Caiet Lucrari Practice Arial

RAULARIAN RUSU

Organizarea spaţiului geografic şi amenajarea teritoriului

Caiet de lucrări practice

Număr total de ore prevăzute: 28.

Referenţi ştiinţifici:

Prof. Univ. Dr. Vasile Surd

Şef lucrări Dr. Alina Gabriela Mureşan

CUPRINS

Tema 1. Coremele: modele elementare de organizare a spaţiului

geografic ...3

Tema 2. Elaborarea unui model particular de organizare a spaţiului geografic

cu ajutorul coremelor ......................................................................................17

Tema 3. Modele spaţiale regionale şi generale. Teoriile localizării ................29

Tema 4. Aplicaţii ale teoriei locurilor centrale .................................................41

Tema 5. Determinarea zonelor de influenţă ale localităţilor cu rol de loc

central. Spaţiul geografic funcţional ...............................................................61

Tema 6. Analiza modului de utilizare a terenurilor .........................................81

Tema 7. Organizarea administrativ-teritorială în România .............................95

Tema 8. Regiunile de dezvoltare din România ............................................106

Tema 1

Coremele: modele elementare de organizare a spaţiului geografic

Număr de ore alocat: 4

1. Introducere

Un model este o reprezentare simplificată a realităţii, efectuată în

scopuri operatorii: acţiunea, predicţia sau explicarea. Un model spaţial este o

reprezentare directă a spaţiului în sine, mai exact, a aranjamentelor spaţiale:

forme, organizări sau structuri, prin abstractizare, simplificare şi interpretare.

R. Brunet (1980) distinge patru tipuri de modele spaţiale:

- modelele generale, care au o vocaţie teoretică şi generală, se doresc a

fi aplicabile în orice condiţii, şi au o expresie matematică şi, totodată,

una geografică (exemple: modelul von Thünen, modelul Christaller, .......

.................................................................................................................);

- modelele regionale, asemănătoare celor generale, dar care sunt

aplicabile doar într-un anumit spaţiu şi eventual timp (exemplu: modelul

lui Burgess, ce descrie tipul de organizare aureolară a spaţiului urban al

oraşelor nord-americane);

- modelele specifice reprezintă o singură organizare, un singur obiect

geografic. Este mai degrabă o reprezentare simplificată a unei structuri,

dar respectă regulile de modelare, prin urmare implică o importantă

muncă de abstractizare şi interpretare inductivo-deductivă. Exemple:

modelul oraşului Cluj-Napoca; modelul Munţilor Trascău... (continuaţi

exemplele:...............................................................................................);

- în fine, modelele elementare sau coremele sunt acele figuri în care

oricare din modelele amintite mai sus poate fi descompus, sau

demontat, şi cu ajutorul cărora poate fi apoi recompus. Aceste figuri nu

sunt infinite ca număr, ele reprezintă acele structuri de bază ale

organizării spaţiului geografic, prin combinaţia cărora se poate exprima

infinita diversitate a situaţiilor reale.

Aşadar, coremele reprezintă modelele elementare de organizare a

spaţiului geografic.

3

Pentru R. Brunet (1980), coremele apar ca nişte semne, sau mai

degrabă litere, ce formează un alfabet al organizării spaţiului geografic, o

semiologie a acestei ştiinţe. Aşa cum literele alfabetului sunt limitate ca

număr, dar prin combinaţia lor rezultă un număr practic infinit de cuvinte şi de

sensuri, tot aşa, coremele, prin combinarea lor, exprimă infinita varietate a

organizărilor spaţiale concrete.

2. Clasificarea coremelor

Există trei mari categorii:

A. Coreme de control teritorial

B. Coreme ce ţin de anizotropia spaţiului

C. Coreme de dinamică spaţială

A. Coremele de control teritorial pun în evidenţă diverse strategii de

dominare a spaţiului geografic.

a) Modelul centru-periferie este poate cel mai cunoscut. Noţiunile de

centru şi periferie nu au un sens geometric; centrul se defineşte prin puterea

pe care o exercită asupra periferiei, este locul unde se concentrează

activitatea economică şi puterea de decizie.

Acest model se poate aplica practic la orice scară: globală, continentală,

naţională, regională, locală.

Discuţie: centru şi periferie la diferite scări.

Scara globală: Centru:.............................................................................

Periferie:..............................................................................................................

Conform modelului, se pot identifica şi categorii intermediare: centre ale

periferiei, de exemplu:.........................................................................................

Aţi auzit de lumea a treia? Dar de a doua? Ce semnificaţie au în relaţie

cu noţiunile de centru şi periferie?

Scară continentală, de exemplu la nivelul continentului european,

centrul este reprezentat

de ..........................................................................................., iar periferia

de ....................................................................................................

S-a evidenţiat şi o semi-periferie, din care ar face parte: ..........................

............................................................................................................................

4

La scară naţională: în multe ţări, centrul este reprezentat de capitala ţării

(exemple: Franţa, Ungaria, .........................................................................).

Credeţi că este acesta şi cazul României?

Cum aţi putea reprezenta, în cazul României, următoarele elemente ale

modelului:

- centru: .........................................

- centre ale periferiei centrului: ...............................................................

- centre ale periferiei: .............................................................................

La scară regională, anumite oraşe de rang superior exercită o anumită

atracţie pentru un spaţiu mai mult sau mai puţin extins, şi pot fi, aşadar,

considerate „centre”. În Franţa, unde s-au realizat studii de mare acuitate

ştiinţifică asupra acestei probleme, au fost identificate mai multe asemenea

centre (identice cu „centrele periferiei” la scară naţională: Marseille, Nantes,

Lyon, Strasbourg, Bordeaux, Lille... Puteţi să oferiţi exemple identice pentru

cazul României?..................................................................................................

La scară locală, cele mai obişnuite exemple ţin de organizarea

administrativă a teritoriului. Astfel, reşedinţele de judeţ, în cazul României,

joacă rol de „centru” pentru judeţele respective, iar la nivel ierarhic inferior,

satul reşedinţă de comună are aceeaşi semnificaţie la nivelul (micro-scalar) al

comunei.

Exemple:....................................................................................................

............................................................................................................................

b) reţelele: acestea sunt prezente peste tot în teritoriu şi îmbracă diferite

forme.

Axa reprezintă o linie de forţă a teritoriului, de-a lungul căilor principale

de comunicaţie şi/sau de-a lungul unei artere hidrografice importante.

În România, se pot identifica asemenea axe, precum: Bucureşti –

Ploieşti – Braşov, axa Culoarului Siretului, ........................................................

............................................................................................................................

O asemenea axă poate să cuprindă, de-a lungul său, mai multe centre

de polarizare, de exemplu axa Târnavei Mari: Blaj, Copşa Mică, Mediaş,

Dumbrăveni, Sighişoara; axa Culoarului Siretului: .............................................

Alte exemple: ............................................................................................

............................................................................................................................

5

Atunci când numărul centrelor de polarizare se reduce la doar două,

avem de a face cu un bipol. Pentru ca acesta să fie funcţional, trebuie

îndeplinite două condiţii: distanţa dintre cei doi poli să fie cât mai redusă, iar

dimensiunea acestora să fie cât mai apropiată. În România, exemple ar putea

fi: Galaţi-Brăila, Turda-Câmpia Turzii, ................................................................

Modelul grafului este unul foarte utilizat şi cunoscut în tehnica

geografică. Prin acesta se pot reprezenta centrele de atracţie ale unei regiuni

mai extinse ca suprafaţă, de exemplu un judeţ.

6

Fig. 1. Coreme de control teritorial. Coreme ce ţin de anizotropia spaţiului

(modele de ruptură). Sursă: R. Brunet (1980)

Modelul radiar exprimă felul în care un centru polarizator îşi realizează

legăturile cu regiunea înconjurătoare. Un asemenea model este specific mai

degrabă ariilor de câmpie, sau a celor depresionare, unde nu există

discontinuităţi care să împiedice dezvoltarea pe o anumită direcţie (exemple

în România: Timişoara, Braşov, .......................................................................).

7

Modelele intersecţiei şi răspântiei reprezintă cazuri particulare ale

modelului radiar, în care legăturile se dezvoltă preponderent pe anumite

direcţii. Intersecţia poate să explice, în anumite cazuri, însăşi apariţia centrului

urban respectiv: oraşul Bucureşti îşi datorează funcţia de capitală ca urmare a

situării sale la o intersecţie importantă de drumuri. Alte asemenea situaţii sunt:

............................................................................................................................

Modelul răspântiei este mai des întâlnit la ieşirea din aria montană într-o

depresiune, sau la traversarea unui râu important. Exemple: ............................

...........................................................................................................

Modelul dendritic seamănă izbitor cu un bazin hidrografic, şi chiar asta

şi încearcă să reprezinte: o reţea spaţială „mulată” pe principalele văi dintr-o

regiune deluroasă sau montană, cu slabă accesibilitate pe creste.

Modelul în „zăbrele” determină modul în care reţelele sunt organizate

în special în ariile fără discontinuităţi majore, respectiv în câmpii sau

depresiuni. El sugerează şi prezenţa unei reţele ierarhice de drumuri.

Ultimul model din cadrul reţelelor este cel al caroiajului, relativ

asemănător cu cel anterior, dar mai regulat sub aspectul intersectării liniilor în

unghiuri drepte, precum o tablă de şah. Acesta poate fi de exemplu folosit

pentru reprezentarea simplificată a teritoriului naţional românesc, ce poate fi

descris printr-un număr variabil de axe ce se întrepătrund în unghiuri drepte.

c) Coreme de divizare a spaţiului. Sunt circumscripţii ale exercitării

puterii, ale gestionării societăţii, sau ale administrării. Se pot împărţi în două

grupuri: modele geometrice, şi modele aleatoare sub aspectul formei.

În Lumea Nouă s-a răspândit, cu precădere în Statele Unite ale Americii,

un model geometric, care este încă vizibil şi astăzi: divizarea unor teritorii de-a

lungul unor meridiane şi/sau paralele, fapt datorat necesităţii de a gestiona şi

a pune în posesie teritorii despre care nu existau informaţii concludente.

Astfel, s-a încercat o „echilibrare” prin atribuirea unor parcele egale ca

suprafaţă, dar care s-au dovedit inegale ca potenţial economic: în vreme ce

unele parcele au fost în arii plane, cu soluri propice dezvoltării agriculturii (de

exemplu, în preerii), altele au fost situate în arii aproape inaccesibile, la

altitudini mari în Munţii Stâncoşi.

În ce alte ţări s-a aplicat o astfel de divizare geometrizată a teritoriului?

............................................................................................................................

8

Păstrând principiul echităţii sub aspectul suprafeţelor parcelelor, în

Canada (mai exact, în Quebec) a fost aplicată o altă divizare geometrizată,

care ţine însă cont de necesitatea accesibilităţii la o axă de comunicaţie sau o

arteră hidrografică. Acesta este rang-ul din Quebec sau modelul „în greblă”.

Modelul în sectoare de cerc sau în stea caută aceeaşi echitate,

accesul fiind de data aceasta asigurat spre un punct central (o sursă de apă,

un element cultural, de exemplu o moschee sau o biserică). Exemplu: satul

Charlottenburg (Şarlota), judeţul Timiş, are o structură circulară în jurul

bisericii din sat. Alte exemple: ............................................................................

„Prăjitura” se împarte democratic, dar ne dăm repede seama că acest

model se combină rapid cu efectul de direcţii privilegiate de dezvoltare, şi

brusc, unele „felii” devin „mai egale” decât altele...

Cel mai obişnuit model este cel în puzzle, care seamănă cu jocul

omonim. Parcelele au o distribuţie aparent aleatoare, cu forme dintre cele mai

diverse, fără prea multe legături cu geometria; totuşi este modelul care se

pliază cel mai bine condiţiilor geografice specifice locului; fiecare curbă îşi are

explicaţia ei, fiecare linie frântă este probabil determinată de o caracteristică

morfologică sau hidrografică a sitului.

B. Coreme ce ţin de anizotropia spaţiului.

Această categorie cuprinde coreme care sunt, cel puţin în aparenţă, mai

puţin determinate social.

a) Coremele dependente de gravitaţie au la bază existenţa unui

gradient. Aceasta înseamnă o diferenţiere spaţială netă sau progresivă

pornind de la un punct sau de la o axă, fie unidirecţional, fie multidirecţional.

- modelul în aureolă reprezintă o diferenţiere spaţială pornind de la un

punct, situat, de regulă, în centru. Este cazul modelului von Thünen, unde

centrul reprezintă o piaţă de desfacere (un oraş), care determină

specializarea ariilor înconjurătoare, sub forma unor inele concentrice (vezi

tema 3).

Alte exemple: ...........................................................................................

- modelul în benzi are la bază acelaşi principiu, doar că diferenţierea se

face plecând de la o axă. De o parte şi de alta a axei, benzile sunt simetrice,

atunci când gradientul este bi-direcţional. Exemple: elementele unei văi, .........

............................................................................................................................

9

Fig. 2. Coreme ce ţin de anizotropia spaţiului. Coreme de dinamică spaţială.

Sursa. R. Brunet (1980)

Diferenţierea spaţială se poate însă realiza şi uni-direcţional, plecând

de la o axă într-o singură direcţie. Aşa poate fi schematizată, de exemplu,

dispunerea benzilor longitudinale de vegetaţie pe continentul eurasiatic,

pornind de la axa faţadei atlantice (în vest). În apropierea axei se manifestă

un climat temperat oceanic, cu precipitaţii bogate, care scad însă pe măsură

10

ce se înaintează spre est, ceea ce determină un grad tot mai accentuat de

continentalism, care se reflectă în vegetaţie, ajungându-se la situaţia

„deşerturilor reci” din Asia Centrală.

b) Coremele de ruptură modelează fenomene care se produc la

frontiere, limite, bariere, la interfaţa dintre două spaţii distincte. Aceste linii

sunt locul de desfăşurare a unor procese particulare de atracţie sau de

respingere, de „metamorfism de contact”, care se traduc printr-o specializare

a ţinuturilor respective.

Astfel, se remarcă prezenţa perechilor de o parte şi de cealaltă a

limitei; de exemplu, la frontiere, există numeroase aşezări despărţite doar de

fâşia de graniţă: Nădlac - Nagylak (România - Ungaria), Teceu - Teceu Mic

(Ucraina-România), Komarom - Komarno (Ungaria-Slovacia). Alte

exemple: .............................................................................................................

...............

Situaţia punctelor de trecere este mai complexă, întrucât propune

numeroase cazuri: trecerea peste o arteră hidrografică importantă (poduri),

peste o creastă montană înaltă (pasuri sau trecători). Exemple: .......................

............................................................................................................................

În ariile de conflict, „graniţa” este variabilă şi teritoriul este ocupat prin

diverse strategii, de unde şi vocabularul militar utilizat în denumirea diferitelor

puncte de relevanţă pentru zona respectivă: bază (în teritoriul propriu) sau

cap de pod (în teritoriul inamic). Exemple: ........................................................

............................................................................................................................

Un caz tipic interfeţelor este apariţia proiecţiilor şi dubletelor. Astfel, la

interfaţa uscat-mare poate să apară un port, proiecţia pe ţărmul mării a unui

oraş mare din interior, de exemplu: ....................................................................

Cele două formează împreună un dublet; dar această denumire se poate

aplica şi porturilor vecine, situate de o parte şi de alta a unui fluviu (de

exemplu, Dunărea: Giurgiu-Ruse, ...................................................................).

c) Coremele de agregare-segregare au la bază diferenţierea spaţială

pe baza apartenenţei rasiale, etnice sau confesionale a populaţiei.

Discriminările de orice natură nu au încetat să existe, şi într-o perioadă nu

foarte îndepărtată în timp încă mai existau ghetto-uri în Africa de Sud, unde

locuia populaţia de culoare. Situaţia este însă cât se poate de actuală, chiar

11

dacă nu oficializată: cine nu a auzit de diversele cartiere de „afro-americani”

din oraşele nord-americane? Pe principiul „cine se aseamănă, se adună”, şi

alte minorităţi rasiale, etnice sau confsionale şi-au constituit propriile lor

cartiere în oraşele amintite: ................................................................................

............................................................................................................................

Continentul nord-american nu este însă nicidecum locul privilegiat al

apariţiei acestui gen de segregare. În Ulster (Irlanda de Nord), cartierele

locuite de populaţiile catolică şi protestantă sunt despărţite de garduri cu

sârmă ghimpată, de exemplu în Belfast. În Bosnia, războiul civil a condus la

separarea drastică a unor arii întinse, locuite de sârbii ortodocşi, de croaţii

catolici, respectiv de populaţia de religie musulmană. Alte exemple: ................

............................................................................................................................

La prima vedere, România nu este atinsă de conflicte de natura

aceasta. Cu toate acestea, în unele sate există „cartiere” clar segregate

spaţial, şi bine conturate peisagistic, locuite de rromi, iar în satele mixte, cu

populaţie română şi maghiară, există cazuri în care cele două etnii ocupă

spaţii distincte în interiorul vetrei satului. Exemple: Iratoşu (jud.

Arad), .................................................................................................................

...........

În anumite cazuri, cele două comunităţi şi-au format chiar două aşezări

distincte în timp, ulterior aglutinate sau redenumite, de exemplu: Pecica

Română şi Pecica Maghiară (astăzi formează împreună oraşul Pecica),

Sânleani (sat maghiar) şi Livada (sat românesc) – localităţi practic despărţite

de o stradă, ........................................................................................................

............................................................................................................................

Cât priveşte agregarea, este suficient să amintim existenţa unor cartiere

rezervate exclusiv unei anumite părţi a societăţii, unei anumite pături sociale.

Un proces, prezent pe toate meridianele globului, dar în mare avânt şi în

România, este crearea unor cartiere de vile la periferia marilor oraşe, de

obicei în ariile localizate în apropierea unor zone verzi sau care prezintă o

panoramă asupra centrului urban, permiţând totodată accesul la avantajele

specifice vieţii urbane (curent electric, apă curentă, reţea de gaz, canalizare

etc). În Cluj-Napoca, un astfel de cartier este în curs de construcţie între

12

cartierul Zorilor şi cabana Făget. Alte exemple: .................................................

............................................................................................................................

d) Coremele de asimetrie sunt mai puţin cunsocute, întrucât se

conformează mai puţin spiritului modelelor economice fundamentale.

Asimetriile sunt însă prezente deseori în spaţiul geografic, şi pot fi modelate.

Dintre acestea, cele mai des întâlnite sunt asimetriile climatice, determinate

de circulaţia generală a atmosferei sau de prezenţa unor curenţi oceanici cu

caracteristici diferite.

La micro-scară, o asimetrie specifică lanţurilor montane situate

perpendicular pe direcţia preodminantă a vânturilor este existenţa unui

versant „în vânt”, cu precipitaţii bogate, şi a unuia, „sub vânt”, unde cantitatea

de precipitaţii este mai redusă, şi unde bat vânturi uscate, de tip foehn sau

bora. Exemple: ...................................................................................................

............................................................................................................................

O situaţie asemănătoare, tot în cazul lanţurilor montane, situate însă pe

direcţie est-vest, este diferenţierea între versantul sudic şi cel nordic, ca

urmare a radiaţiei solare diferenţiate, ceea ce conduce şi la defazarea etajelor

de vegetaţie pe cei doi versanţi. Exemple: .........................................................

...........................................................................................................................

La scară globală, asimetriile apar de multe ori ca urmare a prezenţei

unor curenţi oceanici cu temperaturi diferite, dar acest factor se cumulează

şi cu alţii, de natură pluviometrică. De exemplu, în insula Hokkaido (vezi tema

2), ţărmul vestic al insulei deţine condiţii mai prielnice decât cel estic, nu doar

ca urmare a situării sale în calea vânturilor de vest (ce aduc precipitaţii), ci şi

datorită curentului oceanic cald, în contrast ţărmul estic al insulei, afectat de

prezenţa unui curent rece. În mod similar, pe ţărmul vestic al continentului

nord-american, curenţii calzi ai Alaskăi şi Californiei ameliorează condiţiile

climatice ale regiunii, comparativ cu ţărmul estic, mult mai puţin primitor, în

special datorită influenţelor curentului rece al Labradorului. Situaţia este cel

mai bine ilustrată în Canada. Alte exemple: .......................................................

............................................................................................................................

C. Coreme de dinamică spaţială. Toate tipurile de coreme prezentate

mai sus au o dimensiune statică, dar spaţiul geografic este într-un proces

dinamic, de continuă schimbare. Astfel, acest grup de coreme caută să

13

exprime expansiunile sau restrângerile teritoriale, cuceririle sau eliberările,

colonizările sau abandonurile.

Acestea includ modelul difuziei, ce poate să exprime, de exemplu,

expansiunea unei populaţii (colonizarea unui teritoriu, ......................................

..........................................................................................................................).

