Cai Alternative Pentru Reintegrare in Spania - CARITAS

Traducere din limba spaniolă

CĂI ALTERNATIVE PENTRU O REINTEGRARE AUTENTICĂ SURSA http://html.rincondelvago.com/reinsercion-social.html Pagina web a Caritas Spania De fiecare dată când vorbim despre „reinserţia foştilor deţinuţi” auzim multe comentarii de la diverse persoane care ştiu tot şi îşi dau cu părerea cu privire la tot, datorită „dezinformării” mass-mediei, sau comentariile cuiva care se află pe o poziţie superioară şi care asigura că „aceşti oameni nu se vor integra niciodată, cu excepţia unor situaţii punctuale, cum este cazul Lute”, etc. Problema este că s-a făcut prea puţină teorie şi s-au întreprins cu atât mai puţine acţiuni practice cu privire la această temă şi cu privire la aplicarea corectă a drepturilor la sprijin în vederea reintegrării în sensul menţionat în Constituţie, existând puţine informaţii cu privire la realitatea acestor „grupări infracţionale” din mediul penitenciar... Mă refer la puţinele resurse umane, materiale şi de formare, etc. Când am început să am contact cu mediul penitenciar, prin intermediul universităţii, al cărţilor şi al mărturiilor deţinuţilor, am rămas plăcut surprinsă când se vorbea despre reintegrare. Totuşi, mai târziu, am început să fac cercetări şi să-mi centrez activităţile pe acest subiect şi am rămas foarte dezamăgită când am constatat că nu existau foarte multe date statistice, cu atât mai puţin actuale, despre care să vorbim... Pe de altă parte, începeam deja să nu mai fiu atât de inocentă şi să constat că procentele ridicate pe care le înregistrăm cu privire la recidivă (deşi în cadrul Programului de Iniţiativă Comunitară EQUAL 2000-2006, punctul 2.3.5.2, pagina 55 şi alte publicaţii similare găsim că „doar 50% din deţinuţi recidivează o singură dată şi doar 10% din total recidivează de cel puţin trei ori sau mai mult”) se pot datora, cel puţin în parte, altor factori decât cei privitori la caracteristicile personale ale deţinuţilor, adică au legătură cu aceleaşi structuri sociale, cu o proastă gestionare a resurselor economice şi umane (supraîncărcarea specialiştilor), cu o legislaţie ce serveşte doar interesele anumitor categorii elitiste, ..., etc. Anul trecut (2003) am intervievat două persoane care au legătură în mai multe feluri cu mediul penitenciar: o doamnă psiholog, care lucrează la Centrul Penitenciar din Valdemoro şi un domn pedagog social, cu rol în monitorizarea reintegrării din partea APROMAR (ONG care lucrează pentru reintegrarea foştilor deţinuţi) care anterior a fost acuzat şi judecat şi a fost nevoit să ispăşească o pedeapsă de 6 ani cu privare de libertate (unde a studiat UNED Pedagocia Socială). Ambelor persoane le-am adresa întrebări cu privire la resursele necesare pentru a face posibilă aplicarea dreptului la reintegrare a persoanelor care sunt sau au fost judecate şi condamnate la un moment dat, în special cele private de libertate, şi mi-au oferit două

http://html.rincondelvago.com/reinsercion-social.html


perspective diferite: el afirma că exista un raport de 500 de deţinuţi/1 psiholog iar ea îmi argumenta că mulţi dintre deţinuţi, cum sunt cei care au comis înşelăciuni, etc., nu aveau nevoie de consiliere psihologică cum este cazul celor care au comis infracţiuni cu agresiuni, prin urmare raportul s-ar reduce la aproximativ jumătate, 300 de deţinuţi /1 psiholog. La fel, încă mi se pare o supraîncărcare exagerată şi un exces de răspundere pentru ceea ce poate însemna punerea unui diagnostic şi monitorizarea fiecărui caz în parte pentru persoana deţinută în legătură cu libertatea sa. Îmi imaginez că nu va exista nici timpul suficient şi necesar pentru o intervenţie în profunzime şi de calitate. Atunci când văd realitatea resurselor care nu există pentru a face posibilă o reintegrare masivă care să plece de la centrul penitenciar înspre societate, nu îmi rămâne decât să privesc cu un oarecare optimism care, în ciuda aspectelor negative constituite de privarea de libertate, poate reprezenta şi trebuie să reprezinte pentru o persoană o oportunitate pentru a-şi reorienta viaţa către un trai mai puţin conflictiv cu mediul său, astfel încât să nu ajungă din nou după gratii... Mă refer, evident, la persoanele care au nevoie într-adevăr de elemente noi (alfabetizare, formare profesională, terapii, etc., şi care le solicită), cu scopul de a reuşi să se descurce la un nivel minim într-o societate atât de complexă cum este societatea noastră. Nu intră în această categorie acele persoane care, rămânând fără un loc de muncă şi fără să primească vreo indemnizaţie, se află într-o situaţie de necesitate şi care au şi responsabilităţi familiale şi care comit la un moment dat o faptă aproape eroică, pentru acoperirea nevoilor proprii şi ale copiilor aflaţi în întreţinere, cum este furtul de la o bancă... Este povestea lui Robin Hood: să furi de la bogaţi (bănci şi mari corporaţii, unde nimeni nu este lăsat fără hrană...) multe dintre aceste entităţi la rândul lor sunt bogate pentru că sunt aşa-zişi „hoţi în legalitate” –pentru că au grijă să facă legile pe măsura lor sau eludează justiţia prin manevre economice, etc. – care în felul lor fură fără discriminare de la toată lumea, determinând situaţii de nevoie, impunând propriile reguli (acum creditele cresc, acum scad, acum nu mai reuşeşti să-ţi asiguri un acoperiş deasupra capului şi aceasta nu este decât problema persoanei care rămâne fără adăpost... etc.). Nu pledez pentru furtul de la marile companii, etc., însă găsesc într-adevăr o logică şi chiar un adevăr în faptul că o persoană care nu reuşeşte să aibă o viaţă demnă, neacceptată sub nicio formă de către societatea în care trăieşte, societate care nu o ajută suficient să găsească resursele necesare, poate recurge, în disperarea sa, la comiterea unei infracţiuni de furt de la o multinaţională sau bancă, fără să producă prejudicii vreunei persoane în particular, fapta sa neavând consecinţe economice grave. Refuz să cred că această persoană se poate numi delincventă şi „neruşinată” şi să merite să fie pedepsită pentru aceasta, pentru că a încercat să-şi exercite dreptul său de a subzista în singurul mod în care a considerat la un moment dat că este posibil.


Aceste tipuri de persoane nu au nevoie, în opinia mea, de niciun ajutor pentru reintegrare (pentru că ar putea chiar să aibă un anumit nivel de formare profesională...) ci societatea în general, legile şi drepturile constituţionale încălcate care nu ar trebui să fie discriminatorii. Pe de altă parte, întâlnim persoane fără legături familiale sau sociale, cu tulburări psihosociale, etc., cu dizabilităţi fizice sau mintale, toate colective discriminate încă din copilărie şi din punct de vedere al educaţiei lor, persoane pe care nu le putem considera ca infractori datorită unei educaţii diferite în raport cu modelul majoritar. Cu acestea se poate dialoga pentru a propune un nou model de comportament care să nu provoace un conflict cu mediul lor şi care să determine consecinţe negative, însă oare este posibil şi just ca, după cum se încearcă deja, aceste colective să fie nevoite să se adapteze la legile dominante fără să fie luate în consideraţie modul lor de gândire , perspectiva lor asupra lumii şi a vieţii? Ajung să devină grupuri marginale pentru că nu se adaptează la model sau la propunerile altora pentru că acestea îi marginalizează şi nu li se oferă aceleaşi oportunităţi de adaptare (din punct de vedere economic, al educaţiei...)? Nu includ nici pe acei infractori sau delincvenţi de profesie care nu caută doar să-şi satisfacă nevoile de bază, ci doresc să se îmbogăţească prin înşelăciune provocând prejudicii persoanelor particulare... Însă nu caut să mă pierd în judecăţi de valoare, ci să termin cu regula „morală general acceptată” pentru a reflecta asupra ceea ce este cu adevărat practic şi, în opinia mea, etic şi coerent... De aceea, mărturii ca cele ale acestei femei, călugăriţă şi membră a ordinului Hijas de la Caridad, a cărei viaţă este total dedicată persoanelor cu resurse economice şi sociale reduse, celor marginalizate şi de 20 de ani, persoanelor private de libertate, mă determină să-mi recapăt speranţa cu privire la bunătatea intrinsecă a fiinţei umane, care se manifestă atunci când persoana este tratată cu dragostea şi respectul minim pe care toţi îl reclamăm pentru a ne simţi ceea ce suntem: oameni. Voluntarii acoperă partea pe care nu reuşesc să o realizeze persoanele calificate şi terapeuţii: le oferă timpul şi atenţia lor şi îi tratează ca pe oameni, ceea ce de cele mai multe ori nu primesc acolo din partea multor persoane... Însă ceea ce mai face Comunitatea Parohială din Penitenciar şi alte grupuri este să le lase o moştenire pentru perioada când vor fi singuri şi nu au pe nimeni de încredere în jurul lor. Prin aceştia, mulţi includ în viaţa şi sigurătatea proprie o forţă nouă care îi însoţeşte totdeauna cu o serenitate care pentru mulţi este necunoscută şi pe care unii o numesc Dumnezeu. Sunt învăţaţi să interpreteze Sfintele Scripturi, ceea ce constituie pentru o parte dintre ei, o sursă de reflectare asupra propriei vieţi, de recunoaştere a greşelilor şi a prejudiciilor produse şi de împăcare cu propria existenţă şi cu oamenii. Există programe specifice care caută să concilieze victima cu agresorul său: pentru aceasta, primul pas este ca acesta din urmă să recunoască răul provocat.


