Revistă de Cultură şi Civilizaţie tradiţionalăColegiul Naţional Dragoş-Vodă Câmpulung

Moldovenesc

NUMĂRUL

II

2011

“...credinţa lor era potolită, statornică,

lipsită atât de îndoieli, cât şi de

fanatism şi intoleranţă.”

(Neagu Djuvara)

Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

Câmpulung Moldovenesc

Str. Liceului, nr.3, tel./fax 312337

e-mail: cndragosvoda@centurynet.ro

Redactori: Coca Ana Maria,

Olenici Marius

Coperta: Cucu Maria Elisabeta

Realizatori:

Mîndrilă Emanuela

Tăbăcaru Ioana

Ciumău Bogdan

Coordonatori: prof.Ghidion Dorina

prof.Cârloanţă Angelica

Mulţumiri speciale domnului dir. prof. Niţă

Dumitru şi domnişoarei dir. adj. prof.

Prundreanu Victoria

3

În lumea de azi, definită prin

consum cultural, a formula cultura drept

un atribut universal al umanităţii, în

sensul de clasicizare a valorii, poate

părea un act rezervat elitelor intelectuale.

Contextul geocultural actual

impune redefinirea conceptului culturǎ

naţionalǎ”. „Globalizare versus ethos

naţional” nu mai reprezintǎ doar o

sintagmǎ, ci un fenomen social în plinǎ

desfăşurare. Asistǎm, pe de o parte, la

impunerea unor modele culturale, dar şi

la reacţia de recul, de rǎspuns prin

afirmarea diversitǎţii.

Cultura naţionalǎ se află într-o

relaţie de contextualizare culturalǎ cu

ceea ce se poate numi cultura globalǎ.

4

O întrebare esenţială se impune

în legătură cu cultura tradiţională

populară şi cu destinul ei în condiţiile

mondializării şi regionalizării: va putea

ea oare supravieţui în aceste condiţii,

precum şi ale contactelor inerente cu

culturile altor etnii?

De-a lungul timpului, toate

popoarele şi-au adus contribuţia la

dezvoltarea culturii umanităţii. Fiecare

5

popor a primit de la altele şi a oferit la

rându-i celorlalte virtuţile unei comu-

nităţi etnice.

La baza acestui fapt, stă fie o

mentalitate generată de condiţii foarte

asemănătoare de viaţă, fie un strat

profund al culturii universale, din care se

iveşte uneori câte ceva din tezaurul de

elemente primare ale vieţii umane.

Destinul culturii tradiţionale în

conditiţiile globalizării şi regionalizării

este definit prin schimburile culturale şi

artistice dintre naţiuni sau comunităţi

etnice. Acestea se amplifică fără doar şi

poate în continuare, datorită mijloacelor

moderne, tot mai perfecţionate, de

transmitere şi de difuzare, precum şi din

cauza circulaţiei tot mai intense a

oamenilor şi a amestecului inevitabil al

acestora.

6

Totuşi, aceste schimburi culturale

nu vor influenţa decisiv parimoniul

tradiţional, cu toate că urbanizarea şi

industrializarea trezesc adesea nostalgia

vieţii de odinioară a omului trăitor în

plină natură; nostalgie ce scoate la iveală

şi elemente de mentalitate şi solidaritate

umană, precum şi elemente ale culturii şi

artei tradiţionale.

Generaţiile actuale sunt chemate

să vegheze la conservarea valorilor patri-

moniale, atât a celor care privesc

7

comportamentul cotidian al individului

în relaţie cu comunitatea, cât şi a celor

din sfera culturii şi civilizaţiei naţionale:

să le descopere, să le promoveze şi să le

perpetueze în formele cele mai pure şi

autentice, moştenite de la înaintaşi şi de

la promotorii lor de astăzi.

În încheiere, trebuie precizat

faptul că rolul promovării culturii

populare tradiţionale nu este de a umbri

cultura scrisă, ci de a păstra şi a pune în

valoare vechi forme de cultură, despre

care ştim că au avut o mare importanţă

nu numai în viaţa satelor şi oraşelor

noastre, ci şi în dezvoltarea culturii

scrise, care a hrănit aceste manifestări

mai noi cu elemente de bază, nişte

structuri paradigmatice.

Alboi Simona

8

În fiecare an, de Bobotează, în

râul în care s-a botezat Iisus Hristos,

după aruncarea crucilor în apă, are loc

un miracol. De 2000 de ani, în această

zi, Iordanul, în chip minunat, curge

pentru câteva minute dinspre mare către

9

izvor. Mărturiile istorice ne spun că,

odinioară, Iordanul curgea înapoi zeci de

minute, dar pe măsură ce am ajuns în

aceste vremuri tulburi, pline de

apostazie, durata acestei curgeri

minunate s-a scurtat.

Tot aceste mărturii ne vorbesc

despre faptul că această minune se

petrece pentru a adeveri dreapta credinţă

în Dumnezeu, Ortodoxia, şi că ea are loc

atâta vreme cât vor fi oameni dornici să

se boteze, să devină adevăraţi fii ai

Bisericii. Prin urmare, scurtarea timpului

10

în care Iordanul curge înapoi are o

oarecare explicaţie duhovnicească.