Difuzia nu trebuie să fie însă neapărat atât de vizibilă sau concretă, modelul

poate reprezenta de exemplu modalitatea de transmitere spaţială a unei boli

(cele mai celebre studii s-au realizat cu privire la SIDA, şi, mai nou, la SARS),

a unei idei sau a unei tehnici (de exemplu, difuzia unei anumite culturi în

paleolitic, a Revoluţiei Industriale în secolele XVIII-XIX, ....................................

............................................................................................................................

.........................................................................................................................).

Expanisunea teritorială, fie ea militară sau de altă natură (colonizarea

unui teritoriu) se face treptat, în benzi succesive, pornind de la un punct de

origine, exact ca şi în modelul difuziei. Sunt proiectate sau amenajate spontan

avanposturi, centre de influenţă sau relee, a căror funcţie este aceea de a

concentra capitalul (militar sau economic) deja câştigat şi de a facilita

desfăşurarea procesului în continuare. Exemple: ..............................................

............................................................................................................................

În opoziţie cu aceasta, formele de eliberare sau de retragere

sugerează o lipsă a strategiei, o dezordine necalculată, care lasă în urmă, la

întâmplare, puncte de rezistenţă sau areale „albe”, analogia cu retragerea

apelor dintr-un lac fiind evidentă. Exemple: .......................................................

...........................................................................................................................

3. Concluzie

Coremele exprimă acţiuni, proiecte şi rezultate, reprezentând

„semnătura” societăţilor pe spaţiul în care trăiesc. Cu ajutorul lor, vom regăsi

facil legi ale spaţializării, ale distanţei şi ale gravitaţiei, dar şi ale tuturor

acţiunilor sociale de proprietate, exploatare, de comunicare, de locuire şi de

gestiune a spaţiului (I. Ianoş, 2000).

14

Fig. 3. Semne de bază. Sursa: P. Cocean (2002)

Formele prin care se exprimă coremele nu sunt decât diverse combinări

ale trei figuri geometrice de bază: punctul, linia şi suprafaţa. Într-o lucrare

ulterioară, R. Brunet (1987) clasează coremele, în număr de 28, cu ajutorul a

şapte strategii sau dinamici (divizare, cadrilaj, atracţie, contact, tropism,

dinamică teritorială, ierarhie) şi patru figuri de bază (punct, linie, arie, reţea).

Orice organizare a spaţiului se poate exprima prin şapte semne de bază:

- aria, care circumscrie spaţiul analizat, având forme diferite, ca:

pătrat, dreptunghi, cerc, poligon, triunghi;

- punctul, în funcţie de scară, poate reprezenta un loc, o

gospodărie, o localitate, un punct de echilibru;

- linia are două semnificaţii, pentru că poate fi dreaptă sau

sinuoasă (curbă), şi are o funcţie de separare când este un front,

o frontieră, interfaţă, şi de atracţie atunci când este drum, cale

ferată etc;

- fluxul, care marchează o asimetrie;

15

- trecerea sau pasajul, care poate face legătura între două spaţii

distincte, dacă este deschisă;

- variaţia, care indică o creştere sau o descreştere;

- gradientul, frecvent exprimat prin izolinii sau printr-o săgeată,

care arată trecerea de la valori ridicate la valori coborâte sau

invers.

Fig. 4. „Alfabetul geografiei” – 28 de coreme. Sursa: P. Cocean (2002)

Aceste semne de bază se combină cu punctul, linia sau aria, rezultând

coreme sintetice, iar prin combinarea lor cu reţeaua, rezultă coreme analitice

– în total 28 de coreme, formând „alfabetul geografiei” (I. Ianoş, 2000).

Coremele nu sunt universal acceptate de geografi. Termenul nu este

aproape deloc utilizat, de exemplu, în literatura geografică anglo-saxonă.

16

BIBLIOGRAFIE

1. Abler, R., Adams, J.S., Gould, P. (1972), Spatial organization,

Prentice Hall;

2. Badiou, A. (1969), Le concept de modèle, Maspero, Paris;

3. Brunet, R. (1980), La composition des modèles dans l’analyse

spatiale, L’Espace Géographique, 4, Paris;

4. Brunet, R. (1986), La carte-modèle et les chorèmes, Mappemonde, 4;

5. Brunet, R. (1987), La carte, mode d’emploi, Fayard/Reclus,

Montpellier;

6. Chorley, R.J., Haggett, P. (1967), Models in Geography, Methuen,

London;

7. Cocean, P. (2002), Geografie regională, Edit. Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca;

8. Ianoş, I. (1990), Elemente metodologice privind analiza organizării

spaţiului geografic, Lucr. Sem. Geogr. „D. Cantemir”, 9, Univ. „Al. I.

Cuza”, Iaşi;

9. Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Edit. Tehnică, Bucureşti;

10.Jolivet, R., Nicolas, G. (1991), Signe géographique: chorèmes et

tégéos, Cahiers de Géographie de Québec, 35, 96;

11.Mureşan, Alina (2004), Organizarea spaţiului geografic şi amenajarea

teritoriului, note de curs, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca;

12.Rusu, R. (2000), Spaţiul de tranzienţă banato-crişan, în Regionalism

and Integration. Culture, Space, Development. The Papers of the 4 th

edition, Edit. Brumar, Timişoara-Tübingen-Angers;

13.Surd, V. (2003), Geografia aşezărilor, Edit. Presa Univ. Clujeană, Cluj-

Napoca;

14.Surd, V. (2004), Organizarea spaţiului geografic şi amenajarea

teritoriului, note de curs, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.

17

Tema 2

Elaborarea unui model particular de organizare a spaţiului

geografic cu ajutorul coremelor


1. Introducere

Revenind asupra clasificării modelelor, prezentată în tema 1, reluăm

ideea conform căreia coremele, modele elementare ale organizării spaţiului,

se pot combina între ele în modalităţile cele mai diverse, rezultând modele

specifice (particulare) ale organizării spaţiului. Analiza corematică a unui

obiect geografic (unitate fizico-geografică, regiune geografică, până la nivel

de stat sau chiar continent) a devenit o metodă tot mai des folosită de

geografi în încercarea de a surprinde modul de organizare şi structurare

spaţială a acestora.

Exemplul cel mai elocvent de utilizare a coremelor în elaborarea unui

model particular de organizare spaţială îl oferă chiar R. Brunet (1980), cu

privire la insula Hokkaido (Japonia).

2. Modelul de organizare a spaţiului geografic în insula Hokkaido

În ciuda aparenţei de complexitate, insula Hokkaido se pretează destul

de bine la o analiză corematică. R. Brunet (1980) indică şase coreme de

bază:

- cucerirea, care se realizează dinspre sud, ceea ce determină o primă

asimetrie;

- colonizarea agricolă, prin mai multe etape de punere în valoare a

teritoriului, plecând dinspre sud, creând, totodată, centre în interiorul insulei;

- colonizarea din ariile miniere şi apariţia dubletului mină – port pentru

export;

- prezenţa unui gradient climatic, semnificativ la aceste latitudini

temperate, cu un avantaj de partea jumătăţii sudice a insulei, mai caldă decât

cea nordică;

- asimetrie climatică între jumătatea vestică a insulei, „în vânt”, cu

precipitaţii mai bogate şi un climat moderat termic ca urmare a prezenţei unui

18

curent oceanic cald, şi jumătatea estică a insulei, „sub vânt”, secetoasă şi

rece, contrast accentuat şi de un curent oceanic rece;

- cele patru centre polarizatoare, situate în aşa fel încât ariile de

influenţă să fie cât mai largi şi cât mai echitabil distribuite.

Organizarea teoretică a spaţiului rezultă din combinarea celor şase

modele de bază, astfel:

Fig. 5. Etape în elaborarea modelului de organizare a spaţiului geografic al

insulei Hokkaido. Sursa: R. Brunet (1980)

1. Insula se poate divide în patru cadrane, prin combinarea celor două

coreme de natură climatică; rezultă un cadran sud-vestic, cel mai

19

favorabil, un cadran nord-estic, cel mai puţin favorabil, şi două cadrane

intermediare sub aspectul favorabilităţii;

2. Capitala se localizează în centrul cadranului A (sud-vestic), cel mai

favorabil, în (1); proiecţia sa pe ţărmul sudic (punctul de intrare conform

coremei de „cucerire”) rezultă în oraşul-port (2);

3. Poziţia strategică a principalului punct de colonizare agricolă este în

(3), care se află în cadranul favorabil, de unde se pot domina spaţial cu

uşurinţă celelalte trei cadrane;

4. Proiecţia capitalei (1) pe ţărmul vestic determină oraşul-port (4);

5. Principalele oraşe ale cadranelor „intermediare” sunt (5B) şi (5C),

localizate, fiecare, în centrul cadranului;

6. Proiecţiile acestora se face în primul rând pe ţărmul mai favorabil,

rezultând (6B) şi (6C), în vreme ce axa (1) – (3) se întăreşte prin

apariţia centrului urban (6A);

7. Centrul cadranului cel mai puţin favorabil apare ultimul (7D) şi se

proiectează pe ambele ţărmuri (8D); proiecţiile lui (5B) şi (5C) pe ţărmul

mai puţin favorabil determină (7B) şi (7C);

8. În final, prezenţa minei (9) cauzează proiecţia sa pe litoralul cel mai

apropiat (în speţă, sudic), rezultând dubletul mină-port.

În acest moment, esenţialul organizării spaţiului geografic în insula

Hokkaido s-a realizat deja. Rămâne problema elementului accidental, ce

intervine pentru a modifica modelul teoretic; acesta este relieful.

Dispunerea lanţului montan principal (Yeso) pe direcţia NV-SE

accentuează efectele divizării insulei în două jumătăţi, vestică şi estică.

Asociat acestui lanţ montan, se constată ramificaţii secundare: un masiv

montan paralel la SV (Oshima), un graben relativ mare (Ishikari) ce

accentuează avantajul cadranului A, mici grabene secundare în NV,

închiderea şi izolarea jumătăţii estice a insulei datorită culmilor secundare, ce

fragmentează regiunea.

Ca urmare a dispunerii formelor de relief, oraşul (2) este dedublat; (5B)

este la rândul său fragmentat; (6B) se divizează în două, o parte migrând spre

nord, pentru a se uni cu (7B) în colţul cadranului, iar cealaltă se deplasează

spre sud; (6C) nu se mai realizează; (7C) creşte în dimensiuni, direcţionând

20

întreaga coastă orientală şi anexând poziţia lui (8D); (7D) nu se proiectează

decât pe ţărmul nordic.

O comparaţie cu harta a modelului prezentat sugerează posibilităţile de

modelare a spaţiului geografic cu ajutorul coremelor.

3. Modelul de organizare a spaţiului geografic în Munţii Trascăului

Fig. 6. Modelul de organizare a spaţiului geografic în Munţii Trascăului: 1.

Culoarul Vestic; 2. Platoul Vestic; 3. Culoarul Central; 4. Creasta Centrală; 5.

Platoul Estic; 6. Fâşia de contact estică. Sursa: R. Rusu (2000), cu modificări.

21

Plecând de la numeroasele exemple prezentate în literatura geografică

internaţională, în special de limbă franceză, s-a încercat aplicarea analizei

corematice în cazul unei unităţi fizico-geografice din spaţiul geografic

românesc: Munţii Trascăului (R. Rusu, 2000).

În modelarea spaţiului montan al Munţilor Trascău, s-a plecat de la

următoarele premise, general aplicabile unei unităţi montane de la latitudini

temperate (S. Duma, 1998):

- descreşterea potenţialului caloric odată cu creşterea altitudinii

suprafeţelor de impact;

- creşeterea, odată cu altitudinea, a cantităţii medii multianuale a

precipitaţiilor;

- creşterea progresivă a consumului energetic odată cu altitudinea;

- creşterea potenţialului de modelare al precipitaţiilor în paralel cu

creşterea altitudinii;

- descreşterea gradului de favorabilitate a consolidării aşezărilor odată

cu altitudinea.

Spaţiul geografic al Munţilor Trascău este structurat pe mai multe

aliniamente de creste (culmi montane) şi culoare cu caracter longitudinal,

orientate aproximativ de la nord spre sud, având însă local şi alte direcţii de

desfăşurare (NE-SV, NNE-SSV). Acestea sunt intersectate de văi cu caracter

transversal, care polarizează fluxurile regionale perpendicular pe direcţia

culmilor şi culoarelor menţionate. Densitatea fragmentării creşte de la vest

spre est, în vreme ce adâncimea fragmentării scade în acelaşi sens.

Denumirile unităţilor de culme şi culoar respectă poziţia lor spaţială în raport

cu unitatea geografică studiată.

Astfel, au fost identificate următoarele unităţi: Culoarul Vestic (la

contactul cu Munţii Metaliferi), Platoul Vestic, Culoarul Central, Creasta

Centrală, Platoul Estic şi fâşia de contact estică (spre Piemontul Trascăului şi

Culoarul Mureşului, respectiv Podişul Măhăceni).

Văile transversale au fost la rândul lor clasificate în funcţie de locul lor

de origine. O primă categorie o formează văile alohtone (Arieş, Râmeţ, Galda,

Ampoi), care traversează intergral unităţile longitudinale amintite, formând

chei sau defilee spectaculoase la trecerea prin formaţiunile de roci dure ale

Platoului Vestic sau Crestei Centrale. Văile autohtone sunt mai scurte; unele

22

izvorăsc din Platoul Vestic, traversând toate celelalte unităţi spre est (Borzeşti,

Aiud, Cetea, Cricău, Bucerdea, Ighiu, Ampoiţa) şi formând la rândul lor chei

spectaculoase.

Rezultă aşadar o fragmentare tot mai accentuată a unităţilor înalte spre

est, de către o reţea hidrografică dispusă preponderent transversal.

Fig. 7. Modelul de organizare a spaţiului geografic românesc. Sursa: I. Ianoş

(2000)

Se constată cu uşurinţă o ierarhizare a aşezărilor din Munţii Trascăului,

în funcţie de poziţia lor pe arterele hidrografice: importanţa lor creşte din

amonte spre aval, fiecare aşezare având rol polarizator pentru bazinul

hidrografic din amonte şi fiind polarizată de o alta situată în aval.

Aplicabilitatea acestei idei este mai redusă pe văile alohtone (îndeosebi

Arieşul şi Ampoiul), unde apar centre locale în amonte (exemple: Zlatna, Baia

23

de Arieş, ......................................................................). Totuşi, cele mai

importante aşezări, conform modelului, se regăsesc la confluenţa Mureşului

cu principalii săi afluenţi, sau în Depresiunea Turda-Câmpia Turzii.

Nu doar dimensiunea demografică a aşezărilor se modifică din amonte

spre aval, ci şi funcţia lor. Astfel, se remarcă o funcţie pastoral-forestieră

pentru aşezările din bazinele superioare (Întregalde, Râmeţ, Tecşeşti), o

funcţie agro-pastorală în aval (Galda De Sus, Geoagiu de Sus, Ighiel) şi o

funcţie agricolă, uneori pomi-viticolă a aşezărilor din aria piemontană sau din

depresiunile de contact (Moldoveneşti, Livezile, Bucerdea Vinoasă, Cricău).

4. Discuţii.

Studenţii sunt invitaţi să dezbată liber următoarele modele specifice de

organizare a spaţiului geografic, având drept punct de plecare analiza

corematică:

A. Modelul de organizare a spaţiului geografic românesc (I. Ianoş);

B. Modelul de organizare a spaţiului de la bordura Munţilor Apuseni cu

Depresiunea Transilvaniei (Alina Mureşan);

C. Modelul de organizare a spaţiului în Spania (R. Ferras);

D. Modelul de organizare a spaţiului geografic în Nord-Pas de Calais

(G. Baudelle);

E. Modelul de organizare a spaţiului în Franche-Comté (A. Moine).

5. Temă pentru referat

Pe baza cunoştinţelor acumulate despre coreme şi a modelelor

particulare prezentate, stundeţii sunt rugaţi să elaboreze un model de

organizare a spaţiului pe baza analizei corematice, pentru regiunea tratată la

lucrarea de diplomă.

24

Fig. 8. Modelul de organizare a spaţiului geografic în regiunea de contact a

Depresiunii Transilvaniei cu Munţii Apuseni. Sursă: Alina Mureşan (2003)

25

Fig. 9. Modelul de organizare a spaţiului în Spania (R. Ferras). Sursa: I. Ianoş

(2000)

Fig. 10. Modelul de organizare a spaţiului în regiunea Nord-Pas de Calais.

a. O regiune de contact. Sursa: G. Baudelle (1998)

26

Fig. 10.b. Efect de frontieră şi axe structurante. Sursa: G. Baudelle (1998)

Fig. 10.c. Integrarea regiunii în spaţiul european adiacent. Sursa: G. Baudelle

(1998)

Fig. 10. d. O excepţională densitate. Sursa: G. Baudelle (1998)

27

Fig. 10.e. Amprenta industriei. Sursa: G. Baudelle (1998)

Fig.10.f. O regiune urbanizată la contactul cu Bazinul Parizian. Sursa: G.

Baudelle (1998)

BIBLIOGRAFIE

1. Baudelle, G. (1998), Organisation de l’espace du Nord-Pas de Calais,

Mappemonde, 2;

28

2. Brunet, R. (1980), La composition des modèles dans l’analyse

spatiale, L’Espace Géographique, 4, Paris;

3. Brunet, R. (1987), La carte, mode d’emploi, Fayard/Reclus,

Montpellier;

4. Caron, P. (2001), Modélisation graphique et chorèmes: la gestion des

parcours collectifs à Massaroca (Brésil du Nordeste), Mappemonde, 2;

5. Clary, Maryse et al. (1986), Une expérience: chorèmes et modèles à

l’école élémentaire, Mappemonde, 4;

6. Cocean, P. (1988), Chei şi defilee în Munţii Apuseni, Edit. Academiei,

Bucureşti;

7. Duma, S. (1998), Potenţialul geoecologic al exploatărilor miniere din

Apusenii Sudici şi Poiana Ruscă, Edit. Dacia, Cluj-Napoca;

8. Ferras, R. (1986), Ecrire de la géographie regionale sur l’Espagne,

L’Espace Géographique, 4, Paris;

9. Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Edit. Tehnică, Bucureşti;

10.Michel, Charlotte; Lardon, Sylvie (2001), L’accès aux espaces

naturels: l’apport des chorèmes à la gestion des conflits d’usage,

Mappemonde, 2;

11.Moine, A. (1994), Organisation et dynamique de l’espace franc-

comtois, Mappemonde, 2;

12.Mureşan, Alina (2003), Organizarea spaţiului geografic în aria de

bordură a Munţilor Apuseni cu Depresiunea Transilvaniei, Teză de

doctorat, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca;



14.Popescu-Argeşel, I. (1977), Munţii Trascăului. Studiu geomorfologic,

Edit. Academiei, Bucureşti;

15.Rusu, R. (2000), Modelul de organizare a spaţiului geografic în Munţii

Trascăului, Comunicări de geografie, IV, Edit. Universităţii din

Bucureşti;



29

Tema 3

Modele spaţiale regionale şi generale. Teoriile localizării


1. Introducere

Cercetările empirice asupra organizării spaţiale a unui obiect geografic

au avut drept rezultat posibilitatea comparaţiei între obiecte geografice de

aceeaşi natură. De exemplu, analizându-se modul de organizare a spaţiului în

Munţii Trascău, respectiv în Munţii Rodnei, s-ar putea trage anumite concluzii

privind similarităţile şi diferenţierile (specificităţile) dintre cele două unităţi

montane. În mod identic, dacă s-ar realiza modelele spaţiale a două aşezări

rurale, cele două s-ar putea compara. Câteodată, această comparaţie între

modele particulare de organizare a spaţiului geografic generează concluzia că

un anumit model se poate aplica la o întreagă serie de obiecte geografice

similare: modelul aşezărilor rurale de tip adunat, modelul gheţarului de circ

(de tip pirineean), ...............................................................................................

............................................................................................................................

Asemenea modele se numesc regionale atunci când ele se aplică

pentru o serie de obiecte geografice dintr-un teritoriu oarecare, şi generale

atunci când sunt universal valabile (cel puţin în teorie).

2. Modele regionale

Dintre acestea, am ales să prezentăm modelele structurii urbane.

Modelul lui Burgess sau al dezvoltării concentrice se inspiră din

expansiunea teritorială a oraşului Chicago, şi pe gruparea teritorială a

populaţiei acestui oraş pe criteriile socio-economic, rasial şi etnic. El a fost

apoi aplicat la toate oraşele nord-americane, şi chiar la cele din Australia,

Asia sau Lumea Veche, nu întotdeauna cu succes. El pleacă de la

următoarele premise:

- oraşul e construit pe un teren plat, cu egale avantaje pentru

extindere în toate direcţiile;

- sistemele de transport sunt accesibile, rapide şi ieftine în toate

direcţiile;

30

- clădirile cele mai vechi se află în centru, şi devin din ce în ce mai noi

pe măsură ce ne îndepărtăm de acesta;

- oraşul este structurat pe o varietate bine definită de sectoare socio-

economice şi etnice;

- clasele sociale sărace s-au stabilit în apropierea centrului oraşului şi

a locului de muncă, evitând costurile ridicate ale transportului şi a

taxelor mari de locuire;

- industria grea este dispersată în cadrul oraşului (V. Surd, 2003).