Mulţi nu empatizează cu victima lor şi au dificultăţi în a-şi recunoaşte şi asuma răspunderea, însă cu ajutorul şi sprijinul voluntarilor şi al Comunităţii Parohiale, aceştia îşi pot schimba perspectiva mult mai uşor. Maica Maria Luz îi încurajează, „în câmpul său de lucru (la nivelul sufletului)”, să regrete faptele şi să se spovedească la preotul cu care se simt primiţi şi înţeleşi, şi nu judecaţi, care să-i facă să simtă că de atunci în colo trecutul a rămas în urmă şi că pot să fie din nou persoanele care erau înainte de a ajunge acolo sau de a începe un nou drum, cu o nouă percepţie asupra lumii şi asupra lor înşişi. Un alt aspect foarte important este, în afară de susţinerea în cadrul centrului penitenciar, susţinerea atunci când sunt eliberaţi temporar sau definitiv, pentru că mulţi nu-şi păstrează legăturile afective sau nu le-au avut niciodată iar atunci când sunt puşi în libertate nu au efectiv unde să se ducă. De asemenea, întâlnim cazuri, cum este cel al unui băiat ţigan din Sevilla în a cărui familie şi cerc de prieteni este prezent foarte frecvent consumul de droguri (la care a renunţat de mai multe ori şi a recăzut atunci când s-a reîntors în familie) şi alte activităţi infracţionale la care acesta nu mai doreşte să se întoarcă. În continuare voi prezenta diferite persoane şi activităţi benefice desfăşurate pentru persoanele deţinute şi prin urmare, pentru întreaga societate. Dacă persoanele care o dată şi-au pierdut în vreun fel demnitatea reuşesc să şi-o recapete este mai puţin probabil să rişte să se întoarcă la închisoare (cu excepţia cazurilor de necesitate extremă şi alte particularităţi....). Maica Maria Luz: „Nimeni nu este irecuperabil, în închisoare am văzut cele mai mari transformări” Această măicuţă din ordinul Hijas de la Caridad îşi dedică viaţa oferirii de ajutor deţinuţilor. A făcut o vizită unui deţinut bolnav de sida şi a fost avertizată că urma să fie închisă împreună cu acesta în timpul vizitei. „Ce frică să-mi fie dacă el este fratele meu !”, a replicat asistenţilor. Când l-a îmbrăţişat pe pacient, acesta a izbucnit în plâns. Trece dincolo de gratii şi provoacă o revoluţie. Oferă cuvintele Bibliei deţinuţilor şi îi încurajează. „O voi pălmui”, exclamă fără speranţă, însă cu timpul, aceste persoane pline de răni, de amărăciune şi cu aspect neîngrijit se transformă în evanghelişti ai altor deţinuţi. Maica Mari Luz doreşte doar „ca cei care îl resping pe Dumnezeu să-l slăvească”. Monica Vazquez – Madrid.- (14/01/04) Maria Luz, deşi mică de statură şi slăbuţă, este îndrăzneaţă şi are o putere cutremurătoare. Această măicuţă din ordinul Hijas de la Caridad se apropie de deţinuţi şi le prezintă cuvântul lui Dumnezeu care, după mărturiile acestora, le schimbă viaţa. „Mi se spune maica Tripi, pentru că atunci când mergîn vizită la închisoare deţinuţii se recuperează mult mai bine decât după o priză de droguri”, explică maica Mari Luz. „Atunci când veniţi, se bucură întreaga curte”, „când dumneavoastră plecaţi, curtea rămâne cu o pace ...!!!”, mărturisesc atât deţinuţii cât şi funcţionarii. Iar ea răspunde doar că


„este Cuvântul lui Dumnezeu cel care aduce întotdeauna pacea !”. Însă acestei măicuţe ceea ce nu-i lipseşte cu siguranţă este curajul. În Carabanchel se plimba prin curte singură printre deţinuţi pe care mulţi i-ar califica drept „periculoşi”. „Dar maică, nu vă este frică?”, este întrebată. „Dar cum să-mi fie frică dacă sunt fraţii mei !”. Acelaşi lucru îl spune când merge la dispensar. În salonul pentru persoane infectate cu virusul HIV, din cadrul Spitalului Penitenciar din Carabancel, unii i-au spus: „Maică, aici nu vine nici Dumnezeu”. „Dumnezeu, cu siguranţă, şi eu la fel”, le răspunde. „Dar maică dacă intraţi în salon, trebuie să vă închid împreună cu deţinutul”. Ea, fără probleme. E suficient să spună zâmbind „ascultă fraţioare, eu sunt aici pentru că Dumnezeu te iubeşte mult” pentru ca ei să izbucnească în plâns. Nimeni nu este irecuperabil În străfundul lor, toţi oamenii sunt buni, însă unii sunt ignoranţi, nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Dumnezeu. Mulţi spun: „Acesta este irecuperabil”, însă eu am fost martoră aici la cele mai impresionante transformări”, susţine ea. Maica Mari Luz s-a alăturat la doar 19 ani ordinului Hijas de la Caridad, deşi simţea încă de la şapte ani că „nimeni nu mi-ar putea umple inima mai mult decât o face Dumnezeu”. A studiat pedagogia pentru a deveni învăţătoare şi s-a dedicat educaţiei copiilor până când a început să observe că o mare parte dintre copii cu probleme la învăţătură aveau o rudă deţinută. Atunci i s-a cerut să facă o vizită unei femei în vârstă care era disperată pentru că fiica sa dispăruse. În final, au găsit-o pe tânără în centrul penitenciar din Picassent, Valencia, deşi ulterior a fost transferată la fosta închisoare din Yeserias, Madrid iar maica Mari Luz a început să o viziteze. „La început, mergeam la vizită în spaţiile special amenajate pentru că nu aveam de gând să intru, însă m-au lăsat să intru în curtea interioară destinată deţinutelor şi această tânără venea împreună cu altele ca să le vorbesc despre Dumnezeu”, adaugă măicuţa. Lucrarea sa s-a extins atunci când a început să facă vizite în Carabanchel soţilor sau taţilor acestor femei. În acelaşi timp participa la întâlnirile Mişcării Carismatice Catolice, unde a apărut dorinţa de a forma o grupă de rugăciune în toate închisorile din Spania. O mare parte dintre deţinuţi au participat deja la adunările de rugăciune. „De fiecare dată când deţinuţii revin la închisoare, funcţionarii mă întreabă: maică, ce le-ai făcut în perioada aceasta de eliberare temporară pentru că toţi deţinuţii se întorc plini de bucurie? Iar eu le răspund că este Dumnezeu, care este atât de bun şi iubitor”. De asemenea, mulţi deţinuţi o cunosc ca „Vârtejul Mari Luz”, pentru tot ce provoacă atunci când merge să-i viziteze. În una din închisori a reuşit să organizeze întâlniri de rugăciune la care au asistat 120 de persoane private de libertate. În una din ocazii a fost sunată de la Nanclares de la Oca (o închisoare din Alava) pentru că era un deţinut care a încercat să se sinucidă. „Nu mai am pe nimeni în afară de sora Mari Luz”, a şoptit gardienilor. „Am venit în grabă să-l vizitez pe tânăr şi nu îţi imaginezi ce bucuros a fost”, îşi aminteşte. Un vânt năpraznic Însă „Vârtejul” nu face evanghelizare doar în închisoare. Când aşteaptă trenul de metrou sau autobuzul se uită la persoanele care au o faţă tristă. Se apropie de ele şi fără pudoare începe să le vorbească: „dar nu fiţi trişti, uite ce cuvânt are Dumnezeu pregătit pentru voi”. „Oamenii nu mă resping, mai degrabă sunt surprinşi”, asigură zâmbitoare. În una din ocazii a cunoscut un deţinut care a făcut pact cu diavolul şi i s-a cerut să violeze o femeie, cât mai tânără posibil, sau va fi omorât. „Trebuie să renunţi la satana”, îi spunea maica, „nu pot, nu pot”, răspundea el. „Cu Iisus Hristos poţi pentru că Iisus l-a învins”. Chiar şi aşa avertizează:


„deschidem o portiţă lui satana când ne lăsăm purtaţi, pentru că atunci viaţa noastră nu înseamnă dragoste adevărată faţă de fraţii noştri”. „Ceea ce doresc este să-L mulţumesc pe Dumnezeu, să ofer odihnă în timp ce alţii Îl resping. Iisus este cel mai sărac dintre săraci, întotdeauna atât de singur în sacrariu”, explică. Înainte să intru în centrul penitenciar i-am cerut lui Iisus: „Dă-mi mila cu care Tu iubeşti pe fiecare dintre fraţii noştri, vreau doar să cunoască cât de minunat este Dumnezeu”. Maica Mari Luz asigură că unul din locurile unde se simte cel mai confortabil este centrul penitenciar Herrera de la Mancha, în Manzanares, unde există o capelă unde poate să se roage înainte de a începe vizitele. În ciuda activităţii sale intense, trăieşte într-o permanentă rugăciune urmând învăţăturile fondatorului ordinului său, San Vicente de Paul şi sfatul său: „nu încetaţi rugăciunea, fiicelor”. Maica Mari Luz ştie care este secretul pentru a „trăi prezenţa plină de dragoste a lui Dumnezeu în mod continuu”: „Dacă eu pot face toate aceste lucruri, acest fapt se datorează surorilor mele, superiorilor mei şi Mişcării Carismatice”. De la deţinuţi „foarte periculoşi” la mari evanghelişti (14/01/04) Mulţi sunt martorii trecerii acestui „vârtej” al lui Hristos. La început, deţinuţii râdeau de ea şi o considerau nebună, deşi în final chiar şi inima cea mai rece se înmuia şi sfârşeau prin a deveni discipoli şi evanghelişti. Aceasta s-a întâmplat cu Jose Manuel, care se afla în centrul penitenciar din Torrero (Zaragoza). „Acest tânăr era plin de bube purulente. La început mi-a produs repulsie însă după aceea m-am dus la el şi l-am îmbrăţişat şi i-am spus: primeşte acest Cuvânt, este pentru tine. Dumnezeu te iubeşte, eşti preţios în ochii Lui şi doreşte să facă din tine un lider. Şi mi-a spus: Dar eu nu am niciun fel de credinţă. O să-i dau o palmă. I-am vorbit despre puterea de vindecare a lui Dumnezeu şi în prezent este un mare evanghelist”. De asemenea, şi lui Jesus, din centrul penitenciar Alcala II, i-am spus „primeşte acest Cuvânt, citeşte-l” şi în ziua de azi le vorbeşte colegilor deţinuţi despre Dumnezeu”, povesteşte plină de satisfacţie. „Eu cred că Dumnezeu doreşte să ne folosească în orice moment din viaţa noastră. Îmi pare rău că mulţi din cei care se numesc creştini nu sunt conştienţi de faptul că viaţa este preţioasă şi nu trăiesc ca nişte fii iubiţi ai Tatălui. Acest dar, cu privilegiul pe care îl avem, trebuie să-l împărtăşim şi cu alţii până când se simt mai iubiţi decât noi”. În ciuda faptului că în mai multe ocazii a fost solicitată să ţină conferinţe, ea preferă să-şi dedice tot timpul său deţinuţilor.

În continuare voi prezenta o parte din informaţiile culese din câteva articole cu privire la activităţile prezentate de Comunitatea Parohială din Penitenciar, Conferinţa Episcopală Spaniolă şi alte pagini web găsite care abordează într-un fel sau altul susţinerea deţinuţilor în interiorul şi în afara centrelor penitenciare de către persoane şi prin intermediul unor programe care să stimuleze reintegrarea în societate, etc. COMUNITATEA PAROHIALĂ DIN PENITENCIAR: NOUTĂŢI Jose R. Navarro Pareja – Valencia


Maximo este un tânăr deţinut care se află de patru ani în închisoare iar în prezent lucrează la un economat. În urmă cu doi ani a participat la cateheză „pentru a trece”, însă şi-a dat seama că acolo găsea altceva. „Încetul cu încetul am observat, după cum comentează, că frica, pe care o aveam de a fi respins în societate datorită faptelor pe care le-am comis, dispărea. Am simţit iertarea voluntarilor şi a preotului, m-am simţit protejat, ca şi cum am fost eliberat de sarcina pe care o purtam”. Acest sentiment de iertare a contribuit la decizia pe care a luat-o Maximo de a-şi schimba relaţia sa cu cei din jur, „pe parcursul lunilor tratez oamenii mai bine, sunt oameni care chiar îţi spun acest lucru deşi nici tu nu-ţi dai seama”. Datorită acestei experienţe, Maximo L-a întâlnit pe Iisus Hristos, „eu care înainte nu mergeam aproape niciodată la biserică, ne povesteşte, m-am trezit într-o zi că mă pregăteam singur să susţin prezentarea Cuvântului. Ceva îmi spunea că în ciuda a toate trebuia să o fac pentru că nu puteam lăsa comunitatea fără nimic”. Pasiunea voluntarilor Pe Rafael, un deţinut de patruzeci şi cinci de ani care acum lucrează la întreţinerea centrului penitenciar, comunitatea l-a ajutat să-şi „petreacă mai uşor” timpul de detenţie, „să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă”. Rafael participă la cateheză încă de când a început, în urmă cu trei ani, şi ceea ce i-a atras atenţia cel mai mult a fost „dedicarea şi pasiunea voluntarilor, care se sacrificau şi veneau să ne ofere din timpul lor. Ei întruchipau prin lucrări cuvintele lui Iisus Hristos. De multe ori mă gândesc că nici măcar nu merităm această voinţă pe care o manifestă”. De asemenea, Maximo subliniază figura catiheţilor, „când i-am ascultat cum vorbeau, îi priveam în ochi şi vedeam această credinţă atât de mare care îi mişcă, şi am gândit în sinea mea că şi eu doream să simt ce simt ei.” Experienţa comunităţii, împreună cu activitatea intensă pe care Comunitatea Parohială din Penitenciar o desfăşoară în închisoare de ani de zile au avut rezultate remarcabile, ca de exemplu manifestul iertării pe care un număr important de deţinuţi l-a semnat cu ocazia Jubileului în anul 2000. Rafael a fost responsabil cu redactarea acestui text emoţionant în care deţinuţii cer iertare victimelor pentru prejudiciul adus. „Era o idee care se maturiza de mult timp şi atunci când am prezentat-o am descoperit că o mare parte dintre deţinuţi se identificau cu ea”, comenta Rafael. „Scopul acestei iniţiative era reconcilierea societăţii cu deţinuţii”, afirmă capelanul Ramon Devesa. „În prezent se fac paşi importanţi pentru promovarea reconcilierii personale dintre infractor şi victimele sale. Aceasta este esenţa creştinismului, să ceri iertare şi să te împaci. Ambele părţi ies în câştig: victima, pentru că găseşte faţa umană a celui care i-a făcut rău şi iertându-l nu rămâne cu ranchiună pentru


totdeauna, infractorul devine mai uman, îşi recunoaşte greşelile şi se corectează şi chiar se poate întâmpla să se retragă denunţul”. Unii deţinuţi au dificultăţi la pregătirea întâlnirilor sau în a participa la Euharistie, datorită timpului liber redus sau pentru că acestea coincid cu orele de vizită. Douăzeci de deţinuţi creează prima grupă neo-catecumenală în închisoare Deţinuţi din Picassent creează o comunitate neo-catecumenală în cadrul centrului penitenciar: Este prima cu aceste caracteristici care se formează în Spania în cadrul unui centru penitenciar. Douăzeci de deţinuţi ai Centrului Penitenciar Picassent din Valencia a format prima comunitate neo-catecumenală care se creează în interiorul unei închisori spaniole. Această iniţiativă, care reuneşte atât bărbaţi cât şi femei de diferite naţionalităţi „a apărut în urmă cu trei ani observându-se că drumul neo-catecumenal ajunge la multă lume în parohii şi că face mult bine”, explică Ramon Devesa, unul dintre capelanii închisorii şi responsabil al comunităţii. „Continuăm să credem că ar fi un lucru pozitiv să începem aici un proces care s-ar putea finaliza în cadrul unei parohii”. Iniţiativa a apărut la Secţia Preventivă, Centrul Penitenciar din Picassent (La Razon) Un total de 20 de deţinuţi din cadrul Secţiei Preventive a Centrului Penitenciar din Picassent, Comunitatea Valencia, a format din proprie iniţiativă prima grupă de trăire creştină care se creează în incinta închisorii. Fondatorul Drumului Neo-Catecumenal şi-a început apostolatul în unul din cartierele cele mai mărginaşe ale oraşului Madrid. În prezent, spiritualitatea sa continuă să fie vie şi îşi păstrează atenţia vitală şi spirituală orientată către persoanele cele mai defavorizate. Comunitatea, integrată în Drumul Neo-Catecumenal, fondat de către Kiko Arguello din Madrid, al cărui Statut a fost aprobat de către Sfântul Scaun pe 29 iunie anul trecut, primeşte de asemenea deţinuţi, bărbaţi şi femei de naţionalitate străină, în principal columbieni „care au un sentiment religios foarte profund”, după cum indică preotul capelan la Secţia Preventivă, Ramon Devesa. În fiecare zi de joi, deţinuţii comunităţii neo-catecumenale se reunesc pentru a asculta prezentarea Cuvântului. Astfel, participă în mod activ la euharistiile ce au loc la sfârşit de săptămână, care se organizează în mod expres pentru grup, în fiecare zi de sâmbătă, dimineaţa pentru deţinuţii bărbaţi iar după amiaza pentru femei.