Despre întoarcerea Iordanului ne

vorbeşte Psalmul 113:

,,Marea a văzut şi a fugit,

Iordanul s-a întors înapoi.

Munţii au săltat ca berbecii şi

dealurile ca mieii oilor.

Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit?

Şi ţie, Iordane, că te-ai întors înapoi?

Munţilor, că aţi săltat ca berbecii

şi dealurilor, ca mieii oilor?

De faţa Domnului s-a cutremurat

pământul, de faţa Dumnezeului lui

Iacob,

Care a prefăcut stânca în iezer,

iar piatra în izvoare de apă.

Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci

numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila

Ta şi pentru adevărul Tău.”(Ps 113:3,9)

11

Râul Iordan este pomenit în

Biblie de nenumărate ori, dar episodul

cel mai important în care este implicat

rămâne cu siguranţă Botezul Domnului,

relatat de toţi cei patru evanghelişti.

Acest râu semnifică trecerea la o nouă

condiţie

spirituală,

purificarea

prin Botez,

în vederea

intrării în

Împărăţia lui

Dumnezeu.

Aşadar pentru că Dumnezeu este

simplu, noi îl complicăm. El ne-a arătat

că lucrările şi tainele Sale sunt de

necuprins pentru mintea noastră. Ne-a

revelat, dacă mai era nevoie, că starea

noastră de păcătoşenie ne exclude

categoric dintre cei aleşi.

12

…Sunt multe învăţături de luat

aminte spre mântuire !

Alboi Simona

13

Biserica este pentru lume ceea ce

este sufletul pentru trup, este realitatea

constituită în puntea de legătură între

Dumnezeu şi lume.

Dacă în trecut Biserica se putea

identifica într-o mare măsură cu

societatea, prin faptul că membrii

Bisericii erau în acelaşi timp şi, într-o

14

foarte mare măsură, elemente ale

societăţii, în vremea noastră Biserica nu

mai poate fi identificată cu societatea,

fiindcă, prin procesul de secularizare,

centrul de greutate în viaţa cetăţii s-a

deplasat din zona autorităţii Bisericii, în

zona autorităţii societăţii umane, luate ca

realitate autonomă.

Încă din secolul al XVI-lea, o

serie de factori de ordin cultural şi

politic au condus la apariţia fenomenului

numit „secularizare", în urma căruia

societatea umană a început să reducă

sfera de influenţă a Bisericii. Dacă până

atunci religia era considerată ştiinţa

supremă, ce subordona toate celelalte

domenii ale cunoaşterii, în urma

schimbării raporturilor dintre societate şi

Biserică, teritoriul specific religiei a fost

limitat.

15

Secularizarea a însemnat o dilu-

are a valorilor morale şi religioase, va-

lori ce până nu demult erau considerate

generatoare de unitate socială.

Structura societăţii din zilele

noastre a căpătat un puternic caracter

subiectiv, iar acum ea pare să-i domine

pe oamenii care iniţial au creat-o.

Astăzi, creştinismul are mai de-

grabă valoare de patrimoniu, şi asta

pentru că interesele omului postmodern

au fost îndreptate în cu totul alte direcţii,

16

sub presiunea apăsătoare a secularizării,

care a privatizat religia şi a mers până

acolo, încât creştinismul a fost eliminat

aproape total din spaţiul public.

Biserica a ocupat

întotdeauna un loc central în cadrul

aşezării unde era edificată şi, în acelaşi

timp, un loc de seamă în conştiinţa

comunităţii care o ridicase. Fie că este

vorba de o zonă rurală sau de una ur-

bană, clădirea bisericii trebuia observată

de la mare depărtare, ea fiind amplasată

în centrul aşezării, câteodată chiar pe o

17

înălţime, pentru a semnala prezenţa lui

Dumnezeu în acel loc. În oraşele

medievale, dens construite, ale căror

străzi formează trasee sinuoase printre

fronturile de case compacte, silueta

bisericii putea fi distinsă cu uşurinţă,

turla înaltă fiind un foarte clar punct de

reper, ce marca de obicei centrul

oraşului.

Astăzi, bisericile îndeplinesc mai

degrabă rolul de muzeu. În secolul al

XXI-lea, bisericile sunt vizitate mai mult

pentru calităţile lor arhitectural-artistice

decât pentru serviciile divine care au loc

în interiorul lor. Dacă biserica poate fi

considerată în continuare un punct de

reper, atunci acest reper este doar unul

de ordin cultural, şi mai puţin un reper

spiritual.

Societatea creştină modernă nu

poate să renunţe la Dumnezeu, mergând

înainte ca şi când nimic nu s-ar fi

18

întâmplat. Într-o lume marcată de

relativism şi aflată în derivă ideologică,

este nevoie de un punct fix, de repere

stabile, de valori care nu se schimbă şi

nu se clatină. Soluţia ieşirii din criză şi

răspunsul tuturor frământărilor se vor

cristaliza atunci când oamenii vor regăsi

în vieţile lor „creştinismul tuturor

începuturilor". (H.Roman Patapievici).

