fost însoţită de incompetenţa, deruta, frica, iresponsabilitatea, excesul de zel etc. al celor care ar fi trebuit să gestioneze la un moment dat contextul – cei drept revoluţionar al momentului.

În timpul Revoluţiei au murit oameni şi ca urmare a lipsei îngrijirii medicale. Cauzele unor asemenea stări de fapt sunt şi ele multiple. Dacă iniţial unele cadre medicale au refuzat, împotriva eticii medicale, să acorde asistenţă medicală pacienţilor din raţiuni de frică sau ca urmare a etichetei atribuite pacientului (uneltitorul împotriva sistemului socialist)51, mai târziu tot o parte a cadrelor medicale se va face vinovată de moartea altor persoane, ca urmare a unor supoziţii în urma cărora anumitor pacienţi le-au fost interzise intervenţiile de specialitate ca o consecinţă a faptului că pacienţii respectivi au fost confundaţi cu teroriştii52.

Cuantificarea exactă a numărului decedaţilor din timpul Revoluţiei reprezintă încă un subiect deschis. Complexitatea evenimentelor din timpul Revoluţiei face extrem de dificilă realizarea unei statistici exacte a morţilor Revoluţiei. Studiile dedicate Revoluţiei din Decembrie 1989 conţin date diferite cu privire la acest subiect. Numai Brașovul, singur, „beneficiază” de cifre ce variază între 69 şi 13253 de eroi-martiri. Exisă, însă, suficiente informaţii pentru a realiza o statistică a datelor certe în legătură cu morţii Revoluţiei. Din păcate, aceasta statistică nu va putea reda o imagine completă asupra fenomenului martirajului Revoluţiei din Decembrie 1989.

Tabelele existente până în prezent cu eroii Revoluţiei din oraşele martir au fost realizate prin metoda comparaţiei. Sursele de informaţii sunt prezentate comparativ în tabele care reliefează diferenţele şi similitudinile dintre acestea. Datele aflate în divergenţă în aceste tabele, sau cele ce nu îşi au corespondenţă, vor continua a fi analizate. Au fost, de asemenea, semnalate diferenţele de ortografie existente între diferitele surse ce abordează subiectul morţilor Revoluţiei.

A reieşit în urma analizei realizate prin metoda comparativă – incluzând statisticile prezente în spaţiul virtual (care confirmă aproape integral informaţia cuprinsă în Dicţionarul General al Revoluţiei Române din decembrie 1989) – următoarea situaţie statistică54:

47 Emil Şimăndan, Victorie la Arad, Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad, 2009, p. 48. 48 Ibidem, p. 51.49 Ibidem, p. 76.50 Remus Macovei, op.cit, p. 60.51 Cazul medicilor din cadrul Spitalului Militar Timişoara, care i-au refuzat asistenţa medicală lui Miroslav Todorov, fapt ce a condus la moartea acestuia.52 Ionel Ştefan Alexandru, Revoluţia din Decembrie 1989 Momentul Brăila, Editura Dunărea, Brăila, 1998, p. 78.53 Mircea Brenciu, op.cit., p. 123.54 Precizez că în cadrul Dicţionarului… există date care nu se regăsesc în alte surse de informare văzute până acum.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 43: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 43

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Oraş Martir 17-22 dec. 22-25 dec. după 25dec. Fără dată exactă Nr. Martiri total

Alba Iulia 0 4 0 0 4Arad 0 20 0 0 20Braşov 0 61 7 7 75Brăila 0 30 11 1 42Bucureşti 86 467 70 41 644Buzău 0 24 1 0 25Caransebeş 1 1 1 0 3Cluj-Napoca 26 3 0 3 32Constanţa 0 14 2 3 19Craiova 0 14 1 0 15Cugir 0 6 1 0 7Hunedoara 1 5 0 0 6Lugoj 3 0 0 0 3Reşiţa 1 19 1 1 22Sibiu 60 17 8 5 90Târgovişte 0 7 2 1 10Târgu-Mureş 6 1 0 1 7Timişoara 88 22 8 4 122Total 272 715 113 67 1166

Rămân încă în suspensie şi informaţiile în legătură cu acele persoane care nu îşi găsesc echivalentul în nicio altă sursă de informaţii. Spre exemplu:

BraşovBalint AndreiSomşag MarinVinerian SorinIvan Ştefan DanielBrăilaSochirleanu MihăiţăCluj-NapocaVergică IoanPrin eliminarea, însă, a datelor din spațiul virtual deja apare o mare problemă în privința tabelelor

întocmite pe baza Dicţionarului. Doar în cazul Timișoarei există un număr de 22 de persoane fără corespondent în altele statistici, exceptându-le pe cele din mediul online.

Şi mai interesant este faptul că Dicţionarul înregistrează peste 120 de persoane decedate în oraşul Timişoara, în condiţiile în care în lucrarea domnului Valentin Marin, Timişoara este atestată ca având 126 de morţi dintre care – surpriză ! – 27 în „ alte localităţi din judeţul Timiş”55.

Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că unii autori au tratat separat cazurile de suicid56. Simpla prezenţă a unor astfel de cazuri crează dificultăţi cu privire la înglobarea acestora în cadrul general al victimelor Revoluţiei.

Există, se pare, şi cazuri în care numele unor persoane decedate în timpul Revoluţiei nu au fost înregistrate în statistici ca urmare a faptului că persoanele respective nu făceau parte din categoria eroilor martiri, a sinucigașilor sau a celor a căror moarte a survenit accidental. Astfel, la Buzău, Alexandru Sceriba nu a fost trecut în rândul victimelor din cauza activităţii controversate a acestuia în timpul evenimentelor57.55 Valentin Marin, Martirii Revoluţiei în date statistice, Editura IRRD, Bucureşti, 2010, p. 50.56 Marius Mioc, op. cit., p. 116.57 http://adevarul.ro/locale/buzau/eroii-buzaului-gloantele-revolutiei-atins-ingeri-demoni-1_50abe7097c42d5a663821c01/index.html.

*

Page 44: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

44 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

O tragedie RomâneascăAnul 1989*

Claudiu IORDACHE

O nouă carte despre tot mai îndepărtata Revoluție Română este, în simbol, o restituire! O carte despre fapte de bravură, despre lupta eroilor anonimi, despre victime nevinovate, despre

represiunea primitivă, despre fuga lașă a conducătorilor PCR din fața mulțimilor revoltate, despre dovezile înfruntărilor, despre sângele ce a îmbrăcat în acele zile caldarâmurile României, despre crucile de lemn, despre gura de canal în care a fost aruncată cenușa martirilor, despre voința românilor porniți, cu orice preț, în căutarea libertății pierdute, despre zilele gloriei unui popor fără prea multe sărbători ale trecutului. O carte despre Revoluția Română, despre România înlăcrimată, care a învățat să surâdă este mai mult decât o simplă restituire, este o ofrandă adusă curajului și eroismului celor mulți, căci trupele lui Ceaușescu nu au fugit în fața tancurilor armatei revoltate, ori a trupelor Securității, ci înaintea pieptului gol, acoperit cu steagul tricolor, care s-a apropiat de bârlogul lor! O carte dedicată românilor care au făcut Revoluția și urmașilor lor. O carte care să depună mărturie, care să amintească, care să poată răspunde încercărilor de a nega una dintre cele mai mari fapte de istorie ale poporului român, din veacul abia trecut. Istoria Revoluției Române este încă, la 22 de ani de la faptele ei, o operă neîncheiată. Din păcate, ea încă nu a convins conștiința șovăitoare, defetistă, lașă, părtinitoare, complice, ambiguă a celor îndrituiți să îi descrie filele de istorie.

IRRD pune la dispoziția cititorului român, prin această carte dedicată noilor generații, dovezile incontestabile ale Revoluției: primele manifeste, mulțimile uriașe ieșite în stradă, balcoanele, cimitirele răscolite, porțile penitenciarelor, tancurile înghesuite pe străzile orașelor României, chipurile bestiale ale celor ce au dat ordin să se tragă, ca și ale celor ce au executat ordinele scelerate, precum și mărturii ale celor arestați, închiși, umiliți, schingiuiți, ale căror nume astăzi, din păcate, au fost nemeritat uitate!

Trăim vremuri strâmbe. „Învinșii” Revoluției au luat puterea în stat. Revoluția este ignorată, istoria ei este măsluită, mistificată, profitorii proliferează, încurajați să compromită ideea de revoluție, clasa politică preferă ca acel glorios decembrie 1989, din nou, să fie uitat! Impostura inundă analele zilelor Revoluției. Expresia: „puțini am fost mulți am rămas” a devenit o realitate! Familiile martirilor au fost abandonate, luptătorii Revoluției sunt luați în derâdere. Se așteaptă, cu cinism, ieșirea lor din viață și din istorie.

E tot ce mai merită de la patria lor: ingratitudine și uitare! Lor, acestor anonimi, în primul rând, ai Revoluției, le este dedicată această carte, celor peste o mie și o sută patru

TOAMNA EDITORIALĂ

* Fragmentul face parte din volumul Revoluţia Română pe înţelesul tuturor româniloc. Manual cetăţenesc

Page 45: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 45

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

morți, miilor de răniți, arestați, mutilaților și familiilor îndoliate. Celor care au binemeritat de la patrie! Vor sosi vremuri în care adevărurile Revoluției vor fi spuse fără teamă, când puterea actualilor opresori ai acestor adevăruri se va risipi ca un vis urât, când se va putea spune cu un ton frust: părinții noștri au fost la Revoluție! Dar până atunci trebuie să perseverăm să amintim, să dovedim, nouă și străinătății, că Revoluția a fost doar fapta celor care și-au dorit libertatea cu prețul vieții!

Cât încă nu reușește, Revoluția este doar a celor care o fac. După victorie ea devine a tuturor! Din păcate, Revoluția Română a rămas doar povara unei conștiințe publice nesigure, manipulate și infectate! O revoluție nu înseamnă doar schimbarea violentă a trecutului, ci și provocarea unui altfel de viitor. Pentru a supraviețui, România a avut nevoie de o Revoluție. Dar nu e singura condiție a pătrunderii drepte, curajoase și legitime într-un altfel de viitor. O a doua condiție este ca libertatea obținută cu sacrificii să nu fie abandonată; ca această țară să nu mai fie nicicând abandonată oligarhiilor, autoritarismului și dictaturii, ca România viitoare să devină o patrie a românilor demni și liberi! Noi, cei care am trăit clipele de plumb ale Revoluției, poate că nu vom mai trăi până atunci. Dar copii noștri, fiii și fiicele noastre, cu siguranță.

Spre ei se îndreaptă gândurile noastre. Și ei vor merita să se mândrească la fiecare capăt de an, între 16 și 22 decembrie, cu faptele părinților lor. Care nu au fost zeci, care nu au fost sute, care au fost sute și sute de mii... Și poate că, astfel ,și istoria noastră se va simți într-o zi vindecată și împăcată.

Exprimăm aici toate aceste gânduri ca pe un testament depus în inima celor care sunt și vor veni după noi. Aceștia au fost, aceștia sunt încă... Și vor fi tot mai rari, tot mai puțini, tot mai firavi pe acest pământ. Dar în umila biografie a fiecăruia dintre noi va străluci, nepieritoare, flacăra Revoluției, flacăra nestinsă ce va veghea, peste veacuri, ca un mare semn al destinului, deasupra neamului românesc!

*

Page 46: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

46 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Cum a fost posibil comunismul în România?*

Dr. Adrian MAJURU

Despre triumful marxismului în Europa de Est şi cucerirea României de comunism au apărut tone de cărţi1, dar nu ştim nimic despre natura umană care a prilejuit, favorizat, cultivat şi tânjeşte, încă,după învârtiţii istoriei, care au reuşit prin ideologia comunistă să trăiască pe spezele unui popor naiv şi manipulabil din cauza ignoranţei.

Unde s-a aflat uriaşul rezervor istoric care a hrănit regimul comunist? Care au fost faliile pe care istoria milenară a acestei părţi de lume nu a reuşit să le armonizeze cu relieful apropiat? Începutul comunismului se află ascuns în devălmăşia valahă medievală şi în continuitatea foarte dârză a constrângerilor absurde, până târziu în timpurile moderne.

În timp ce ţăranul occidental fie se profesionaliza într-o meserie preurbană, fie îşi încropea o fermă prin asociere sau unic proprietar, ţăranul valah, la mijlocul

secolului al XIX-lea se îngropa de viu la un metru în pământ şi respira printr-un beţigaş cu măduva scoasă, în plină iarnă. Motivul? Nu avea cu ce plăti capitaţia, iar taxidarii îl puteau aresta, înrobi, întemniţa etc. Erau măsuri represive.

Două lumi, două moduri de a trăi. Într-un fel îşi trăia fizionomia partidul comunist italian sau francez în anii ’50, şi cu totul alta era atitudinea umană a partidului muncitoresc român în aceeaşi perioadă. Faliile care au despărţit cele două comportamente s-au coagulat în evul mediu şi s-au conturat, treptat, cu trecerea secolelor.

Subteranul valah şi-a trăit existenţa milenară în bordeie îngropate în pământ şi de acolo a sărit sprinten să sprijine noul regim, aşteptat de atâta amar de vreme. Aceste două falii au fost sesizate şi descrise de boierul Dinicu Golescu. Pe de o parte exista falia culturală şi comportamentală dintre spaţiul moldo-valah, primitiv, sărac şi Europa civilizaţiei, a ordinii, preocupată de bunăstarea şi demnitatea cetăţeanului, iar pe de altă parte o falie interioară, tipică unei societăţi dizarmonice, lipsită de consistenţă – aceea dintre clasa politică şi populaţie. În spaţiul românesc, cele două lumi s-au pândit în istorie una pe alta, pentru a se devora într-o confruntare finală. Puterea a fost atât de indolentă încât nu a marcat printre preocupările ei seculare problema exilului social, destinul celor marginalizaţi şi obligaţi să respire la periferia istoriei. Cei exilaţi din istorie au punctat la vremea potrivită saltul prilejuit de circumstanţe bizare, neaşteptate, hrănite de o ideologie utopică, dar „vândută” frumos, promițător. Însă, după cum vom vedea, utopia avea deja ierarhii, aspiraţii, idealuri, toate dospite secular.

Spaţiul românesc a cunoscut cu anticipare o realitate socială asemănătoare comunismului, care doar a inversat rolurile: „secole de-a rândul obiceiul pământului a fost invocat împotriva legii, iar legea împotriva obiceiului pământului, pentru ca arbitrariul domnesc şi corupţia dregătorilor să desăvârşească haosul”.2

* Fragmentul face parte din volumul 1989. Succesorii politici şi deriva mentalităţilor1 Amintim selectiv câteva titluri din vasta şi variata bibliografie privind regimul puterii populare: Henri Prost, Destinul României(1918-1954), Editura Compania, 2006; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006; Agnes Heller, Ferenc Fehér, De la Ialta la Glasnost, Editura de Vest, Timişoara, 1993; Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Casa de Editură şi Presă „Şansa” s.r.l., Bucureşti, 1993; F.Vladimir Krasnosselski, Stânga în România 1832-1948. Tentativă de sinucidere sau asasinat?, Editura Victor Frunză, Danemarca, 1991; Eugen Denize, Cezar Mâţă, România comunistă. Statul şi propaganda 1948-1953, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005; Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represine în România comunistă, CNSAS, Bucureşti, 2001.2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Universul Enciclopedic, 1997, Bucureşti, p.240.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 47: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 47

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

În acea perioadă numită generic „fanariotă”, dar nu foarte diferită de secolele anterioare, pentru cei mulţi şi fără privilegii s-au întâmplat metamorfoze afective, care au subminat românilor „încrederea în lege, ordine şi decenţă. Ţăranii au fost transformaţi în sclavi mizeri. Nici un român nu putea spera să supravieţuiască decât dacă era dispus să se târască la picioarele boierului care la rândul său se târa în faţa domnitorului, acesta se târa literalmente în genunchi şi coate în faţa funcţionarilor turci, ce făceau acelaşi lucru în faţa superiorilor de la Constantinopol, iar aceştia la rândul lor, puteau fi trimişi la eşafod din cauza toanelor unui padişah capricios. Această perioadă a deposedat marea masă a populaţiei de orice sentiment al onoarei şi independenţei. A făcut ca foamea, mizeria, nedreptatea şi abuzurile să fie starea normală a existenţei umane, astfel încât românul obişnuit, fie el ţăran sau boier, îşi vedea de afacerile lui ca un câine care a fost bătut atât de des încât nu îndrăznea să dea din coadă fără permisiune... ”.3

Deşi acest pasaj descrie realităţi ale secolului al XVIII-lea ele sunt foarte familiare perioadei 1948-1989, când ierarhia servituţilor medievale a renăscut din obişnuinţa de a trăi a celor mulţi. Totul s-a petrecut asemenea unei invazii de jos în sus „a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească pe cei – spre nefericirea lor – înzestraţi de natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii”.4

Comunismul a readus, după o uitare de 100 de ani, realităţile secolului al XVIII-lea, coborând întreaga ţară la nivelul locuitorilor simpli, cu aşteptări în imediat. Petre Pandrea, după cercetări personale a afirmat, pe bună dreptate, că „în ţările independente, stilul de viaţă se formează cam în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă. În semi-colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus. Iarba grasă – pirul – acoperă palatele de marmură ca în India. Stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere, intervin – hotărâtor – straturile populare”.5

România modernă a fost creată de omul complex, iar prin comunism societatea a fost coborâtă la nivelul omului simplu care-şi trăieşte viaţa liniar, potrivit sloganului post-decembrist „noi muncim, nu gândim!” Omului care nu-şi pune probleme, îi este bine oricum, reprezintă de fapt tipologia umană, care a hrănit proiectul «omului nou», reificat şi reformatat ideologic, pentru a nu putea trăi fără indicaţiile preţioase ale liderului.

Comunismul a sălăşluit ascuns şi în „obiceiul” românilor de a munci, lucru care-l mira într-atât pe Grigore Peucescu la 1870, încât acesta a consemnat această „irealitate imediată”: „nu s-o băga un ţăran slugă, să-i dai marea cu sarea şi Oltul cu totul! Se bagă logofăt, ca să umble cu biciul pe umeri şi să poruncească la ceilalţi; iar argat, numai când nu are ce să mănânce”.6

Din acest motiv, o particularitate a exilului românesc a fost şi continuă să aibă o puternică reprezentare intelectuală; pe măsură ce menghina omului simplu matriţează societatea, omul complex este nevoit să se salveze. Foarte puţini au reuşit. Exilul românesc a fost (şi continuă să fie) un exil al omului complex; profund intelectualizat, liber profesionist, oameni creativi, inventivi, care navighează împotriva curentului preferat de vulgul ideologizat şi, astfel, obedient. De atunci „munca intelectuală în România a devenit un destin ingrat, muncă de Sisif, sau condamnare la munca de salină. Condiţiile exterioare nu sunt propice”7, întrucât sunt dominate de vulg. Puterea de după 1947 a avut la rândul ei amprenta omului simplu ajuns în fruntea bucatelor şi a haremului, devenind chiar un substituent al lui Dumnezeu, după cum afirma I.D.Sârbu în anii ’80: „Mă vedeţi pe mine rugându-mă unui Dumnezeu mic şi slab ca să mă apere de un Popescu mare şi tare?!” Nu-i de mirare că „funcţionarul politic a înlocuit la noi pe latifundiarul care-şi păpa moşiile ca pe o porţie de măsline”.8

În vara anului 1944 erau în jur de 400 de comunişti în România, după estimările ministrului liberal de atunci Gheorghe Tătărescu, amintit de fiica acestuia, Sanda Tătărescu-Negroponte; aşadar un număr atât de mic încât nici măcar un sindicat nu puteai să înfiinţezi. Acest vârf de lance şi-a aliat subteranele sociale,

3 Nicolas M.Nagy-Talavera, Fascismul în Ungaria şi România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 16.4 Dr.Şerban Milcoveanu, Pactul cu diavolul, Bucureşti, 2005, p.85.5 Petre Pandrea, Helvetizarea României, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 56,6 Grigore C.Peucescu, Îmbunătăţirea stării ţăranilor, a II-a conferinţă la Ateneu, Tipo-litografia Dor.P.Cucu, Bucureşti, 1888, p.30.7 Petre Pandrea, op.cit., p. 328.8 „(...) Când ai putere nu te mai temi de secetă şi de intemperii, iar haremul îţi stă la dispoziţie. Puterea are trei concsecinţe” atunci când este administrată de vulg: „a. dovada vitalităţii personale; b. averea; c. stapânirea masculului asupra unui număr de femele, cât îl ţin curelele”. Idem, p. 71.