După cum a explicat Ramon Devesa, comunitatea creştină promovată de deţinuţi „doreşte să servească drept platformă de lansare pentru implicarea deţinuţilor în cadrul bisericilor lor odată ce părăsesc centrul penitenciar.” Recent, în cadrul aceluiaşi centru penitenciar din Picassent, un alt grup de deţinuţi, de data aceasta de la Secţia Inculpaţi a format un cor de muzică religioasă, într-o iniţiativă de asemenea pionieră în cadrul închisorilor din Comunitatea Valencia. Grupul, care are deja un repertoriu de peste patruzeci de piese corale, participă la euharistiile organizate la sfârşit de săptămână în cadrul centrului penitenciar şi doreşte să-şi extindă activitatea la diferite evenimente culturale organizate de către direcţiunea centrului. Corul, care a apărut la iniţiativa capelanului de la Secţia Inculpaţi, Juan Carlos Forton, este condus de doi deţinuţi care deţin cunoştinţe muzicale. Aceşti doi deţinuţi îi învaţă pe ceilalţi membrii ai corului, nu doar să interpreteze vocal muzica religioasă ci şi să folosească instrumente muzicale ca de exemplu chitara, tobele şi pianul/orga, după cum menţionează acest capelan, care împreună cu preotul Jose Vicente Garrido este responsabil de activitatea religioasă de la Secţia Inculpaţi. După ce s-a format grupul „ au fost mulţi deţinuţi care şi-au manifestat dorinţa de a face parte din cor, deşi din motive organizaţionale am fost nevoiţi să stabilim un număr maxim de participanţi”, a menţionat capelanul. În fiecare zi de vineri întreg grupul se întâlnea în una din sălile centrului penitenciar pentru repetiţii. Astfel, după spusele lui Forton, deţinuţii participă în mod activ la viaţa culturală şi religioasă a centrului penitenciar şi contribuie la oferirea „nu doar a unui nou serviciu la euharistie ci şi la stimularea evanghelizării prin muzică”. Deţinutul continuă să fie „marele uitat” al societăţii Redactare 18/10/2001 Oferirea de ajutor persoanelor private de libertate este o sarcină foarte dificilă la toate nivelurile, având în vedere că ne aflăm în faţa unui colectiv extrem de heterogen care, în afară de faptul că trăieşte după gratii are în spate un istoric infracţional mai mult sau mai puţin semnificativ. Ceea ce poate nu se valorifică suficient de mult este faptul că aceste persoane au şi un prezent şi mai ales un viitor unde îşi pot corecta atitudinile şi, în definitiv, se pot reintegra într-o societate care, de asemenea trebuie să ştie să le primească. Reprezintă marea uitare a acestei societăţi egoiste, hedoniste şi lipsită de multe valori umane. O mare parte din voluntari lucrează totuşi de mai mulţi ani în închisori, atât pe teritoriul Spaniei cât şi în întreaga lume. Sunt persoane care fac permanent un apel către societate la sensibilizare. Voluntarii care sunt lângă deţinuţi au nevoie, pe de altă parte, de o instruire intensă, din mai multe motive. Unul dintre ele este nevoia


de a lucra cu mai multă vigoare la asistarea victimei unei infracţiuni, un stâlp fundamental al comunităţii parohiale din penitenciar împreună cu însuşi deţinutul şi familia sa. Această asistenţă oferită în centrele penitenciare se bazează şi pe participarea profesioniştilor, preoţilor, oamenilor religioşi şi mulţi alţi laici angajaţi. Cu siguranţă, biserica este o apărătoare a muncii solidare, umane şi creştine în cadrul închisorilor. Deţinutul este, din perspectivă creştină, marele protagonist al unei comunităţi parohiale care, de exemplu în Catalonia, are viaţă şi funcţionează destul de bine. La data de 6 octombrie, într-o zi de sâmbătă, a avut loc la Barcelona cea de-a noua ediţie a Zilei Comunităţii Parohiale Penitenciare catalane. Un total de 123 de voluntari au prezentat împreună multe aspecte relaţionate cu deţinutul, familia şi comunitatea creştină. În Catalonia sunt 6.121 de persoane deţinute, din care 5.707 sunt bărbaţi. Desfăşurând această importantă activitate în centrele penitenciare din întreaga lume, Biserica aduce un incomparabil serviciu societăţii, acestei societăţi care de cele mai multe ori consideră că este saturată de discursuri importante însă care ulterior demonstrează o mare ipocrizie atunci când vine vorba să înfrunte reintegrarea deţinuţilor. În cadrul Zilei Comunităţii Parohiale din Penitenciar din Catalonia, responsabilul cu Serviciul de Mediere Penală din cadrul Primăriei din Sant Adria del Besos, doamna Maria Teresa Sanchez Concheiro, a prezentat o figură, cea a victimei, care este solicitată să contribuie în mod decisiv la reintegrarea deţinuţilor. Pe de altă parte, o problemă care de asemenea a fost adusă în discuţie este cea a crizei de angajaţi religioşi în Penitenciar. Cei care sunt în prezent în Catalonia sunt în vârstă şi e nevoie, prin urmare, de o înnoire care se produce doar parţial. Mărturii ca cea a preotului centrului penitenciar Modelo din Barcelona „În închisoare, ca şi într-o parohie, dacă credincioşii nu te văd decât la slubja de duminică nu vei reuşi niciodată să pătrunzi în lumea lor”. Acest gând al lui Andreu Oliveras, preot în cadrul centrului penitenciar Modelo din Barcelona, evidenţiază clar faptul că prezenţa este foarte importantă, cu atât mai mult cu cât membrii aflaţi în grija parohiei trăiesc după gratii. De exemplu, în cadrul acestui centru penitenciar participă în prezent, în fiecare duminică la Euharistie aproximativ 60 de persoane. În plus, există un grup de cateheză în fiecare zi de sâmbătă dimineaţă, de aproximativ douăzeci de persoane cât şi grupe de rugăciune sau aşa numitele colţuri de pace. Conform spuselor părintelui Oliveras, comunitatea parohială din penitenciar trebuie să-şi pună ca ţintă principală „apropierea dintre deţinut şi victimă”, un aspect crucial pentru ca infractorul să se reintegreze în societate. Dintre momentele cele mai dure, părintele îl menţionează pe acesta: „Atunci când intru în închisoare şi mi


se spune că a fost găsit un deţinut mort la ultima verificare. Acest lucru e greu de asimilat.” În final, nu putem uita munca importantă pe care o fac membrii Ordinului Bienaventurada Virgen Maria de la Merced, o congregaţie care se ocupă tocmai de oferirea de sprijin deţinuţilor şi care o are drept apărătoare pe Virgen de la Merce. În definitiv, această acţiune a creştinilor pentru ajutarea deţinuţilor este un adevărat model pentru o societate care le-a întors complet spatele. 24/09/2001 Voluntarii creştini aduc speranţa în închisoarea din Picassent La data de 24 septembrie 2001 se va celebra festivitatea Virgen de la Merced, apărătoarea instituţiilor penitenciare şi a deţinuţilor. PARAULA a vizitat centrul penitenciar din Picassent, unde capelani şi voluntari depun eforturi pentru a aduce un pic de speranţă. De Eva Alcayde Închisoarea sperie. Prima dată când cineva face cunoştinţă cu zidurile ei, chiar şi doar în vizită, simte o nelinişte în faţa zgomotului metalic constant de gratii şi controale de securitate. Nici măcar culorile stridente cu care sunt vopsiţi unii pereţi nu reuşesc să disimuleze trista şi lugubra realitate care se respiră în acel mediu. Însă, după un timp, sfârşeşti prin a te obişnui, iar labirintul de holuri, module, celule şi zăvoare încetează să mai dezorienteze. Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Laureano Molla, care tocmai a împlinit, în cadrul Centrului Penitenciar din Picassent, cel de-al treilea an de pedeapsă pentru trafic de stupefiante. „Când am ajuns în închisoare m-am prăbuşit din punct de vedere moral şi am trecut prin clipe foarte grele. Acum e ca şi cum aş fi pe o platformă petrolieră, mă gândesc că perioada aceasta se va sfârşi la un moment dat şi mă voi întoarce acasă”, declară Laureano, căruia îi mai rămâne să ispăşească încă nouă ani de închisoare. O lume fără viaţă De cealaltă parte a zidului şi dincolo de gratii se deschide o lume necunoscută pe care nici măcar industria cinematografică nu a reuşit să o reproducă fidel. Nu există libertate, şi aproape că nu există speranţă, nici viaţă, pentru că în închisoare ai senzaţia că deţinuţii nu fac altceva decât să aştepte.