Societatea modernă poate să îşi continue

traseul său evolutiv, dar cu o condiţie:

nimic fără Dumnezeu.

Alboi Simona

19

Biserica a avut întotdeauna un rol

important, chiar decisiv, în viaţa

oamenilor, iar lucrul acesta îl cunoaş-

tem din cele mai vechi timpuri. În

România, fără doar şi poate, Biserica şi

slujitorii ei au fost îndrumătorii morali,

şi nu numai, ai oamenilor, ai enoriaşilor

ei.

Ajungând în Câmpulung

Moldovenesc, oraş aflat în inima

Bucovinei, descoperim, pe de-o parte,

priveliştea încântătoare ce ni se arată,

modul de viaţă al locuitorilor şi, pe de

alta, lăcaşele de cult care fac parte din

viaţa spirituală a câmpulungenilor.

20

Putem, aşadar, „trece în revistă”

edificiile religioase pe care le putem

găsi, vedea şi vizita astăzi.

După ce Moldova simte pericolul

expansiunii turceşti şi a religiei

musulmane, Petru Rareş decide să ridice,

în numele doamnei sale, în Poiana

Sihăstriei, un schit de lemn. Se pare că

acesta a fost sfinţit la data de 8 mai,

1541.

Schitul de sub Rarău a fost

dărâmat în 1777, după Cronica Şcolii

Primare din Capu‟ Satului, fiind iar

refăcut şi dărâmat, până în 1990, când a

revenit la forma sa finală, cea de

21

mănăstire. Acum se află în grija şi sub

protecţia călugărilor, iar de Înălţarea

Domnului se sărbătoreşte hramul aces-

teia.

Călugării au un program duhov-

nicesc şi religios asemănător cu cel de pe

Sfântul Munte Athos, cu Sfânta

Liturghie şi vecernie în fiecare zi. Tot

aici, se pare că ar fi şapte icoane

făcătoare de minuni, ceea ce atrage un

număr foarte mare de turişti şi pelerini,

care sunt bine primiţi, în incinta

mănăstirii putându-se adăposti mai mult

de 150 de suflete pe noapte.

Fondat in 1698, un lăcaş din

lemn, numit „Biserica Domnească” , ia

fiinţă Biserica cu hramul Sf.Ierarh

Nicolae, aflată în centrul oraşului. Aşa

cum o ştim azi, această biserică a fost

ctitorită în 1887, construcţia acesteia

durând 9 ani. Sfântul lăcaş a fost printre

primele construite în Câmpulung, fiind

22

importantă şi din punct de vedere al

numărului de enoriaşi care aparţin de ea.

De aceasta mai aparţine şi biserica aflată

în cimitirul Ionei, iar paroh al bisericii

este Macar Iliuţă.

Cea mai impunătoare prin

contrastele de culori,dar şi prin mărimea

sa, este Biserica cu hramul Adormirii

Maicii Domnului, construită în 1908,

prin iniţiativa preotului Ioan Voloşeniuc.

23

Catedrala, al cărui paroh este

preotul Petru Crăciun, are şi ea o filială,

şi anume, o biserică de dimensiuni mai

reduse, din cartierul Sâhla, unde preoţii

slujesc duminica şi în zilele de

sărbătoare.

Este lăcaşul de cult cu numărul

cel mai mare de enoriaşi din zona

Câmpulungului, fiind atestată încă din

1752, când era o bisericuţă din lemn. A

fost refăcută în 1858 de Ioniţă Dominte

Şalvariu şi se păstrează până azi,

suferind câteva modificări pe parcursul

24

anilor. Biserica din Capu‟ Satului, cu

hramul Naşterii Maicii Domnului, are,

de asemenea, o filială sau o „biserică-

fiică”, aşa cum obişnuiesc a zice oamenii

din zonă, şi anume, cea de pe Izvorul

Alb, construită de curând, sub

îndrumarea şi dragostea faţă de

Dumnezeu a preotului paroh Teodor

Giosan, biserică ce are hramul de

Izvorul Tămăduirii.

I se spune biserica rusească, deşi

a fost construită de austrieci. În ea se

slujeşte în stil bizantin, deşi iniţial a fost

a greco-catolicilor. Fără nicio îndoială

că Biserica cu hramul Sfântul Dumitru

a fost trecută de-a lungul anilor prin

multe valuri şi schimbări. Sfântul locaş,

cu preotul Liviu Solovan ca paroh,

poartă rămăşiţele stapânirii austro-

ungare. Şi când vorbim despre stăpânirea

austriacă, este inevitabil să nu ne gândim

şi la urmele pe care le-a lăsat aceasta în

25

Câmpulungul bucovinean, şi anume, la

Biserica cu titulatura Înălţarea la cer a

Domnului, biserică de rit romano-

catolic, care numără şi acum în jur de

200 de familii, la care mai adăugăm cele

şase filiale din comunele aflate în jurul

Câmpulungului. După ce biserica

Sfântul Dumitru a fost retrocedată

Bisericii Ortodoxe Române, ea servind

drept loc de rugăciune greco-catolicilor

până în 1950, aceştia din urmă şi-au ţinut

liturghia în Biserica Romano-catolică,

ambele confesiuni fiind sub jurisdicţia

papală.