Page 48: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

48 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

cărora le-au dat un sens în istorie. Pentru prima oară. Cursul istoriei este determinat de maniera în care un regim politic reuşeşte să manipuleze gândirea oamenilor. În acest caz, platforma politică are o importanţă secundară: prioritară este operaţia de seducţie. Comuniştii au înţeles forţa pe care o poate avea subteranul social activat istoric. Au demonstrat acest lucru prin revoluţia bolşevică din Rusia. Iar mojicul primitiv de pe platourile ruseşti nu era foarte diferit ca structură sufletească şi rol istoric de aceia ce compuneau şi mai compun şi azi România profundă, afectiv înrădăcinată în evul mediu. Cele mai serioase avertizări în istorie pornesc din subteranul social. Oricând, printr-o bizară inversare de roluri, din subteranul acesta fecund, tranzitează diurnul un neînţeles, un marginal, care devine stăpân absolut. Un refuzat în spaţiul normalului, care îl presează să plece de acolo de unde a venit, ajunge să guverneze şi să-şi răzbune pedeapsa milenară şi suferinţele semenilor aflaţi în mocirla socială. Românii au fost conduşi de un ceferist, apoi de un cizmar, în pragul analfabetismului, timp de aproape 50 de ani, ajutaţi de câinoşenia intelectualului valah, aspect pe care îl vom aborda într-un capitol separat.

La începutul secolului al XIX-lea, un bragagiu a stăpânit zeci de zile Bucureştiul, incendiind o parte din el, pentru a-l copia pe Nero, profitând de inexistenţa unei autorităţi aplecate spre înţelegere şi cunoaştere. La începutul anilor’40, săracii Bucureştiului şi ai târgurilor româneşti numărau sute de mii de suflete, cea mai mare parte a lor dispărând noaptea în spaţii care nu au fost cartografiate vreodată. O mare parte trăiau la periferiile mahalalelor din ce dădea Dumnezeu. Marginalizaţi de semenii lor şi forţaţi să trăiască într-o lume pe care şi-o doreau schimbată, majoritatea acestor suferinzi sociali vor căuta răzbunare în timpul regimului puterii populare. Această sărăcime socială mai înseamnă pe lângă puţinătate culturală şi neputinţă cotidiană. Pe sprijinul lor a contat noul regim popular când a promovat „originea sănătoasă”, iar refuzaţii seculari au devastat sistematic, manipulaţi cu uşurinţă, vechea societate românească construită cu greu timp de două sute de ani, în osmoză cu Occidentul. Venise timpul vulgului, care a colonizat şi ruralizat cotidianul urban al României; „omul nou” a implantat un peisaj uman radical diferit, descris de Constantin Olariu în memoriile sale: „aceştia aduseseră cu ei şi mentalitatea de la ţară, începuseră a sădi în faţa blocurilor cartofi, ceapă, morcovi, pătrunjel, mărar, ardei şi scoteau la intrările blocurilor preşurile din bucătării şi scăunelele, pentru a căsca gura, seara, la trecători. Vara, bărbaţii beau la bodegi goi până la brâu, ţigăneşte, ori tolăniţi în puţina iarbă de lângă pereţii caselor, încăierările şi înjurăturile deveniseră curente pretutindeni, legea pumnului şi a cuţitului se împământenea, luând locul comportamentului civilizat. Ne întoarcem spre preistorie, iar Capitala suferea cel mai grav. Duminicile şi în zilele de sărbătoare te şoca un fenomen: puţina lume bună ce mai rămăsese ieşea să se plimbe la Şosea, la aer curat, în vreme ce mahalalele şi periferiile năvăleau în centru – pe bulevard, pe Calea Victoriei până la Palat, spre Piaţa Unirii –, infestând cu duhori aerul sălilor de cinematograf şi umplând de scuipaţi şi râgâieli bodegile, cârciumile, trotuarele din inima Capitalei şi aleile din Cişmigiu. O lentă transformare în rău, care în curând avea să îndepărteze Bucureştii de atmosfera şi aspectul capitalelor civilizate din Europa”.9

Pasajul prezentat descrie tipul de presiune pe care l-a folosit regimul comunist asupra omului civilizat, complex, rafinat, iubitor de urbanitate. Este primul pas al suferinţei, presiune care pentru cei mai slabi a însemnat acceptul compromisului, pentru cei rezistenţi la microb marginalizarea, uneori suicidul, iar pentru cei norocoşi, exilul.

Comunismul românesc a profitat de o particularitate socială interbelică: lipsa de eficienţă a programelor instituţionale privind asanarea socială, igienizarea şi culturalizarea întregului angrenaj al nocturnului social. Prăbuşirea în istorie a unei societăţi, în particular, şi a unui popor, în general, este cauzată pe de o parte de ignorarea voită şi agresivă faţă de periferiile sociale, de la săraci la infirmi, iar pe de altă parte, de indiferenţa legată de creşterea demografică a pauperizării sociale, care este factor colonizator al subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a cărui forţă poate mătura fără oprelişti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate, dar şi valori culturale construite cu greu.

9 Constantin Olariu, Bucureştiul monden. Radiografia unei prăbuşiri (1940-1970), Editura Paralela 45, Bucureşti, 2006, p. 229-230.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 49: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 49

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Astăzi, sărăcia progresivă care se extinde în multe straturi sociale contemporane se manifestă şi prin demoralizare faţă de propriul viitor, dar şi scepticismul faţă de rezolvarea unei probleme fără şpagă sau pile. Multitudinea problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scala indiferenţei oficiale, iar aceste realităţi au o vechime remarcabilă. Aceeaşi demoralizare era trăită şi la începtul secolului al XIX-lea10, dar şi în perioada interbelică!11

Constanţele istorice sunt adesea ignorate, deoarece accesoriile cotidiene şi instrumentele de tortură sunt diferite de la o epocă la alta însă fenomenele sunt practic identice. De pildă naţionalizarea se presupune a fi o particularitate comunistă, fără precedent istoric, ceea ce este un fals.

Sute de ani, „hainia” domnească pentru o tabără sau alta, o familie nobilă sau o comunitate aparent opozantă sau diferită aşteptărilor celui puternic, a însemnat pierderea totală a bunurilor, a siguranţei personale finalizată uneori cu execuţia capitală. Sute de ani „dreptatea a fost întotdeauna a domnului, fiind identică cu voia celui mai mare”.12

Românii au văzut în cursul istoriei lor, cu fiecare generaţie chiar, astfel de peisaje cotidiene din care, cei mai mulţi nu făceau parte şi se uitau pasiv, ca simpli spectatori. Astfel că, o „hainie” în plus sau în minus, nu are relevanţă la scară istorică, pentru cei mai mulţi dintre spectatori. Cu atât mai mult cu cât poporului spectator i s-a dat impresia că poate deveni

10 “(…) principiul demoralizator al birocraţiei române, în toate ramurile afacerilor sale” era atât de prezentă, încât, “populaţia bucureşteană, faţă de boieri, nici cu bani, nu găseşte dreptate”. Din aceasă cauză dar şi din a altora, “demoralizarea este vizibilă în toate treptele populaţiei buureştene. Caractere oneste se găsesc rar, noţiunea de a căuta să înşele este înlocuită prin cea a şireteniei”. Raportul comisarului Johann Koradin din 5 ianuarie 1854, în Mihail Popescu, «Documente inedite din timpul ocupaţiunii principatelor române de către austrieci între 1854-1856», f.ed., Bucureşti, 1935, p. 27-28 11 Iată aici câteva exemple: „(...) am ajuns încă atât de saturat de silă şi lehamite, încât sunt gata de orice. Dacă ai vrea de pildă să jefuim o familie burgheză, să profanăm o biserică sau să circulăm în pielea goală – te-aş fi urmat cu aceeaşi pasivitate. (...) aceasta se numeşte viaţă? Scriiitorii o socotesc demnă de a umple paginile romanelor lor. Filosofii îi găsesc tot felul de semnificaţii. Şi eu mă întreb de ce nu mă sinucid mai curând” (Dinu Pillat, Tinereţe ciudată, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 30 şi 96)„(...) Ce e de făcut aici? (...) Probabil că sunt mai mult de jumătate duzină de oameni inteligenţi, virili şi liberi. Restul sunt monştri intelectuali sau creiere care şi-au oprit creşterea la 11 ani. (...) Aceştia sunt oamenii care fac! Iar eu trebuie să respir cu ei”. ( Mircea Eliade, Întoarcerea din rai, f.ed. Bucureşti, 1992, p. 60).„(...) mi-am înbâcsit creierul în conversaţii inepte. Mi-am contorsionat faţa într-un râs forţat. M-am îndobitocit timp de vreo patru ore şi m-am întors în stare lamentabilă. Nu mai puteam, simţeam că pleznesc. Credeam că înnebunesc. (...) Sânt proşti stupizi, vulgari, groteşti, burghezi, mărginiţi, cramponi, nedelicaţi, plicticoşi, animale. M-ar face plăcere să-i scuip. Mă sufoc cu adevărat în acest mediu. Cine oare mă va scoate de aici?”( Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 45-49). Acestor realităţi cotidiene li se vor aduce modificări substanţiale prin aportul agresiv al vulgului, începând cu 1945: „(...) Era un fel de goană după aur, când la megafoanele de pe străzi puteai auzi, din zori până seara, muzică populară şi „patriotică” întrerurptă când şi când de un text popular de o vulgaritate ce ne făcea să izbucnim într-un râs sănătos: « Frunză verde de mohor,/ Să arătăm chiaburilor/ Că poporul muncitor/ Bagă pula-n curul lor» – strict autentic.” ( Constantin Olariu, op.cit., p. 221).12 Daniel Barbu, Etica ortodoxă şi „spiritul” românesc, apud „Firea românilor”, editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 56.

Page 50: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

50 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

posesorul unor bunuri, ca urmare a unei mari „îndreptări istorice”!13 A deveni proprietar, îmbogăţit, din nimica toată, fără muncă şi cu uşurinţa miracolului, a însemnat pentru gloată minunea istorică împlinită. Mulţi au primit locuinţă pe de-a gata în casele naţionalizate sau în noile cartiere dormitor, însă doar dacă aveau „origine sănătoasă”.14 Această «origine sănătoasă» a creat şi alimentat imaginea unui privilegiu fără precedent istoric pentru cei mulţi şi, de aceea, nostalgia de azi este atât de prezentă.

Regimul popular, „urându-i pe oamenii de cultură, voiau să coboare întreg poporul la nivelul lor, spre a nu se mai simţi în inferioritate”, lucru care le-a reuşit pe deplin dacă urmărim pasajele vieţii sociale contemporane. Puterea nu preferă omul complex. Spre deosebire de regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, fosta Iugoslavie, unde au existat partide socialiste puternice şi mişcări comuniste intelectualizante, forjând într-o populaţie majoritară mult alfabetizată şi educată în spirit civic, în România nu a existat decât o slabă mişcare socialistă. Iar în privinţa comuniştilor, nu mai este un mister istoric, că majoritatea zdrobitoare au fost de origine străină, culturală, confesională, istorică, antropologică şi această comunitate străină întru toate avea un singur duşman: românul cultivat, care, ar putea la un moment să spună adevărul istoric spre luminarea gloatei. De aceea, românul cultivat a fost eliminat sistematic cu ajutorul necondiţionat, naiv şi ignorant al gloatei, iluzionată cu eliberarea dintr-o istorie marginală. Chiar şi exilul românesc a cunoscut un surplus de agresivitate, puţin prezent la celelalte popoare trecute în lagărul socialist. Puturoşii istoriei, comozii, şmecherii, lichelele, dezomşteniţii şi toţi aceia care au subscris compromisului din nevoia de supravieţuire condiţionată, au alimentat un cadru social vitreg realelor valori.15

Triumful marxismului în Europa de est a avut nuanţe şi etape diferite de la un popor la altul în funcţie de nivelul acestuia de cultură, precedentele istorice în mişcarea socialistă şi modalităţile de rezistenţă la compromisuri, rolul bisericii fiind primordial în acest ultim tip de educare populară.

Cucerirea României de comunism s-a realizat de jos în sus, prin inversarea ierarhiilor, a valorilor, a preocupărilor. Cum de au suportat unii intelectuali români distrugerea deliberată a vechilor valori şi, mai ales, marginalizarea agresivă a semenilor lor? Comunismul s-a manifestat întâi profitând de micile lipsuri şi micile defecte ale unui popor în istorie. Însă, „micile lipsuri şi micile defecte mai mult asociale şi nu antisociale sunt diferit percepute şi diferit judecate de cei aflaţi alcătuind elita şi de cei alcătuind mulţimea. Mulţimea judecă cauzal şi le consideră dovadă de omenesc. Elita judecă finalist şi le consideră început de rău şi promisiune de catastrofă”.16 Cei care au introdus prin export forţat comunismul în România au ştiut acest lucru şi s-au sprijint pe mulţime pentru a elimina o minoritate demografică, care cunoştea regulile jocului.17

În istorie ar fi preferabil să ţii ritmul schimbărilor, să-ţi păstrezi vie puterea de a înţelege succesiunea de peisaje umane sau politice. Altfel există primejdia să fi exlcus, căci pierdut e cel care întârzie în istorie. Istoria cuprinde abisuri care separă şi mijloace de manevrare a simbolurilor, reuşind astfel să creeze privilegii de castă, adesea în mod arbirtrar. Partidul, Marele selector uman, malformând destine şi

13 (...) naţionalizarea s-a făcut bine şi repede, până la prânz era gata în toată ţara ... ministerele plăteau la timp şi muncitorimea a fost aşa zicând mulţumită, nu mai trăgea la jug pentru patroni, acum era ea stăpână pe toate”. ( Radu Tudoran, Sub zero grade, Editura Arta Grafică, f.a., Bucureşti, p. 294).14 „(...) vechea clasă nu se lăsa absorbită cu uşurinţă de clasa nouă, dar procesul era în curs, la talcioc se vedea mai bine decât la şedinţele de partid. Precupeţele erau femei viclene şi lacome... nu aparţineau nici unei clase, nici măcar a celei numită lumpen. Desigur, din banii luaţi de pe obiectele vândute nu dădeau celor în drept decât jumătate, sau poate nici atâta. (...) Clasa lor a urcat pe trepte tot mai înalte, până ce au ajuns în politică, unde vând drepturile oamenilor neajutoraţi în folosul celor care au puterea în mână”. (idem, p. 294).15 „(...) Am văzut cum un savant ca doctorul Nasta a fost insultat cu ferocitate de un muncitor instruit de Florian Dănălache, o persoană cu funcţie importantă în partid. (...)«Bă, ticălosule, bă nenorocitule!» Răcnea la el muncitorul lui Dănălache, ameninţându-l cu pumnul”. ( Radu Tudoran, op.cit., p. 73-74).16 Şerban Milcoveanu, op.cit., p. 92.17 „Trăiam cu toţii un sfârşit de etapă, la 20, 30, 40 de ani, câţi aveam fiecare; veneam cu o morală, o învăţătură şi un stil de viaţă, rezultatul educaţiei de acasă, din şcoală şi din convieţuirea cu semenii noştri. (...) Cel mai uşor să se adapteze era pentru cei nedeprinşi să gândească. Celorlalţi nu le rămânea decât să trăiască în vid, dacă nu ajungeau în faţa plutonului de execuţie, sau în închisori de reeducare şi de muncă forţată, ca de pildă la canalul Dunăre-Marea Neagră”. ( Radu Tudoran, op.,cit., p. 101),

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 51: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 51

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

reducându-le la un arhetip abstract, a născut o comuniune mimată, o dorinţă impetuoasă de a vorbi unul cu altul, de a ne zâmbi reciproc, chiar şi fără motiv. Aceeaşi mână supremă, care s-a substituit destinului, a oferit celor selectaţi senzaţia unei solidarităţi voioase între oameni necunoscuţi – aceştia erau membrii de partid. Conducătorul se transformă în marele selector al destinelor. Punctul final al jocului îl ştie doar el, pentru care masa amorfă a poporului a devenit o magmă căreia îi poate da forme în funcţie de capriciu. Succesiunea capriciilor aplicate magmei populare ar fi trebuit să creze o linişte de neimaginat: un popor fără viaţă, prezent doar în cărţile şi gândurile Conducătorului. Un astfel de popor a fost matriţat de un Conducător abil: este poporul lipsit de reacţii în faţa ilegalităţilor oficializate, a crimelor evidente – iar românii nu sunt departe de trăsăturile unei astfel de matriţări culturale şi ideologice. Sacrificiul poate lua şi aspecte dizgraţioase, înspăimântătoare. Poţi chiar să-i ceri unui popor să se schimbe, iar conducătorii – de la Tegucigalpa la Tirana sau Bucureşti – au făcut-o fără remuşcări: oamenii şi-au schimbat la ordin vestimentaţia, preocupările, gustul pentru lectură. S-a trecut agresiv de la clasici la marxism-leninism; de la Baudelaire la Makarov. Pe fondul alterării culturale, al neantizării sociale, ceea ce ieri era catalogat drept groaznic, a doua zi părea a fi o dulcegărie în comparaţie cu grozăvia imediatului. Toate acestea făceau parte din planul Conducătorului, căci el ştia reţeta: „după ce te umileai singur, era mai uşor să-i umileşti pe alţii”. Astfel, s-a născut realitatea evenimentului non-eveniment, definit prin existenţa unui public lipsit de reacţii în faţa abuzurilor.18

Puterea de după 1945 reprezintă simbolic lumea omului simplu, care s-a impus agresiv, eliminând civilizaţia omului complex, marginalizat, eliminat adesea la propriu şi obligat la un exil interior sau habitual diferit. Agresiunea a fost coordonată şi alimentată de ideile şi manevrele intelectualilor trădători, unii cu o înaltă cultură, şi care nu s-au oprit la compromisul politic şi ideologic, care le aducea o sumedenie de privilegii, ci au dezvoltat tortura psihologică asupra semenilor lor cultivaţi.

De unde această câinoşenie a intelectualului valah împotriva propriului său trup cultural, încercăm a dezvolta în capitolul următor.

18 „Asemenea stare, prelungită cu anii, a lăsat urme dezatruoase; niciodată de atunci înainte, nici chiar în momente de satisfacţie şi bucurie, nu am putut să mă socotesc un om liber” ( Radu Tudoran, op.cit., p. 70)

*

Page 52: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

52 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Pe urmele Revoluţiei din Timişoara – două poveşti emoţionante*

Dr. Daniela OSIAC

Strada Tasala RemusData naşterii: 6.05.1966.Locul naşterii: Timişoara.Calitate: erou martir.Data morţii: 17 decembrie 1989.Locul morţii: Timişoara, Spitalul Judeţean.Cauza: Împuşcat în cap, după ce fusese rănit superficial la gât în Piaţa 700.Mama sa povesteşte, amintindu-şi de Decembrie 19891: „Duminică

dimineaţă Remus a ieşit afară de mai multe ori. Când s-a întors mi-a zis ce se întâmpla în oraş. Pe la 13.30 a plecat iar cu cinci prieteni, zicând că vrea să joace un fotbal. Seara s-au întors doi prieteni ai săi, Simionescu şi Hupfl, cu buletinul lui Remus, şi mi-au spus că Remus e împuşcat la gât şi că va fi operat.

Am vrut să merg la spital, dar vecinii m-au oprit fiindcă se trăgea în oraş. Am dat telefon fratelui meu, Popa Constantin, care locuieşte aproape de spital să se intereseze de Remus. După un timp fratele mi-a telefonat că nu se poate apropia de spital că e plin de oameni înarmaţi.

Luni dimineaţa am plecat cu un vecin (Pălacean Traian) la spital, cu poza şi cu buletinul lui Remus. Am reuşit să intru în spital şi să mă întâlnesc cu brancardierul Ciuprina Alexandru, care era prieten cu Remus şi care mi-a zis că în seara trecută l-a găsit pe Remus mort, împuşcat în cap şi cu ochii larg deschişi. Am plecat spre casă pe jos. La Catedrală am luat lumânări şi în Piaţa 700 flori…”

Strada Ferkel Suteu AlexandruAvea 43 de ani, era muncitor, şi a decedat la spital în seara de 17 Decembrie 1989, din cauza

unei plăgi abdominale, fiind împuşcat în aceeaşi seară, de la distanţă, în zona Calea Girocului. Soţia îşi aminteşte îndurerată acele momente: „După primul foc, oamenii au început să strige „fraţilor, nu trageţi, sunteţi români de-ai noştri“. Nu am văzut ca cineva să fi agresat militarii. Aceştia au tras în mulţime. Lângă noi a căzut un om. Pe jos era baltă de sânge şi bucăţi de creier. Lumea fugea să se adăpostească când soţul a fost împuşcat în abdomen şi a căzut trăgându-mă şi pe mine care eram la braţ cu el.

Oamenii l-au dus într-un apartament, de unde s-a dat telefon după salvare. Salvarea n-a venit.Am rugat pe cei din jur să ne ducă careva cu maşina până la spital, dar toţi erau îngroziţi şi au

refuzat. În spatele blocului se construia. Am luat o placă de la şantier şi l-am pus pe soţul meu pe ea. Câţiva bărbaţi m-au ajutat să-l duc la spitalul judeţean.

Când l-au împuşcat pe soţul meu era cam ora 19.30 , iar la spital am ajuns pe la 21.30 (am mers încet, fiindcă soţul se plângea de dureri).