Secţia Preventivă din Picassent este foarte amplă însă structura sa deteriorată continuă să se repete iar şi iar. În mijlocul unei incinte circulare se află centrul de supraveghere. De acolo mai mulţi funcţionari controlează în orice moment accesele către şase coridoare, pline de module, unde aproape o mie de persoane încearcă să-şi ducă existenţa. În fiecare celulă, de dimensiuni reduse, dorm câte doi deţinuţi. Toate dispun de televizor, însă lumina abia intră pe o fereastră mică iar spaţiul este atât de redus încât nu există nicio separaţie între pat şi toaletă, care rămâne la vedere. O sală de sport, o piscină şi o sală de gimnastică sunt dotările cele mai atractive ale centrului, care acoperă orele de relaxare ale deţinuţilor. Munca în ateliere le poate aduce ceva bani, oferindu-le în acelaşi timp o ocupaţie şi o formare profesională pentru momentul întoarcerii lor în societate. Acesta este cazul lui Maika, de 27 de ani sau Angelines, care în această săptămână construiesc suporturi pentru hârtie igienică. De asemenea, deţinuţii pot şi să studieze, să urmeze cursuri de formare, de exemplu pentru meseria de sudor şi faianţar, sau pot solicita diferite activităţi în bucătărie, la spălătorie, întreţinere sau încărcare şi descărcare. Însă cu toate acestea, continuă să fie o lume stinsă, fiind supusă întotdeauna unei discipline rigide şi monotone a programelor şi verificărilor constante. O rază de speranţă Din fericire, există persoane în această lume dură a penitenciarelor care fac eforturi să aducă un pic de culoare şi speranţă în viaţa gri de după gratii. Biserica, prin voluntarii şi capelanii săi, lucrează pentru ca reintegrarea socială a deţinuţilor să nu rămână un concept abstract, ci să devină o realitate. Şi de multe ori, reuşeşte. În prezent, 80 de persoane, jumătate din ei oameni de credinţă, lucrează ca voluntari în Centrul Penitenciar din Picassent, prin intermediul Secretariatului Diocezan al Comunităţii Parohiale din Penitenciar, care a îndemnat tinerii din Comunitatea Valencia să descopere voluntariatul în închisori. Laureano Molla a avut întotdeauna sprijinul capelanilor. Închisoarea, după cum afirmă el, i-a dat o lecţie bună.


„Am ajuns să am chiar şi şase locaţii. Am fost în centrul medical, am îngrijit bolnavi de sida în stadiu terminal şi cu sprijinul capelanilor am reflectat mult. Mi-am dat seama că drogurile sfârşesc prin a distruge oamenii, sunt mai rele decât îmi imaginam când eram afară. Acum mă doare să văd realitatea, eu sunt vinovat de starea multor persoane”, povesteşte Laureano vădit tulburat. După trei ani, Laureano s-a obişnuit cu mediul din închisoare, însă suferă, mai ales pentru familia sa. „Soţia şi fiul meu de nouă ani sunt cei care plătesc pedeapsa mea, eu încerc doar să merg mai departe, însă pentru ei este cel mai dificil, suferă pentru că nu sunt acasă şi suferă pentru a putea veni să mă vadă”. Acesta este unul dintre aspectele cele mai dureroase ale închisorii. Ea îi marchează atât pe părinţii, fraţii, soţiile deţinuţilor cât şi pe copiii acestora. De aceea, una dintre principalele obiective ale capelanilor este să faciliteze comunicarea între familiile distruse de închisoare. Truman Capote spunea în „Cu sânge rece” că este imposibil ca un om care se bucură de libertate să-şi poată imagina ce înseamnă să fie privat de ea. E adevărat. „În închisoare capelanii sunt îngerii noştri păzitori” Munca pe care voluntarii şi capelanii Bisericii o fac în cadrul Centrului Penitenciar din Picassent nu trece neobservată printre deţinuţi. „Fiind în închisoare, a avea un capelan aproape ajută mult, domnul Ramon este îngerul nostru păzitor pentru că, deşi ni se schimbă regimul sau modulul, a reuşit să păstreze unit grupul nostru”, explică Laureano Molla. Domnul Ramon Devesa este capelanul Centrului Penitenciar din Picassent din anul 1998. Deşi experienţa sa în lumea din penitenciar este încă scurtă, a format deja un grup de cateheză la care asistă în mod voluntar 20 de persoane. Să-i ajute să-şi recapete speranţa şi să menţină deţinuţii în contact cu familia lor sunt două dintre cele mai mari provocări. Un „sfânt” în închisoare Domnul Joaquin Montes Molla este directorul Secretariatului Diocezan al Comunităţii Parohale din Penitenciar încă din anul 1996. La cei 71 de ani ai săi, deja pensionar, continuă să ofere asistenţă în cadrul Centrului Penitenciar din Picassent ca orice voluntar.


Părintele Ximo, după cum este cunoscut în mod popular, a luptat întotdeauna pentru ca închisoarea să fie ceva mai mult decât un loc de pedeapsă iar munca sa s-a centrat pe facilitarea relaţiei şi comunicării deţinutului cu familia acestuia. „Părintele Ximo este considerat un sfânt printre deţinuţi. În faţa oricărei situaţii din cele care se trăiesc aici, întotdeauna se concentrează pe partea pozitivă şi găseşte ceva bun în fiecare dintre deţinuţi”, afirmă cu tărie Laureano Molla. „Niciodată nu a refuzat ajutorul său unui deţinut, pentru că el ne sprijină şi întotdeauna este de partea noastră”, adaugă. „Dumnezeu în închisoare” Virginia RODENAS Maria del Carmen Archanco, membră a Ordinului Santo Domingo şi misionară a Sagrada Familia, se aşează între aproximativ şaptezeci de preoţi –nu se ştie încă cifra exactă a participanţilor la cea de-a Unsprezecea ediţie a Zilei Comunităţii Parohiale din Penitenciar pentru că zăpada a închis drumurile şi a împiedicat călătoria unora: apar unul câte unul- cu mândrie că a fost aleasă prima femeie capelan într-un centru penitenciar din Spania. Se aşează în sala de ceremonii a casei misionarelor franciscane Made del Divino Pastor. „A venit timpul -explică Maria del Carmen- ca în Biserică, noi femeile, să nu mai fim pe planul doi, doar ca mână de lucru, şi să avem şi alte responsabilităţi. Sunt fericită pentru că acesta este primul pas.” Această călugăriţă, cu un aspect foarte îngrijit şi cu buzele de un roz palid, a primit recompensa pentru cei cinci ani de muncă voluntară în cadrul Secţiei Penale din Arrecife, Lanzarote, unde a predat deţinuţilor. Trofeul, această funcţie de capelan al închisorii din Santa Cruz de La Palma, îl primeşte: „fără să-mi fixez mari obiective. Aici, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-i câştigi pe oameni, să aibă încredere în tine, să ştie că eşti dispusă să-i asculţi şi să le întinzi o mână. Eu o fac din perspectiva credinţei însă ceea ce prevalează este elementul uman. Apoi, această credinţă reuşeşte să le ofere speranţă. Iertaţi-mă –se scuză-, însă eu am venit aici să lucrez şi mă aşteaptă”. Pe hol, Jose Sesma, responsabilul Departamentului pentru Comunităţile Parohiale din Penitenciare a Conferinţei Episcopale Spaniole, formează grupurile de discuţie. Acest preot, care din anul 1971 a lucrat în spatele zidurilor mai multor centre penitenciare spaniole, este marcat de experienţa sa în cursul a şapte ani într-un centru penitenciar pentru femei din Barcelona. „Am fost martorul unor poveşti impresionante, am văzut cum femeile îşi asumă răspunderea legală în locul soţilor lor, acuzate pentru a-şi lăsa partenerii în libertate sau erau condamnate ca şi complice când singurul lucru pe care l-au făcut a fost să-şi iubească partenerul de viaţă sau femei care ispăşesc pedepse grele, cum este cazul unei mame de