Construită la îndemnul Î.P.S.

Pimen, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi

Pavel, situată în cartierul Bodea, este

una dintre edificiile realizate după epoca

comunistă. Preotul dr. Nicolae Cojocaru

este paroh şi slujitor vrednic al altarului

în acest sfânt lăcaş.

26

Câmpulungul, oraş de trecere din

Moldova în Transilvania, şi-a dobândit

de-a lungul timpului oameni de diferite

etnii şi religii. De aceea putem aminti şi

sinagoga evreiască din oraş, care acum

funcţionează ca sediu al Comunităţii

Evreieşti din oraş, şi bineînţeles de

casele de adunare. În ultimii 20 de ani ,

aici şi-au construit foarte mulţi creştini

de confesiune neoprotestantă sedii, prin-

tre care putem număra adventiştii,

27

baptiştii, martorii lui Iehova sau pen-

ticostalii. Fiecare sectă sau cult are

propriul lăcaş, aşa numitele „case de

rugăciune”.

Poate la prima vedere pare

ambiguu faptul că într-un oraş

bucovinean, cu o istorie ce ne arată

importanţa ortodoxiei, trăiesc şi alte

suflete de diferite confesiuni, însă în

esenţă nu este chiar aşa. Şi aici,

ospitalitatea tipică Bucovinei, modes-

28

tia, blândeţea şi frica de Dumnezeu a

câmpulungenilor îşi spun cuvântul.

Putem spune fără nicio îndoială că oraşul

sau chiar zona Câmpulungului

Moldovenesc este una multietnică,

ospitalieră, dar nu în ultimul rând

religioasă.

Petrariu Silviu Mihai

29

Portul popular din Bucovina

reprezintă, în mare, o continuare a celui

moldovenesc. Totuşi, el are un specific

propriu, elementele sale componente

dezvoltându-se atât de mult, încât i-au

dobândit o particularitate structurală

deosebită.

Un interes aparte, în cadrul

costumului din Bucovina, îl are găteala

capului, care, pe lângă caracterul său pur

funcţional, are un caracter estetic, social

şi etic. Individul societăţii tradiţionale

avea nevoie de o delimitare foarte clară

între ce îi este permis şi ce nu îi este

permis să poarte, între ceea ce este

potrivit vârstei sau ocupaţiei lui şi ce l-ar

scoate din rânduială.

30

Atât bărbaţii, cât şi femeile, atât fetele

cât şi feciorii au un anumit fel de găteală

a capului.

De la cele mai simple broboade

de caşmir, până la minişterguri şi

pânzături, de la împletituri complicate în

9 sau 11 şuviţe, până la gătele de

mireasă, toate au avut pentru oamenii

din trecut un caracter etic şi social,

oferind informaţii preţioase despre locul

31

de unde vine femeia, despre starea sa

socială şi mai ales despre starea

materială.

Fetele, în general, purtau părul

împletit în cozi şi descoperit. Fetele

mici, cu vârste între 5 şi 15 ani, purtau

părul împletit în două cozi adunate

‘dinapoi „, care erau desple- tite doar

sâmbata la lăut. Părul se pieptăna peste

cap sau cu cărare pe mijloc, iar cea mai

obişnuită pieptă-nătură era cea în două

cozi, prinse la spate într-un coc. Fetele

nu-şi tun- deau niciodată părul, aceasta

fiind considerată păcat. Pentru fixarea

cozilor în coc, se foloseau ‘ace’, în

denumirea regională spelci sau piep-

teni, în zilele de sărbătoare nelipsite

fiind florile şi busuiocul, unele fete

purtând ca podoabă cercul din flori.

Ştergarul de cap, zăbrenicul,

miniştergura sau pânzătura este una şi

aceeaşi piesă de port. El a avut o

32

perioadă de

maximă înflorire,

la sfârşitul

secolului al XIX-

lea, şi a încetat

să fie purtat spre

sfârşitul Primului

Război Mondial,

pentru ca astăzi

să fie purtat

extrem de rar şi

numai de bătrâne.

Este o ţesătură

foarte fină de bumbac, în mai multe iţe,

întotdeauna în număr impar, cele mai

simple zăbrenice, cele de lucru, fiind

ţesute în 3 iţe, cu ornamente doar la

capete, având uneori vârste de in sau

cânepă.

Cele de sărbătoare sunt în mai

multe iţe, de obicei în 5, 7, 9 şi chiar 11

iţe. Ornamentaţia constă exclusiv în

33

motive geometrice, dispuse în fâşii,

vârste. Femeile aveau obiceiul să-şi lege

părul în dreptul urechilor, sub forma

unor noduri, numite coarne.

Pieptănătura cu coarne a fost foarte

îndrăgită în întreg spaţiul Bucovinei.

