9

Capitolul 1.

BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE

1.1. PAGUBELE PRODUSE DE BURUIENI

Nu există buruieni nedăunătoare pentru o cultură agricolă, doar efectul lor variază în funcţie de numeroşi parametri pedoclimatici, biologici şi tehnologici (Pintilie C. şi colab., 1990). Impactul buruienilor asupra oricărui sistem agricol este foarte bine sintetizat de Auld B.A. (1996) prin următoarele aspecte: reducere cantitativă şi calitativă a recoltei, costuri cerute de controlul buruienilor în orice sistem; schimbări impuse în sistemul de cultivare datorită unor buruieni

problemă; costuri exterioare, cauzate de răspândirea buruienilor.

Pierderile pricinuite de buruieni variază în limite foarte mari în funcţie de:

o specia cultivată o gradul de infestare cu buruieni (de regulă foarte ridicat) o condiţii climatice o condiţii de agricultură (irigat, neirigat, tehnologie) o raportul dintre diferitele specii de buruieni o potenţialul de fertilitate naturală al solului şi dozele de

îngrăşăminte aplicate. Din cele 3 grupe de pierderi ce au loc în agricultură - boli, dăunători,

buruieni – aceasta din urmă provoacă cele mai mari daune (Krafts şi Robins,1962).

Pe plan mondial, pagubele produse de boli şi dăunători ar fi de 9-12%, iar buruienile produc pagube cifrate la 14% (Koch şi Hurle, 1978 citaţi de Van Assche, 1989).

Klingman G.G. (1975) arată că în S.U.A. pierderile provocate de buruieni ar fi de 42%, de boli 27%, iar de insecte şi alţi dăunători 31%.

Pentru România, pierderile de recoltă datorate buruienilor necombătute sau combătute necorespunzător, au o mare diversitate de valori şi moduri de exprimare

Şarpe N. (1978) apreciază pierderile de recoltă din ţara noastră, datorate buruienilor ca variind între 10 şi 70% la grâu, 30 şi 95% la porumb, 40 şi 84% la soia, 42 şi 96% la cartof şi sfeclă. După douăzeci de ani, în

10

1998, Berca M. apreciază că pierderile de recoltă sunt de 40-60% la grâu, 30-70% la porumb şi floarea soarelui, 20-80% la sfeclă şi de 30-90% la soia.

Alte cercetări au identificat diferite niveluri de pierderi în diverse culturi datorate anumitor specii dominante, sau îmburuienării diverse, sau chiar de o singură specie (pe bază de calcule şi corelaţii) aceste niveluri diferite fiind justificate de condiţiile de mediu şi tehnologie foarte diferite de la o zonă agricolă al alta şi chiar de la o parcelă la alta.

Pagubele cauzate de buruieni în culturile agricole sunt împărţite de Guş P. (1983) în :

pagube directe concretizate în principal prin pierderile de recoltă datorate concurenţei buruienilor faţă de plantele cultivate pentru factorii de vegetaţie, înrăutăţirii calităţii lucrărilor solului şi micşorării efectului tuturor elementelor de tehnologie şi

pagube indirecte, cu repercursiuni în timp, concretizate prin deprecierea fertilităţii solului, reducerea potenţialului trofic al acestuia, reducerea eficienţei economice a investiţiilor făcute pentru irigarea, fertilizarea, amendarea, însămânţarea cu sămânţă din categorii biologice superioare, erbicidarea culturilor, reducerea productivităţii muncii agregatelor – concomitent cu ridicarea consumului de energie, impunerea de lucrări suplimentare, constituirea de focare de transmitere a bolilor şi dăunătorilor culturilor învecinate şi nu în ultimul rând prin cheltuielile suplimentare necesare pentru transportul şi condiţionarea recoltelor.

În ansamblu, pagubele provocate de buruieni culturilor agricole pot fi grupate în pagube cantitative (prin scăderea nivelului producţiei), pagube calitative (prin deprecierea calităţii recoltelor) şi creşterea costurilor de producţie (toate verigile tehnologice sunt afectate valoric).

Scăderea nivelului recoltelor datorită buruienilor prezente în cultură (pagube cantitative)

Concurenţa buruienilor cu planta cultivată pentru factorii de vegetaţie este în majoritatea cazurilor favorabilă buruienilor, acestea fiind în măsură să compromită lanuri întregi. Această superioritate a buruienilor în valorificarea factorilor de vegetaţie se datorează în principal particularităţilor biologice ale acestora care le permit să răsară şi să se dezvolte chiar şi în condiţii mai puţin prielnice, să răsară exploziv datorită numărului mare de seminţe pe care îl produc şi care, la rândul lui formează rezerva de seminţe din sol, să parcurgă anumite etape vegetative în intervale scurte de timp, astfel încât planta cultivată poate fi foarte uşor înăbuşită. Pe lângă toate aceste particularităţi de adaptabilitate, buruienile sunt în măsură să concureze plantele cultivate datorită următoarelor:

11

consum mare de elemente nutritive; consum ridicat de apă şi valorificarea acesteia mai intens în

anumite perioade, decât plantele de cultură; secătuirea plantelor cultivate care sunt infestate cu buruieni

parazite; stânjenirea în dezvoltare a plantelor de cultură de către

buruieni, îndeosebi de buruienile liană, sau cele cu cârcei, sau inhibarea creşterii plantelor cultivate prin allelopatie;

umbrirea plantelor de cultură şi a solului; stânjenirea proceselor microbiologice din sol; micşorarea rezistenţei la boli şi dăunători a plantelor cultivate

şi vector de transmitere a acestora în zonele învecinate; micşorarea eficienţei unor lucrări agricole;

Buruienile consumă mari cantităţi de elemente nutritive, ca urmare a masei vegetative puternice pe care o dezvoltă la unitatea de suprafaţă. Analiza unui număr mare de buruieni a dovedit că în medie, ele extrag din sol de 2-3 ori mai multe substanţe nutritive (N, P, K, microelemente) decât plantele cultivate. Buruienile împiedică şi creşterea rădăcinilor plantei cultivate, cu efecte negative în capacitatea de absorbţie a acestei pentru apă şi elemente nutritive din sol. Printre cele mai lacome buruieni se pot cita: pălămida - Cirsium arvense, pirul târâtor - Agropyrum repens, muştarul sălbatic - Sinapis arvensis, spanacul sălbatic - Chenopodium album. Într-un lan îmburuienat, îngrăşămintele aplicate vor fi folosite în proporţie mult mai mare de buruieni decât de plantele cultivate.

Consumul de elemente nutritive al buruienilor pentru 1 kg de substanţă uscată comparativ cu porumbul (considerat o plantă mare consumatoare de elemente nutritive) este de peste 3-4 ori mai mare pentru elementele principale. Acest fenomen se observă foarte clar într-un lan îmburuienat unde plantele de porumb au o culoare galbenă ceea ce denotă o lipsă acută de azot. Se apreciază că în condiţiile ţării noastre buruienile din cultura porumbului consumă o cantitate de azot care echivalează cu 150-250 mii tone azotat de amoniu (Mureşan T. şi colab., 1973). Multe specii de buruieni acumulează cantităţi mult mai mari de elemente nutritive decât plantele de cultură, ceea ce reflectă indirect şi consumul acestora mult mai mare.

În strânsă relaţie cu consumul ridicat de elemente nutritive al buruienilor este şi consumul mare de apă al acestora. Infestările cu buruieni epuizează rezervele de umezeală din sol şi măresc posibilitatea stresului la secetă al plantelor cultivate. De exemplu, apa transpirată de buruieni pentru producerea a 500 kg/ha de substanţă uscată aproximează pierderile transpiraţiei medii din porumb din 10 zile. Când umiditatea devine

12

deficitară, porumbul se ofileşte mai întâi acolo unde infestarea cu buruieni este mai mare.

Specii ca Amaranthus retroflexus (ştirul porcesc), Cirsium arvense (pălămida), Chenopodium album (loboda porcească) consumă între 800 – 1200 litri apă pentru a produce 1 kg substanţă uscată.

În special în primele faze, buruienile pot consuma cantităţi enorme de apă şi elemente nutritive în detrimentul plantelor cultivate, (îndeosebi în cazul prăşitoarelor) mai ales al plantelor tinere care cresc foarte încet în primele 4-6 săptămâni şi densitatea este extrem de redusă. Unele buruieni cum este sulfina galbenă - Melilotus officinalis, şi pălămida - Cirsium arvense, folosesc din sol de două ori mai multă apă decât grâul. Alte buruieni consumă chiar de patru ori mai multă apă decât plantele cultivate.

Majoritatea buruienilor, fiind plante spontane, îşi dezvoltă sistemul radicular mai repede şi mai adânc decât plantele cultivate, având astfel o mare capacitate de absorbţie a apei, împreună cu elementele nutritive. De exemplu: rădăcinile de Avena fatua (odos) ajung la cca. 2m adâncime, cele de Cirsium arvense pot ajunge în primul an de viaţă până la cca. 3,5 m, în al doilea an până la cca. 5,5 m, iar în al treilea an la peste 7 m adâncime. Buruienile consumă astfel, apa din stratul arabil şi subarabil, lipsind plantele de cultură şi agravând acţiunea secetei, iar cu cât numărul buruienilor este mai mare, cu atât efectele secetei sunt mai accentuate.

Buruienile parazite şi semiparazite (Cuscuta sp., Orobanche sp.) se hrănesc cu seva plantelor cultivate. Acestea emit haustori pe care îi direcţionează pe vasele liberiene sau lemnoase ale plantelor, pe care le debilitează şi le distrug. La un atac puternic, plantele de cultură pot fi sufocate în totalitate. Unde se dezvoltă cuscute, nu mai rămâne nici o plantă de trifoi sau lucernă. Tot aşa o invazie mare de lupoaie - Orobanche sp., poate distruge complet plantele de floarea soarelui sau de tutun.

Ocupând o mare parte din spaţiul destinat plantelor cultivate, buruienile stânjenesc creşterea şi dezvoltarea acestora, sau pot chiar înăbuşi plantele, împiedicându-le să mai crească sau să se dezvolte. Unele specii de buruieni (Convolvulus arvensis, Galium tricornutum , Polygonum convolvulus, Vicia sp. etc.) stânjenesc creşterea şi dezvoltarea plantelor cultivate, înfăşurându-se în jurul tulpinilor şi înăbuşind porţiuni întregi de cultură sub formă de vetre foarte largi.

Sunt specii de buruieni care în timpul vieţii sau după descompunerea lor, eliberează în sol substanţe ce inhibă creşterea plantelor de cultură (procesul de allelopatie). Rădăcinile de pir (Agropyron repens) elimină substanţa toxică numită agropiren care inhibă creşterea multor plante (inclusiv a cerealelor, lucernei etc.) ce cresc în apropierea lui. Lubiţul

13

(Camelina alysum), elimină în sol o substanţă care inhibă creşterea inului, diminuând serios recoltele.

Buruienile au un ritm de dezvoltare superior plantelor cultivate, crescând repede depăşesc plantele de cultură, pe care le umbresc. Ca urmare, este împiedicat procesul de fotosinteză, iar recoltele se micşorează. În lanurile invadate de buruieni, plantele cultivate se etiolează, cresc în lungime, asimilează puţin, nu-şi pot forma ţesuturi mecanice de rezistenţă, se frâng uşor, iar cerealele păioase sunt expuse căderii. La plantele căzute boabele rămân şiştave, iar recoltarea se realizează greu şi cu pierderi de producţie.

Concomitent cu lumina sustrasă din arealul de dezvoltare al plantelor cultivate, buruienile răpesc şi o parte din căldura de care acestea au nevoie. Într-un lan de porumb îmburuienat, temperatura atmosferică din jurul plantelor este mai redusă cu 2-3oC, într-un lan de cartofi îmburuienat, se resimte o diminuare a temperaturii cu cca. 3oC, într-un lan de sfeclă – cca. 4oC, această scădere de temperatură fiind în general defavorabilă plantei de cultură. Este remarcată şi diminuarea temperaturii solului pe terenurile îmburuienate datorită umbririi acestuia, scăderile de temperatură fiind de 2 – 4oC, cu influenţe negative asupra activităţii microorganismelor din sol (îndeosebi în zonele climatice mai reci). Se reduc procesele de nitrificare, amonificare şi alte procese microbiologice din sol, care condiţionează fertilitatea acestuia.

Pe lângă sensibilizarea plantelor de cultură la atacul de boli şi dăunători datorită dezvoltării reduse, creşterilor etiolate şi frângerii sau căderii plantelor, buruienile reprezintă punţi de legătură prin care bolile şi paraziţii se transmit dintr-un lan în altul şi de la an la an. Marginile de parcele sau tarlale îmburuienate sunt adevărate focare de infecţie cu boli şi dăunători comuni cu ai plantelor cultivate. Pe de altă parte, buruienile din interiorul parcelei sau tarlalei însămânţate sau din afara acestora, sunt plantă gazdă pentru multe boli sau mulţi dăunători, care se dezvoltă pe suprafaţa lor până la apariţia plantelor de cultură pe care se transferă apoi, foarte uşor. Gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) se hrăneşte cu frunze de zârnă (Solanum nigrum) până la apariţia frunzelor de cartof; viermele sârmă (Zabrus tenebrioides) care atacă cerealele are ca plantă gazdă volbura (Convolvulus arvensis); agenţii patogeni care produc rugini la unele plante leguminoase trăiesc pe susaiul de grădină (Sonchus sp.); rugina mazării (Uromices pissi) se dezvoltă pe laptele cucului (Euphorbia cyparissias); puricii care atacă inul, cânepa etc. au ca plante gazdă buruieni din familia Cruciferae; ruginile cerealelor se dezvoltă intens pe buruieni din familia Gramineae, tăciunele ovăzului cultivat se dezvoltă pe odos (Avena fatua); cancerul sau râia neagră a cartofului (Synchytrium endobioticum) trece de pe

14

zârnă pe plantele de cartof; agenţii ce provoacă hernia verzei (Plasmodiophora brassicae) trăiesc pe plantele de ridiche sălbatică sau alte crucifere. Foarte mulţi viruşi sunt transportaţi de către insecte de la buruieni la plantele de cultură, cei mai periculoşi dăunători sub acest aspect fiind afidele.

Buruienile micşorează eficienţa unor lucrări agricole, cum ar fi aplicarea îngrăşămintelor, irigaţia, lucrările solului etc. Valorificarea acestor inputuri de către planta cultivată se realizează la parametri reduşi, eficienţa lor neregăsindu-se în recoltele obţinute. Astfel, arătura pe terenurile îmburuienate este mai de slabă calitate, nu se poate realiza o uniformitate a adâncimii, îngroparea corespunzătoare a resturilor vegetale, mărunţirea corectă a brazdei, etc. La fel, la lucrările superficiale ale solului pe terenurile îmburuienate nu se realizează adâncimea, uniformitatea, nivelarea şi mărunţirea. Datorită acestui lucru, semănatul nu se poate realiza la parametri calitativi stabiliţi. Deci, nici lucrările mecanice de întreţinere în timpul vegetaţiei nu se mai pot executa la nivel calitativ necesar.

Deprecierea calităţii recoltelor cauzată de îmburuienarea culturilor derivă în primul rând din efectul concurenţei buruienilor cu plantele cultivate în privinţa hranei, apei şi luminii, concretizat în obţinerea de boabe mici sau şiştave, în cazul recoltelor de cereale sau plante leguminoase; conţinutul produselor agricole recoltate în componente valoroase este diminuat, gradul de industrializare al produselor folosite ca materii prime este diminuat, deprecierea gustului produselor agricole folosite în hrana animalelor sau omului şi nu în ultimul rând efectele toxice produse de unele buruieni care nu pot fi separate din produsul agricol folosit în hrana animalelor sau chiar a omului.

Astfel boabele de cereale obţinute din sole îmburuienate au un conţinut de proteină redus, la floarea soarelui se diminuează conţinutul seminţelor în ulei, la inul pentru fuior, scade rezistenţa fibrelor, la cartof, se reduce conţinutul în amidon, procentul de zahăr din rădăcinile de sfeclă se reduce, de asemenea.

Seminţele unelor specii de buruieni se înlătură cu dificultate din produsul agricol recoltat, depreciind calitatea acestuia: Avena fatua, Lolium temulentum din cereale, Cuscuta sp.- din seminţele de trifoliene, Solanum nigrum din leguminoasele anuale, etc.

Seminţele de Agrostem githago, Lolium temulentum, Hyosciamus niger, măcinate cu boabele de grâu, fac făina inutilizabilă. Seminţele de Polygonum tataricum şi Bromus secalinus, imprimă făinii culoarea neagră, aceasta nu se poate păstra, iar pâinea se înnegreşte. Seminţele de Thlaspi arvense imprimă gust neplăcut făinii, iar seminţele de Lolium temulentum conţin o ciupercă otrăvitoare, care produce intoxicaţii grave.

15

Datorită umbririi şi culcării cerealelor infestate de buruieni, greutatea a 1.000 de boabe de cereale poate scădea cu 25-30% (Lăzureanu A., 1994).

Specii de buruieni aflate pe păşuni sau în fâneţe, dacă ajung în hrana animalelor pot provoca intoxicaţii grave şi chiar otrăvirea acestora: Equisetum arvense, Equisetum palustre, Ranunculus repens, Ranunculus sardous, Colchicum autumnale, Galega officinalis, Glyceria aquatica, Atropa belladona, Datura stramonium, Hyosciamus niger, Conium maculatum, Galium aparine, Euphorbia cyparisias, Veratrum album. Alte specii de buruieni, imprimă laptelui şi produselor derivate din lapte gust neplăcut: Artemisia absintium, Artemisia vulgaris (gust mar), Melilotus officinalis (gust neplăcut, de cumarină), Allium rotundum, Muscari comosum, Gagea arvensis, Ornithogalum comosum (gust neplăcut, de usturoi).

Creşterea costurilor de producţie ca efect al îmburuienării terenurilor

Prezenţa buruienilor în culturi, în plantaţiile hortiviticole sau pajişti obligă la lucrări suplimentare pentru a le combate sau a curăţa culturile. Toate lucrările executatepentru combaterea buruienilor, începând cu cele manuale şi terminând cu cele chimice contribuie la creşterea costurilor de producţie. Dar toate aceste costuri sunt necesare pentru asigurarea premisei de profit, buruienile fiind duşmanul numărul unu al acestuia. Întotdeauna pierderile de recoltă care s-ar obţine prin neaplicarea măsurilor de combatere a buruienilor depăşesc cheltuiala aferentă prevenirii îmburuienării culturii şi chiar pe cea de combatere directă (chimică).

Influenţa negativă a buruienilor asupra calităţii şi numărului lucrărilor agricole

Pe suprafeţele îmburuienate, lucrările agrotehnice sunt de proastă calitate; arătura executată pe un teren cu multe buruieni este de slabă calitate, brazdele nu acoperă complet buruienile, este neuniformă ca înălţime, vălurită, neaşezată si uneori prea afânată. Lucrările de pregătire a patului germinativ într-un teren îmburuienat îndeosebi cu buruieni perene, nu pot fi realizate la adâncime optimă, uniformitatea acestora fiind deficitară. Semănatul culturilor în terenurile cu mult pir este foarte neuniform, sămânţa rămâne în „ţesătura” de rădăcini, nu are apă pentru germinare şi creştere. Lucrările de întreţinere şi recoltare sunt foarte mult îngreunate de îmburuienarea cu Gallium sp., Convolvulus arvensis, Cirsium arvense, Sonchus arvensis, Galeopsis tetrahit, Polygonum convolvulus, Rubus caesius ş.a.

În foarte multe situaţii lucrările nu pot fi executate în timp optim, ceea ce determină pierderi mari de recoltă.

16

Lanurile îmburuienate creează condiţii deosebite privind recoltarea acestora, în lanurile căzute se renunţă la recoltatul mecanic, folosindu-se recoltatul manual, revenind cheltuieli mari cu forţa de muncă şi productivitate mică.

De asemenea, în lanurile îmburuienate, separarea producţiei principale de seminţele de buruieni necesită lucrări suplimentare de selecţie şi condiţionare.

Buruienile creează dificultăţi în executarea lucrărilor agricole prin reducerea indicilor calitativi ai acestora; creşterea consumului de combustibil la executarea lucrărilor solului datorită creşterii rezistenţei opuse la efectuarea acestora, îndeosebi pe solurile îmburuienate cu buruieni perene (rezistenţa sulului creşte cu peste 30%); reducerea productivităţii maşinilor de recoltat cu 25-30%. Resturile de tulpini, inflorescenţele şi seminţele de buruieni măresc umiditatea materialului care trece prin aparatul de treier al combinelor, separarea boabelor se face în condiţii necorespunzătoare, existând pericolul blocării sitelor şi a înfundării combinelor. În astfel de condiţii, recoltarea se face anevoios, cu randament scăzut, existenţa seminţelor în masa de buruieni creând pericolul autoaprinderii sau mucegăirii recoltei.

1.2. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PAGUBELE PRODUSE DE

BURUIENI Cunoaşterea factorilor implicaţi în nivelul efectelor restrictive induse

de buruieni culturilor agricole constituie principiul de bază al sistemului de combatere integrată a buruienilor. Nu se poate acţiona cu discernământ atâta vreme cât nu ştim de ce să ne ferim şi cum putem evita la maximum posibil efectele negative ale factorului de stres pentru plantele cultivate – buruienile - cu potenţialul lor concurenţional extraordinar.

Amplitudinea pagubelor determinate de buruieni este foarte mare datorită numeroşilor factori de care depinde. Cei mai importanţi dintre aceşti factori sunt: Epoca la care are loc îmburuienarea. În funcţie de data la care se

pregăteşte patul germinativ şi are loc semănatul culturilor, buruienile pot răsări înaintea culturii, odată cu cultura, sau după răsărirea acesteia. Cele mai mari pagube se produc în situaţia în care buruienile răsar înaintea culturii, iar combaterea lor cu ajutorul praşilelor este foarte dificilă. În condiţiile în care buruienile răsar înaintea culturii sau concomitent cu aceasta, concurenţa pentru factorii de vegetaţie, între buruieni şi plante cultivate, se manifestă într-o perioadă foarte critică şi cu urmări negative foarte puternice. Cele mai sensibile culturi la îmburuienare în primele

17

faze de creştere sunt cele care au frunze mici şi se însămânţează la distanţă mare: porumbul, sfecla, soia, fasolea, iar dintre culturile însămânţate în rânduri apropiate – inul. Dacă buruienile răsar mai târziu, când plantele cultivate sunt înaintate în vegetaţie, chiar specii foarte sensibile la îmburuienare (porumb, sfeclă, soia) nu mai sunt atât de afectate de gradul de îmburuienare. Rezultatele unor experienţe în care s-a studiat influenţa perioadei de concurenţă între buruieni şi plantele de cultură, au fost utilizate la definirea perioadei critice pentru concurenţa cu buruienile, care reprezintă perioada de după semănat sau plantat în care plantele cultivate sunt foarte sensibile la îmburuienare. În această perioadă culturile trebuie menţinute curate de buruieni, astfel încât după aceasta, plantele vor concura cu succes buruienile ce vor răsări, pentru o anumită perioadă, numită interval de toleranţă, fără să fie înregistrate reduceri de recoltă (tabelul 1.1.)

Tabelul 1.1. Durata perioadei critice şi a intervalului de toleranţă pentru unele culturi

Cultura Durata perioadei critice (săptămâni)

Durata intervalului de toleranţă (săptămâni)

Porumb 3-5 6 Soia 3-4 7-8 Cartof 6 8-9 Fasole 5-6 7-8 Alune de pământ 4 8 Orez 3 6 Sfecla de zahăr 7-8 4-5 Orzoaică primăvară 3-4 6-7

Natura buruienilor. În funcţie de particularităţile biologice ale

buruienilor prezente în lanurile cultivate acestea pot să provoace pagube mai mici sau mai mari culturilor agricole. Din acest punct de vedere, buruienile se pot analiza după talia speciei, după durata perioadei de vegetaţie, după consumul specific de elemente nutritive, etc. Astfel buruienile efemere, ca urmare a masei lor vegetative reduse şi a perioadei scurte de vegetaţie, de la începutul primăverii, nu aduc pagube culturilor agricole. Exemple de astfel de buruieni sunt şopârliţa (Veronica sp.), flămânzica (Draba verna), rocoina (Stellaria media), trei fraţi pătaţi (Viola arvensis). Alte specii de buruieni, datorită perioadei lungi de vegetaţie, masei vegetative mari, consumului ridicat de apă şi elemente nutritive, rezistenţei ridicate faţă de măsurile de combatere, precum şi datorită substanţelor toxice pe care le elimină în sol sunt deosebit de dăunătoare pentru plantele de cultură.

18

Dintre speciile de buruieni cu răsărire primăvara timpuriu, cu talie mai mare decât efemerele, care sunt specifice culturilor însămânţate în prima epocă, cele mai periculoase sunt: Galeopsis tetrahit (lingurică, cânepioară), Galium aparine (drăgaica, turiţa), Consolida regalis (nemţişor de câmp) şi Consolida orientalis (orhidee) Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare) şi Polygonum lapathypholium (iarbă roşie), Sinapis arvensis (muştar sălbatic). Cele mai mari concurente pentru plantele cultivate sunt însă, buruienile cu germinaþie primăvara târziu, care se dezvoltă puternic în perioada de vară: Amaranthus retroflexus (ştir sălbatic), Chenopodium album (loboda porcească), Chenopodium polyspermum (spanac sălbatic), Echinochloa crus-galli (iarbă bărboasă, mohor lat), Setaria glauca (mohor), Digitaria sanguinalis (meişor), Xanthium spp.(cornaci, holera), Solanum nigrum (zârna) şi buruienile perene: Cirsium arvense (pălămida) , Sonchus arvensis (susai), Convolvulus arvensis (volbură), Sorghum halepense (costrei) Agropyron repens (pir târâtor), Cynodon dactylon (pir gros), care vegetează de la desprimăvărare şi până la sfârşitul toamnei. Pop L. şi Sarpe N., au stabilit la un lan de porumb o diminuare a recoltei de 91,3% la îmburuienarea puternică cu costrei - Sorghum halepense, 83,5% cu pir târâtor - Agropyron repens, de 77,3% cu pir gros - Cynodon dactylon şi de 62,1% în cazul infestării puternice a culturii cu boz - Sambucus ebulus. Îmburuienarea culturii de porumb cu monocotiledonate anuale Echinochloa crus-galli şi Setaria glauca favorizează diminuarea recoltei în medie cu 150 kg boabe pentru fiecare 1000 kg biomasă verde a buruienilor mai sus menţionate (Ileana Bogdan, 2002),

Gradul de îmburuienare. Pagubele provocate de buruieni se măresc odată cu creşterea gradului de îmburuienare. ştirul (Amaranthus retroflexus) a determinat o reducere a producţiei de porumb cu 25% când numărul de buruieni pe metru liniar de rând a fost de 6 şi, cu 50% când acest număr a crescut la 12 (Davidescu N. şi colab.1969 citat de Pop L.,1975). Sunt cercetători care ajung la concluzia că un număr redus de buruieni nu este dăunător şi deci nu se pune problema de a distruge toate buruienile din lanurile cultivate, mai ales dacă se are în vedere şi cheltuielile necesare pentru a astfel de măsură. Corelaţiile stabilite între nivelul îmburuienării culturii de porumb şi nivelul producţiilor, în condiţiile de la Cluj-Napoca sunt foarte puternice. S-a demonstrat astfel, că prin creşterea masei verzi a buruienilor cu 1000 kg/ha, pierderea de recoltă se cifrează la 130 kg boabe /ha. (Ileana Bogdan, 2001).

Planta cultivată. Plantele cultivate se deosebesc foarte mult în privinţa modului în care reacţionează la prezenţa buruienilor (tabelul 1.2.).

19

Astfel, unele suferă mai puţin de pe urma prezenţei buruienilor (secara, floarea soarelui, cânepa, etc.), iar altele sunt foarte repede şi uşor copleşite de buruieni (trifolienele, sfecla, soia, porumbul, etc.). Vlăduţu I., (1970), distinge din acest punct de vedere culturi extrem de sensibile, foarte sensibile şi mijlociu de sensibile la îmburuienare. Ciorlăuş A.T. a stabilit la porumb, că se pierde câte 100 kg de boabe tot la 40 kg de buruieni substanţă uscată. Sau la 600 kg/ha buruieni se ajunge la pierdere de boabe de 1.500 kg/ha.

Tabelul 1.2. Sensibilitatea culturilor la îmburuienare

Grupa de sensibilitate Pierderi de recoltă datorită buruienilor

Culturi mijlociu sensibile: grâul de toamnă, orzul de toamnă, floarea soarelui,

mazărea, inul s.a.

5 – 30 %

Culturi foarte sensibile: sfecla pentru zahăr, cartoful, lucerna şi trifoiul-anul I

10 – 70%

Culturi extrem de sensibile: soia, porumbul 30 – 100% Condiţiile de cultură au un impact decisiv în reglarea gradului de

îmburuienare al culturilor datorită faptului că plantele de cultură ajutate de către agricultori prin rotaţie corectă, fertilizare cu gunoi de grajd bine fermentat, irigaţie, luptă mai uşor cu buruienile, pagubele determinate de acestea fiind mai mici (tabelul 1.3.).

Tabelul 1.3. Influenţa rotaţiei asupra buruienilor din cultura de grâu şi porumb şi

cantităţii de elemente nutritive extrase din sol în condiţii de nefertilizare (Slonovschi V. Şi col., 2001)

Rotaţia

Greutatea buruienilor s.u. kg/ha

Grâu Porumb Nt P K Nt P K

Kg/ha Kg/ha Monocultură 582 8,67 1,05 15,77 9,95 0,80 10,37 Grâu-porumb 424 6,47 0,78 11,76 8,65 1,13 14,82 Mazăre-grâu-

porumb 177 2,62 0,32 4,76 4,22 0,51 7,68

Mazăre-grâu-porumb-floarea

soarelui

163 2,61 0,48 7,68 4,31 0,85 6,65

Lucrările de îngrijire aplicate. Lucrările de îngrijire executate eficient

şi în momentele optime la care acestea trebuie să se execute contribuie la

20

reducerea gradului de îmburuienare, în timp ce întârzierea executării acestora duce la obţinerea efectelor diminuate în combaterea buruienilor, buruienile crescând şi dezvoltând masă vegetativă puternică.

Condiţiile de climă şi sol. Pagubele produse de buruieni culturilor agricole sunt mai mari în zonele cu precipitaţii reduse şi cu o frecvenţă mare a perioadelor de secetă prelungită. Buruienile determină pagube mari şi pe solurile cu fertilitate redusă şi cele cu pH acid (Guş P. şi colab. 1998). În zona centrală a Transilvaniei, precipitaţiile abundente din lunile iulie, august şi chiar septembrie, care survin pe un regim termic călduros în această perioadă, favorizează infestările tardive ale culturilor de porumb cu specii anuale foarte plastice în privinţa perioadei de răsărire şi a biomasei acumulate în unitatea de timp (Echinochloa crus-galli, Setaria sp., Polygonum lapathyfolium) şi specii perene (Cirsium arvense, Convolvulus arvensis), astfel încât la recoltarea culturilor de porumb gradul de îmburuienare este foarte ridicat, iar rezerva de seminţe de buruieni care se acumulează în sol este în continuă creştere (Ileana Bogdan, 2002).