şaisprezece ani, pentru că a salvat memoria fiicei decedate... Eu cred –face o pauză- că dacă o salvezi pe mamă îi salvezi şi pe copii şi astfel se creează un lanţ care va ajuta generaţiile viitoare să evite închisoarea. În această speranţă rezidă muncă capelanului şi de aceea este foarte satisfăcătoare. Eu –o spune cu convingere- vin la închisoare pentru că eu perspnal cred în libertate şi tot ceea ce fac este în această direcţie.” Sesma, preot şi membru al Ordinului Bienaventurada Virgen Maria de la Merced îl cunoaşte bine pe violatorul din Ensanche, condamnatul Lopez Maillo, care şi-a ispăşit pedeapsa sa de 592 de ani pentru o sută de violuri atribuite cu zece ani de închisoare şi mult fotbal. Violatorul locuieşte în prezent în casa pe care acest Ordin i-a pus-o la dispoziţie. „Pentru moment -asigură-, este bine. Însă în ziua când va devia ... acest băiat şi-a manifestat regretul până acolo încât nu a dorit să profite de pe urma crimelor sale refuzând ofertele televiziunilor pe care le-a primit în cadrul închisorii şi vă pot asigura că erau foarte tentante financiar. Nu a dorit. El ştie că a procedat greşit şi este conştient de răul comis”. Victimele Preotul se sprijină cu spatele de peretele îngust. Din camerele alăturate ajunge murmurul activităţii capelanilor în grup. Se aud doar voci de fond după ultimele cuvinte ale lui Jose Sesma. Atunci survine ca o lovitură seacă amintirea femeilor pe care le-a atacat Lopez Maillo, a atâtora victime umilite, rănite de o ferocitate atroce, condamnate să nu uite niciodată, fără nicio scăpare... Şi le întrebăm: „Conferinţa Episcopală are o comunitate parohială în penitenciar pentru deţinuţi însă, cum este posibil să nu se fi amintit de victime?”. Preotul conchide: „Aveţi într-adevăr dreptate. În cazul violatorului din Ensanche, acesta a fost asistat de avocaţi, care şi-au încasat tariful, de judecători, de asemenea, de agenţi care l-au arestat, la fel, însăşi violatorul a fost asistat în cadrul centrului penitenciar şi în prezent este asistat chiar de Stat...însă victimele nu au fost recompensate, pe acestea nu le-a asistat nici societatea şi nici noi care facem parte din această societate. De aceea – afirmă – lucrăm pentru a oferi acestei chestiuni o soluţie satisfăcătoare chiar din partea comunităţii parohiale din penitenciar.” Finalul Corpului Prezenţa Bisericii în închisoare se află în prezent în ultima etapă a procesului său iniţiat odată cu sosirea democraţiei în ţara noastră. Din aşa numitul Corp de Capelani de Închisori, aflat în subordinea Instituţiilor Penitenciare, au mai rămas doar patru preoţi responsabili şi care corespund centrelor din La Coruna, Lugo, Asturias şi Salamanca. În afară de aceştia, alţi 133 de capelani, însă care se află în subordinea Diocezelor aferente şi care nu au nicio relaţie de muncă cu Statul, se ocupă de deţinuţii din celelalte centre penitenciare. Sfârşitul acestui Corp a fost marcat de Acordurile Biserică-Stat din 1979 cu care a început o nouă etapă în


oferirea asistenţei religioase deţinuţilor. În plus, Statul a mai încheiat convenţii şi cu Federaţia Entităţilor Religioase Evanghelice din Spania (FEREDE), cu Federaţia Comunităţilor Israelite şi cu Comisia Islamică din Spania. În opinia lui Sesma, schimbarea, în ceea ce priveşte asistenţa catolică, a presupus eliminarea consecinţelor negative ale acelui Corp de Capelani, care se rezumă la un „control progresiv al problemelor religioase de către Administraţia penitenciară, izolarea deţinuţilor de bisericile lor şi dioceză şi necunoaşterea acestora din urmă de către deţinuţii lor”. Deţinuţii, deşi în marea lor majoritate –ca să nu spunem că în totalitate-, nu ştiu de acordurile menţionate dintre Biserică şi Stat, ştiu doar că taina spovedaniei este strict confidenţială. Nu degeaba comunitatea parohială din penitenciar subliniază cu maxim interes articolul II.3 din Acordul de Bază (Roma, 28 august 1976) care spune: „În niciun caz clericii şi preoţii nu vor putea fi solicitaţi de către judecători sau alte autorităţi pentru a oferi informaţii cu privire la persoane sau materii cu privire la care au luat la cunoştinţă datorită activităţii lor.” „Deţinuţii au încredere în tine –explică Sesma- până acolo încât în una din ocazii avocatul unei deţinute, care era funcţionară în închisoare, mi-a cerut la intrarea în sala de judecată să insist pe lângă ea să-i spună judecătorului că a acţionat din dragoste, că era îndrăgostită de acel deţinut şi că asta a fost tot. Ei ştiu că ceea ce îl determină pe capelan să fie acolo ţine de un motiv superior, că el nici nu pierde şi nici nu câştigă nimic. De asemenea, mi s-a întâmplat ca cineva să încerce să mă manipuleze şi pentru că nu m-am lăsat, mi-au retras dreptul la cuvânt; însă eu am continuat ca şi cum nu s-a întâmplat nimic şi în final a sfârşit prin a se căsători”. Iar atunci când li se ofereau o eliberare temporară sau îşi terminau de ispăşit pedeapsa, cum este cazul lui Lopez Maillo, acest preot membru al Ordinului Bienaventurada Virgen Maria de la Merced, îi lua pe foştii deţinuţi la el acasă. „Într-o zi –îşi aminteşte Jose Sesma-, un chilian care locuia cu noi şi care a fost expulzat s-a întors în ţară- „vorbim de anul 1973”, face precizarea –fiind singuri acasă, dintr-o dată, s-a aruncat asupra mea cu un cuţit ca să mă omoare. În acel moment nu ştiu ce mi-a venit şi i-am zis: De ce vrei să mă omori? „Pentru că tu eşti preot şi eu am fost antrenat să omor.” Atunci i-am răspuns: Sunt în mâinile tale, dar trebuie să ştii că orice ai face, aceasta va fi casa ta şi eu sunt prietenul tău. A lăsat cuţitul şi a plecat. Am cerut să nu i se atingă nimic în camera sa pentru că eu trebuia să mă ţin de cuvânt. Şi într-o bună zi a apărut, a intrat fără să spună nimic în camera sa şi a văzut că totul era exact aşa cum el lăsase. În prezent, Santi locuieşte în Norvegia împreună cu soţia sa şi este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Aici –concluzionează zicând- nu îţi poţi permite să eşuezi, nici măcar pentru stima personală”. Fără droguri


Dar nu trebuie să te laşi înşelat de aparenţe. „Trebui să fie foarte clar – repetă Juan Ignacio Jimenez Frisuelos, capelan al centrului penitenciar din Navalcarnero-, aici suntem neconfesionali.” Directorul închisorii, Carmelo Charfole, un tip corpolent şi extrem de cordial, dă din cap în semn de aprobare. Este ora doisprezece ziua şi în modulele 3 şi 4, module fără droguri, zece deţinuţi lucrează acum în atelierul asociaţiei Punto Omega, un magnus opus al lui Jimenez-Frisuelos. Pentru că acest preot, în afară de faptul că este parohul comunităţii penitenciare, mai este şi preşedintele UNAD, cea mai mare uniune spaniolă de asociaţii de ajutor pentru toxicomani, iar preotul asociaţiei Punto Omega, în Mostoles, un centru de recuperare pentru dependenţii de droguri prin metadonă, a reuşit să readucă la normal zeci de tineri care erau pierduţi. În sala închisorii lucrează cu staniu, căruia îi dau forma de evantai şi fac minunăţii din ipsos. „Unii dintre ei – spune Mercedes, educatoare în cadrul Punto Omega, care lucrează cu ei de aproximativ doi ani şi jumătate- pot chiar să se întreţină din folosirea acestor abilităţi.” Deţinuţii, toţi de gradul doi, privesc cu suspiciune străinii. Îi scrutează şi, spre deosebire de centrele penitenciare unde există secţii preventive, nu îi abordează pe primii veniţi. Şi nici nu spune niciunul că ar fi nevinovat. Toţi cu condamnare îşi ispăşesc acum pedepsele impuse, deşi, după cum afirmă Jimenez-Frisuelos, se pot vedea aici nişte nedreptăţi strigătoare la cer. Juan Ignacio, care este, înainte de toate, un bărbat bun, a plecat de la institutul din Mostoles unde preda religia şi filozofia pentru a oferi asistenţă deţinuţilor, după ce a cunoscut lumea din penitenciar prin vizitele pe care le făcea celor care la un moment dat au fost elevii săi. Ieşea la pensie capelanul din Carabanchel iar acesta i-a predat ştafeta. Apoi a ajuns la Navalcarnero înainte de sosirea a însăşi deţinuţilor: în august 1992 (deţinuţii au fost aduşi în decembrie). „Eu aici sunt preot –subliniază- iar obiectivul meu este să-L fac cunoscut pe Iisus Hristos”. Şi Îl prezintă pe Dumnezeu dedicându-se trup şi suflet ONG-ului Punto Omega şi modulelor Fără Droguri, pentru care optează însăşi deţinuţii, sau consolând agonia unui muribund în clinica secţiei penale pentru că familia nu a mai vrut să ştie nimic despre el (doar odată decedaţi se obişnuieşte să se reclame, în caz că se poate scoate ceva) sau plimbându-se împreună cu ei prin curtea interioară în zilele de sâmbătă şi duminică după amiaza. „Eşti acolo şi împărtăşeşti cu ei singurătatea, supărarea, de atâtea ori datorită faptului că simt că şi-au dezamăgit mama; frica lor. Câteodată, fără să-ţi dai seama sfârşeşti prin a vorbi de Iisus. Se apropie de tine, fără ca nimeni să considere acest gest un semn de slăbiciune, căutând prietenul în care pot avea încredere. Eu nu întreb pe nimeni dacă este catolic sau nu, misiunea mea nu este să fac prozelitism ci să dau mărturie despre mila lui Dumnezeu”.