Nu am fost lăsată să intru în spital şi am stat în curte câteva ore, nădăjduind că voi afla câte ceva despre soţ. Am văzut salvări venind mereu cu răniţi şi m-am îngrozit, se auzeau mereu rafale.

Pe la 2.30 noaptea am ajuns acasă. Dimineaţa la 6.30 am mers iar la spital unde m-am întâlnit cu Bărbat Ion (finul părinţilor mei), care venise pentru cumnata sa, Lepa. Nimeni nu voia să ne dea informaţii despre răniţi, toţi erau speriaţi. […].După căderea lui Ceauşescu, cumnatul s-a dus la doctorul Dressler de la medicină legală, care i-a spus că îşi aminteşte de soţul meu. Doctorul Dressler, fără să vadă poza, a putut să-l descrie pe soţul meu, inclusiv cămaşa cu care era îmbrăcat. Cadavrul soţului nu l-am mai văzut niciodată .”

* Fragment din lucrarea Însemnele Revoluţiei1 http://www.timisoara.com/newmioc/20.htm

*

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 53: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 53

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Timişoara în post-revoluţie*

Prof. univ. dr. Alexandru OŞCA

* Fragment din volumul Timişoara după Revoluţie

Timişoara în post-revoluţie este un proiect pe care mi l-a încredinţat Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (IRRD), în scopul descifrării şi evidenţierii momentului rupturii definitive cu un sistem şi un regim dezavuate şi, respectiv, sublinierii elementelor de continuitate în parcursul comunităţii timişorene în primul an (în anumite aspecte chiar în primul deceniu) după Marea Schimbare din decembrie 1989. În multe ocazii autorii lucrărilor dedicate Revoluţiei de la Timişoara din decembrie 1989 (indiferent de genul lucrărilor respective!), împart – uneori cu o „precizie de bisturiu” – etapele procesului schimbărilor radicale din zilele de foc ale lui decembrie 1989, în perioada „adevăratei Revoluţii” ( între 16 şi 21 decembrie) şi perioada următoare pe care nici nu se mai străduiesc să o definească sau pe care, cel mult, o caracterizează ca fiind „lovitură de stat”, „revoluţie furată”, „revoluţie confiscată” etc.

În ceea ceea ce mă priveşte, am avut ocazia să mă pronunţ constant şi categoric în această privinţă, dar o concluzie nu închide definitiv discuţia despre natura, dinamica, direcţia şi sensul evenimentelor intrate în terminologia curentă despre Revoluţia din decembrie 1989. Din câte cunosc, în vâltoarea evenimentelor, fruntaşii manifestanţilor n-au utilizat explicit cuvântul revoluţie, nici cei din Timişoara, nici cei din Bucureşti sau din localităţile unde ridicarea populaţiei a avut loc înainte de plecarea Ceauşeştilor. În nici un document emis de manifestanţi înainte de 23 decembrie 1989 nu regăsim acest cuvânt. Prin această afirmaţie nu vreau – şi nici nu este corect ştiinţific – să spun că evenimentele respective nu au toate atributele unei Revoluţii. Fac doar constatarea pe care n-o regăsesc în nici o lucrare, în nici unul din primele documente ale Revoluţiei, că acest cuvânt nu a fost utilizat atunci. În economia lucrării mele discuţia pe acest subiect este necesară, pentru că doresc să abordez unele specte ale evoluţiilor oraşului-erou în POST-REVOLUŢIE, or pentru aceasta este extrem de necesar să ştiu când începe această etapă. Evident, formaţia mea de istoric mă îndepărtează de tentaţia de a înţelege un proces ca fiind rupt de devenirea lui; este clar că evenimentele curg unele din altele, aşa încât între perioade – indiferent de autorul care le propune – nu este un zid de netrecut.

Fac aceste consideraţii de la început pentru a explica eventualilor mei critici, care ar putea foarte bine să se considere îndreptăţiţi să-mi atragă atenţia că am greşit în alegerea momentului pentru delimitarea perioadei post-revoluţiei la Timişoara şi, în general, în România. Personal, nu înţeleg să contest cuiva opţiunea pentru o dată sau alta în delimitările pe care le-au făcut, este punctul lor de vedere. Uneori astfel de delimitări sunt menţionate chiar în documente oficiale, dar în această situaţie perioadele sunt definite mai degrabă din raţiuni de oportunitate politică şi nu pot rezista probei timpului.

Primele două documente emise de manifestanţi la Timişoara au fost, cum bine se cunoaşte, Lista de Revendicări susţinută de delegaţia manifestanţilor din faţa Consiliului Judeţean Timiş, la întâlnirea cu prim-ministrul, Constantin Dăscălescu, în după-amiaza zilei de 20 decembrie. Nu erau nici pe departe simple revendicări profesionale sau sociale, ele începeau cu demisia preşedintelui şi, respectiv, a Guvernului, continuau cu cererea de organizare de alegeri libere, respectarea drepturilor cetăţeneşti etc., adică aveau, fără echivoc, un caracter politic. După câteva discuţii confuze – pe care Dăscălescu a încercat să le speculeze pentru orientarea lor către lucruri banale –, delegaţii (am explicat în alt loc cine a avut iniţiativa întocmirii şi cine le-a prezentat!) au dat citire unui set de cerinţe destul de coerente şi radicale, care l-au îngrozit pe temutul Dăscălescu şi pe cei din jurul lui. Întrebat de Ceauşescu la telefon „Ce cer ei?”, acesta nici n-a avut

Page 54: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

54 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

curajul să-i comunice, articulând, cu dificultate, câteva fraze pe care, totuşi, liderul de la Bucureşti le-a înţeles foarte bine. Iată cele 12 cerinţe pe care liderii manifestanţilor le-au exprimat atunci:

1. Demisia Preşedintelui Ceauşescu;2. Demisia Guvernului;3. Alegeri libere;4. Înfiinţarea unei comisii de anchetă pentru

lămurirea evenimentelor de la Timişoara;5. Tragerea la răspundere penală a celor

vinovaţi;6. Punerea imediat în libertate a deţinuţilor

politici;7. Cine a dat ordin să se tragă la Timişoara?;8. Restituirea morţilor familiilor pentru a fi

îngropaţi creştineşte;9. Apariţia în aceeaşi seară la TVR a lui

Ceauşescu pentru a informa opinia publică despre situaţia reală de la Timişoara;

10. Libertatea presei;11. Libertatea radioului şi a televiziunii;12. Reforma învăţământului.

Cum observăm, cuvântul Revoluţie nu este menţionat ( nici nu avea cum), dar o împlinire a cerinţelor respective implica, fără îndoială, o schimbare radicală a managementului politic şi social, ceea ce echivala cu o revoluţie.

Celălalt document – Proclamaţia FDR din 21 decembrie 1989 - mai elaborat, cu enunţuri mai extinse, a fost adoptat în noaptea de 20 spre 21 decembrie, în clădirea Operei (Teatrului) din Timişoara, de către un Comitet al Frontului Democratic Român, în prezenţa a zeci de mii de manifestanţi. Textul Proclamaţiei a suferit modificări, adăugiri, reveniri pe timpul dezbaterilor (desfăşurate, evident, sub presiunea timpului şi a contextului tensionat!), dar este, în opinia mea, cel mai curat, clar şi limpede dintre toate textele ulterioare ale chemărilor, comunicatelor, rezoluţiilor, hătărârilor . Claritatea Proclamaţiei din 21 decembrie nu mai este atinsă nici măcar de documentele ulterioare emise de FDR. La primul punct Proclamaţia definea natura şi scopul FDR: „I. Frontul Democratic Român este o organizaţie politică, constituită la Timişoara, pentru a realiza un dialog cu Guvernul Român în scopul democratizării ţării“. Liderii comunişti – locali sau din Capitală – nici nu au avut timp să înţeleagă semnificaţia noii organizaţii; personal, nu am regăsit în discursurile lui Ceauşescu sau la teleconferinţe vreo referinţă la Front. Nici din rapoartele Securităţii nu rezultă decât o denumire confuză. Armata nu reţinea decât ideea existenţei unei conduceri a manifestanţilor, dispusă în clădirea Operei, care urma să fie lichidată din ordin superior şi la momentul oportun. Despre existenţa Frontului se făceau unele menţiuni, de asemenea incomplete, la posturile de radio străine şi în unele rapoarte ale ambasadorilor români care preluau informaţii din presa străină.

Organizaţia nou înfiinţată era o noutate în peisajul politic românesc. Evident, mai era mult până când ea ar fi putut deveni o alternativă la Partidul Comunist – un adevărat colos cu patru milioane de membri. Punctul doi din Proclamaţie se referea la deschiderea negocierilor cu autorităţile în funcţie pentru îndeplinirea unor obiective de ordin politic, economic, social şi al respectării libertăţilor cetăţeneşti. Este adevărat, deschiderea negocierilor era condiţionată de demisia lui Ceauşescu din toate „funţiile de partid

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 55: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 55

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

şi de stat”. Cum observăm, nu se punea, explicit, problema schimbării sistemului, cuvântul Revoluţie nu este, ca atare, utilizat. La momentul amintit nici nu era oportun. Noua formaţiune avea nevoie să se consolideze (nu avea cum să ştie când se va prăbuşi puterea comunistă – experienţa esticilor arăta că regimul mai putea dura cel puţin câteva luni), să devină recunoscută şi credibilă, urmând să-şi atingă obiectivele pe parcurs.

În unele scrieri ulterioare, cuvântul Revoluţie este „strecurat” pe „uşa din dos”. Astfel, Mariana Cernicova foloseşte un text al Proclamaţiei în care la „Capitolul III. REFERITOR LA EVENIMENTELE DE LA TIMIŞOARA, punctul 4”, se spune: ”Propunem ca ziua de 29 decembrie 1989 să fie declarată zi de doliu naţional, în memoria victimelor căzute eroic în Revoluţie”. (Mariana Cernicova, Marin Bucă, Dicţionarul vieţii publice timişene postdecembriste, 1989-1999. Partide, Organizaţii, Personalităţi, Reşiţa 2000, p. 27). În multe alte lucrări, punctul 4 al capitolului III, are alt conţinut: „4. Cerem încetarea, pe viitor, a oricăror represalii asupra participanţilor la demonstraţiile de la Timişoara” (Ion Calafeteanu ş.a., Documente, p.139).

Iată care erau aceste obiective:„II. Propunem Guvernului Român ca bază de discuţie următoarele revendicări:

- Organizarea de alegeri libere.- Libertatea cuvântului, a presei, a radioului şi a televiziunii.- Deschiderea imediată a graniţelor de stat.- Integrarea României, în rândul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale ale

omului.- Eliberarea neîntârziată a tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici din România.- Revitalizarea economiei naţionale.- Reforma învăţământului în spirit democrat.- Dreptul de a manifesta liber.- Libertatea reală a cultelor religioase. - Îmbunătăţirea asistenţei medicale şi a alimentaţiei publice.”

Ultimele puncte din Proclamaţie exprimau nevoia unei acţiuni imediate şi aveau semnificaţia şi forma unei chemări adresate populaţiei şi viitorilor aderenţi la programul şi ideile Frontului:

„IV. Frontul Democratic Român adresază ţării întregi următoarea chemare:1. Cerem întregului Popor Român să ni se alăture în lupta noastră dreaptă pentru democratizarea

ţării.2. Formaţi în toate oraşele ţării, în întreprinderi şi în instituţii, Comitete ale Frontului Democratic

Român, care să asigure coordonarea mişcării de democratizare naţională.3. Revendicaţi drepturile constituţionale în mod paşnic şi fără violenţă!4. Intraţi în grevă generală începând de azi, 21 decembrie 1989, până la victoria finală, cu excepţia

sectoarelor de bază ce nu pot fi întrerupte.V. Frontul Democratic Român mulţumeşte tuturor celor ce au fost, sînt şi vor fi alături de noi.”

Cum vedem, din nou cuvântul Revoluţie nu este menţionat explicit. Al treilea document a fost emis în ziua de 22 decembrie: Rezoluţia finală a Adunării Populare din

Timişoara, în care – la fel – nu se vorbeşte despre Revoluţie. Este un document asupra căruia controversele s-au concentrat pe momentul elaborarii şi publicării lui. Cei mai mulţi lideri ai timişorenilor consideră că Rezoluţia a fost emisă înainte de plecarea lui Ceauşescu. Din analiza mea, rezultă că, dimpotrivă, a fost emisă după acel moment. Iată fraza pe care mă bazez (sunt şi alte puncte care sugerează emiterea documentului după plecarea lui Ceauşescu): „II. Adunarea Populară din Timişoara salută cu entuziasm patriotic întreaga populaţie a ţării, care participă la desăvârşirea democratizării şi liberalizării ţării prin demonstraţii paşnice cu caracter patriotic şi în acelaşi timp pe cetăţenii patriei care până în acest moment au contribuit prin faptele lor de curaj, la înlăturarea dictaturii şi îndeamnă întregul popor la continuarea demonstraţiilor paşnice până la îndeplinirea tuturor obiectivelor şi hotărârilor adoptate prin această Rezoluţie”. Dar documentul este controversat şi în alte privinţe.

Page 56: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

56 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Părerea generală este că redactarea Rezoluţiei a fost încredinţată profesorului Radu Motică, care nu se remarcase până în acel moment printre liderii manifestanţilor. Profesorul a făcut un text într-un stil uşor bombastic, marcat de semnificaţia momentului, încercând să imite proclamaţii istorice din trecutul românilor (Alba-Iulia 1918, de exemplu). Conţinutul este departe de claritatea Proclamaţiei Frontului. Textul cere, între altele, ca în România să se treacă la „8. Separarea activităţii politice de activitatea de stat” (adică, nu stat de drept, în care sunt separate puterile legislativă, executivă şi judecătorească ! ). La alt punct (3) se arată : „ Identificarea tuturor celor dispăruţi, precum şi a cadavrelor celor ucişi în mod criminal în timpul demonstraţiilor din întreaga perioadă a dictaturii Ceauşescu şi înmormîntarea martirilor eroi, iar apoi ridicarea unor monumente în cinstea lor în oraşele în care aceştia au căzut, prin folosirea materialului rezultat din statuile şi alte obiecte care îi înfăţişează pe cei doi dictatori”. Îmi este greu să cred că profesorul nu avea informaţii despre „ statuile” lui Ceauşescu, atât de numeroase încât ar fi fost suficiente pentru ridicarea unor monumente în cinstea eroilor căzuţi în Revoluţie.

Fac constatarea că în Rezoluţie nu s-a amintit în nici un loc despre FDR (ca dovadă că autorul nu ştia sau nu-l considera important!), probabil şi pentru că, în orele respective, liderii FDR nu au avut timp să-l popularizeze.

În fine, documentul cel mai controversat, asumat de fostul prim-secretar Radu Bălan în calitate de lider al FDR ( prin uzurpare de titlu, nimeni nu l-a desemnat în această poziţie, dar jurnaliştii vechiului ziar local al PCR au încercat să-l impună opiniei publice), este un Comunicat – declaraţie, alcătuit în limbajul de lemn specific, cu fraze sforăitoare lipsite de conţinut. Documentul ar fi fost citit cetăţenilor Timişoarei, care nu au mai părăsit Piaţa Operei după plecarea lui Ceauşescu. Textul are chiar accente comice, Radu Bălan s-a adresat oamenilor din piaţă, spunându-le în ce oraş se află şi ce au făcut ei până atunci (sunt autori de lucrări care nu înregistrează acest moment, dar prezenţa în balconul Operei a prim- secretarului este confirmată ):

„Iubiţi compatrioţi, Vă vorbesc din Timişoara, capitala istorică

a Banatului, mare oraş românesc, unde s-a aprins flacăra eroică a idealului şi sacrificiului naţional suprem, care a spulberat, prin jertfele pruncilor şi tinerilor, ale locuitorilor săi, una dintre cele mai groaznice tiranii cunoscute în istoria umanităţii, care a întunecat şi terorizat criminal, timp de aproape un sfert de secol, bunul, demnul şi generosul nostru popor”.

Şi cititorul Declaraţiei continuă cu fraze lungi, al căror înţeles se pierdea pe măsura rostirii lor. Nu propunea nimic, decât cerea adeziunea „maselor” la programul şi acţiunea FDR, vorbind ca din interiorul şi în numele acestuia. Nici vorbă de abandonarea sistemului sau a regimului, doar bucuria falsă a înlăturării dictatorului pe care-l „gratula” cu epitete groteşti, la întrecere cu cei loviţi cu adevărat de dictatura ceauşistă (care se arătau chiar mai raţionali). Evident, nimic despre Revoluţie. După demascarea şi înlăturarea falsului lider, Lorin Fortuna şi echipa sa restabilesc autoritatea în Front şi, urmând parcursul evenimentelor la nivel naţional, hotărăsc să se alăture Frontului Salvării Naţionale.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 57: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 57

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Din păcate, în acele clipe, fie comunicarea dintre noua conducere de la Timişoara şi liderii de la Bucureşti s-a realizat cu dificultăţi, fie a fost împiedicată cu intenţie de către apropiaţii fostului prim-secretar (este cunoscut episodul întreruperii cursei aeriene spre Bucureşti!), fapt este că echipa liderilor timişoreni nu s-a regăsit în structurile CFSN, la nivelul ponderii la care era îndreptăţită. Iată documentul care consemnează adeziunea FDR la FSN, care a însemnat, în opinia mea, momentul în care Timişoara depăşeşte faza revoltei violente, cu obiective radicale explicite dar nenumite ca atare (adică revoluţionare), şi pătrunde în perioada post-revoluţionară a „poveştii de succes” care a menţinut mult timp Timişoara în prim planul atenţiei la nivel naţional şi chiar european.

Iată declaraţia publică prin care FDR se considera integrat în FSN: “ Declaraţia Comitetului Frontului Democratic Român din Timişoara.

Având în vedere constituirea, în Capitală, a Frontului Salvării Naţionale, Comitetul Frontului Democratic Român din Timişoara hotărăşte :

1. Afilierea Frontului Democratic Român la programul Frontului Salvării Naţionale. 2. Integrarea Frontului Democratic Român în cadrul Frontului Salvării Naţionale. 3. Includerea Comitetului din Timişoara al Frontului Democratic Român în Comitetul Naţional al

Frontului Salvării Naţionale. 4. Comitetul Frontului Salvării Naţionale din Timişoara, astfel format, este condus de următorul

Birou Executiv :• Lorin Ioan Fortuna – preşedinte;• Claudiu Iordache – vicepreşedinte;• Mihaela Munteanu – secretară;• Ştefan Ivan – membru;• Petrişor Morar – membru;

Sâmbătă, 23 decembrie 1989. Lorin Ioan Fortuna.

Lucrarea mea se concentrează pe aspectele politice, mai ales, ale post-revoluţiei în capitala Banatului, numită în limbajul oficial de la Centru, Tranziţie.

Din documentarea mea rezultă că nenumăratele întâmplări din anul 1990 şi după, chiar dacă au fost menţionate în diverse surse, nu au fost încă interpretate într-o cheie unitară. Documentaţia s-a bazat mai mult pe surse de presă şi pe documente publice; încă n-a trecut suficient timp pentru ca aceste surse să fie completate cu documente interne ale instituţiilor statului sau ale formaţiunilor politice. Iată inventariate evenimentele şi întâmplările pe care doresc să le supun analizei:

1. Înfiinţarea partidelor, formaţiunilor politice şi asociaţiilor societăţii civile cu sediul la Timişoara sau a filialelor judeţene ale partidelor înfiinţate în alte centre;

2. Procesul Lotului de la Timişoara şi dinamica impactului acestuia asupra timişorenilor, încă marcaţi de masacrul şi represiunea din săptămâna de foc 16-21 decembrie 1989;

3. Episodul din 12 ianuarie 1990, care a scos din joc fosta echipă de conducere a manifestaţiilor timişorenilor; alegerile la nivelul judeţului Timiş şi a municipiului Timişoara, din 28-29 ianuarie 1990; 4. Crearea şi activitatea CADA, care – pentru o vreme – a preluat steagul continuării luptei pentru îndeplinirea rapidă a aspiraţiilor manifestanţilor din decembrie 1989. 5. Proclamatia de la 11 martie (cu faimosul Punct 8), considerată de adepţii Societăţii „Timişoara” program al Revoluţiei din 1990. Foarte curând, aproape inexplicabil, ea s-a stins, uitata de o parte din autorii ei; 5 Constituirea ANPT (28-29 aprilie) şi implicarea unora dintre reprezentanţi în acţiuni politice în Capitală, în contextul bătăliei electorale pentru alegeri parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990;

6. Momentul campaniei electorale şi al alegerilor din 20 mai; rezultatele din Judeţul Timiş; 7. Competiţia şi bătălia politică între Putere şi Opoziţie la nivelul municipiului şi judeţului. Cum se explică opţiunea timişorenilor – după primul scrutin general – către forţele de Opoziţie.