1.3. SURSELE DE ÎMBURUIENARE A CULTURILOR AGRICOLE

Buruienile apar în culturile agricole ca urmare, în primul rând, a existenţei în sol a rezervei de seminţe şi de organe vegetative producătoare de muguri de regenerare, dar şi datorită aportului unor factori exogeni, cum sunt: materialul de semănat impur, combine necurăţate, gunoi nefermentat, animale, apa de irigat etc. Rezerva de seminţe de buruieni din sol (banca de seminţe) reprezintă principala sursă de îmburuienare a culturilor agricole, rezervă completată anual cu seminţele speciilor de buruieni ce infestează o anumită parcelă, datorită capacităţii ridicate de înmulţire a acestora, posibilităţii autodiseminării buruienilor, astfel încât, anual, la suprafaţa solului ajung cantităţi impresionante de seminţe de buruieni. Seminţele buruienilor scuturare la suprafaţa solului sunt încorporate şi amestecate cu solul prin diferite căi, an de an se adaugându-se alte seminţe. La suprafaţa de 1 ha, pe adâncimea stratului arabil se pot găsi de la câteva milioane până la câteva zeci sau sute de miliarde de seminţe de buruieni. Numărul de seminţe de buruieni este mai mare în stratul de sol de la suprafaţă, depinzând mai ales de adâncimea arăturii şi de alţi factori.

Repartizarea rezervei de seminţe de buruieni pe profilul solului diferă. Cea mai mare cantitate se găseşte în stratul lucrat la 0-20 cm, la o adâncime mai mare de 20 cm numărul seminţelor se împuţinează pentru ca la 50-60 cm să nu mai existe deloc.

21

Rezerva de seminţe de buruieni din sol depinde de: Natura plantelor cultivate. Predominarea în asolament a păioaselor

favorizează îmburuienarea, datorită posibilităţii de maturare a buruienilor înainte de recoltarea cerealelor şi de scuturare a seminţelor cu ocazia recoltării, iar pe miriştile nearate se dezvoltă o vegetaţie foarte puternică de buruieni care produc seminţe şi diseminează până toamna.

Agrotehnica folosită. Acolo unde se foloseşte o rotaţie raţională, sămânţă condiţionată, lucrări de bază şi de îngrijire a culturilor corespunzătoare etc., numărul de seminţe de buruieni din sol este redus.

Tipul de sol. În solurile lutoase sau luto-nisipoase, unde condiţiile de aeraţie şi deci, de păstrare a seminţelor sunt mai bune, numărul acestora este mai mare decât în solurile argiloase.

Condiţiile climatice. Umiditatea ridicată în special când este însoţită şi de temperatură mai ridicată, favorizează putrezirea seminţelor şi ca urmare reducerea numărului acestora din sol.

Natura buruienilor. Structura buruienilor, în funcţie de prezenţa unor specii care produc seminţe multe sau seminţe puţine influenţează şi ea rezerva de seminţe din sol. Din totalul de seminţe existente în sol, numai o parte sunt

germinabile şi de aceea, pentru aprecierea potenţialului de îmburuienare al solului sunt necesare nu numai determinări privind numărul total de seminţe ci ºi privind viabilitatea acestora. Din studiile de profil realizate, rezultă că, din banca de seminþe de buruieni existentă într-un sol la un moment dat, 15-29% sunt ºi germinabile. Dar, există frecvente situaþii când germinaþia seminþelor de buruieni din sol poate depăşi valoarea de 50%. Pierderile din banca de seminţe pot rezulta din germinare, pierderi de viabilitate, predaţie sau atac fungic.

Solul poate conţine şi un număr mare de organe vegetative de înmulţire ale buruienilor, răspândite diferit pe adâncimi, în funcţie de însuşirile solului, speciile de buruieni etc. (tabelul 1.4.).

Cunoaşterea acestei adâncimi este o condiţie indispensabilă pentru elaborarea unui sistem adecvat de măsuri de combatere.

Măsura în care seminţele de buruieni germinează, iar mugurii intră în vegetaţie activă se datorează condiţiilor climatice, lucrărilor de bază şi de întreţinere ce se aplică.

Suprafeţele necultivate reprezentate de drumuri, şanţuri, limite de parcele, greşuri de cultură, sole necultivate (pârloage), terenuri virane, constituie o altă sursă importantă de îmburuienare. Pe aceste suprafeţe buruienile cresc nestingherite şi ajung la maturitate. Seminţele lor purtate de

22

vânt, animale, apă etc., ajung pe terenurile cultivate din zonele învecinate, pe care le infestează.

Tabelul 1.4. Adâncimea de pătrundere a organelor vegetative de înmulţire la unele

buruieni perene, pe un sol greu – argilos (% din total) (după Kott S.A, 1961, citat de Budoi Gh., 1990)

Denumirea buruienilor Adâncimea (cm)

0-5 5-10 10-12 Rădăcini de Rumex acetosella 86 12 2 Rădăcini de Sonchus arvensis 60 36 4 Rădăcini de Cirsium arvense 29 29 42 Rizomi de Equisetum arvense 24 30 46 Rizomi de Achilea milefolium 88 10 2 Rizomi de Agropyron repens 65 30 5

Gunoiul de grajd folosit ca fertilizant organic. Furajele care se

dau animalelor nu sunt în întregime lipsite de buruieni. Seminţele de buruieni nu-şi pierd în întregime facultatea germinativă când trec prin tubul digestiv al animalelor. De asemenea, aşternutul animalelor când ajunge în gunoiul de grajd, este o sursă de seminţe de buruieni, dacă paiele din aşternut provin din lanuri îmburuienate. Facultatea germinativă a seminţelor de buruieni trecute prin tubul digestiv al animalelor, se păstrează într-o măsură mai mare sau mai mică, după felul seminţelor de buruieni şi în funcţie de specia animalelor. Astfel la porci îşi păstrează facultatea germinativă cca. 24% din seminţe, la bovine 23%, la cabaline 12,9%, la oi 10,7%. Conţinutul de seminţe de buruieni cu capacitate germinativă din gunoiul de grajd este influenţat şi de gradul de fermentare al gunoiului. Prin fermentare, temperatura se ridică la 60-700C ducând la distrugerea în parte a seminţelor de buruieni. Sunt mai rezistente şi se răspândesc cu gunoiul de grajd mai ales spanacul alb - Chenopodium album, ştirul - Amaranthus sp., zârna - Solanum nigrum, Plantago lanceolata şi P.media, Ranunculus sp., Cuscuta sp., Polygonum sp. etc. Rezistă, îndeosebi, seminţele mici, apoi cele netede şi rotunde, dar sunt şi alte categorii de seminţe foarte rezistente la trecerea prin tubul digestiv al animalelor.

Sămânţa folosită la semănat. În cazul în care se foloseşte la semănat sămânţă necondiţionată sau selectată necorespunzător, aceasta prezintă o sursă de îmburuienare. De exemplu, o plantă de cuscută (Cuscuta campestris) îşi poate răspândi uşor seminţele infestând într-un sezon o suprafaţă de cca. 300m2 (tabelul 1.5.).

23

În această privinţă Standardele de Stat, prevăd care este numărul maxim de seminţe de buruieni admis la sămânţa care urmează să fie folosită ca material de semănat.

Tabelul 1.5. Riscul infestării unei culturi de lucernă cu Cuscuta campestris la o

normă de sămânţă de 20 kg/ha cu diferite grade de puritate (după Darst, citat de Klingman G.G.,1975)

Procentul de cuscută la sămânţa de lucernă

(din greutate)

Seminţe de cuscută la 1 kg samânţă de lucernă

(număr)

Seminţe de cuscută semanate/ha

(număr) 0,001 16 320 0,010 160 3200 0,025 400 8000 0,050 800 16000 0,100 1600 32000 0,250 4000 80000

Transportul de seminţe. Prin comerţul intern sau extern de seminţe

se pot răspândi unele buruieni. De asemenea, prin mişcarea seminţelor dintr-un loc în altul, prin deplasarea oamenilor.

O serie întreagă de buruieni au venit din Asia în Europa în timpul migraţiei popoarelor. Prin comerţul cu cereale şi alte produse agricole s-au adus în Europa din America un număr mare de specii de buruieni, după cum şi un număr de specii din Europa au fost duse în continentul american. Astăzi, prin sistemul de carantină sunt împiedicate pătrunderea unor specii de buruieni dintr-un loc în altul.

Apa de irigat favorizează de asemenea creşterea şi răspândirea buruienilor, îndeosebi a speciilor a căror seminţe îşi păstrează facultatea germinativă o perioadă mai lungă de timp, în apă. În apă, seminţele de buruieni îşi păstrează însuşirea de a germina 8-44 luni şi chiar mai mult, în funcţie de specie, proprietăţile apei etc. (tabelul 1.6.).

Chiar şi apa care se scurge pe suprafaţa solului (îndeosebi, pe terenurile în pantă) poate transporta un număr imens de seminţe de buruieni.

Factorii naturali, fizici sau biologici, contribuie şi ei la îmburuienarea culturilor agricole. Factorii fizici cum sunt: vântul, apa râurilor şi fluviilor. Factorii biologici sunt: animalele care transportă seminţele în blana lor, în tubul digestiv, păsările migratoare transportă seminţe la distanţe foarte mari.

24

Tabelul 1.6.

Durata de păstrare a germinaţiei seminţelor de buruieni în apă (După Budoi Gh. şi colab., 1990)

Specia Nr. de luni Specia Nr. de

luni Agrostema githago 8 Matricaria inodora 12 Cuscuta epilinum 8 Stellaria media 22 Setaria glauca 8 Rumex acetosella 22 Amaranthus retroflexus 8 Capsella bursa pastoris 22 Erigeron canadensis 8 Echinochloa grus galli 44 Raphanus raphanistrum 12 Chenopodium album 44 Solanum nigrum 12 Cirsium arvense 44 Agropyron repens 12 Vicia angustifolia peste 44 Setaria viridis 12 Cuscuta monogyna peste 44 Lappa major 12 Melilothus albus peste 44 Plantago major 12 Xanthium strumarium peste 44

1.4. CLASIFICAREA BURUIENILOR

Literatura de specialitate, cuprinde o serie întreagă de clasificări ale buruienilor, după diverse criterii, toate cu importanţă fie din punct de vedere botanic, ştiinţific, fie din punct de vedere practic, al referinţelor rezultate privind posibilităţile de control al acestora.

1.4.1.CRITERII DE CLASIFICARE A BURUIENILOR a) După provenienţă, buruienile pot fi:

propriu-zise, acestea fiind speciile provenite din flora spontană şi, condiţionate reprezentate prin plante de cultură sau chiar sălbatice care

au valoare economică, dar devin buruieni când apar în culturi (ex.: orzul în grâu, floarea soarelui în grâu etc.).

b) Clasificarea buruienilor din punct de vedere botanic,

sistematic (taxonomia buruienilor), ne oferă cunoştinţe anatomo-morfologice despre buruieni, unitatea de bază în această clasificare fiind specia, urmată de gen, familie, ordin şi clasă. Clasificarea taxonomică este mai puţin utilă pentru practica agricolă de combatere deoarece, în aceeaşi familie botanică pot fi incluse specii foarte diferite ca biologie, ecologie, bioforme, habitat, iar măsurile de combatere nu pot fi aplicate individual pe

25

specii. De exemplu, în familia Gramineae sunt încadrate atât specii anuale (Avena fatua, Echinochloa sp., Setaria sp.) cât şi specii perene (Agropyron sp., Sorghum halepense etc), foarte diferite ca biologie, mod de dăunare şi posibilităţi de combatere. Genul Sonchus, cuprinde specii anuale (Sonchus asper, S. oleraceus) şi specii perene (S. arvensis); de asemenea, specii segetale (buruieni de culturi): Sonchus asper, S. oleraceus, S. arvensis şi specii palustre (cresc pe soluri umede şi mlăştinoase: S palustre. Genul Cirsium cuprinde specii perene şi anuale, unele segetale, altele ruderale, altele de pajişti.

c) Clasificarea buruienilor după habitat (locul unde cresc)

cuprinde: Secii ruderale (cresc în locuri necultivate: marginea drumurilor,

maidane, curţi etc.): Malva neglecta, M.pusilla, Onopordon acanthium, Carduus nutans, Arctium lappa, Leonorus cardiaca, Hordeum murinum, Erigeron canadensis ş.a.

Specii segetale (îmburuienează culturile agricole şi terenurile care se mobilizează în fiecare an): Agrostemma githago, Eroplila verna, Galinsoga parviflora etc.

Specii praticole (cresc în pajişti): Coronilla varia, Taraxacum officinale, Salvia verticillata ş.a.

Specii cu amplitudine largă, fiind şi segetale şi ruderale: Amaranthus retroflexus, Chenopodium album, Lamium amplexicaule, Lathyrus tuberosus ş.a. sau specii ruderale şi praticole: Taraxacum officinale, Euphorbia agraria ş.a.

d) Clasificarea buruienilor după preferinţele faţă de hrană:

Specii nitrofile (azotofile – care preferă solurile bogate în azot): Amaranthus retroflexus, Chenopodium album, Solanum nigrum, Datura stramonium, Urtica dioica ş.a.

Specii calcicole (se dezvoltă bine pe soluri bogate în calciu): Melilotus officinalis, Rubus caesius, Linaria vulgaris, Bifora radians, Carduus nutans. Consolida regalis, Coronilla varia ş.a.

Specii calcifuge (evită solurile calcaroase): Rumex acetosella, Equisetum arvense, Bromus secalinus ş.a.

Specii halofile (specii care se dezvoltă bine pe solurile sărăturate): Leuzea salina, Statice gmelini, Lactuca saligna, Lepidium ruderale, Salsola ruthenica, Aster tripolium ş.a.

Specii acidofile (se dezvoltă pe soluri cu reacţie acidă): Equisetum arvense, Rumex acetosella, Sambucus aebulus ş.a.

26

e) Clasificarea buruienilor după modul de procurare al hranei: Buruieni autotrofe (au clorofilă şi îşi procură şi sintetizează singure

hrana): marea majoritate a buruienilor segetale, Buruieni heterotrofe:

o Semiparazite ( au clorofilă şi se pot hrăni , dar se dezvoltă mai bine cănd parazitează alte plante: Melampyrum arvense, Rhinanthus rumelicus, Odontites rubra – specii întâlnite îndeosebi în pajiştile naturale;

o Parazite (nu posedă clorofilă şi nu au posibilitatea să-şi procure singure hrana, astfel încât parazitează plantele de cultură): Parazite pe tulpină: Cuscuta sp, Parazite pe rădăcină: Orobanche sp.

În cadrul grupei buruienilor autotrofe, ne interesează gruparea lor în funcţie de particularităţile biologice, criteriu care stă la baza determinării potenţialului de concurare al buruienilor faţă de diferitele culturi agricole şi de asemenea, alegerii metodei sau metodelor optime de combatere. Această clasificare, denumită şi clasificare agrotehnică a buruienilor ne dă cele mai multe relaţii despre grupele de buruieni care însoţesc culturile agricole şi face posibilă dirijarea mijloacelor şi metodelor de intervenţie atât pentru combaterea anuală a buruienilor cât şi pentru reducerea infestării unui teren agricol prin banca de seminţe şi material vegetativ.

f) Clasificarea agrotehnică a buruienilor (clasificare care are la

bază criteriul biologic al buruienilor şi oferă posibilitatea alegerii corecte a metodei de combatere în funcţie de grupa biologică de buruieni): BURUIENI AUTOTROFE: Buruieni monocotiledonate (plante care au un singur cotiledon): anuale ( au o singură generaţie; se înmulţesc prin seminţe):

o buruieni care germinează primăvara timpuriu - îmburuienează de regulă culturile care se seamănă primăvara mai devreme si cerealele păioase din toamnă: Avena fatua, Lolium temulentum

o buruieni care germinează primăvara târziu - invadează mai ales culturile prăşitoare si legumicole, orezul, plantaţiile pomicole si viticole: Digitaria sanquinales, Echinochloa sp., Setaria sp.

o buruieni care germinează din toamnă si care iernează - prezintă pericol mare pentru culturile care se seamănă în toamnă, dar pot să apară şi în culturile de primăvară: Apera spica-venti, Bromus secalinus.

perene (trăiesc mai mulţi ani si fructifică în fiecare an):

27

o buruieni cu înmulţire prin seminte si vegetativă prin muguri de pe rizomi (înmulţire puternică prin rizomi, care sunt tulpini subterane ce poartă un număr mare de muguri din care pot să pornească noi tulpini). Aceste specii sunt foarte periculoase şi greu de combătut: Agropyron repens, Cynodon dactylon, Sorghum halepense, Phragmites communis, Typha latifolia.

o buruieni cu înmulţire vegetativă prin bulbi şi înmulţire slabă prin seminte (buruieni care formează pe bulbul principal bulbili care se răspândesc si formează plante noi): Gagea arvensis, Allium oleracum.

Buruieni dicotiledonate (plante cu două cotiledone) : anuale (au o singură generatie, se înmultesc prin seminte):

o buruieni efemere - au perioada de vegetaţie scurtă (45-60 zile), pot avea mai multe generaţii pe an, pot germina primăvara timpuriu sau toamna (umblătoare), au talia mică, infestează culturile semănate toamna sau primăvara: Stellaria media, Draba verna, Erodium cicutarium, Lamium amplexicaule, Veronica sp.

o buruieni cu germinaţie primăvara timpuriu - germinează la temperaturi joase şi îşi prelungesc mai mult vegetaţia, ajungând la maturitate odată cu planta cultivate: Adonis aestivalis, Galeopsis tetrahit, Galium aparine, Lamium purpureum, Polygonum sp., Ranunculus sp., Raphanus sp., Sinapis sp., Sonchus oleraceus, Stachys annua, Euphorbia sp.

o buruieni cu germinaţie primăvara târziu - germinează primăvara numai după ce solul s-a încălzit bine (12-14 °C), se dezvoltă încet si ajung la maturitate unele - concomitent sau după recoltarea culturilor de vară, altele - concomitent cu plantele prăşitoare, infestând recoltele acestora: Amaranthus sp., Chenopodium sp., Datura stramonium, Galinsoga parviflora, Solanum nigrum, Xantium sp., Atriplex sp., Abutilon theophrasti.

o buruieni care pot ierna - germinează toamna, suportă gerurile de iarnă şi îşi reiau vegetaţia primăvara devreme. În clima aspră şi chiar în clima mai cladă germinează şi primavera (buruieni umblătoare). Infestează îndeosebi culturile de cereale păioase de toamnă şi de primăvară: Capsella bursa-pastoris, Centaurea cyanus, Anthemis sp., Agrostema gitago, Delphinium consolida, Matricaria sp., Sisymbrium sophia, Papaver sp., Vicia sp., Viola arvensis.

o buruieni de toamnă care pentru a se dezvolta este necesar să treacă prin perioada cu temperaturi scăzute din iarnă, formează

28

tulpini cu flori şi fructe numai în anul următor. Îmburuienează cerealele de toamnă: Vicia vilosa, Cardus nutans.

bienale - îşi desfăşoară ciclul de viaţă pe doi ani, germinează în primul an devreme, crescnumai vegetativ şi ajung la fructificare în anul al doilea sau germinează în toamnă şi ajung la fructificare după a doua iernare: Daucus carota, Melilotus officinalis, Verbascum phlomoides.

perene : (trăiesc mai mulţi ani si fructifică în fiecare an): o buruieni cu înmultire prin seminţe - specifice pentru

lucerniere, pajişti, au rădăcină fasciculată: Ranunculus acer, Plantago major, Gagea officinalis.

o buruieni cu înmultire prin seminţe şi vegetativă slabă - au posibilitatea ca din mugurii subterani de la baza tulpinii să formeze noi plante: Cycorium inthybus, Artemisia absinthium etc. sau dacă rădăcina pivotantă este tăiată sau rănită pot să apară lăstari, deci plante noi: Plantago lanceolata, Taraxacum officinalis, Cycorium inthybus s.a.

o buruieni cu înmultire vegetativă puternică şi slabă prin seminţe: buruieni cu înmulţire vegetativă prin muguri de pe

stoloni - buruieni care au tulpini târâtoare pe pământ numite stoloni, care poartă mugurii vegetativi din care se nasc plante noi ce se înrădăcinează şi se despart de planta mamă: Ajuga reptans, Potentilla reptans, Ranunculus reptans, Rubus caesius.

buruieni cu înmulţire vegetativă prin muguri de pe rădăcini (drajoni) - buruieni care prezintă un număr mare de muguri pe rădăcina principală şi pe întreg sistemul radicular, din care pornesc lăstari, fiecare formând o nouă tulpină ce se poate desprinde de planta mamă: Cirsium arvense, Lepidium draba, Convolvuls arvensis, Euphorbia cyparisias, Linaria vulgaria, Rumex sp., Sonchus arvensis etc.

buruieni cu înmulţire vegetativă prin muguri de pe rizomi - buruieni care prezintă tulpini subterane cu noduri şi internoduri; la fiecare nod se găsesc muguri din care ies lăstari ce formează plante noi : Lathyrus tuberosus, Sambucus aebulus, Equisetum arvense, Veratrum album etc.

29

1.5. PRINCIPALELE SPECII DE BURUIENI DIN SEMĂNĂTURI

1.5.1. BURUIENILE MONOCOTILEDONATE ANUALE

Odosul sau Ovăzul sălbatic – Avena fatua L. (figura 1.1.) Face parte din familia Poaceae (Gramineae). Este o buruiană anuală,

monocarpică, monociclică, cu germinaţie de primăvară timpurie. %n stadiul tânăr nu se deosebeşte de ovăzul cultivat. %n stadiul de fructificare se deosebeşte uşor. La odos, glumela sau paleea are pe dos o aristă, lungă de 3 cm, îngenuncheată şi răsucită, cu perişori la bază. Sămânţa sau cariopsa este mai mică decât la ovăzul cultivat şi are o culoare brună cafenie. Planta de odos este înaltă de 60-120 cm. înfloreşte şi fructifică din iunie până în august. O singură plantă de odos produce 400-600 de grăunţe.

O parte ajung la maturitate înainte de maturitatea cerealei cultivate şi infectează solul, iar o parte o dată cu cereala infectând sămânţa acesteia şi solul.

O particularitate a cariopselor de odos este că acestea germinează chiar la o adâncime de 20 cm. Ele germinează eşalonat.

Odosul convieţuieşte de preferinţă cu ovăzul cultivat dar, năpădeşte şi alte culturi: orzul, grâul, mazărea, etc. Impurifică sămânţa de ovăz, a celorlalte cereale şi cea de mazăre. Cu ovăzul cultivat dă hibrizi naturali, care au valoare economică inferioară.

Când fânul sau seminţele de cereale cu care se hrănesc animalele conţin grăunţe de ovăz sălbatic, sănătatea animalelor se resimte. Aristele şi perişorii provoacă iritarea şi umflarea mucoasei bucale şi a mucoasei tubului digestiv.

Combaterea. Curăţarea seminţei folosite la semănat, asolamentul raţional, plivitul din culturile din care se poate recunoaşte cum sunt culturile de mazăre, combaterea chimică. Zâzania sau Sălbăţia – Lolium temulentum L. (figura 1.2.)

Face parte din familia Poaceae (Gramineae). Este o buruiană anuală, monocarpică, monociclică, cu germinaţie primăvara timpuriu. Înălţimea plantei ajunge până la 1m. Fiecare plantă face 300-500 de seminţe (cariopse). Înfloreşte şi fructifică din iunie până în iulie-august. Cariopsa are o lungime se 4-5 mm, ea rămâne îmbrăcată în palee şi glume. Paleea inferioară este aristată. Cariopsele decorticate se aseamănă cu boabele de secară, neajunse la maturitate. Longevitatea cariopselor este de 20 de luni, după experienţele lui Kott.

Este foarte răspândită, preferă zonele forestiere, cu umiditate mare. Zâzania infestează culturile de cereale panificabile şi de nutreţ, pe care le

30

stânjeneşte în creştere, luându-le apa şi hrana. Când cariopsele ajung în făină produc fenomene grave de intoxicare, datorită unui alcaloid, temulina, care se formează în bob fiind produs de o ciupercă care parazitează în boabe şi în nodurile tuplinii. Fenomenele de intoxicare se manifestă asupra creierului şi asupra măduvei spinării. Apar dureri de cap, stomac, ameţeală, tulburarea vederii, vâjâituri în urechi şi se instalează oboseala permanentă.

Mai dese sunt intoxicaţiile cu temulină la animale, în special la caii care sunt hrăniţi cu ovăz. O cantitate de 7 g de grăunţe de zâzanie pentru 1 kg greutate vie de cal devine mortală.

Combaterea se face în acelaşi mod ca şi la odos, cu care se aseamănă din punct de vedere al particularităţilor biologice.

Obsiga secarei – Bromus secalinus L. (figura 1.3) Face parte din familia Poaceae (Gramineae). Este o buruiană

monocarpică, diciclică. Germinează toamna, înfrăţeşte în acest sezon, se iarovizează în timpul iernii, iar primăvara îşi continuă dezvoltarea în lanurile de cereale de toamnă, în special în lanurile de secară, cu care şi convieţuieşte.

Tulpina plantei ajunge la un metru înălţime. Înfloreşte şi fructifică în mai-iunie şi se dezvoltă mai bine în anii umezi. Se recunoaşte uşor după mărimea spiculeţelor în care glumele (paleele) sunt aristate. Longevitatea cariopselor este de 32 de luni. Ele germinează eşalonat, de la o adâncime de 12 cm.

Obsiga secarei este răspândită în Asia şi Europa. Preferă zonele mai răcoroase şi terenurile umede. Pagubele produse de această buruiană constau

Figura 1.1. Avena fatua Figura 1.2. Lolium temulentum

31

în faptul că ea consumă hrana şi apa cerealei în care creşte. Făina care conţine şi seminţe de obsiga secarei este neutilizabilă. Pâinea preparată din astfel de făină se digeră greu, produce tulburări gastrice şi ameţeală.

Combaterea. Aplicarea unui asolament raţional şi folosirea de seminţe condiţionate. Se evită cultura secarei după secară (cultura repetată). Se cultivă secara cu bob mare din care se pot separa uşor boabele de obsigă. Terenurile umede trebuiesc drenate, solul trebuie îngrăşat şi bine lucrat, pentru că în solurile fertile şi uscate obsiga năpădeşte mai rar.

Iarba vântului – Apera spica-venti (figura 1.4.)

Face parte din familia Poaceae (Gramineae). Este o buruiană monocarpică, diciclică. Germinează toamna, înfrăţeşte în acest sezon, se iarovizează în timpul iernii, iar primăvara îşi continuă dezvoltarea în lanurile de cereale de toamnă. Poate germina şi primăvara timpuriu. Are rădăcina fasciculată, care poate ajunge în sol la 50-60 cm. adâncime.

Tulpina atinge înălţimea de 40-150 cm. Inflorescenţa este panicul de 10-35 cm lungime, fiecare spiculeţ este prevăzut cu câte o aristă. Fructul este o cariopsă care rămâne învelită în palee. Seminţele îşi păstrează viabilitatea în sol 1-2 ani. Seminţele germinează numai din stratul superficial de sol (0-0,5 cm) şi numai dacă acesta are umiditate suficientă. Temperatura minimă de germinţie este 2oC.

O plantă se prezintă sub formă de tufă formată din 10-12 fraţi, care la maturitate formează 600-12.000 seminţe, care se răspândesc uşor cu ajutorul vântului. Maturarea seminţelor şi răspândirea acestora pe sol are loc

Figura 1.4. Apera spica venti Figura 1.3. Bromus secalinus

32

cu puţin timp înainte de recoltarea cerealelor. Este o buruienă foarte periculoasă şi păgubitoare în culturile de cereale păioase.Iarba vântului este prezentă îndeosebi în zonele colinare din vestul ţării, fiind însă, frecventă şi în centrul ţării. Este întâlnită în prezent şi în alte zone cu soluri uşoare, acide, podzoluri sau soluri brune.

Combaterea. Curăţarea seminţei folosite la semănat, asolamentul raţional (evitarea cultivării succesive a cerealelor), plivitul, combaterea chimică. Iarba bărboasă - Echinochloa crus-galli L (Panicum crus-galli L) (figura 1.5.)

Popular se mai numeşte şi iarbă lată, costrei sau mohor gros. Face parte din familia Poaceae (Gramineae). Este o buruiană anuală, monocarpică, monociclică. Germinează şi

fructifică în acelaşi an. Este o buruiană de primăvară, cu germinaţie târzie. În condiţii prielnice creşte foarte repede. Atinge o înălţime de 0,5-1,20 m. Înfloreşte şi fructifică din iunie până în septembrie. O plantă produce cca. 1.000 “seminţe”. După tăiere fructifică şi lăstăreşte din nou. Seminţele ajung la maturitate treptat. Longevitatea seminţelor, după Kott, este mai mare de 7 ani.

Această buruiană este răspândită în zona temperată din toate continentele. La noi în ţară apare în toate zonele. Preferă luncile revene, terenurile bine îngrăşate cu bălegar şi zonele cu precipitaţii abundente sau zonele irigate. Invadează culturile de porumb şi alte plante prăşitoare, grădinile de legume, lucernierele rare, solele înierbate din regiunile umede. Crescând foarte repede, înăbuşă culturile şi compromite recolta.

Combatere. Se face prin mijloace preventive; curăţarea seminţelor plantelor cultivate şi stârpirea buruienilor din preajma platformelor de bălegar şi din locurile necultivate – răzoare, marginea drumurilor, taluzuri, etc. şi prin mijloace directe: prin cosit înainte de fructificare în lucerniere şi sole înierbate şi prin praşile repetate în culturi prăşitoare şi culturile de legume. Combaterea chimica este mai eficientă prin erbicidare preemergentă. Mohorul – Setaria sp.

Mohorul se mai numeşte popular şi mei păsăresc. Această denumire se dă şi dughiei, plantă cultivată, care face parte tot din genul Setaria şi anume, Setaria italica.

Genul Setaria cuprinde în flora noastră spontană trei specii: Setaria glauca (L.) P. Beauv, Setaria viridis (L.) P. Beauv şi Setaria verticillata (L.) P. Beauv.

33

Fac parte din familia Poaceae (Gramineae). Sunt buruieni anuale (monocarpice), cu înmulţirea prin seminţe care

germinează primăvara târziu când solul atinge in medie, 150C. Cele trei specii sunt foarte asemănătoare între ele. Înălţimea

plantelor este de 25-70 cm. O singură plantă produce câteva mii de seminţe. Plasticitatea mohorului este tot aşa de mare ca a ştirului sau a căpriţei. În condiţii neprielnice, mohorul creşte doar câţiva centimetri şi înfrăţeşte puţin sau deloc; în condiţii prielnice dezvoltă o tufă mare, cu mulţi fraţi.

Longevitatea seminţelor, după Kott, a fost de 56 de luni. Germinaţia este eşalonată.

Plantele de mohor germinează primăvara târziu, înfloresc şi fructifică din iunie până în septembrie.

Deosebirile caracteristice dintre cele trei specii sunt următoarele: Setaria glauca (L.)P.B. (figura 1.6.), formează spice cilindrice, de

culoare galben-ruginie, foarte caracteristică. Sămânţa este gălbuie, brunie sau violetă.

Setaria viridis (L.) P.B. (figura 1.7), se deosebeşte prin culoarea verde a setelor (perilor) de la baza florilor, ceea ce dă spicului o nuanţă verzuie. Sămânţa este albicioasă-galbenă. Planta este ceva mai înaltă decât precedenta.