Voluntarii Capelani Şi impregnaţi cu această milă, voluntarii Capelani caută să ofere haine celui care nu are, caută să facă posibile legăturile cu familia, soluţionează formalităţile ce trebuie efectuate la exterior. „Aici – adaugă capelanul- niciodată nu poţi rămâne impasibil nici în faţa situaţiei personale a deţinutului care a ajuns aici datorită drogurilor şi nici în faţa analfabetismului, a situaţiei străinilor, cu atât mai puţin atunci când descoperi că există o persoană condamnată pe nedrept sau când constaţi că centrul penitenciar nu este elementul de reintegrare şi cauţi sprijin şi alternative cum sunt atelierele de muncă, firme care să-i primească pe deţinuţi sau ispăşirea pedepselor prin activităţi de muncă sociale”. „Însă transformarea –adaugă preotul- înseamnă şi acceptarea vinovăţiei, împăcarea trebuie să treacă prin etapele de recunoaştere a vinei şi de recompensare a societăţii şi de cele mai multe ori aceasta este însăşi reabilitarea. Uneori vina nu o poartă în întregime infractorul ci şi circumstanţele care au survenit... Totuşi acest lucru nu înseamnă că îi privim nutrind sentimente paterne de genul „săracii infractori”, pentru că dacă au ajuns aici ceva tot au făcut”. Apoi, preotul centrului penitenciar din Navalcarnero vorbeşte despre iertare. „Iertarea vindecă răni, chiar şi cele ale sufletului, care sunt foarte profunde. Iertarea presupune o atitudine, o calmare a urii interioare şi a sentimentelor negative. Orice rană deschisă sângerează şi se adânceşte iar apoi durează mai mult să se închidă. Mulţi dintre aceşti oameni caută iertarea; alţii nu. Sunt persoane care nu se căiesc niciodată”. Juan Ignacio, care niciodată nu s-a plâns de o misiune ce l-a îmbolnăvit de tuberculoză, oficiază în cadrul centrului penitenciar primele împărtăşanii şi serviciile funerare, euharistiile şi prezentări ale Cuvântului. Ştie că parohia sa este formată din hoţi, asasini, terorişti, oameni care au comis înşelăciuni, violuri... Însă nu îşi pierde cumpătul fiind de nedescurajat. Este ceva la acest om, în cuvintele sale de speranţă care îţi inspiră o încredere infinită. Re: „Dumnezeu în închisoare” 27 februarie 1999 [O CAMPANIE DE SOLIDARITATE COMPLEŞEŞTE UN DEŢINUT CU DOVEZI DE IUBIRE ROMA, 14 aprilie 2000 (ACI).- Un deţinut dintr-o închisoare din Italia care se căieşte s-a convertit datorită unei reviste catolice, în mijlocul unei campanii ce avea drept scop prezentarea caracterului gratuit al iubirii creştine prin intermediul unui gest simplu ca cel al trimiterii unei scrisori sau a unei cărţi poştale. Campania revistei lunare a Santuario Mariano de Nueva Pompeya, Italia, s-a făcut cunoscută aproape în mod


natural între cei aproape 300.000 de cititori ai săi după ce un deţinut dintr-o închisoare trimite o scrisoare în care zice: „Am 37 de ani, din care doi petrecuţi în acest centru penitenciar din Siano (Catanzaro). Prin prezenta îmi permit să vă deranjez şi îmi cer scuze anticipat însă urgenţa de a lua legătura cu cineva, dincolo de aceste ziduri, mă determină să abandonez exigenţele sociale pe care le impune o bună educaţie, pentru a mă adresa prin intermediul acestei secţiuni tuturor cititorilor dumneavoastră, pentru ca un mic text, o scrisoare sau chiar şi doar o simplă carte poştală să mă facă să mă simt viu şi să îndepărteze de mine depresia care mă macină”. Reintegrarea profesională şi socială DUPĂ ÎNCHISOARE Casa pastorală Monsenior Carlos Oviedo Cavada vine în sprijinul femeilor care ies din închisoare şi care încearcă să se reintegreze în societate. Deşi libere, fostele deţinute se confruntă cu o lume ostilă, care nu le respectă, care le umileşte şi căreia trebuie să-i demonstreze din nou că sunt demne să circule pe stradă lângă oameni care nu au comis infracţiuni. Clara Robledo: „doar eu m-am distrus” Are mai puţin de o lună de când trăieşte în libertate. Cinci ani şi o zi a stat după gratii; a fost eliberată pe data de 18 ianuarie, la ora 00.00, au scos-o afară cu bucurie. Spune că a fost lăsată la jumătatea curţii şi i-au deschis poarta iar în clipa aceea a început să fugă şi să plângă fără să se uite în urmă. O aştepta sora Nancy şi o prietenă cu o sticlă de şampanie pentru a o duce la casa pastorală. Clara este de loc din Arica, venea constant la Santiago pentru că deţinea o afacere; în cursul uneia dintre călătorii a fost prinsă şi a ajuns în închisoare. Îi pare rău de ce a făcut dar îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a fost prinsă la timp astfel încât să nu mai facă rău oamenilor. Soţul său şi-a găsit o altă femeie cu care are o fetiţă, tatăl său o respinge, l-a văzut doar o singură dată pe fiul său în cinci ani, asta fiind anul trecut. Tocmai el a fost cel care i-a spus că o altă femeie locuia acasă. De când a ieşit din închisoare, prin viaţa şi mintea sa au trecut atâtea lucruri şi chiar dacă sună incredibil spune că a trăit mai fericită când era închisă decât acum în libertate. -Mă simţeam părtaşă la suferinţa pe care o aveam toate acolo.-


Clara a fost imediat condamnată la cinci ani şi o zi de închisoare şi obligată la plata unei amenzi de zece salarii minime. Dacă nu o plăteşte până în iulie va fi din nou încarcerată pentru alte şase luni. Această problemă o copleşeşte, nu doreşte să fie închisă din nou şi în plus simte că a plătit deja societăţii preţul faptelor sale. -Am avut curajul să spun că îmi pare rău, că am comis o mare greşeală şi că am plătit-o cu cinci ani din viaţa mea. Acum doresc să lucrez însă nu mi se dă ocazia să o fac, de fiecare dată când ies mi se cere cazierul iar eu nu-l am curat, prin urmare nu primesc de lucru însă nu-i condamn dar pe de altă parte nu ştiu cum să le explic că nu sunt o infractoare. Şi le cer oamenilor să vină la această casă pastorală ca să vadă că nu toţi suntem nişte infractori. Eu nu am purtat niciodată un cuţit, nu am spart vreo încuietoare şi nici nu am fost agresivă cu oamenii. Am comis o infracţiune prin care doar eu m-am distrus. M-am lepădat de statutul de mamă, soţie şi fiică pentru că în toţi aceşti ani am fost pedepsită de oamenii pe care îi iubeam, datorită ruşinii pe care o simţeau. Eu provin dintr-o familie umilă însă cu nişte principii morale şi de viaţă foarte înalte.- Când tatăl său a venit la ea să o viziteze, la cinci luni după ce a fost arestată, a întrebat-o cum este posibil ca ea să fi ajuns acolo, când el nu a călcat niciodată într-un comisariat. Cuvinte pe care Clara nu le poate uita. A durut-o faptul că nu a putut vota –nu o va mai putea face niciodată, legea interzice acest drept tot restul vieţii-, spune că, candidaţii au vorbit mult despre infracţionalitate şi că şi-au fundamentat discursul pe aceasta şi nu pe politică. Nu neagă faptul că închisoarea este făcută pentru infractori însă şi oamenii care trăiesc acolo merită să fie priviţi cu demnitate. -Avem dreptul de a ne integra din nou în societatea căreia îi aparţinem. Infracţionalitatea se atacă prin educaţie şi dragoste.- Când era în închisoare era furioasă şi încă mai este. Spune că nu sunt oportunităţi, că speră să se regăsească pe sine însuşi pentru a încerca să redevină femeia optimistă care a fost, luptătoare şi care avea întotdeauna de oferit un zâmbet pentru toată lumea. În aceste momente se simte învinsă, se uită cu nostalgie la trecutul care a învins-o; doreşte să-şi refacă viaţa, să forţeze mâna justiţiei şi a societăţii ca să ridice vălul care discriminează femeile ca ea. -Societatea trebuie să aibă mai multă consideraţie în caz contrar închisorile vor continua să se umple de oameni. Avem nevoie de sprijinul solidar mai ales din partea terapeuţilor şi a personalului profesionist ca să ne ajute să ne reintegrăm şi să