Rezultă un model definit de cinci zone concentrice, după cum urmează:

a) Centrul comercial şi de afaceri (CBD – Central Business District) –

grupează principala arie comercială, magazine, birouri, bănci, ...........

.............................................................................................................;

b) Inelul de tranziţie, cu clădiri vechi, deteriorate, adevărate

„magherniţe” ale oamenilor nevoiaşi, şi cu industrie uşoară;

c) Inelul al treilea este tot al clasei sărace, ce a migrat din inelul de

tranziţie, precum şi al celei de-a doua generaţii de imigranţi;

d) Inelul al patrulea este alcătuit din clădiri rezidenţiale ale clasei

mijlocii;

e) Inelul exterior include ariile rezidenţiale ale celor bogaţi, cu locuinţe

private, cu spaţii verzi, „aerisite”, între clădiri.

În contrast cu modelul concentric al lui Burgess, Hoyt propune un

model sectorial de structurare a spaţiului urban. El s-a inspirat iniţial din

modalitatea de organizare a oraşului canadian Calgary, dar apoi şi-a construit

modelul ca urmare a cartării a opt variabile de locuire din 142 de oraşe

americane (V. Surd, 2003). Premisele de la care a pornit sunt următoarele:

- populaţia înstărită a ocupat cele mai bune locuri;

- zonele rezidenţiale ocupate de cei mai bogaţi permit accesul cu

autoturismul propriu, şi astfel s-au putut distanţa de ariile industriale

sau de cele traversate de căile de comunicaţie principale;

- o utilizare a terenului atrage după sine o altă utilizare de acelaşi fel,

ceea ce determină dominanţa spaţială a unei funcţii într-un spaţiu

anume, şi respingerea altor funcţii.

31

Rezultă o dezvoltare spaţială de tip sectorial-pană. Conform modelului,

spaţiile cu valoarea cea mai mare au tendinţa de a se desfăşura de-a lungul

principalelor artere de comunicaţie, oraşul deţinând o serie de sectoare de tip

„pană” (V. Surd, 2003). Din momentul în care un sector a primit o anumită

utilizare, şi, în consecinţă, o anumită funcţie, acestea tind să se extindă până

la periferie.

Ambele modele sunt supuse criticilor, ele nu sunt decât la modul ideal

acceptabile pentru o categorie atât de vastă, precum „oraşul nord-american”!

Astfel, s-au dezvoltat şi alte modele ale structurii urbane: modelul

Ullman-Harris (modelul multinuclear), modelul Mann, modelul valorii

diferenţiate a terenului (o aplicare a modelului von Thünen - vezi mai jos - la

spaţiul urban).

3. Problemă

Pe baza modelelor prezentate, încercaţi să vă imaginaţi un model al

oraşului natal sau al oraşului pe care îl cunoaşteţi cel mai bine. În ce măsură

se potriveşte cu unul din cele două modele de structură urbană de mai sus?

32

Fig. 11. Trei tipuri de zonare urbană.

A. Prin zone concentrice (modelul Burgess);

B. Prin sectoare (modelul Hoyt);

C. Prin mai multe centre secundare (modelul

Ullman-Harris).

1. C.B.D.; 2. Mica industrie; 3. Zona de locuinţe

muncitoreşti; 4. Aria de rezidenţă a clasei de mijloc;

5. Aria de rezidenţă a celor înstăriţi; 6. industria

grea; 7. district secundar de afaceri; 8. rezidenţă

suburbană; 9. industrie suburbană; 10. zonă de

imigraţie.

Sursa: Jacqueline Beaujeu-Garnier, G.Chabot (1971)

Comparaţi între voi rezultatele modelelor pe care le-aţi imaginat fiecare

pentru oraşul său. Credeţi că există suficiente asemănări pentru a putea

descrie un model regional?

Prezentaţi şi alte exemple de modele regionale, inspirate din geografia

fizică: ..................................................................................................................

4. Modelele generale. Teorii ale localizării

Majoritatea modelelor generale au fost imaginate de economişti, şi s-au

bucurat destul de târziu de apreciere în rândul geografilor, perioada lor de

„glorie” fiind cea a revoluţiei cantitative în geografie, între 1960 şi 1975. Una

din premisele de plecare a acestor modele este existenţa unui spaţiu izotrop

(omogen) şi a unei comportări raţionale a fiecărui individ, în vederea

maximizării profiturilor.

Modelul von Thünen are ca idee de bază descrierea modului în care

spaţiul rural este organizat în jurul unui oraş, considerat drept piaţă unică de

desfacere, în funcţie de distanţă (costul transportului) şi de perisabilitatea

produselor destinate pieţii. J.H. Von Thünen (1783-1850) şi-a scris lucrarea în

1826, dar aceasta n-a intrat în vederile geografilor până în a doua jumătate a

secolului XX. El introduce, ca şi teoriile de localizare elaborate ulterior, o

abstractizare a ridicată a spaţiului prin adoptarea următoarelor condiţii:

- existenţa unui stat izolat de restul lumii;

- existenţa unui singur oraş în centrul acestui stat; el reprezintă piaţa

de desfacere pentru produsele agricole;

- centrul urban amintit este localizat într-o câmpie absolut identică

peste tot („spaţiu izotrop”) din punct de vedere al fertilităţii şi al

posibilităţilor de transport;

- fermierii schimbă produsele agricole în oraş pentru bunuri de natură

industrială;

- costul transportului este direct proporţional cu distanţa, din moment

ce reţeaua de transport este distribuită omogen şi există un singur

mijloc de transport (calul şi căruţa, în vremea lui von Thünen);

- producătorii agricoli urmăresc maximizarea profiturilor.

Renta terenurilor scade direct proporţional cu creşterea distanţei faţă de

centrul de consum, conform formulei:

33

L = Y (P - C) – YTD

Unde:

L – renta terenului (în funcţie de locaţie), exprimată în $/km2;

Y – cantitatea de produse agricole pe unitatea de suprafaţă (t/km2);

P – preţul de piaţă al produsului agricol ($/t);

C – costul producţiei produsului agricol ($/t);

T – preţul transportului pe unitatea de distanţă ($/t/km);

D – distanţa (km).

Exemplu: pentru o recoltă de 1000 t/km2, având un preţ de vânzare de

100 $/t, a cărei cost de producţie este de 50 $/t, respectiv costul de transport

este de 1 $/t/km2, renta terenului este de 50000 $/km2 în centrul oraşului,

40000 $/km2 la 10 km distanţă, 30000 $/km2 la 20 km distanţă, iar la peste 50

km profitul devine zero.

Fig. 12. Modelul von Thünen. A. Varianta „clasică”; B. Varianta ulterioară, prin

introducerea unui element de anizotropie (râul). Sursa: N. Raboca, V. Surd

(1989)

34

Problemă: calculaţi renta pentru un teren în centrul oraşului (D = 0) şi la

10 km (D = 10) pentru o recoltă de 5000 t/km2, cu un preţ de vânzare de 50

$/t, un cost de producţie de 20 $/t, un cost de transport de 1 $/t/km2. La ce

distanţă de oraş devine cultura neprofitabilă (L = 0)?

Von Thünen demonstrează că distanţa faţă de centru (piaţa de

desfacere) este factorul care structurează spaţiul rural, iniţial izotrop, din jurul

oraşului. Acesta se diferenţiază în mai multe inele de utilizare a terenurilor,

dispuse concentric în jurul centrului urban, respectiv:

- zona de culturi intensive;

- zona de economie forestieră;

- zona de culturi extensive, în sistem de rotaţie a culturilor;

- zona mixtă, de creştere a animalelor şi cultură extensivă a plantelor;

- zona de asolament trienal;

- zona de creştere extensivă a animalelor;

- zona externă, care nu are legătură directă cu piaţa de desfacere,

activitatea de bază fiind vânătoarea, iar ca mod de utilizare al

terenurilor, pădurea.

În care din inele se află, după părerea voastră, următoarele culturi, şi de

ce:

- grâu: ................................................................................................;

- roşii: ................................................................................................;

- sfeclă de zahăr: ................................................................................;

- porumb: ............................................................................................;

- cartofi: ................................................................................................;

- orz: ....................................................................................................;

- pomi fructiferi: ...................................................................................;

- ardei: ..................................................................................................;

- floarea soarelui: .................................................................................;

- secară: ................................................................................................;

- castraveţi: ...........................................................................................;

- căpşuni: ............................................................................................ .

Care credeţi că sunt plusurile şi minusurile modelului lui von Thünen?

...................................................................................................................

............................................................................................................................

35

Într-o fază ulterioară, s-a renunţat la ideea unui spaţiu omogen

(izotrop), introducându-se în model o variabilă relaţionată cu prezenţa unui

curs de apă. Cum afectează acesta dispunerea iniţial concentrică a inelelor

de utilizare a

terenurilor? .........................................................................................................

............................................................................................................................

În ce măsură credeţi că modelul este aplicabil?

Modelul lui Weber. Am constatat că oraşele, ca centre de consum a

produselor alimentare, joacă un rol semnificativ în structurarea modurilor de

utilizare a terenurilor înconjurătoare. Dar centrele urbane sunt mari

consumatoare de resurse naturale de tot felul. Ce influenţă are oraşul, ca

piaţă de desfacere a produselor şi aglomerare de potenţială forţă de muncă,

asupra localizării prelucrării resurselor, deci a industriei?

Alfred Weber (1909) publică teoria sa de localizare a activităţilor

industriale, în care demonstrează că activităţile industriale sunt localizate în

funcţie de costul transportului de la sursa (sau sursele) de materii prime la

piaţa de desfacere, şi că acesta determină punctul (sau arealul) de maximă

profitabilitate, considerând că toate celelalte costuri rămân constante. Şi

Weber pleacă de la o serie de premise ideale (J. Benedek, 2004):

- uniformitatea condiţiilor de transport, care variază doar în funcţie de

distanţă şi de greutatea materialelor transportate;

- omogenitatea sistemului economic, politic şi cultural;

- forţă de muncă imobilă şi nelimitată;

- salarii constante, dar diferenţiate spaţial.

Să presupunem că o resursă este disponibilă în punctul R şi o piaţă de

desfacere pentru această resursă este localizată în oraşul M. Presupunem,

mai departe, că preţul transportului creşte direct proporţional cu distanţa şi că

toate celelalte costuri (forţă de muncă, energie, impozite etc.) sunt egale

peste tot. În situaţia (a), dacă costurile de încărcare/descărcare sunt aceleaşi,

iar costul transportului rămâne constant, atunci costul minim se obţine

amplasând industria de procesare fie lângă locul de extracţie a resursei, fie la

locul de desfacere. Orice altă posibilă locaţie pe linia ce uneşte cele două

puncte (R-M) ar conduce la o mărire a costurilor, întrucât este necesară o

dublă încărcare/descărcare a materialului.

36

Prelucrarea resurselor de uz industrial implică deseori schimbări a

masei acestora, iar greutatea diferenţiază costurile de transport. În situaţia

(b), se presupune că greutatea mai ridicată a resursei brute, neprelucrate, ar

determina o creştere a costului transportului spre piaţa de desfacere M, decât

dacă s-ar transporta produsul finit, astfel încât costul minim este obţinut

amplasând industria prelucrătoare în punctul R. Dacă transportul este mai

scump pentru produsul finit, situaţia este exact invers, şi devine mai profitabilă

localizarea industriei lângă centrul urban, M.

În situaţia (c), se introduc două moduri de transport diferite, cu costuri

diferenţiate: pe mare şi pe uscat. Astfel, apare un punct intermediar I, în care

produsul (fie el brut, fie prelucrat) este decărcat şi reîncărcat. Costul minim se

obţine în oricare din cele trei puncte, R, I sau M.

37

Fig. 13. Modelul lui Weber.

Localizarea industriei în funcţie de un

singur punct de desfacere (M) şi o singură

resursă necesară şi disponibilă (R).

a. Localizarea cea mai profitabilă în M sau

R;

b. Localizarea cea mai profitabilă în R;

c. Localizarea cea mai profitabilă în R, I

sau M.

Sursa: P. Haggett (2001)

Exemplu: în perioada timpurie a exploatărilor petroliere, rafinăriile erau

localizate de obicei în apropierea câmpurilor de sonde petroliere. Costurile de

transport erau ridicate, iar în urma prelucrării, jumătate din resursă se risipea

sub formă de deşeuri. O dată cu dezvoltarea şi construirea conductelor

petroliere şi a creşterii capacităţii rafinăriilor de a prelucra aproape tot ţiţeiul,

costurile de transport au scăzut, şi a devenit mai rentabilă amplasarea

rafinăriilor lângă piaţa (punctul) de desfacere. Multe din rafinării au o

localizare litorală, asemeni situaţiei (c).

În care din situaţii credeţi că se află următoarele rafinării din România

(aduceţi argumentele necesare fiecărui caz în parte):

- Ploieşti: ...............................................................................................;

- Oneşti: ................................................................................................;

- Suplacu de Barcău: ............................................................................;

- Midia-Năvodari: .................................................................................. .

Fig. 14. Modelul lui Weber pentru două resurse necesare şi o piaţă de

desfacere. Stânga (a): Localizare optimă în centrul triunghiului format de cele

trei puncte; Dreapta (b): Localizare optimă mai aproape de resursa cel mai

greu transportabilă. Sursa: P. Haggett (2001).

Complicând puţin modelul, ajustându-l mai mult la realităţile

contemporane, Weber a propus şi analizarea situaţiei în care există două

surse de materii prime (R1 şi R2) şi o piaţă de desfacere (M). Acesta este

cazul industriei siderurgice, care necesită atât minereuri de fier, cât şi

38

cărbune. Costurile de transport se pot reprezenta prin linii, numite izotime,

pornind de la fiecare din cele trei puncte în parte. În situaţia (a), izotimele au

formă circulară, întrucât spaţiul este izotrop, iar preţul transportului este egal

pe unitatea de greutate (tonă) pentru fiecare materie primă în parte. Prin

interpolarea izotimelor, rezultă linii ce unesc puncte cu acelaşi cost total,

numite izodapane. În situaţia (a), izodapanele indică un punct de cost minim,

deci de maximă profitabilitate a localizării, la distanţă egală de cele trei puncte

considerate, R1, R2 şi M.

Dacă însă costul transportului diferă în funcţie de materia primă

transportată, atunci izotimele din jurul fiecărui punct considerat variază. În

situaţia (b), costurile de transport ale materiei prime din R2 sunt duble faţă de

celelalte două puncte considerate. Acest fapt distorsionează izodapanele şi

determină o localizare optimă situată mai aproape de punctul R2.

Cum credeţi că sunt amplasate următoarele unităţi siderurgice din

România, comparativ cu presupunerile modelului weberian:

- Hunedoara: .......................................................................................;

- Galaţi: ................................................................................................;

- Reşiţa: ...............................................................................................;

- Vlăhiţa: ............................................................................................. .

Fără a face directă referire la aceasta, modelul lui Weber distinge două

feluri de localizare a industriei: industria orientată spre resurse este localizată

în apropierea acestora (de exemplu: industria siderurgică, industria de

prelucrare a minereurilor neferoase, industria de prelucrare a lemnului), în

vreme ce industria orientată spre piaţă este localizată mai degrabă în marile

oraşe, totodată centre de desfacere a produselor finite (de exemplu: industria

textilă, industria alimentară). Diferenţa dintre acestea este dată deseori de

cantitatea de deşeuri lăsate în urmă de cele două clase de industrii (exemplu:

marile halde de steril, ....................................................................).

Weber a constatat că migraţia unei localizări industriale din punctul cu

costuri de transport minime spre un punct cu costuri ale forţei de muncă mai

scăzute se realizează numai în cazul în care economiile rezultate din

diferenţa de costuri ale forţei de muncă sunt mai mari decât costurile de

transport mai ridicate corespunzătoare noii localizări.

Care credeţi că sunt plusurile şi minusurile modelului lui Weber?

39

...................................................................................................................

............................................................................................................................

............................................................................................................................

Cunoaşteţi situaţii, altele decât cele discutate anterior, pe plan mondial

sau naţional, care să corespundă modelului weberian de localizare a

industriei? ...........................................................................................................

............................................................................................................................

............................................................................................................................

BIBLIOGRAFIE

1. Beaujeu-Garnier, Jacqueline, Chabot, G. (1971), Geografia urbană,

Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;

2. Benedek, J. (2004), Amenajarea teritoriului şi dezvoltarea regională,

Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

3. Burgess, E.W. (1925), The Growth of the City: an Introduction to a

Research Project, în Park, R.E., Burgess, E.W. The City, Chicago;

4. Burgess, E.W. (1929), Urban Areas, în Smith, T.V., White, L.D.,

Chicago, Chicago;

5. Cucu, V. (1981), Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, Edit.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;

6. Dunn, E.S. (1974), The Location of Agricultural Production, University

of Florida Press, Gainesville;

7. Haggett, P. (2001), Geography. A Global Synthesis, Prentice Hall,

London;

8. Hall, P.G. (editor, 1966), Von Thünen’s Isolated State, Pergamon,

London;

9. Harris, C.D., Ullman, E.L. (1945), The Nature of Cities, Annals of the

American Academy of Political and Social Science, 242;

10.Hoyt, H. (1939), The Structure and Growth of Residential

Neighborhoods in American Cities, Washington;

11. Ianoş, I., Humeau, J.B. (2000), Teoria sistemelor de aşezări umane,

Edit. Tehnică, Bucureşti;

40

12.Krugman, P. (1995), Development, Geography and Economic Theory,

MIT Press, Cambridge, Mass.;

13.Lloyd, P.E., Dicken, P. (1990), Location in Space: Theoretical

Perspectives in Economic Geography, 3rd edition, Harper & Row, New

York;

14.Mureşan, Alina (2004), Organizarea spaţiului şi amenajarea


15.Smith, D.M. (1981), Industrial Location: An Economic Geograhical

Analysis, Wiley, New York;

16.Surd, V., Raboca, N. (1989), Geografia populaţiei şi aşezărilor, curs

litografiat, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca;

17.Surd, V. (2003), Geografia aşezărilor, Edit. Presa Universitară


18.Waugh, D. (2000), Geography. An Integrated Approach, Nelson,

Surrey, UK;

19.Weber, A. (1909), Über den Standort der Industrien, Tübingen;

20.Weber, A. (1929), Theory of the Location of Industries, Chicago.

41

Tema 4

Aplicaţii ale teoriei locurilor centrale

Numărul de ore alocat: 4

1. Introducere. Teoria locurilor centrale (modelul Christaller)

Teoria locurilor centrale a fost elaborată în perioada interbelică de

geograful german Walter Christaller (1893-1969), care o prezintă într-o

primă formă în teza sa de doctorat (1933). Teoria a fost ulterior completată de

un alt geograf german, August Lösch (1906-1945), în anul 1941. După

război, teoria a avut o diseminare largă, fiind dezvoltată de şcoala geografică

anglo-saxonă, în special în anii revoluţiei cantitative în geografie (anii 60 şi

70). Ea a fost folosită şi ca instrument în vederea amenajării teritoriului.

Locul central este o aşezare care furnizează bunuri şi servicii pentru

populaţia proprie şi pentru populaţia aşezărilor situate în proximitate,

indiferent de distanţă. Aşezarea cu calitatea de loc central poate fi urbană sau

rurală. În opinia lui Christaller, funcţiile locurilor centrale sunt în primul rând

cele terţiare. Deşi o parte a teoriei este evident influenţată de modelele lui

von Thünen şi Weber, teoria locurilor centrale nu ia în calcul importanţa

locului central ca piaţă de desfacere a produselor agricole (von Thünen) sau

ca posibil centru industrial, ci doar ca furnizor de bunuri şi servicii.

Christaller elaborează teoria pornind de la următoarele condiţii (V. Surd,

2003):

- existenţa unui spaţiu plan de câmpie („spaţiu izotrop”), în cadrul

căruia transportul este la fel de ieftin în toate direcţiile; costul

transportului creşte direct proporţional cu distanţa (se ia în

considerare un singur mijloc de transport);

- populaţia este distribuită uniform în spaţiu şi are aceleaşi afinităţi,

aceleaşi nevoi şi acelaşi venit;

- resursele sunt uniform distribuite în spaţiu şi nu există variaţii ale

producţiei agricole;

- bunurile şi serviciile sunt procurate întotdeauna de la cel mai

apropiat loc central care le furnizează, fapt transpus în practică de

către toţi clienţii;

42

- locurile centrale de rang mai înalt satisfac nevoile de bunuri şi servicii

specifice atât rangului lor, cât şi pentru toate locurile centrale de rang

inferior;

- fiecare loc central va fi plasat cât mai departe de un posibil rival,

evitându-se concurenţa;

- la mijlocul distanţei între două locuri centrale de acelaşi rang, clienţii

vor gravita spre unul sau altul dintre aceste centre, în mod egal;

- rangul locurilor centrale este determinat de puterea de cumpărare,

de cerere şi de tipul bunurilor şi serviciilor furnizate;

- nu există spaţii în afara sferei de influenţă a locurilor centrale.