Peste această pieptănătură, se punea

miniştergura, se realizau astfel două

protuberanţe numite gurgoaie, care

dădeau o înfăţişare curioasă şi plăcută

acestei îmbro- bodiri. Mai târziu, locul

coarnelor a fost luat de un schelet de

sârmă ar- cuit, înfăşurat cu pânză roşie,

numit cosiţă, care spre capete prezintă

nişte umflături, numite tot coarne.

Ştergarul de cap constituie una dintre

piesele costumului femeiesc dintre cele

mai arhaice, atât prin modul de lucru, cât

şi prin modalitatea de îmbrobodire. El

este, în primul rând, specific Bucovinei,

încadrându-se în tipul mai larg al

maramelor. Ştergarul este destul de

34

divers proporţionat, apărând întotdeauna

sub forma unui dreptunghi, prezentând

multiple modalităţi de îmbrobodire. Este

cunoscut de albanezi, de slavii balcanici,

poloni, ajungând până la populaţiile

persane.

Cele mai frumoase şi valoroase

piese de acest gen sunt miniştergurile

din zona Rădăuţi, executate în culori de

alb şi galben, singurele pete de culoare

fiind mărgeluşele de la capete, dar şi

zăbrenicul de Câmpulung, executat

exclusiv în alb. În ceea ce priveşte orna-

mentarea, predomină romburile, zig-

zagurile, colţii de lup şi stilizările vege-

35

tale: crenguţa de brad şi trifoi. Mini-

ştergurile şi pânzăturile aveau capetele

cu vârste din borangic, dar şi cu modele

iţate, realizate prin nivideală. Orna-

mentele vârstate erau fie vârste simple,

fie vârste cu boghiţe ridicate sau vârste

cu fluturaşi şi butucaşi.

Zăbrenicele erau la fel în mai

multe iţe, la fel ornamentele se executau

din nivideală, doar că se foloseau mai

multe tipuri de

bumbac. Pentru

zilele de lucru,

basmaua de

bumbac a

devenit o piesă

de acoperământ

aproape gene-

rală, fiind pur-

tată chiar şi de

fete. Mai

demult, femeile

36

căsătorite se recunoşteau după cârpa

purtată pe creştetul capului, sub basma.

Cârpa era acoperită cu un fes turtit, ca o

scufie, cusută din pânză în creţuri,

împodobită cu ornamente mici, la Vicov,

Straja şi Putna. În celelalte sate, fesul era

de culoare roşie, cumpărat de la prăvălie.

Cârpa şi fesul, purtate pe cap, permiteau

ca femeia căsătorită să umble pe lângă

casă cu capul oarecum descoperit. Cele

mai avute purtau cârpa mai înaltă:

”Când era malai pe

pod /

Purtam cârpa cât un

cot. /

Malaiu s-o-mpuţinat, /

Cârpa mi s-o tupcilat

/”.

37

Basmalele, purtând diverse denu-

miri: tulpan, casâncă, broboadă, au

urmat ca podoabă de cap după ştergar.

Putem spune că, după cele mai

vechi tradiţii, podoaba de cap

caracteristică femeilor din Bucovina a

fost ştergarul de cap, continuat, în

diverse perioade, în funcţie de subzone,

de obicei, ocazii, completat cu alte

accesorii, coexistând o lungă perioadă cu

basmalele de Caşmir.

38

În ceea ce

priveşte modul de

a-şi acoperi capul

bărbaţii, nu există

atâta varietate ca

în acoperământul

femi- nin. Bărbaţii

nu obişnuiesc să

umble cu capul

descoperit. În

trecut, părul se

purta lung, uneori

cu breton în faţă. Bavarezul Schiltberge,

care călătorea prin aceste ţinuturi pe la

sfârşitul secolului al XIV-lea, spunea că

bărbaţii purtau barba şi părul lung şi

vorbeau o limbă a lor proprie.

Cea mai răspândită piesă a

acoperământului capului este căciula, de

formă înaltă şi ţuguiată. Se poartă de

obicei cu vârful tras într-o parte. Căciula

este confec-ţionată în mod tradiţional

39

din blană de miel, de culoare neagră şi

rareori albă, iar pentru zilele de

sărbătoare, uneori, brumărie. Cu prilejul

diferitelor sărbători, la cuşmă, se puteau

pune pene de păun, crenguţe de brad.

Căciula se purta aproape în toate

anotimpurile, în special iarna, dar şi vara

de foarte multe ori. Confecţionarea

căciulilor era specialitatea meşterilor

cojocari, blănari, dar se lucra şi în casă,

de către gospodarii mai pricepuţi, care

ştiau să tăbăcească foarte bine pieile.

Pălăria este rezervată zilelor mai puţin

friguroase. Înainte de Primul Război

Mondial, iar după aceea din ce în ce mai

rar, se purta pălăria aşa-zisă

“rumânească”. Este o pălărie foarte

răspândită în regiune, care se mai

întâlneşte însă astăzi foarte rar, în portul

bătrânilor. Este confecţionată din pâslă

neagră, este rotundă, joasă şi are

borurile înalte şi întoarse. Este denumită

40

pălărie cu “streaşina întoarsă” sau cu

“ganguri “. Acest tip de pălărie se

menţine şi în portul slovac, rutean şi

huţul.