Setaria verticillata (L.) P.B. (figura 1.8), se caracterizează prin frunzele ei aspre pe margine. Spicul apare verde, din cauza setelor de la baza spiculeţelor care sunt verzi. Dinţişorii setelor sunt îndreptaţi în jos, în timp ce la speciile precedente dinţişorii sunt îndreptaţi în sus. Mohorul invadează toate culturile. În cereale se dezvoltă încet, cât

timp acestea nu sunt secerate, după recoltare însă, dacă nu se realizează dezmiriştirea, creşte în masă, compact şi împânzeşte toată miriştea. Este o buruiană foarte periculoasă pentru culturile de mei. Se dezvoltă foarte puternic în porumbişti şi în alte plante prăşitoare după ultima praşilă, în bumbac, solele înierbate, în lucernierele rare, în culturile de grădină prăşite insuficient, în vii şi plantaţiile pomicole.

Produce pagube prin faptul că formând asociaţii dese, răpeşte hrana şi apa plantelor cultivate, împiedică buna lucrare a solului pe mirişti vara, scade calitatea fânului în fâneţe.

Perişorii sau setele spicelor de mohor ajunse în nutreţ intră în mucoasa tubului digestiv. Când se macină cerealele cu seminţe de mohor, setele ajung în făină şi depreciază calitatea acesteia.

34

Combaterea mohorului. Seminţele de lucernă şi de graminee care se seamănă în sola înierbată, trebuie să fie libere de mohor. Lucernierele şi solele înierbate, năpădite cu mohor, trebuie cosite, de fiecare dată mai devreme, înainte de fructificarea mohorului. În culturile de prăşitoare trebuie prăşit de mai multe ori, astfel ca după ultima praşilă locul să rămână curat până la recoltare. În culturile de cereale, după recoltă, dezmiriştirea trebuie făcută fără întârziere şi terenul menţinut curat prin lucrările de vară cu plugul, grapa şi cultivatorul. Poate fi combătută chimic cu erbicide preemergente sau erbicidări repetate postemergente.

Figura 1.5. Echinochloa crus-galli

Figura 1.6. Setaria glauca

Figura 1.7. Setaria viridis Figura 1.8. Setaria verticillata

35

În faza tânără, mohorul poate servi ca fân, iar în stare matură devine vătămător: provoacă tulburări gastrice, adesea mortale, cailor.

Meişorul - Digitaria sanguinalis L.Scop. (figura 1.9). Face parte din familia Gramineae, fiind o specie anuală. Este o specie termofilă, dar şi iubitoare de umiditate. Seminţele

germinează primăvara târziu, când în sol se realizează peste 20oC, la adâncimea de 0,5-3 cm. Plantula este dens păroasă, cu perişori patenţi, albi, fini. Frunzele sunt liniare cu o ligulă scurtă. Limbul este lat şi scurt, cu marginea slab ondulată. Rădăcina este fasciculată. Tulpina este geniculată, uneori se întinde pe sol iar de la noduri formează rădăcini adventive. Inflorescenţa este ramificată digitiformă. O plantă formează până la 1500-6000 seminţe. Este răspândită în toată ţara, în special în regiunile umede şi calde. Infestează mai ales, culturile de legume sau prăşitoare în zonele irigate.

Combatere: În culturile de prăşitoare trebuie prăşit de mai multe ori, astfel ca după ultima praşilă locul să rămână curat până la recoltare. Poate fi combătută chimic cu erbicide preemergente sau erbicidări repetate postemergente.

1.5.2. BURUIENILE MONOCOTILEDONATE PERENE

Pirul târâtor– Agropyron repens L. (Elymus repens)(figura 1.10)

Face parte din familia Poaceae (Gramineae); se înmulţeşte prin seminţe şi prin muguri din rizomi. Mugurii se găsesc la nodurile rizomilor. Rizomii se găsesc în pământ la o adâncime de 10-12 cm, mai adânc sau mai superficial în funcţie de afânarea solului.

Pirul este o buruiană mare consumatoare de elemente nutritive, creşte şi se dezvoltă cu mare repeziciune, înăbuşind culturile. Are capacitate de înmulţire foarte mare. Se înmulţeşte foarte uşor prin “seminţe”. Se formează 75-100 de “seminţe” într-un singur spic. “Seminţele” sunt de fapt fructe (cariopse) învelite în palee şi glume. “Seminţele” germinează în

Figura 1.9. Digitaria sanguinalis

36

stratul superficial; de la o adâncime mai mare de 7 cm nu mai germinează. În laborator au germinat cel mai bine la o temperatură de 30oC, în 15 zile, mai bine la lumină decât la întuneric. Longevitatea seminţelor este mare: 56 luni după Kott. Longevitatea mugurilor vegetativi este mult mai mică. Ei trăiesc numai atât timp cât rizomii îşi păstrează turgescenţa. Rizomii sunt rezistenţi la ger, dar ei mor dacă sunt supuşi la uscăciune. Plantele răsărite din sămânţă nu fructifică în anul în care au răsărit, ci în al doilea an. Înflorirea şi fructificarea durează până în septembrie, când buruiana este nestingherită; dar în sola înierbată şi în lucerniere, unde pirul este tăiat la fiecare coasă, înfloritul şi fructificarea începe în august, după ultima coasă. Pirul are o răspândire generală în culturile agricole, pajişti şi sole înierbate; se dezvoltă de preferinţă pe solurile uşoare, afânate şi terenurile mai umede. Pagubele cauzate de pir sunt considerabile. El poate fi socotit ca duşmanul numărul unu al agriculturii. Se întinde cu repeziciune în culturile de câmp, vii, plantaţiile de pomi, solă înierbată, lucerniere, pe marginea drumurilor şi în locurile necultivate. Lucrarea extensivă a solului, cu o singură arătură şi cu una sau două praşile, cum se practică pe locurile individuale, contribuie mai curând la răspândirea pirului decât la stârpirea lui. Când se înmulţeşte în terenurile cultivate, lucrările culturale se fac foarte greu, fiindcă rizomii formează o ţesătură deasă şi continuă ca o pâslă. %n astfel de condiţii, pirul ia complet apa şi hrana plantei cultivate iar recolta este compromisă. Pirul contribuie şi la menţinerea şi răspândirea în lan a unor insecte ca: Agriotes, Melolontha şi altele. Combaterea. Măsurile preventive constau în aplicarea unui asolament raţional, cu prăşitoare şi în cazuri determinate, cu ogor negru. Când o tarla este foarte invadată cu pir, combaterea se face prin următoarele metode directe: se ară terenul la 10-12 cm pentru a scoate rizomii la suprafaţă. Se

trece apoi cu grapa cu discuri în lung şi în curmeziş. Discurile grapei fragmentează rizomii. Curând ei încep să lăstărească. Când lăstarii apar ca acele, înainte de înverzirea lor completă, terenul se ară

Figura 1.10. Agropyron repens

37

adânc, cu plugul cu antetrupiţă. Fragmentele de rizomi, băgate în profunzime, lăstăresc din nou, dar lăstarii nu mai ajung la suprafaţă, deoarece substanţa de rezervă din rizomi a fost epuizată la prima lăstărire.

O altă metodă este ca după aducerea rizomilor la suprafaţă să fie adunaţi cu grapa şi scoşi din lan, sunt lăsaţi să se usuce şi apoi arşi.

Când invazia de pir nu este prea mare, el se poate combate prin praşile dese care epuizează rizomii sau prin culturi înăbuşitoare. În acest scop se folosesc plante cu creştere rapidă şi cu mare putere de umbrire, cum sunt porumbul şi sorgul de nutreţ, lupinul în amestec cu muştarul etc.

Combaterea chimică cu ajutorul erbicidelor sistemice, aplicate postemergent, în faza de creştere activă a plantelor de pir. Pirul nu este bine venit decât pe terenurile în care el trebuie să

formeze o ţelină deasă şi rezistentă, pentru fixarea solurilor erodate, pe taluzuri abrupte, pe terenurile de sport, sau pe aerodromuri. Când este tânără pajiştea de pir oferă o păşune acceptabilă, iar când este cosit înainte de înflorire el dă un fân utilizabil.

Pirul gros. – Cynodon dactylon L. (figura 1.11) Se mai numeşte popular şi iarba câinelui. Face parte din familia

Poaceae (Gramineae), grupa buruienilor policarpice perene, cu înmulţirea prin seminţe şi prin muguri de pe rizomi.

Rizomii sunt groşi şi cresc în pământ la o adâncime mai mare decât pirul târâtor şi anume 18-22 cm. Adâncimea de pătrundere a rizomilor variază cu gradul de afânare a solului.

Pirul gros se înmulţeşte şi prin seminţe care sunt purtate de apă, vânt şi animale. O plantă de pir gros poate produce până la 2200 de “seminţe” (cariopse). Lungimea unei seminţe este de 1,5-1,6 mm.

Înflorirea şi fructificarea au loc din iunie până în octombrie.

Pirul gros este răspândit în toată ţara, dar mai ales în regiunile secetoase de stepă. În zonele deluroase preferă expoziţiile sudice, însorite mai calde şi mai uscate. Suportă nu numai seceta, dar şi o alcalinitate şi o salinitate mijlocie în sol. În flora izlazurilor din

Figura 1.11. Cynodon dactylon

38

regiunile de stepă, îl găsim asociat cu troscotul – Polygonum aviculare - şi cu alte plante caracteristice. Se înmulţeşte cu repeziciune prin muguri şi rizomi şi prin seminţe şi face pagube mari în sola înierbată, în lucernă, în culturile de bumbac, pepeni, vii etc. Este o buruiană de carantină şi trebuie combătută de cea mai mare energie.

Combaterea. Se face prin praşile dese de epuizare, prin asolament cu ogor negru, prin scoaterea la suprafaţă a rizomilor şi adunarea lor şi prin erbicidare.

Combaterea prin metoda fragmentării rizomilor şi îngroparea lor adâncă, după ce au lăstărit, nu dă rezultate satisfăcătoare când lucrările de combatere se întreprind vara. Vara, rizomii de pir gros intră într-un repaus vegetativ şi nu lăstăresc sau lăstăresc greu. În astfel de condiţii cele mai eficace metode de combatere sunt arătura adâncă pentru aducerea rizomilor la suprafaţă, adunarea cu grapa şi apoi distrugerea sau aplicarea metodei epuizării toamna sau primăvara în sezonul umed.

Ca şi pirul târâtor, pirul gros poate fi de folos în fixarea solurilor erodate, în consolidarea taluzurilor, pe terenurile de sport sau pe aerodromuri. Pirul gros este de asemenea, o iarbă indicată pentru fixarea nisipurilor mobile. În toate aceste cazuri el trebuie cosit înainte de fructificare, pentru ca seminţele să nu fie duse de vânt pe locurile cultivate.

Pe izlazurile din stepă, pirul gros reprezintă o păşune mediocră. Este una din puţinele ierburi graminee, care se menţine pe aceste izlazuri în perioada de secetă.

Costreiul mare. – Sorghum halepense L., (Andropogon halepense Brot.) (figura 1. 12)

Face parte din familia Poaceae (Gramineae), din grupa buruienilor policarpice, care se înmulţesc prin “seminţe” şi prin muguri de pe rizomi.

Este o plantă înaltă, 1,5-2 m. Înfloreşte şi fructifică din iulie până în septembrie. Produce un mare număr de “seminţe”. “Sămânţa” (cariopsa) are o formă alungită, lungă de 4,5 mm, se aseamănă mult cu sămânţa de iarbă Sudan (Sorghum exiguum sau Surghum sudanense), care este plantă cultivată. Costreiul mare se

Figura 1.12. Sorghum halepense

39

deosebeşte de iarba de Sudan prin faptul că are rizomi, în timp ce iarba de Sudan este o plantă anuală fără rizomi. Rizomii sunt groşi de 7-8 mm, cresc în pământ la o adâncime de 20-25 cm. Această particularitate biologică dă costreiului o mare rezistenţă la secetă şi face foarte grea lupta de combatere. Seminţele (cariopsele) de costrei au o germinaţie eşalonată. Convieţuieşte de preferinţă cu iarba de Sudan dar, invadează şi alte culturi: sorgul, bumbacul, porumbul, etc. Provoacă pagube mari deoarece, consumă hrana şi apa plantelor de cultură. Când este tânără şi este păscută de animale produce intoxicaţii acestora din cauza acidului cianhidric, care se formează.

În culturile semincere de iarbă de Sudan, recoltarea seminţelor se face numai în tarlalele care nu conţin deloc costrei, la fel şi în semincerele pentru lucernă. În solele înierbate şi în lucerniere costreiul trebuie tăiat înainte de fructificare.

În culturile de prăşitoare costreiul se distruge prin praşile dese de epuizare. Pe ogoare se poate aplica metoda arătată la pir: scoaterea rizomilor de la adâncimea de 20-25 cm, fragmentarea acestora cu grapa cu discuri şi îngroparea lor prin arătură foarte adâncă, după ce au lăstărit şi au epuizat o bună parte din substanţele de rezervă.

Ogorul negru cu lucrări repetate este metoda radicală de stârpire a costreiului.

Combaterea chimică presupune aplicarea erbicidelor sistemice în faza de creştere activă a plantelor de costrei. Trestia sau stuful - Phragmites communis Trin., (P.australis Cav.) (figura 1. 13.).

Face parte din familia Poaceae (Gramineae).

Plantă perenă, se înmulţeşte prin seminţe şi muguri vegetativi de pe rizomi.

Talia este înaltă de 1,5-2,5 m, tulpinile lignificându-se puternic. Rizomii subterani sunt groşi şi ajung până la 2-4 m adâncime. Frunzele au lobul plan, lat de 1,5-3 cm, pe faţa superioară, fără păr. Marginile frunzelor sunt tăioase. În loc de ligulă, se găseşte o îngroşare slab păroasă. Inflorescenţa este un panicul mare (20-60 cm), dens şi erect. O plantă poate produce cca. 12.000 seminţe.

Figura 1.13. Phragmites communis

40

Creşte în locurile inundabile, pe marginea bălţilor, în locurile cu apă freatică aproape de suprafaţa solului, în luncile apelor curgătoare, îmburuienând toate terenurile cu exces de umiditate. Se găseşte şi pe terenurile în pantă unde, în adâncime, există un strat impermeabil şi pseudogleizat.

Combaterea este greu de realizat prin metode agrotehnice, datorită rizomilor adânci şi puternic. Praşilele repetate o epuizează totuşi, iar combaterea chimică repetată cu erbicide sistemice din grupa arilfenoxipropionaţi şi cu erbicide pe bază de gliphosate are eficacitate bună în controlul acestei specii.

1.5.3. BURUIENI DICOTILEDONATE ANUALE

A. Dicotiledonate efemere Flămânzica - Draba verna L., (Erophila verna L. Chev.) (figura 1.14). Aparţine familiei Asteraceae (Cruciferae), fiind o specie efemeră. Plantă de talie mică (2-15 cm) cu frunze dispuse bazal sub formă de rozetă. Tulpiniţele sunt lipsite de frunze purtând florile, în raceme, de culoare albă. Înfloreşte în martie-aprilie. Fructul este o siliculă. Apare în primele zile ale primăverii, în pâlcuri mici. Răspândită de la câmpie la munte, pe toate tipurile de sol. Apare frecvent în culturile de cereale şi pe terenurile lucrate primăvara foarte devreme. Ajunge la maturitate cu mult înainte de recoltarea cerealelor. Nu este o buruiană periculoasă, combaterea speciei fiind rareori necesară.

Pliscul cucoarei sau ciocul berzei - Erodium cicutarium (L.)

L'Herit. (figura 1.15). Fam. Geraniaceae. Seminţele germinează primăvara foarte devreme, perioada de vegetaţie a plantei fiind foarte scurtă (efemeră). Plantula are cotiledoane epigee, peţiolul lung şi păros. Primele frunze sunt dispuse în rozetă, păroase cu limbul foliar penat divizat. Tulpină pubescentă, aproape târâtoare. Flori liliachiu-roze. Înfloreşte în aprilie-iunie. Seminţele au longevitate mare, iar o plantă produce 200-1600 seminţe. Ruderală şi segetală (pajişti, lucerniere, livezi, cereale păioase). Îşi scutură seminţele cu mult înaintea recoltării cerealelor. Răspândită în toată ţara, pe toate tipurile de sol. Nu este o concurentă serioasă pentru plantele de cultură.

Urzica moartă sau sugelul - Lamium amplexicaule L. (figura

1.16). Fam. Labiatae. Cotiledonaele epigee, lat ovale, lung peţiolate. Primele frunze opuse, rotund ovale, iar cele de la noduri mai scurte cu 7-9 dinţi.

41

Plantă anuală, efemeră, terofită, având rădăcina pivotantă, tulpină de 10-30 (40) cm înălţime, ramificată de la bază, cu frunze cordat-reniforme, cele bazale peţiolate iar cele mijlocii şi superioare sesile şi amplexicaule.

Florile sunt grupate în verticile terminale, corola roşie-roz, de 3-4 ori mai lungă decât caliciul. O plantă produce până la 300 de fructe care îşi păstrează capacitatea germinativă 7-8 ani. Comună în toată ţara, abundentă

pe terenuri ruderale şi prin culturi de prăşitoare, cereale, lucerniere, plantaţii de vii, pe terenuri slab acide-neutre, sărace în humus, afânate, nisipo-lutoase sau nisipoase.

Rocoina - Stellaria media (L.)

Cyr. (figura 1.17.). Fam. Caryophyllaceae. Este o buruiană anuală care se înmulţeşte prin seminţe şi uneori prin porţiuni de tulpină care pot să înrădăcineze. Cotiledoane epigee, lanceolate. Hipocotil verde. Primele frunze opuse, simple, ovale, peţiolate, cu peri lungi. Primele internodii glabre. Înfloreşte şi fructifică primăvara şi toamna. Fructifică de două ori pe an. Este considerată o buruiană efemeră. Are tulpina întinsă pe pământ şi este lungă de 10-60 cm, fiind prevăzută cu un rând de perişori, care alternează de la fiecare internod de o parte sau alta a tulpinii. Frunzele sunt ovale, sesile cele din vârf şi scurt peţiolate cele inferioare. Florile sunt mici,

Figura 1.14. Draba verna

Figura 1.15. Erodium

cicutarium

Figura 1.16. Lamium

amplexicaule

Figura 1.17. Stellaria media

42

albe, petalele sunt scurte sau cel mult egale cu sepalele. O plantă poate produce până la 15000 seminţe. Longevitatea seminţelor este de 68 de luni. Este o buruiană ruderală şi segetală de la câmpie până la munte, fiind foarte comună pe locurile cultivate, mai umede şi umbrite.

Alte specii de Stellaria întâlnite în flora noastră sunt: Stellaria holostea L. este o plantă perenă şi se numeşte

popular iarbă moale. Stellaria graminea L. sau rocoţea, este perenă, apare în

pajişti şi locuri înierbate. Este o buruiană toxică mai ales pentru cai.

Şopârliţa sau doritoarea

– Veronica hederaefolia L. (figura 1.18)

Face parte din familia Scrophulariaceae. Este o buruiană efemeră, plantula are cotiledoane epigee. Primele frunze sunt nedivizate, opuse, mai late decât lungi acoperite cu cili cu 3-5 dinţi. Rădăcina este pivotantă şi tulpini târâtoare lungi de 8-30 cm, cu lăstari axilari, acoperiţi cu peri mari. Frunzele sunt subrotunde, cu 3-5 lobi Înfloreşte din martie până în iunie. Florile sunt albastre -liliachii. Se întâlneşte frecvent în monocultura de cereale. Ruderală şi segetală în toată ţara, abundentă în partea sudică, pe soluri uşoare, slab acide-neutre. Nu se poate stârpi prin lucrări de vară şi de toamnă, ci numai prin asolamente cu prăşitoare.

Alte specii de Veronica, sunt: Veronica verna, Veronica triphyllos, Veronica persica, Veronica chamaedrys, Veronica scutellata, Veronica anagallis, Veronica beccabunga, Veronica prostrata, Veronica austriaca, Veronica longifolia, Veronica spicata, Veronica orchidea, Veronica arvensis, Veronica opaca, etc.

B. Dicotiledonate anuale cu germinaţie primăvara timpuriu Fumariţa - Fumaria schleicheri Soy.-Will., (F. officinalis Lois.)

(figura 1.19.). Fam. Fumariaceae. Plantă anuală, cu germinaţie primăvara timpuriu, dar poate fi considerată şi efemeră. Cotiledoane epigee, înguste şi lungi până la 3 cm. Primele frunze sunt compuse şi dispuse în rozetă. Planta are un colorit verde-auriu. Rădăcina pivotantă este subţire şi tulpină scundă,

Figura 1.18. Veronica hederaefolia

43

de 10-30 cm înălţime, glabră, ramificată de la bază. Frunzele sunt peţiolate, de 2-3 ori penat-divizate, cu segmente liniare. Florile sunt mici, de 5-6 mm, albe-roşii-roze, pintenate, dispuse în raceme opuse frunzelor. Înfloreşte în mai-august. O plantă produce 400 fructe (nucule) care îşi păstrează capacitatea germinativă până la 11ani. Ruderală şi segetală în toate culturile. Altă specie din genul Fumaria este F. vaillanti-lois, cu florile alb-roze.

Cocoşeii de câmp – Adonis aestivalis L. (figura 1.20.) Popular planta se numeşte şi ruscuţă. Face parte din familia

Ranunculaceae. Este o buruiană anuală cu germinaţie primăvara timpuriu, cu înmulţire prin seminţe. Cotiledoane epigee, îngust lanceolate, lungi de 3 cm, sesile sau scurt peţiolate. Rădăcină pivotantă, ramificată, ajungând până la 60 cm adâncime. Tulpina erectă, simplă ori ramificată, înaltă până la 50 cm. Frunzele bazale sunt peţiolate, cele mijlocii şi superioare sesile, de 3-4 ori penat-sectate, cu segmentele îngust – lineare. Florile sunt solitare, terminale, cu 5 sepale glabre, 6-8 petale roşii-cărămizii prevăzute cu o pată neagră, foarte frumoase. Înfloreşte şi fructifică în mai-iunie. Este o specie segetală şi ruderală, frecventă în toată ţara, în regiunile de câmpie şi de deal. Când apare în masă în culturile de cereale stânjeneşte creşterea şi dezvoltarea acestora. Buruiana trebuie combătută cu severitate fiind toxică.

Buruiana puturoasă -Bifora radians M.Bieb. (figura 1.21.). Fam.

Umbeliferae. Plantă anuală de primăvară, având rădăcina pivotantă, tulpină

Figura 1.19. Fumaria

schlecheri

Figura 1.20. Adonis

aestivalis

Figura 1.21. Bifora

radians

44

glabră, de 20-50 cm înălţime şi frunze de 2-3 ori penat sectate. Are flori albe. Înfloreşte din mai până în iulie. Umbela are 3-6 radii inegale adânc bifidate. Planta are miros urât, pătrunzător şi persistent în special după ploaie. Se întâlneşte sporadic în regiunea de câmpie şi de dealuri joase, în culturi de păioase, prăşitoare, vii şi locuri ruderale, pe soluri eubazice, sărace în humus, compacte, uneori scheletice. Specie eutrofă-mezotrofă, mezoxerofilă, preferenţial calcicolă.

Muştarul negru - Brassica nigra (L.) Kock. (figura 1.22.). Fam.

Cruciferae. Este o plantă cultivată dar apare şi sălbatică, ca buruiană în culturi. Face parte din aceeaşi familie şi grupă biologică ca şi muştarul sălbatic şi ridichea sălbatică Este mai robustă şi mai ramificată decât muştarul sălbatic şi formează tufe mari, brumate. Frunzele sunt păroase numai la bază, lirate cu lacinia terminală mare şi lobată. Înfloreşte din iunie-iulie până toamna. Fructul este o silicvă mai scurtă decât la muştarul sălbatic, este tetramuchiat, cu rostrul de 2-3 mm. Caracteristic este că silicvele la maturitate se alipesc sau se apropie de axa inflorescenţei. Fiecare silicvă conţine cca. 8-12 seminţe.

Din seminţele acestei plante, când este cultivată, se prepară în industria farmaceutică sinapsismele iar în industria alimentară “muştarul” comestibil.

Când apare în culturi, muştarul negru este o buruiană care face pagube ca şi muştarul sălbatic şi ridichea sălbatică iar combaterea se face în acelaşi fel. Este o specie ruderală şi segetală în toată ţara şi apare în toate culturile, inclusiv pe soluri acide.

Alte specii ale genului Brassica care invadează culturile noastre şi care sunt cunoscute generic sub numele de rapiţă sălbatică: Brassica campestris L., popular denumită rapiţa măruntă. Este o

plantă sălbatică din care se trage rapiţa cultivată. Are tulpina robustă, glabră, rar păroasă la partea inferioară. Înfloreşte în iunie-mai. “Florile deschise, mai lung pedunculate decât cele nedeschise, sunt dispuse în raceme scurte. Fructele sunt silicue “liniare” (I.Prodan). Face aceleaşi pagube şi se combate prin aceleaşi mijloace ca şi brasicaceele (cruciferele), tratate mai sus.

Rar apare şi Brassica juncea L., plantă anuală ca şi precedentele şi din aceeaşi grupă biologică, şi Brassica armoracioides Czern care este o plantă bienală şi uneori perenă. Laptele cucului sau alior – Euphorbia helioscopia (figura 1.23.) Face parte din familia Euphorbiaceae, fiind o specie anuală cu

germinaţie primăvara timpuriu. Conţine un suc lăptos, care se scurge îndată

45

ce planta este rănită sau ruptă, fiind plantă toxică. Tulpinile sunt stufoase, ajungând până la 50-60 cm înălţime. Frunzele sunt liniare înguste, moi, glabre. Florile sunt dispuse în cime de culoare galbenă-pal-albicioasă. Fructul este o capsulă. Sămânţa este rotundă, mică.

Preferă locurile mai aride, cu soluri uşoare. Se dezvoltă cu precădere, în pajişti, dar apare frecvent şi în culturile de cereale păioase.

Lingurica sau cânepioara - Galeopsis tetrahit L. (figura 1.24.). Fam. Labiatae. Cotiledoane lungi de 8-12 mm şi late de 6-8 mm; frunze ovale, cu 5-10 dinţi pe fiecare margine, cu baza rotunjită. Rădăcina este pivotantă, tulpina este patru muchiată şi ramificată. Frunzele şi tulpina sunt păroase, perii de pe tulpină sunt rigizi şi îndreptaţi în jos. Este înaltă de 30-70 cm. Florile sunt roşii. Înfloreşte în iunie-august. O plantă produce 2000-8000 de fructe. Ruderală şi segetală (în toate culturile). Toxică. Frecventă în regiunile de deal şi munte. Infestează culturile de cereale, fiind foarte periculoasă şi apare uneori şi în prăşitoare.

Asemănătoare: G.landanum L. (tapoşnic) la care limbul frunzelor este ovat – eliptic şi păros, perii fiind moi; G.angustifolia Ehrh. (faţa mâţei) la care frunzele sunt înguste, frecventă pe podzoluri.

Combatere: rotaţii corespunzătoare de culturi, fără cultivarea repetată a cerealelor, combatere chimică pe vegetaţie.

Turiţa – Gallium aparine L. (figura 1.25.) Popular se mai numeşte lipici. Face parte din familia Rubiaceae. Este o buruiană anuală (monocarpică) cu înmulţirea din seminţe,

care germinează primăvara timpuriu. Seminţele au cârlige cu care se agaţă de blana animalelor, ceea ce contribuie la răspândirea lor. Este o buruiană zoohoră. Înălţimea unei plante este de 25-100 cm. Tulpina are secţiune

Figura 1.23. Euphorbia helioscopia

Figura 1.22. Brassica nigra

46

pătrată (tetramuchiată), muchiile tulpinii sunt acoperite cu ghimpi, cu vârful întors în jos. Florile sunt albe sau gălbui-palid.

Înfloreşte şi fructifică din iunie până în octombrie. Fructele sunt mici de 2-3 mm lungime, reniforme, de culoare brună galbenă, grupate câte două. O plantă produce până la 600 de fructe. Germinaţia este eşalonată.

Pagubele produse de această buruiană sunt foarte mari. Înăbuşă

culturile de rapiţă, lucernă, mazăre, linte şi de cereale. Tulpinile numeroase şi lungi se agaţă între ele, se agaţă şi de planta cultivată, în special de rapiţă şi de cereale, şi formează o pâslă deasă, în care planta cultivată dispare aproape cu totul. Dacă mai rămân plante bune, recoltarea lor se face foarte greu şi batozarea nu se poate realiza corespunzător.

Turiţa este o plantă toxică, fiind toxice mai ales seminţele. Apare pe toate tipurile de sol. O altă specie foarte asemănătoare, care poartă numele tot de turiţă

este: Gallium tricornutum Stokes. Face parte din aceeaşi grupă, adică este anuală (monocarpică) cu înmulţire prin seminţe. După I. Prodan, înfloreşte şi fructifică din mai până în septembrie. Preferă solurile lutoase, bogate în calciu.

Cele două specii de Galium se deosebesc prin următoarele caractere: Gallium tricornutum are o statură mai puţin robustă decât Gallium aparine, frunze puţin mai scurte, fructele nu au ghimpi.

Răspândirea şi pagubele produse de Gallium tricornutum sunt întru totul asemănătoare cu cele arătate la Gallium aparine.

Figura 1.25. Gallium aparine

Figura 1.24. Galeopsis tetrahit

47

Combaterea la ambele specii de turiţe se face prin întrebuinţarea unei seminţe curate (de rapiţă, lucernă, trifoi şi cereale). Seminţele de turiţă rezultate în urma curăţirii nu au nici o întrebuinţare, fiind necesară arderea lor. În lucerniere, trifoişti şi sole înierbate, turiţa se combate prin cosire înainte ca buruiana să fructifice. Plivitul în lanurile de rapiţă, de in şi cereale este foarte greu de realizat fiindcă turiţa este lipită şi împletită cu planta cultivată. În aceste culturi turiţa nu se poate combate decât prin aplicarea unui asolament corespunzător, a unor lucrări agrotehnice raţionale şi aplicarea erbicidelor pe vegetaţie.

Din genul Gallium mai fac parte două specii, foarte comune în pajiştile noastre: Gallium mollugo L., - sânziene albe. Este o plantă perenă,

policarpică, cu înmulţire prin seminţe. Gallium verum L. – drăgaică sau sânziene galbene. Este tot plantă

perenă (policarpică) cu înmulţire prin seminţe.

Hrişca urcătoare - Polygonum convolvulus L. = Fagopyrum convolvulus (L) H. Gross. (figura 1.26.)

Face parte din familia Polygonaceae. Este o buruiană anuală (monocarpică), cu înmulţirea prin seminţe,

care germinează primăvara timpuriu. Tulpina acestei plante, lungă de 30-100 cm, este volubilă şi se

încolăceşte pe tulpinile plantelor de cultură. Florile sunt verzui, aşezate la subsuoara frunzelor. Înfloreşte şi fructifică din iunie până toamna târziu, în octombrie. După tăierea cu coasa sau plivire de la suprafaţă, lăstăreşte şi fructifică din nou. Numărul de seminţe produs de o plantă este de 140-200; după Timuş de 600 iar după Kott mult mai mare. Sămânţa este de culoare neagră, triedrică, cu o lungime de 2,5-4 mm. Germinează la o adâncime de 8-10 cm. Germinaţia este eşalonată. Longevitatea este foarte mare, după experienţele lui Kott a depăşit 80 de luni. Are o mare răspândire, invadează toate culturile , pe toate tipurile de sol. O întâlnim în cerealele de toamnă şi de primăvară, în mazăre, linte, culturile de prăşitoare neprăşite la timp. Este o calamitate în solele înierbate şi lucernierele tinere.