*

Page 58: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

58 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Gorbaciov şi politica sa în percepţia CIA şi a Departamentului de Stat în Epoca Reagan*

Dr. Alexandru PURCĂRUŞ

În ianuarie 1981, aproape imediat după preluarea prerogativelor prezidenţiale, Ronald Reagan le-a declarat reporterilor că nu are de ce să caute un răspuns în privinţa intenţiilor sovietice, deoarece toţi conducătorii sovietici, începând din timpul revoluţiei bolşevice, au repetat obsesiv „hotărârea că obiectivul lor trebuie să fie promovarea revoluţiei mondiale şi a unui stat global socialist sau comunist”1. În 1983, anul în care a anunţat dezvoltarea sistemului antirachetă numit Iniţiativa de Apărare Strategică (Strategic Defense Initiative – SDI), el a calificat Uniunea Sovietică drept un „imperiu al răului”: „Vă îndemn să vă ridicaţi împotriva celor care doresc să pună Statele Unite într-o poziţie de inferioritate militară şi morală...Vă îndemn să vă feriţi de tentaţia mândriei – tentaţia de a considera, plini de înfumurare, că vă aflaţi deasupra acestor lucruri şi că ambele părţi sunt la fel de vinovate, ignorând adevărul istoric şi impulsurile

agresive ale unui imperiu al răului” (subl.n.)2.Retorica lui Reagan reflecta nu doar convingerile personale, puternic anticomuniste şi antisovietice,

ci era justificată şi de anumite acţiuni relativ recente ale Moscovei, considerate belicoase, dintre care invadarea Afganistanului, în decembrie 1979, şi doborârea avionului liniilor aeriene sud-coreene, în 1983, au fost cele mai spectaculoase şi au avut cel mai mare impact negativ în opinia publică occidentală.

În acest context, când Gorbaciov a devenit noul conducător de la Kremlin, în primăvara lui 1985, Washingtonul a primit vestea cu circumspecţia inerentă. În pofida acestui fapt, în analizele care i-au fost urgent dedicate erau deja prezente anumite nuanţe care conturau profilul unui personaj şi al unei personalităţi oarecum inedite pentru Uniunea Sovietică.

Potrivit unui mit peren la Washington – deşi destrămat de mult de către specialişti3 – preşedintele Reagan nu ar fi fost interesat de lecturarea şi aprofundarea rapoartelor furnizate de serviciile speciale. Dispunem, din fericire, de unele documente referitoare la liderul sovietic, create pentru a-i fi direct supuse atenţiei şi care contrazic flagrant imaginea sa de ignorant în materia informaţiilor speciale. Un asemenea text din 27 iunie 1985 era însoţit de un mesaj succint (desecretizat în ianuarie 2011) al lui William J. Casey, directorul CIA (1981-1987): „Dragă Domnule Preşedinte, puteţi găsi aceasta drept o lectură potrivită în timpul zborului. Este un tablou bun al stilului, obiectivelor şi metodelor de acţiune ale lui Gorbaciov, aşa cum s-au manifestat în primele 100 de zile de conducere. Veţi simpatiza luarea în colimator a masivului aparat birocratic”4. Sinteza începea cu următorul paragraf: „Gorbaciov a demonstrat în primele sale 100 de zile că este cel mai agresiv şi voluntar lider sovietic de la Hruşciov încoace. Este dispus să adopte decizii controversate şi chiar nepopulare – precum campania împotriva alcoolului – şi să se distanţeze de precedente recente, criticând acţiunile colegilor săi din Biroul Politic”5.* Fragmentul face parte din volumul Mihail S. Gorbaciov şi politica sa în percepţia CIA şi Departamentului de Stat american în Epoca Reagan1 Barbara Farnham, Reagan and the Gorbachev Revolution: Perceiving the End of Threat, în Political Science Quarterly, vol. 116, nr. 2 (vara 2001), p. 228.2 John Lewis Gaddis, Războiul Rece, Bucureşti, RAO International Publishing Company, 2009, p. 284.3 Nick Dujmovic, Ronald Reagan, Intelligence, William Casey, And CIA: A Reappraisal, în Ronald Reagan, Intelligence and the End of the Cold War, Center for the Study of Intelligence, The Ronald Reagan Presidential Library, 2 noiembrie 2011, p. 9-19.4 CIA, Directorate of Intelligence, Gorbachev, the New Broom, iunie 1985, la http://www.foia.cia.gov/Reagan/19850601.pdf5 Ibidem, p. 1.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 59: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 59

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Schiţa de portret dezvăluia un şef sovietic atipic, activ şi populist. Este interesant că, la secţiunea „Stilul lui Gorbaciov”, era creionată o posibilă motivaţie aflată la originea activităţii sale nonconformiste: „Gorbaciov a făcut clar faptul că el consideră că politicile sale sunt justificate de problemele externe şi interne în creştere cu care se confruntă URSS:

– Şi-a împânzit discursurile cu un limbaj care evocă imaginea unei crize, şi sugerează că URSS se găseşte acum într-un punct de cotitură (subl.n.).

– A decis să eleveze conştiinţa naţională a Rusiei şi să impună respectarea riguroasă a ordinii şi disciplinei.

– La Plenara Comitetului Central din aprilie, a fost foarte critic la adresa lejerităţii economice din timpul lui Brejnev şi a lipsei de respect faţă de deciziile luate de conducere.

– În discursul său de la conferinţa S&T (Ştiinţă şi Tehnologie, n.n.), la începutul lunii iunie, a avertizat că o creştere economică accelerată era un imperativ ca urmare a necesităţii de a menţine nivelurile actuale de consum în paralel cu investiţiile în domeniul apărării reclamate de prezentele tensiuni internaţionale”6.

Chiar dacă ideea nu era formulată explicit, experţii americani lăsau să se înţeleagă că Gorbaciov era conştient de situaţia extrem de dificilă în care se afla Moscova.

Un material similar îl reprezintă Biografia curentă, actualizată de CIA, în august 1985, din care spicuim: „Mihail (Sergheevici) Gorbaciov

(n.) 2 martie 1931 – Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Adresă: Comitetul Central al Partidului Comunist, Staraia Ploşciad nr. 4, Moscova, Uniunea Sovietică.

Alegerea lui Mihail Gorbaciov, la 11 martie 1985 – pentru a-i succede lui Konstantin U. Cernenko ca secretar general al partidului comunist – marchează o nouă epocă în istoria Uniunii Sovietice (subl.n.). Articulat, bine educat şi încrezător, Gorbaciov «întruchipează stilul şi substanţa noii generaţii de la Moscova», potrivit lui Serge Schmemann, în New York Times Magazine (3 martie 1985). Cel mai tânăr lider sovietic de când Iosif Stalin i-a urmat lui Lenin în 1924 (subl.n.), Gorbaciov a slujit douăzeci şi doi de ani ca oficial al partidului în sudul districtului Stavropol, înainte de a fi numit secretar cu agricultura al Comitetului Central al partidului în 1978, şi de a ajunge, curând, parte a cercului intim al Kremlinului. De la alegerea sa, a continuat programul de reformă politică şi socială iniţiat de mentorul său, Iuri Andropov, şi, în timp ce a menţinut o poziţie dură faţă de Statele Unite, a semnalat o dorinţă de a urma un curs al coexistenţei paşnice, în spiritul detentei din anii 1970 (subl.n.)”7.

Biografia conţine date generale de ordin personal şi insistă asupra acelui cursus honorum prin care s-a remarcat proaspătul conducător sovietic. O atenţie specială era acordată aptitudinilor şi calităţilor sale: „Când Gorbaciov a condus o delegaţie sovietică într-o vizită de schimb la Parlamentul Britanic, în decembrie 1984, însoţit de către rafinata sa soţie, a demonstrat simţ al umorului, inteligenţă vioaie şi stil sofisticat, care l-au făcut imediat o senzaţie media. Chiar Margaret Thatcher, primul ministru, al cărei anticomunism este dincolo de orice îndoială, a fost foarte impresionată de el şi a remarcat: «Îmi place domnul Gorbaciov. Putem face afaceri împreună»”8.

Autorii materialului observau că lui Gorbaciov îi lipseşte „instinctul criminal” prezent la predecesorii săi, că era prea tânăr pentru a fi fost influenţat direct de stalinism şi că s-a format într-o epocă în care Uniunea Sovietică se afla în plină dezvoltare şi extindere a puterii sale, ceea ce îl făcea să fie mai degrabă încrezător în sistem. Dar avertizau că stilul său relaxat nu îl transformă automat într-un liberal. Drept ilustrare era citat Andrei Gromîko, care îl caracterizase astfel: „Tovarăşi, acest om are un zâmbet plăcut, dar dinţi de oţel”9.

În privinţa politicii interne, se presupunea că noul lider sovietic va continua reformele lui Andropov, punând accent pe întărirea puterii personale, reorganizarea partidului (prin înlăturarea birocraţilor corupţi şi ineficienţi) şi revitalizarea şi modernizarea economiei. De asemenea, se estima că va încerca, 6 Ibidem, p. 3.7 CIA, Gorbachev, Mikhail Sergeyevich – Current Biography, august 1985, p. 19, la http://www.foia.cia.gov/docs/DOC_0001088022/DOC_0001088022.pdf.8 Ibidem, p. 21.9 Ibidem, p. 22.

Page 60: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

60 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

potrivit propriilor declaraţii, să menţină capacitatea Uniunii Sovietice de a se apăra, ceea ce, în jargonul sovietic, însemna că Moscova nu înţelegea să abandoneze cursa înarmărilor. În relaţiile cu Statele Unite şi Occidentul, se aprecia că Gorbaciov va fi favorabil destinderii, fiind preocupat mai ales de problemele interne. Deşi nu era foarte experimentat în plan diplomatic, se considera că este suficient de abil încât să se arate un rival redutabil. În paralel, era de aşteptat să tindă spre consolidarea legăturilor cu celelalte state comuniste, cu China în particular.

Treptat, pe parcursul anului 1985, interesul administraţiei de la Washington s-a deplasat dinspre descifrarea personalităţii lui Gorbaciov spre enormele misiuni interne pe care acesta trebuia să le onoreze. Estimarea Consiliului Naţional de Informaţii – Constrângerile interne ale sistemului sovietic, din noiembrie 1985, este grăitoare în acest sens. „Aprecierile-cheie” cu care debutează documentul sunt o veritabilă diagnoză:

„URSS este afectată de un complex de maladii interne care s-au agravat (subl.n.) în mod serios la sfârşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80. Atenuarea lor reprezintă una dintre cele mai semnificative şi dificile provocări cu care se confruntă regimul lui Gorbaciov. După majoritatea standardelor contemporane, Uniunea Sovietică este un stat foarte stabil. În următorii cinci ani, şi pentru viitorul previzibil, deficienţele societăţii nu vor periclita sistemul de control politic care garantează dominaţia Kremlinului, nici nu vor ameninţa economia cu colapsul. Dar, pentru sfârşitul anilor ’80 şi mai târziu, afacerile interne ale URSS vor fi marcate de eforturile regimului de a se lupta cu aceste probleme variate, ceea ce va avea, de asemenea, o influenţă asupra conduitei de securitate naţională şi externe sovietice”10. Ulterior, concluziile acestui raport i-au fost prezentate personal lui Reagan, de către cei mai proeminenţi sovietologi ai Agenţiei, Robert Gates şi Fritz Ermarth. Un al treilea kremlinolog a participat la discuţii, dar numele său a rămas până în prezent secret. Întâlnirea a avut loc la 13 noiembrie 1985, în Biroul Oval din Casa Albă11.

Pe seama lui Reagan circula, în epocă, o glumă potrivit căreia i-ar fi ars biblioteca, incident în care „i-au ars ambele cărţi”, inclusiv cea pe care nu o terminase de colorat12. Maliţiozitatea făcea trimitere la prezumtiva lene intelectuală a preşedintelui. S-ar putea presupune că şedinţa de la Casa Albă era menită să-i facă munca mai lesnicioasă, invitaţii având rolul de a-i oferi rezumatul celor douăzeci de pagini ale

10 A se vedea CIA, National Intelligence Estimate (NIE) 11-18-85, November 1985, Domestic Stresses on the Soviet System, p. 3, la http://www.foia.cia.gov/docs/DOC_0000681980/DOC_0000681980.pdf.11 National Security Council, Meeting with Soviet Analysts, 12 noiembrie 1985, p. 1.12 Nick Dujmovic, op. cit., p. 10.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 61: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 61

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Estimării. În treacăt fie spus, în agenda de lucru se spunea, cu o ironie probabil neintenţionată: „suntem bucuroşi să vă punem la dispoziţie esenţa şi aroma acestui studiu (subl.n.) şi să discutăm împreună cu dumneavoastră implicaţiile sale”13. Pe de altă parte, trebuie menţionat că Reagan avea programată o întrevedere cu Gorbaciov. Or, consultarea experţilor era necesară pentru lămurirea tuturor aspectelor conţinute în raport, cu atât mai mult cu cât el contura tabloul neverosimil al colosului cu picioare de lut: „(Textul n.n.) se referă la alienarea, alcoolismul, abuzul de droguri, infracţionalitatea, declinul încrederii în sistem şi în conducere, renaşterea religiei şi a opoziţiei cu care noul lider va trebui să lupte”14.

O eroare comună a analizei de intelligence constă în exagerarea unor tendinţe, ceea ce duce la subaprecierea sau, din contră, la supraevaluarea adversarului. Tabloul destrămării accelerate a Uniunii Sovietice era atât de şocant, încât specialiştii înşişi s-au temut ca nu cumva să fie greşit înţeleşi. De aceea, au strecurat fraza: „Aceasta nu înseamnă că Uniunea Sovietică este pe cale să se prăbuşească” (subl.n.)15.

De remarcat că sovietologii CIA şi-au cântărit atent cuvintele şi au ţinut să nu se hazardeze atunci când au propus predicţii: „Gorbaciov se confruntă cu dificultăţi interne severe – economice, sociale. El are nevoie de o pauză şi de sprijin sau de cooperare economică cu Occidentul. Trebuie să evite noi cheltuieli majore şi neanticipate cu apărarea. [...] Nu credem că planul său de a reface economia sovietică va avea succes (subl.n.). Prin urmare, ne aşteptăm ca presiunea asupra sa să crească treptat şi, la un anumit moment – poate atât de devreme ca în următorii doi, trei ani – sovieticii să ia în calcul concesii reale în privinţa forţelor strategice şi a politicii externe – dacă SUA menţin presiunea în competiţia strategică şi în Lumea a Treia”16.

Un an mai târziu, CIA a elaborat un document care îşi propunea să dea seama despre raportarea Moscovei la Washington: Estimarea Specială a Consiliului Naţional de Informaţii – Politica lui Gorbaciov faţă de Statele Unite, 1986-1988.

Pe scurt, acesta relua unele dintre ipotezele de lucru deja amintite. Experţii americani opinau că liderul sovietic are în continuare nevoie de răgaz pentru implementarea reformelor, mai ales a celor din domeniul economic. Pentru a se concentra asupra aspectelor interne, era de aşteptat ca Gorbaciov să meargă în continuare pe calea destinderii în relaţiile cu SUA. Relaxarea nu însemna anularea competiţiei globale, Moscova dorind doar să-şi reafirme pe termen lung poziţia de superputere. Din cauza impasului financiar, Kremlinul se vedea obligat să atenueze cursa înarmării, de aceea insista pentru aranjamente bilaterale referitoare la controlul armamentelor, Gorbaciov părând dispus să negocieze reducerea drastică a forţelor nucleare ofensive. Pentru sovietici, un motiv real de îngrijorare îl constituia Iniţiativa americană de Apărare Strategică, care îi punea într-o situaţie de evidentă inferioritate faţă de rivalul lor. Deşi vulnerabilă din acest punct de vedere, Uniunea Sovietică nu dădea semne că ar fi capabilă de concesii frapante, mai degrabă se preconiza că va pretinde compromisuri din partea SUA. Se estima că Gorbaciov va continua să-şi urmărească şi impună interesele în Lumea a Treia şi că va căuta să submineze unitatea Vestului17. Raportul era însoţit de o anexă care detalia politica sovietică faţă de statele-satelit din Europa, faţă de China, Orientul Mijlociu, Afganistan şi aliaţii Statelor Unite.

În privinţa ţărilor din sfera sovietică de influenţă, se aprecia că Gorbaciov va menţine linia fermă stabilită de predecesorii săi: „Nu este interesat de nicio liberalizare fundamentală a relaţiilor sovieto-est europene, şi a reafirmat principiile de bază ale Doctrinei Brejnev – Europa Răsăriteană se află în lagărul sovietic pentru a rămâne, iar orice mutare pentru a schimba aceasta reprezintă o ameninţare la adresa păcii. Pretenţiile economice sporite, schimbările de conducere şi alte constrângeri interne din Europa 13 CIA, DCI Talking Points Meeting With The President, 13 November 1985, p. 1, la http://www.foia.cia.gov/Reagan/19851113a.pdf14 Ibidem, p. 1.15 Ibidem.16 Ibidem.17 A se vedea Central Intelligence Agency, Special National Intelligence Estimate (SNIE 11-9-86), Gorbachev’s Policy Toward the United States, 1986-1988, septembrie 1986, p. 3-4, la http://www.foia.cia.gov/docs/DOC_0000519265/DOC_0000519265.pdf

Page 62: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

62 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Răsăriteană, ca şi incertitudinile despre limitele precise ale toleranţei sovietice sunt de natură să producă probleme pentru Moscova în această regiune”18.

În 1988, Agenţia a realizat o analiză care avea drept subiect distinct relaţiile dintre Moscova şi sateliţii săi europeni: Estimarea Consiliului Naţional de Informaţii – Politica sovietică faţă de Europa Răsăriteană în timpul lui Gorbaciov. Faţă de materialul anterior, aceasta aducea unele note particulare. Americanii considerau că politica lui Gorbaciov crescuse potenţialul pentru instabilitate în zonă. Chiar dacă şeful sovietic nu le impusese „tovarăşilor” săi europeni să imite programul de reforme economice, politice şi sociale din Uniunea Sovietică, în statele satelit se făceau resimţite tensiuni diverse. Unele dintre ele începuseră să experimenteze mici schimbări, după modelul sovietic. Societatea dădea semne de nerăbdare, pe măsură ce frustrările se acumulau. Problemele economice erau la fel de acute precum cele cu care se confrunta Moscova. Din această cauză, sovieticii nu puteau miza pe resursele regiunii. O altă îngrijorare capitală era legată de felul în care va fi gestionată succesiunea în unele capitale, pe măsură ce liderii comunişti înaintau în vârstă. Sovieticii se puteau confrunta cu revolte populare în România, Ungaria şi Polonia; politicile Kremlinului puteau fi repudiate deschis de conducătorii ortodocşi din România şi Germania de Est; exista şi riscul ca în unele ţări reformele să scape de sub control, mergând până la eliminarea supremaţiei partidului comunist19. După cum se poate observa din cele expuse până acum, americanii au sesizat, încă din timpul administraţiei Reagan, fragilitatea tot mai accentuată a Uniunii Sovietice şi criza majoră pe care o traversa.

18 Ibidem, p. 23.19 A se vedea Central Intelligence Agency, National Intelligence Estimate (NIE 11/12-9-88), Soviet Policy Toward Eastern Europe under Gorbachev, mai 1988, p. 1-2, la https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications/books-and-monographs/at-cold-wars-end-us-intelligence-on-the-soviet-union-and-eastern-europe-1989-1991/art-1.html#rtoc1

*

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 63: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 63

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Intelectualii şi Securitatea în anii ’80*

Dr. Liviu ŢĂRANU

Începând cu epoca modernă, în România, intelectualii au jucat un rol esenţial în transformarea socială, politică şi chiar economică, a statului şi societăţii româneşti. Această schimbare a fost operată mereu prin raportare la modelul oferit de Occident, însuşit prin educaţie sau prin cunoaştere directă.

Schimbările intervenite după cel de al Doilea Război Mondial în Europa de Est au condus la o schimbare forţată în orientarea existentă la nivelul elitei intelectuale – începând de acum lumina venea de la Răsărit. Desigur, România nu a făcut excepţie de la regulă, chiar dacă a existat o parte a intelectualilor care a refuzat noua direcţie impusă pe canale politice, ideologice şi miliţieneşti. Acest refuz a fost fatal pentru cei mai mulţi dintre ei, însă nici cei care s-au raliat noilor cerinţe nu au mai deţinut poziţiile influente cu care erau obişnuiţi până la acel moment. Aşa cum bine observa, în 1985, Vlad Georgescu, la microfonul

Radio „Europa Liberă”, după 1948, „cărturărimea diminuată, diluată prin accesul în rândurile ei a pseudo-cărturarilor de partid nu mai reprezintă decât o palidă umbră a ceea ce a fost cu două-trei generaţii în urmă”1.

Este unanim acceptat că noul regim a debutat printr-un „act de divorţ radical” cu precădere faţă de intelectuali2. S-a trecut în mod brutal la „un război contra elitelor intelectuale naţionale”3, iar „cultura a fost politizată şi subordonată puterii”4.