Acesta este acoperământul

capului pentru bărbaţi şi femei, fiecare

cu particularităţile sale sociale, etnice şi

zonale. Pentru omul tradiţional, totul are

o rânduială, totul este pus la locul lui şi

orice „sminteală „ar provoca dezechilibre

în planul uman, dar şi în plan cosmic.

Chiar şi portul şi, în speţă, acope-

rământul capului au o datină, o

rânduială, care, din păcate, s-au pier-

dut. ”Lucrurile nu merg aşa la

întâmplare, orice lucru are o rânduială şi,

de e bine, şi de e rău, toate în lumea asta

sunt rânduite “.

La fel se întâmpla şi când unei

familii îi murea cineva. Bărbatul nu avea

voie să îşi pună pălăria pe cap cât sta

mortul în casă, iar femeile, odată ce

41

începeau bocitul, rămâneau despletite

până la pomana de trei zile. Aceste

interdicţii de a purta pălărie şi de a

împleti părul transmit un mesaj puternic,

cum că în familia aceea, prin moartea

individului, se produce un dezechilibru

care trebuie semnalat prin ceva.

Un alt exemplu este acela al

fetelor necăsătorite care au copil.

Acestora le este interzis să umble cu

găteli sau cu capul descoperit nici măcar

prin ogradă, considerându- se că au

păcătuit şi sunt impure. Nici măcar la

nuntă nu au voie să intre cu capul

descoperit, ele fiind lipsite de hobot,

acesta fiind înlocuit de o basma. Poate

că, în societatea arhaică, umblatul cu

capul descoperit era un apanaj al purităţii

individului şi de aceea copiii, indiferent

de sex, nu poartă niciodată nimic pe

cap.

42

Pentru femei, cea mai mare

cinste era zăbrenicul, femeile nea- vând

voie să intre, după ce s-au căsătorit, fără

el în biserică. Pentru bărbaţi, însă era

considerat lipsă de respect statul în casă

cu pălărie, dar mai ales la biserică era

interzisă intrarea cu capul acoperit. La

fel se întâmpla şi în momentul când un

bărbat saluta sau trecea prin faţa unei

biserici sau a unei cruci de hotar. Îşi

ridica pălăria, semn al respectului.

Iată ce declara o femeie din

Câmpulung, prin 1950: ”Zăbrenicul e

fala noastră, atât mai avem din fala de

altădată, până la judicata de pe urmă l-oi

purta, aşa l-o purtat şi mamuţa şi moşica

mea şi tot neamul meu, eu de ce să nu-l

port? M-o învelit cu el la nuntă, am făcut

un legământ pe el, dacă nu l-aş mai

purta, aş rupe un legământ”. <Elisaveta

lu‟ Iacob Ţâmpău>. Din această

mărturisire, ne putem da seama cât era

43

de importantă respectarea tradiţiei şi

menţinerea aspectului zonal. Totul era

considerat a fi cu un motiv şi, dacă ai fi

încălcat o datină, toată legătura cu

strămoşii s-ar fi pierdut, ai fi fost lipsit

de identitate şi de o certitudine a

reîntâlnirii cu ei în cealaltă lume.

Bibliografie:

FLORE BOBU FLORESCU, PORT POPULAR DIN MOLDOVA DE NORD

,Bucuresti, 1956 TANCRED BANATEANU ,

ARTA POPULARA BUCOVINEANA , Suceava , 1975 EMILIA PAVEL ,

PORTUL POPULAR MOLDOVENESC,ed Junimea,Iasi, 1976 SIMION FLOREA MARIAN ,

NASTEREA LA ROMANI, ed Grai si suflet , Bucuresti , 1995

SIMION FLOREA MARIAN , NUNTA LA ROMANI , ed Grai si suflet,

Bucuresti , 1995 SIMION FLOREA MARIAN , INMORMANTAREA LA ROMANI , ed Grai si

suflet , Bucuresti , 1995

ION GRAMADA , PORTUL POPULAR DIN CAMPULUNG , ed Agata , Botosani , 2006

Flocea Darie Silviu

44

Sărbătoarea Botezului are o

importanţă deosebită în popor, fiind,

după Naşterea Domnului, praznicul cel

mai bine integrat tradiţiei.Se mai

numeşte popular Boboteaza, iar în

Bucovina,Transilvania şi Banat,

Boteaza, Botez şi, în Haţeg,

Apăboteaza.Numele Boboteaza provine

din slavul “bogu “(Dumnezeu) şi

latinescul “baptizare” (a boteza).

Botezul Domnului s-a numit, în

Biserica de Răsărit, Epifania sau

Teofania, care, în slavo-rusă, se exprimă

prin bogoiavlenie, gospodnia, cu sensul

de Arătarea Domnului, pentru că, la

Iordan, Mântuitorul S-a descoperit lumii

ca Fiu al lui Dumnezeu, manifestându-se

cu acest prilej prezenţa Sfintei Treimi.