Combaterea se face prin folosirea unei seminţe curate, prin plivit, cosit înainte de fructificare şi prin prăşit la timp. Lucrările agrotehnice raţionale, asolamentul, dezmiriştirea, lucrările de vară, de toamnă şi de primăvară contribuie la stârpirea sau împuţinarea acestei buruieni. Mijloacele chimice sunt cele mai eficace.

Alte specii de Polygonum din flora noastră sunt următoarele: Polygonum aviculare L. – troscotul. (figura 1.27.) Această buruiană

invadează mai ales lucernierele şi solele înierbate, dar şi cerealele.

48

Polygonum hydropiper L. – dintele dracului sau piperul bălţii. Este înaltă de 40-110 cm. Apare frecvent în terenurile umede şi ca plantă ruderală pe marginea drumurilor

Polygonum persicaria L. – iarba roşie. Polygonum lapathifolium (figura 1.28.) – seminţele acestei specii au

o longevitate de 7 ani. Ultimele două specii se întâlnesc mai ales în grădinile de legume şi în culturile de prăşitoare, apărând totuşi, şi în cereale păioase.

Iarba grasă sau oreşniţa – Portulaca oleracea (figura 1.29)

Este din familia Portulacaceae, fiind o specie anuală cu germinaţie primăvara timpuriu. Tulpina este cărnoasă, vişinie în partea inferioară, de 15-30 cm lungime, ramificată de la bază, având ramurile târâtoare sau ascendente, glabre. Frunzele sunt sesile, alungit invers-ovate, opuse, cele inferioare alterne. Florile sunt mici, galbene, aglomerate în axila frunzelor sau la vârful ramurilor. Înfloreşte în mai-octombrie. Fructul este o pixidă, cu numeroase seminţe. Germinează eşalonat numai din straturile superficiale ale solului (0,3-1,5 cm). O plantă formează până la 1.250.000 seminţe mici reniforme. Longevitatea este în jur de 40 de ani. Specie heliofilă, termofilă, foarte rezistentă la secetă, răspândită din

Figura 1.27. Polygonum aviculare

Figura 1.28. Polygonum

lapathifolium

Figura 1.26. Polygonum

convolvulus

Figura 1.29. Portulaca oleracea

49

regiunea de câmpie până la limita inferioară a fagului, ca plantă segetală ( în culturi prăşitoare, vii, livezi, culturi de legume) şi ruderală. xerofilă.

Piciorul cocoşului – Ranunculus

arvensis L. (figura 1.30.) Face parte din familia Ranunculaceae. Este o buruiană anuală cu germinaţie primăvara timpuriu, uneori poate fi bienală, cu înmulţire prin seminţe. Are o tulpină erectă, flori galben-deschis. Înfloreşte şi fructifică în mai-iunie. Fructele au ghimpi. Când fructele ajung în cereale depreciază mult calitatea acestora. Dacă se găsesc în cerealele de nutreţ, cu ghimpii rănesc mucoasele tubului digestiv al animalelor.

Ridichea sălbatică - Raphanus raphanistrum L.(figura 1.31.) Se mai numeşte popular şi rapiţă sălbatică, rapiţă de ogoare sau

ridichioară. Face parte din familia Brassicaceae (Cruciferae). Este o buruiană anuală (monocarpică, monociclică) cu germinaţie în

primăvară timpuriu. Tulpina este înaltă de 60 cm, este

acoperită cu peri rigizi. Frunzele superioare sunt sesile, întregi pe margini, iar cele mijlocii şi inferioare peţiolat, lirat sectate sau fidate. Florile au culoarea galben-palid, cu nervuri roze sau liliachii. Înfloreşte din mai până în octombrie. Fructul este o silicvă lamentiformă lung rostrată. La maturitate se rupe în segmente monosperme care cad pe sol şi germinează, după ce a putrezit peretele silicvei. Longevitatea seminţelor este de 7 ani (chiar mai mult). O plantă produce până la 160 seminţe.

La noi în ţară această buruiană are două forme: una cu flori alburii, cu tulpina foarte ramificată şi păroasă, alta cu florile galbene, cu tulpina mai alungită, mai puţin ramificată şi mai puţin păroasă. La ambele forme florile sunt aşezate în formă de ciorchine, la vârful ramurilor.

Figura 1.30. Ranunculus arvensis

Figura 1.31. Raphanus

raphanistrum

50

Este răspândită în toată ţara (mai rar în stepă). Este o specie ruderală şi segetală (în toate culturile). Apare frecvent pe soluri sărace în calciu şi moderat acide.

Combaterea se face prin curăţarea riguroasă a seminţelor destinate însămânţării, prin plivit şi prin cosit înainte de fructificare, asolamentul cu multe prăşitoare fiind un mijloc eficient de combatere a acestei buruieni. Combaterea chimică pe vegetaţie este foarte eficientă şi rentabilă, datorită sensibilităţii foarte accentuate a acestei specii al erbicide uşoare.

Muştarul sălbatic – Sinapis arvensis L. (figura 1.32.) Această buruiană se mai numeşte muştar de câmp, rapiţă de câmp,

sau rapiţă sălbatică. Face parte din familia Brassicaceae (Cruciferae). Este o plantă anuală, monocarpică, monociclică. Înmulţirea se face

exclusiv prin seminţe. Germinează primăvara timpuriu, poate germina şi toamna dar, dacă toamna este aspră, buruiana piere.

Muştarul sălbatic are o tulpină înaltă de 30-60 cm acoperită cu peri rigizi, care acoperă de asemenea, şi frunzele. Sunt întâlnite şi plante glabre.

Florile sunt grupate într-un racem la început adunat, apoi răsfirat, petalele sunt de culoare galbenă, iar sepalele de culoare galben-verzuie.

Fructul este o siliculă, glabră sau cu peri scurţi şi rigizi, pedunculul are o lungime de 5-8 cm. Rostrul sau ciocul fructului reprezintă cca.1/3-1/4 din toată silicula. Silicula nu are gâtuiri. Într-o siliculă sunt până la 20 de seminţe, iar o plantă produce de la 1.000 la 5.000 de seminţe.

Muştarul sălbatic germinează şi se dezvoltă extrem de repede. Înfloreşte în iunie-iulie, fructifică odată cu cerealele şi impurifică

sămânţa acestora. Multe seminţe se scutură pe pământ şi infestează solul cu o provizie care se menţine mulţi ani. Longevitatea seminţelor este cuprinsă între 13 şi 30 de ani. Germinaţia seminţelor ( după Kott S.A., 1953) decurge în felul următor:

după 3 ani germinează 90% din seminţe; după 6 ani germinează 47% din seminţe; după 10 ani germinează 4% din seminţe. Muştarul sălbatic este o buruiană foarte răspândită în Asia şi Europa,

la noi în ţară invadează toate tipurile de sol, de la stepă până în regiunea podzolică. Este o specie ruderală şi segetală, fiind răspândită în toate culturile. Năpădeşte mai ales cerealele de primăvară: grâu, orz, ovăz, mei, mazăre, linte, etc. Răsare în culturile prăşitoare, dar este distrusă prin praşile. Se dezvoltă şi în cerealele de toamnă când acestea răsar târziu sau când sunt rare. În primăverile răcoroase şi umede germinează din rezerva de seminţe din sol în cantitate foarte mare încât devine o calamitate mai mare decât alte specii de buruieni considerate foarte periculoase pentru cereale.

51

Pagubele provocate de această buruiană sunt mari. Când apare în masă consumă apa şi hrana plantelor cultivate şi poate compromite recolta.

Când invazia este mai mică, cerealele de toamnă sau primăvară se recoltează împreună cu muştarul. Cantitatea de sămânţă de muştar care se adună la batoză este foarte mare şi se poate valorifica pentru ulei, dar aceasta este o compensaţie foarte mică faţă de pagubele aduse.

Muştarul sălbatic provoacă şi o altă categorie de pagube: consumată de animale, mai ales în faza de înflorire-legarea fructelor este foarte toxică. Consumată timp de mai multe zile în cantitate mare provoacă accidente mortale cailor. Animalul moare asfixiat într-un acces de tuse. De asemenea, seminţele consumate de animale, irită mucoasa tubului digestiv, iar laptele şi carnea animalului îşi schimbă gustul. Dacă sunt multe seminţe în grâu, făina măcinată din acest grâu capătă un gust amar şi este dăunător sănătăţii. Turtele care rezultă la extragerea uleiului din muştar sălbatic nu pot fi consumate de animale, ele vor fi folosite numai ca îngrăşământ.

Combaterea muştarului sălbatic se face prin curăţirea riguroasă a seminţelor destinate însămânţării, prin plivit şi prin cosit înainte de fructificare. Asolamentul cu multe prăşitoare este un mijloc eficient de combatere a acestei buruieni, iar erbicidele pe bază de acid 2.4 D sunt foarte eficiente.

Muştarul alb – Sinapis alba L. (figura 1.33.) Este o buruiană foarte asemănătoare cu muştarul sălbatic descris mai

sus. Face parte din aceeaşi familie şi din aceeaşi grupă biologică.

Se deosebeşte de muştarul sălbatic prin forma fructului – silicva -alb

hirsută, care are un cioc sau un rostru lung, în formă de seceră. Lungimea rostrului este mai mare decât silicva.

Figura 1.33. Sinapis alba

Figura 1.32. Sinapis arvensis

52

Este o buruiană mai rară. Este cultivată ca plantă condimentară. Combaterea acestei buruieni se face în acelaşi fel ca şi combaterea

muştarului sălbatic. Jaleşul – Stachys annua L.(figura

1.34) Face parte din familia Lamiaceae

(Labiatae). Este o plantă anuală, se înmulţeşte prin seminţe. Este înaltă de 30 cm, slab păroasă, ramificată. Înfloreşte şi fructifică din iulie până în septembrie. Se întâlneşte în toate semănăturile, mai ales în cereale, se dezvoltă puternic după seceratul acestora. Preferă solurile bogate în calciu.

Alte specii de Stachys din flora noastră: Stachys recta L., plantă perenă, mai înaltă, scurt păroasă, cu flori galbene. Întâlnită în fâneţe şi semănături, în terenurile aride. Stachys arenariaeformis Rouy, tot perenă, cu flori albe sau de un roz-alburiu, preferă terenurile aride, frecventă (după I. Prodan) în Bărăgan. C. Dicotiledonate anuale cu germinaţie primăvara târziu Ştirul – Amaranthus retroflexus L. (figura 1.35.)

Această buruiană face parte din familia Amaranthaceae. Este o buruiană anuală (monocarpică) cu înmulţire prin seminţe care germinează primăvara târziu. Germinează când în sol s-a ajuns la o temperatură de 23-270C. La început creşterea organelor aeriene este foarte lentă; în acest timp creşte puternic sistemul radicular, ceea ce face ca planta să fie rezistentă la secetă. Cotiledoanele sunt epigee, peţiolate, roşiatic-violacee pe partea inferioară, glabre. Hipocotilul roşu-carmin. Rădăcină pivotantă, scurtă. Radicelele pot ajunge până la 1 m adâncime. Tulpina este de culoare verde, rareori roşcată, des şi mărunt aspru păroasă. Frunzele sunt rombic-ovate, lung peţiolate, întregi, pe dos cu nervaţiuni reticulate şi pufos păroase.

Planta are o înălţime de 30-100 cm, este ramificată, acoperită cu perişori.

Fructifică abundent; fructul este o capsulă mică, cu o singură sămânţă, sămânţa este foarte mică, de culoare neagră, lucioasă cu o lungime de până la 1 mm. Maturitatea seminţelor se face eşalonat, astfel, buruiana scutură seminţe germinabile timp îndelungat. Înfloreşte, fructifică şi lasă

Figura 1.34. Stachys annua

53

seminţele pe sol din iunie până în octombrie. O singură plantă produce 500.000 – 1.000.000 de seminţe. Longevitatea seminţelor în experienţele lui Kott, a fost de 68 de luni, astfel se adună în sol o rezervă imensă de seminţe germinabile, care germinează eşalonat.

Ştirul este o buruiană care preferă solurile fertile, bogate în azot, cum sunt cernoziomurile, precum şi terenurile îngrăşate cu bălegar (este o plantă de azot). Când are hrană necesară se dezvoltă luxuriant, face o rădăcină puternică care se smulge cu greutate din sol. %n condiţii defavorabile, planta răsare, creşte numai câţiva centimetri, se dezvoltă totuşi, fructifică şi împrăştie seminţe. Este una din buruienile cu cea mai mare plasticitate.

În ţara noastră se înmulţeşte în masă în culturile de prăşitoare îngrăşate dar neprăşite la vreme, în grădinile de legume neglijate, în plantaţiile de vii şi pomi. Rezerva de seminţe de ştir este extrem de mare.

În afară de specia descrisă, în ţara noastră mai sunt şi alte specii din genul Amaranthus: Amaranthus albus L. - ştirul alb. (figura 1.36.) Spre deosebire de

specia precedentă are următoarele caractere: tulpina este albicioasă, frunzele sunt mai mici şi încreţite. Apare în culturi prăşitoare, cereale, grădini; s-a răspândit mult în lungul drumurilor ca plantă ruderală, de unde trece uşor în culturi.

Amaranthus ascendens Lois - ştirul mic care, se deosebeşte de ştirul propriu-zis prin frunzele sale ştirbite la vârf şi prin mărimea seminţelor (mai mari de 1 mm).

Amaranthus hybridus – ştirul de ogoare are tulpinile cu striuri roşcate şi prezintă peri doar pe partea superioară a frunzelor. Este o specie mai rară, fiind pretenţioasă faţă de apă şi sol.

Amaranthus blitoides – ştirul târâtor, are tulpina culcată, târâtoare, cu frunze mărunte şi lucioase. Are tulpina ramificată şi formează un număr mare de seminţe. Este răspândit mai ales, în zonele din sudul ţării.

Amaranthus crispus (Lesp. et Theven) N. Terrac - ştirul creţ care reprezintă o calamitate pentru grădinile de zarzavat din Banat (I. Prodan).

Combaterea. Seminţele de ştir se strecoară în proporţie apreciabilă în seminţele de trifoi şi de lucernă. Aceste seminţe trebuie curăţate în mod riguros.

Din cereale se combate prin plivire şi prin metode chimice; din culturile de prăşitoare şi din grădinile de zarzavat combaterea se face prin praşile repetate. Praşila trebuie făcută în acest caz mai adânc, căci plantele de ştir, retezate numai la suprafaţa solului, lăstăresc din nou din mugurii de

54

pe colet. Locurile unde se înmulţeşte ştirul – locul grămezilor de bălegar, pârloage, etc. -, trebuie curăţate prin cosit (praşile) înainte de înflorire.

Asolamentul şi agrotehnica raţională sunt mijloace generale de stârpire a ştirului.

Ştirul tânăr, plivit din culturi, este o bună hrană pentru porci.

Loboda – Atriplex patula L. (figura 1.37.) Face parte din familia Chenopodiaceae. Este o plantă anuală

(monocarpică), cu înmulţire prin seminţe, care germinează primăvara târziu.

Preferă solurile fertile, bogate în azot.

Planta are o înălţime de 30-40 cm. Tulpina este ramificată. Frunzele sunt verzi, acoperite cu un praf făinos. Înfloreşte şi fructifică din iunie până în septembrie. O plantă produce până la 6.000 seminţe care, germinează eşalonat. Specie ruderală şi segetală este răspândită în toată ţara. Se găseşte în cereale, leguminoase anuale, culturi furajere, preferând însă, prăşitoarele îngrăşate şi culturile de legume.

Combaterea se face prin curăţarea seminţelor de la lucernă şi trifoi destinate însămânţării, prin plivit, prăşit şi cosit înainte de fructificare. După

Figura 1.35. Amaranthus retroflexus

Figura 1.36. Amaranthus albus

Figura 1.37. Atriplex patula

55

fiecare coasă, sola înierbată sau lucerna trebuie grăpată. Prin grăpare se stimulează germinarea unor noi seminţe de Atriplex, iar plantele rezultate sunt stârpite la coasa următoare. La această metodă, trebuie avut în vedere că, după prima coasă, dau noi lăstari din colet, care se întind pe pământ şi scapă de coasa a doua, dacă aceasta nu se face din rasul pământului.

Dezmiriştirea şi lucrările de vară ale solului, împreună cu celelalte măsuri agrotehnice raţionale permit stârpirea sa, sau împuţinarea acestei buruieni. Combaterea chimică preemergentă şi postemergentă este foarte eficace.

O altă specie de lobodă, foarte comună la noi este: Loboda tătărească - Atriplex tatarica L. Este o buruiană anuală,

se înmulţeşte prin seminţe care germinează primăvara târziu. Spre deosebire de specia precedentă are frunzele sinuat dinţate. Tulpina este adesea prostrată, adică aşternută pe pământ. Buruiana invadează solurile cu o salinitate mai ridicată decât cea normală sau solurile foarte bătătorite din preajma gospodăriilor sau izlazurile care au tendinţa de salinizare.

Sunt şi alte specii de Atriplex care sunt tipice pentru solurile sărăturoase, de exemplu:

Atriplex litoralis L., Atriplex rosea L., Atriplex hastata L. Există o specie cultivată în grădini, ca legumă : Atriplex hortensis L.

Teişorul: Abutilon theophrasti Medik. (figura 1.38.) Buruiana mai este denumită popular: pristolnic. Face parte din

familia Malvaceae. Plantă anuală, cu rădăcină pivotantă şi tulpină înaltă de 0,5-1,5 m, (uneori peste 3,0 m) catifelat-tomentos păroasă, cu peri stelaţi. Frunzele sunt cordate şi au vârful ascuţit. Florile sunt axilare, izolate, portocalii, fără caliciu extern. Perioada de înflorire iunie-septembrie. Fructele sunt capsule cu multe loje, fiecare lojă având de regulă, 3 seminţe. Seminţele sunt reniforme, negricioase, de 3,5-4 cm lungime. O plantă produce între 6000 şi 17.000 seminţe (Penescu A., 2001) care ajung în sol şi îşi păstrează viabilitatea 30-50 de ani. Specie termofilă este răspândită în sudul ţării, sporadic şi în rest. Se întâlneşte pe soluri reavene, în lunci. Îmburuienează culturile de vară-toamnă. Este considerată buruiană problemă, datorita dezvoltării

Figura 1.38. Abutilon theophrasti

56

vegetative foarte puternice şi rezervei mari de seminţe viabile pe care o are în sol. Creşte şi se dezvoltă bine în culturile de soia, sfeclă, in şi chiar porumb. La densitate mare (peste 3-5 plante/m2) produce pagube foarte mari (reducerea recoltei cu peste 25%).

Combaterea se realizează eficient prin praşile repetate, asolament cu cereale şi ierburi perene, chimic cu erbicide preemergente sau postemergente.

Căpriţa – Chenopodium album L. (figura 1.39.) Popular se mai numeşte şi lobodă, piciorul caprei sau spanac

sălbatic. Face parte din familia Chenopodiaceae. Este o buruiană anuală (monocarpică) cu înmulţire prin seminţe,

germinează primăvara târziu. Înălţimea plantei variază de la 5 cm până la 100 cm, are ca şi ştirul o

mare plasticitate, în raport cu condiţiile de hrană. Tulpina este ramificată, de culoare albicioasă. Frunzele sunt albe pe

dos, de un alb făinos. Rădăcina pătrunde în sol până la o adâncime de 1-2 m; rădăcina este subţire dacă plantele sunt dese şi nu au condiţii prielnice de vegetaţie; când plantele sunt rare şi bine hrănite, rădăcina se îngroaşă, devine foarte puternică şi greu de smuls.

Florile sunt dispuse în raceme glomerulare, albe, făinoase. Înfloreşte şi fructifică din iunie până în octombrie.

Seminţele, foarte numeroase, când sunt bine dezvoltate au o mărime de 1-1,5 mm. O singură plantă produce 20.000 – 100.000 de seminţe. Longevitatea seminţelor, în experienţele lui Kott, a fost până la 10 ani, iar în terenuri de pârloagă, longevitatea a fost de 15 ani. Seminţele germinează eşalonat în raport cu mărimea şi structura lor. S-a observat că seminţele mari, germinează într-un procent mai mare în primul an; seminţele mici negre-verzui, germinează în proporţie mai mare în anul al doilea, iar cele mici negre în anul al treilea.

Această buruiană, ca şi ştirul, creşte puternic pe solurile fertile şi îngrăşate şi mai ales pe cele îngrăşate cu azot. Invadează toate culturile: cerealele, prăşitoarele, mazărea, lucernierele, plantele de grădină. Apare adesea în miriştile de mazăre nedezmiriştite sau nearate.

Combaterea se face prin curăţirea seminţelor de la lucernă şi trifoi, prin plivit, prăşit şi cosit înainte de fructificare. După fiecare coasă, sola înierbată sau lucerna trebuie grăpată. Prin grăpare se stimulează germinarea unor noi seminţe de Chenopodium, iar plantele rezultate sunt stârpite la coasa următoare. Dezmiriştirea şi lucrările de vară ale solului, împreună cu celelalte măsuri agrotehnice raţionale permit stârpirea sa, sau împuţinarea

57

acestei buruieni. Combaterea chimică este foarte eficientă, fiind o specie sensibilă la erbicide.

Pe lângă specia principală descrisă mai sus, în flora noastră mai sunt şi alte buruieni din acest gen din care vom aminti următoarele:

Spanacul porcesc – Chenopodium hybridum L.(figura 1.40.) Este o buruiană anuală. Germinează primăvara târziu şi fructifică din

iunie până în octombrie. Rădăcină pivotantă ajunge până la 1,3 m adâncime. Tulpină erectă,

netedă şi glabră, simplă ori ramificată, înaltă de până la 1 m. Frunze ovat-triunghiulare, lung peţiolate, cu baza rotunjită sau cordată, marginea sinuat-dinţat-lobată, vârful lung acuminat. Florile sunt grupate în panicule extinse şi au perigonul alcătuit din 5 tepale verzi, îngust membranoase, punctate. Înfloreşte în mai-august. Planta produce mai puţine seminţe – 4.500 – 15.000 - în consecinţă şi rezerva de seminţe din sol este relativ mai mică. Specie segetală (prăşitoare) şi ruderală prezentă în toată ţara, mai frecventă în Transilvania, Bucovina, nordul Moldovei şi regiunile subcarpatice. Provoacă intoxicaţii la miei

Loboda porcească - Chenopodium polyspermum L. (figura 1.41.) Se mai denumeşte: spanac sălbatic. Plantă anuală cu rădăcina

pivotantă ajungând cel mult până la 50-60 cm adâncime. Tulpină târâtoare sau erectă, foarte ramificată, lungă de 50-70 cm. Frunze glabre, lat-ovat-eliptice până la lanceolate, întregi. Florile mici sunt dispuse în diachazii sau sunt reunite în raceme laxe de diachazii axilare. Înfloreşte în iulie-

Figura 1.39. Chenopodium album

Figura 1.40. Chenopodium

hybridum

Figura 1.41. Chenopodium polyspermum

58

septembrie. Creşte pe soluri aluvionare, în lunci, soluri brune, reavăn-umede din Transilvania, nordul Moldovei, zona subcarpatică Chenopodium strictum Rpth sau Chenopodium striatum Murr. este

o buruiană ruderală. frunzele sunt adesea roşii pe margine, tulpina are dungi roşii sau este roşie la baza ramurilor.

Mai există şi Chenopodium opulifolium Schrad., Chenopodium urbicum L., şi alte specii.

Combaterea acestor buruieni se face în acelaşi mod ca şi specia principală.

Ciumăfaia - Datura stramonium L. (figura 1.42.) Mai este cunoscută şi sub denumirea de laur. Face parte din familia

Solanaceae. Plantă anuală, terofită. Rădăcină

pivotantă, scurtă şi cu ramificaţii laterale puternice. Tulpina înaltă de 30-80 (120) cm, glabră, cu frunze ovate, sinuat dinţate până la lobate. Florile sunt solitare, albe, uneori au corola în formă de pâlnie, de 6-10 cm lungime. Fructul este o capsulă cu ţepi, care se deschide incomplet în 4 valve. Seminţele sunt reniforme, rotunde, puternic turtite lateral, cu tegumentul brun-închis, până la negru şi reticulat-faveolat. O plantă produce 1000-30.000 seminţe. Seminţele germinează din stratul superficial al solului (0,5-2,5 cm) la temperaturi mai mari de 8oC. Frecventă la câmpie şi dealuri. Preferă solurile uşoare, fertile şi mai ales cele fertilizate excesiv cu îngrăşăminte organice. Ruderală şi segetală (prăşitoare, vii, livezi) Întreaga plantă este toxică, conţine cantităţi mari de alcaloizi, cu întrebuinţări medicinale: hiosciamina, scopolamina, atropina, etc. Are efecte allelopatice asupra plantelor de cultură.

Combaterea presupune rotaţii raţionale, care să cuprindă cereale păioase sau alte culturi însămânţate în rânduri apropiate primăvara timpuriu, lucrările solului adânci, pentru ducerea seminţelor în adâncime, de unde nu germinează, praşile şi combatere chimică cu erbicide postemergente. Busuiocul sălbatic - Galinsoga parviflora Cav. (figura 1.43.) Se mai numeşte popular şi mierea porcului şi iarba cătanelor.

Este o plantă anuală, cu înmulţire prin seminţe. Înfloreşte şi fructifică din mai până în noiembrie. Se recunoaşte uşor după capitulele sale

Figura 1.42. Datura stramonium

59

mici şi globuloase Aparţine familiei Asteraceae (Compositae). Plantă anuală, terofită, cu rădăcina pivotantă prevăzută cu ramificaţii laterale lungi şi subţiri şi tulpină de 10-60 cm înălţime. Partea superioară a plantei este pubescentă. Frunze opuse, moi, ovate, cu vârf acuminat, baza rotunjită şi marginea sinuat denticulată. Calatidii mici, de 4-5 mm în diametru, au 5 flori marginale, cu ligule albe şi flori centrale tubuloase hermafrodite, galbene. O plantă produce peste 5000 de fructe. Dacă plante este taiată, formează rădăcini adventive. Este frecventă în toată ţara, pe soluri fertile şi reavene. Segetală în prăşitoare, vii, grădini de legume.

Asemănătoare: G.quadriradiata Ruiz.-Pav. (busuioc de câmp), la care tulpina este patent păroasă până aproape de bază şi florile ligulate lungi de 5-6 mm

Zămoşiţa - Hibiscus trionum L. (figura 1.44.). Fam. Malvaceae. Popular, se mai numeşte şi macul ciorii. Este o buruiană anuală, cu înmulţire prin seminţe. Germinează

eşalonat, primăvara târziu. Planta se recunoaşte după florile ei mari galbene. Plantula cu cotiledoane epigee, late, aproape rotunde, cu peri scurţi

pe limb şi pe peţiol. Rădăcina este pivotantă, tulpina erectă, acoperită cu peri stelaţi, înaltă de 10-80 cm. Frunzele sunt divizate până aproape la bază în 3-5 lobi. Flori solitare, axilare, mari, cu diametrul până la 4 cm. Florile sunt palid-gălbui, la bază închis purpuriu. Înfloreşte în iunie-august. Fructul este o capsulă care se desface în 5 valve. Seminţele sunt reniforme, de culoare gri-negricioasă, cu mici verucozităţi gălbui. O plantă formează între 150 şi 5.000 seminţe. Germinaţia este eşalonată, începând cu temperatura de 8-10oC în sol. Germinează la 5-6 cm adâncime, iar seminţele îşi păstrează viabilitatea în sol 6-8 ani. Răspândită în toată ţara, în regiunea de câmpie şi dealuri joase, pe soluri fertile cu textură uşoară fiind o specie ruderală şi segetală. Infestează în special, culturile de prăşitoare, legume, plantaţiile de pomi şi viţă de vie. În culturile de cereale este înăbuşita. Rezistă la secetă.

Combaterea presupune rotaţia raţională a culturilor, praşile repetate, combatere chimică pe vegetaţie. Este rezistentă la erbicidele reziduale.

Zârna – Solanum nigrum (figura 1.45.) Face parte din familia Solanaceae. Este o plantă anuală, cu înmulţire

prin seminţe.

Figura 1.43 Galinsoga parviflora

60

Cotiledoane lungi de 10-12 mm şi late de 4-6 mm. Toată planta este dens-pubescentă-glanduloasă. Rădăcina este pivotantă, scurtă, cu ramificaţii orizontale lungi, tulpina înaltă de 20-50 cm, frunze lat-ovate, cu marginea sinuat-dinţată, păroase. Florile sunt mici, albe cu antere galbene, grupate câte 4-6 în cime umbeliforme. Înfloreşte în iunie – septembrie. Fructul este o bacă sferică, de culoare neagră la maturitate, de 8-9 mm, cu numeroase seminţe rotund-ovate, turtite lateral, cu tegumentul galben-brun, fin reticulate. O plantă produce 2000-40.000 seminţe. Seminţele germinează de la 0,3-1,5 cm, la temperaturi mai mari de 10oC. Longevitatea seminţelor este de 3-4 ani. Germinaţia seminţelor are loc din aprilie până în septembrie.

Maturarea este eşalonată, pe aceeaşi plantă găsindu-se în acelaşi

timp boboci florali, flori, fructe verzi şi bace mature, perioada de diseminare fiind astfel, foarte lungă.

Este o specie frecventă în toată ţara, în special la câmpie şi deal, fiind ruderală şi segetală (prăşitoare). Preferă solurile slab acide-neutre, bogate în azot. Este o specie problemă în culturile de soia sau culturi furajere. Planta este toxică datorită solaninei conţinută de bace.

Combaterea presupune folosirea seminţelor de soia sau a altor culturi sensibile, selectate, aplicarea rotaţiilor corespunzătoare, plivitul, praşilele repetate în culturile de prăşitoare, erbicidări preemergente şi postemergente.

Scaietele popii - Xanthium strumarium L. (figura 1.46.). Se mai numeşte cornuţi. Face parte din familia Asteraceae

(Compositae). Specie anuală, cu înmulţire prin seminţe, răsărind primăvara târziu. Are cotiledoane mici, late, aproape sesile, lanceolat-eliptice. Tulpină înaltă de 20-120 cm, acoperită cu peri rigizi, scurţi. Frunze mari, lat triunghiulat-ovate, cu câte 3 lobi, aspru pubescente şi cu glande galbene,

Figura 1.44. Hibiscus trionum

Figura 1.45. Solanum nigrum

61

sesile. Involucru spinos (care închide 2 fructe), de 10-15 mm lungime şi are spini uncinaţi, de 2-4 mm şi la vârf 2 spini conici, scurţi. O plantă produce 1000 de fructe false, cu două seminţe. Ruderală şi segetală (apare în toate culturile) pe soluri de la slab acide la alcaline. Preferă solurile bogate în azot. Este frecventă mai ales în zona de câmpie.