Fig. 15. Variaţia costului în funcţie de distanţă şi a cantităţii cumpărate în

funcţie de cost în modelul Christaller. Sursa: B.J.L. Berry (1968)

În aceste condiţii, să presupunem că un agent economic pune în

vânzare un anumit produs sau serviciu, la preţul p. Pentru clienţi, la acest preţ

se mai adaugă şi costul transportului, dt (d – distanţa de parcurs, t – preţul

transportului pe unitatea de distanţă), deci costul total este p + dt. Cantitatea

consumată scade de la q1 pentru un client situat lângă locul de vânzare, care

plăteşte doar preţul p al produsului, la q2 pentru un client situat la distanţa d, şi

care plăteşte p + dt. La distanţa r, preţul va fi p + rt, iar cantitatea consumată

va fi zero: costul transportului este prea mare, astfel încât clientul nu

consideră profitabilă deplasarea în vederea achiziţionării produsului respectiv.

Rezultă că aria de influenţă a agentului economic care pune în vânzare

produsul respectiv este, la modul ideal, un cerc cu raza r. Presupunând că

43

aşezarea unde este situat agentul economic este un loc central, acesta va

avea, prin agregarea ariilor de influenţă a agenţilor săi economici, o zonă de

influenţă sub forma unui cerc cu raza r.

Fig. 17. Modelul Christaller. De la cercuri la hexagoane. Sursa: B.J.L. Berry

(1968)

Astfel, în spaţiu se profilează, în această fază a teoriei, un număr de

cercuri, egale ca dimensiune, reprezentând presupusele zone de influenţă ale

locurilor centrale de rang egal. Pentru ca aceste cercuri să ocupe spaţiul cât

mai uniform, şi pentru a lăsa un minimum de spaţii libere (care nu sunt

44

Fig. 16. Modelul Christaller.

Zonele de influenţă ideale, circulare,

ale locurile centrale în expansiune

numerică pe o câmpie omogenă.

Sursa: P. Haggett (2001)

deservite) între ele, ele trebuie să fie tangente şi dispuse câte şase în jurul

unui cerc central. Totuşi, condiţiile iniţiale nu acceptă ca porţiuni din spaţiu să

nu fie deservite. Astfel, singura soluţie este aceea ca cercurile să se

intersecteze, exact atât cât este nevoie pentru a acoperi spaţiile rămase

libere. Rezultă însă porţiuni din spaţiu în care locurile centrale devin

concurente, de asemenea un fapt inacceptabil conform ipotezelor iniţiale ale

teoriei. Însă, dacă fiecare client îşi procură bunurile şi serviciile de la cel mai

apropiat loc central, atunci ariile suprapuse (haşurate) se vor diviza, prin linii

drepte. Rezultă că aria de influenţă a unui loc central este un hexagon.

Locurile centrale nu sunt însă toate de acelaşi rang. Presupunând că

locurile centrale de rangul cel mai înalt au fost deja stabilite, şi că de acolo se

pot procura toate bunurile şi serviciile posibile, unde vor fi situate locurile

centrale de rang inferior?

Răspunsul este tot de natură geometrică, teoria inspirându-se din

modelul weberian de localizare a industriilor: locul central de rang imediat

inferior va fi situat în centrul triunghiului format de trei centre de rang

superior. Astfel, o nouă reţea de hexagoane de dimensiuni mai reduse (de

rang inferior) este creată, având drept centre (locuri centrale) aşezările situate

în colţurile hexagoanelor mai mari. Repetând procedeul, sunt determinate

hexagoane de dimensiuni tot mai reduse, cu locuri centrale tot mai

numeroase, dar de rang descrescător. Conform acestei reguli, pentru fiecare

loc central, există în medie trei centre de rang imediat inferior (el însuşi, plus

încă o treime din cele şase situate în colţurile hexagonului propriu). Astfel,

există un loc central de rangul 1, două de rangul 2, şase de rangul 3, apoi 18,

54... Numărul zonelor de influenţă pentru fiecare rang în parte se calculează

adunând locurile centrale corespunzătoare rangului respectiv cu toate cele de

rang superior: 1, apoi 3 (1+2), 9 (1+2+6), 27, 81... Această regulă de

multiplicare printr-un coeficient de 3 a numărului de locuri centrale şi,

respectiv, de zone de influenţă ale acestora, a fost denumită de Lösch o reţea

K = 3, unde K este coeficientul de multiplicare.

Christaller a considerat această ierarhie de locuri centrale multiplicate cu

3 (K = 3) ca fiind bazată pe principiul pieţei. El a mai propus două ierarhii

alternative, una bazată pe principiul transportului (K = 4) şi una pe

principiul administrativ (K = 7). Astfel, se pleacă de la reţeaua de trei locuri

45

centrale, a căror arie de influenţă are o formă hexagonală. Conform

principiului transportului, locurile centrale de rang imediat inferior trebuie

localizate la jumătatea distanţei dintre două locuri centrale.

Fig. 19. Modelul Christaller. Aranjamentul spaţial al locurilor centrale într-o

reţea formată pe principiul transportului (K = 4). Sursa: J.U. Marshall (1989)

46

Fig. 18. Modelul Christaller.

Locuri centrale ierarhizate în

reţeaua bazată pe principiul pieţei

(K = 3).

Sursa: B.J.L. Berry (1968)

Rezultă şase locuri centrale de rang inferior situate pe mijlocul fiecărei

laturi a hexagonului reprezentând zona de influenţă a locului central de rang

superior. Din moment ce acestea se împart doar la două locuri centrale de

rang superior, rezultă că pentru fiecare loc central există patru locuri

centrale de rang imediat inferior (el însuşi, plus alte trei). Astfel, conform

acestui principiu, există un centru de rang 1, trei de rangul 2, 12 de rangul 3,

apoi 48, 172... iar numărul de zone de influenţă creşte în mod progresiv astfel:

1, 4, 16, 64, 236... deci multiplicate cu 4 (K = 4).

Fig. 20. Modelul Christaller. Aranjamentul spaţial al locurilor centrale într-o

reţea bazată pe principiul administrativ (K = 7). Sursa: J.U. Marshall (1989)

Conform principiului administrativ, fiecare loc central trebuie să

controleze cât mai eficient zona sa de influenţă, motiv pentru care se creează

o reţea de şase locuri centrale de rang inferior situate radiar în jurul său.

Rezultă o multiplicare a numărului de locuri centrale cu un coeficient K = 7.

2. Aplicaţii ale teoriei locurilor centrale

În ultimul sfert al secolului XX, teoria a cunoscut un declin în popularitate

în rândul geografilor, ca urmare a următoarelor cauze (J. Benedek, 2004):

- condiţiile actuale sunt diferite faţă de cele din perioada interbelică;

47

- premisa conform căreia clienţii se comportă raţional, pe principiul

informaţiei totale, este în discordanţă cu teoriile moderne din

geografia economică;

- rolul distanţei scade în importanţă, ca urmare a compresiei temporo-

spaţiale şi a procesului de globalizare;

- spaţiul omogen este o premisă care nu se poate aproape niciodată

îndeplini;

- serviciile de producţie (sau economice) nu sunt analizate;

- imposibilitatea integrării rolului jucat de condiţiile istorice, precum şi a

perspectivei legate de avantajele de aglomerare.

Fig. 21. Ierarhia centrelor urbane în România. Sursa: V. Cucu (1981)

Cu toate acestea, teoria locurilor centrale rămâne importantă prin aceea

că introduce două principii: acela al centralităţii (parţial „moştenit” de la von

Thünen) şi acela al ierarhizării locurilor centrale. De asemenea, ea pune în

evidenţă că, pe măsură ce o aşezare este situată mai sus în ierarhia locurilor

centrale, ea furnizează bunuri tot mai specializate. Conform acestei asumpţii,

serviciile şi bunurile cu frecvenţă de cumpărare zilnică (bunuri alimentare, de

48

exemplu) se regăsesc în aşezările de orice rang, în vreme ce serviciile şi

bunurile cu frecvenţă de cumpărare ocazională sau rară (automobile, bijuterii

etc.) se regăsesc doar în locurile centrale de rang superior. De aici, o relaţie

de proporţionalitate inversă între rangul unei aşezări cu rol de loc central şi

frecvenţa de achiziţionare a bunurilor pe care aceasta le furnizează.

Pe baza teoriei locurilor centrale, s-au determinat ierarhii ale aşezărilor

din diverse state. În România, există mai multe astfel de ierarhizări, vizând fie

doar centrele urbane, fie totalitatea aşezărilor. Astfel, V. Cucu (1981) propune

o ierarhie a centrelor urbane din România:

- oraş coordonator al tuturor funcţiilor urbane (Bucureşti);

- oraşe „centre nodale” sau „poli de creştere” (aici sunt incluse toate

oraşele mari, de peste 100 000 de locuitori);

- oraşe „centre de echilibru” – centre urbane mijlocii şi mici, în

general muncipiile;

- oraşe „centre de atracţie zonală”, cu funcţii terţiare bine dezvoltate;

- oraşe „centre de influenţă locală” sau complementare;

- centre „agroindustriale de coordonare zonală” – aici se includ acele

aşezări rurale care au un profil economico-social apropiat de cel

urban.

V. Surd (2003) realizează o ierarhie inversă, pornind de la rangul cel

mai mic în sus. El întrevede nouă nivele ierarhice de centre de comandă, care

asociază tot atâtea sisteme teritoriale: centrul subcomunal (Sc), centrul de

comună (C), centrul supracomunal (Spc), centre de coordonare urbană la

nivel local (L), zonal (Z), judeţean (J), regional (R), provincial (P) şi naţional

(N). Acestea au următoarele caracteristici:

- centrul subcomunal: .............................................................................

............................................................................................................ ;

- centrele de comună: ............................................................................

............................................................................................................ ;

- centrele supracomunale: .....................................................................

............................................................................................................ ;

- oraşele – centre de coordonare locală: ...............................................

............................................................................................................ ;

49

- oraşele – centre de coordonare zonală: ..............................................

............................................................................................................ ;

- oraşele reşedinţă de judeţ: ..................................................................

............................................................................................................ ;

- oraşele – centre de coordonare regională: ..........................................

............................................................................................................ ;

- oraşele – centre de coordonare provincială: ........................................

............................................................................................................ ;

- centru de coordonare naţional: Bucureşti.

Recent, prin Legea 351/2001, Planul de Amenajare a Teritoriului

Naţional, secţiunea a IV-a: Reţeaua de localităţi, este prevăzută o ierarhizare

a localităţilor ţării în şase nivele, după cum urmează:

- rangul 0 – capitala ţării, Bucureşti;

- rangul 1 – 11 municipii de importanţă naţională (toate oraşele cu

peste 200000 de locuitori);

- rangul 2 – toate celelalte municipii;

- rangul 3 – toate oraşele care nu au rangul de municipiu;

- rangul 4 – toate satele reşedinţă de comună (centrele de comună);

- rangul 5 – toate celelalte aşezări rurale.

Dacă toate aceste ierarhizări fac distincţie între statutul urban şi rural al

localităţilor, R. Rusu (2004) propune o ierarhizare a localităţilor ţării pe 12

nivele, în care două nivele (ranguri) pot conţine atât localităţi urbane, cât şi

rurale, astfel:

- rangul 0 – capitala ţării, Bucureşti;

- rangul 1 – metropolele regionale sau provinciale (în număr de

şapte: ...................................................................................................

.........);

- rangul 2 – toate oraşele cu peste 100 000 de locuitori (17). Exemple:

.............................................................................................................;

- rangul 3 – oraşe mijlocii cu funcţia administrativă de reşedinţă de

judeţ (16). Exemple:............................................................................;

- rangul 4 – celelalte municipii, care nu (mai) au funcţia de reşedinţă

de judeţ. Exemple: ..............................................................................;

50

- rangul 5 – centre urbane cu arie de influenţă zonală – majoritatea

oraşelor care nu au statutul de municipiu; exemple: ...........................

............................................................................................................ .

În mod excepţional, aici se pot include şi anumite centre rurale, cu rol

de deservire asemănător centrelor urbane. Exemple: Bozovici,

Gurahonţ, ............................................................................................

.............................................................................................................;

- rangul 6 – centre urbane de importanţă locală, în general cu funcţii

specializate, precum: staţiuni balneo-climaterice

(exemple: ............ ................................................................................

............................), oraşe miniere

(....................................................................................), puncte de

trecere frontieră (...............................................................), oraşe

situate în imediata vecinătate a unui centru de rang superior

(exemple: .............................................................................................

............................................................................................................).

În această categorie pot fi incluse şi centrele rurale care deţin

dotările şi utilităţile caracteristice urbanului, dar nu deţin statutul

respectiv. Exemple: ........................................................................... .

- rangul 7 – aşezările rurale de rang supracomunal propriu-zis, care

au un profil economico-social superior unei comune „obişnuite”, dar

încă nu se situează la nivelul corespunzător urbanului.

Exemple: .............. ...............................................................................

..............................;

- rangul 8 – toate satele reşedinţă de comună, în afara celor de rang

superior;

- rangul 9 – satele care, prin dotările pe care le deţin, respectiv prin

bunurile şi serviciile pe care le furnizează, se află la egalitate cu

aşezările de rangul 8, dar le lipsesc dotările administrative (primărie,

post de poliţie) caracteristice reşedinţei de comună; exemple: ...........

.............................................................................................................;

- rangul 10 – sate care deţin dotările minime necesare pentru

subzistenţa populaţiei proprii;

51

- rangul 11 – sate a căror populaţie, chiar şi pentru cele mai

elementare bunuri (de exemplu, cele alimentare) şi servicii (de

exemplu, şcoală primară), trebuie să se deplaseze în altă localitate.

Fig. 22. Ierarhizarea locurilor centrale în Banat. Sursa: R. Rusu (2004)

3. Studiu de caz: ierarhia aşezărilor din Banat (judeţele Arad, Timiş

şi Caraş-Severin)

O ierarhie detaliată pe primele şapte nivele a aşezărilor din Banat a fost

realizată pornind de la prezenţa unor instituţii şi dotări cu rol de deservire a

52

populaţiei în cadrul aşezărilor cu rol de loc central. Astfel, s-au propus

următoarele ranguri, în conformitate cu cele prezentate mai sus:

- nivelul 1 – Timişoara (317 651 locuitori în 2002, metropolă regională);

- nivelul 2 – Arad (172 824 locuitori în 2002, oraş mare);

- nivelul 3 – Reşiţa (83 985 locuitori, oraş mijlociu, reşedinţă de judeţ);

- nivelul 4 – Lugoj (44571) şi Caransebeş (28294) (oraşe mijlocii, foste

reşedinţe de judeţ) ;

- nivelul 5 - Bocşa (16927), Moldova Nouă (13912), Sânnicolau Mare

(12938), Oraviţa (12881), Oţelu Roşu (11767), Lipova (11246), Ineu

(10216), Chişineu Criş (8341), Făget (7201), Deta (6418), Sebiş

(6310) – oraşe mici cu o zonă de influenţă importantă, la care se

adaugă localităţile rurale Bozovici (3321) şi Gurahonţ (4506);

- nivelul 6 - Pecica (13024), Sântana (12936), Jimbolia (11113), Curtici

(9726), Anina (9172), Recaş (8560), Nădlac (8154), Gătaia (8103),

Buziaş (7714), Ciacova (7285), Pâncota (7199), Băile Herculane

(6026), şi localităţile rurale Mehadia (4474), Săvârşin (3290), Beliu

(3320) – oraşe mici şi localităţi rurale cu o arie de influenţă limitată.

În cadrul nivelului 7 (supracomunal) ar putea fi incluse localităţile

Periam, Cermei, Lovrin, Caraşova, Şiria, Orţişoara, Vinga, Peciu Nou,

Nădrag, Topleţ etc. După cum se poate remarca, criteriile de bază, cel

demografic şi cel administrativ, sunt respectate (în cazul acestei regiuni) până

la nivelul (rangul) 4 inclusiv. Localităţile de nivelul 6 pot fi mai mai mari decât

cele de nivelul 5, sau pot avea un statut superior (urban, comparativ cu rural)

faţă de acestea, şi chiar în aceste condiţii să se situeze pe o treaptă ierarhică

inferioară.

Primul criteriu luat în considerare a fost cel al instituţiilor de

învăţământ. După cum se remarcă, doar reşedinţele de judeţ deţin instituţii

de învăţământ superior de stat, iar Timişoara se evidenţiază ca principalul

centru universitar al regiunii. Cele două oraşe mari, Timişoara şi Arad, deţin şi

universităţi private, iar prin „Eurouniversitatea Drăgan”, şi municipiul Lugoj se

înscrie în rândul oraşelor universitare. O situaţie mai aparte există la Băile

Herculane, unde funcţionează o universitate privată cu o bază destul de

restrânsă de studenţi, şi care în ultima perioadă a avut probleme cu

autorizarea de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Liceele şi grupurile

53

şcolare cele mai prestigioase sunt tot cele din reşedinţele de judeţ, la care se

adaugă şi cele din Lugoj, Caransebeş, Ineu sau Bocşa. În general, în

localităţile rurale de rangul 5, 6 sau 7 fiinţează licee teoretice cu un număr

redus de elevi.

Tabelul 1. Repartiţia instituţiilor de învăţământ liceal şi universitar din

Banat

Oraş (rang) Universităţi de stat

Universităţi private

Filială a unei universităţi de stat

Filială a unei universităţi private

Licee şi grupuri şcolare

Timişoara (1) 4 3 1 40Arad (2) 1 1 1 22Reşiţa (3) 1 11Lugoj (4) 1 1 5Caransebeş (4) 1 6Sânnicolau Mare (5) 2Oraviţa (5) 1 2Lipova (5) 1 2Ineu (5) 1 2Chişineu Criş (5) 1Bocşa (5) 2Moldova Nouă (5) 1Oţelu Roşu (5) 1Sebiş (5) 1 1Deta (5) 1Făget (5) 1Bozovici (5) 1Gurahonţ (5) 1Mehadia (6) 1Săvârsin (6) 1Jimbolia (6) 1Nădlac (6) 1Curtici (6) 1Pâncota (6) 1Anina (6) 1Buziaş (6) 1Herculane (6) 1 1Pecica (6) 1Sântana (6) 1Ciacova (6) 2Beliu (6) 1Gătaia (6) 1Recaş (6) 1Lovrin (7) 1Orţişoara (7) 1Biled (7) 1Caraşova (7) 1Dudeştii V. (7) 1Peciu Nou (7) 1Nădrag (7) 1Cermei (7) 1Periam (7) 1

54

Un al doilea criteriu luat în considerare a fost cel al instituţiilor

judecătoreşti. Acestea prezintă o structură ierarhizată, în felul următor: Curtea

de Apel (la Timişoara, pentru toate cele trei judeţe); tribunalele, la nivelul

reşedinţelor de judeţ; judecătoriile, situate în localităţile de până la rangul 5.

Tabelul 2. Repartiţia instituţiilor judecătoreşti din Banat

Oraş (rang) Curte de apel Tribunal JudecătorieTimişoara (1) 1 1 1Arad (2) 1 1Reşiţa (3) 1 1Lugoj (4) 1Caransebeş (4) 1Sânnicolau Mare (5) 1Oraviţa (5) 1Lipova (5) 1Ineu (5) 1Chişineu Criş (5) 1Bocşa (5)Moldova Nouă (5) 1Oţelu Roşu (5)Sebiş (5)Deta (5) 1Făget (5) 1Bozovici (5) 1Gurahonţ (5) 1

Repartiţia instituţiilor medicale a reprezentat următorul criteriu.

Tabelul 3. Repartiţia instituţiilor spitaliceşti din Banat

Oraş (rang) Spitale (nr.) Nr. paturi Centre de sănătate Nr. paturiTimişoara (1) 6 3886Arad (2) 3 2542Reşiţa (3) 1 N/ALugoj (4) 1 794Caransebeş (4) 1 N/ASânnic. Mare (5) 1 240Oraviţa (5) 1 N/ALipova (5) 1 210Ineu (5) 1 178Chiş. Criş (5) 1 100Bocşa (5) 1 N/AMoldova N. (5) 1 N/AOţelu Rosu (5) 1 N/ASebiş (5) 1 70Deta (5) 1 120Făget (5) 1 155Bozovici (5) 1 N/AGurahonţ (5) 1 135

55

Săvârşin (6) 1 15Jimbolia (6) 1 190Ciacova (6) 1 25Buziaş (6) 1 40 1 35Gătaia (6) 1 570Sântana (6) 1 40

Al patrulea criteriu luat în considerare a fost prezenţa instituţiilor

culturale. Dintre acestea, s-a făcut referire doar la operă, teatru şi

cinematograf.