45

Boboteaza/Epifania/Teofania/A

rătarea este una dintre cele mai

importante sărbători creştine, privite ca

atare încă din cele mai vechi timpuri

(înainte de sec. al III-lea d.Hr.), după

cum afirmă Sf. Clement Alexandrinul.

Despre Botezul lui Iisus Hristos în apele

Iordanului vorbesc şi Sf. Evanghelişti

Marcu, Luca şi Matei în capitolele din

Sf. Evanghelie.Dacă până în sec. al IV-

lea d.Hr., Naşterea Mântuitorului şi

Botezul se sărbătoreau în aceeaşi zi,

începând din această perioadă cele două

sărbători s-au despărţit, păstrând totuşi o

strânsă legătură între ele. Acum s-a

descoperit Sf. Treime, prin Fiul, botezat

în Iordan, glasul din cer al Tatălui şi

Duhul Sfânt, sub chip de porumbel,

pentru ca Sf. Ioan Botezătorul să-l

recunoască pe Mesia.Boboteaza este o

sărbătoare a «luminilor», «luminată»,

amintind de catehumenii primelor secole

46

creştine, care atunci se botezau, primind

lumina lui Hristos, harul Duhului

Sfânt.Lumânarea aprinsă în întâmpinarea

preotului care vine să sfinţească

gospodăriile este o anticipare a Sf.

Învieri, realizându-se astfel o

continuitate între aceste sărbători.

Aceasta poate fi comparată cu un colind

care aduce bucuria.

Din perioada veche până astăzi,

importanţa sărbătorii a făcut ca aceasta

să fie celebrată cu datini la cult,

asemenea Naşterii Domnului. Aceste

datini încep cu ziua Ajunului, când,

47

după tradiţia generală, este zi de post, de

ajunare.În acest scop, se pregătesc

bucate de post, care se pun pe masa

Ajunului, rânduiala fiind asemănătoare

cu cea de la Crăciun.

Simion Florea Marian menţio-

nează că Ajun înseamnă de fapt fiecare

zi de post, dar mai ales cele două

ajunuri, de Crăciun şi Bobotează.

Tinerii, feciori şi fete, ajunează până a

doua zi dimineaţa, ca să aibă noroc în

căsătorie.

La biserică, se săvârşeşte, în

dimineaţa de Ajun, sfinţirea Apei Mari

sau Aghiasma Mare. Diaconul Paul de

Alep afirmă că, în Ţara Românească, “în

ziua Ajunului Bobotezei, slujba s-a

desfăşurat în acelaşi ritual ca pentru

Ajunul Crăciunului, cu binecuvântarea

apei în toate bisericile, potrivit datinei”.

Aghiasma de Ajun are mai multe

întrebuinţări. Credincioşii o iau pentru a

48

gusta din ea toată ziua când ajunează. De

asemenea, se foloseşte la stropirea

caselor, a gospodăriilor şi animalelor,

chiar a ogoarelor şi viilor.

O mărturie istorică a datinei

datează din secolul al VII-lea, când Paul

de Alep descrie rânduiala din Ţara

Românească. El spune că, aici “ preoţii,

seara ,după slujba sfinţirii apei, îşi umplu

vasele şi găleţile, se îmbracă cu

feloanele şi poartă crucile în mână şi se

duc singuri, mai întâi la domn, pe care îl

aghesmuiesc.Acesta dă fiecăruia o

miluire bogată; apoi, se duc la

Mitropolitul ţării, apoi se duc în casele

înalţilor dregători ai ţării şi în acelea ale

bogătaşilor pe care îi aghesmuiesc”. Tot

el notează:” Măreţia, solemnitatea şi

bucuria publică pe care le-am văzut

manifestându-se de Bobotează la români

nu le-am văzut, nici auzit nicăieri, nici

chiar la regii creştini”.

49

Ritul umblatului cu Ajunul

observat la curte şi în oraş era

asemănător celui din mediul rural

românesc. Dimitrie Cantemir descrie o

formă populară, observată de el în

Moldova: “ Stăpânul casei are obicei să

facă la 5 ianuarie, în Ajunul Bobotezei, o

cruce de lemn, pe care o înveleşte cât

mai frumos, cu pânză albă sau cu pânză

de borangic şi catifea, cum poate fiecare,

după averea lui, iar după Vecernie, ca

într-un alai, petrecuţi de o droaie de

50

copii, o poartă prin toate casele, unde

strigă foarte des cuvântul Chiraleisa.”

Această formă laică se poate să fi fost o

datină izolată, desfăşurată sub influenţa

ritului tradiţional bisericesc, ca o

prelungire a acestuia într-o formă de

colindă cu crucea.