Cornacii - Xanthium italicum Moretti. (figura 1.47.). Se mai numeşte cornuţi. Fam. Asteraceae. Are aceeaşi biologie cu

specia anterioară. Cotiledoane lanceolate de 30 mm lungime, scurt peţiolate. Primele frunzuliţe sunt opuse, eliptice cu marginea sinuat – dinţată. Tulpina înaltă de 15-120 cm, asemănătoare cu X. strumarium, de care se deosebeşte prin involucrul fructifer; fructul mai mare, de 23-26 mm, cu spini lungi de 5-7 mm, care sunt spre bază setos păroşi. Spinii involucrului fructifer slab încovoiaţi, cu vârful scurt uncinat sau drept, niciodată răsucit. Frunzele au baza cuneat-îngustată. Sporadică în zona de câmpie din Dobrogea, sudul Moldovei şi Transilvania. Preferă soluri nisipoase, gunoite, infestând culturile de lucernă, grădinile de legume, apare prin vii, culturi de cereale sau porumb şi terenuri ruderale. În Transilvania s-a extins mult în ultimii ani, atât în culturile de cereale cât şi în culturile prăşitoare.

Holera - Xanthium spinosum L. (figura 1.48.). Se mai numeşte popular şi ghimpe. Aparţine familiei Asteraceae.

Cotiledoane lanceolate, cu limbul alb-păros pe faţa inferioară şi cu spini mici trifurcaţi. Rădăcină pivotantă, tulpină înaltă de 20-80 cm, ramificată de la bază, spinoasă, la baza fiecărei frunze câte un spin trifurcat, galben. Frunze trilobate şi bicolore, pe faţa inferioară dens alb-păroase, pe faţa superioară verzi, cu peri rari. Calatidiile sunt monoice: cele superioare bărbăteşti (în vârful ramurilor), iar cele femeieşti mai jos, la baza frunzelor, cu câte 2 flori închise într-un involucru elipsoidal, concrescut şi spinos. Fructele au spini subţiri, drepţi, cu vârf uncinat (îndoit în cârlig) şi cu 2 dinţi drepţi la vârf. Frecventă în zona de câmpie şi de deal. Ruderală şi segetală (prăşitoare, lucerniere, culturi de legume). Apare frecvent pe terenurile gunoite, pe izlazuri, lucerniere, fiind o specie iubitoare de azot.

Combaterea speciilor din genul Xanthium presupune aplicarea rotaţiilor raţionale, combaterea buruienilor din zonele învecinate culturilor agricole (toate speciile fiind ruderale), fertilizarea raţională, plivitul din culturile dese, praşilele repetate în culturile prăşitoare şi aplicarea erbicidelor postemergente.

62

Neghina – Agrostemma githago L. (figura 1.49.) Face parte din familia Caryophyllaceae. Este o buruiană anuală

(monocarpică), diciclică, uneori monociclică. Germinează toamna, iernează şi îşi continuă vegetaţia primăvara. Poate însă să germineze şi primăvara.

Face parte din grupa buruienilor ce pot ierna. Planta are o înălţime de 40-100 cm, este

ramificată în partea de sus, acoperită cu peri lungi şi mătăsoşi. Florile sunt roşii-purpurii. Fructul este o capsulă lungă de 2 cm, cu mai multe seminţe. Sămânţa este neagră, poliedrică cu mici proeminenţe pe toate feţele. Lungimea seminţelor este de 3-4 mm. Numărul seminţelor produse de o singură plantă este de circa 300; după Kott, este mult mai mare, poate ajunge la 2.590. Longevitatea seminţelor (după Kott) a fost de 20 de luni, iar după Petersen D. este de 8 ani. Buruiana este foarte răspândită, la noi apărând mai frecvent în cerealele de toamnă dar adesea şi în cele de primăvară, rar şi în lucerniere.

Neghina este dăunătoare mai ales în cereale. Când apare în proporţie mare, stânjeneşte culturile, fiindcă consumă apa şi hrana din sol. Dacă grâul care se macină conţine seminţe de neghină, făina devine negricioasă, iar pâinea capătă un gust usturoi. O astfel de pâine provoacă tulburări nervoase şi intoxicări. Codina rămasă de la curăţirea cerealelor nu se poate administra animalelor dacă conţine o proporţie mare de seminţe de neghină. O astfel de codină cu neghină este periculoasă pentru păsări, porci, cai şi în special pentru animalele gestante.

Figura 1.46. Xanthium strumarium

Figura 1.47. Xanthium italicum

Figura 1.48. Xanthium spinosum

Figura 1.49. Agrostemma githagho

63

Combaterea. Primele măsuri presupun folosirea la semănat a seminţelor curate de neghină (seminţe de lucernă, de cereale, etc.) Lucernierele trebuie grăpate după fiecare coasă. Coasa trebuie făcută înainte ca buruiana să fructifice. Din cereale neghina se pliveşte cu uşurinţă. Asolamentul raţional, agrotehnica corectă, cu aplicarea înainte a îngrăşămintelor, asigură culturi încheiate, în care neghina nu mai apare deloc sau foarte sporadic. Combaterea chimică din cereale şi leguminoase perene este posibilă cu erbicide aplicate pe vegetaţie. Scânteiuţa – Anagalis arvensis L. (figura 1.50.)

Face parte din familia Primulaceae. Este o buruiană anuală, cu înmulţire prin seminţe. Germinaţia are loc în toamnă sau primăvară. înfloreşte şi fructifică din mai până în toamnă. Portul plantei este pitic, de aceea în cereale nu este atinsă de seceră sau coasă şi se dezvoltă în mirişte. Se dezvoltă şi în prăşitoare, după ultima praşilă. Florile sunt roşii. Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe mici de 1 mm lungime. După mărimea ei ar părea o buruiană neînsemnată, în realitate este una din buruienile vătămătoare, fiindcă este foarte toxică întreaga plantă. Are întrebuinţare în medicină

Tămâiţa de câmp – Ajuga

chamaepytis (L.) Schreb.(figura 1.51.) Face parte din familia Lamiaceae

(Labiatae). Este plantă anuală, germinează toamna sau primăvara. Face parte din grupa buruienilor ce pot ierna. Tulpina plantei este culcată sau ridicată, păroasă. Înfloreşte şi fructifică din iunie până în septembrie, florile sunt galbene. Împânzeşte miriştea ca şi jaleşul.

Romaniţa puturoasă - Anthemis cotula L.

Face parte din familia Asteraceae (Compositae), anuală, înmulţirea se face prin seminţe. Pe tulpină are glande care emană un miros urât. Germinează atât toamna cât şi primăvara, al temperatura de 3-5 oC în sol, numai de la adâncimea de 0,5 cm.

Figura 1.50. Anagalis arvensis

Figura 1.51. Ajuga chamaepytis

64

Romaniţa - Anthemis austriaca Jacq. (figura 1.52.). Fam. Asreraceae. Cotiledoane sesile, eliptic-subrotunde; frunzele sunt dens păroase şi au un miros caracteristic. Plantă anuală, cu rădăcină pivotantă, subţire, cu ntulpină de 10-60 cm înălţime, are frunze verzi-cenuşii, dens şi scurt păroase, de 2 ori penat-sectate. Calatidiul semiglobulos, cu flori marginale ligulate, albe şi flori centrale tubuloase galbene. Axa inflorescenţei comună, globuloasă, cu bractei (palei) înguste la bază, rar la vârf terminate într-o aristă. Frecventă în zona de câmpie şi de deal. Ruderală şi segetală (cereale, leguminoase furajere). Preferă soluri eubazice, slab acide-neutre.

Romaniţa - Anthemis ruthenica M.B., este tot o plantă anuală, înrudită cu speciile de mai sus. Creşte pe locuri aride. Planta are o culoare sură şi este frumos mirositoare.

Romaniţa de câmp - Anthemis arvensis L. (figura 1.53.). Plantă anuală terofită, de 10-50 cm înălţime, asemănătoare cu A. austriaca, deosebindu-se doar prin următoarele caractere: axa inflorescenţei este conică sau cilindrică, cu palei lanceolate, pe margini întregi, treptat îngustate într-un vârf rigid; plantă glabrescentă sau pubescentă. Înfloreşte în mai-iulie. O plantă produce 5000 fructe. Frecventă în zona de câmpie şi de deal. Ruderală şi segetală (cereale, leguminoase furajere). Preferă soluri eubazice, slab acide-neutre, cu textură uşoară. Plantă lanat pubescentă, creşte în pârloage, pe locuri sărace.

Toate buruienile din genul Anthemis sunt răspândite în culturi, în special în cele de cereale şi sole înierbate.

Combaterea se realizează prin rotaţii raţionale, corectarea reacţiei solului, plivit, combatere chimică.

Lubiţul - Camelina sativa L.ssp. macrocarpa (Andrz.) E. Schmid. (figura 1.54.). Face parte din familia Asteraceae, răsare toamna sau primăvara timpuriu. Plantă anuală cu rădăcină pivotantă, lemnoasă. Tulpină erectă, înaltă de 30-50 (70) cm, simplă ori ramificată. Frunze lanceolate, întregi sau distanţat denticulate, sagitate, semiamplexicaule. Planta este acoperită cu peri simpli lungi şi peri ramificaţi mai scurţi. Florile galbene, dispuse în raceme terminale. Ruderală şi segetală (culturile de cereale păioase) în toată ţara, cu frecvenţă foarte mare în Bărăgan. Este foarte periculoasă pentru culturile de in, cărora le provoacă mari pagube.

65

Traista ciobanului – Capsella bursa-pastoris L. (figura 1.55.) Face parte din familia Brassicaceae (Cruciferae). Este o buruiană

anuală sau monocarpică, diciclică, care se înmulţeşte prin seminţe ce germinează toamna. Tinerele plante iernează. Seminţele pot însă germina şi primăvara.

Planta este înaltă de 25-40 cm, acoperită cu peri simpli ramificaţi. Înfloreşte şi fructifică din aprilie până în toamnă. O singură plantă produce de la 2.000 la 70.000 de seminţe. Germinaţia este eşalonată iar longevitatea este mai mare de 6 ani.

Este o buruiană foarte răspândită în lume, pe cele mai variate tipuri de sol, întâlnită până la o altitudine de 2.000 m. La noi invadează culturile de cereale, mazăre, linte, lucerniere, sole înierbate, etc.

Datorită numărului mare de seminţe se înmulţeşte uneori în masă, în acest caz consumă apa şi hrana plantelor cultivate şi le stânjeneşte în creştere.

Combaterea speciei Capsella bursa-pastoris se face prin întrebuinţarea unei seminţe condiţionate, prin coasă înainte de înflorire, prin grăpare după cosit, prin cosirea repetată şi aplicarea unui asolament bun şi a unei agrotehnici corecte, combatere chimică.

Figura 1.52. Anthemis austriaca

Figura 1.53. Anthemis arvensis

Figura 1.54. Camelina macrocarpa

Figura 1.55. Capsella bursa-pastoris

66

Albăstriţa – Centaurea cyanus L. (figura 1.56) Se mai numeşte popular vineţele sau albăstrele. Face parte din

familia Asteraceae (Compositae). Este o buruiană anuală (monocarpică), diciclică, uneori diciclică, care poate ierna, cu înmulţire prin seminţe, care germinează toamna, dar poate germina şi primăvara.

Planta are o înălţime de 40-75 cm. Înfloreşte şi fructifică din mai până în iunie. Florile sunt albastre, sămânţa are papus şi se răspândeşte prin vânt. Este o buruiană anemohoră. Sămânţa este cenuşie, puţin turtită, cu o lungime de 2,5-4 mm (fără papus). Numărul de seminţe produs de o plantă este de 700-1600; după Kott până la 6.680. Longevitatea (după Kott) este de 68 de luni. Din date experimentale a rezultat că sămânţa şi-a păstrat facultatea germinativă 3 ani în proporţie de 79% iar după 10 ani proporţia a fost de 15%. Germinaţia este eşalonată. Seminţele germinează de la suprafaţă; sub 5 cm nu mai germinează.

La noi, albăstriţa este o buruiană specifică pentru cereale şi face pagube când apare în masă. Seminţele şi câteodată capitulele întregi ale acestei buruieni rămân în paie. Cu paiele ajung în hrana şi aşternutul animalelor, de aici în bălegar şi apoi în câmp, unde reînnoiesc provizia de seminţe din sol.

Combaterea. Primele măsuri presupun folosirea la semănat a seminţelor curate de albăstriţa (seminţe de lucernă, de cereale, etc.) Lucernierele trebuie grăpate după fiecare coasă. Coasa trebuie făcută înainte ca buruiana să fructifice. Din cereale albăstriţa se pliveşte cu uşurinţă. Asolamentul raţional, agrotehnica corectă, cu aplicarea înainte a îngrăşămintelor, asigură culturi încheiate, în care albăstriţa nu mai apare deloc sau foarte sporadic. Combaterea chimică din cereale şi leguminoase perene este posibilă cu erbicide aplicate pe vegetaţie.

Genul Centaurea este foarte bogat reprezentat în flora noastră. Cele mai frecvente specii sunt: Centaurea jurineaefolia Boiss, denumită popular măturele. Este o

buruiană bienală, după alte observaţii perenă, care apare pe câmpuri, pe coaste, în păşuni şi fâneţe însorite şi aride. Este o buruiană cu tulpina şi frunzele alb-păroase, care înfloreşte şi fructifică în iulie-august. Florile sunt roz aşezate în capitule solitare. Buruiana este păscută de animale. Dacă este consumată de vacile cu lapte, laptele capătă un gust amar.

Figura 1.56. Centaurea cyanus

67

Centaurea spinulosa Rochel.; Centaurea scabiosa L., Centaurea stereophylla Bess., Centaurea diffusa Lam., Aceasta din urmă poartă numele popular de pesmă. Toate aceste specii sunt perene, policarpice.

Centaurea calcitrapa L. şi Centaurea iberica Frev., sunt două specii distincte, bienale.

Centaurea jacea L., Centaurea micranthos Gmel., Centaurea pannonica (Heuff) Hay, aceste specii din urmă sunt de asemenea perene.

Foarte frecventă este Centaurea solstitislis L. – scai galben – care are florile galbene, planta poartă ghimpi. Apare frecvent în semănături, lucerniere, pe marginea drumurilor, pe izlazuri. Este buruiană anuală.

Pagubele provocate de centaureele mari, perene, cu tulpini groase, sunt mai mari, din cauză că îngreunează secerişul, produc defecţiuni maşinilor de recoltat şi îngreunează uscarea snopilor.

Combaterea centaureelor mari, ele fiind buruieni perene, presupune ca măsură principală de combatere arătura adâncă de toamnă şi, acolo unde este cazul ogorul negru, completată de combaterea chimică pe vegetaţie. Nemţişorii de câmp - Delphinium consolida L. sin. Consolida regalis (figura 1.57.)

Se mai numesc popular şi toporaşi sau pintenaşi. Fac parte din familia Ranunculaceae.

Este o buruiană anuală (monocarpică), diciclică, uneori monociclică. Înmulţirea se face prin seminţe, acestea germinează toamna. Specia poate ierna dar, poate germina şi primăvara. Germinaţia seminţelor este eşalonată.

Planta are o înălţime de 15-100 cm, este foarte ramificată şi are tulpinile subţiri, florile fiind albastre. Înfloreşte şi fructifică în iunie-august. Fructul este o capsulă glabră, prevăzută cu un cioc. Sămânţa este neagră sau brună, de 1-2 mm. După diverşi autori o plantă produce între 200- 4.110 seminţe.

La noi este o buruiană caracteristică semănăturilor de cereale, pe toate tipurile de sol. Apare şi în lucerniere. Pagubele produse de această buruiană sunt mari când apare în masă, în lanurile de cereale, fiindcă înăbuşă plantele cultivate. Seminţele de nemţişori conţin 4 alcaloizi, otrăvitori pentru om şi animale. Când proporţia de seminţe în cerealele panificabile sau în cerealele de nutreţ devine mare, pâinea sau nutreţul poate provoca accidente grave.

Este o specie meliferă.

Figura 1.57. Delphinium consolida

68

Combaterea acestei buruieni se face prin aceleaşi măsuri specifice grupei buruienilor dicotiledonate cu germinaţie din toamnă (sămânţă la semănat curată, asolament raţional, fertilizare raţională, semănat în epoca optimă şi la desime optimă, plivit, combatere chimică cu erbicide postemergente.

O altă specie de Delphinium care este întâlnită la noi este Delphinium orientalis Schild. Această specie este răspândită mai mult în partea de sud a ţării, dar în ultimii ani apare cu frecvenţă destul de mare şi în Transilvania. Are tulpina mai robustă şi mai ramificată decât specia precedentă. Florile sunt mai mari, de culoare violet; seminţele de asemenea, sunt mai mari. Este o buruiană a cerealelor, dar în acelaşi timp, este o specie care a fost luată în cultură ca plantă ornamentală. Voinicica – Descurainia sophia sin. Sisymbrium sophia L. (figura 1.58). Face parte din familia Brassicaceae (Cruciferae).

Este o buruiană anuală sau monocarpică, diciclică, care se înmulţeşte prin seminţe ce germinează toamna. Tinerele plante iernează. Pot însă germina şi primăvara.

Planta are o înălţime de 20-75 cm, este acoperită cu peri stelaţi, alipiţi. Înfloreşte din mai până toamna. Fructele sunt silicule glabre. Fiecare plantă face de la 6.000 până la 110.000 de seminţe. Este des întâlnită în culturile de cereale, în solele înierbate, lucerniere, etc.

Produce pagube mari când apare în masă, pentru că sustrage hrana şi apa plantelor de cultură.

Alte specii de voinicică în flora noastră: Sisymbrium officinale (L.) Skio, popular

denumită brâncuţă; este o buruiană comună. Sisymbrium altissimum L. sinonim cu S.

Pannonicum Jacq., sin. S. sinapistrum Cr. Este o buruiană anuală şi uneori bienală. Răspândită în Europa Centrală şi sudică. La noi se întâlneşte în bărăgan.

Sisymbrium orientale Torner., sin. Sisymbrium columnae Jacq este o plantă bienală, răspândită în regiunea mediteraneană. La noi se găseşte în stepă.

Combaterea speciilor de voinicică se face prin întrebuinţarea unei seminţe curate, prin coasă înainte de înflorire, prin grăpare după cosit, prin cosirea repetată şi aplicarea unui asolament bun şi a unei agrotehnici corecte. Combaterea chimică presupune folosirea erbicidelor postemergente.

Figura 1.58. Sisymbrium sophia

69

Bătrânişul sau coada vacii – Erigeron canadensis L.(figura 1.59.).

Face parte din familia Asteraceae (Compositae). Este o plantă anuală diciclică, ce poate ierna. Se înmulţeşte prin seminţe.

Este o buruiană robustă, cu o tulpină până la 1 m. Înfloreşte şi fructifică din iulie până în noiembrie. Inflorescenţa este formată din antodii mici, numeroase, de 3-5 mm lungime, cu florile marginale albicioase, iar florile centrale galbene. Fructele sunt achene cilindrice, cu papus alb-murdar. O plantă formează între 2.500 şi 20.000 seminţe. Longevitatea seminţelor este de 3-5 ani. Este întâlnită în culturile de cereale, prăşitoare, leguminoase perene, în plantaţiile pomi-viticole, etc. Se dezvoltă în masă mai ales pe solurile nisipoase şi luto-nisipoase, dar nu pe nisipurile mobile. Romaniţa nemirositoare – Matricaria inodora L. (figura 1.60.)

Se mai numeşte popular şi roman sau muşeţel prost. Face parte din familia Asteraceae (Compositae). Este o buruiană anuală (monocarpică), diciclică, uneori monociclică, cu înmulţirea prin seminţe care germinează toamna. Tânăra plantă poate ierna. Seminţele pot germina şi în primăvară. Înălţimea plantei este de 20-30 cm. Tulpina este dreaptă, spre vârf ramificată. Înfloreşte din mai până în septembrie. Florile sunt albe, dispuse în capitule solitare. Sămânţa este neagră, cu muchiile gălbui, de 1,0-2,3 mm. O plantă produce până la 54.000 seminţe. Longevitatea seminţelor este de circa 6 ani. Germinaţia este eşalonată. Când trec prin tubul digestiv al animalelor, seminţele îşi păstrează facultatea germinativă în proporţie de 10-27%.

Este o buruiană răspândită în toată Europa, a introdusă şi în America. La noi apare în cerealele de toamnă şi de primăvară, în lucerniere, în sola cu ierburi perene, etc. După coasă lăstăreşte şi fructifică a doua oară.

Combaterea se face prin întrebuinţarea unei seminţe curate, prin plivit şi cosit înainte de fructificare, prin grăpat după fiecare coasă, spre a stimula germinaţia de noi plante. Asolamentul, lucrările agrotehnice corecte şi îngrăşămintele duc la stârpirea acestei buruieni. Combaterea chimică este foarte eficientă în situaţia alegerii corecte a erbicidelor cu aplicare pe vegetaţie.

Figura 1.59. Erigeron canadensis

70

Din genul Matricaria, mai creşte spontan în culturile de cereale de toamnă şi de primăvară şi culturile furajere sau alte culturi cu însămânţare toamna sau primăvara foarte timpuriu Matricaria chamomilla (muşeţelul)(figura 1.61.). Preferă solurile sărăturoase, iar dacă răsare toamna, iernează sub formă de rozetă şi înfloreşte primăvara timpuriu, producând mari pagube atât cantitative cât şi calitative (îngreunând recoltarea). Macul – Papaver rhoeas L. (figura 1.62.)

Face parte din familia Papaveraceae. Este o buruiană anuală, monocarpică, diciclică, uneori monociclică cu înmulţire prin seminţe care germinează toamna. Poate ierna; poate germina şi primăvara. Înălţimea plantei este de 30-80 cm. Tulpina, frunzele şi pedunculii prezintă peri aspri. Înfloreşte din mai-iunie. Face o floare mare, roşie, foarte caracteristică. Fructul este o capsulă poricidă glabră. Sămânţa este brună, mată, mică, cu o lungime de 0,75-1 mm. O singură plantă produce până la 50.000 de seminţe. Longevitatea este de 10 ani. Germinaţia are loc eşalonat.

Este o buruiană foarte răspândită. La noi este întâlnită în cerealele de toamnă şi de primăvară. Se mai întâlneşte de asemenea în trifoişti, lucerniere, pe toate tipurile de sol.

Pagubele provocare sunt mari când apare în masă, ceea ce se întâmplă în lanurile rău cultivate, cu pământ sărac, într-un asolament primitiv. Consumată de animale, produce dereglări digestive, diaree, tulburări în mişcare, inflamaţia mucoaselor şi a rinichilor, oprirea respiraţiei şi uneori chiar moartea.

Figura 1.61. Matricaria chamomilla

Figura 1.60. Matricaria inodora

Figura 1.62. Papaver rhoeas

71

Toate părţile plantei dar, mai ales capsulele conţin opium. Opiumul este un amestec de morfină, codeină, papaverină, narceină şi alte substanţe, care riguros dozate, au întrebuinţare în medicină. Aceste substanţe se extrag din specia cultivată Papaver somniferum L.

Combaterea macului sălbatic din culturi se face prin întrebuinţarea unei seminţe curate, prin plivire, alegerea în asolament a unor culturi înăbuşitoare ca porumbul de nutreţ şi sorgul de nutreţ, cânepa, etc. Agrotehnica corectă, asolamentul raţional, îngrăşămintele completate de combaterea chimică duc la eliminarea acestei buruieni.

Pe lângă specia descrisă, în flora noastră mai sunt şi alte specii de mac, din care amintim: Papaver hybridum L., şi Papaver dubium L. Ambele sunt specii anuale şi fac parte din aceeaşi grupă cu Papaver rhoeas. Se combat prin aceleaşi mijloace. Punguliţa – Thlaspi arvense L. (figura 1.63.) Face parte din familia Brassicaceae (Cruciferae). Este o buruiană anuală (monocarpică), diciclică uneori monociclică, care poate ierna. Face parte din aceeaşi grupă ca şi neghina.

Punguliţa are o tulpină de 30-50 cm. Înfloreşte şi fructifică din mai până în octombrie. Florile sunt albe. Fructul este o siliculă aripată, are o lungime de 1,7 cm. Seminţele sunt brune, mici, cu o lungime de 1,2-2 mm. O plantă produce de la 7.000-10.380 de seminţe. Seminţele germinează la 5 cm, toamna sau primăvara. Trecute prin tubul digestiv al animalelor ele germinează în proporţie de 40% (zoohore). Longevitatea seminţei este mai mare de 7 de ani. Germinaţia este eşalonată. Face pagube mai ales în culturile de cereale, unde apare adesea în masă. Când o cantitate mare de seminţe de punguliţă se găseşte în grâul care se macină, făina capătă un gust amar şi devine necomestibilă. Planta verde păscută de vaci imprimă laptelui un gust neplăcut de usturoi.

Punguliţa apare şi în lucerniere şi în alte culturi. La noi a fost găsită în sămânţa de lucernă, de diferite provenienţe, de pe toate tipurile de sol. Măzărichile – Vicia sp. Speciile din acest gen fac parte din familia Leguminosae. Cele care germinează toamna şi rezistă peste iarnă sunt: Vicia villosa – măzărichea păroasă (figura 1.64.) Este o buruiană

anuală, cu tulpina ramificată, înaltă de 30-100 cm, subţire, care se

Figura 1.63. Thlaspi arvense

72

agaţă cu cârceii de plantele din jur. Frunzele au 6-10 perechi de foliole alungite lanceolate, rar liniare sau eliptice. Florile sunt dispuse în raceme lungi, fructul este o păstaie cu 2-8 seminţe sferice, cu tegumentul brun, negricios, neted, cu diametrul de 3,5 mm. Este răspândită în toate zonele ţării, producând pagube mari cerealelor în zonele cu precipitaţii abundente în a doua parte a perioadei de vegetaţie a acestora, înăbuşindu-le sau îngreunând foarte puternic recoltatul cerealelor. Ca plantă cultivată intră în amestec cu o cereală de primăvară, formând borceagurile.

Vicia pannonica – măzărichea roşie (figura 1.68.) are tulpina înaltă de 40-60 cm, păroasă. Frunzele au 4-8 perechi de foliole, înguste, lanceolate. În vârful frunzelor se află câte un cârcel. Florile sunt roşii-purpurii, dispuse câte 2-4 în raceme axilare, cu stindardul păros. Fructul-păstaie alipit-păroasă, cu 2-4 seminţe globulare brune. Este plantă agăţătoare (având cârcei), înfloreşte şi fructifică în mai-iunie. O plantă produce 300-500 seminţe. Apare spontan în culturile de cereale de toamnă, producând pagube. Este în acelaşi timp o specie furajeră valoroasă, fiind cultivată în amestec (borceaguri).

Vicia hirsuta – cosiţa (figura 1.69.) Are rădăcina subţire, tulpina lungă, culcată sau ascendentă, tetramuchiată, slab păroasă, de 20-90 cm. Frunzele au 4-8 perechi de foliole liniare, de 5-20 mm. Cu vârful retezat sau rotunjit, rar emerginat. Florile sunt mici, de culoare alb-violacee, grupate în raceme axilare. Fructul – păstaie de 6-10 cm lungime, păroasă, cu 2 seminţe globuloase, cu tegumentul neted, lucios, brun. Este specie segetală şi ruderală, fiind întâlnită prin fâneţe, păduri, fiind răspândită în toată ţara. În culturile de cereale poate fi periculoasă, fiind concurentă pentru acestea şi îngreunând foarte mult recoltarea.

Figura 1.68. Vicia pannonica

Figura 1.67. Vicia villosa

Figura 1.69. Vicia hirsuta

73

Trei fraţi pătaţi - Viola arvensis Murr. (figura 1.70.). Fam. Violaceae. Germinează toamna sau primăvara devreme de la adâncimea de 0,5-1 cm. Plantula cu cotiledoane ovat –subrotunde, lung-peţiolate şi cu frunze lat-ovate până la subrotunde, larg crenate şi cu peri scurţi şi aspri pe nervuri şi peţioli. Rădăcină pivotantă, subţire, ramificată. Tulpini erecte şi ascendente, înalte de 5-30 cm, simple sau ramificate, glabre ori scurt pubescente. Frunze peţiolate, stipelate, variabile ca formă. Florile mici sunt grupate axilar câte una. Petalele sunt diferit colorate: cea inferioară este galbenă şi pintenată, cele superioare sunt galbene-gălbui. Înfloreşte în aprilie-iulie. Fructul este o capsulă valvicidă. Seminţele eliptice, îngustate spre hil, unde au o porţiune foarte căutata de furnici, prin care se asigură răspândirea seminţelor acestei specii. Răspândită în toată ţara, pe toate tipurile de sol. Ruderală şi segetală (în special cereale păioase, dar şi în prăşitoare). Este o plantă medicinală

1.5.4. DICOTILEDONATE BIENALE Brusturele - Arctium lappa L., sin.

Lappa major (L.) S.F.Gray. (figura 1.71). Plantă bienală din familia Asteraceae (Compositae). Specia are rădăcină pivotantă, puternică, cărnoasă; tulpină erectă, înaltă de 80-150 (200) cm, culcată, ramificată, are ramuri lanunginos pubescente. Frunzele bazale şi tulpinile inferioare foarte mari, cu limb lung până la 50 cm, lung peţiolate, marginea limbului fiind distanţat denticulată. Frunzele pe faţă glabre, închis verzui, pe dos suriu păienjeniu tomentoase. Florile purpurii, au corolă alungit campanulată, îngustată brusc în tub. Întâlnită în zona de câmpie, în cea de dealuri şi în cea montană inferioară. Ruderală şi segetală (leguminoase furajere perene, locuri gunoite). Întâlnită pe soluri slab acide până la alcaline. Este specie nitrofilă.

Figura 1.70. Viola arvensis

Figura 1.71. Arctium lappa

74

Ciulinul - Carduus nutans L. (figura 1.72.). Plantă din familia Compositae. Tulpina este înaltă de 50-100 cm, prevăzută cu dungi spinoase şi frunzişoare, cu excepţia porţiunii imediat sub capitul. Frunzele au foliole dinţate. Capitulele sunt rotunde, nutante. Florile roşii purpurii sau albe. Înfloreşte în iunie-august. Răspândită în regiunea de câmpie şi coline. Ruderală şi segetală (livezi, lucerniere, trifoişti). Plantă nitrofilă, preferă solurile calcaroase

Asemănătoare: Carduus acantoides L. (spin), dar cu inflorescenţe mai mici şi este spinoasă până la inflorescenţă

Dornicul sau secerica - Falcaria vulgaris Bernh. (figura 1.73.).

Dicotiledonată bienală din familia Umbelliferae. Rădăcină pivotantă şi tulpină dreaptă, înaltă de 30-90 cm. Frunzele bazale sunt întregi, ovat-lanceolate, cele superioare sunt penat-sectate. Florile sunt mari, albe, grupate în umbele cu involucru şi involucel. Înfloreşte în iulie-august. Comună în toată ţara, în regiunea de câmpie şi deal. Ruderală şi segetală (în toate culturile). Pe soluri sărace şi mijlociu aprovizionate cu humus, slab acide-alcaline. Preferenţial calcicolă.

Măselariţa - Hyosciamus niger L. (figura 1.74.). Dicotiledonată

bienală din familia Solanaceae. Planta cu rădăcină pivotantă, groasă de 2-3 cm, tulpina de 30-60 cm înălţime, frunze ovat-eliptice, sinuat-penat-lobate. Întreaga plantă este glandulos pubescentă şi are un miros neplăcut. Flori sesile, grupate terminal, având corola galben murdar şi cu vinişoare violaceu-roşietice. Înfloreşte în iunie-august. Răspândită în toată ţara. Ruderală şi segetală (margini de semănături, grădini de legume). Preferă solurile bogate în azot.