În Codul Penal din 1948, la art. 48, alin. 5 se găsea o prevedere expresă: „Intelectualii condamnaţi, afară de cei condamnaţi la muncă silnică şi temniţă grea, sunt întrebuinţaţi la lucrări potrivit cu aptitudinile lor”. Dincolo de faptul că intelectualii sunt „întrebuinţaţi”, frapant este că într-un asemenea document juridic se poate regăsi un articol special pentru o anumită categorie socială. Aceasta era văzută ca un pericol pentru ordinea socială din moment ce, chiar şi după două decenii de la instalarea regimului, în Constituţia din 1965 a RSR se preciza că „…libertatea cuvântului, a presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc”5.

Cum încă de la începutul anilor ’60 modelul sovietic începuse să nu mai fie atât de preţuit de către liderii de partid de la Bucureşti, socotindu-l pe alocuri chiar periculos, începe căutarea unui drum propriu de dezvoltare în interiorul sistemului socialist. Demonstrând că poate sta singură pe propriile picioare, conducerea PMR/PCR a cerut Moscovei să-i accepte dreptul de a acţiona de una singură – la început în problemele interne şi apoi în cele externe – pe drumul construcţiei socialiste. Desigur, această cale necesita pregătiri din multe puncte de vedere: ideologic, filozofic, politic, social-cultural etc. S-a trecut la „recuperarea moştenirii culturale”, chiar şi a celei interbelice, atât de contestate pe parcursul „obsedantului deceniu”. Acest fapt a însemnat şi reabilitarea acelei intelectualităţi care contestase la început regimul şi care era acum recuperată din închisorile patriei. Atmosfera generală de relaxare, se va reflecta şi în domeniul cenzurii, creaţia literar-artistică fiind – spre deosebire de scrierile social-politice – trecută printr-

* Fragmentul face parte din volumul Intelectualii şi Securitatea în anii ’80 - documente esenţiale1 Vlad Georgescu, România anilor ’80, texte antologate de Gelu Ionescu, München – Bucureşti, Editura Jon Dumitru – Verlag, 1995, p. 144.2 Tiberiu Troncotă, România comunistă. Propagandă şi cenzură, Bucureşti, Editura Tritonic, 2006, p. 168.3 Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej. 1948-1965, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 208.4 Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române. Ipoteze de sociologie literară (1944-1989), Bucureşti, Editura DBH, passim.5 Florin Maghiar, Adi-Alexandru Crăciun, Legalitatea Securităţii, în Gheorghe Onişoru (coord.), Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Bucureşti, CNSAS, 2001, p. 105-107.

Page 64: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

64 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

un filtru mai subţire. Şi, totuşi, această liberalizare, pe care nu o putem nega, a fost mai mult un dezgheţ cultural supravegheat atent de către Partid şi Securitate. De aici şi perpetuarea acelui sentiment de frică şi supunere în rândul intelectualităţii româneşti, precum şi docilitatea acesteia: „unii au tăcut şi s-au retras în anonimat, iar alţii s-au grăbit să-şi joace cartea afirmării, devenind purtătorii de cuvânt ai regimului”6.

Chiar şi în aceste condiţii, deceniul cuprins între 1964 şi 1974 a fost cel mai prolific pentru viaţa şi creaţia intelectuală, din întregul parcurs comunist. Învăţământul a fost modernizat şi a scăpat de ideologizarea excesivă, mai ales în ce priveşte ştiinţele exacte şi la nivelul pregătirii inginereşti, care devin dominante. Ştiinţele sociale cunosc şi ele un real reviriment, iar literatura şi arta ating cote înalte de rafinament artistic.

La începutul anilor ’70 se termină, din nefericire, acel no man‘s land ideologic şi, în plan cultural, îşi fac efectul noile teze ideologice reieşite din revizuirea marxismului şi adaptarea lui la realităţile româneşti7. „Minirevoluţia” culturală, pornită de conducerea de partid încă din iulie 1971, ţintea promovarea noii orientări a PCR şi a României în politica internă şi externă, care însemnau, de fapt, revenirea la „un comunism dur, care făcea dovada unei perfecte ortodoxii ideologice, exercitând un control riguros asupra societăţii”8.

În lungile sale discursuri, Nicolae Ceauşescu dispune întărirea rolului partidului în „orientarea politico-educativă a maselor” în scopul promovării ideologiei şi politicii practicate de regim. Astfel, creaţia intelectuală urma „să-i ajute pe oameni să privească mereu înainte, să le dea o imagine înflăcărată asupra perspectivei istorice, să prefigureze schimbările viitoare ale societăţii, să însufleţească masele populare, tineretul patriei noastre la fapte măreţe închinate realizării visului de aur al omenirii – comunismul”9. Continuarea a fost dată de creşterea presiunii asupra intelectualilor, îndeosebi a celor care aveau un contact direct cu populaţia (jurnalişti, artişti, profesori, medici etc.), în sensul acceptării şi propagării temelor propagandistice ale regimului. Aceasta implica şi evitarea oricărui comentariu negativ la adresa politicilor economice, ori sociale, ale „Tovarăşului” înzestrat cu „un genial simţ vizionar”10.

Desigur că această realitate a stârnit mari nemulţumiri în rândul intelectualilor, dar în pofida acestui lucru, au existat puţine acte de opoziţie deschisă. Părerea dominantă era că orice protest ar fi fost inutil din punct de vedere al efectului asupra regimului, dar putea avea consecinţe incalculabile pentru iniţiator. Evident, aici juca un rol important şi percepţia falsă, transformată în psihoză, că Securitatea ştia sau putea să afle totul prin vasta sa reţea de colaboratori şi, ca urmare, orice disidenţă putea fi strivită din faşă11.

Cu toate acestea, a caracteriza drept conformism atitudinea generală a intelectualităţii româneşti în anii ’80 este, considerăm, o eroare. E drept, cei mai mulţi intelectuali s-au refugiat în munca lor şi, sub diferite pretexte sau presiuni exterioare, au abandonat orice demers contestatar. Au existat, însă, şi figuri celebre de altfel, care s-au exprimat deschis împotriva regimului politic. Aceste proteste, în anii ‚80, spre deosebire de „Mişcarea Goma” din 1977, au fost individuale, demonstrând astfel imposibilitatea coagulării unei grupări disidente.

În comparaţie cu Polonia sau Ungaria, disidenţa din România a fost deosebit de firavă. Explicaţia consacrată pentru această situaţie a fost pusă pe seama „lipsei unei tradiţii civice” la români, dar şi pe faptul că cea mai mare parte a intelectualilor au fost atraşi în structurile de putere ale partidului sau au primit generoase beneficii materiale pentru creaţiile lor. Indiferent care din motive îl acceptăm, este clar că – din punct de vedere istoric – rolul disidenţei româneşti în căderea regimului comunist a fost unul minimal.

Pentru o atentă supraveghere a intelectualităţii, Securitatea a folosit metode proprii, unele mai rafinate, altele destul de brutale: crearea de reţea informativă, filajul, percheziţiile, reţinerile, arestările, 6 Ibidem.7 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold, 2010, p. 504.8 Tiberiu Troncotă, op. cit., p. 175.9 Programul PCR de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 162.10 Tiberiu Troncotă, op. cit., p. 178.11 Ana Maria Cătănuş, Dorin Tudoran şi condiţia intelectualului român sub comunism, în Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4/2012, p. 117.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 65: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 65

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

anchetele informative, interceptarea corespondenţei, ascultarea telefoanelor etc. Multe din aceste practici au fost însoţite de violenţe, abuzuri şi, evident, încălcări ale drepturilor fundamentale prevăzute şi garantate în textele constituţionale în vigoare la acel moment. Toate au avut în vedere, acolo unde era cazul, intimidarea, discreditarea, arestarea şi, rareori, condamnarea contestatarilor sau determinarea acestora de a alege exilul.

Pentru o scurtă incursiune asupra temelor de interes, deopotrivă ale unor intelectuali dar şi ale Securităţii în România anilor ’80, documentele din arhiva CNSAS pe care le publicăm în continuare, sunt, credem, revelatorii. Am selectat câteva documente care îi privesc mai ales pe istoricii români sau străini, legăturile şi subiectele lor de interes.

ANEXA

1.1984 martie. Notă cu privire la urmărirea doctorandului american Larry Watts prin intermediul

mijloacelor de tehnică operativă şi detalii despre discuţiile avute de acesta cu mai multe personalităţi din România.

Strict SecretNr. D-3/00156.018 din martie 1984

NotăDin exploatarea mijloacelor speciale folosite în lucrarea doctorandului american Larry Watts au

rezultat următoarele:La începutul lunii februarie a.c. a avut mai multe convorbiri cu Ghibu Octavian, economist

pensionar, aflat în atenţia Serviciului 2. Cu aceste prilejuri, Larry Watts i-a explicat acestuia că se află în R.S. România ca bursier Fulbright şi că efectuează o cercetare în vederea redactării unei lucrări istorice cu privire la Antonescu şi politica sa din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. I-a precizat că până în prezent a studiat mai multe materiale în legătură cu tematica lucrării, fiind sprijinit de profesorul Maior Liviu de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi că la Bucureşti ar avea contacte cu cercetători de la Institutul de Istorie al Armatei, despre prezenţa şi activitatea lui în ţara noastră având cunoştinţă şi conducătorul acestei instituţii. A precizat de asemenea, că intenţionează să facă o lucrare documentată şi obiectivă, arătând că nu are nici o îngrădire, în ceea ce priveşte organizarea şi prezentarea datelor. În acest sens, i-a solicitat spre studiu unele lucrări ale tatălui său, Ghibu Onisifor, cu privire la poziţia oamenilor de cultură din România referitor la Dictatul de la Viena, lucru pe care Ghibu Octavian l-a acceptat.

Cu ocazia mai multor întâlniri a celor doi, ce au avut loc până la sfârşitul lunii februarie, Larry Watts i-a prezentat acestuia un proiect de articol referitor la relaţiile dintre regele Carol al II-lea şi Antonescu şi poziţia lor faţă de agresiunea sovietică din 1941 şi pe care intenţionează să-l publice într-o revistă din München. Ghibu Octavian nefiind de specialitate s-a oferit să dea spre studiu acest proiect de articol cercetătoarei Moisuc Viorica de la Institutul de Istorie al PCR, lucru pe care de altfel l-a şi făcut. Aceasta a apreciat articolul ca fiind în neconcordanţă cu datele istorice cunoscute. Nemulţumit de răspunsul primit, Larry Watts i-a cerut lui Ghibu Octavian să-i

Page 66: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

66 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

organizeze o discuţie cu Moisuc Viorica, fapt pe care aceasta nu l-a acceptat, deoarece nu a primit aprobarea şefilor ei.

Tot prin Ghibu Octavian, Larry Watts a intrat în contact cu istoricul Coposu Cornel, discuţiile acestora fiind controlate prin posibilităţile Direcţiei I şi raportate de noi anterior.

În ziua de 27 februarie a.c. a fost anchetat de cinci ofiţeri de securitate, care au insistat să afle cine i-a făcut legătura cu cetăţeanul american şi respectiv ce i-a spus străinului. Ar fi răspuns că străinul a fost îndrumat spre el de alţi istorici şi că discuţiile ce le-au purtat s-au referit la biografia lui Antonescu şi că pentru aceasta Larry Watts avea aprobarea autorităţilor române. Menţionăm că anchetarea informativă a lui Coposu Cornel a fost efectuată de ofiţeri ai Direcţiei I.

Coposu Cornel a confiat şi străinului despre discuţia avută cu organele de securitate, acesta arătându-se îngrijorat de faptul că este urmărit, presupunând că despre întâlnirile lor nu putea afla decât prin controlarea convorbirilor telefonice.

În ziua de 13 februarie a.c. Larry Watts a avut o convorbire cu fiica profesorului Maior Liviu din Cluj-Napoca, care a comunicat faptul că tatăl ei se află la Bucureşti, cazat la un cămin studenţesc. Străinul a rugat-o pe aceasta să-i comunice lui Maior Liviu să-l caute pentru a stabili o întâlnire. Contactul celor doi a avut loc în ziua de 15 februarie a.c. la hotelul „Intercontinental”, discuţia fiind controlată de către Direcţia I, iar rezultatul înaintat conducerii Departamentului Securităţii Statului.

În 15 februarie a.c. a avut o discuţie cu Magherescu Gheorghe, fost şef de colectiv în cabinetul militar al lui Antonescu, necunoscut în evidenţele de securitate, cu care a stabilit să-i facă o vizită la domiciliu.

La o percheziţie secretă efectuată la domiciliul lui Larry Wats s-au descoperit mai multe documente puse la dispoziţia străinului de către Magherescu Gheorghe, printre care menţionăm: un memoriu redactat după 1944 de către generalul Şteflea Ilie, fost şef al Marelui Stat Major în perioada 1942-1944, în care acesta se disculpă cu privire la acuzaţiile ce i s-au adus că ar fi sprijinit politica lui Antonescu şi a contribuit la dezastrul armatei române pe frontul de răsărit; copii ale unor scrisori adresate în 1979 de Magherescu Gheorghe scriitorilor Marin Preda, Simion Aurelian şi Corneliu Leu, pe marginea romanelor acestora care tratează perioada antonesciană; un material privind activitatea colonelului Davidescu, fost şef al cabinetului militar al lui Antonescu; mai multe scrisori şi materiale documentare referitoare la aceeaşi perioadă redactate de Magherescu Gheorghe.

Menţionăm că Larry Watts, după majoritatea vizitelor efectuate la domiciliul lui Magherescu Gheorghe, s-a deplasat la Ambasada SUA unde a luat legătura cu ambasadorul David Funderburk şi cu ministrul consilier Francis Corry, pe care cu certitudine i-a informat despre conţinutul discuţiilor avute cu acesta. Mai mult, deţinem informaţii verificate că i-a dat ambasadorului spre studiu unele documente şi fotografii referitoare la Antonescu, între care, o fotografie a acestuia pe un aeroport în momentul plecării la întâlnirea lui cu Hitler.

În cursul lunii februarie a.c., Larry Watts în cadrul unei discuţii cu cercetătorul Ionescu Mihai de la Institutul de Istorie al Armatei i-a cerut acestuia să-i organizeze o întâlnire cu Magherescu Gheorghe, ascunzând faptul că îl cunoaşte personal pe acesta şi că l-a vizitat de mai multe ori la domiciliu.

În ziua de 18 februarie a.c. Larry Watts a avut o convorbire cu istoricul Constantiniu Florin de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, cu care în luna februarie a avut mai multe întâlniri care nu au putut fi controlate de noi.

Dintr-un document găsit cu ocazia percheziţiei secrete efectuată la domiciliul lui Larry Watts rezultă că, Constantiniu Florin i-a dat acestuia o scrisoare de recomandare către un anume Max Demeter Peyfuss din Viena, în care îl prezenta pe Larry Watts ca specialist în istoria contemporană, interesat de relaţiile româno-germane din timpul celui de-al doilea război mondial şi îl roagă pe cetăţeanul austriac să-i acorde sprijin pe această temă.

În zilele de 21 şi 22 februarie a.c. Larry Watts a avut mai multe convorbiri cu cetăţeanul american Max Laun, istoric sosit în ţară cu o bursă Fulbright pentru a studia unele probleme privind militarii de origine română din armata austro-ungară în timpul primului război mondial. Se cunoaşte că acesta îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea istoricilor Ştefan Pascu şi Maior Liviu.

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 67: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 67

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

În ziua de 24 februarie a.c. Larry Watts a avut o nouă convorbire cu profesorul Maior Liviu din Cluj-Napoca pe care l-a întrebat când va veni în Bucureşti o persoană pe care o denumesc convenţional „el” (presupunem că este vorba de şeful Institutului de Istorie al Armatei). Maior Liviu i-a răspuns că a vorbit cu respectivul la telefon şi i-a comunicat că va fi la Bucureşti după data de 5 martie a.c. Mai rezultă că cetăţeanul american i-a cerut lui Maior Liviu să intervină spre a-i obţine aprobarea pentru o nouă perioadă de cercetare începând cu august a.c., aspect cu care acesta a fost de acord. De asemenea, Larry Watts l-a întrebat pe Maior Liviu despre „prietenul cu materialul referitor la Antonescu”, acesta răspunzându-i că „n-a vorbit încă cu el deoarece a fost bolnav”.

A rezultat că între Larry Watts şi Maior Liviu a mai avut loc o discuţie anterioară referitor la o problemă ce trebuia rezolvată în Sibiu.

În data de 28 februarie a.c. Larry Watts a avut o nouă convorbire cu Maior Liviu, în care acesta din urmă i-a recomandat să facă o călătorie la Cluj-Napoca în săptămâna 5-11 martie întrucât „nu a putut să-i rezolve problema”. L-a atenţionat că cea mai potrivită dată ar fi 8 martie. Rezultă că ar fi vorba de o vizită la o anumită persoană (presupunem că ar fi vorba de academicianul Ştefan Pascu). În continuare cetăţeanul american l-a întrebat pe Maior Liviu dacă există vreo şansă ca academicianul Ştefan Pascu să-i dea o scrisoare care să conţină aprobarea oficială pentru studierea unui subiect, necunoscut încă nouă. Fără a primi un răspuns în clarificarea acestei întrebări, Larry Watts i-a spus lui Maior Liviu că-l va căuta telefonic la începutul săptămânii 5-11 martie.

În perioada 7-12 martie a.c. Larry Watts se va afla la Cluj-Napoca şi Sibiu unde sunt în curs măsuri de urmărire informativ-operativă.

Din exploatarea mijloacelor tehnice şi altor informaţii pe care le deţinem rezultă că Larry Watts va părăsi ţara în jurul date de 15 martie a.c., cu destinaţia Viena, unde îşi va continua cercetările cu sprijinul cercetătorului austriac Max Demeter Peyfuss, recomandat de Constantiniu Florin.

ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 163 239, f. 18-22

2.1985 mai 30. Notă referitoare la publicarea în RFG de către Larry Watts a amintirilor unui fost

demnitar antonescian şi recenzia lui Vlad Stolojan, publicată într-un ziar al exilului românesc.

CopieStrict Secret

Exemplar nr. 2

Notă

În timpul şederii sale în România, tânărul bursier american Larry Watts, sosit pentru a se documenta în vederea unei lucrări privind relaţiile româno-germane în anii 1940-1944, a contactat pe un fost membru al cabinetului militar al mareşalului Ion Antonescu, a înregistrat pe bandă de magnetofon amintirile acestuia şi le-a publicat în Editura Ion Dumitru (München, RFG): „În serviciul Mareşalului”, volumul I, „Mareşalul Ion Antonescu văzut de un ofiţer din cabinetul său militar, ca urmare a întrevederilor cu Larry Watts”. Primul volum cuprinde relatări despre perioada septembrie 1940 – 22 iunie 1941, dar şi referiri la conflictul mareşalului cu regele în legătură cu ordinul de trimitere pe front a lui I. Mocsony-Stârcea şi Jacques Vergotty, apropiaţii regelui. Nu se dă numele fostului ofiţer român.

În ziarul „Lupte” din 15 aprilie 1985 (tipărit de Mihail Korne), Vlad Stolojan publică o recenzie a cărţii în care scrie printre altele: „… e limpede că Securitatea a fost la curent cu tot ce s-a spus în cursul interviurilor. De aici şi până a-l obliga pe nefericitul pensionar să adauge unele informaţii nu e decât un joc pentru Securitate… Le-a vrut Securitatea? Dintotdeauna morţii pot fi folosiţi împotriva celor vii, îndreptăţita preamărire a mareşalului Antonescu pare a fi fost folosită în parte de interlocutorul lui Larry

Page 68: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

68 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Watts pentru a ponegri, calomnia şi deprecia personalităţi şi organizaţii încă în viaţă care pot constitui factori activi în lupta de eliberare a ţării de comunişti. Fără să avem cea mai mică bănuială asupra bunei credinţe a lui Larry Watts, nu e prima dată când ne lovim de incomensurabila naivitate americană în faţa metodelor sovieto-comuniste. Cartea apare ca un abil amestec de adevăruri şi inexactităţi şi pare destinată să creeze zâzanie în rândurile românilor liberi”.

ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 268 425, f. 51.

3.1986. Notă nedatată şi nesemnată privind unele indicaţii asupra conduitei persoanelor din domeniul

cultural şi artistic al Bucureştiului înaintea plecării în străinătate.

Notăprivind unele indicaţii asupra conduitei persoanelor

din domeniul cultural-artistic al Capitalei înaintea plecărilor în străinătate.

În preajma plecărilor în străinătate a unor persoane din domeniul artei, culturii şi tipografiilor din Capitală vor fi realizate pregătiri contrainformative individuale sau de grup urmărindu-se în principal a se preciza:

- Să se abţină de a comite fapte sau a face afirmaţii prin care să vină în contradicţie cu legile ţării gazdă (să nu se antreneze în discuţii cu caracter negativ la adresa conducerii de stat şi a orânduirii din ţara respectivă, care pot fi interpretate ca provocări sau defăimare);

- Să nu dea ocazii pentru a putea fi reţinuţi şi anchetaţi de organele poliţieneşti locale:- pe linie de circulaţie;- procurarea unor bunuri (cumpărături) pentru care este necesar să reţină bonurile;- vânzări de bunuri;- trafic de scrisori;- trafic de valută.Să nu accepte acordarea de interviuri sau scrierea de articole din presă fără aprobarea organelor

din ţară, întrucât:- pot fi înregistraţi şi apoi declaraţiile lor pot apare în scop compromiţător, propagandistic, vizând

chiar persoana lor;- să nu primească bani de la asociaţiile de caritate sau religioase, precum şi bani ca remunerare

pentru serviciile politic propagandistice de la edituri, redacţii, asociaţii reacţionare etc.Să nu facă însemnări ce ar

putea fi interpretate ca spionaj de autorităţile din ţara respectivă;

Să nu popularizeze în ţară sau în cadrul delegaţiilor din care fac parte, unele acţiuni ostile ale cercurilor reacţionare sau organizaţiilor din exterior îndreptate împotriva ţării noastre sau a cetăţenilor români.