Tabelul 4. Instituţiile culturale din Banat şi numărul de reprezentaţii

Oraş (rang) Operă Teatre Cinematografe (în funcţiune)

Nr. reprezentaţii săptămânale (cinema)

Timisoara (1) 1 4 4 126Arad (2) 2 4 110Reşiţa (3) 1 2 37Lugoj (4) 1 1 18Caransebeş (4) 1 21Sânnic. Mare (5) 1 3Oraviţa (5) 1Lipova (5) x 0Ineu (5) 1 6Chiş. Criş (5) x 0Bocşa (5)Moldova N. (5)Oţelu Rosu (5) 1 9Sebiş (5)Deta (5)Făget (5)Bozovici (5)Gurahonţ (5)Mehadia (6)Savarsin (6)Jimbolia (6)Nădlac (6)Curtici (6)Pâncota (6) x 0Anina (6)Buziaş (6)Herculane (6) x 0Pecica (6) x 0Sântana (6)Ciacova (6)Beliu (6)Gătaia (6) 1 3

56

Recaş (6)Lovrin (7)Dudeştii V. (7) 1 3Vinga (7) x 0

Activitatea bancară constituie de asemenea un criteriu în ierarhizarea

aşezărilor.

Tabelul 5. Repartiţia băncilor şi bancomatelor (ATM-uri) în Banat

Oraş (rang) Sedii centrale de bancă

Nr. total de bănci prezente

Sucursale, filiale, puncte de lucru

Bănci cu ATM

Nr. total de ATM-uri

Timişoara (1) 24 38 11 65Arad (2) 1 16 21 8 39Reşiţa (3) 5 7 4 11Lugoj (4) 6 7 5 10Caransebeş (4) 5 5 4 4Sânnic. Mare (5) 4 4 3 5Oraviţa (5) 2 3 1 1Lipova (5) 2 2 1 2Ineu (5) 3 3 1 1Chiş. Criş (5) 2 2 1 1Bocşa (5) 3 4 1 1Moldova N. (5) 2 3 1 1Oţelu Roşu (5) 3 3 1 1Sebiş (5) 2 2 1 1Deta (5) 2 2 1 1Făget (5) 2 2 1 1Bozovici (5) 2 2 1 1Gurahonţ (5) 1 1Mehadia (6)Săvârsin (6) 1 1Jimbolia (6) 2 2 1 1Nădlac (6) 2 2Curtici (6) 4 4 2 2Pâncota (6) 2 2 1 1Anina (6) 1 1Buziaş (6) 3 3Herculane (6) 3 3 2 2Pecica (6) 1 1Sântana (6) 2 2 1 1Ciacova (6) 1 1Beliu (6) 2 2Gătaia (6) 1 1Recaş (6) 2 2 1 1Lovrin (7) 1 1Orţişoara (7) 1 1Biled (7) 1 1

57

Dudeştii V. (7) 1 1Peciu Nou (7) 1 1Nădrag (7) 1 1Cermei (7) 2 2Periam (7) 2 2

S-a încercat şi o apreciere a potenţialului de comunicaţie aerian şi

feroviar al aşezărilor cu rol de loc central din Banat.

Tabelul 6. Aeroporturi şi gări ale localităţilor polarizatoare din Banat

Oraş (rang) Aeroporturi Zboruri / săptămână (internaţionale + interne)

Gări Nr. total de trenuri ce pleacă / zi

Din care ICE, IC, R, A

Timişoara (1) 1 115 (74 + 41) 5 71 23Arad (2) 1 13 (6 + 7) 3 69 26Reşiţa (3) 3 26 4Lugoj (4) 2 48 24Caransebeş (4) 1 x 4 43 20Sânnic. Mare (5) 1 21 0Oraviţa (5) 1 10 0Lipova (5) 1 32 11Ineu (5) 1 19 0Chiş. Criş (5) 2 11 4Bocşa (5) 4 10 0Moldova N. (5)Oţelu Roşu (5) 2 10 0Sebiş (5) 1 12 0Deta (5) 1 14 0Făget (5) 1 14 6Bozovici (5)Gurahonţ (5) 1 12 0Mehadia (6) 2 8 0Săvârşin (6) 1 26 10Jimbolia (6) 1 10 0Nădlac (6) 1 4 0Curtici (6) 1 14 8Pâncota (6) 1 12 0Anina (6) 1 3 0Buziaş (6) 1 22 6Herculane (6) 1 29 18Pecica (6) 1 9 0Sântana (6) 1 25 4Ciacova (6) 1 10 0Gătaia (6) 1 25 0Recaş (6) 1 14 0Lovrin (7) 2 20 0Dudestii V. (7) 1 10 0

58

Peciu Nou (7) 1 6 0Cermei (7) 1 7 0Periam (7) 2 18 0

Din punct de vedere al traficului rutier, există date cu privire la anumite

servicii – benzinăriile ce fac parte din reţele cunoscute, dealerii auto şi

service-urile autorizate de RAR.

Tabelul 7. Repartiţia benzinăriilor, a dealerilor auto şi a service-urilor

Oraş (rang) PETROM OMV Lukoil MOL Shell Dealeri auto

Service auto

Timişoara (1) 5 5 5 3 3 11 46Arad (2) 11 1 5 2 1 5 27Reşiţa (3) 3 1 1 2 10Lugoj (4) 3 1 1 1 7Caransebeş (4) 2 3 1 3Sânnic. Mare (5) 2 1Oraviţa (5) 1 1Lipova (5) 2Ineu (5) 1 1 1Chiş. Criş (5) 2 1Bocşa (5) 1 1 1Moldova N. (5) 1Oţelu Roşu (5) 1 1Sebiş (5) 1Deta (5) 1 1Făget (5) 1Bozovici (5) 1Gurahonţ (5) 1Mehadia (6) 1Săvârşin (6) 1Jimbolia (6) 2Nădlac (6) 1 3Curtici (6) 1Pâncota (6) 1Anina (6) 1Buziaş (6)Herculane (6)Pecica (6) 1 1 1Sântana (6)Ciacova (6)Recaş (6)Orţişoara (7) 1Vinga (7) 1Bârzava (7) 1

59

Deosebit de importantă este existenţa unor magazine universale, de tip

supermarket, sau a unor magazine specializate. Acestea nu se regăsesc

decât la nivele superioare ale ierarhiei.

Tabelul 8. Repartiţia magazinelor universale, a super-market-urilor şi a magazinelor

specializate ce formează reţele naţionale

Oraş (rang) Magazin universal

Metro Billa Profi Quasar Germanos Ariston

Timişoara (1) 1 1 2 2 1 3 3Arad (2) 1 1 2 1 1Reşiţa (3) 1Lugoj (4) 1 1Caransebeş (4) 1

Oraş (rang)

Romstal Flanco Altex Romanel Mondo Cosmo Ana Total

T-şoara (1) 2 1 1 3 1 1 1 23Arad (2) 1 1 3 1 1 13Reşiţa (3) 1 1 1 1 5Lugoj (4) 1 1 1 1 6C-sebeş(4) 1 1 3

Acestea nu reprezintă decât o parte a criteriilor care pot fi luate în

considerare pentru aprecierea gradului de centralitate a unei aşezări, şi,

respectiv, pentru obiectivarea unei ierarhii a aşezărilor dintr-o regiune.

4. Problemă.

Având în vedere cele prezentate mai sus referitor la regiunea Banat,

folosiţi criterii identice pentru ierarhizarea sistemului de aşezări din altă

regiune a ţării. Cu ajutorul internet-ului, veţi obţine datele pentru criteriile

utilizate, dar mai puteţi adăuga şi alte criterii, pe care le consideraţi valide.

BIBLIOGRAFIE



2. Beavon, K.S.O. (1977), Central Place Theory: A Reinterpretation,

Longman, London;

3. Benedek, J. (1995), Teorii de localizare şi dinamizarea lor, Studia

UBB, Geographia, 1-2, Cluj-Napoca;

60



5. Benedek, J., Nagy, E. (2000), Planningul rural şi teoria locurilor

centrale, Studia UBB, Geographia, 1, Cluj-Napoca;

6. Berry, B.J.L. (1968), Geography of Market Centers and Retail

Distribution, Prentice Hall, Inc., Englewood Cliffs, N.J.;

7. Caranfil, A. (1967), Asupra teoriei „locului central”, St. şi cerc. de

Geol., Geof. şi Geogr., seria Geografie, XIV, 2;

8. Christaller, W. (1933), Die Zentralen Orte in Süddeutschland, Fischer,

Jena;

9. Christaller, W. (1966), The Central Places of Southern Germany,

Prentice Hall, Inc., Englewood Cliffs, N.J.;

10.Cucu, V. (1970), Oraşele României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;

11.Cucu, V. (1981), Geografia populaţiei şi aşezărilor, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti;

12. Ianoş, I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit.

Academiei RSR, Bucureşti;



14.Lloyd, P.E., Dicken, P. (1990), Location in Space: Theoretical

Perspectives in Economic Geography, 3rd edition, Harper & Row, New

York;

15.Lösch, A. (1941), Die Räumliche Ordnung der Wirtschaft, Fischer,

Jena;

16.Lösch, A. (1954), The Economics of Location, Yale University Press,

New Haven;

17.Marshall, J.U. (1989), The Structure of Urban Systems, Toronto;



19.Rusu, R. (2004), Centrele urbane de comandă din Banat şi ariile lor de

influenţă, Studia UBB, Sociologia, 1, Cluj-Napoca;

20.Tălângă, C. (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din

România, Edit. Tehnică, Bucureşti;

21.Surd, V. (2003), Geografia aşezărilor, Edit. PUC, Cluj-Napoca;

61

22.Vance, J.E. (1970), The Merchant’s World: The Geography of

Wholesaling¸ Prentice Hall, Inc., Englewood Cliffs, N.J.

62

Tema 5

Determinarea zonelor de influenţă ale localităţilor cu rol de loc

central. Spaţiul geografic funcţional


1. Introducere. Metoda poligoanelor lui Thiessen

Christaller, în teoria locurilor centrale, a propus o determinare de natură

geometrică a zonelor de influenţă a localităţilor cu rol de loc central. Astfel, la

modul ideal, conform teoriei amintite, zona de influenţă a fiecărui loc central ar

fi un hexagon. În realitate, chiar şi acolo unde se întrunesc o parte din

ipotezele de la care pleacă teoria, locurile centrale nu au o dispoziţie

geometrică în spaţiu, iar zonele lor de influenţă au forme variate şi dimensiuni

diverse.

Fig. 23. Zonele de influenţă teoretică ale centrelor urbane româneşti,

determinate prin metoda poligoanelor lui Thiessen. Sursa: O. Groza (2002)

Cea mai simplă metodă de a determina, pe cale matematică

(geometrică), zonele de influenţă ale unei reţele de locuri centrale într-un

63

spaţiu dat, este cea a poligoanelor lui Thiessen. Astfel, indiferent de modul

de dispunere în spaţiu a locurilor centrale, ea statuează că fiecare client va

apela la locul central cel mai apropiat ca distanţă. Nu se ţine cont de o

posibilă ierarhie a locurilor centrale, ci toate sunt considerate de acelaşi rang.

Astfel, rezultă zone de influenţă de forma unor poligoane. Aceste limite ale

zonelor de influenţă se mai numesc şi teoretice. Analizaţi zonele de influenţă

teoretice ale oraşelor româneşti în anul 2000 (O. Groza, 2002). Ce constataţi?

............................................................................................................................

............................................................................................................................

Fig. 24. Determinarea zonei de influenţă a oraşului Cluj-Napoca prin metoda

poligoanelor lui Thiessen. Sursa: autorul

Fig. 25. Municipiul Timişoara şi centrele urbane învecinate. Determinaţi zona

de influenţă teoretică a Timişoarei prin metoda poligoanelor lui Thiessen.

Sursa: autorul

64

Aceste limite ale zonelor de influenţă teoretice (poligoanele lui Thiessen)

se pot trasa cu ajutorul calculatorului, dar şi manual. Modalitatea grafică de a

obţine zona de influenţă a municipiului Cluj-Napoca este următoarea:

a) Se uneşte punctul reprezentând municipiul Cluj-Napoca cu toate

punctele reprezentând oraşele înconjurătoare;

b) Cu ajutorul unei rigle, se punctează mijlocul fiecărui segment de

dreaptă;

c) Cu un echer, se trasează câte o dreaptă prin fiecare din punctele

stabilite, astfel încât acestea să fie perpendiculare pe segmentele de

dreaptă iniţiale;

d) Dreptele astfel rezultate se intersectează, rezultând un poligon, ce

reprezintă zona teoretică de influenţă a municipiului Cluj-Napoca.

Problemă. Stabiliţi care este zona de influenţă teoretică a municipiului

Timişoara, urmând metoda descrisă mai sus.

2. Teoria atracţiei urbane şi modelul gravitaţional Reilly-Converse

Este evident că metoda descrisă mai sus este simplistă şi nu poate

genera rezultate valide, astfel încât ea mai este folosită doar pentru a

compara zonele de influenţă teoretice cu cele reale.

Încă din 1929, anterior deci teoriei locurilor centrale, geograful american

W.J. Reilly a încercat să stabilească o analogie între modul de atracţie

comercială a două oraşe şi legea atracţiei universale a lui Newton. Aceasta a

fost formulată în felul următor: două oraşe atrag cumpărători din regiunea

rurală înconjurătoare în mod direct proporţional cu populaţia lor şi invers

proporţional cu pătratul distanţei dintre ele.

Presupunem că există două oraşe, A şi B, a căror populaţie este egală

cu PA şi PB, iar între ele o localitate H, aflată la distanţa DA de oraşul A,

respectiv DB de oraşul B. Ponderea celor care preferă să meargă la

cumpărături în A este CA, iar ponderea celor care merg în oraşul B, CB. Atunci,

conform celor enunţate mai sus:

Conform acestei formulări matematice, influenţa unui oraş asupra

spaţiului înconjurător descreşte cu distanţa şi creşte cu mărimea oraşului.

65

Această formulare a fost utilizată de P.D. Converse în 1935, care a

adăugat teoriei lui Reilly o idee interesantă, şi anume existenţa unui punct de

frontieră între cele două oraşe considerate, A şi B. După Converse, există un

punct intermediar C, pe dreapta AB, unde volumul cumpărăturilor efectuate în

cele două oraşe, este egal. Rezultă că .

De aici, se poate calcula distanţa la care se situează acest punct

intermediar faţă de oraşul A, respectiv faţă de oraşul B.

Dacă , atunci iar DA = DAB – DB

Problemă. Demonstraţi validitatea formulei de mai sus, plecând de la

formula iniţială a lui Reilly şi asumpţia lui Converse.

Punctul „de frontieră” marchează aşadar limita zonei de influenţă a celor

două oraşe. Un exemplu este oferit de V. Surd (2003), pentru calcularea

punctului „de frontieră” (sau de atracţie zero) dintre municipiile Cluj-Napoca şi

Turda. Astfel, dacă se rotunjesc datele referitoare la populaţie şi distanţă

(Cluj-Napoca 360 000 de locuitori, Turda 60 000, distanţa = 30 km), rezultă că

punctul de atracţie zero este situat la 8,5 km de Turda şi 21,5 km de Cluj-

Napoca, ceea ce corespunde în linii mari cu realitatea.

Înlocuiţi datele în formulă pentru a obţine singuri rezultatul.

Acum încercaţi să obţineţi distanţa la care se situează punctul de

atracţie zero dintre muncipiul Cluj-Napoca şi următoarele centre urbane

înconjurătoare: Bistriţa, Beclean, Dej, Gherla, Jibou, Zalău, Huedin, Câmpeni,

Baia de Arieş, Câmpia Turzii, Sărmaşu, Târgu Mureş.

Pentru a obţine (la modul simplist) zona de influenţă a municipiului Cluj-

Napoca, se procedează ca şi în cazul poligoanelor lui Thiessen, doar că

perpendicularele pe segmentele de dreaptă ce unesc municipiul Cluj-Napoca

de centrele urbane înconjurătoare se trasează din punctul de atracţie zero

stabilit pe fiecare segment de dreaptă. Trebuie menţionat că, în realitate,

zonele de influenţă au limite mai degrabă curbe pentru centrele mici. Ce

constataţi, comparativ cu zona de influenţă calculată prin metoda poligoanelor

lui Thiessen?.......................................................................................................

............................................................................................................................

66

Unul dintre minusurile teoriei este şi acela că nu se ţine cont de

eventuala prezenţă a unor discontinuităţi geografice între oraşe, spaţiul este

considerat omogen (izotrop), ca în majoritatea teoriilor spaţiale. Rezultate mai

adecvate se obţin dacă, în locul distanţei în linie dreaptă între oraşe, se

foloseşte distanţa reală de-a lungul căilor de comunicaţie principale (în mod

firesc, căile rutiere).

Recalculaţi zona de influenţă a municipiului Cluj-Napoca pornind de la

valorile distanţei reale între acesta şi centrele urbane amintite mai sus. Ce

impediment apare? Cum se poate rezolva?.......................................................

............................................................................................................................

Fig. 26. Zonele de influenţă teoretică ale centrelor urbane din România

calculate pe baza formulei Reilly-Converse. Sursa: I. Ianoş (1987)

I. Ianoş (1987) a realizat o hartă cu aria teoretică de influenţă a oraşelor

României, pe baza formulei Reilly-Converse. Vă rog să remarcaţi principalele

diferenţe faţă de harta zonelor de influenţă calculate pe baza poligoanelor lui

Thiessen: ............................................................................................................

Rezultatele au capacitate redusă de generalizare. Cu toate contestaţiile

la care a fost supusă, teoria atracţiei urbane fundamentată de Reilly continuă

67

să atragă cercetători. Ea a fost dezvoltată în anii 50 şi 60 de Huff, iar în anii

80 de Wilson, ajungându-se la formule mai complicate, care iau în

considerare mai multe variabile, precum atractivitatea zonelor de destinaţie,

eliminarea viziunii simpliste asupra distanţei, complementaritatea etc. (I.

Ianoş, J.B. Humeau, 2000).

3. Metode analitice de determinare a zonei de influenţă

Metoda punctelor pleacă de la ipoteza că se cunoaşte domiciliul

(provenienţa) tuturor celor care se deplasează într-o localitate cu rol de loc

central, indiferent de motivaţia acestei călătorii, şi nu se află doar în tranzit.

Astfel, fiecare persoană este reprezentată printr-un punct corespunzător

domiciliului său stabil. Rezultă o hartă a punctelor, care în mod normal

reprezintă aşezările situate în zona de influenţă a locului central analizat.

Desigur, unele persoane provin din zone mai îndepărtate, dar acestea

reprezintă o pondere neînsemnată (maxim 5%), reprezentând mai degrabă

vizite ocazionale, şi nu cele frecvente.

Această metodă nu ţine cont de posibilele variaţii ale densităţii populaţiei

în spaţiul pe care îl reprezintă zona de influenţă a oraşului; astfel, localităţile

mari apar pe hartă ca fiind mai bine reprezentate ca număr de clienţi în

comparaţie cu aşezările mici, chiar dacă ponderea clienţilor aparţinând

acestora din urmă ar fi, de fapt, mai ridicată.

Pentru a realiza această hartă, se aplică un chestionar asupra clienţilor

unei zone comerciale importante, astfel încât eşantionul să fie reprezentativ.

În eşantion se pot include şi elevii ce studiază la liceele din locul central

amintit, sau studenţii (dacă este cazul unui centru universitar), pe baza

informaţiilor obţinute de la instituţii. De asemenea, semnificativă ar fi şi

introducerea în baza de date a bolnavilor din spital(e).

Harta astfel obţinută oferă informaţii utile în primul rând pentru

comercianţii şi reprezentanţii instituţiilor din locul central, care pot să

stabilească, în funcţie de aceasta, o strategie de atragere a clienţilor (de

exemplu, prin mijloace publicitare).

Metoda ponderilor este în măsură să dea rezultate mai exacte, întrucât

are în vedere nu cifre absolute ale clienţilor, ci ponderea acestora din total.

Astfel, pentru aplicarea acestei metode, este necesară deplasarea în fiecare

din aşezările care ar putea face parte din zona de influenţă a unui loc central.

68

Se aplică, de asemenea, metoda chestionarului, de data aceasta pentru a

interoga potenţialii clienţi asupra destinaţiei lor favorite, precum şi a frecvenţei

de vizitare a fiecărui loc central pe care aceştia îl menţionează. În acest mod,

ne putem edifica şi asupra impactului concurenţei asupra unui loc central, şi a

limitei zonei sale de influenţă. Se calculează, pentru fiecare aşezare în parte,

pe baza unui eşantion reprezentativ, ponderea deplasărilor spre locul central

analizat.

Pe baza studiilor empirice ce au avut la bază aceste metode, s-a

constatat că zonele de influenţă pot fi la rândul lor divizate, astfel:

- zona de influenţă apropiată (primară sau Umland) concentrează

70-80% din deplasările în locul central considerat, majoritatea

locuitorilor fiind clienţi regulaţi;

- zona de influenţă depărtată (secundară sau Hinterland), în care

relaţia cu locul central este mai puţin intensă (15-25% din „vizite”),

majoritatea locuitorilor se deplasează doar ocazional în aşezarea

supusă analizei;

- zona de influenţă terţiară este foarte extinsă şi se caracterizează

prin deplasări excepţionale, foarte rare, ale locuitorilor săi în locul

central vizat. Ca urmare a globalizării tot mai accentuate, anumite

oraşe au o zonă de influenţă terţiară de mărime considerabilă.