Figura 1.74. Hyosciamus niger

Figura 1.73. Falcaria vulgaris

Figura 1.72. Cardus nutans

75

Sulfina galbenă - Melilotus officinalis L. (figura 1.75).

Dicotiledonată bienală din familia Fabaceae (Leguminosae). Cotiledoane epigee, ovale, cu peţiol scurt cărnos. Primele frunze alterne, prima rotund-ovală, crestată la vârf, iar celelalte trifoliate. Tulpina robustă, striată longitudinal, erectă, puternic ramificată, înaltă de 1-2 m. Florile ordonate, galbene. Infestează culturile de toamnă şi de primăvară, culturile perene, pajiştile naturale. Consumată în cantităţi mari de către animale, produce intoxicaţii. Se foloseşte în industria parfumurilor pentru extragerea cumarinei şi la aromatizarea tutunului.

Asemănătoare: Melilotus albus Medik. (sulfină albă), deosebirea constă în florile care sunt albe.

Scaiul măgăresc - Onopordon acanthium L. (figura 1.76.). Bienală

– familia Asteraceae (Compositae). Tulpină înaltă până la 2 m, cu carene spinoase cenuşiu-deschise. Frunze eliptic –lanceolate, lânoase. Formează capitule cu flori roz-violet. Înfloreşte în iunie-august. Răspândită în toată ţara. Ruderală şi segetală (margini de semănături, culturi perene).

Lumânărica - Verbascum phlomoides L. (figura 1.77.). Familia

Scrophulariaceae. Popular se mai numeşte lumânare, corovatec, coada vacii (Z.Panţu). Plantă bienală cu rădăcină puternică pivotantă, tulpină viguroasă, dreaptă, neramificată, care ajunge până la 2 m, frunze mari, pâsloase, flori galbene aşezate pe un ax scurt, ramificat formând un spic. Înfloreşte în iunie-august. Răspândită în toată ţara. Infestează culturile perene, pajiştile naturale

Rozeta din primul an şi apoi întreaga plantă din anul al doilea împiedică creşterea plantelor folositoare pe pajişte.

Buruiana este toxică şi este evitată de animale. Alte specii de Verbascum întâlnite în flora noastră sunt: Verbascum

thapsus, Verbascum blattaria, Verbascum phoeniceum. Mai sunt şi alte specii de Verbascum, precum şi numeroşi hibrizi

naturali. Toate aceste specii şi hibrizii lor sunt vătămătoare în lucerniere şi pajişti, pentru că înlătură pantele folositoare.

Morcovul sălbatic – Daucus carota L.(figura 1.78.) Face parte din familia Apiaceae (Umbelliferae). Este o buruiană bienală, monocarpică, diciclică, cu înmulţire prin

seminţe. Tulpina robustă acoperită cu peri rigizi. Frunzele sunt penat sectate, cu segmentele lanceolate. Florile albe, formează o umbelă. Fructul

76

este o diachenă spinoasă. O plantă face 4000-5000 de seminţe, care au o germinaţie eşalonată.

1.5.5. DICOTILEDONATE PERENE

A. Dicotiledonate perene cu înmulţire predominant prin seminţe

şi slab - vegetativă Pelinul - Artemisia absinthium L. (figura 1.79.). dicotiledonată

perenă cu înmulţire prin seminţe şi foarte slabă vegetativ – din muguri de pe rădăcină. Face parte din familia Asteraceae. Este înaltă de 60-120 cm, cu baza lemnoasă, bogat ramificată. Frunzele sunt prevăzute cu peri fini de culoare cenuşie, florile sunt galbene. Înfloreşte în iulie-septembrie. Comună în toată ţara, de la câmpie până la munte. Ruderală şi segetală. Dacă este păscută de animale provoacă un gust amar laptelui şi miros neplăcut

Figura 1.75. Melilotus officinalis

Figura 1.76. Onopordon acanthium

Figura 1.77. Verbascum phlomoides

Figura 1.78. Daucus carota

77

Cicoarea - Cichorium inthybus L. (figura 1.80). Dicotiledonată

perenă din familia Asteraceae Este o plantă cu latex, policarpică, cu înmulţire puternică prin seminţe şi slabă prin mugurii radiculari. Rădăcina pătrunde în sol până la 1,5 m. Este o plantă înaltă cu tulpina robustă, ramificată. Frunzele variază ca formă, de la runcinat până la ovat lanceolat. Frunzele se formează chiar la suprafaţa solului ca o rozetă. Floarea este ligulată de culoare albastră, rar roşie sau albă, dispuse în calatidii sesile, axilare. Fructul este o achenă cu papus. Înfloreşte şi fructifică din iunie până în septembrie. Longevitatea seminţelor este de 80 de luni. Este răspândită de la câmpie şi până la munte, pe soluri de la slab acide până la alcaline. Ruderală şi segetală (pajişti, livezi, vii, lucerniere, margini de semănături).

Mărgărita – Chrysanthemum leucanthemum L. sin. Leucanthemum vulgare Lam. (figura 1.81.)

Se mai numeşte popular aurata, ochiul boului, roman. Face parte din familia Asteraceae (Compositae). Este o plantă perenă, cu înmulţirea prin seminţe.

Tulpina este slab ramificată, glabră sau păroasă. Frunzele bazale sunt alungit spatulate, iar cele tulpinale sunt sesile, alungit lanceolate sau liniare, pe margini crenate. Calatidiile terminale, sunt de obicei solitare, cu flori ligulate albe iar florile tubuloase galbene. O plantă poate produce de la 1.300 la 26.000 de seminţe.

Figura 1.80. Cichorium inthybus

Figura 1.79. Artemisia absinthium

Figura 1.81. Chrysanthemum leucanthemum

78

Înfloreşte şi fructifică în iulie-august. Infestează lucernierele, trifoiştile, solele înierbate şi pajiştile.

Pătlagina mare – Plantago major L. (figura 1.82.)

Face parte din familia Plantaginaceae. Este o buruiană perenă, cu rizom subteran

vertical. Nu se înmulţeşte vegetativ, ci numai prin seminţe. Are rădăcină fasciculată, tulpina este striată lipsită de frunze. Frunzele sunt în rozetă bazală, eliptice sau ovate, atenuate într-un peţiol lat aripat. Florile sunt tetramere, inflorescenţa este un spic terminal, fructul este o pixidă. Înfloreşte şi fructifică din iulie până în octombrie. O plantă face 21500 de seminţe (Korsmo), iar după alţi autori până la 61000 de seminţe. Longevitatea seminţelor este mai mare de 7 ani. Specie comună în toată ţara, de la câmpie la munte. Ruderală şi segetală în pajişti umede şi locuri cultivate. Creşte cu preponderenţă pe soluri moderat-slab acide. Este rezistentă la poluare.

Pătlagina moale – Plantago media L. (figura 1.83.)

Face parte din familia Plantaginaceae. Este o buruiană perenă, cu rădăcina

fibroasă. Frunzele sunt lat eliptice, păroase pe ambele feţe, scurt peţiolate sau sesile. Se înmulţeşte prin seminţe, nu se poate înmulţi vegetativ. Înfloreşte şi fructifică din mai-iunie, producând un număr mic de seminţe.

Pătlagina îngustă - Plantago lanceolata L. (figura 1.84.)

Face parte din familia Plantaginaceae. Plantă perenă, cu rădăcina fibroasă. Tulpina scapiformă brăzdată. Frunzele sunt lanceolate sau liniar lanceolate cu 3-5 nervuri paralele. Înfloreşte din aprilie până în octombrie. O plantă produce de la 1500 la 5340 de seminţe. Longevitatea seminţelor este de 10-11 ani.

Toate speciile de pătlagină sunt dăunătoare în culturile de plante perene şi pajişti pentru că se înmulţesc repede, ocupând spaţiile libere şi

Figura 1.82. Plantago major

Figura 1.83. Plantago media

Figura 1.84. Plantago lanceolata

79

concurând plantele valoroase. Înmulţirea lor este împiedicată în culturile sau pajiştile bine încheiate.

Combaterea lor se face prin coase repetate înainte de fructificare. Coasa trebuie să se execute la suprafaţa solului. Scrântitoarea – Potentilla argentea L.

Face parte din familia Rosaceae. Este o plantă perenă, cu înmulţire prin seminţe. Tulpina este de 15-

40 cm, erectă, pâslos-păroasă (tomentoasă). Frunzele sunt palmat compuse, 5-foliate. Pe faţa inferioară foliolele sunt alb-tomentoase, cu marginile dinţate şi revolute. Florile sunt mici şi galbene, dispuse în raceme umbeliforme. Înfloreşte şi fructifică din iunie până în iulie-august. O plantă face până la 28.000 de seminţe.

Alte specii de Potentilla întâlnite în flora noastră: Potentilla reptans – Cinci degete,

(figura 1.85.) iarba degetelor sau ochiul boului. Este o plantă perenă (policarpică), cu înmulţirea prin seminţe şi prin muguri din stoloni. Tulpina este plagiotropă, târâtoare. Florile sunt mari, galbene, solitare. Înfloreşte şi fructifică în mai-august. Preferă staţiunile umede.

Potentilla recta – Buruiana de cinci degete. Este o plantă perenă, cu înmulţire prin seminţe. Tulpina este erectă, rigidă, acoperită cu peri lungi. Florile sunt galbene, mari, dispuse într-un corimb terminal. Înfloreşte şi fructifică în iulie-august.

Potentilla anserina – Coada racului. Este o plantă perenă, cu înmulţire prin seminţe. Frunzele sunt verzi pe partea superioară, tomentoase-argintii pe partea inferioară. Foliolele sunt eliptice, cu marginile serate. Florile sunt mari, galbene, solitare. Înfloreşte şi fructifică din iulie până în septembrie. Preferă staţiunile mai umede.

Floarea broştească - Ranunculus acer L.

(figura 1.86.) Face parte din familia Ranunculaceae. Este

o buruiană perenă, policarpică. Înmulţirea se face prin seminţe. Formează în sol un rizom scurt şi gros, din care pornesc numeroase rădăcini fasciculate. Florile sunt galbene, strălucitoare.

Figura 1.85. Potentilla reptans

Figura 1.86. Ranunculus acer

80

Fructele sunt nucule turtite lateral. Înfloreşte din mai până în august.Este o buruiană toxică, prezentă în pajişti, iar animalele o evită.

Rapiţa sălbatică - Rapistrum perenne (L.) All. Buruiană care mai poartă numele de ciurlan alb. Face parte din familia Brassicaceae (Cruciferae), perenă. Se înmulţeşte numai prin seminţe. Rădăcina este pivotantă puternică. Tulpina este înaltă de până la 60 cm, groasă şi ramificată la bază, acoperită cu peri ţepoşi. Frunzele sunt păroase. Înfloreşte şi fructifică în al doilea an, în iunie-iulie. Florile sunt aşezate în ciorchine, la vârful tulpinii, petalele au culoarea galben-limonie, sepalele sunt galbene. Fructul este o silicvă păroasă, care conţine o singură sămânţă, ceea ce este foarte caracteristic. Lungimea silicvei este de 7-8 mm. Este foarte răspândită în semănături şi în pârloage, mai ales în stepa dunăreană. În Transilvania şi Moldova apare frecvent o altă specie, asemănătoare: Rapistrum rugosum (L.) All. Aceasta este anuală, înfloreşte tot în iunie-iulie.

Măcrişul - Rumex acetosa L. (figura 1.87.) Face parte din familia Polygonaceae. Este o buruiană perenă, policarpică, cu înmulţirea prin seminţe şi cu o slabă înmulţire prin mugurii radiculari. Este o plantă înaltă, dioică, cu flori verzi sau roşiatice. Înfloreşte în mai-iunie. Frunzele, acrişoare sunt comestibile. Uneori această buruiană este cultivată în grădini. Toate speciile de măcriş iubesc solurile acide, decalcifiate.

Măcrişul mic sau măcrişul mărunt – Rumex acetosella L. Face parte din familia Polygonaceae. Este o buruiană perenă, cu înmulţire prin seminţe. Tulpina este mai scundă. Creşte şi se dezvoltă bine în staţiunile aride şi nisipoase.

Dragaveiul - Rumex crispus L. (figura 1.88.). Fam. Poligonaceae. Tulpina poate creşte până la 0,3-1 m, frunzele sunt ondulate, încreţite pe margine, acrişoare. În primul an formează rozetă de frunze, iar în al doilea an tulpini fructifere. Are flori verzi –albicioase. Înfloreşte în iulie-august. Este răspândită de la câmpie şi până la munte. Ruderală şi segetală (lucerniere, livezi, pajişti, fâneţe).

Figura 1.87. Rumex acetosa

Figura 1.88. Rumex crispus

81

Păpădia – Taraxacum officinale Web.

(figura 1.89.) Face parte din familia Asteraceae

(Compositae). Este o buruiană perenă policarpică, cu înmulţire puternică prin seminţe şi slabă prin mugurii radiculari. Este o plantă comună foarte cunoscută, care înfloreşte şi fructifică primăvara şi toată vara. Face pagube mari în culturile de nutreţ perene şi pajişti. Când este tânără este consumată de animale dar, ca plantă de fân nu are valoare.

Pentru combatere, lucrul esenţial este ca pajiştea sau cultura să fie bine încheiată, pentru ca păpădia să nu se poată instala. Se poate combate şi prin mijloace chimice.

Urzica - Urtica dioica L.(figura 1.90.) Face parte din familia Urticaceae. Este o

plantă perenă, se înmulţeşte prin seminţe. Longevitatea seminţelor este de 44 de luni. Preferă locurile grase, este o plantă indicatoare de azot. Când este tânără, urzica este comestibilă. Tocată şi amestecată cu făină de porumb este consumată cu plăcere de păsări, şi, se pare că stimulează ouatul. B. Dicotiledonate perene cu înmulţire vegetativă puternică şi înmulţire

prin seminţe

B.1. Dicotiledonate perene cu înmulţire prin muguri vegetativi de pe rădăcini

Urda vacii – Cardaria draba = Lepidium draba L. (figura 1.91) Se mai numeşte popular chresuţă sau hrăniţă. Face parte din familia

Brassicaceae (Cruciferae). Este o buruiană perenă (policarpică), cu înmulţire prin seminţe şi mugurii din rădăcină.

Are rădăcina adâncă, ramificată orizontal. Datorită înrădăcinării adânci, este foarte rezistentă la secetă. Planta are o înălţime de 50 cm, este surie, acoperită cu perişori, se ramifică spre vârf în ramuri florifere care formează un corimb. Florile sunt albe. Înfloreşte şi fructifică din mai până în

Figura 1.89. Taraxacum officinale

Figura 1.90. Urtica dioica

82

iunie adesea şi mai târziu. Fructul este o silicvă umflată. O plantă face cca. 1.200-4.800 de seminţe mici, cu o lungime de 1,4-1,9 mm.

Buruiana invadează cerealele de toamnă, apare în lucerniere, în sole înierbate, în fâneţe şi păşuni, în locuri virane şi pe marginea drumurilor, ca buruiană ruderală.

Pagubele cauzate de această buruiană sunt mari, pentru că se înmulţeşte foarte repede în vetre, răpeşte hrana şi apa plantelor şi scade mult recolta.

Combaterea se face prin cosit înainte de înflorit, prin praşile dese de epuizare, prin asolament şi lucrări agrotehnice corecte. Ca metodă specială este cea recomandată la combaterea pălămidei, prin lucrările repetate de vară (metoda epuizării).

Pe lângă specia descrisă mai sus, în flora noastră mai sunt: Lepidium campestre (L.) R. Br., popular chreniţă, este o buruiană

anuală, dar poate fi şi bienală. Lepidium perfoliatum L., popular urda vacii, este o buruiană anuală. Lepidium ruderale L., popular păducherniţă, este tot o buruiană

anuală. Aceste trei specii de Lepidium se combat mai uşor decât Lepidium

draba, printr-o agrotehnică raţională. Metodele chimice de combatere, prin erbicidare postemergentă, au dat de asemenea rezultate foarte bune. Pălămida – Cirsium arvense (L.) Scop.(figura 1.92.)

Face parte din familia Asteraceae (Compositae). Este o buruiană perenă, policarpică, cu înmulţire prin seminţe şi muguri radiculari. Germinarea seminţelor se face primăvara târziu. Rădăcina pătrunde în pământ până la o adâncime de 4 m, emite rădăcini laterale, care cresc aproape orizontal, aproape de suprafaţa pământului. Atât rădăcina principală cât şi cele laterale poartă numeroşi muguri care dau noi lăstari. Majoritatea mugurilor radiculari se găsesc în partea superioară a rădăcinii, până la o adâncime de 12 cm. Majoritatea rădăcinilor, chiar dacă sunt detaşate de plantă, butăşesc, adică dau plante noi. Înălţimea plantei este de 45-130 cm. Fiecare plantă face până la 25 de inflorescenţe, care produc împreună de la 1.000 – 40.000 de seminţe. Seminţele au papus şi se răspândesc uşor prin vânt, pălămida este deci o buruiană anemohoră. Sămânţa germinează la suprafaţă, de la o adâncime mai mare de 5 cm nu mai germinează. Germinarea are loc numai dacă

Figura 1.91 Cardaria draba

83

temperatura solului a atins 200C şi se face eşalonat. Experienţele au arătat că longevitatea seminţelor a fost mai mare de 80 de luni.

Pălămida este o buruiană extrem de lacomă, extrage din sol o mare cantitate de apă şi hrană. Creşte foarte repede, dă lăstari noi şi ajunge ca dintr-o singură plantă să se acopere o suprafaţă de până la 50 m2.

Pălămida este o plantă relativ rezistentă la secetă, datorită sistemului radicular foarte profund. Este întâlnită în proporţii mari în semănături, în anii cu umiditate mijlocie şi în anii secetoşi, dacă îi este asigurată căldura necesară. Înfloreşte şi fructifică din iunie până în august şi chiar mai târziu.

Plantele răsărite din sămânţă înfloresc şi fructifică în al doilea an.

Partea aeriană a pălămidei moare în fiecare an, dar partea subterană - rădăcina cu mugurii radiculari – continuă să trăiască şi să emită noi plante în primăvara următoare. La noi în ţară invadează toate semănăturile şi mai ales cerealele. Apare în culturile de mazăre, sole înierbate, lucerniere rare, în grădinile de legume şi chiar în culturile prăşitoare care nu sunt prăşite la timp.

Pagubele cauzate de pălămidă pot să fie mari: ea înăbuşă culturile, în special cele de cereale şi compromite recolta. Când vetrele de pălămidă sunt mari şi rămân în câmp nesecerate şi necosite formează focare de noi infecţii.

Combaterea. Trebuie făcută cu cea mai mare energie. Din culturi pălămida se stârpeşte prin plivit şi prin praşile. Plivitul se face când pământul este reavăn iar buruiana se smulge cu o parte din rădăcină care poartă cel mai mare număr de muguri radiculari. Când combaterea se execută prin praşile acestea se fac în mod repetat, pentru a epuiza buruiana. Arătura adâncă, repetată, ajută la distrugerea pălămidei. Arătura superficială, prăşitul insuficient, nu stârpesc pălămida, ci dimpotrivă o înmulţesc, pentru că mugurii radiculari rămaşi dau noi lăstari, care la început au formă de rozetă, iar apoi formează tulpini şi inflorescenţe.

Distrugerea radicală se realizează în asolamentul cu ogor negru, prin lucrările repetate ce se fac în ogor. O altă metodă care dă rezultate bune este metoda epuizării, cu următoarea succesiune a lucrărilor: se dezmirişteşte

Figura 1.92. Cirsium arvense

84

terenul superficial, imediat după recoltă (vara, după cereale). Dezmiriştirea distruge partea aeriană a plantelor de pălămidă. Rădăcinile rămase în sol dau imediat lăstari, în formă de rozetă. Când au apărut rozetele se execută a doua dezmiriştire, adâncă la 10-12 cm, cu un plug uşor sau cu discuitorul. După această lucrare are loc a doua lăstărire din mugurii radiculari care au mai rămas sub adâncimea se 10-12 cm. Se formează noi rozete care epuizează substanţa de rezervă din rădăcini. După cu a apărut al doilea rând de rozete, înainte ca acestea să facă tulpini, se execută o arătură adâncă la 22-23 cm. Lăstarii ce pornesc în vegetaţie din mugurii radiculari rămaşi nu mai pot ieşi la suprafaţă, deoarece substanţa de rezervă a rădăcinii este acum, în cea mai mare parte epuizată.

Pălămida tânără este un nutreţ acceptabil pentru unele specii de animale. I. Wagner, citat de I. Prodan, arată că “pălămida tânără are un conţinut de 2,7% albumină şi este mult căutată de gâşte, capre iar vacile nutrite cu pălămidă dau lapte mai mult”.

Pe lângă specia de pălămidă descrisă mai sus, există în flora noastră şi alte specii sau varietăţi. Prodan I. descrie 20 de specii, însă cea mai răspândită şi mai periculoasă este Cirsium arvense. Volbura – Convolvulus arvensis L. (figura 1.93.)

Volbura mai poartă numele popular şi de rochiţa rândunicii. Face parte din familia Convolvulaceae. Din punct de vedere al clasificării agrotehnice face parte din aceeaşi grupă cu pălămida şi susaiul. Este o buruiană policarpică, perenă, înmulţirea se face prin seminţe şi muguri radiculari.

Tulpina plantei este volubilă şi are o lungime de 1-2 m. Această tulpină se încolăceşte în jurul tulpinilor plantei-gazdă, pe care le sugrumă şi le înăbuşă.

Rădăcina pătrunde în sol până la 2 m. Planta emite rădăcini laterale şi orizontale, atât rădăcina principală cât şi laterale poartă numeroşi muguri, din care dau lăstari.

Volbura înfloreşte din iunie până toamna. Fructul este o capsulă ovoidă cu mai multe seminţe. Seminţele au culoarea brună şi sunt lungi de 3-4 mm. O plantă produce până la 500 de seminţe. Germinarea seminţelor are loc primăvara târziu, este eşalonată.

Figura 1.93. Convolvulus arvensis

85

Datorită sistemului ei radicular este o buruiană rezistentă la secetă, se dezvoltă foarte puternic în anii cu umiditate mijlocie şi în anii secetoşi. Este o buruiană răspândită în toate părţile globului mai puţin în regiunile tropicale. La noi în ţară este răspândită, întâlnită pretutindeni şi pe toate tipurile de sol. Invadează toate culturile, înăbuşă cerealele de toamnă şi primăvară, stânjeneşte creşterea acestora, îngreunează recoltarea, împiedică uscarea snopilor.

Volbura pătrunde în culturile de zarzavat, înăbuşă răsadurile tinere iar în pepiniere şi plantaţiile de arbuşti se agaţă de aceştia. În grădinile cu plante ornamentale se agaţă de trandafiri şi alte plante decorative.

Combaterea se face prin plivit, praşile repetate care trebuie să epuizeze organele subterane, prin cosit înainte de fructificare în solele înierbate şi în fâneţele artificiale. Un mijloc radical pentru combaterea volburei este asolamentul cu ogor negru sau cu o plantă deasă timpurie, cum este borceagul sau cânepa. Acestea pun repede stăpânire pe loc şi înlătură volbura, care are nevoie de lumină şi căldură. Solele cu prăşitoare contribuie la stârpirea volburei; combaterea chimică fiind destul de dificilă. Solele prea infestate de volbură se pot transforma în păşune. Prin păşunat repetat volbura se epuizează şi dispare.

Aliorul sau laptele cucului - Euphorbia cyparissias L. Fam. Euphorbiaceae. În sol are atât rădăcini cu muguri cât şi rizomi. Tulpina este stufoasă, galben – verzui, roşiatică la bază, cu ramuri sterile în partea superioară. Frunze înguste, sesile, moi şi îngrămădite în spirală. Flori gălbui. Înfloreşte în iunie-septembrie. Întreaga plantă are un suc lăptos. Ruderală şi segetală (pajişti, culturi perene). Asemănătoare: E.helioscopia L. (laptele cucului) este anuală, mezofilă; E.virgata W.-K. (laptele câinelui) perenă cu rizomi şi drajoni; E.agraria M.B. (laptele cucului) este termofilă; E.platyphyllos L. (laptele câinelui) este bienală.

Linariţa – Linaria vulgaris Mill.

(figura 1.94.) Face parte din familia Scrophulariaceae. Este o plantă perenă, cu înmulţire prin seminţe şi mugurii radiculari. Rădăcina este verticală, pătrunde până la 40 cm, cu ramuri orizontale. Frunze mari, verzi-gălbui, lineare, uninervate şi foarte dense. Inflorescenţa este un racem terminal. Înălţimea plantei este de 30-90 cm, înfloreşte din iunie până în octombrie, florile au culoarea galben-palid, numărul de seminţe

Figura 1.94. Linaria vulgaris

86

pe care le produce este foarte mare: 8.700-31.700. Ruderală şi segetală, se iveşte în toate culturile, livezi,vii, mai rar în lucerniere Apare pe soluri moderat-slab acide.

Tătăneasa – Symphytum officinale L. (figura 1.95.) După I. Prodan se mai numeşte şi iarbă băloasă, tatină, tatin. Face

parte din familia Borraginaceae. Este o plantă perenă, cu înmulţire prin seminţe şi prin mugurii radiculari. Rădăcina este puternică, pivotantă, ramificată, iar la partea superioară a rădăcinii este un rizom scurt, sub forma unei porţiuni îngroşate, din care se dezvoltă tulpini aeriene. Tulpina este aripat muchiată şi ajunge până la 1 m. Frunzele bazale sunt ovat-eliptice, peţiolate, iar cele tulpinale sunt decurente. Florile sunt roşii-violacei. Înfloreşte în mai-iunie. Frecventă în toată ţara în lunci, pe lăcovişti, soluri aluvionare. Segetală în toate culturile, în fâneţe. Plantă medicinală, greu de combătut datorită rădăcinilor foarte puternice dezvoltate în adâncimea solului.

Susaiul - Sonchus arvensis L (figura 1.96.) Face parte din familia Asteraceae (Compositae), din aceeaşi grupă cu

pălămida, este o buruiană policarpică, perenă, cu înmulţire prin seminţe şi muguri radiculari. Germinaţia din seminţe se face primăvara târziu, când solul este bine încălzit.

Înmulţirea se face cu mare rapiditate, fiindcă fiecare plantă produce până la 19.000 de seminţe şi un mare număr de muguri radiculari. Susaiul are o înălţime de 80-130 cm. Tulpina este goală, conţine un sus lăptos caracteristic. Rădăcina pătrunde în sol până la 50 cm şi formează ramificaţii orizontale lungi până la 1 m. Rădăcinile orizontale se menţin la adâncime mică, 6-15 cm de la suprafaţa solului. Ele formează o reţea, din mugurii căreia ies noi plante. Înfloreşte şi fructifică din iunie până în septembrie. Este răspândită în regiunile semiaride, subumede şi umede. Având rădăcini superficiale nu

Figura 1.95. Symphytum officinale

Figura 1.96. Sonchus arvensis

87

este rezistentă la secetă. Apare în asociaţii compacte, în special pe cernoziomurile din stepa nordică şi din Câmpia Transilvaniei, mai puţin în regiunile uscate şi calde din sud. Invadează mai ales culturile de primăvară: orzul, ovăzul, mazărea, lintea, cânepa, floarea soarelui, etc.

Seminţele germinează târziu, când solul este bine încălzit, de aceea buruiana scapă de plivit şi adesea de prăşit. Când apare în asociaţie compactă, în orzul de primăvară, linte, etc., recolta acestor plante este total compromisă, aceasta se întâmplă mai ales în anii ploioşi.

Combaterea se face prin prăşit, plivit, asolament cu ogor negru şi dezmiriştire urmată de arături de vară, metoda epuizării, combatere chimică.

O altă formă a speciei Sonchus arvensis, este Sonchus uliginosus M.B. care are involucrul şi pedunculul glabre.

B.2. Dicotiledonate perene cu înmulţire prin muguri vegetativi

de pe stoloni Vinariţa - Ajuga reptans L. (figura 1.97.).

Fam. Labiatae. Este înaltă de 10-40 cm. Perenă, cu stoloni repenţi. Are flori verzi-albăstrui. Înfloreşte în aprilie-iunie. Este răspândită în toată ţara, de la câmpie şi până la munte. Ruderală şi segetală (prin fâneţe, pajişti, lucerniere, trifoişti, vii, livezi). Pe soluri moderat-slab acide.

Piciorul cocoşului sau floarea de lac -

Ranunculus reptans L. (figura 1.98.). Fam. Ranunculaceae. Prezintă stoloni verticali foarte lungi. Tulpină erectă, ramificată, de 20-30 cm înălţime, glabră ori pubescentă. Frunzele bazale sunt peţiolate, obovate până la oblonc-lanceolate şi dinţate la vârf, cele tulpinale inferioare sunt trisectate ori palmat-sectate, iar cele tulpinale superioare, trisectate, cu laciniile aproape întregi. Florile sunt galbene, formate din 5 sepale alungit ovate, libere, 5 petale, obovate, galbene. Înfloreşte în mai-iulie. Este răspândită în regiunea de câmpie şi dealuri. Ruderală şi segetală. Toxică - dacă este consumată de animale, le provoacă urinarea cu sânge şi alte tulburări grave.

Rugii – Rubus caesius L. (figura 1.99.). Rugii sau murul, face parte din familia Rosaceae. Este o buruiană semilemnoasă, perenă, policarpică.

Figura 1.97. Ajuga reptans

Figura 1.98. Ranunculus reptans

88

Înmulţirea se face prin seminţe şi mugurii ce se găsesc pe rădăcini şi pe tulpinile târâtoare.

Ramurile târâtoare ale tulpinilor ce se aştern pe pământ şi, în contact cu acesta, marcotează, adică dau lăstari noi, de asemenea dau lăstari noi şi din rădăcini. Planta se întinde cu repeziciune în lan şi este foarte rebelă la lucrările de combatere pentru că lăstăreşte repede din organele vegetative, rămase în pământ. Înfloreşte în mai-iunie, iar fructele se coc în iulie – august, chiar până toamna târziu, în noiembrie.

Fructele sunt compuse, formate dintr-o aglomerare de drupe de culoare albastru-brumăriu, comestibile. Fructele sunt consumate cu plăcere de păsări şi animale care contribuie la răspândirea lor (înmulţirea zoohoră).

Zona de răspândire este foarte largă, de la zona aridă până la zona aridă până la cea umedă. Iubeşte solurile bogate în calciu şi are o mare răspândire în zona de silvostepă. Este o buruiană rezistentă la secetă. Este o buruiană care face pagube mari pentru că consumă apa şi hrana plantelor cultivate. Recoltarea plantelor păioase, arăturile şi lucrările superficiale cu cultivatorul, grapa şi prăşitoarele se fac în condiţii proaste în prezenţa acestei buruieni. Lucrările de semănat cu semănători sunt mult stânjenite din cauza tulpinilor târâtoare care se agaţă şi se învăluiesc în jurul tuburilor distribuitoare ale maşinii.

Combaterea rugilor se face prin arături adânci şi repetate, urmate de strângerea tulpinilor şi rădăcinilor cu grapa, uscarea şi arderea lor. Stârpirea radicală se face prin lucrări repetate în ogor negru. În cazul în care invazia nu este prea mare, prăşitul repetat epuizează sistemul radicular al rugilor şi contribuie la stârpirea lor.

În flora noastră sunt numeroase alte specii de Rubus, majoritatea trăiesc în locuri necultivate, unde au fost păduri defrişate, etc.