Să nu aducă în ţară documente de propagandă ostilă, naţionalistă sau sectantă.

Să evite contactele cu emigraţia română care au poziţie

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 69: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 69

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

ostilă ţării noastre sau cu reprezentanţii unor redacţii, edituri, organizaţii culturale, cultice etc., preocupaţi să denigreze orânduirea de stat din ţara noastră.

În caz că sunt reţinuţi de autorităţi pe diferite motive, să nu accepte să dea declaraţii decât în prezenţa reprezentanţilor ambasadei noastre în ţara respectivă.

Faţă de cetăţenii români rezidenţi, emigranţi sau străini cu poziţie corectă faţă de ţara noastră, dornici să cunoască unele probleme despre poporul român să nu evite a comunica cu tact, argumentat realizările din domeniul creaţiei cultural-artistice, social-politice şi economice, conform celor comunicate în presa noastră, libertăţile şi drepturile cetăţenilor, realizările pe planul relaţiilor externe şi să combată inteligent eventualele confuzii, zvonuri sau interpretări denaturate cu privire la ţara noastră.

Să nu se abţină de a arăta (dacă situaţia permite) adevărata faţă şi scopul provocator al activităţii unor emigranţi ostili ţării noastre.

Persoane de încredere cu posibilităţi de influenţă externă vor fi stimulate ca în cazul în care au posibilitatea de a clarifica unele probleme cu privire la istoria ţării noastre, a tradiţiilor de luptă pentru independenţă şi suveranitate, să nu evite în a combate unele manifestări naţionalist-iredentiste şi a clarifica cu date şi fapte cunoscute situaţia reală, să stimuleze cetăţenii români corecţi din străinătate sau alţi oameni de cultură străini pentru a nu permite prezentarea denaturată a istoriei ţării noastre şi a realităţilor social-politice, stimulând publicarea unor materiale în presă împotriva manifestărilor naţionalist-iredentiste, iniţiate şi susţinute de diferite cercuri reacţionare din străinătate.

Pentru reţeaua informativă se vor fixa sarcini în scopul cunoaşterii elementelor din delegaţiile ce efectuează deplasarea şi care au scopuri suspecte (încearcă să scoată din ţară documente, mesaje, scrieri de sertar, valută, au intenţii de rămânere ilegală în străinătate, fac cumpărături ce depăşesc posibilităţile lor materiale, încearcă să introducă în ţară materiale de propagandă ostilă, părăsesc nejustificat delegaţia).

În toate prelucrările C. I. să se facă menţiunea expresă asupra faptului că România întreţine relaţii bune pe toate planurile cu ţara gazdă, este hotărâtă să dezvolte aceste relaţii pe baza principiilor cunoscute (suveranitatea, independenţă, neamestec în treburile interne, exemplu de vizite la nivel de stat etc.).

Să se facă expres cunoscut că ţara noastră duce o politică de pace, independenţă, respectă drepturile fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta.

ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 1, vol. 1, f. 241-242

4.1987. Raport cu propunere de închidere a dosarului de urmărire informativă al istoricului Florin

Constantiniu.

312/NS/0015570 Strict Secret Exemplar unic

Aprob, Lt. col. Diaconescu

Raport- cu propuneri de închidere a dosarului de urmărire informativă nr. 15570,

conspirativ „Cristea”

La data de 16 octombrie 1984 a fost luat în lucru, cu aprobarea organelor de partid, prin dosar de urmărire informativă numitul Constantiniu Florin, fiul lui Constantin şi Zoe, născut la 8 aprilie 1933 în Bucureşti, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga”, domiciliat în Bucureşti, str. Emil Bodnăraş, nr. 23 […].

Page 70: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

70 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Sus-numitul a fost semnalat ca legătură apropiată a cetăţeanului american Larry Watts, aflat în ţara noastră cu o bursă IREX, pentru cercetări în domeniul istorie. Constantiniu Florin a avut mai multe contacte cu cetăţeanul american, care nu au putut fi controlate. În urma unei percheziţii secrete efectuate la domiciliul lui Larry Watts s-a descoperit o scrisoare de recomandare dată acestuia de Constantiniu Florin către un anume Max Demeter Peyfuss din Viena, prin care Larry Watts era prezentat ca specialist în istoria contemporană interesat în relaţiile româno-germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Din măsurile întreprinse în caz s-au stabilit următoarele:Constantiniu Florin este recunoscut ca unul dintre cei mai buni specialişti având importante

contribuţii în cele mai variate domenii ale istoriei, de la istoria medievală până la istoria contemporană, excelând sub acest ultim aspect cu privire la relaţiile româno-germane din perioada 1939-1945.

Fiind recunoscut ca atare, este intens cultivat de diplomaţii americani acreditaţi la Bucureşti care-l invită frecvent la acţiunile protocolare, în special atunci când ele se organizează ca urmare a vizitei în ţara noastră a unor specialişti americani din acelaşi domeniu sau din domeniile conexe.

A călătorit frecvent în Statele Unite ca bursier, pentru a participa la o serie de manifestări internaţionale sau pentru a susţine conferinţe la marile universităţi americane. Acest ultim gen de activităţi a purtat girul Ministerului de Externe, iar datele obţinute, prin intermediul unităţilor speciale, reflectă că Constantiniu Florin a avut o comportare corectă, iar expunerile sale, bine argumentate cu date istorice, au contribuit la cunoaşterea istoriei ţării noastre de către auditoriul american, la combaterea unor teze susţinute de istoriografia maghiară, teze preluate şi vehiculate de unii cercetători americani ostili nouă.

Ca urmare a acestor acţiuni, Constantiniu Florin a stabilit contacte cu marea majoritate a cercetătorilor americani din domeniul istoriei care, l-au contactat de fiecare dată când ne-au vizitat ţara. Pe această linie se înscriu şi contactele realizate cu cercetătorul Larry Watts interesat în efectuarea unui studiu privind relaţiile româno-germane în perioada celui de-al Doilea Război Mondial cât şi cu privire la rolul şi personalitatea lui Ion Antonescu – căruia Constantiniu Florin i-a furnizat, în baza aprobărilor avute, datele care au fost publicate indicându-i concomitent bibliografia necesară documentării.

Raportăm că, Constantiniu Florin a informat, de fiecare dată, conducerea instituţiei în care-şi desfăşoară activitatea despre conţinutul acestor contacte.

Având în vedere prestigiul de care se bucură, probitatea profesională şi relaţiile pe care le are cât şi rezultatul măsurilor de verificare întreprinse, a fost contactat realizându-se cu acest prilej o pregătire contrainformativă adecvată.

Având în vedere cele raportate,Propunem:- a se aproba închiderea dosarului de urmărire informativă nr. 15570 şi clasarea la CID cu menţinerea

în evidenţa generală.

De acord: Ofiţer Specialist Maior Nicoară Sorin

ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 268 425, f. 2-3.

*

TOAMNA EDITORIALĂ

Page 71: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 71

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

CRESTOMAŢIA REVOLUŢIEI*

Cercetătorii din Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 au lucrat la redactarea unei crestomații privind Revoluţia Română din Decembrie 1989. Apariţia unei astfel de lucrări constituie o necesitate atât pentru specialişti (istorici, politologi, publicişti etc.), cât şi pentru studenţi, elevi şi publicul larg. Având la bază o bogată listă bibliografică, care cuprinde atât lucrări generale, cât şi speciale, îşi propune ca – plecând de la concepte, definiţii, păreri, idei, aspecte referitoare la noţiunea şi fenomenul de Revoluţie la nivel general şi trecând apoi la extrase privind direct Revoluţia Română din Decembrie 1989, – să se construiască, ca într-un puzzle, imaginea concretă şi reală a Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Vă redăm mai jos câteva extrase din această lucrare.

1. Revoluţiile sunt locomotivele istoriei. Nikita Hruşciov

2. Revoluţionarii nu fac revoluţii. Revo-luţionarii sunt cei care ştiu când puterea zace pe stradă şi ei o pot lua.

Hannah Arendt 3. Revoluţiile sunt sublimul literaturii de proastă calitate.

Emil Cioran 4. Revoluţia este o idee care şi-a găsit baionetele.

Napoleon Bonaparte 5. Revoluţionarul este individul care doreşte să schimbe lumea şi o depăşeşte în sensul viitorului către o ordine a valorilor pe care o inventează.

Jean-Paul Sartre

6. Revoluţiile sunt obligatorii, dar victoriile sunt facultative!

Girel Barbu

7. Marii bărbaţi care în Franţa au luminat minţile pentru revoluţia ce avea să vină au avut ei înşişi o atitudine cât se poate de revoluţionară. Nicio autoritate exterioară, de orice fel ar fi fost, nu era recunoscută de ei. Religia, concepţia despre natură, societatea, ordinea de stat, toate au fost supuse celor mai necruţătoare critici; toate trebuie să-şi justifice existenţa în faţa scaunului de judecată al raţiunii sau să renunţe la existenţă.

Friedrich Engels 8. Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber si egal, ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul sa fie nu numai liber, dar şi proprietar,

* Fragmentul face parte din volumul Revoluţia Română. Crestomaţie, bibliografie

Page 72: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

72 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

→fără care libertatea e mincinoasă. Pentru aceea adauga la deviza sa cuvântul frăţiei, această condiţie de căpetenie a progresului social. Ea fu o revoluţie socială. Revoluţia viitoare – unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi: Dreptate, Frăţie, Unitate! Ea va fi o revoluţie naţională.

Nicolae Bălcescu

9. Revoluţia am făcut-o din instinct. Am ieşit de pe 21 în Bucureşti. Am fost unul dintre con-ducători şi am acţionat din plin, pentru că asta mi-e firea.

Sergiu Nicolaescu

10. Revoluţia română, cea mai dramatică insurgenţă împotriva comunismului, rămâne şi cea mai misterioasă, cea mai turbulentă şi violentă dintre revoluţiile care au înlăturat comunismul în Europa de Est în 1989 şi-a atins obiectivul imediat.

Ed Vulliamy

11. Revoluţionarul trebuie să intre pretutindenea, în clase înalte şi mijlocii, în dugheni, în biserici, birouri, armată, în lumea literară, în poliţia secretă. Revoluţionarul cunoaşte numai o ştiinţă: distrugerea. Pentru ea şi numai pentru ea studiază el mecanica, fizica, chimia şi chiar medicina. Pentru revoluţionar nu există decât o plăcere, o mângâiere, o satisfacţie: răsplata revoluţiei.

Mihail A. Bakunin

12. Revoluţionarul este un om dedicat. El nu are simpatii personale, nu are afaceri personale, nu are emoţii, ataşamente, proprietate sau nume. Totul în el este subordonat unui singur scop, unei singure pasiuni – revoluţia... Revoluţionarul se rupe de toate legăturile sale cu ordinea socială, cu lumea, de legile acesteia, de morală şi de cutume. Moralitatea sa constă în tot ceea ce contribuie la victoria cauzei sale. Morala publică este dispreţuită. Imoral şi criminal este tot ceea ce se interpune între el şi scopul său. Zi şi noapte el nu trebuie să aibă decât un singur gând, o singură dorinţă: distrugerea nemiloasă... el trebuie să fie gata să distrugă tot ceea ce îi stă în cale.

Naciev

13. Fără îndoială, cea mai măreaţă revoluţie e legată de Numele unui Fiu. Revoluţie care îşi găseşte sorgintea în siguranţă, în înviere. Revoluţiile nu le fac taţii. Le fac fiii. Dumnezeu a creat lumea, dar Fiul Lui a salvat-o. În Numele Tatălui recunoaştem autoritatea, în Numele Fiului realitatea.

Vittorio Sgarbi

14. Revoluţia franceză era un anume delir inexplicabil, o impetuozitate oarbă, un dispreţ scandalos pentru tot ce este respectabil în oameni. O atrocitate de tip nou, care glumea pe seama trişărilor ei. Mai cu seamă o prostituţie neruşinată a raţiunii şi a tuturor cuvintelor făcute pentru a exprima ideile de justiţie şi de virtute.

Joseph de Maistre

*

CRESTOMAŢIA REVOLUŢIEI

Page 73: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 73

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

INTERVIU

BUCURIE, SÂNGE ŞI DURERE

LA MALUL DUNĂRII. BRĂILA,

DECEMBRIE 1989 (1)

În timpul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Brăila, puternic centru industrial al României acelor timpuri şi, totodată, cu numeroase unităţi militare încartiruite în oraş, a cunoscut momente de bucurie dar şi de teroare. 1989 a fost un an al stărilor de spirit, a fost anul în care oamenii erau gata să se lase împuşcaţi pentru revendicările lor, iar la Brăila oamenii chiar au fost împuşcaţi în complicatul joc al schimbării PUTERII. Interlocutorul nostru, inginerul Vasile DATCU a fost vicepreşedintele CFSN Brăila în decembrie 1989, prefect al judeţului Brăila, mai apoi, şi, totodată, un opozant al regimului urmărit de multă vreme de Securitate.

Unde eraţi în 16 decembrie 1989 când a izbucnit Revoluţia Ro-mână din Decembrie?În septembrie 1989, având o doză de curaj şi ceva antecedente de opoziţie faţă de sistemul comunist, ceauşist, încercam să construiesc un partid politic în ilegalitate, ceva

ce urma să se cheme Noua Alianţă. Partidul pe care încercam să-l construiesc era un fel de ideal socratic, de societate liberă, austeră şi fericită. Ea nu poate fi fericită niciodată în plenitudine şi în opulenţă, decât în austeritate, pentru că nu ajunge opulenţa pentru toată lumea. Asta nu a înţeles multă lume. Am avut şi un fel de manifest. Am încercat împreună cu doi scriitori prieteni şi cu nişte istorici de la Muzeul din Brăila să închegăm această mişcare politică.Eraţi supravegheaţi de către Securitate?Eram sub supravegherea şi controlul Securităţii şi pot să vă ofer, spre exemplu, câteva documente, spre confirmare, din dosarul meu de la Securitate. Eram filat în permanenţă. Dosarul meu de la Securitate confirmă urmărirea mea permanentă, eu fiind “Cazul Dumitrescu”. Partidul meu fusese descoperit şi eram urmărit în permanenţă, chiar urma să fiu arestat pe 16 decembrie 1989. Informaţia o deţin de la un colonel de securitate

Soare care a scris un articol, în 1991, într-o revistă Spionaj-contraspionaj. Prin articolul respectiv se încerca să fie scos basma curată Iulian Vlad, afirmând că „Securitatea a fost cu Revoluţia şi nu împotriva ei!”. După o pledoarie foarte lungă, în vreo trei numere de revistă, în numărul patru se recurgea, pentru susţinerea teoriei Securităţii, la un argument concret: „Cazul Vasile Datcu de la Brăila”. Urma să fiu arestat, dar nu s-a pus în aplicare ordinul deoarece l-au sunat pe generalul Iulian Vlad şi l-au întrebat ce atitudine să adopte pe plan local? Iulian Vlad ar fi răspuns: „Lăsaţi-i în pace! Lăsaţi-i să-şi ducă misiunea mai departe, dar îi supravegheaţi să nu facă nu ştiu ce drăcovenii!”. Am textul aici. Interesant!Colonelul Soare declară că Iulian Vlad a fost cu Revoluţia, ceea ce a condus la nesocotirea ordinului de arestare a capilor Revoluţiei Române şi mă exemplifica pe mine. Am aflat târziu de asta, abia când am găsit articolul şi îl am aici pe masa de lucru. Însă, lucrurile nu au stat chiar aşa, ba chiar au fost puţin mai mult decât diferit. Probabil că ei nu mai vroiau să mă aresteze la data la care lucrurile erau cam terminate. Eu am fost reţinut pentru anchetă de către Securitate în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Au venit în 21 decembrie 1989 să mă aresteze, însă nu au reuşit; ce declară ei acum sunt minciuni sfruntate. Să înţelegem că pe 22 decembrie 1989, dimineaţa, dvs. aţi fost arestat?

Page 74: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

74 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Da! La ora 10 dimineaţa, eram la sediul Companiei NAVROM, în biroul meu. Simţeam că lucrurile stau destul de prost, deoarece cu o zi înainte, pe 21 decembrie 1989, mă sună acasă primul-secretar al judeţului Brăila, acasă la mine, ca să întrebe de nevasta mea. Nevasta mea, la data respectivă, lucra la Direcţia Agricolă a judeţului Brăila, eu lucram la Constanţa. Mi s-a părut de-a dreptul dubios acest telefon şi ca atare am început să-mi adun documentele care mă puteau compromite: manifestele pe care le lucram, programul politic al partidului Noua Alianţă, maşina de scris pe care o deţineam în mod ilegal etc. M-am îmbrăcat şi nici nu am apucat să ies pe uşă că sună cineva. Între timp, vensie acasă şi fosta mea nevastă. Locuiaţi în Brăila?Da, la bloc. Eraţi detaşat cu serviciul?Eram angajat al Companiei NAVROM din Constanţa, dar aveam un mic punct de lucru la Brăila. NAVROM avea puncte de operare: Istanbul, Brăila, Rotterdam etc. Eu trebuia să mă ocup de reparaţii, fiind inginer de nave şi de bord, astfel încât mă ocupam nu de aspectul comercial, ci de aspectul strict tehnic, când se stricau unele echipamente pe nave. Revin, la ce vă povesteam. Am reuşit să mă îmbrac, dar nu am reuşit să plec.