învăţăm să spunem ceea ce ni se întâmplă pentru că o perioadă lungă de timp am fost reprimate, ne-am transformat în nişte copii care nu ştiu decât să asculte. Astfel că momentul eliberării provoacă sentimente foarte puternice.- Clara şi-a petrecut tot acest timp făcând cutiuţe, obiecte ornamentale pentru băi şi alte astfel de lucruri însă spune că nu-i suficient mai ales cu ceea ce trebuie să achite Statului. Dacă nu ar fi fost această casă pastorală nu ştie ce ar fi făcut, aici primeşte sprijinul moral şi spiritural de care are nevoie şi care o ajută să uite de aceşti ani de detenţie. Anita: a muri în pace cu Dumnezeu şi cu diavolul În luna mai, Anita îşi va finaliza pedeapsa de nouă ani de închisoare. În prezent se bucură de beneficiul eliberării temporare pe timp de zi şi lucrează îngrijind copii, printre alte activităţi sporadice. A fost arestată având asupra sa şapte grame de cocaină; în acea vreme avea o afacere şi a emis şi câteva cecuri la ordin însă cum a fost închisă nu a mai reuşit să le acopere şi la pedeapsa de trafic de droguri s-a adăugat şi emiterea frauduloasă de cecuri. În ziua când a fost eliberată s-a simţit singură, i-a venit să plângă, nu ştia nici ce să facă şi nici unde să se ducă, nu o aştepta nimeni la ieşire. A trebuit să sune o prietenă să vină să o ia. Copiii săi locuiesc în străinătate iar sora sa locuieşte la ţară. Pe perioada detenţiei nu a primit vizite. -Când am ieşit mi-a venit să mă întorc înapoi în închisoare, m-am speriat, în plus simţeam că toată lumea mă privea ca şi cum eram marcată. Cu timpul am reuşit să prind mai mult curaj. -Mă simt umilită de societate, eu vreau să lucrez şi să fiu altfel însă oamenii însăşi te determină să faci diverse lucruri. Ceea ce are nevoie societatea noastră este să i se pună o baterie la inimă şi să sperăm că este Duracell ca să dureze mult. Dorinţa mea cea mai mare este să deschid un chioşc de ziare sau un local artizanal, unde să fiu eu propriul meu şef pentru ca totul să depindă de mine. Nu mai vreau să primesc ordine. Doresc să uit că am fost deţinută şi să mor împăcată cu Dumnezeu şi cu diavolul. Programul de Iniţiativă Comunitară EQUAL 2000-2006 2.3.5.2. Deţinuţii din penitenciare şi foştii deţinuţi Problema acestui colectiv rezidă într-o singură trăsătură caracteristică: faptul de a se afla într-un centru penitenciar datorită comiterii unei infracţiuni, sau faptul de a ieşi recent dintr-un centru penitenciar după ispăşirea unei pedepse. Doar acest fapt


implică în sine o foarte puternică marginalizare în raport cu societatea în general, atât în ceea ce priveşte integrarea pe piaţa muncii cât şi la nivelul relaţiilor sociale. Acest lucru se datorează faptului că acele persoane care au trecut la un moment dat prin închisoare sunt afectate de ceea ce psihologii denumesc un proces de „etichetare”. Adică, având în vedere, pe de o parte, situaţia socială „anormală” ce afectează un grup social specific (în acest caz încălcarea normelor de convivialitate) şi pe de altă parte imaginea şi concepţia pe care o creează societatea în general cu privire la dificultăţile şi problemele pe care le presupune integrarea grupului în cauză într-unul din aspectele vieţii sociale (în cazul nostru, integrarea sa pe piaţa muncii), se produce un proces în spirală care închide sau diminuează în mare măsură posibilităţile de integrare. Lucrurile se întâmplă astfel, pentru că nu doar societatea în general este cea care face mai dificilă integrarea grupului de referinţă (ceea ce se întâmplă în primă fază) ci chiar însuşi grupul social în cauză este cel care se defineşte (ulterior) ca diferenţiat şi incapabil să realizeze propria sa integrare elaborând astfel căi raţionale şi stiluri de viaţă care îl îndepărtează şi mai mult de orice posibilă cale de apropiere de societate. Acest colectiv iese în evidenţă prin faptul că pe lângă nivelul său educaţional foarte scăzut, pentru că marea majoritate dintre cei ce fac parte din grup nu au obţinut nici măcar diploma aferentă cursurilor şcolare obligatorii, durata şcolarizării lor a fost foarte scurtă sau sunt analfabeţi, au consumat droguri sau sunt toxicomani, au o sănătate precară cu incidenţă ridicată de hepatită, tuberculoză, SIDA şi boli mintale. La toate acestea mai trebuie adăugat faptul că o altă parte semnificativă dintre deţinuţi nu are un acoperiş deasupra capului altul decât cel al însăşi închisorii, pe lângă înregistrarea unui nivel de sărăcie severă în rândul familiilor lor. Problematica reintegrării pe piaţa muncii este mai stringentă pentru deţinuţii care se află la nivelul trei (adică cei care vin la centrul penitenciar doar ca să doarmă), cei care au posibilitatea să acceseze regimul deschis sau se află în libertate condiţionată, adică cei care au nevoie să stabilească vreun tip de vehicul de integrare în societate. În ciuda stereotipului social pe care îl generează procesul de „etichetare” mai sus descris, care este predominant în societatea spaniolă şi care îi defineşte pe foştii deţinuţi drept persoane în care nu se poate avea încredere atât la nivelul relaţiilor sociale cât şi la nivelul activităţii de producţie, mai multe studii efectuate în Spania au demonstrat faptul că doar 50% dintre deţinuţi recidivează o dată şi doar 10% din total recidivează de cel puţin trei ori sau mai mult. Mai exact, la nivelul anului 1998 (a se vedea Anexa XXV), 56% dintre deţinuţii condamnaţi din centrele penitenciare spaniole recidivează. Ceea ce indică faptul că o parte destul de semnificativă dintre deţinuţi sau foşti deţinuţi nu sunt infractori de meserie ci persoane cu un nivel de educaţie şi economic


scăzut, cu probleme de integrare socială a lor înşişi sau a familiilor lor şi care dispun de puţine resurse (psihice, educaţionale, profesionale, economice) pentru a se descurca în afara închisorii. Datele disponibile cu privire la deţinuţi oferite de către Ministerul de Interne ne arată că în perioada 1990-1998 acest colectiv a crescut cu 34,2%. Mai exact, de la 33.058 de deţinuţi înregistraţi în anul 1990 s-a ajuns la 44.370 în 1998. În cazul acestui ultim an, trebuie avut în vedere faptul că 7.850 de deţinuţi sunt străini, adică în jur de 17,7%. În ceea ce priveşte distribuţia în funcţie de gen, marea majoritate (în jur de 90% din deţinuţi) este formată din bărbaţi, această distribuţie menţinându-se practic constantă din anul 1990 (a se vedea Anexa XXVI). În ceea ce priveşte vârsta, marea majoritate a deţinuţilor este sub 40 de ani, atât în rândul bărbaţilor cât şi al femeilor. Mai exact, un procent de 85,8% dintre deţinuţii bărbaţi au vârsta până în 40 de ani, în timp ce în rândul femeilor acest procent ajunge la 86,1%. În plus, dacă reducem intervalul de vârstă vom constata că 53,4% dintre deţinuţii bărbaţi nu au mai mult de 30 de ani, în timp ce în cazul deţinutelor acest procent ajunge la 59,1% (a se vedea Anexa XXVII). Din numărul total de deţinuţi înregistrat în anul 1998 , un sfert dintre ei (24,3%) sunt în arest preventiv, în timp ce deţinuţii condamnaţi (adică cei care au o condamnare definitivă) totalitează practic restul de 74,2% (Anexa XXVIII). Măsurile în vederea facilitării reintegrării deţinuţilor vizează în primul rând reintegrarea lor pe plan social. În acest sens, trebuie semnalată importanţa pe care a presupus-o indemnizaţia de şomaj care se oferă la eliberare ce permite garantarea unor venituri minime pe o perioadă între şase şi optsprezece luni (beneficiindu-se de maximul perioadei doar în cazul în care există persoane în întreţinere). Totuşi, măsurile de reinserţie nu trebuie să se limiteze aici ci trebuie să vizeze şi linia ocupaţională. Referitor la acest aspect, drumul de urmat constă în conlucrarea cu comisiile de asistenţă socială din penitenciare şi accesarea planurilor de formare profesională oferite de Centrele Penitenciare, având în vedere că aceste comisii cunosc cel mai bine problematica concretă pe care fiecare grup sau individ o prezintă.

Cai Alternative Pentru Reintegrare in Spania - CARITAS

Documents

Transcript of Cai Alternative Pentru Reintegrare in Spania - CARITAS