B.3. Dicotiledonate perene cu înmulţire prin muguri vegetativi de pe rizomi

Cucuberţica - Aristolochia clematitis L.(figura 1.100.). Popular se mai numeşte şi mărul lupului, lingura popii, etc. Face parte din familia Aristolochiaceae. Este o plantă perenă policarpică, cu înmulţire prin seminţe şi mugurii din rizomi. Rizomii sunt adânci, numeroşi şi groşi, ceea ce face ca lupta cu această buruiană să fie foarte grea.

Figura 1.99. Rubus caesius

89

Înălţimea plantei este de 50-90 cm. Înfloreşte şi fructifică începând din mai până în iunie. Florile sunt galben-palid, globuloase la bază, tubuloase la mijloc şi răsfirate la vârf. Fructul este o capsulă piriformă, de mărimea unei nuci, în care sunt înghesuite seminţele, mari şi ele. La noi apare în masă în terenurile reavene sau în cele desfundate, în culturile de cereale, de prăşitoare şi mai ales în vii. Este una din buruienile cele mai caracteristice ale plantaţiilor de vii, de unde se stârpeşte cu greutate.

Combaterea se face prin praşile dese de epuizare, prin arături adânci cu adunarea rizomilor şi distrugerea lor, printr-un asolament şi o agrotehnică raţională.

Oreşniţa – Lathyrus tuberosus L. (figura 1.101.) Face parte din familia Leguminosae. Se mai numeşte popular

bobuşor, fasolică, sângele voinicului. Este o plantă perenă (policarpică), cu înmulţire prin seminţe şi rizomi. Axa hipocotilă şi partea superioară a rădăcinii sunt tuberizate. De pe această parte tuberizată pornesc alte rădăcini şi orizontal lăstari subterani, pe care se vor forma alte rădăcini şi lăstari aerieni. Tulpina aeriană subţire, muchiată, agăţătoare, cu cârcei ramificaţi la frunze, înaltă de 50-100 cm, se continuă în sol cu un rizom subţire care merge până la „tubercul”. Frunzele penat-compuse. Florile roşii-carmin, grupate câte 3-6 în raceme laxe, axilare, cu un miros plăcut. Înfloreşte din iunie până în august. Ruderală şi segetală (în toate culturile)

Bozul – Sambucus aebulus L. (figura 1.102.). Această buruiană

face parte din familia Caprifoliaceae, din grupa buruienilor perene, policarpice, ce se înmulţesc prin seminţe şi mugurii din rizomi.

Rizomii sunt groşi şi cresc în sol până la o adâncime de 50 cm. Înălţimea plantei este de 80-150 cm. Înfloreşte din iunie până în iulie, fructifică în iulie-august.

Figura 1.100. Aristolochia clematitis

Figura 1.101. Lathyrus tuberosus

90

Fructele sunt bace de culoare neagră, căutate de păsări ceea ce duce la o bună diseminare a buruienii.

Datorită marii cantităţi de substanţă de rezervă, care se acumulează în rizomi şi a adâncimii la care pătrund atât rizomii cât şi rădăcinile, volbura este rezistentă la secetă.

În ţara noastră bozul, apare în locurile necultivate, pe marginea drumurilor, pe păşuni, în preajma stânilor, în câmpie dar şi în locurile cultivate. Pe terenurile fertile şi nu prea compacte. În lanurile de cereale formează vetre sau asociaţii, din care planta cultivată dispare cu desăvârşire. Apare de asemenea în sole înierbate, lucerniere şi în culturile de prăşitoare insuficient prăşite.

Combaterea se face prin cosit repetat, înainte de fructificare şi prin praşile dese până la epuizare.

Metoda radicală este asolamentul cu ogor negru. Când rizomii nu sunt la o adâncime prea mare, ei se scot la suprafaţă prin arătura adâncă de toamnă. Lăsaţi la suprafaţă ei degeră peste iarnă. Adunarea şi distrugerea rizomilor dau cele mai bune rezultate. Combaterea chimică este, de asemenea posibilă.

Bălbisa - Stachys palustris L. (figura

1.103.). Fam. Labiatae. Plantă perenă, geofită, având rizomi îngroşaţi la vârf. Tulpinile aeriene sunt drepte, de 30-120 cm înălţime, cu peri reflecţi. Frunzele opuse, sesile, lat-lanceolate, alipit păroase şi fin crenate, cu baza cordată. Florile grupate câte 6-10 în verticile şi au corola purpurie sau purpuriu – liliachie. Înfloreşte în iunie-septembrie. O plantă produce 250 de fructe. Frecventă pe lăcovişti, soluri aluvionare, lunci cu apă freatică aproape de suprafaţă. Ruderală şi segetală (cereale păioase, prăşitoare, fâneţe). Răspândită în zonele de deal şi subcarpatice, pe soluri slab acide - neutre. Asemănătoare: S.recta (jaleş de câmp), perenă, are flori albe, pe soluri neutre – alcaline.

Coada calului – Equisetum arvense L. (figura 1.104.) Popular se mai numeşte barba ursului sau brădişor. Face parte din

familia Equisetaceae.

Figura 1.102. Sambucus aebulus

Figura 1.103. Stachys palustris

91

Este o buruiană perenă, cu înmulţire prin spori şi prin muguri de pe rizomi.

Înălţimea plantei este de cca. 40 cm. Face două feluri de tulpini. Începând din martie şi până în mai se dezvoltă tulpinile sporifere. Acestea au o culoare gălbuie, sunt goale înăuntru şi poartă un spic cu numeroşi spori, care se răspândesc prin vânt (anemohoră) şi apă (hidrohoră). Ramurile sporifere trăiesc pe socoteala substanţelor de rezervă, din rizomi. După fructificare aceste tulpini mor şi apar tulpini vegetative, sterile, care au culoarea verde şi o secţiune tetragonală. Tulpina sterilă, verde, cu aparatul ei foliar, adună substanţe de rezervă care permite creşterea rizomilor. Rădăcina de Equisetum arvense pătrunde în pământ la o adâncime de 0,5-1 m.

Această buruiană preferă solurile decalcifiate, acide şi umede. Pe aceste soluri se răspândeşte în masă şi devine o calamitate pentru culturile de cereale, prăşitoare, plante de grădină. Rizomii foarte lacomi extrag apa şi hrana plantelor cultivate şi micşorează sau compromit cu totul recolta acestora. Dacă această buruiană ajunge în nutreţul vitelor, provoacă paralizia organelor respiratorii. Fânul care conţine o proporţie de 2,5% Equisetul arvense, provoacă moartea cailor.

Asemănătoare: Equisetum palustre L. (barba ursului de Bahnă) care prezintă un

singur fel de tulpini; Equisetum ramosissimum Desf. (coada calului), care prezintă

tulpină simplă sau ramificată, dar stufoasă de la bază. Combaterea se face prin modificarea condiţiilor solului: drenaj,

pentru îndepărtarea excesului de umiditate şi amendamente cu calciu pentru îmbunătăţirea reacţiei solului, bălegar şi îngrăşăminte chimice pentru a-i mări fertilitatea. Arătura adânca, scoaterea la suprafaţă a rizomilor, adunarea şi arderea lor reprezintă o măsură indispensabilă când invazia este mare. Asolamentul raţional cu multe prăşitoare şi prăşitul des, până la epuizarea rizomilor, sunt de asemenea, măsuri eficace.

1.5.6. BURUIENI SEMIPARAZITE

Silurul - Euphrasia rostkeviana Hayne. (figura 1.105.). Fam. Scrophulariaceae. Plantă de talie mică, cu flori albe, cu 9 dungi violete şi o pată galbenă la bază, dispuse în racem spiciform. Bracteele cel puţin la bază,

Figura 1.104. Equisetum arvense

92

pe margini glanduloase. Tulpina ramificată încă din partea inferioară. Frunze sesile, ovate, scurt acuminate şi de ambele laturi 3-6 dinţate. Se întâlneşte în special în zonele de deal şi munte unde poate parazita pe rădăcinile de secară şi pe gramineele de fâneaţă. Grâul prepeliţei - Melampyrum arvense L. (figura 1.106.). Fam. Scrophulariaceae. Plantă anuală, terofită, semiparazită pe rădăcini, având rădăcina pivotantă, cu haustorii care pătrund în rădăcina gazdei. Tulpina este dreaptă, de 20-40 cm înălţime, simplă sau ramificată; frunzele sunt opuse, sesile, lanceolate, cu vârf lung şi ascuţit, întregi sau dinţate la bază. Florile grupate într-un spic terminal, aşezate la baza unor bractei purpurii, ovat-lanceolate şi puternic dinţate, cu corola bilabiată, roşie, pătată cu galben; tubul corolei lung cât dinţii caliciului. Înfloreşte în mai-august. Este răspândită în special în regiunea dealurilor subcarpatice (fâneţe, cereale de toamnă, lucerniere). Răspândită pe soluri moderat – slab acide.

Asemănătoare: Melampyrum barbatum W.-K. (ciormoiag, grâul prepeliţei) care se deosebeşte prin caliciul des şi lung păros, cu dinţi scurţi, iar tubul corolei de 2-3 ori mai lung decât caliciul.

Dinţura sau iarba dintelui Odontites

rubra (Baumg.) Opiz., O.serotina (Lam.) Rchb. (figura 1.107.). Fam. Scrophulariaceae. Plantă terofită, anuală, semiparazită, având tulpina erectă, înaltă de 10-30 (70) cm, ramificată, cu ramuri răsfirate, acoperită de peri scurţi, îndreptaţi în jos. Frunze ovat-lanceolate, opuse, sesile, serat-dinţate. Flori murdar-roşiatice, dispuse unilateral la baza unor bractei roşiatice. Înfloreşte în iulie-septembrie. Seminţele sunt mici şi se separă uşor de cele ale plantelor de cultură. Ruderală

Figura 1.105. Euphrasia rostkeviana

Figura 1.106. Melampyrum arvense

Figura 1.107. Odontites rubra

93

şi segetală (pajişti, culturi de păioase, pârloage). Apare pe soluri moderat-slab acide. Clocoticiul sau sunătoarea Rhinanthus major L. (figura 1.108.). Fam. Scrophulariaceae. Plantă anuală, semiparazită. Înaltă de până la 50-60 cm. Labiul superior al corolei cu 2 dinţi mai scurt, subrotunzi, nu sunt mai lungi, decât laţi. Flori mici galbene, formând raceme terminale, corola de 12 mm. Frunzele lanceolate, opuse. Frecventă în toată ţara, în special în pajişti jilave-umede. Apare pe soluri moderat acide-neutre. Asemănătoare: Rhinanthus glaber Lam. (clocotici) la care labiul superior al corolei este cu 2 dinţi, care sunt de circa de 2 ori mai lungi decât laţi, corola mai lungă de 15 mm, calciul glabru, tulpina puţin ramificată.

1.5.7. BURUIENI PARAZITE PE TULPINĂ A. BURUIENI PARAZITE PE TULPINĂ:

Cuscuta sau torţelul - Cuscuta sp. Fam. Cuscutaceae. Din genul Cuscuta, la noi în ţară se întâlnesc 13 specii, dintre care,

mai frecvente sunt: Cuscuta mare de câmp - Cuscuta campestris Yunck. (figura

1.109.) Este o plantă anuală ce parazitează numeroase specii de cultură şi spontane (leguminoase, legume, specii ruderale etc). Tulpina se adună în formă de mănunchiuri compacte. Fiind volubilă, se înfăşoară în jurul tulpinii plantelor gazdă în care îşi înfige haustorii (rădăcini adventive metamofozate), ce pătrund până în vasele liberiene, de unde extrag seva elaborată. Florile (hermafrodite) câte 10-30, sunt grupate în inflorescenţe cimoase sub formă de glomerule. Fructul este o capsulă dehiscentă neregulat, cu 2-4 seminţe cu tegumentul alveolat. Longevitatea seminţelor în sol este de 10-15 ani. Germinaţia este eşalonată. Plantulele de torţel sunt filiforme, fără cotiledoane. Dacă timp de aprox. 3 săptămâni nu întâlnesc plantă gazdă, plantulele mor. Cuscuta mare atacă în vetre de 10-20m2.

Figura 1.108. Rhinanthus major

Figura 1.109. Cuscuta campestris

94

Se combate prin cosiri repetate a plantelor gazdă şi tratamente chimice.

Mătasea trifoiului - Cuscuta trifolii Bab. (figura 1.110.) la care tulpina este galben portocalie sau roşiatică iar florile alburii, rareori roz, lung pedunculate, dispuse în glomerule mari. Seminţele sunt mai mari (0,6-1,0 mm lungime). Germinează la 10-15oC Si este rezistentă la temperaturi scăzute. Parazitează, în special pe tulpinile leguminoaselor perene, dar şi pe alte plante. Tulpinile filiforme se încolăcesc pe coletul plantei gazdă, unde trăiesc acoperite de resturile vegetale sau pământ, trecând astfel peste perioada de iarnă. Nu poate fi combătută prin cosit. Combaterea se poate face chimic pe vetre. Este buruiană de carantină.

Torţel de in şi cânepă - Cuscuta epilinum Weihe. (figura 1.111.) caracterizată prin flori globuloase de circa 3 mm, cu caliciul de lungimea tubului corolei. Parazitează plantele de in, cânepă, hamei, camelină şi trifoi. Calitatea fibrelor obţinute de la plantele textile este foarte mult diminuată. Seminţele cuscutei sunt mult mai mici decât a plantelor de cultură şi pot fi separate uşor la condiţionare.

Torţelul de copaci Cuscuta monogyna Vahl. care parazitează arbori şi arbuşti dar şi specii de buruieni ca Artemisia, Atriplex, Chenopodium, Cirsium, Consolida, Melilotus etc.

Torţelul - Cuscuta europea, este foarte răspândită, deoarece se poate adapta la condiţiile climatice foarte diferite şi poate ataca plantele lemnoase şi semilemnoase (salcâm, porumbar, cătină, hamei), plante cultivate (măzăriche, bob, linte, cartof etc) şi multe buruieni.

Măsurile de combatere a cuscutelor trebuie să cuprindă: rotaţia strictă a culturilor, folosirea la semănatul leguminoaselor, inului sau cânepii de

sămânţă condiţionată, distrugerea vetrelor prin cosit, răzuire şi arderea resturilor

vegetale împreună cu cuscutele, combaterea chimică cu erbicide selective sau totale.

Figura 1.110. Cuscuta trifolii

Figura 1.111. Cuscuta epilinum

95

B. BURUIENI PARAZITE PE RĂDĂCINĂ Lupoaia - Orobanche sp. Fam. Orobanchaceae.

Plantele sunt fără clorofilă, de culoare brună sau albăstruie. Tulpinile sunt simple, umflate la bază, cărnoase şi în solzi ovali sau alungiţi. Inflorescenţa este spiciformă. Din genul Orobanche cele mai frecvente specii sunt:

Orobanche cumana Wallr. (lupoaia florii soarelui) (figura 1.112.) Plantă anuală, parazită pe rădăcinile de Solanaceae şi Asteraceae cultivate sau spontane cum sunt: floarea soarelui, ardeii, varza, tomatele, cânepa, tutunul, cornacii etc. Principala plantă atacată este floarea soarelui. La o singură plantă de floarea soarelui se pot fixa 30-40 plante de lupoaie. Este răspândită în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova. Tulpina acestei specii creşte până la 30 cm înălţime, florile sunt de culoare albastru – gălbui.

Orobanche ramosa L. (lupoaia tutunului) la care, deasupra haustorilor cu care se fixează pe rădăcina plantei gazdă formează o îngroşare, de forma unui bulb, din care dau noi rădăcini cu haustori. Din partea superioară a bulbului ies lăstari din care rezultă eşalonat tulpini ramificate; întreaga plantă se prezintă astfel, ca o tufă. Florile sunt de culoare albăstruie.

Orobanche brassicae Noropokr. (lupoaia verzei) ramifică mai puţin şi are flori mari, de culoare albastru-violaceu.

1.6. PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ALE BURUIENILOR

Agresivitatea şi concurenţa buruienilor pentru plantele de cultură

este rezultanta însuşirilor biologice caracteristice acestora, însuşiri ce le conferă superioritate, în cele mai multe cazuri, în valorificarea factorilor de vegetaţie şi a inputurilor aferente unei suprafeţe agricole

Datorită particularităţilor lor biologice, a ciclurilor evolutive şi a modului de propagare pe orice porţiune de pământ destinat culturilor agricole, buruienile sunt şi vor fi prezente în mod natural şi indubitabil.

Deşi toate plantele, spontane sau cultivate, au aceleaşi faze principale de evoluţie ontogenetică (repaus, faza vegetativă, faza generativă, îmbătrânirea şi moartea), unele buruieni au dobândit unele particularităţi adaptative care le asigură perpetuarea. Aceste particularităţi biologice variază de la specie la specie. Cunoaşterea lor este deosebit de importantă, întrucât ele permit găsirea unor momente-cheie din ciclul lor biologic, când

Figura 1.112. Orobanche cumana

96

sunt foarte sensibile şi pot fi combătute cu succes, ieftin şi fără a se perturba semnificativ echilibrul ecologic.

Înmulţirea. Spre deosebire de plantele cultivate, buruienile au posibilitatea de a se înmulţi foarte puternic, atât prin seminţe (sexuat), cât şi mixt (seminţe şi vegetativ).

a) Înmulţirea prin seminţe. Numărul de seminţe produs de o plantă este foarte variabil de la un individ la altul (tabelul 2.9.). Ca regulă aproape generală, numărul de seminţe este mai mare la speciile de buruieni anuale decât la cele perene. În funcţie de favorabilitatea condiţiilor de mediu, buruienile produc un număr de seminţe mult mai mare, de la zece la câteva mii de ori decât plantele cultivate (Onisie T.,1992)

O mare parte a acestor seminţe, ajungând pe suprafaţa solului, mor datorită condiţiilor nefavorabile germinării, însă o altă parte sunt încorporate prin arătură sau alte lucrări, unde se acumulează în număr foarte mare, constituind rezerva de seminţe de buruieni a solului. Aceasta permite supravieţuirea buruienilor, chiar şi în condiţii de mediu foarte nefavorabile.

Tabelul 1.7. Numărul de seminţe şi masa a 1.000 de boabe (MMB)

la câteva specii de buruieni (după Berca M., 1996) Specia (denumirea populară şi ştiinţifică) Număr de seminţe MMB

(g) Dicotiledonate anuale

Busuiocul sălbatic - Galinsoga parviflora Ciumăfaia - Datura stramonium Cornaciul -Xanthium italicum Hrişca urcătoare - Polygonum convolvulus Lungurica - Galeopsis tetrahit Lupoaia - Orobanche ramosa Macul roşu - Papaver rhoeas Muşeţelul nemirositor - Matricaria inodora Muştarul sălbatic - Sinapis arvensis Punguliţa - Thlaspi arvense Spanacul sălbatic - Chenopodium album Ştirul sălbatic - Amaranthus retroflexus Teişorul - Abutilon theophrasti Turiţa - Galium aparine

5000-9000 5000-30000 300-2000 150-30000 500-8000

10000-200000 5000-50000

6000-100000 1000-20000 1600-20000 200-500000 800-500000 6000-10000 300-1200

2,0 6,0 -

3,5-4,5 4,4-5,0

0,02 0,08-0,1

0,35 1,9-2,3 0,8-1,3 0,7-1,0 0,3-0,5

4,8-10,1 3,7

Dicotiledonate perene Pălămida - Cirsium arvense Sângele voinicului - Lathyrus tuberosus Volbura - Convolvulus arvensis

800-40000 150-5000

30-500

1,0-1,3 24-45 9-15

Monocotiledonate anuale Iarba vântului - Apera spica-venti Meişorul - Digitaria sanguinalis Mohorul lat - Echinochloa crus-galli Odosul - Avena fatua

600-12000 1000-15000 200-10000

100-600

0,12 6,0

2,48 22,5

97

Unele buruieni formează fructe cu o singură sămânţă, fructe ce nu se

deschid la maturitate. Aşa este cazul la pir (unde sămânţa nu concreşte cu fructul). Alte buruieni au fructe uscate ce conţin numeroase seminţe. Aceste fructe se deschid la maturitate şi eliberează seminţele pe care le conţin, de exemplu, la nemţişorul de câmp, la macul roşu, la lupoaie, etc. În afară de fructe uscate mai există şi unele cărnose, fie cu mai multe seminţe (zârna), fie cu una singură.

Numărul mare de seminţe este unul din factorii care favorizează supravieţuirea buruienilor în condiţiile de mediu foarte diferite şi nefavorabile şi asigură perpetuarea speciei în timp prin banca de seminţe formată în sol. În cazul infestărilor dense, banca de seminţe sau meristeme subterane din care apar plante adulte noi, poate fi excepţional de mare. Banca tipică de seminţe a buruienilor anuale din solurile arabile poate depăşi un milion/m2 (Rahn E.M., 1988).

Posibilităţile de înmulţire ale buruienilor le depăşesc pe cele ale plantelor de cultură şi datorită completării înmulţirii prin seminţe cu înmulţirea vegetativă în cazul buruienilor perene şi numărului mare de seminţe produse de o buruiană, în cazul speciilor anuale.

b) Înmulţirea vegetativă. În cazul buruienilor perene, mugurii aflaţi la nivelul solului sau la o anumită adâncime contribuie la înmulţirea vegetativă a plantelor respective. La anumite buruieni mugurii se găsesc la partea superioară a rădăcinii, acolo unde acestea se îngemănează cu tulpina. Aceşti muguri trec, de obicei, peste iarnă acoperiţi de frunze moarte sau de alte resturi vegetale. Astfel de plante se numesc hemicriptofile, cum este cazul tătănesei - Symphytum officinale. De cele mai multe ori mugurii se găsesc la o anumită adâncime în sol, pe tulpinile subpământene (rizomi, bulbi, bulbotuberculi sau tuberculi), pe rădăcinile principale sau, mai adesea, pe ramificaţiile lor. Toate aceste specii, la care mugurii sunt protejaţi în timpul iernii de un strat de sol, se numesc geofite, şi au o importanţă deosebită pentru înmulţirea unor buruieni.

Rizomii formează muguri la noduri din care vor rezulta lăstari aerieni. De regulă, rizomii se găsesc în stratul de 0-20 cm al solului, dar şi mai adânc (la tresitie pot depăţi 100 cm). Astfel, se înmultesc pirul gros (Cynodon dactylon), pirul târâtor (Agropyron repens), coada calului (Equisetum arvense), bozul (Sambucus aebulus), costreiul mare (Sorghum halepense).

Rizomii pot fi subţiri (ex. pir) sau groşi (ex. trestie), plini (ex. costrei) sau cu o lacună în zona centrală (ex. trestie). În funcţie de grosime şi de prezenţa lacunei, rizomii pot fi combătuţi prin mijloace agrotehnice diferite.

98

Bulbii se găsesc la 5-15 cm adâncime, dar au particularitatea de a se adânci an de an datorită rădăcinilor contractabile. Bulbi cu bulbili are Gagea arvensis, Allium rotundum, Poa bulbosa şi Ornithogallum umbelatum.

Bulbotuberculul se găseşte la brânduşa de toamnă (Cholchicum autumnale), întâlnită ca buruiană în pajişti. Aceasta se află la 8-15 cm în sol şi are o înmulţire vegetativă mai puţin rapidă ca a celorlalte tipuri de tulpini subpământene. În ultimul timp s-a răspândit ca buruiană, în centrul Transilvaniei, o specie scăpată din cultură şi care are în sol un tubercul: napul porcesc sau topinamburul - Helianthus tuberosus. Acest tubercul prezintă numeroşi muguri, situaţi pe mici ridicături, iar în interior conţine un poliglucid numit inulina. Datorită numeroşilor muguri şi a ruperii uşoare a tuberculului, combaterea acestei specii se face cu dificultate, deşi acesta se află în stratul superior al solului.

Plantele cu muguri pe rădăcini se numesc drajonate, iar lăstarii ce-i formează, drajoni. Este de reţinut că majoritatea mugurilor acestor specii se găsesc sub 20 cm, ajungând uneori până la 100 cm. Din această cauză combaterea lor agrotehnică prin arături, discuiri sau praşile este dificilă, chiar când se încearcă aşa-numita metodă a epuizării (repetarea lucrărilor menţionate mai sus la intervale de timp scurte). Astfel de plante sunt: pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus arvensis), volbura (Convolvulus arvensis), urda vacii (Cardaria draba) etc.

Plante ce lăstăresc şi formează rădăcini la nodurile tulpinii care ating pământul – stoloni: Ajuga reptans, Potentilla reptans, Ranunculus reptans, Rubus caesius

Fragmentele din rădăcinile unor specii de buruieni perene ca păpădia (Taraxacum officinale) sau din tulpinile unor specii anuale, meişorul (Digitaria sp.), rocoina (Stelaria media) ş.a. în condiţii de umiditate ridicată sau pe pajişti, pot forma noi plante (Budoi Gh.,1996).

Trebuie reţinut că, în cazul rizomilor şi al rădăcinilor drajonate, segmentarea acestora prin lucrări agricole determină pornirea în vegetaţie a unor muguri dorminzi sau a unor muguri inhibaţi prin dominanta apicală exercitată de mugurul principal (apical), din care cauză numărul de lăstari aerieni se măreşte. Totuşi trebuie avut în vedere un aspect important: segmentele rezultate şi, mai ales, lăstarii tineri ce se formează sunt sensibili la uscăciune (în cazul arăturilor de vară) şi la ger (în cazul arăturilor de toamnă) cu condiţia să se găsească la suprafaţa solului. Prin respectarea acestor condiţii, segmentarea organelor purtătoare de muguri conduce la reducerea îmburuienării.

În concluzie, buruienile perene ce au mugurii situaţi sub nivelul solului pot fi combătute pe cale agrotehnică, în funcţie de adâncimea la care

99

se află aceştia: mai uşor la cei cu rizomi şi bulbi (care se află în stratul arabil) şi mai greu la cele cu rădăcini drajonate.

Combaterea prin epuizarea rezervelor de hrană depuse în organele subpământene se poate face numai în măsura în care distrugerea părţilor aeriene se face înainte ca ele să înceapă acumularea de noi rezerve în rădăcini sau rizomi, deci înainte ca seva descendentă rezultată din fotosinteză să constituie flixul dominant. Din contră, combaterea chimică a acestor specii va avea efectul maxim, atunci când seva descendentă va conduce erbicidele în organele de rezistenţă şi depozitare. Numărul de muguri determinaţi la hectar este de 166 milioane la Sonchus arvensis, 5,2 milioane la Cirsium arvense, 9,1 milioane la Poligonum amphibium, 26 milioane la Tussilago farfara si aproximativ 260 milioane la Agropyron repens.

Germinaţia seminţelor. Îndiferent de sursa de îmburuienare (solul, materialul de semănat curăţat necorespunzător, gunoi de graajd nefermentat, flora ruderală, apa de irigaţie, animalele, vântul, etc.) seminţele de buruieni pot germina fie în totalitate, imediat ce ajung în sol, fie după un interval oarecare. Seminţele unor buruieni, ca neghina (Agrosthema githago), mohor lat (Echinochloa crus-galli) pot gemina imediat ce ajung în sol sau după un anumit interval de timp. Acest fapt are o importanţă practică mare, pentru că multe plantule astfel apărute pier la prima brumă puternică sau sunt introduse sub brazdă prin arătură. Este şi cazul speciilor de mohor cu bobul mare din orezării: mohorul alb (Echinochloa oryzoides) şi mohorul orezar (Echinochloa phyllopogon) ale căror seminţe germinează în totalitate după scuturare. În schimb seminţele mohorului înalt (Echinochloa crus-galli var. longisetum) germinează eşalonat, într-un număr mare de ani (peste 16 ani).

Germinaţia discontinuă este o calitate binecunoscută a multor specii de buruieni. Răsărirea episodică a plantulelor dintr-o bancă de propagule existente este o caracteristică a desfăşurării vieţii care conferă avantaj reproductiv într-un habitat impredictibil, maximizând astfel, şansa plantelor de a ajunge la maturitate (Fenner E.M., 1988).

Cele mai multe seminţe au o perioadă de postmaturaţie care are loc de regulă în stratul superficial al solului. Lungimea acestei perioade depinde de o serie de factori interni şi externi. Factorii interni depind de duritatea tegumentului seminal, gradul de coacere în momentul încorporării în sol, existenţa unor substanţe care inhibă germinarea, iar cei externi de umiditatea solului, temperatura, lumina, prezenţa oxigenului sau a dioxidului de carbon etc. (Berca M., 1996).

În stratul superficial de sol, seminţele de buruieni au o germinaţie optimă la o umiditate de 40% din capacitatea capilară, iar în profunzime la o umiditate mai redusă.

100

Unul din factorii externi ce nuanţează germinaţia este temperatura solului. În funcţie de cerinţele minime faţă de temperatură, se poate prevedea perioada când seminţele de buruieni vor începe să germineze (toamna, primăvara devreme sau mai târziu), dacă ceilalţi factori ai germinaţiei sunt asiguraţi.

Unele specii ca muşeţelul (Matricaria inodora) şi iarba vântului (Apera spica venti) au nevoie de lumină pentru a germina, în timp ce odosul (Avena fatua), turiţa (Gallium aparine), s.a. trebuie să fie acoperite cu un strat de sol.

Majoritatea seminţelor de buruieni germinează la o adâncime cuprinsă între 0-5 cm, dar există şi specii ale căror seminţe pot germina la o adâncime mai mare. Astfel seminţele de volbură (Convolvulus arvensis) şi cele de hrişcă urcătoare (Polygonum convolvulus), germinează şi la adâncimea de 8-10 cm, iar ovăzul sălbatec la o adâncime de 20 cm.

Atât factorii interni cât şi cei externi au o importanţă deosebită, determinând pe lângă durata perioadei de postmaturaţie şi germinarea eşalonată a seminţelor de burieni. Ghe. Ionescu Şişeşti şi Ir. Staicu, (1958) citează rezultatele unor experienţe în care după o perioadă de trei ani au germinat, la diferite intervale de timp, aproximativ 20% din seminţele de traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris) aflate sub observaţie, iar dacă experimentul ar fi continuat ar mai fi germinat şi alte seminţe.

Datorită germinaţiei eşalonate, lupta împotriva buruienilor este foarte dificilă şi trebuie purtată cu perseverenţă ani de zile, pentru a reduce rezerva de seminţe din sol.

Este de reţinut faptul că germinaţia maximă se înregistrează la stări diferite de maturitate în perioade foarte diferite, practic pe parcursul întregii perioade de vegetaţie. Numeroase specii de buruieni sunt capabile să producă seminţe într-un timp foarte scurt de la răsărire, de 5-6 săptămâni (Galinsoga parviflora) sau produc 3-4 generaţii pe an, traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), spălăcioasă (Senecio vernalis), urzica (Urtica urens). Maturitatea timpurie după înflorit este o caracteristică a majorităţii buruienilor.

La specii ca ştirul (Amaranthus retroflexus), mohor lat (Echinochloa crus-galli), pălămida (Cirsium arvense), maturarea seminţelor se face eşalonat, pe aceeaşi plantă putându-se găsi o perioadă îndelungată, concomitent flori şi seminţe mature.

Răspândirea seminţelor. O altă particularitate biologică a buruienilor este că seminţele lor se răspândesc foarte uşor la distanţe mari. După modul de răspândire a seminţelor, deosebim specii de buruieni anemohore care se răspândesc cu ajutorul vântului, hidrohore la care răspândirea se face prin apă şi zoohore, răspândite prin intermediul

101

animalelor, sau aruncarea seminţelor împrejur – autohore, în urma crăpării fructelor (fructe dehiscente).