Suna insistent. Se uită nevastă mea şi îmi zice: „E unu cu geacă din aia neagră, şi încă unu şi încă unu!”. Nu am deschis. Sunau apăsat. Luminile erau stinse la mine în casă, fiul meu era băgat sub pat...Era 21 decembrie 1989?21 decembrie 1989, seara. Mi-am dat seama că lucrurile sunt grave, extrem de grave. I-am lăsat în pace. Au sunat ce au sunat şi au plecat, dar instinctul de muiere a funcţionat mai bine ca instinctul masculin. Eu mi-am adunat toate lucrurile compromiţătoare, ea cu ochii pe fereastră. Când se uită mai atent îmi zice: „Este un tip care stă lângă pomul din faţă şi este cu lanterna pe noi!”, la etajul cinci unde stăteam. Zic: „E clar! Eu vă las! Plec!”. Am plecat şi aveam să mai ajung acasă pe 1 ianuarie 1990. V-au arestat sau aţi putut să vă strecuraţi în exterior?Nu au apucat. Blocul avea o particularitate, de la etajul şase toate scările comunicau. Ei nu au ştiut asta. Până la etajul cinci nu se comunica. Erau patru scări. Am ieşit. M-am urcat şi am coborât pe la scara unu. Ei stăteau în aşteptare la scara trei. Acum este clar pentru mine că vroiau să mă ducă la arest pentru bătaie, anchetă etc. Pe toţi încercau să ne aresteze. Pe colegul de „partid” şi prieten

INTERVIU

Page 75: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 75

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Valeriu Sârbu l-au arestat pe Calea Victoriei, pe mine m-au scăpat, iar pe un alt prieten nu l-au găsit la Focşani. Noi eram trei: arheologul Valeriu Sârbu, eu şi cu Valentin Popa. Reţineţi, din toată mulţimea de pe Calea Victoriei, în 21 decembrie 1989, seara, lui i-au băgat pistoalele în coastă, l-au împins într-o maşină şi l-au dus la o secţie de miliţie. L-au legat de o bară şi acolo a stat toată noaptea. Ofiţerul de securitate care m-a anchetat pe mine dimineaţa, îl anchetase toată noaptea pe el. Am ieşit şi am stat până la două-trei noaptea în parc. M-a luat frigul şi am decis să mă duc la apartamentul surorii mele. M-am dus la sora mea. Mi-a deschis şi am ajuns la ea şi am dat telefon acasă pe la 4 dimineaţa: „Eu sunt încă viu. Staţi liniştiţi!”, le-am spus celor de acasă. Aveam telefonul ascultat, astfel încât la o jumătate de oră după acel apel am văzut că potera s-a instalat în faţa blocului surorii mele. Blocul acela mai avea şi o ieşire prin spate. Eu le ştiam bine. Nu ştiu din ce motive n-au îndrăznit să vină peste mine în bloc, însă dimineaţa am ieşit prin spate şi am venit la serviciu, la NAVROM. Bineînţeles că am ajuns la NAVROM destul de trist. Acolo era o atmosferă apăsătoare, mai încercam să discutăm între noi, însă...Pe la 10.30 mă întorc de la nave. Aveam nouă nave în port şi trebuia să le fac o inspecţie. După ora 10.00 apăruseră doi ofiţeri de securitate, unul mă ştia, altul nu mă ştia, cu cătuşe la ei, şi care mă căutau insistent.Aveau mandat de arestare?Aveau mandat de arestare, dar cred că la ora aceea lucrurile păreau a fi tranşate. M-au anchetat până la 12.30, într-un birou al companiei. „Tovarăşul Datcu, dumneata eşti inventator?”. „Da!”, zic. „Păi am crezut că dumneata eşti patriot!”, ziceau ei. „Chiar patriot sunt!”. „Dumneata colportezi cu toţi nenorociţi ăştia de la Bucureşti, pe care au pus tunurile cu apă?! Linişteşte-te! Stai liniştit! Dumneata te-ai înhăitat cu toţi nenorociţii!”, zice unul dintre ofiţerii de securitate. Celălalt era rău, rău de tot. Puseseră cătuşele pe masă, la vedere. „Mă luaţi, mă luaţi! Asta e, dar eu nu pot să mă dezic de ceea ce am spus acum 19 ani, 18 ani, nu aveţi nicio şansă!”. „Nu se poate domne, cu dumneata e lucru greu!”, zice unul dintre ofiţeri. M-au ţinut în anchetă până spre ora 13.00 când deja plecase Ceauşescu. Cred că erau destul de obosiţi mai ales că în noaptea de dinainte îl anchetaseră pe prietenul meu Sârbu. În

final, colonelul îmi spune: „Te lăsăm, ca să vezi cât de buni oameni suntem noi, te lăsăm liber, dar atenţie, nu vrem sânge la Brăila!”. Eu le răspund: „Domnule, noi sângele nu ni-l putem tăia decât cu lamele, dar puştile sunt la voi, dacă cumva o ieşi ceva!”, ceea ce, bineînţeles, s-a şi întâmplat după două zile. M-au lăsat, într-adevăr, liber. Bineînţeles, când am ieşit năuc de acolo, nu ştiam ce se întâmplase. Mă anunţă amicii mei: „A fugit Ceauşescu!”. „Formidabil!”, zic. Eram uluit şi nu-mi venea să cred că speranţele şi previziunile mele se adevereau după atâta amar de ani. Ce aţi făcut după „arestare”?Mă gândeam că trebuie să ne organizăm. Aveam să reuşesc câte ceva, la Focşani a fost un prieten de-al meu, la Slobozia un prieten de-a lui Mircea Dinescu şi de-al meu. La Galaţi nu am avut nicio şansă, că în seara aia i-au arestat pe toţi şi a venit maiorul Plătică şi s-a instalat şef. Muncitorii se uitau la mine, toţi mă ştiau, aveau încredere în mine şi în ideile mele. Am plecat spre sediul Judeţenei de Partid, simbolul puterii comuniste. Acolo era prăpăd! Lume multă, hoţi, prostituate, proxeneţi, puşcăriaşi, oameni de toate neamurile, însă unii dintre cunoscuţi mă căutau, strigau după mine: „Bă! Vino, mă! Pe unde mama naibii umbli?”. M-au împins în faţă şi am intrat în sediul fostei Judeţene de Partid Brăila. Acolo era un haos

Page 76: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

76 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

total. Se făcuseră trei rânduri de alegeri pentru a închega o structură de conducere. O nouă alegere, o nouă organizare şi m-am trezit vicepreşedinte al noii puteri. CFSN-ul?Nu, Consiliul Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale. Am rămas acolo în miezul evenimentelor. Primul preşedinte al Consiliului Provizoriu al FSN a fost domnul Nicolae Constantin, alături de Nicu Preda, Adrian Popa, Gheorghe Lupaşcu, Ion Rizea, Emil Udatu, Paula Cristache, Iulian Frunză şi au mai fost şi alţii. În total, 68 de membri înscrişi pe lista provizorie a CFSN-ului care a fost aprobată prin vot de către mulţimea din Piaţă. Trei sau patru persoane au fost dezaprobate de către mulţimea din Piaţă, astfel încât i-am înlăturat din conducerea provizorie a judeţului. Trebuie menţionat faptul că în acele momente de bucurie, haos şi degringoladă, în sediul fostei Judeţene de Partid se afla o parte din secretariatul fostului Comitet Judeţean de Partid Brăila, în frunte cu Anton Lungu, colonelul Călinescu, inspector-şef al Inspectoratului Judeţean de Interne Brăila, locotenent-colonel Florin Sandu, şeful Miliţiei judeţene, maiorul Ştefan Nistor, şeful Miliţiei municipale, colonelul Soare, şeful Securităţii Brăila, locotenent-colonelul Cerburanu, locţiitorul şefului Securităţii Brăila, precum şi conducerea Gărzilor Patriotice în frunte cu colonelul Gabriel Mihăilescu. Toţi aceştia şi-au exprimat adeziunea la noua conducere a judeţului. Colonelul Soare, şeful

Securităţii Brăila, a mai stat circa 20 de minute cu noi, noua conducere, după care ne-a strâns mâna şi a plecat. Nu a mai fost de găsit în următoarele zile când se trăgea cu disperare în Brăila. Avea să fie reţinut de Miliţie câteva zile mai târziu, după ce a fost căutat cu disperare de către un grup de ofiţeri de miliţie.Care au fost relaţiile cu fostul activ de partid?Fostul prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Brăila, Anton Lungu, a fost surprins de evenimnete în sediu şi a predat puterea noului nucleu de putere, revoluţionar, fiind izolat în

camera 101. Elemente ale Gărzilor Patriotice au asigurat în permanenţă paza lui Anton Lungu care a colaborat cu noi, revoluţionarii, şi ne-a furnizat informaţii deosebit de necesare şi utile în legătură cu conducerea şi necesităţile judeţului Brăila.Relaţia cu Armata?În 22 decembrie 1989, Armata din Brăila era şi ea împărţită. Era un tip aici la Brăila, generalul Pancea, oarecum proscris de regim, că nu ştiu ce făcuse contra regimului...Pancea era şeful Comisariatului Judeţean Brăila, acolo unde lucra şi sora mea. Eu am avut o relaţie specială cu acest general. Nu aveam încotro. Trebuia să caut aliaţi. Ştiam ce Securitate aveam aici. O mizerie şi din cauza raporturilor şi din cauza oamenilor, nişte otrăvuri, cam ca toată Securitatea. Mai ştiam însă ceva, că o parte din Securitate îl fura pe Ceauşescu cam de vreo zece, doisprezece ani. Noi cei de la NAVROM ştiam asta. Avusesem chiar o experienţă personală în povestea asta cu trei ani înainte de decembrie 1989. În Armată erau oameni, mai ales cei care conduceau regimentele, cam de vârsta noastră: 38, 39, 40 de ani. Majoritatea erau amatori de băutură, ceea ce a fost un lucru bun pentru noi, având în vedere desfăşurarea ulterioară a evenimnetelor.

(Va urma)Au consemnat

Ioana CIODARU-CEAUŞESCUConstantin CORNEANU

*

INTERVIU

Page 77: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 77

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

ZONĂ DE TRECERE SPRE O LUME NOUĂ

La scurt timp de la prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Sud-Est, noțiuni precum „libertate”, „reorganizare socială”, „democraţie” și „societate civilă” au compus refrenul teoretic preferat al epocii postrevoluționare. Dezbaterile asupra acestor teme, dar și asupra realităților politice europene de-a lungul timpului au devenit tot mai controversate, la ora actuală existând o serie de autori, precum Slavoj Žižek, Boris E. Groys sau Rastko Močnik care atrag atenția asupra problemelor ce domină, încă, destinul fostelor țări comuniste. Din rândul acestor autori face parte şi filosoful și criticul cultural, de origine croată, Boris Buden. Cartea sa, Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului (Editura Tact, 2012) prezintă, într-o manieră critică, perioada decantării revoluțiilor din anii 1989/1990, când lumea Estului, zguduită din temelii, se afla în căutarea unor noi constructe sociale, iar Vestul încerca cu orice preț să consolideze dominația sistemului democrat-capitalist în proaspetele ţări ieșite de sub tutela dictaturii comuniste. Nenumăratele probleme cu care s-au confruntat statele foste comuniste sunt aduse în atenţia cititorului printr-o expunere sobră şi generoasă în explicaţii, autorul punctând cu rigoare impasul moral creat de prăbuşirea ideologiei comuniste, vidul social ce a cuprins Estul, precum şi limitele viziunii politicii liberale promovate de Occident, la care popoarele estice au aderat.

Pe parcursul lucrării, Buden trece în revistă în primul capitol, Societate și cultură: De la societatea fără clase la clasa fără societate principalele simptome ale crizei societăților postcomuniste: eroziunea socială și

degradarea valorilor culturale. În capitolul al doilea – Credința: Dumnezeu will tear us apart again – analizează noua „religie” a postcomunismului – setul de credințe și valori pe care societățile postcomuniste le oferă ca alternativă valorilor comuniste. Pericolul utopiei postcomuniste – principiul de bază al utopiei postcomuniste: transformarea indivizilor în enti-tăți fără trecut politic – constituie tema ultimului capitol, Viitorul: utopia după sfârșitul utopiei. În Posfața lucrării, jurnalistul C. Rogozanu menționează următoarele: „Buden observă că unul dintre primii pași postrevoluționari a fost tocmai întărirea imaginii de copil ingeniuu a omului estic. Imagine care amintește și de utopia lui Fourier în care, desemnați să se ocupe de cură-țarea mizeriei, erau copiii: lor oricum le place să se joace în murdărie, ăsta era argumentul. Și așa săpăturile de recuperare și de scotocire a normalității pierdute au început. 40 de ani de istorie s-au șters, totul trebuia recuperat, chiar cu dobândă” (p. 11-12)

Europa proaspăt eliberată de sub jugul terorii comuniste, euforică și grăbită să-și lase trecutul în urmă, identifică în vechile valori interbelice calea de ieșire din bezna moștenită în timpul comunismului. Graba de a-și asuma

CRONICI

Page 78: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

78 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

noua identitate socio-politică pe care Vestul i-a împrumutat-o trădează, însă, naivitatea și infantilismul politic al Europei postcomuniste, susține Buden. Transformarea dictonului comunist „noi suntem poporul” în dictonul „noi suntem o singură națiune”, această opțiune a omului estic de a recupera sensurile unei evoluții politice problematice, indică incapacitatea sa de a interpreta corect faptele istorice. Lecția comunismului devine, în aceste condiții, o lecție neînvățată, trecutul și însemnătatea istoriei naționale sunt renegate, iar sensul inițial, imboldul social din spatele revoluțiilor democratice este supus unui proces de „amnezie istorică” din care omul estic refuză să se trezească. „În postcomunism întrebarea despre viitor se consideră a fi una la care s-a răspuns deja. Nici cea despre trecut nu mai are niciun rost. De la «copiii comunismului» n-așteaptă nimeni să aibă o conștiință matură despre trecutul comunist. Tocmai de aceea au fost transformați în copii, ca să nu-și poată aminti de trecut. Căci fiind copii, nu au niciunul. În mod paradoxal, abia în postcomunism ai impresia dubioasă că, de fapt, comunismul nici n-ar fi existat”, scrie Buden (p.51).

Postcomunismul, această „zonă de trecere” de la comunism la democrație, reprezintă în termenii lui Buden, un proces de imaturitate politică și culturală autoprovocat de acțiunile de depolitizare – Estul nu are o istorie politică în spate! – și subordonare față de valorile culturii vestice, cu alte cuvinte, un proces de parcurgere a unei faze de pierdere a simțului realității. Acesta este nodul gordian al problemei tratate de Buden. De pe această poziție, autorul reia problematica ridicată de filosoful sloven Rastko Močnik referitoare la percepția politică a spectatorului estic, potrivit căruia: „El șterge dimensiunea politică din trecutul estic și obține efecte similare

în prezent.” Totodată, autorul precizează că: „Europa de Est după 1989 se aseamănă cu un peisaj istoric de ruine, în care nu mai locuiesc decât copii, oameni imaturi, incapabili să-și organizeze democratic viața fără a fi ghidați de alții. Ei nu se înțeleg pe sine ca subiecți, nici ca autori ai unei democrații, pe care au cucerit-o de fapt ei înșiși, ba chiar au creat-o. Tocmai prin ideea și practica transformării postcomuniste, au fost deposedați de ea, ca să li se întoarcă acum din afară ca un obiect străin, pe care trebuie să și-l însușească abia printr-un proces lent, laborios și adesea dureros. În ciudata lume a postcomunismului, democrația este simultan un obiect dorit și un obiect pierdut.” (p.50-51). În răstimpul de forfotă și agitație în care esticii încep procesul de deconstrucție a vechii paradigme comuniste, spectatorii ocidentali – subliniază autorul –, conștienți de lecția dură a capitalismului, privesc cu o oarecare „simpatie cinică” turnura politică de la începutul anilor ̀ 90, produsă în spațiul european, precum și credința oarbă a europenilor în valorile democratice. Potrivit lui Buden, pentru publicul occidental răsturnarea comunismului și revolta populară ce au împânzit marea parte a Europei nu au reprezentat decât măsuri disperate ale unor popoare de a ajunge la normalitatea politică – democrația capitalistă – generată și proclamată în societățile vestice cu mult timp în urmă.

În acest context, traseul politic fiind deja conturat de Occident, popoarelor estice le revine doar sarcina de a învăţa instrucţiunile politice de bază. Dacă sub comunism oamenii trebuiau să devină răbdători și încrezători în acțiunile statului ce veghea asupra bunăstării întregului colectiv social, în procesul de tranziție de la comunism la democrație, – atrage atenția autorul, – „copiii comunismului” trebuie să învețe să mânuiască corect instrumentele democrației, lecție predată

CRONICI

Page 79: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 79

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

cu mult interes de „tutorele” lor, Occidentul. „Astăzi, tutorii sunt cei care n-au participat la revoluțiile democratice din 1989/1990, spectatorii occidentali. Departe de a saluta faptele actorilor est europeni cu acea entuziastă dorință de simpa-tie cu care spectatorii pasivi ai lui Kant au salutat odinioară Revoluția Franceză, ei au reacționat la prăbușirea comunismului cu cinica simpatie ulterioară a interesului de dominație. (...) «Voi vreți binele, dar mai binele suntem noi», iată răspunsul spectatorilor occidentali la revoluțiile democratice din Europa de Est. (...) Niște oameni care ieșiseră victorioși din lupta pentru dreptate, au fost făcuți peste noapte învinșii istoriei. Și nu a fost efectul unei magii, ci al unei hegemonii. Ea a fost cea care i-a făcut pe spectatorii occidentali să triumfe, ca adevărați învingători, nu doar asupra comunismului, ci totodată asupra actorilor revoluției, care produseseră căderea comunismului” , precizează filosoful (p. 49). Buden reliefează, de asemenea, demersul strategic – întreprins pe plan internațional de reprezentanți ai comunității vestice – de a denatura semnificația reală a revoluțiilor est-europene, precum și ecourile acestora în istoria universală, în vederea dobândirii „hegemoniei” în spațiul european. Disidenții anilor ’80, prin dorința lor de eliberare și creare a unei noi realități, s-au opus celor două mari sisteme politice care își dispută între ele dreptul de a fi expresia adevărului social – comunismul și sistemul democrat-capitalist –, optând pentru o a „treia cale”, posibilitate închisă în cercul fatalității istorice. Din această perspectivă,

revoluțiile își pierd sensul inițial, transformându-se, pe parcurs, în „revoluții recuperatoare” ale unei traseu evolutiv vulnerabil, generat de lumea occidentală. „Caracteristică aici nu este doar golirea progresivă a conceptului de revoluție, ci și nevoia de a-i da revoluției, în mod explicit, atributul bună – pentru ca nimeni să nu fie ispitit să plaseze dobândirea revoluționară a regimurilor comuniste est-europene în aceeași serie istorică cu revoluția cea rea și antidemocratică, adică cu Revoluția din Octombrie. Ceea ce se manifestă aici este disconfortul ideologiei liberal-democratice în raport cu ideea de revoluție. Este teama ei primitivă de prea multă libertate, pe care n-o mai poate ține sub control și n-o mai poate canaliza în direcția corespunzătoare intereselor ei. De unde și nevoia de a uzurpa întotdeauna dreptul de a autoriza ea însăși caracterul democratic al fiecărei acțiuni revoluționare. Pentru ca nimănui să nu-i vină ideea de a considera ca democratică și o revoluție anticapitalistă”(p. 37-38).

Volumul Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului constituie un semnal de alarmă la adresa principiului de organizare socială, a valorilor culturale și termenilor în care sunt definite angajamentele sociale din țările postcomuniste. Buden, chestionând în repetate rânduri capacitatea Estului de a dobândi o imagine clară asupra fenomenului postcomunist constata: „Căci asta a fost postcomunismul, o zonă de trecere din care ne-am întors. Nu mai rămâne decât întrebarea dacă am învățat ceva din asta”.

Elena DIACONU

*

Page 80: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

80 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

CINE AU FOST/SUNT TERORIŞTII

DIN 1989?

Una din întrebările deschise asupra căreia societatea românească post-comunistă încă mai stăruie – atunci când trecutul recent este readus în discuţie – este şi Cine au fost/sunt teroriştii din 1989? Cum, însă, preocupările cotidiene nu lasă prea mult loc analizei şi interpretărilor unor interogaţii aparţinând unui domeniu „lipsit de finalitate” (Gabriel Liiceanu) precum cel al istoriei, atunci o altă întrebare ia fiinţă în mintea autorului Ioan Dan, şi anume: „Mai interesează, astăzi, în 2012, cu adevărat, dacă au fost sau nu terorişti în decembrie 1989, aici, la noi, în România?“

Revoluţiei din Decembrie 1989 i s-a acordat, şi continuă să i se acorde, un loc aparte în cadrul istoriei recente a României, consacrându-i-se de-a lungul timpului un număr semnificativ de lucrări. Printre acestea, şi Teroriştii din ’89. Probe prezentate şi comentate de un fost şef al Procuraturilor Militare, scrisă de general magistrat(r) Ioan Dan şi apărută la Editura Lucman în anul 2012.

Motivul ce a stat la baza scrierii acestei lucrări – aşa cum mărturiseşte însuşi autorul – a fost acela al prezentării unor informaţii care să contribuie la „clarificarea lucrurilor într-o bună măsură” (p. 5) cu privire la fenomenul teroristo-diversionist „din unghiul de vedere al puterii judecătoreşti, cu accentul obligatoriu pe activitatea specifică procurorilor militari” (p. 9), pe fundalul apariţiei unor lucrări în istoriografia subiectului ce au viciat adevărul atât prin „minciunile debitate”, cât şi prin „limbajul folosit”.

Lucrarea are valenţe multiple. Este în acelaşi timp o operă memorialistică, o cronică a evenimentelor, un studiu de caz, un rechizitoriu la adresa fostei Securităţi, o colecţie de documente,

un eseu apologetic la adresa Revoluţiei Române din Decembrie 1989, o pledoarie de apărare (cu rezervele existenţei şi a probelor contrare) a acţiunii armatei române şi a ofiţerilor acesteia în timpul Revoluţiei, o lucrare de critică istorică (în special analiza şi demontarea multor informaţii apărute în lucrările lui G. Cartianu, A. Rogojan, Al. Stoenescu), în final, o lucrare de istorie specială cu privire la Revoluţia Română din 1989.

Tema cărţii lui Ioan Dan ne este sugerată de însuşi titlul acesteia: „Teroriştii din ‘89. Probe prezentate şi comentate de un fost şef al Procuraturilor Militare.“ Teza pe care autorul încearcă să o susţină pe parcursul lucrării este aceea că, în decembrie 1989, în România au existat terorişti şi că aceştia nu sunt altcineva decât reprezentanţi ai fostei Securităţi sau persoane manipulate de aceasta, Securitate care şi-a păstrat influenţa asupra societății româneşti şi după 1989 şi care încearcă să distorsioneze percepţia asupra evenimentelor din decembrie pentru a se disculpa, astfel, de crimele săvârşite atunci, recurgând fie la metoda incriminării armatei şi auto-afirmării unui rol pozitiv sieşi în acel context, fie prin propunerea de scenarii paralele.