Fig. 27. Zonele de influenţă a trei oraşe învecinate, de mărimi distincte. Sursa:

Jacqueline Beaujeu-Garnier, G. Chabot (1971)

69

Cele trei diviziuni ale zonei de influenţă se dispun mai mult sau mai puţin

concentric în jurul locului central, dar pot avea forme variate, induse de factori

fizico-geografici (catene montane, deşerturi, lacuri, cursuri de apă), prezenţa

altor locuri centrale concurente, factori de natură politică (graniţe de stat,

limite de unităţi administrative) etc.

Problemă. Determinaţi empiric, pe baza cunoştinţelor voastre, zona de

influenţă apropiată, depărtată şi terţiară pentru localitatea cu rol de loc central

pe care o cunoaşteţi cel mai bine. Aduceţi argumente în favoarea delimitărilor

efectuate.............................................................................................................

............................................................................................................................

............................................................................................................................

............................................................................................................................

4. Spaţiul geografic funcţional

Spaţiul geografic funcţional este conceput ca un spaţiu în care aşezările

formează un ansamblu clar ierahizat (I. Ianoş, 1987). Interacţiunile care au loc

într-o astfel de entitate teritorială sunt orientate (polarizate) de locuri centrale

de diferite ranguri. În acest cadru, sistemul de aşezări trebuie privit ca un tot

unitar, care înglobează relaţiile dintre fiecare aşezare cu teritoriul său

adiacent. Prin urmare, spaţiul geografic funcţional se compune din

reuniunea integrală a spaţiilor de influenţă ale tuturor aşezărilor ce îl compun

(I. Ianoş, op. cit.). În conformitate cu această definiţie, în funcţie de poziţia pe

care o ocupă aşezarea coordonatoare (locul central de rang superior) în

ierarhia naţională, se poate defini subunitatea corespunzătoare. În acest mod,

se poate delimita concret fiecare spaţiu geografic funcţional, precizându-se şi

rangul pe care îl deţine aşezarea coordonatoare.

Structura majoră a spaţiului geografic funcţional este următoarea:

componente (aşezările), mediu (cuprinzând spaţiul din afara vetrei aşezărilor)

şi relaţii (între componente şi mediu, precum şi între subansamblurile lor).

Spaţiul geografic funcţional se caracterizează printr-o serie de trăsături

distincte:

- polaritatea: orice porţiune dintr-un teritoriu, chiar şi nelocuit,

influenţează (prin potenţialul său economic) sau/şi se află sub

influenţa mai accentuată sau mai difuză a unei aşezări;

70

- integrarea în ansamblul naţional: spaţiul geografic funcţional nu este

un sistem închis, ci are legături şi relaţii de diverse naturi cu spaţiile

geografice funcţionale limitrofe, integrându-se în spaţiul geografic

naţional;

- unicitatea: nu există spaţii geografice funcţionale identice;

- integrarea funcţională: excedentele locale de materie şi energie se

însumează şi completează deficitele existente la nivele superioare

ale ierarhiei de aşezări, şi invers, excedentele de informaţii sau de

produse prelucrate şi servicii specializate de la nivelele superioare vin

să completeze deficitele de la nivelele inferioare;

- dinamsimul: limitele unui spaţiu geografic funcţional pot să varieze în

timp, prin procese de restrângere sau de extindere, în funcţia de

dinamica centrului coordonator şi a celorlalte aşezări cu rol de loc

central pe care le cuprinde.

Pentru I. Ianoş (1987), spaţiul geografic funcţional este unitatea de

bază în organizarea spaţiului geografic.

Fig. 28. Spaţiul geografic funcţional al României. Principalele centre

coordonatoare şi regiuni polarizate de acestea. Sursa: I. Ianoş (1987)

71

Acelaşi autor, într-o lucrare mult mai recentă (I. Ianoş, J.B. Humeau,

2000), evită însă să folosească conceptul de spaţiu geografic funcţional, şi

utilizează doar pe acela, mult mai larg, de sistem de aşezări.

Sunt delimitate următoarele tipuri morfologice de sisteme de aşezări

(spaţii geografice funcţionale):

- sisteme de aşezări excesiv monocentrice;

- sisteme de aşezări monocentrice;

- sisteme de aşezări monocentrice echilibrate;

- sisteme de aşezări bicentrice;

- sisteme de aşezări policentrice.

În raport cu nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări, se poate observa că

rolul de aşezare coordonatoare la nivelul regional îl poate avea o metropolă

regională, un oraş mare, sau chiar un oraş mijlociu, cu funcţii de loc central

importante.

Fig. 29. Stânga: sisteme de aşezări excesiv monocentrice. Dreapta: sisteme

de aşezări monocentrice. Sursa: I. Ianoş, J.B. Humeau (2000)

Fig. 30. Stânga: sisteme de aşezări monocentrice echilibrate. Dreapta:

sisteme de aşezări bicentrice. Sursa: I. Ianoş, J.B. Humeau (2000)

72

Fig. 31. Sisteme de aşezări policentrice. Sursa: I. Ianoş, J.B. Humeau (2000)

Fig. 32. Ierarhia aşezărilor la nivelul superior, pe marile provincii istorice.

Sursa: I. Ianoş, J.B. Humeau (2000)

Analizaţi sistemele de aşezări din România, la nivelul provinciilor

istorice. Încadraţi fiecare sistem de aşezări într-unul din tipurile de mai sus,

precizând aşezarea coordonatoare (centrul de comandă) a spaţiului geografic

funcţional şi aşezările de pe nivelele ierarhice inferioare:

- Oltenia:..................................................................................................

..............................................................................................................;

73

- Dobrogea:..............................................................................................

..............................................................................................................;

- Banat:....................................................................................................

..............................................................................................................;

- Transilvania:..........................................................................................

..............................................................................................................;

- Moldova:................................................................................................

..............................................................................................................;

- Muntenia:...............................................................................................

..............................................................................................................;

La nivel local, este mult mai dificil de a distinge structuri morfologice de

acest tip, îndeosebi în spaţiile profund rurale (I. Ianoş, J.B. Humeau, op. cit.).

5. Studiu de caz: zonele de influenţă ale centrelor de comandă din

Banat

În tema 4, s-a realizat o ierarhizare a localităţilor cu rol de loc central din

Banat. Pe baza cercetărilor întreprinse, s-au delimitat spaţiile geografice

funcţionale ale fiecărui loc central, de la rangul 1 (Timişoara, care polarizează

întreaga regiune) până la rangul 6. Deci, regiunea corespunde administrativ

judeţelor Arad, Timiş şi Caraş-Severin, şi este concepută ca un spaţiu

geografic funcţional având Timişoara drept aşezare coordonatoare (R. Rusu,

2004).

Principalul centru polarizator al Banatului este Timişoara, singura

localitate de rangul 1, a cărei arie de atracţie la acest nivel depăşeşte probabil

limitele regiunii studiate. Important centru universitar, totodată singurul cu

tradiţie din partea de vest a ţării, este oraşul cu cel mai mare aeroport din ţară

după Bucureşti, gazdă a numeroase instituţii de rang înalt (operă, spitale

specializate, curtea de apel, TVR Timişoara, Radio Timişoara), care

deservesc întreaga regiune. Dacă până la primul război mondial concurenţa

oraşului învecinat, Arad, a fost acerbă, în perioada interbelică şi mai ales în

perioada postbelică, Timişoara s-a afirmat ca metropola acestei regiuni,

favorizată şi de organizarea administrativă de după război, până în 1968,

când a avut rangul de capitală regională, în vreme ce Aradul a decăzut la

nivelul de centru de raion.

74

La nivelul 2, Timişoara pierde în favoarea Aradului judeţul omonim,

care se subordonează, la acest nivel, oraşului de pe Mureş. Este o întâmplare

faptul că Aradul nu a avut aceeaşi şansă ca şi Timişoara, dezvoltarea sa fiind

identică cu a acesteia până în apropierea celui de-al doilea război mondial.

Transferul la Timişoara a instituţiilor regionale arădene a lăsat urme adânci,

afectând rangul localităţii. În prezent, Aradul „luptă cu arme” inegale în faţa

Timişoarei, deţinând o serie de instituţii în măsură a asigura rangul de oraş

regional: universitate de stat şi privată, spitale, teatre, numeroşi dealeri auto,

un potenţial de transport ridicat, comparabil cu al vecinilor de pe Bega,

magazine specializate precum şi super-market-uri (Billa, Profi).

Rangul 3 este cel al reşedinţelor de judeţ; aici apare şi oraşul Reşiţa,

care a primit pentru prima dată o funcţie administrativă în anul 1968, când a

fost numit reşedinţa noului judeţ Caraş-Severin. La acest nivel îşi exercită

autoritatea o serie de instituţii care au o relevanţă administrativă: tribunalul,

spitalul judeţean, prefectura, consiliul judeţean, administraţia financiară,

biblioteca judeţeană, precum şi altele, obişnuite în cadrul reşedinţelor de

judeţ: teatru, magazin universal, magazine specializate, dealeri auto. Reşiţa

este un oraş cu veche tradiţie industrială, care a avut o dezvoltare deosebită

în epoca comunistă, dar în prezent se află într-un regres evident, şi ca urmare

a problemelor principalei intreprinderi din oraş, Combinatul Metalurgic.

Rangul 4 este reprezentat de oraşele mijlocii, foste reşedinţe de judeţ:

Lugoj şi Caransebeş, la care se adaugă, evident, toate oraşele menţionate

mai sus cu care acestea intră în concurenţă. Se observă că Aradul rămâne cu

aceeaşi zonă de influenţă la nivelele 2, 3 şi 4, întrucât în judeţul Arad nu

există nici o localitate de rang superior nivelului 5. Pe de altă parte, Lugojul

preia, la nivelul 4, jumătatea estică a judeţului Timiş, afectând aşadar aria de

influenţă a Timişoarei, iar Caransebeş – jumătatea estică a judeţului Caraş-

Severin, respectiv culoarul Timiş-Cerna-Bistra, afectând aria de influenţă

(destul de forţată) a municipiului Reşiţa. La nivelul oraşelor mijlocii, se poate

constata prezenţa a numeroase instituţii regionale: licee cu diferite

specializări, universităţi sau filiale ale acestora, spitale municipale, teatru

(uneori) şi cinematografe, magazine generale şi specializate, dealeri auto (în

special pentru maşini produse în România – Dacia sau Daewoo), numeroase

bănci şi bancomate, service-uri pentru automobile.

75

Deosebit de numeroase sunt localităţile situate la nivelul 5: Sânnicolau

Mare, Bocşa, Oraviţa, Lipova, Ineu, Sebiş, Chişineu Criş, Deta, Făget,

Oţelu Roşu, Moldova Nouă – toate acestea fiind oraşe mici, la care se

adaugă şi două localităţi rurale de acelaşi rang – Bozovici şi Gurahonţ. Este

nivelul judecătoriilor şi spitalelor, pe baza circumscripţiilor acestora făcându-

se şi delimitarea ariilor de influenţă la acest nivel. Toate localităţile menţionate

deţin un spital; câteva dintre ele, situate în apropierea unui centru de rang

superior sau de rang identic, nu au judecătorie (Oţelu Roşu, Bocşa, Sebiş).

Toate aceste localităţi au o zonă de influenţă de mărime medie, compusă

dintr-un număr de minim cinci comune, pe care o deservesc prin diverse

instituţii de caracter regional: licee cu profile diverse, judecătorie, spital (deja

menţionate), magazine diverse, dar fără o specializare deosebită, gări

(excepţie: Bozovici şi Moldova Nouă), unele service-uri auto, benzinării, bănci

(cel puţin una) şi bancomate (excepţie: Gurahonţ).

La baza ierarhiei urbane se află oraşele mici de nivelul 6: Jimbolia,

Nădlac, Curtici, Buziaş, Recaş, Ciacova, Gătaia, Băile Herculane,

Pâncota, Anina, Pecica, Sântana, la care se adaugă un număr mai mare de

localităţi rurale de acelaşi rang: Săvârşin, Mehadia şi Beliu. Acestea sunt

localităţi a căror arie de influenţă este destul de redusă, la un număr de

maxim cinci comune, din două cauze fundamentale: imediata apropiere a unui

centru urban de rang superior şi, respectiv, vecinătatea graniţei (Nădlac,

Curtici, Jimbolia). Unele dintre ele îşi datorează statutul urban unor factori

precum statutul de localitate în apropierea punctului de trecere frontieră

(exact localităţile menţionate) sau cel de staţiune balneo-cliamterică (Băile

Herculane, Buziaş). Comunele amintite se situează la acelaşi nivel şi deţin

aproximativ aceleaşi dotări, cea mai importantă fiind liceul; ariile de influenţă

ale liceelor au constituit de fapt principalul criteriu de delimitare a zonei de

influenţă la acest nivel. Lipsesc judecătoriile, spitalele (cu unele excepţii:

Gătaia, Jimbolia), mai caracteristică fiind prezenţa centrelor de sănătate.

Băncile apar doar în anumite situaţii (Curtici – ca urmare a prezenţei zonei

libere) sau sunt puţin numeroase, maxim două, din care de obicei una este

CEC-ul. Majoritatea au acces la calea ferată. Importanţa lor comercială este

redusă, cu unele excepţii (de exemplu, piaţa de animale din Pâncota). Nu

deţin în mod obişnuit cinematografe în funcţiune.

76

Ceea ce iese în evidenţă este prezenţa competiţiei între oraşe la toate

nivelele; astfel, Timişoara nu are nici un concurent la nivelul 1 (cel puţin nu în

regiunea analizată), însă are un concurent la nivelul 2 (Arad), doi la nivelul 3

(Arad şi Reşiţa), încă doi la următorul nivel ş.a.m.d, astfel încât la nivelul 6,

Timişoara intră în competiţie cu oraşe mici precum Jimbolia, Recaş sau

Buziaş, şi chiar localităţi rurale precum Ciacova, iar la nivelul 7 intervin şi alte

localităţi rurale, situate în imediata sa apropiere (Cărpiniş, Orţişoara, Biled).

Fig. 33. Aria de atracţie a centrelor polarizatoare de rangul 2. Sursa: R. Rusu

(2004)

77

Zonele de influenţă nu sunt statice, ele au un carcater dinamic şi se pot

cu uşurinţă schimba de la o perioadă istorică la alta. Ceea ce am prezentat

aici este o analiză sincronică, respectiv situaţia aşa cum se prezintă ea la

momentul actual, în anul 2004. Aceeaşi afirmaţie se poate face şi despre

situarea unui oraş în ierarhie: poziţia sa se poate schimba în timp, unele tind

să urce, altele să coboare...

6. Problemă

Pe baza materialului prezentat, încercaţi o schemă de reprezentare a

unui spaţiu geografic având drept aşezare coordonatoare localitatea voastră

natală. Încercaţi să surprindeţi ierarhizarea pe ranguri a localităţilor

subordonate, şi concurenţa centrului de comandă cu acestea în cazul

instituţiilor (dotărilor) de rang inferior.


(2004)

78

BIBLIOGRAFIE



2. Cliquet, G. (1992), Management stratégique des points de vente,

Sirrey;

3. Converse, P.D. (1935), Elements of Marketing, Prentice Hall, New

York;

4. Grimmeau, J.P. (2003), Localisation des entreprises et géomarketing,

Presses Universitaires de Bruxelles, Bruxelles;

5. Groza, O. (2002), Polarisation territoriale et organisation administrative

en Roumanie. The missing link: le niveau regional, în Ungureanu, Al.,

Groza, O., Muntele, I. (coord.), Moldova. Populaţia, forţa de muncă şi

aşezările umane în tranziţie, Edit. Corson, Iaşi;

6. Gusti, G. (1974), Forme noi de aşezare, Edit. Tehnică, Bucureşti;

7. Huff, D. (1963), A Probabilistic Analysis of Shopping Center Trade

Area, Land Economics, 53;

8. Ianoş, I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit.

Academiei RSR, Bucureşti;



10. Isard, W. (1956), Location and Space Economy, MIT Press,

Cambridge, Mass.;

11.Molnar, E., Maier, A., Ciangă, N. (1975), Centre şi arii de convergenţă

din România, Studia UBB, Geographia, XX, 2;

12.Reilly, W.J. (1929), Methods for the Study of Retail Relationships,

University of Texas Bulletin, 2944;

13.Reilly, W.J. (1931), The Law of Retail Gravitation, Prentice Hall, New

York;

14.Rusu, R. (2004), Centrele urbane de comandă din Banat şi ariile lor de

influenţă, Studia UBB, Sociologia, 1, Cluj-Napoca;

15.Schöller, P. (1953), Aufgaben und Probleme der Stadtgeographie,

Erdkunde;

79

16.Surd, V. (2003), Geografia aşezărilor, Edit. PUC, Cluj-Napoca;

17.Tălângă, C. (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din

România, Edit. Tehnică, Bucureşti;

18.Ullman, E.L. (1980), Geography as Spatial Interaction, University of

Washington Press, Seattle;

19.Ventura, F., Wärneryd, O. (1983), Differentiation of settlement

systems on the basis of population densities and level of development,

Geographica Polonica, 47;

20.Wilson, A.G. (2000), Complex Spatial Systems: The Modelling

Foundations of Urban and Regional Analysis, Pearson Education,

Harlow.


(2004)

80


(2004)

81


(2004)

82

Tema 6

Analiza modului de utilizare a terenurilor


1. Introducere

Fondul funciar cuprinde totalitatea terenurilor de orice fel, indiferent de

destinaţie, de titlurile pe baza cărora sunt deţinute sau de domeniul public ori

privat din care fac parte, înscrise în raza unei anumite unităţi administrativ-

teritoriale (I. Bold, Gh. Predilă, 2003).

În cadrul fondului funciar, se deosebesc două categorii mari de terenuri:

- terenuri agricole;

- terenuri neagricole.

Terenurile agricole se subîmpart în: terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii

şi livezi. Terenurile neagricole cuprind fondul forestier (păduri şi vegetaţie

forestieră), ape, drumuri şi căi ferate, curţi şi construcţii, şi terenuri

neproductive.

Unitatea de suprafaţă obişnuită este hectarul (ha).

În cadrul terenurilor agricole, terenurile arabile corespund de cele mai

multe ori cu suprafeţele plane sau slab înclinate, cu soluri având un conţinut

ridicat de humus, şi care se pretează cel mai bine la culturile agricole. Ele

deţin peste 75% din totalul suprafeţelor agricole în ariile de câmpie din

România. Păşunile apar de obicei în ariile deluroase şi montane, pe terenuri

înclinate sau uneori, la mare altitudine, pe suprafeţe mai slab înclinate, cu

soluri scheletice. La câmpie, corespund cu terenurile afectate de exces de

umiditate sau procese de sărăturare. Fâneţele integrează terenurile situate în

zone cu precipitaţii suficiente, cu exces de suprafaţă sau în adâncime, pe

dealurile înalte sau ariile montane, sau de-a lungul cursurilor de apă, în luncile

frecvent inundabile. Livezile se exploatează cel mai bine pe versanţi înclinaţi

la peste 15%, dar nu mai mult de 40%, cu o expoziţie favorabilă, în ariile de

dealuri, podişuri, depresiuni, mai rar la câmpie. Viile au drept posibilă

destinaţie terenurile în pantă, cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică.

În ariile deluroase, panta versanţilor poate fi de 30-45%; la câmpie, cel mai

bine se pretează la această utilizare terenurile cu soluri nisipoase.

83

Dintre terenurile neagricole, cele mai importante sunt cele reprezentând

fondul forestier, care, în România, deţine peste 25% din teritoriul naţional.

Apele reprezintă totalul suprafeţelor cu luciu de apă (lacuri, mlaştini, râuri,

canale). Căile de comunicaţie terestre (drumuri şi căi ferate) sunt incluse

separat în cadrul terenurilor neagricole. Curţile şi construcţiile au suprafeţe

variabile, în funcţie, mai ales, de dimensiunile intravilanului localităţilor, dar şi

de prezenţa unor clădiri în extravilan (întreprinderi, ferme, sălaşe etc).

Terenurile neproductive sunt acelea care nu se încadrează în niciuna din

categoriile menţionate mai sus. Ele pot fi acoperite de rampe de gunoi, halde

de steril, terenuri afectate de procese active de ravinaţie (badland-uri) sau de

alunecări de teren, versanţi supuşi exploatării în carieră, balastiere, etc.

2. Analiza dispunerii spaţiale a parcelelor cu moduri distincte de

utilizare

În vederea unei astfel de analize, există trei tipuri de surse cartografice

care trebuie avute în vedere:

- hărţile cadastrale;

- hărţile topografice;

- imaginile satelitare.