Buruienile îşi scutură seminţele de îndată ce au ajuns la maturitate, spre deosebire de plantele cultivate, care prezintă o rezistenţă mai mare la scuturare.

Astfel la gramineele sălbatice, seminţele se scutură uşor din panicule (odosul- Avena fatua comparativ cu ovăzul cultivat - Avena sativa) sau din spice (orzul sălbatic - Hordeum sp., comparativ cu orzul cultivat - Hordeum sativum şi Hordeum distichum).

La buruienile a căror seminţe se găsesc în capsule, acestea se deschid la maturitate spre deosebire de plantele cultivate care prezintă capsule indehiscente (inul sălbatic, comparativ cu inul sălbatic sau macul roşu - Paraver rhoeas - comparativ cu macul cultivat - Papaver somniferum).

La unele buruieni seminţele ajunse la maturitate sunt aruncate la distanţă cum este în cazul măzărichilor - Vicia sp.

Seminţele speciilor anemohore ca: pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus sp.), păpădia (Taraxacum officinale), albăstriţa (Centaurea cyanus), ciurlanul (Salsola kali, ssp. Ruthenica), busuiocul dracului (Galinsoga parviflora) s.a. prezintă formaţiuni care le sporesc suprafaţa de contact cu aerul, ceea ce le permite să fie uşor transportate de vânt. Cele mai multe seminţe sunt uşoare şi pot fi purtate chiar de vânturi slabe pe distanţe mari (Klingman G.C. and Ashton F.M., 1982). La alte specii de buruieni ciurlanul (Salsola ruthenica), întreaga plantă ajunsă la maturitate şi uscată, este purtată de vânt, iar în timpul transportului seminţele se scutură.

Numeroase buruieni sunt răspândite de către apă (hidrohore), provenită din precipitaţii sau irigaţii, ca mohorul lat (Echinochloa crus-galli).

O altă categorie de buruieni sunt zoohorele la care seminţele se răspândesc cu ajutorul păsărilor (ornitohore), furnicilor (miremecohore), ori animalelor prin prinderea de blana acestora (epizoohore) sau datorită trecerii prin tubul lor digestiv (endozoohore). Dintre buruienile ornitohore sunt menţionate îndeosebi mazărichile (Vicia sp.), (Proctor V.W.,1988). Speciile miremecohore au apendice bogate în uleiuri, cum este elaiosomul de la trei fraţi pătaţi (Viola arvensis), care sunt consumate de furnici. La epizoohore pe suprafaţa seminţelor apar spini care facilitează prinderea de părul şi lâna animalelor, fiind în acest fel transportate la distanţe mari faţă de locul unde au fost produse, holera (Xanthium spinosum), corneţii (Xanthium strumarium), turiţa (Gallium aparine), mohorul agăţător (Setaria verticillata), dentiţa (Bidens tripartitus). Endozoohorele consumate de animale, trec prin tubul digestiv al acestora fără a fi digerate şi ajung astfel

102

departe de locul unde au fost ingerate, odosul (Avena fatua), cuscuta (Cuscuta sp.), muştarul de câmp (Sinapis arvensis), etc.

Sistemul radicular. Este puternic, marea majoritate a speciilor de buruieni au un sistem radicular profund şi puternic ramificat, cu particularităţi distincte privind arhitectura rădăcinilor şi puterea de absorbţie. În aceste condiţii, buruienile fac faţă mai uşor condiţiilor diferite şi dificile de mediu, realizează o desime mare la unitatea de suprafaţă şi o concurenţă acerbă plantelor cultivate.

Trebuie remarcat că rădăcinile unor specii de buruieni elimină în sol secreţii, iar microflora care creează procese de allelopatie faţă de plantele cultivate.

Vitalitatea şi longevitatea. Prin vitalitatea seminţelor se înţelege proprietatea acestora de a rezista la condiţiile nefavorabile de mediu, fără a-şi pierde capacitatea de germinaţie, iar prin longevitate însuşirea seminţelor de a-şi păstra un timp foarte îndelungat capacitatea germinativă. Spre deosebire de plantele cultivate seminţele de buruieni au o vitalitate şi o longevitate foarte mare. Această vitalitate permite seminţelor de buruieni să suporte variaţii de umiditate, variaţiile termice din sol şi să treacă prin sezonul aspru al iernii mai mulţi ani fără a pieri.

Dacă seminţele plantelor de cultură ajunse în sol îşi păstrează capacitatea germinativă de la câteva zile la câteva săptămâni, seminţele de buruieni rămân în sol câţiva ani sau chiar zeci de ani şi germinează eşalonat, infestând culturile.

Seminţele de buruieni au o vitalitate mai mare când prezintă membrane groase greu permeabile, au ca substanţe de rezervă grăsimi şi când au ajuns deja la maturitate. Variaţiile de temperatură din sol reduc viabilitatea seminţelor, motiv pentru care cele aflate la o adâncime mai mare în sol au vitalitatea mai ridicată decât cele din stratul superficial, supuse oscilaţiilor de temperatură. S-a constatat că seminţele de buruieni păstrate în condiţii de laborator, la o temperatură si umiditate constantă şi redusă au o vitalitate mai mare decât atunci când se găsesc în sol.

Longevitatea variază în funcţie de speciile de buruieni şi de condiţiile de mediu. Seminţele buruienilor au o longevitate ce depăşeşte semnificativ pe cea a plantelor cultivate.

Koch W. citat de Onisie T., (1991) clasifică speciile de buruieni, în funcţie de longevitate în trei grupe: - cu longevitate mai mică de trei ani: neghina - Agtostemma githago,

obsiga secării - Bromus secalinus - cu longevitate cuprinsă între 3 şi 17 ani; odos - Avena fatua, mohor lat -

Echinochloa crus-galli, lupoaia tutunului - Orobanche ramosa,

103

albăstriţa - Centaurea cyanus, pirul târâtor - Agropyron repens, busuioc sălbatic - Galinsoga parviflora , muşeţel nemirositor - Matricaria inodora etc.

- cu longevitate cuprinsă între 17 şi 100 de ani: mohor - Setaria glauca, zârna - Solanum nigrum, pălămida - Cirsium arvense, volbura - Convolvulus arvensis, teişorul - Abutilon theophrasti, hrişcă urcătoare - Polygonum convolvulus, muştar sălbatic - Sinapis arvense, lingurica - Galeopsis tetrahit, spanac sălbatic - Chenopodium album etc.

Longevitatea seminţelor din sol depinde şi de alţi factori, dar, legaţi de cei amintiţi mai sus. Astfel, cu cât seminţele se găsesc mai aproape de suprafaţa solului cu atât ele germinează mai repede şi în cantitate mai mare şi invers, ele rezistând un număr mare de ani la adâncimea de 20-35 cm, chiar şi într-un teren înţelenit. De asemenea, cu cât solurile sunt mai bogate în material organic, cu atât viabilitatea seminţelor este mai scurtă

Principalii factori care influenţează asupra longevităţii seminţelor de buruieni sunt: lumina, gradul de maturare embrionară, prezenţa unei membrane groase şi impermeabile, existenţa unor inhibitori ai germinaţiei în interiorul acestora, concentraţia oxigenului în sol şi temperatura (Bazzaz F.L., 1979).

Pentru majoritatea seminţelor de buruieni din climatul continental, longevitatea este de 5-20 ani timp în care acestea rămân în sol în stare latentă şi germinează eşalonat.

Plasticitatea şi adaptabilitatea. Plasticitatea buruienilor este însuşirea acestora de a creşte şi a se dezvolta în funcţie de condiţiile de mediu. Plasticitatea se manifestă printr-o creştere şi dezvoltare foarte variată în raport cu condiţiile de mediu. Această plasticitate a buruienilor le permite să reziste la condiţiile cele mai nefavorabile, cu o creştere şi o dezvoltare redusă şi să aibă o creştere şi dezvoltare luxuriantă atunci când condiţiile devin mai favorabile. Atunci ele aruncă o rezervă mare de seminţe în sol.

O plantă de pir - Amaranthus retroflexus, pe un sol bătătorit şi uscat creşte numai câţiva centimetri şi face un număr mic de seminţe. Într-un lan îngrăşat aceeaşi buruiană creşte până la 70-80 cm înălţime, face o rădăcină groasă, puternică şi fructifică abundent producând o singură plantă până la 500.000 seminţe.

La buruieni, intervalul de variaţie al condiţiilor de viaţă (apă, hrană, lumină, temperatură) este foarte larg, spre deosebire de plantele de cultură la care este foarte îngust. În timp ce plantele de cultură stagnează în creşterea şi dezvoltare dacă nu au apă şi hrană suficientă, sau chiar mor, buruienile suferă mult mai puţin. De exemplu ştirul (Amaranthus retroflexus) se poate dezvolta pe un teren uscat şi tasat, sau pe marginea unui drum. În aceste condiţii buruiana va avea o înălţime redusă, dar va produce totuşi câteva

104

seminţe. Pe un teren fertil, lucrat şi cu umiditate suficientă, aceasta creşte viguros, poate atinge 80 cm înălţime, se ramifică şi fructifică abundent. La fel se întâmplă cu loboda (Chenopodium album), care în condiţii neprielnice atinge abia 1,5 cm înălţime şi produce numai câteva seminţe, iar dacă are condiţii optime, se dezvoltă puternic şi produce peste 700000 de seminţe.

Adaptabilitatea este însuşirea buruienilor de a se adapta la condiţiile foarte diferite de viaţă, de a rezista la factorii negativi de creştere şi dezvoltare şi de a convieţui cu anumite plante de cultură. Unele buruieni apar în toate culturile, însă altele s-au adaptat să trăiască şi să se dezvolte în anumite culturi, astfel unele îmburuienează puternic culturile de grâu şi orz de toamnă, altele culturile de ovăz, secară, orez, porumb, etc. (Guş P. şi colab. 1998). Când plantele cultivate nu au hrană şi apă suficiente, ele stagnează în creştere şi dezvoltare. Buruienile suferă mai puţin sau deloc. Ele sunt mai bine adaptate să reziste la factorii negativi.

Una din cele mai vătămătoare buruieni, pălămida - Cirsium arvense, este destul de rezistentă la secetă.

Perioada de viaţă ca durată şi perioadă calendaristică. Speciile de buruieni se caracterizează printr-o perioadă de viaţă foarte diferită. Astfel unele sunt anuale, altele bienale iar altele sunt perene.

În ceea ce priveşte buruienile anuale, unele răsar toamna (obsiga - Bromus secalinus, iarba vântului - Apera spica-venti, etc), altele răsar primăvara timpuriu (muştarul de câmp - Sinapis arvensis, ridichea sălbatică - Raphanus raphanistrum, odosul - Avena fatua, etc.), iar altele răsar primăvara târziu (mohorul - Setaria sp, iarba bărboasă - Echinochloa crus-galli, loboda - Chenopodiul album, etc.).

Buruienile bienale, în primul an prezintă numai o creştere vegetativă şi abia în anul următor fructifică. Aşa sunt de exemplu: măselariţa - Hyoscyamus niger, scaiul - Cirsium sp., nalba - Malva silvestris, morcovul sălbatic - Daucus carota, etc.

Buruienile perene au o viaţă mai lungă de 2 ani ele menţinându-şi părţile vegetative şi mai ales cele subpământene din care formează în fiecare an lăstari. Exemplificăm în acest sens: rugul - Rosa canina, bozul - Sambucus ebulus, etc.

Maturizarea buruienilor. Maturizarea seminţelor de buruieni şi a organelor vegetative de înmulţire se face în mod foarte variat, ceea ce permite multor buruieni să se menţină în sol şi să reziste la metodele agrotehnice de stârpire.

Unele buruieni, având o perioadă foarte scurtă de vegetaţie, ajung foarte repede la maturitate, primăvara, înainte de pregătirea terenului pentru semănat. Aceste buruieni numite şi efemere, îşi scutură seminţele la

105

suprafaţa solului, seminţele ajung în sol o dată cu lucrările agricole şi răsar abia în toamnă şi primăvara următoare: şopărliţa - Veronica sp., flămânzica - Draba verna, etc.

O altă categorie de buruieni au o perioadă de vegetaţie mai lungă. Din această categorie fac parte buruienile care ajung la maturitate înaintea cerealelor păioase (măzărichea - Vicia sp., papanaşii- Trifolium arvense, etc.). Seminţele acestora se scutură la suprafaţa terenului iar încorporarea lor în sol se face o dată cu lucrările agricole.

A treia categorie o constituie buruienile care ajung la maturitate în acelaşi timp cu plantele cultivate şi seminţele lor ajung în recolta acestora (de exemplu: neghina - Agrostema githago, în cultura de grâu).

O a patra categorie de buruieni este reprezentată de cele care răsar primăvara târziu sau la începutul verii. În culturile de prăşitoare apar după cea de-a doua sau chiar a treia praşilă, iar în culturile cerealelor păioase, în perioada coacerii acestora şi ajung la maturitate toamna. Aşa este mohorul - Setaria sp., iarba bărboasă - Echinochloa crus-galli, spanacul alb - Chenopodium album şi altele.

Perioadele diferite de viaţă şi ajungerea la maturitate înlesnesc menţinerea buruienilor pe câmp şi sporesc complexitatea problemelor legate de prevenirea şi combaterea lor eficientă

1.7. DETERMINAREA GRADULUI DE ÎMBURUIENARE ŞI CARTAREA BURUIENILOR DIN CULTURILE AGRICOLE

Evaluarea stării de îmburuienare a culturilor este o lucrare absolut necesară, atât în fiecare fermă agricolă cât şi la nivel local, pe un anumit teritoriu, sau chiar la nivel de judeţ, regiune, ţară. Aceasta este condiţia esenţială pentru a putea combate eficient buruienile şi pentru utilizarea integrată a metodelor de combatere preventive şi curative (agrotehnice, fizice, biologice, chimice). Cunoaşterea stării şi a potenţialului de îmburuienare al terenurilor agricole cuprinde, după metoda clasică, două etape distincte şi anume: 1. Determinarea gradului de îmburuienare al culturilor, reprezintă notările care se fac anual, pe o solă, cu o anumită cultură şi unde se identifică buruienile ce se dezvoltă într-un anumit aspect sezonier (grâul cu buruieni ce se dezvoltă primăvara, porumbul cu buruieni ce se dezvoltă vara-toamna etc.) funcţie de o serie de factori: cultura respectivă, condiţii meteorologice, lucrările agrotehnice, îngrăşămintele aplicate etc. Aceste determinări sunt esenţiale pentru stabilirea măsurilor curative de combatere a buruienilor influenţând decisiv eficienţa şi eficacitatea metodei aplicate.

106

Determinarea gradului de îmburuienare se face în următoarele perioade: în stadiul de plantulă al buruienilor când se efectuează în vederea

alegerii erbicidului postemergent optim; în două etape, pentru fiecare perioadă de vegetaţie, când se efectuează în

vederea cartării buruienilor, diferenţiat în funcţie de tipul culturii, astfel: la cereale păioase – la înfrăţire şi cu 1-3 săptămâni înainte de coacere; la prăşitoare – înainte de prima praşilă (sau înainte de aplicarea erbicidelor postemergente) şi cu 2-3 săptămâni înainte de coacere; la leguminoase perene – înainte de prima şi ultima coasă; la celelalte tipuri de culturi în faze similare.

2. Cartarea buruienilor reprezintă sintetizarea, pe o anumită solă sau teritoriu, a datelor calitative şi cantitative ale gradului de îmburuienare a culturilor, efectuată pe o perioadă de 5-7 ani consecutiv. Pentru ca o cartare să fie completă, notările ce se fac pe o solă trebuie să cuprindă atât buruienile ce se dezvoltă în primăvară („caracteristice păioaselor”, în grâu, mazăre etc.) cât şi cele cu dezvoltare vara-toamna („caracteristice prăşitoarelor”, în porumb, soia, floarea-soarelui etc.). Media notărilor se face pe sole şi în anul respectiv şi apoi pe toţi ani de notare. Cartarea buruienilor este esenţială pentru stabilirea de la nivel de parcelă, localitate, regiune până la nivel naţional a măsurilor preventive în general, dar şi a celor curative în special, pentru combaterea buruienilor problemă. La terminarea acţiunii de cartare se pot realiza hărţi de îmburuienare sau programe PC care oferă date cu privire la spectrul de buruieni şi densitatea lor potenţială raportată la o anumită cultură ce dorim să o realizăm, într-un anumit teritoriu. Operaţiunile necesare evaluării stării de îmburuienare a culturilor şi terenurilor agricole cuprinde trei faze principale şi anume: faza premergătoare, de pregătire şi documentare; faza de teren, de determinare a gradului de îmburuienare a culturilor; faza de prelucrare şi sinteză a datelor, de elaborare a hărţilor de

îmburuienare şi a programelor PC. Faza de pregătire. Înainte de începerea determinării în teren, se face

o documentare amănunţită privind condiţiile pedoclimatice, hidrologice şi geobotanice ale suprafeţei de cercetat, modul de folosinţă al terenului în anii anteriori şi măsurile agrotehnice aplicate. Locurile unde se vor executa determinările vor fi astfel alese încât să cuprindă toate tipurile de sol sau formele de relief, precum şi toate plantele cultivate în teritoriul respectiv.

Faza de teren. Pentru activitatea de teren sunt necesare un plan de situaţie sau o hartă a zonei, hărţi pedologice şi agrochimice, ramă metrică, lupă, mapă pentru ierbar, busolă, riglă gradată, pungi, carnet de observaţii.

107

Pentru determinarea gradului de îmburuienare se utilizează una din următoarele metode:

a. Metoda de apreciere vizuală. Deşi nu este foarte precisă, este expeditivă şi dă o imagine destul de fidelă a realităţii din teren. Această metodă constă în evaluarea îmburuienării pe o anumită suprafaţă, pe baza următoarei scări de apreciere a frecvenţei:

1 - buruieni izolate, care ocupă sub 5% din suprafaţă. 2 – buruieni rare, dar prezente pe întreaga suprafaţă, ocupând 5-20% din aceasta. 3 – buruieni frecvente, dar care nu înăbuşă plantele de cultură. 4 – buruieni foarte frecvente, care înăbuşă plantele de cultură. În vederea determinării, se parcurge sola pe cele două diagonale, notându-se frecvenţa speciilor întâlnite, iar în acelaşi timp se notează şi înălţimea (cm) şi fenofaza buruienilor, astfel: A – plante în faza de rozetă sau tulpină. B – plante cu boboci florali sau graminee în faza de burduf. C – plante înflorite. D – plante cu fructe. E – plante ce au diseminat. Evaluările se fac la nivel de solă şi cultură, alcătuindu-se câte un buletin sau formular de evaluare pentru fiecare solă sau cultură în parte. Această evaluare vizuală este necesar să fie făcută de mai multe ori în timpul unei perioade de vegetaţie, pentru a prinde compoziţia buruienilor în mod complet pe sola respectivă. Se recomandă, în general, trei determinări, astfel: 1 – la înflorirea buruienilor din familia Cruciferae. 2 – la înflorirea buruienilor din familia Asteraceae (Compositae). 3 – în toamnă pentru a identifica nivelul real al buruienilor perene. b. Metoda numerică. Este o metodă mai exactă decât metoda vizuală şi constă în numărarea buruienilor de pe mai multe suprafeţe de 0,25 m2 sau 1 m2. În acest scop se folosesc rame metrice cu latura de 0,5 m sau 1 m. Determinările (numărătorile) se fac pe diagonalele parcelelor în puncte reprezentative pentru condiţiile din teren şi îmburuienarea culturilor. Întrucât gradul de îmburuienare variază mult în teren, se recomandă ca pentru fiecare solă să se facă mai multe determinări şi apoi să se calculeze media. Pentru determinări de precizie pentru 1 ha se fac 10 determinări. La o suprafaţă de 20-25 ha se fac 10-20 determinări la cultura mare, 20-30 la plantaţii viticole şi pomicole, 30-40 la legume. Datele obţinute se înregistrează într-o fişă de înregistrare conform modelului din tabelul 1.8.

108

Numărul mediu de buruieni/m2 pentru fiecare specie (m) se calculează însumând numărul de buruieni înregistrate la toate repetiţiile şi împărţirea sumei la numărul total de repetiţii. În cazul folosirii ramei cu latura de 0,5 m (S = 0,25 m2) valoarea medie rezultată din calcul se înmulţeşte cu 4. Numărul total mediu de buruieni / m2 (M) se obţine adunând mediile de la toate speciile de buruieni. Participarea, în %, a fiecărei specii la îmburuienarea generală se face prin raportarea numărului mediu / m2 al speciei respective la numărul total mediu de buruieni/m2. Constanţa, în %, a fiecărei specii la îmburuienarea generală se calculează raportând procentual numărul de repetiţii în care a fost prezentă specia respectivă, faţă de numărul total de repetiţii. De asemenea, se poate calcula şi raportul dintre diferite specii sau grupe biologice de buruieni. De exemplu: monocotiledonate/dicotiledonate, anuale/perene etc.

c. Metoda cantitativ - gravimetrică. Această metodă este foarte precisă, oferind datele cele mai exacte privind starea de îmburuienare a culturilor. Este însă mai greu de executat, necesită mai mult timp şi un volum mai mare de muncă. Ea este însă indispensabilă în câmpurile experimentale sau când dorim să cunoaştem mai exact eficacitatea unor măsuri agrotehnice asupra combaterii buruienilor. Modul de lucru este asemănător până la un punct cu cel de la metoda numerică. Astfel, se parcurge parcela pentru a avea o impresie generală asupra îmburuienării, după care se stabilesc punctele de numărare şi recoltare a probelor de buruieni, repartizate de asemenea pe diagonala parcelei.

Pentru determinare se foloseşte rama metrică. În interiorul ramei se numără toate buruienile, apoi se taie de la colet. Buruienile se separă pe specii se leagă în mănunchiuri separate, se etichetează şi se pun în pungi de hârtie sau saci de pânză. Probele se aduc în laborator se cântăresc verzi, se usucă la aer sau în etuvă la 40 0C, după care se cântăresc (în funcţie de datele care dorim să le obţinem: greutatea în verde sau uscate). Din rezultatele obţinute pe repetiţii se calculează media pe solă sau variante experimentale. Faza de prelucrare şi sinteză a datelor Finalizarea studiilor asupra îmburuienării prin tabele sinteză, hărţi de îmburuienare, programe de calculator etc., apare ca o necesitate deoarece o imagine sintetică a îmburuienării indică efectul diferitelor metode de combatere, speciile dominante sau dăunătoare,

Tabelul 1.8.

109

Fişa de înregistre numerică a buruienilor Autorul .................................. Nr. fişă ................................... Data: Ziua .......................... Luna ...................................... Anul ............................................ Locul: Judeţul .................... Comuna ................................ Localitatea ................................... Parcela: Deţinător ........................... Suprafaţa ..........................Nr. determinări ................... Microclimat: Altitudine ...............Pantă ................... Expoziţie................... T.E.O. .............. Precip. medii multianuale ................... Precipitaţiile anului curent ......................................... Temp. medie multianuală ................... Temperatura anului curent ......................................... Solul: Tipul de sol .............................. Textura ...................Lucrări de îmbunătăţiri funciare ....................................................................................................... Humus ............................. pH ............................... Adîncimea apei freatice ........................ Cultura: Planta cultivată .................................. Irigată ......................... Fenofaza ................. Talia ............. Lucrări de bază .......................... Pregătirea patului germinativ........................ Lucrări de întreţinere ...................................................... Îngrăşăminte ................................... Erbicide .......................................................................Rotaţia din ultimii 2 ani....................... Erbicide aplicate în ultimii 2 ani .............................................................................................. Îmburuienarea: Numărul mediu de buruieni / m2 ..................................... din care: Dicotiledonate anuale (D.a.) ......................... Dicotiledonate perene (D.p.) ........................... Monocotiledonate anuale (M.a.) ................... Monocotiledonate perene (M.p.)...................... Semiparazite ............... Parazite ..................... Alge ................................................................ Aprecierea îmburuienării ......................................................................................................... Alte observaţii ..........................................................................................................................

Nr. crt.

Specia Grupa biologică

Repetiţiile Media la m2

Participa rea %

Constanţa % 1 2 3 4 ........

1 Avena fatua m =

------ ------ Monocotiledonate anuale 1 Agropyron repens

------ ------ Monocotiledonate perene Total monocotiledonate 1 Atriplex patula

------ ------ Dicotiledonate anuale 1 Cirsium arvense

----- ----- Dicotiledonate perene

Total dicotiledonate Alte specii

Total buruieni / m2 M =

110

scot în evidenţă vetrele principalelor buruieni, permit aplicarea unor măsuri diferenţiate la nivel de parcelă, fac posibilă planificarea şi folosirea economică a erbicidelor existente, arată totodată care este în timp dinamica îmburuienării şi evoluţia speciilor de buruieni problemă pe un anumit teritoriu. Din datele obţinute prin metoda numerică şi cantitativ-gravimetrică prin prelucrare şi sintetizare se obţin valori ca: numărul de buruieni, cantitatea de buruieni (masă verde şi masă uscată) la m2 şi ha, în total şi pe specii de buruieni. În cazul când dorim să cunoaştem eficacitatea unui tratament se calculează gradul de îmburuienare şi gradul de combatere al buruienilor conform modelului din tabelul 1.9.

Tabelul 1.9.

Determinări privind numărul de buruieni, gradul de îmburuienare şi gradul de combatere

Varianta experimentală

Numărul de buruieni Greutatea (masă verde, uscată) buruienilor

Numărul de

buruieni / m2

Gradul de îmburuienare

%

g/m2

Gradul de îmburuienare

%

Gradul de combatere al buruienilor

% Martor 196 100 (Mt) 710 100 (Mt) 0,0

Tratamentul 1 Tratamentul 2 ------ ------ Numărul de buruieni/m2 rezultă din fişa de teren pentru înregistrarea numerică a buruienilor. Gradul de îmburuienare (%), reprezintă exprimarea procentuală a numărului de buruieni sau a greutăţii lor de pe o anumită variantă faţă de numărul sau greutatea buruienilor în varianta martor, exprimate la m2. Gradul de combatere (%), reprezintă modul în care un anumit tratament contribuie la distrugerea buruienilor; se exprimă în procente şi reprezintă diferenţa între gradul maxim de combatere (100%) şi gradul de îmburuienare al parcelei respective.

1.8. PRAGUL ECONOMIC DE DĂUNARE

Prin pragul economic de dăunare se înţelege numărul de

exemplare/m2 dintr-o specie de la care devine evidentă scăderea de

111

producţie la o cultură şi de la care începe să fie justificată aplicarea măsurilor de combatere (prăşit, erbicidat etc.) (Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996). Gradul de îmburuienare şi pagubele ce buruienile le produc culturilor depind de foarte mulţi factori: condiţiile climatice din anul respectiv, planta premergătoare din anul precedent, data executării arăturii şi a semănatului, densitatea şi vigoarea atât a plantelor cultivate cât şi a buruienilor şi altele. Datorită acestor factori (la care se adaugă faptul că nu este stabilită unitatea etalon pe individ al speciei), limita pragului de dăunare este destul de largă: 10-12 buruieni anuale şi 2-3 buruieni perene pentru culturile de toamnă, 10-30 de buruieni anuale şi 2-4 buruieni perene pentru cerealele de primăvară, 5-10 buruieni anuale şi 1-3 buruieni perene pentru cartof şi 5-15 buruieni anuale şi 1-2 buruieni perene pentru in.

Datorită faptului că speciile ce îmburuienează culturile au masa vegetativă mai mare sau mai mică, există diferenţe mari în ceea ce priveşte numărul de indivizi/m2 pentru care se justifică economic aplicarea metodelor de combatere. La cultura grâului, erbicidarea este eficientă când există mai mult de 5 exemplare/m2 de Tripleurospermum inodorum şi Bilderdykia convolvulus, peste 10 exemplare de Centaurea cyanus, peste 20 de exemplare de Fumaria schleicheri etc. (Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996). Stabilirea densităţii buruienilor (numeric sau gravimetric) pune mari probleme datorită diferitelor aspecte care apar. În unele situaţii (condiţii climatice, modul de lucru al terenului etc.), densitatea buruienilor poate să fie mică , cu o greutate (uscată la soare) foarte mare. În alte cazuri, densitatea poate să fie foarte mare (peste 700 buc/m2), cu o greutate de asemenea mare (peste 1000 g/m2); dar sunt şi situaţii (în mirişti, în luna septembrie) când numărul buruienilor este foarte mare (peste 400 pl/m2) dar greutatea este foarte mică (sub 200 g/m2).

Analiza şi aplicarea pragului economic de dăunare include un număr de interacţiuni complexe (Manolescu, 1999). Succesul estimării biologice şi economice depinde de mai mulţi factori: prognoza efectului buruienilor asupra culturii; prognoza producţiei în absenţa buruienilor; prognoza eficacităţii tratamentului; prognoza preţului de vânzare a recoltei şi influenţa prezenţei buruienilor asupra preţului; stabilirea preţului erbicidării. În funcţie de studiul relaţiilor dintre buruieni şi planta de cultură, de durata de studiu, utilizarea erbicidelor, modul de estimare a densităţii buruienilor etc., s-au stabilit mai multe praguri economice de dăunare (Manolescu, 1999; W. Roder, Isolde Peters, 1990). Pragul de concurenţă exprimă densitatea buruienilor la care acestea încep să concureze planta de cultură fără pierderi de producţie.

112

Pragul economic de dăunare exprimă densitatea buruienilor la care preţul erbicidării este egal cu venitul rezultat în urma combaterii buruienilor cu ajutorul erbicidelor (mai ieftine sau mai scumpe). Aplicarea acestui prag de dăunare este limitat pentru că nu reflectă evoluţia în timp a populaţiilor de buruieni afectate de tratament în anul curent. Ne permitem o observaţie: acest lucru este valabil pe terenurile în care rezerva de seminţe de buruieni este mică, însă acolo unde rezerva este foarte mare, diminuarea rezervei de seminţe de buruieni este foarte mică, de cel mult până la 5 %. Pragul economic optim de dăunare (pe termen lung) exprimă numărul de buruieni/m2 peste care trebuie efectuată erbicidarea care să fie rentabilă, pe o perioadă mai mare de timp, ţinând cont şi de dinamica populaţiilor de buruieni. Fiind pe termen lung, acest prag are valori mai mici decât cel stabilit pe o perioadă mai scurtă (un sezon). Pragul de dăunare estimat exprimă densitatea buruienilor la care erbicidarea este efectuată astfel încât să evite o anumită depăşire a nivelului de infestare pentru culturile postmergătoare pe o perioadă mai lungă de timp; acest indicator trebuie utilizat în principal în cazul infestărilor cu buruieni problemă şi a buruienilor cu costuri ridicate pentru combatere (odosul, iarba vântului, turiţa). Trebuie însă, ţinut cont de faptul că nu întotdeauna anumite specii de buruieni greu de combătut se dezvoltă şi în culturilor postmergătoare datorită unor condiţii analizate anterior şi în această situaţie vor lipsi anumite date. Pragul de dăunare de siguranţă exprimă posibilitatea unei eficienţe mai slabe a erbicidului asupra buruienilor şi în această situaţie pragul de dăunare trebuie redus cu un risc calculat. Alţi autori au calculat echivalentul în cultură pentru fiecare specie de buruieni care este raportul dintre greutatea unei buruieni uscate şi greutatea unei plante de grâu uscate.