CRONICI

Page 81: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 81

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Partea memorialistică a cărţii e importantă prin prisma dublei nuanţe a acesteia. Prima constă în nararea evenimentelor la care autorul a fost parte în postura de actant al Revoluţiei. Sentimentul unei atmosfere „cu adevărat entuziastă, dar care conţinea o doză foarte mare de îngrijorare, de preocupare faţă de ceea ce avea să se întâmple în continuare”, participarea la un eveniment ce era perceput ca unul ce „n-a mai existat şi nici nu poate exista” (p.21) se împleteşte în evocarea fostului procuror cu aceea a unor imagini mai puţin plăcute, care i-au lăsat martorului un „gust amar”, imagine asociată cu „negocierile” pentru formarea conducerii ţării şi a „datului din coate” a unor indivizi „total nechemaţi”(p. 19) şi, totuşi, extrem de interesaţi de obţinerea unor funcţii de conducere în acele momente. Nu doar descrierea unor sentimente, ci şi acţiunea propriu-zisă, şi planurile din acele clipe – ale sale şi ale celorlalţi participanţi – sunt prezente în aceste rememorări. Printre acestea, decizia luată împreună cu colegii săi Mircea Levanovici, Vasile Stanca, Dan Voinea de a boicota „ orice misiune menită să ducă la supraviețuirea regimului criminal şi la privarea de libertate a manifestanţilor” (p.16), dar şi acţiunea de punere la dispoziţia revoluţionarilor a generalului Marian Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii. A doua nuanţă vizează acel segment temporar post-revoluţionar în care autorul a fost implicat în calitatea de investigator al evenimentelor ce au avut loc în decembrie 1989, din funcţia de adjunct al procurorului general.

Securitatea se face vinovată pentru majoritatea victimelor teroriştilor din iarna anului 1989 din România. Şi, pentru a demonstra acest lucru, Ioan Dan recurge în cartea pe care ne-o propune la mărturii, la argumente de ordin logico-intuitiv şi la prezentarea de probe.

Prima dovadă pe care o aduce pentru a-şi susţine teoria cu privire la „identitatea terorist-securist“ este mărturia generalului Iulian Vlad, mărturie în care acesta indica „elemente“ ale Securităţii drept principali suspecţi de terorism (p. 10-12). Această dovadă nu îl va disculpa, însă, în ochii autorului pe şeful fostei Securităţii. Ioan Dan desfăşoară pe parcursul lucrării un adevărat rechizitoriu împotriva lui Iulian Vlad, care este acuzat de diversiune: a ordonat ca avioanele să se ridice în aer, în condiţiile în

care acestea erau consemnate la sol; a menţinut comunicaţiile clandestine cu diferite unităţii ale Securităţii pe parcursul desfăşurării revoluţiei (acesta fiind unul din argumentele ce au dus la arestarea acestuia) (p.29). Pentru a întări aceste acuzaţii este prezentată şi mărturia generalului Ion Hortopan, şeful Comandamentului Infanterie şi Tancuri din MApN, care declara la 16 februarie 1990: „Având în vedere atitudinea lui Iulian Vlad din ziua respectivă (25 decembrie) rezulta clar că participarea lui la întocmirea planului de capturare a elementelor teroriste a fost formală; în realitate, prin acţiunile sale, urmărea continuarea acţiunilor împotriva Armatei şi a populaţiei…”(p. 321).

Dovezile care incriminează fosta Securitate pentru cea mai mare parte a victimelor Revoluţiei sunt multiple. La Timișoara acţiunea criminală a fostei Securităţi, cea care primise „ordin de luptă” din 16 decembrie (p. 77) este demonstrată de agenda de lucru a lui Radu Tinu (p.58-59). Sunt prezentate numeroase mărturii ce indică Securitatea ca principală instituţie care avea capacitatea de a răspândi teroarea [ex. recunoaşterea de către I. Vlad a faptului că„simulatoarele tot Securitatea le avea” (p. 178) şi care a acţionat împotriva Revoluţiei (p. 137-140)]. Sunt prezentate şi cazuri ale unor ofiţeri de Securitate asupra cărora planează suspiciuni de acte de terorism, cazuri ce nu au fost, însă, investigate corespunzător.

Page 82: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

82 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Unul dintre argumentele la care autorul recurge pentru a demonstra că fosta Securitate a acţionat în decembrie 1989 împotriva Revoluţiei, în cadrul unor acţiuni cu caracter terorist, este şi acela al analizei istoricului acestei instituţii. Autorul recurge la mai multe exemple pentru a-şi susţine punctul de vedere. Acesta demonstrează că o mare parte din practicile pe care Securitatea le-a desfăşurat pe parcursul existenţei ei aveau un caracter penal (p. 119-122). Loialitatea fostei Securităţi faţă de regimul condus de Nicolae Ceauşescu este demonstrată prin două cazuri. Primul este cel în care Securitatea intermedia migraţia persoanelor de etnie germană din România în schimbul unor sume de bani. O parte din aceşti bani, fiind destinaţi satisfacerii nevoilor personale ale familiei Ceauşescu, în special ale lui Nicu Ceaușescu (p.214), iar al doilea caz prezentat este cel al lui Triţă Făniţă, ce trebuia, de asemenea, să aducă valută pentru oligarhia română comunistă.

Pentru că unul din motivele ce au stat la baza lucrării a fost şi luarea de poziţie faţă de unele scrieri ce au denigrat Revoluţia Română din Decembrie 1989, reţin atenţia cititorului părţile apologetice ale fenomenului revoluţionar român grefate pe demontarea unor alegaţii din unele lucrări, ce au tratat denigrator ideea unei revoluţii în România la sfârșitul anului 1989. Sunt avute în vedere în acest sens în special lucrările lui Grigore Cartianu, „Crimele Revoluţiei” şi „Teroriştii printre noi”, lucrarea lui Aurel Rogojan „Fereastra Serviciilor Secrete”, precum şi volumul „Revoluţia română în Bucureşti” aparţinând lui Ion Bucur şi Mihail M. Andreescu.

Catalogată drept „maculatură” şi „făcătură”, cartea „Crimele Revoluţiei” semnată de G. Cartianu suferă de numeroase inexactităţi; inclusiv titlul este comentat negativ; în definitiv, spune Ioan Dan, revoluţia nu a comis nicio crimă. Un capitol important al cărţii este dedicat, deşi nu aceasta – mărturisește I. Dan – fusese intenţia sa, analizei acestei cărţi al cărei scop a fost „victimizarea Securităţii «inocente» şi satanizarea Armatei şi a unor persoane care, în mod cert, nu au avut posibilitatea de dispoziţie sau interes pentru a contribui, conştient, la susținerea unor acţiuni diversionist-teroriste”. Sunt infirmate de către fostul procuror tezele prezente în cartea „Crimele Revoluţiei”, conform cărora la Sibiu ar fi existat o relație de animozitate între Miliţie şi Armată. Cum ar fi fost posibilă în acest context mutarea întregii conduceri a Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne în unitatea condusă de Aurel Dragomir, se întreabă retoric Ioan Dan. Apoi, tot în cazul Sibiului, Ioan Dan, arată că din cele 37 de persoane venite la Sibiu în data de 20 decembrie 1989 cu o un avion ROMBAC, doar pentru 16 sau 18 persoane datele de identificare erau false şi că acestea făceau parte, printr-o deducţie elementară, din cadrul Securităţii (p. 195.), şi nu din trupele DIA, cum sugerează Cartianu. Însă „cea mai mare minciună” a lui G. Cartianu din cartea „Crimele Revoluţiei” este – ne spune Ioan Dan – afirmaţia conform căreia sediul Miliţiei şi Securităţii din Sibiu a fost atacat de către militarii conduşi de A. Dragomir cu toată muniţia din dotare. Situaţia fiind în acest caz inversă (p.198). Teoriile cu privire la terorişti din lucrarea lui Cartianu sunt demontate şi prin recurgerea la citate dintr-o lucrare, căreia Ioan Dan îi găseşte uneori şi puncte

pozitive şi anume: „Fereastra Serviciilor Secrete” a lui A. Rogojan. Citatul preluat din Rogojan, confirmă ipoteza magistratului potrivit căreia Securitatea este responsabilă pentru actele de terorism din decembrie 1989 (p. 282-283). Este prezentată drept „minciună” şi afirmaţia lui Cartianu conform căreia generalul Dumitru Puiu ar fi fost condamnat şi că ar fi fugit în 2 decembrie cu probe incomode pentru Armata Română (p. 307). Cea mai mare minciună, însă, lansată cu privire la Revoluţia Română pe care Ioan

CRONICI

Page 83: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 83

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Dan o identifică în lucrarea lui G. Cartianu, este aceea că Securitatea a fost cea care a organizat demonstraţiile anticeauşiste (p. 361). Tot sub lupa procurorului sunt puse în discuţie şi alte aspecte controversat prezentate în cartea lui G. Cartianu, multe dintre acestea constituindu-se în demontarea acelor informaţii ce incriminau Armata şi disculpau Securitatea.

O atenţie specială îi acordă Ioan Dan şi lucrării „Fereastra Serviciilor Secrete”. Comentariilor şi informaţiilor prezente în cartea fostului ofiţer de Securitate, li se răspunde punctual de către generalul în rezervă, Ioan Dan. El precizează că remarca lui Rogojan, conform căreia Securitatea era conştientă şi că ar „fi lăsat liberă manifestarea voinţei populare” în decembrie 1989, este infirmată de însăşi acţiunea de represiune desfăşurată de aceasta şi care s-a realizat la ordinele persoanelor aflate în vârful ierarhiei Securităţii. Este pusă sub semnul întrebării afirmaţia conform căreia în cadrul tuturor structurilor operative ale D.S.S. ar fi fost introduse cadre ale DIA. Informaţie pe care Rogojan, – remarcă Ioan Dan, – o atribuie „abil” unui general cu iniţialele D.I. Analizând o parte din citatele din cartea lui Rogojan, I. Dan observă că acestea induc cititorului concluzii greşite. Totodată, precizează că unele din afirmațiile atribuite anumitor persoane, respectiv fragmente de replici şi convorbiri, nu sunt decât simple afirmaţii atâta timp cât nu pot fi confirmate. În acest sens autorul arată cum una dintre acestea, atribuită lui Iulian Vlad în 22 decembrie, care anunţa în dimineaţa aceleiaşi zile că în Bucureşti se trage, ar fi replicat: „Cine trage? Unde se întâmplă asta? Raportaţi! Armata, a fost răspunsul. Sper că nu se trage în oameni, a spus generalul Vlad, dar nu a mai primit răspunsul”, aceasta în condiţiile în care – arată autorul Teroriștilor din ’89 – în Bucureşti actele teroriste au început în seara şi nu în dimineaţa acelei zile (p. 313).

Critica la adresa cărţii lui Rogojan reprezintă, totodată, un prilej pentru I. Dan de a-i disculpa pe generalii Ştefan Guşă şi Victor Athanasie Stănculescu de orice culpă, în cazul celui din urmă, Securitatea fiind acuzată de faptul că a manipulat pentru a se produce condamnarea acestuia pentru fapte pe care nu le-a comis (p. 301).

Tot din analiza cărţii lui A. Rogojan aflăm că pentru Ioan Dan problema implicării sau nu a unor servicii străine în România sfârșitului de an 1989, se pune în următorii termeni: „Dacă revoluţia din decembrie 1989 a fost sau nu sprijinită de servicii secrete străine, pe mine personal nu mă preocupă, din moment ce scopul a fost atins, şi anume că dictatură care nu mai era suportată de poporul român a fost înlocuită. Dacă Ceauşescu ar fi fost iubit de popor, agenturile străine nu ar fi avut nicio şansă să-l măture de la putere, eventual şi printr-o intervenţie armată”(p. 281). Acest punct de vedere îi este întărit şi de analiza pe care A. Rogojan o realizează în cartea sa motivelor ce au stat la baza declanşării protestelor anticomuniste şi care confirmă, în citatul selectat de I. Dan din „Fereastra Serviciilor Secrete”, că Revoluţia din Decembrie 1989 din România a fost provocată de cauze interne.

Printre subiectele predilecte pe care Ioan Dan le tratează, un loc aparte îl reprezintă acela al cazurilor în care diferite persoane, care aveau legături cu fosta Securitate, au fost

Page 84: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

84 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

suspectate de terorism. În acest sens, se regăsesc pe întreg cuprinsul cărţii numeroase exemple. Nu este eludată de către autor nici posibilitatea ca printre terorişti să fi fost şi persoane de alte naţionalităţi, o mărturie a unui fost miliţian în acest sens şi o listă cu 10 persoane cu nume de sorginte arabă descoperite în fişetul fostului adjunct al procurorului general, la care se adaugă, – speculează Ioan Dan, – posibila susţinere a lui Ceauşescu de către prietenul său libian Gaddafi, îi întăresc autorului această ipoteză, cu precizarea că: „Departe de mine, însă, a crede că teroriştii au fost numai cetăţeni străini. Dacă realmente au existat asemenea terorişti, aceia nu puteau acţiona decât încadraţi într-un sistem organizat de acele structuri ale statului totalitar român a căror singură raţiune de a fi consta în apărarea regimului comunist şi a conducătorului lui”(p. 167).

Un subcapitol special îi este dedicat şi Televiziunii Române. În opinia autorului aceasta a avut un rol marcant în timpul Revoluţiei. Emisiunile ce s-au constituit în Revoluţia română în direct „au avut cel mai puternic impact asupra desfăşurării evenimentelor“. Una dintre dovezi a fost însuşi faptul că programele

revoluţionarilor, informaţiile transmise de ei nemijlocit, comunicatele oficiale ,,impresionantul ecou internaţional au putut fi aduse la cunoştinţa populaţiei, ceea ce a determinat acţiuni de masă, în întreaga ţară, în vederea răsturnării regimului totalitar comunist”(p. 176). Şi această parte a lucrării pare a fi o reacţie la cărţile semnate de G. Cartianu, reacţie necesară pentru a demonta „toate minciunile şi calomniile” conţinute în cărţile acestuia din urmă. Ioan Dan îl disculpă pe T. Brateş de acuzaţiile ce i se aduc, argumentând în apărarea acestuia, şi nu doar a lui, că acele informaţii eronate prezentate pe post erau, în fapt, aşa cum se recunoştea chiar în cadrul emisiunilor, acte diversionist-teroriste (p. 192). Iar lucrări precum „Revoluţia română în Bucureşti” scrisă de Ion Bucur şi Mihail M. Andreescu, din care I. Dan selectează un citat ce relevă implicaţiile nefaste asupra evenimentelor din acele momente ale unor informaţii eronate prezentate în direct în acele clipe, nu fac, în opinia autorului, decât să mistifice adevărul cu privire la modul în care ar trebui interpretată activitatea Televiziunii Române din acele momente, a fenomenului „Revoluţia română în direct”.

CRONICI

Page 85: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 85

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Nenumărate sunt exemplele pe care autorul le oferă pentru a demonstra că investigaţiile desfăşurate în vederea decelării adevărului din timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989 au avut numeroase deficienţe. Lipsa de interes pentru aflarea adevărului (p. 339) şi intenţia voită de a nu se realiza acest fapt (p. 355), incapacitatea profesională (p.186-187), existenţa unei „verigi” de comandă între procurorii militari ce realizau anchetele şi şeful executiv al Secţiei Parchetelor Militare, şi anume Serviciul Urmărire Penală (p. 162), anchetele deficitare şi superficiale în cazul a numeroşi suspecţi de terorism (p. 148-149; 154-155; 324-325),volumul imens de muncă al procurorilor şi existenţa unei strategii de investigare cu un rol preponderent administrativ (p. 411) sunt câteva din aspectele unui proces care a determinat un răspuns cel puţin lacunar asupra evenimentelor din decembrie 1989.

Evidenţierea implicării fostei Securităţi în actele diversionist-teroriste din decembrie 1989 este completată permanent pe parcursul lucrării de exemple ce exonerează Armata Română de victimele din timpul Revoluţiei, excepţii făcând cazurile ce trebuie tratate exclusiv ca unele de natură personală. Scoaterea Armatei pe străzi nu a avut – pentru I. Dan – decât rolul asigurării paravanului necesar celor care au executat actele de represiune, şi anume Securitatea (p. 47-48).

Teza lucrării lui Ioan Dan îi creează acestuia şi situaţii problematice. Dacă întreaga carte constituie un rechizitoriu la adresa fostei Securităţi, iar actele diversionist-teroriste sunt văzute ca mijloc de prezervare a sistemului politic condus de Ceauşescu şi de menținere a acestuia la putere, atunci afirmaţii precum: „S-a urmărit ca Armata să fie ţinută sub tensiune, asemenea întregii populaţii pentru a se asigura condiţii ca «noile organe de putere» să se poată instala fără probleme” (p. 155), pun Securitatea în postura parţial inversă, – aceea de sprijini o nouă putere. Urmărirea cu acribie a implicării Securităţii în acte de terorism creează şi posibile excese de zel din partea autorului. Astfel, în analiza unei situaţii în urma căreia la Constanţa au rezultat victime, autorul se întreabă dacă nu cumva T. Ainur ar fi de fapt un securist. Fapt puţin probabil dacă luăm în calcul faptul că acesta nu avea decât şase ani. Se remarcă, în acelaşi timp, eludarea de

către autor a acelor momente şi situaţii în care o parte a victimelor din decembrie 1989 nu au fost rezultatul acţiunii directe a teroriştilor, ci a unor alte situaţii în care uneori au fost implicate şi cadre ale Armatei şi cărora le revine întreaga vină pentru situațiile respective.

De altfel, pentru a disculpa o parte din acţiunile nefaste din timpul Revoluţiei de care vinovate se fac persoanele din cadrul Armatei, Ioan Dan recurge tot la metoda – exagerată şi eronată de multe ori – inculpării Securităţii, cea care a manipulat şi „infestat toate instituţiile statului comunist“ (p.366). În fapt autorul pare a fi iritat de orice acuzaţie la adresa Armatei (p. 199).

Autorul reuşeşte pe parcursul celor peste 400 de pagini, grupate în 9 capitole, să ofere argumente importante în susţinerea tezei identităţii „securist-terorist“, punctând numeroase exemple care să ateste acest fapt. Concluziile, nu multe sub formă retorică, derivă logic din exemplele şi argumentarea folosite de autor, iar comentariile pe care acesta le face întregului proces de investigare a fenomenului teroristo-diversionist din postura de procuror, cea care îi conferă statutul unui specialist în această privinţă, augmentează valoarea lucrării. Lucrare ce beneficiază de numeroase informaţii pe care autorul a reuşit să le sintetizeze în urma consultării unui volum de informaţii la care au avut acces foarte puţine persoane şi care i-au permis să contureze o imagine unitară asupra fenomenului terorist din România lui decembrie 1989.

Scrisă într-un stil plăcut în care amintirile se împletesc cu analiza evenimentelor oferite drept studiu de caz, cu descrierile unora din personajele importante ale Revoluţiei, cu o naraţiune în care cronologia este întreruptă de relatări ale unor evenimente ce completează şi întăresc tema cărţii, fără a supăra lectorul, cu explicaţii şi analize ale unor situaţii ce edifică cititorul asupra unor cazuri deseori răstălmăcite, toate acestea – alături de o argumentaţie ce demontează multe din teoriile cu privire la Revoluţia din decembrie prezente în literatura de specialitate ce beneficiază de preponderenţă în mass-media, – fac din lucrarea domnului Ioan Dan o operă esenţială pentru toţi aceia pentru care subiectul Teroriştii din ‘89 este unul de interes.

Dr. Alexandru GRIGORIU

*

Page 86: Caietele Revolutiei›iei-numărul-48.pdfToamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă ... material didactic pentru studierea acestui moment crucial din

86 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013

Current Issue

EditorialIon Calafeteanu, As a token of gratitude and appreciation ............................................................3

Book launch/Public DebateThe Romanian Revolution of December 1989 in the University Auditorium ................................. 5Alexandru Grigoriu, A new book on the shelves- The Romanian Revolution of december 1989. A University Cours Guide .................................................................................................. 11

The Editorial Fall Florian Banu, The Failure of the Communist Propaganda as a background of The Romanian Revolution of december 1989 ..........................................................................14Ion Bucur, The Party System in Romania till May 20, 1990 elections .........................................23Constantin Corneanu, Ceauşescu vs. Gorbaciov&perestroika .....................................................25Elena Diaconu, The idea of freedom for Romanian People .........................................................34Alexandru Grigoriu, The Martyr Heroes in the Martyr Citys of The Romanian Revolution of December 1989 ......................................................................................................36Claudiu Iordache, A Romanian Tragedy. The Year 1989 .............................................................44Adrian Majuru, How was the Communism Possible in Romania? ..............................................46Daniela Osiac, On the Track of the Revolution in Timisoara- two touching stories ....................52Alexandru Osca, Timisoara after the Revolution .........................................................................53Alexandru Purcarus, Gorbaciov and His Politics in CIA’s and the Department’Perception in Reagan’ Era .......................................................................................58Liviu Ţăranu, Intellectuals and Security in the 80’s .....................................................................63

Crestomacy of the Romanian Revolution of December 1989 ................................................. 71

Interview Ioana Ciodaru-Ceauşescu, Constantin Corneanu, Joy, Blood and Pain on the Danube Shore. Brăila, december 1989 ................................................................................................................. 73

Book ReviewElena Diaconu, Zone of Transition Towards a New World ........................................................... 77Alexandru Grigoriu, Who are/Were the Terrorists in 1989? ........................................................ 80

Current Issue .............................................................................................................................. 86

Publicaţiile Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pot fi achiziţionate de la sediul instituţiei din strada C.A. Rosetti nr. 33, sector 2

Informaţii privitoare la publicaţii şi preţul acestora pot fi obţinute la numărul de telefon 0371352518