Hărţile cadastrale au fost realizate în fiecare judeţ de către specialişti

din cadrul O.C.O.T. (Oficiul de Cadastru şi Organizarea Teritoriului). Din

nefericire, ele au fost realizate în anii 70-80 şi astfel, o parte din informaţia ce

o conţin este perimată. De asemenea, nu sunt uşor de obţinut, ceea ce le

face rareori disponibile pentru studiu.

Aceste hărţi au avantajul că prezintă, la o scară de detaliu (1:50 000),

toate parcelele existente pe teritoriul unui judeţ, cu utilizarea corespunzătoare

fiecărei parcele. Un alt avantaj este indicarea limitelor unităţilor administrative

de rang inferior (comune, oraşe, municipii, atunci când este vorba de harta

judeţului). Aceste hărţi denumesc şi o serie de elemente morfologice (dealuri,

munţi, vârfuri) sau de peisaj (păduri, păşuni), şi totodată reţeaua de aşezări,

de căi de comunicaţie, râuri şi lacuri. Pe exemplul pe care îl aveţi, se pot

urmări parcelele în felul următor:

A – arabil; P – păşune (există uneori notarea Ps); F – fâneaţă; L –

livadă; V – vie; PD – pădure; N – neproductiv; Hs – teren cu exces de

umiditate.

84

Fig. 38. Comparaţi harta cadastrală (sus) cu cea topografică (jos). Sursa:

autorul

85

Hărţile topografice au caracter secret şi pot fi obţinute de la

compartimentul special al facultăţii în condiţiile impuse de lege. Se pot folosi

mai multe scări de detaliere: 1:25 000 (cele mai multe sunt însă alb-negru),

1:50 000 (optim), 1:100 000 sau 1:200 000. Ca şi în cazul hărţilor cadastrale,

majoritatea sunt vechi, din anii 60 sau 70. Principalul lor avantaj este acela că

indică formele de relief prin curbe de nivel (izohipse), ceea ce permite o

analiză de tip determinist a modului de utilizare al terenurilor. Totodată, ele

sunt mai „geografice”, cuprinzând mai multe elemente decât cele cadastrale.

Pe de altă parte, utilizarea terenurilor nu este prezentată parcelă cu parcelă,

ci simplificat; de exemplu, dacă pe o suprafaţă întinsă ar exista 100 de

parcele, situate una lângă alta, de teren arabil, atunci pe harta topografică ar

apare o singură „parcelă”, foarte întinsă, cu teren arabil. Acesta poate fi şi un

avantaj, întrucât numărul şi dimensiunile parcelelor se pot modifica, dar de

obicei modul de utilizare rămâne acelaşi. În fine, unul din dezavantajele

acestei hărţi este lipsa limitelor administrative de nivel inferior (comună, oraş,

municipiu), fiind prezente doar cele de ordin superior (judeţ, regiune).

Spre deosebire de hărţile cadastrale, diferitele utilizări ale terenurilor nu

sunt prezentate prin simboluri alfabetice, ci de natură grafică (culoare, diferite

simboluri).

Problemă. Cu ajutorul unui atlas de semne convenţionale pentru hărţile

topografice 1: 50 000, comparaţi modul de utilizare al terenurilor de pe harta

cadastrală cu cel de pe harta topografică. Ce

constataţi?.............................. ............................................................................

............................................................................................................................

............................................................................................................................

................................................

O metodă modernă de apreciere globală a modului de utilizare al

terenurilor este folosirea imaginilor satelitare, respectiv a hărţilor de utilizare

a terenurilor oferite pe baza acestora de programe specializate, genul

CORINNE. Avantajul principal este acela al unei imagini sincronice („la zi”)

sau nu foarte îndepărtată în timp. Dezavantajul este dat de lipsa unor

informaţii de altă natură (relief, hidrografie, căi de comunicaţie), precum şi de

86

absenţa limtelor unităţilor administrative, inclusiv a celor de rang superior:

singura limită care apare trasată (aproximativ) este graniţa de stat.

87

3. Analiza modului de utilizare a terenurilor pe unităţi administrativ-

teritoriale

Pentru o evaluare mai corectă a situaţiei fondului agricol şi forestier, se

obişnuieşte raportarea suprafeţelor la unitatea administrativă de bază. Pentru

studiile ce au în vedere întreaga ţară, o astfel de analiză ar putea avea în

vedere judeţul; pentru studiile regionale sau locale, unitatea administrativă

care se pretează cel mai bine analizei este comuna sau oraşul.

Aveţi în tabel datele statistice obţinute de la O.C.O.T Caraş-Severin,

pentru oraşele şi comunele din acest judeţ. Pentru fiecare dintre acestea,

calculaţi ponderea:

- terenurilor agricole din total;

- terenurilor arabile din totalul agricol;

- păşunilor din totalul agricol;

- fâneţelor din totalul agricol;

- livezilor din totalul agricol;

- viilor din totalul agricol;

- pădurilor din total;

Pentru fiecare categorie de mai sus, clasificaţi primele cinci şi ultimele

cinci comune (din punct de vedere al procentelor, pe categorii de folosinţă a

terenurilor).

Cu ajutorul unei hărţi fizico-geografice, încercaţi să oferiţi explicaţii

pentru fiecare din cazurile menţionate.

4. Studiu de caz: utilizarea terenurilor în Banat

Analizaţi cu atenţie hărţile de utilizare a terenurilor pentru cele trei judeţe

din vestul ţării, Arad, Timiş şi Caraş-Severin. Încercaţi să explicaţi, cu ajutorul

unei hărţi fizico-geografice, raţiunile pentru care există ponderi atât de ridicate

de terenuri agricole în cazul unor comune din jumătatea vestică a judeţelor

Arad şi Timiş, respectiv ponderi ridicate ale pădurilor în jumătatea estică a

acestora.

Problemă. Datele de utilizare a terenurilor se pot obţine şi de la

primăriile comunelor sau oraşelor, sau de la Oficiile de Statistică judeţene.

Încercaţi să recoltaţi, din una din sursele menţionate, datele statistice

referitoare la utilizarea terenurilor în oraşul sau comuna de unde proveniţi, şi

explicaţi pe scurt (maxim o pagină) felul în care acestea sunt dispuse în

89

teritoriul comunei, raţiunile acestei dispuneri şi eventuala prezenţă a unor

disfuncţionalităţi.

Fig. 39. Ponderea pădurilor în Banat. Sursa: R. Rusu (2004).

90

Fig. 40. Ponderea terenurilor agricole în Banat. Sursa: R. Rusu (2004).

91

Fig. 41. Ponderea terenurilor arabile din totalul agricol. Sursa: R. Rusu (2004).

92

Fig. 42. Ponderea păşunilor şi fâneţelor din totalul agricol. Sursa: R. Rusu

(2004).

93

Fig. 43. Ponderea livezilor din totalul agricol. Sursa: R. Rusu (2004).

94

Fig. 44. Ponderea viilor din totalul agricol. Sursa: R. Rusu (2004).

95

BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, C., Motcă, Gh. (1983), Păşunile munţilor înalţi, Edit.

Ceres, Bucureşti;

2. Bold, I., Crăciun, A. (1999), Organizarea teritoriului, Edit. Mirton,

Timişoara;

3. Bold, I., Predilă, Gh. (2003), Organizarea teritoriului agricol, Edit.

Profitul Agricol, M.A.A.P., Bucureşti;

4. Chiriţă, C. – coord. (1981), Pădurile României. Studiu monografic,

Edit. Academiei RSR, Bucureşti;

5. Chisholm, M.D.I. (1979), Rural Settlement and Land Use,

Hutchinson, London;

6. Drăguţ, L. (2000), Geografia peisajului, Edit. Presa Universitară


7. Gilg, A. (1985), An Introduction to Rural Geography, Edward Arnold,

London;

8. Kakucs, L. (1998), Contribuţii la istoria agriculturii din Banat, Edit.

Mirton, Timişoara;

9. Puşcaru-Soroceanu, E. (1963), Păşunile şi fâneţele din RPR, Edit.

Academiei RPR, Bucureşti;

10.Rusu, R. (2004), Consideraţii generale cu privire la modul de

utilizare al terenurilor în Banat, în Geography within the Context of

Contemporary Development 2001-2003, Cluj-Napoca;

11.Surd, V. (2002), Introducere în geografia spaţiului rural, Edit. Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;



96

Tema 7

Organizarea administrativ-teritorială în România


1. Introducere. Organizarea administrativ-teritorială până în 1920

Organizarea administrativ-teritorială a unei ţări reprezintă cea mai

importantă acţiune de amenajare a teritoriului naţional. Unităţile administrative

reflectă procesele de natură istorică, socială, economică şi geografică care s-

au manifestat şi se manifestă în teritoriu, ele reprezintă pârghia prin care

statul îşi administrează cetăţenii.

Pornind de la forme de organizare social-politică şi administrativă mult

mai vechi, între care se remarcă acele Terrae Valachicae, precum cnezatele,

voievodatele, ducatele şi „ţările”, se dezvoltă, începând cu secolul al XIII-lea,

la sud de Carpaţi, unităţi administrativ-teritoriale numite judeţe (de la

latinescul judicium), în Moldova – unităţi similare numite ţinuturi, iar în

Transilvania, comitate.

La început, judeţele şi ţinuturile s-au menţinut ca şi grupări patriarhale

de comunităţi obşteşti, constituite pentru apărarea intereselor locale şi pentru

rezolvarea problemelor comunitare (I.S. Nistor, 2000). După organizarea şi

centralizarea statelor feudale, ele au fost integrate reţelei instituţionalem,

oficializate şi subordonate intereselor statalităţii. Prima menţiune documentară

a judeţului în Ţara Românească este din 1385, iar „ţinutul” moldovenesc

apare în documente începând cu 1399.

Judeţele şi ţinuturile şi-au păstrat identitatea de-a lungul vremii, rolul lor

câştigând în importanţă pe măsură ce instituţiile statului sunt mai bine

configurate, iar volumul activităţii lor este în continuă creştere. Ţara

Românească avea 17 judeţe în jurul anului 1800, în vreme ce numărul

ţinuturilor din Moldova a scăzut de la 23 (menţionate de D. Cantemir în 1716)

la doar 10 în 1833, ca urmare a anexării Bucovinei de către Imperiul Austriac

(1775), şi a Basarabiei de către Imperiul Ţarist (1812).

După Unirea Principatelor Române din 1859, principele domnitor Al.I.

Cuza promulgă Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene (1864), care va

consacra judeţul ca circumscripţie administrativ-teritorială, investit fiind cu

97

personalitate juridică, după modelul francez. În acel moment, România avea

33 de judeţe. După 1878 când, în urma Congresului de la Berlin, Dobrogea

revine României, numărul judeţelor creşte la 35 (Constanţa şi Tulcea).

În Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, comitatele au cunoscut

numeroase modificări, privitoare la denumire, întindere, formă, organizarea

administrativ-teritorială fiind dependentă de deciziile Curţii de la Viena, de

Dieta maghiară şi de Dieta Transilvaniei. Acordul dualist austro-ungar (1867)

creează o nouă formaţiune politică statală, Imperiul Austro-Ungar, în cadrul

căruia Transilvaniei i se anulează autonomia provincială, fiind încorporată

Ungariei. Prin legea maghiară XXX (1876), completată în 1877, este stabilită

ultima organizare administrativă dinaintea Marii Uniri. Au fost constituite

următoarele comitate (enumerând doar pe cele de pe actualul teritoriu al

României, fie doar şi parţial): Alba Inferioară, Arad, Bichiş, Bistriţa-Năsăud,

Braşov, Caraş-Severin, Cenad, Ciuc, Cojocna, Făgăraş, Hunedoara,

Maramureş, Mureş-Turda, Odorhei, Sălaj, Sătmar, Sibiu, Solnoc-Dăbâca,

Timiş, Târnava Mare, Târnava Mică, Torontal, Trei Scaune, Turda-Arieş şi

Ugocea – în total 26, fiind desfiinţate comitatele Chioar, Crasna, Solnocul de

Mijloc şi Zarand.

În momentul Unirii de la 1918, statul naţional român mai moştenea şi

organizarea administrativ-teritorială din Basarabia (cu cele 8 ţinuturi) şi

Bucovina (organizată în 11 căpitănii).

2. Organizarea administrativ-teritorială din 1920 până în prezent

Teritoriul României Mari după tratatele de pace de după Primul Război

Mondial totaliza 76 de judeţe. În 1920, a fost instituită, pe lângă Ministerul de

Interne, o Comisie pentru studiul unei noi arondări a judeţelor României,

condusă de prof. Simion Mehedinţi. Această comisie a formulat următoarele

critici cu privire la judeţele moştenite:

- nepotriviri ca suprafaţă;

- discordanţe în ceea ce priveşte populaţia;

- deosebiri mari în ceea ce priveşte mijloacele de comunicaţie;

- anomalii în ce priveşte forma;

- excentricitatea capitalelor de judeţ.

Plecând de la aceste temeiuri, comisia a propus organizarea a 48 de

judeţe, apoi, din cauza protestelor, un al doilea proiect, vizând 62 de judeţe.

98

Problema a ajuns în faţa forului legislativ, fiind reglementată prin Legea pentru

unificarea administrativă din 14 iunie 1925, care stabileşte înfiinţarea a 71 de

judeţe. Legile administrative din 1929, 1936 şi 1938 nu aduc modificări

importante organizării administrative din 1925, care se menţine în vigoare

până în 1950.

Fig. 45. Organizarea administratriv-teritorială a României în perioada

interbelică. Sursa: I. Iordan (2003)

Creşterea numărului de judeţe, care a avut loc, în mod firesc, în urma

Unirii Principatelor, fenomen amplificat după Marea Unire, a adus în discuţie

şi ideea constituirii unor unităţi administrativ-teritoriale cu profil regional. De-a

lungul timpului, au fost elaborate mai multe asemenea proiecte, denumirile

acestora unităţi fiind:

- prefecturi generale, proiectul Barbu Catargiu (1862);

- căpitănii generale, proiectul Theodor Rosetti (1888);

- dregătorii, proiectul P.P. Carp (1907);

- circumscripţii regionale, proiectul P.P. Carp (1912);

- regiuni, proiectul Partidului Naţional Liberal (1918);

- provincii, proiectul C.I. Negruzzi (1919);

99

- regiuni, proiectul Comisiei Simion Mehedinţi (1920);

- regiuni, proiectul Constantin Argetoianu (1921, 1931);

- provincii, proiectul Partidului Naţional Român (1922);

- provincii, proiectul Carol al II-lea (1938);

- provincii, proiectul Ion Antonescu (1944).

Fig. 46. Asamblarea judeţelor în ţinuturi (1938-1940). Sursa: I. Iordan (2003)

Realizarea efectivă a acestor proiecte s-a făcut doar prin instituirea

directoratelor ministeriale locale (1929-1931), în număr de şapte, de către

guvernul Partridului Naţional Ţărănesc, respectiv prin aplicarea Legii

administrative din 14 august 1938, ce instituia 10 ţinuturi, desfiinţate de

generalul Ion Antonescu la 21 septembrie 1940. În urma războiului, România

pierde Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Cadrilaterul (judeţele

Durostor şi Caliacra), astfel încât numărul judeţelor se reduce de la 71 la 58 în

perioada 1944-1950.

Copierea sistemului sovietic de organizare administrativ-teritorială a

determinat revenirea în forţă a ideei de regiune ca structură administrativ-

teritorială de bază. Administraţia comunistă organizează 28 de regiuni prin

100

Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950. Aceasta este modificată în 1952 în sensul

reducerii numărului de regiuni, de la 28 la 18, apoi în 1956 mai dispar două

regiuni (Arad şi Bârlad), astfel că mai rămân 16, respectiv: Bacău, Baia Mare

(Maramureş), Bucureşti, Cluj, Constanţa (Dobrogea), Craiova (Oltenia),

Galaţi, Deva (Hunedoara), Iaşi, Oradea (Crişana), Piteşti (Argeş), Ploieşti,

Stalin (Braşov), Suceava, Timişoara (Banat) şi Autonomă Maghiară (Mureş-

Autonomă Maghiară).

Fig. 47. Organizarea administrativ-teritorială pe regiuni şi raioane în anii de

după război. Sursa: I. Iordan (2003)

În 1960, autorităţile comuniste îşi reconsideră parţial părerea privind

rolul tradiţiei româneşti în denumirea unităţilor administrativ-teritoriale, şi

aplică noi denumiri regiunilor, multe dintre ele preluând numele unor provincii

istorice bine fixate în memoria colectivă românească. Au loc doar câteva

schimbări minore în structura anumitor regiuni.

Regiunile erau divizate în raioane, împărţire care respecta doar parţial

vechea structură a judeţelor, care cuprindeau mai multe plăşi. Raioanele, ca

şi plăşile înaintea lor, nu aveau personalitate juridică.

101

La jumătatea anilor 60, schimbările de natură politică de la vârful

ierarhiei comuniste româneşti au determinat o radicalizare a poziţiei faţă de

sistemul administrativ sovietic. Prin Legea 2 din 16 februarie 1968 s-a revenit

la denumirea de judeţ, fiind eliminate două verigi paralele şi inutile: regiunea

şi raionul. Concepţia pe baza căreia s-a operat această modificare a avut în

vedere şi obiecţiile mai vechi privind judeţele mici şi s-a adoptat soluţia unor

judeţe mari. Au fost aşadar stabilite 39 de judeţe, la care se adaugă

municipiul Bucureşti.

Această organizare administrativ-teritorială cunoaşte o mare stabilitate

în timp, fiind practic în vigoare până astăzi. O modificare minoră survine în

1981, când se hotărăşte înfiinţarea judeţelor Giurgiu şi Călăraşi, iar ce a mai

rămas din judeţul Ilfov este redenumit Sectorul Agricol Ilfov, incluzând

municipiul Bucureşti. Astfel, în prezent există 40 de judeţe, plus judeţul Ilfov

(fostul Sector Agricol) şi municipiul Bucureşti (separate din 1996).

Fig. 48. Organizarea adminsitrativ-teritorială actuală. Sursa: I. Iordan (2003)

3. Discuţii

Cum comentaţi următoarele citate?

A. „Problema care s-a pus după 1990, şi se pune încă şi în prezent, este

aceea a necesităţii reale sau subiective, urgente sau nu, a reorganizării

102

administrativ-teritoriale a teritoriului României. Desigur, părerile sunt împărţite,

dar numeroasele opinii exprimate şi acţiunile întreprinse arată un puternic

partizanat pentru o nouă restructurare administrativă. Menţionăm, în acest

sens, insistenţele permanente şi active ale „Ligii judeţelor abuziv desfiinţate”

(care, de fapt, ar fi trebuit numită „Liga judeţelor, comunelor şi satelor abuziv

desfiinţate”), ligă ce întruchipează opţiunile pentru o urgentă şi absolut

necesară reorganizare administrativ-teritorială.

În perioada prezentă, poate mai mult decât oricând în istoria ţării

noastre, având în vedere restructurările masive din toate domeniile social-

economice, considerăm nu nu numai necesară, ci şi urgentă reorganizarea

administrativă a teritoriului naţional, atât la nivelul judeţelor, cât şi la cel al

oraşelor şi comunelor. Ţănând seama de tradiţiile regionale şi locale, de

condiţiile istorice şi de particularităţile geografice, de structurile sociale şi

economice, de o gospodărire eficientă şi armonioasă a localităţilor şi a

teritoriilor aferente, această acţiune nu se poate realiza decât printr-o

reorganizare bazată pe existenţa unui număr mai mare de judeţe şi comune,

adică pe reducerea teritoriilor administrative aferente acestora, a

descentralizării factorului administrativ, precum şi pe creşterea gestiunii şi

autonomiei locale” (I. Iordan, Valeria Alexandrescu, 1996, p. 119).

B. „Aşadar, aceasta era situaţia instituţiilor administrativ-teritoriale ale

statului român, în momentul izbucnirii revoluţiei din decembrie 1989. Atunci

când evenimentele au intrat în reflux, problema în cauză a resuscitat o

vehementă campanie revendicativă, desfăşurată insistent între anii 1990-

1995, sub deviza reînfiinţării „judeţelor abuziv desfiinţate”, acţiuni care s-au

asociat cu masivele manifestări de protest şi revendicări, ce s-au declanşat

după încetarea luptelor de stradă. Desigur că este o chestiune controversată,

în aprecierea căreia trebuie să se ţină seama de mai multe elemente:

- vechea tradiţie a judeţelor, aşa cum au fost ele configurate până în

1950, s-a pierdut în memoria colectivă a populaţiei, după scurgerea

unei perioade lungi de 40 de ani.

- cu excepţia a două-trei cazuri care ar fi, probabil, justificate,

solicitările constituie mai degrabă expresia unor orgolii locale,

existenţa unor persoane veleitare ce aspiră la posturile de prefect,

subprefect, preşedinte de consiliu judeţean, vicepreşedinţi, şefi ai

103

instituţiilor descentralizate ale statului etc. Guvernele care s-au

succedat după 1990 au tratat cu prudenţă această chestiune şi din

cauza enormelor cheltuieli pe care ea le presupune, amânând

discutarea ei.

- trebuie să se ţină seama, totodată, de existenţa unei dinamici fireşti a

judeţelor, privinţă în care, periodic, unele judeţe sunt desfiinţate, ca

urmare a evoluţiei inegale a zonelor şi centrelor urbane, cât şi a

descoperirii, graţie noilor tehnologii, a unor noi resurse, zăcăminte şi

a dezvoltării unor noi industrii, ceea ce modifică importanţa centrelor,

a zonelor şi impune reconfigurări în organizaţia judeţeană.

- experienţa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din prima

jumătate a secolului al XX-lea, când numeroşi cercetători ai

problemei s-au pronunţat în mod repetat împotriva judeţelor mici,

fără resurse, care îşi îndeplinesc din această cauză în mod deficitar

misiunea, pledând pentru judeţe mari, puternice, capabile să sprijine

acţiunea de dezvoltare şi gospodărire eficientă, în scopul ridicării

nivelului de trai pe întreg teritoriul ţării” (I.S. Nistor, 2000, p.139).

C. „Evoluţia societăţii româneşti în perioada postbelică, sub impulsul şi

constrângerea ideilor utopice, ultravoluntariste, a avut ca rezultat o

îndepărtare treptată a comunităţilor umane de spaţiul în care au apărut şi s-au

dezvoltat. Intervenţia violentă şi constantă de-a lungul celor patru decenii în

sistemele teritoriale a creat condiţiile realizării unui fals echilibru dinamic al

oraşelor şi reţelelor de oraşe, considerate elemente prioritare în dezvoltarea

economico-socială. Totuşi, acumulările de tip forţat au dat altă configuraţie

reţelei naţionale de oraşe, iar noii poli de dezvoltare regională sunt elemente

de care nu se poate face abstracţie în reconstrucţia sistemului urban. Criza

politică, socială şi economică actuală, transferată la nivelul oraşului şi

sistemului urban provoacă accentuarea unor distorsiuni locale, alterarea

relaţiilor urban-urban, o complicare a ierarhiilor urbane la nivel judeţean,

regional şi chiar naţional.

Ce ar reprezenta în acest context creşterea bruscă, prin măsuri

administrative, a tensiunilor din sistemul urban ca urmare a apariţiei de noi

judeţe? Eventualele noi reşedinţe care şi-au pierdut aproape în totalitate rolul

avut în urmă cu 50 de ani, ar fi ridicate artifical pe o treaptă a ierarhiei

104

naţionale, incompatibilă cu posibilităţile reale de exercitare teritorială a acestor

funcţii. Presiunea exercitată asupra instituţiilor statului de a crea un nou

decupaj naţional la nivelul marilor unităţi administrative este generată de cele

21 de oraşe care au avut astfel de funcţii şi în jurul cărora a renăscut ideea

redevenirii lor la ceea ce au fost în perioada interbelică.

Este cert că ansamblul condiţiilor economico-sociale s-a schimbat în

raport cu perioada dintre cele două războaie mondiale, că noul sistem urban

naţional şi configuraţia sa regională prezintă noi structuri în care s-au impus

centre urbane care au modificat vechile zone de influenţă ale fostelor

reşedinţe de judeţ. În acest context, limitele noilor judeţe ar trebui corelate cu

realitatea teritorială, iar în unele cazuri concluzia ar fi că dimensiunile mult

reduse ale acestor diviziuni administrative nu ar fi viabile (judeţele Muscel şi

Fălciu). Revenirea la vechile limite de judeţ ar naşte cu siguranţă arii de

conflict, determinate de evoluţia rapidă a altor centre urbane, mult mai strâns

legate prin infrastructura actuală, de reşedinţele judeţelor actuale” (I. Ianoş, C.

Tălângă, 1994, p. 94-95).

4. Problemă

Cu ajutorul materialului cartografic prezentat şi a documentelor

existente, fiecare student este rugat să prezinte unităţile administrative din

care a făcut parte localitatea de unde provine, în următoarele perioade

istorice:

- perioada antebelică, şi până în 1925;

- perioada interbelică, şi până în 1950;

- perioada postbelică a „regiunilor” (1950-1952; 1952-1956; 1956-

1960; 1960-1968);

- perioada revenirii la judeţe (1968-1981; 1981-prezent).

Întrebări:

Există modificări esenţiale în apartenenţa localităţii Dvs. la diferite unităţi

administrativ-teritoriale?

Care dintre situaţiile prezentate de Dvs. este cea mai favorabilă

localităţii Dvs. şi de ce?

Cunoaşteţi modul în care este organizată România în regiuni de

dezvoltare? Consideraţi benefică transformarea acestora în unităţi

administrativ-teritoriale?

105

BIBLIOGRAFIE

1. Cocean, P. (1997), Ţara (The Land) – a Typical Geographical Region

of Romania, RRG, 41, Bucureşti;

2. Cocean, P., Lăcău, Adnana (2002), Regionarea politico-administrativă

între necesitate şi întâmplare, Revista Română de Geografie Politică,

Oradea;

3. Cucu, V. (1978), Atlasul Judeţelor din R.S. România, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti;

4. Ianoş, I., Tălângă, C. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în

condiţiile economiei de piaţă, Institutul de Geografie al Academiei

Române, Bucureşti;

5. Iordan, I. (2003), România încotro? Regionalizare – Cum? Când?,

Edit. CD Press, Bucureşti;

6. Iordan, I., Alexandrescu, Valeria (1996), Consideraţii geografice

privind reorganizarea administrativ-teritorială a teritoriului României,

Revista Geografică, II-III, Bucureşti;

7. Iordan, I., Gâştescu, P., Oancea, D.I. (1974), Indicatorul localităţilor

din România, Edit. Academiei RSR, Bucureşti;

8. Martinovici, C., Istrati, N. (1921), Dicţionarul Transilvaniei, Banatului

şi celorlalte ţinuturi alipite, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj;

9. Meruţiu, V. (1929), Judeţele din Ardeal, şi din Maramureş până în

Banat, Lucr. Institutului din Cluj, vol. V, Cluj;

10.Nistor, I.S. (2000), Comuna şi judeţul. Factori ai civilizaţiei româneşti

unitare. Evoluţia istorică, Edit. Dacia, Cluj-Napoca;

11.Posea, G. (1999), România. Geografie şi geopolitică, Edit. Fundaţiei

„România de Mâine”, Bucureşti;

12.Rey, Violette, Groza, O., Ianoş, I., Pătroescu, Maria (2000), Atlas de

la Roumanie, Reclus, Montpellier – Paris;

13.Săgeată, R. (1999), Evaluarea impactului generat de posibila revenire

la organizarea administrativ-teritorială interbelică asupra sistemului

urban din România, Revista Română de Geografie Politică, I, 1,

Oradea;

106

14.Surd, V. (2003), Geografia aşezărilor, Edit. Presa Univ. Clujeană, Cluj-

Napoca;

15.xxx (1974), Atlas Geografic General, Edit. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti;

16.xxx (1954), Indicator alfabetic al localităţilor din R.P. Română, Edit. de

Stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti;

17.xxx (1969), Judeţele României Socialiste, Edit. Politică, Bucureşti;

18.xxx (1996), România. Atlas istorico-geografic, Institutul de Geografie,

Edit. Academiei Române, Bucureşti.

107

Tema 8

Regiunile de dezvoltare din România


1. Introducere

Uniunea Europeană şi Guvernul României au iniţiat, în cadrul

programului PHARE, un program pentru politica de dezvoltare regională.

Activităţile acestui program au demarat la 1 februarie 1996.

Una dintre sarcinile importante ale programului este pregătirea unui set

de principii fundamentale pentru dezvoltarea politicii regionale în România,

prezentat în „Carta Verde” (1997). Carta include propunerile Grupului de

Lucru Interministerial, destinate implementării politicii de dezvoltare regională

de către Guvernul României. Obiectivele politicii propuse sunt:

- pregătirea României pentru integrarea în Uniunea Europeană şi

pentru a deveni eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din

fondurile structurale ale acesteia;

- reducerea disparităţilor regionale între diferite regiuni ale României;

- integrarea activităţilor din sectorul public, pentru a realiza un nivel

superior de dezvoltare a regiunilor.

„Carta Verde” a constituit baza de elaborare a Legii nr. 151 din 1998

privind dezvoltarea regională în România.

2. Obiective ale politicilor regionale în Uniunea Europeană

De ce este nevoie ca un organism supranaţional, precum Uniunea

Europeană, să aibă o politică regională?

Patru argumente importante sunt oferite de obicei:

- eficienţa politicilor regionale ale statelor membre poate fi

îmbunătăţită, asigurându-se concentrarea fondurilor disponibile

acolo unde acestea sunt cele mai necesare, adică la nivelul celor

mai defavorizate regiuni ale Europei;

- Uniunea Europeană îndeplineşte şi un rol de coordonare a politicilor

regionale a statelor membre, pentru a preveni concurenţa exterioară

excesivă între ţările europene în privinţa investiţiilor străine mobile,

destinate proiectelor de dezvoltare;

108

- argumentul „interesului comun” pentru asigurarea unităţii sociale în

interiorul Uniunii, considerându-se inacceptabilă existenţa unor

dezechilibre majore în ceea ce priveşte nivelul şomajului sau al

veniturilor;

- argumentul „dinamic”: dezechilibrele regionale pot constitui o barieră

majoră în calea adâncirii integrării.

O dată cu accelerarea integrării ţărilor membre ale Uniunii Europene,

începând cu anul 1985, şi cu ocazia propunerilor privind adâncirea integrării

uniunii economice şi monetare, politica regională a U.E. a crescut considerabil

în importanţă. Reformele din 1988 şi 1992 (în urma Tratatului de la

Maastricht) au condus la transformarea politicilor structurale într-un instrument

cu impact economic real. Programul referitor la implemetarea Acordului Unic

European prevede cinci obiective specifice pentru fonduri:

- dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere

economic;

- conversia regiunilor aflate în declin;

- combaterea şomajului pe termen lung;

- reducerea şomajului în rândul tinerilor;

- modificarea structurilor din agricultură şi dezvoltarea

corespunzătoare a zonelor rurale.

Politica regională actuală a U.E. acţionează prin intermediul a trei

Fonduri Structurale: Fondul European pentru Dezvoltare Regională

(F.E.D.R.), Fondul European destinat acţiunilor în domeniul Social (F.E.S.) şi

Fondul European pentru garantarea creditelor pentru agricultură şi

dezvoltarea sectorului agricol (F.E.G.D.A.). În plus, se acordă asistenţă

suplimentară celor mai dezavantajate state membre prin intermediul aşa-

numitului „Fond de coeziune” (Carta Verde, 1997).

3. Politica de dezvoltare regională în România

Problemele particulare cu care se confruntă România, evoluţia sa

istorică, dinamica sa socială şi economică fac necesară adoptarea unei politici

de dezvoltare regională specifice. Din acest punct de vedere, sunt importante

trei categorii de obiective: armonizarea cu prevederile existente în cadrul

Uniunii Europene, reducerea dezechilibrelor regionale şi integrarea

109

activităţilor sectoriale în cadrul regiunilor, în vederea atingerii unui nivel de

dezvoltare mai ridicat al acestora.

Unităţile de bază pentru politica regională, respectiv regiunile de

dezvoltare, se definesc pornind de la principiile care stipulează ca definirea

regiunilor:

- să fie orientată în sensul identificării problemelor teritoriale;

- să fie astfel făcută, încât să permită identificarea unor spaţii adecvate

pentru anumite tipuri de acţiuni, precum alocarea de fonduri,

aplicarea diferenţiată a taxelor, cooperare sau parteneriat;

- să fie realizată prin interacţiune între specialişti în dezvoltare

regională, decidenţi şi populaţii la nivelul regiunilor.

„La începerea procesului de elaborare şi implementare, consensul

actorilor dezvoltării regionale asupra acestor principii este mai important decât

definirea regiunilor ca atare. Subdivizarea unei ţări în regiuni se realizează, în

mod normal, pentru scopuri administrative sau de dezvoltare. Structurarea

administrativă a unei ţări pe unul sau mai multe niveluri este înfăptuită pentru

a realiza o guvernare mai democratică şi, eventual, mai eficientă în legătură

cu acele aspecte ale vieţii naţionale care pot fi descentralizate în mod

substanţial. Împărţirea administrativă este, invariabil, un proces legal, care dă

puteri şi responsabilităţi juridice subunităţilor administrative ale ţării” (Carta

Verde, 1997, p. 34).

Conform acestui document, dezavantajul unităţilor administrative de

tipul judeţului în România este cel al unui număr prea mare de unităţi

(42), astfel încât divizarea posibilelor resurse disponibile între atât de multe

arii ţintă pentru dezvoltare ar conduce, probabil, la o utilizare distructivă sau

ineficientă a resurselor. Din perspectiva dezvoltării, ar fi mai eficient dacă

România ar fi structurată într-un număr mai mic de regiuni de dezvoltare,

formate prin gruparea judeţelor cu niveluri sau profiluri complementare de

dezvoltare.

Procesul de definire a regiunilor de dezvoltare implică următoarele

etape:

- identificarea judeţelor vecine cu profiluri economice şi sociale

similare (15 grupări de judeţe);

110

- regruparea regiunilor de similaritate în regiuni de dezvoltare,

definite prin relaţii funcţionale, de tipul infrastructurii de comunicare

sau al sistemelor de interacţiune umană (8 regiuni de dezvoltare).

Regiunile de dezvoltare reprezintă cadrul de implementare şi evaluare a

politicii de dezvoltare regională în România.

Fig. 49. Regiunile de dezvoltare din România. Sursa: I. Iordan (2003)

Ele funcţionează, de asemenea, ca regiuni statistice. Producerea unor

date statistice specifice la nivelul acestor regiuni este utilă pentru evaluarea

evoluţiei disparităţilor interregionale.

Cele opt regiuni de dezvoltare stabilite sunt:

1. Regiunea de Nord-Est, incluzând judeţele Botoşani, Suceava, Iaşi,

Neamţ, Bacău şi Vaslui, cu sediul la Piatra Neamţ;

2. Regiunea de Sud-Est, cu judeţele Galaţi, Vrancea, Buzău, Brăila,

Tulcea şi Constanţa, cu sediul la Brăila;

3. Regiunea de Sud, ce cuprinde judeţele Călăraşi, Ialomiţa, Giurgiu,

Prahova, Dâmboviţa, Argeş şi Teleorman, cu sediul la Călăraşi;

4. Regiunea de Sud-Vest, cu judeţele Mehedinţi, Gorj, Dolj, Vâlcea şi

Olt, cu sediul la Craiova;

111

5. Regiunea de Vest, incluzând patru judeţe: Arad, Timiş, Caraş-

Severin şi Hunedoara, cu sediul la Timişoara;

6. Regiunea de Nord-Vest, ce cuprinde judeţele Bihor, Satu Mare,

Sălaj, Maramureş, Cluj şi Bistriţa-Năsăud, cu sediul la Cluj-Napoca;

7. Regiunea Centru, cu judeţele Alba, Sibiu, Braşov, Mureş, Harghita

şi Covasna, cu sediul la Alba Iulia;

8. Regiunea Bucureşti, inlcuzând municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.

4. Cadrul instituţional

S-au constituit două structuri naţionale şi două structuri teritoriale pentru

dezvoltare regională, şi anume:

- Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR);

- Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională (ANDR);

- Consiliul pentru Dezvoltare Regională, înfiinţat la nivelul fiecărei

regiuni;

- Agenţia de Dezvoltare Regională, cu sediul în „centrul” regional

stabilit.

Atribuţiile acestor structuri instituţionale sunt prevăzute în lege, art. 6, 8,

11 şi 14.

Fig. 50. Propunere alternativă de regionalizare. Sursa: I. Iordan (2003)

112

Fondul naţional pentru dezvoltare regională se constituie anual prin

alocări de la bugetul de stat ca poziţia distinctă pentru politica de dezvoltare

regională, prin atragere de fonduri internaţionale (fonduri de tip structural din

U.E., PHARE, asistenţă financiară nerambursabilă provenită de la guverne,

bănci sau organizaţii), precum şi din alte resurse financiare din fondurile aflate

la dispoziţia Guvernului. Fondul pentru dezvoltare regională, la nivelul

fiecărei regiuni în parte, se constituie anual din alocaţii de la Fondul Naţional

de dezvoltare regională, prin contribuţii de la bugetele locale şi judeţene, şi

prin surse private, de la bănci, U.E. şi alte organizaţii internaţionale.

Programele de dezvoltare regională sunt finanţate din acest fond, de

dezvoltare regională. Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-

teritoriale şi nu au personalitate juridică. Ele dispun de o putere

decizională redusă şi de resurse financiare limitate (J. Benedek, 2004).

113

Fig. 51. Propuneri alternative de regionalizare. Sursa: G. Posea (1999)

5. Discuţii

Care este părerea Dvs. asupra regiunilor de dezvoltare?

Se analizează următoarele propuneri alternative:

A. Benedek, J. (2004) – 10 regiuni de dezvoltare;

B. Iordan, I. (2003) – 8 provincii istorico-geografice + Districtul

Bucureşti;

C. Posea, G. (1999) – trei variante, cu câte 8 regiuni fiecare;

D. Săgeată, R. (2003) – 9 provincii istorice;

E. Sandu, D. (1999) – 8 arii culturale.

BIBLIOGRAFIE

1. Antonescu, Daniela (2003), Dezvoltarea regională în România.

Concept, mecanisme, instituţii, Edit. Oscar Print, Bucureşti;



3. Dăianu, D., Vrânceanu, R. (2000), România şi Uniunea Europeană,

Edit. Polirom, Bucureşti;

4. Groza, O. (2002), Regiuni de dezvoltare şi path dependency în

România. Populaţia şi transporturile rutiere, în Ungureanu, Al.,

Groza, O., Muntele, I. (coord.), Moldova. Populaţia, forţa de muncă şi

aşezările umane în tranziţie, Edit. Corson, Iaşi;

114

5. Groza, O. (2002), Polarisation territoriale et organisation

administrative en Roumanie. The missing link: le niveau regional, în

Ungureanu, Al., Groza, O., Muntele, I. (coord.), Moldova. Populaţia,

forţa de muncă şi aşezările umane în tranziţie, Edit. Corson, Iaşi;

6. Häkli, J. (1994), Territoriality and the rise of modern state, Fennia,

172, 1, Geographical Society of Finland, Helsinki;

7. Hansen, T., Ianoş, I., Pascariu, G., Platon, V., Sandu, D. (1997),

Profiles of the Romanian Development Regions, Ramboll

Consultancy Group, Phare Programme, Bucureşti;

8. Ilieş, Al. (2004), România. Euroregiuni, Edit. Universităţii din

Oradea, Oradea;

9. Iordan, I. (2003), România încotro? Regionalizare – Cum? Când?,

Edit. CD Press, Bucureşti;

10.Posea, G. (1999), România. Geografie şi geopolitică, Edit. Fundaţiei

„România de Mâine”, Bucureşti;

11.Rey, Violette, Groza, O., Ianoş, I., Pătroescu, Maria (2000), Atlas

de la Roumanie, Reclus, Montpellier – Paris;

12.Sandu, D. (1999), Spaţiul social al tranziţiei, Edit. Polirom, Iaşi;

13.Săgeată, R. (2000), Organizarea administrativ-teritorială a României.

Model de optimizare, Revista Română de Geografie Politică, II, 1,

Oradea;

14.Săgeată, R. (2003), L’organisation administrative et territoriale de la

Roumanie – entre le modèle traditionnel et les réalités

contemporaines, în The Reconsideration of the Geographic

Approach in the Context of Globalisation, Edit. Mirton, Timişoara;

15.Surd, V. (2003), Geografia aşezărilor, Edit. Presa Univ. Clujeană,

Cluj-Napoca;

16.Vlăsceanu, L. (2001), Politică şi dezvoltare. România încotro?, Edit.

Trei, Bucureşti;

17.xxx (1997), Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în

România, Guvernul României şi Comisia Europeană, Programul

PHARE, Bucureşti;

18.xxx (2001), Legea nr. 151 din 15 iulie 1998 privind dezvoltarea

regională în România, M. Oficial nr. 265 din 16 iulie 1998, Bucureşti.

115

Caiet Lucrari Practice Arial

Documents

cu precipitaii

axa culoarului

pas de calais

curtea de

note de curs

pia de desfacere

numr de apte

aria de influen

Transcript of Caiet Lucrari Practice Arial

Lucrari Practice Fitopatologie

Caiet Lucrari Practice

Lucrari Practice Geodezie

Lucrari Practice - Hidrologie

Genetica Generala - Lucrari Practice

Lucrari Practice MD

ORL Lucrari Practice

Lucrari Practice Orl

Lucrari Practice Nutritie

VIRUSOLOGIE Lucrari Practice

Lucrari Practice Biologie1

Lucrari Practice 7

lucrari practice botanica1

Caiet de Lucrari Practice

Lucrari Practice IE

Lucrari Practice Neurologie

Caiet lucrari practice Arial

Lucrari practice Histologie

Anatomie - Lucrari Practice

Microbiologie - Lucrari Practice