În toate zonele, în ultimul veac,

umblatul cu crucea de Ajun s-a facut de

către preot, după rânduiala bisericească,

la care s-au adăugat unele datini şi

credinţe populare regionale, izvorâte din

semnificaţiile acestui rit în viaţa credin-

51

cioşilor. Ele se leagă în principal de

primirea preotului şi prezenţa crucii în

casa lor. În unele sate, înainte de a se

aşeza bucatele pe masă, este obiceiul de

a se pune sub faţa de pânză fân sau otavă

(Valea Putnii), apoi puţină sare şi tărâţe

pentru vite, pentru ca să le stropească

preotul cu aghiasma, în credinţa că se

sfinţesc şi sunt de folos pentru sănătatea

animalelor. Fânul sau otava înseamnă,

după tradiţie, fânul din ieslea în care S-a

născut Domnul nostru Iisus Hristos,

aceasta fiind o reminiscenţă a situaţiei în

care Boboteaza era unită cu cea a

Naşterii Domnului. De asemenea, o

datină întâlnită doar în satele de munte

ale Bucovinei este ca gospodina să

expună hainele cele mai noi şi mai

frumoase ale familiei pe lăzile de zestre

sau pe cuie în odaia bună, pentru a le

stropi preotul cu aghiasmă, în credinţa că

n-o să le roadă moliile. Tot aici, se mai

52

pune pe masă, alături de bucate, şi o

farfurie cu grâu încolţit, semnificând,

prin stropirea cu aghiasmă, bine-

cuvântarea holdelor pentru anul care a

început.

Există deosebiri de la o zonă la

alta, în ceea ce priveşte întâmpinarea

preotului.În cele mai multe părţi, acesta

este primit de gazde cu o lumânare

aprinsă, simbolizând lumina lui Hristos

sau cea purtată de Înaintemergătorul şi

Botezătorul Ioan. După stropirea casei şi

a mesei cu bucate, se punea pe alocuri pe

crucea preotului, la sărutarea ei de către

membrii familiei, un fuior de cânepă. În

legătură cu acest fuior, existau mai

multe credinţe în popor: că va ajuta

creşterea cânepii; că se vor prinde relele

casei de fuior; de asemenea, că peste

acest fuior va trece sufletul celui care l-a

dat şi a celorlalţi morţi din casă peste iad

până la rai. Elena Sevastos notează

53

credinţa că fuiorul se dă pentru ca Maica

Domnului să salveze sufletele din iad: “

De când s-a făcut legea noastră şi până

la a doua venire, femeile creştine au dat

şi vor da un fuior la cruce, din care se

lucrează în rai o mreajă, ca, la a doua

venire, după ce Hristos va judeca

noroadele şi va trimite pe păcătoşi la

muncile iadului, i-a învoit Maicii Sale să

se ducă la iad, să arunce o mreajă de 3

ori şi câte suflete s-ar putea prinde în

mreajă are să le dea într-un loc de

odihnă, nu de mare fericire ca la rai, dar

nici de veşnică

muncă. Şi pentru

aceasta dau femeile

fuior la cruce, că

doar S-a milostivi

Maica Domnului

asupră-le, să se

prindă şi ele în

mreajă .”

54

Semnificaţia fuiorului se leagă şi

de cea a cânepii, despre care în tradiţia

noastră există unele semnificaţii

mitologice. De exemplu, o credinţă din

zona Tutovei dă o interpretare mai

neobişnuită, spunând că “acel fuior

înseamnă barba lui Hristos“. Aceste

elemente necreştine, de origine populară,

exprimă o legătură cu ritul creştin în

explicarea rolului fuiorului.

Unele datini sunt legate de

busuiocul din sfeştoc(cofa), care, pentru

că este sfinţit, este folosit, în multe părţi,

la practici magice, crezându-se că are

putere deosebită în influenţarea soartei, a

norocului tinerilor. Fetele primesc sau

chiar iau pe ascuns câteva fire de

busuioc pentru a face vrăji şi farmece de

ursită.

Valer Butură spune că, în unele

sate, fetele “furau busuioc de la preot la

Bobotează şi îl puneau sub pernă, ca să

55

viseze ursitul, unele invocau luna, să li-l

aducă în vis etc.” Busuiocului i se

atribuie o întreită valoare simbolică: este

considerat în tradiţie floarea norocului;

este considerat sfinţit prin folosirea la

stropitul cu aghiasmă; stând lângă crucea

preotului la Ajun, este pus în legătură cu

semnificaţia ierburilor de sub crucea

Domnului, între care a fost şi busuiocul,

motiv studiat şi de Mircea Eliade.

56

Un fapt nelipsit de la noi este

prezenţa copiilor care îl însoţesc pe preot

pe la case, uneori în cete foarte mari,

pentru a striga <Chiraleisa>, termen de

origine greacă, folosit frecvent în cultul

ortodox cu sensul de “Doamne

Miluieşte”.

Unele credinţe populare susţin

sfinţenia sărbătorii, ele îşi au originea în

faptul că la Botezul lui Iisus Hristos s-a

arătat Sfânta Treime prin Fiul botezat de

rob, Sfantul Duh, coborât ca porumbel

asupra lui Iisus şi glasul Tatălui din cer.

O tradiţie spune că “ la Bobotează se

deschide cerul şi îngerul păzitor îi spune

celui de însurat sau celei de măritat

încotro îi va fi norocul “ . Se spune că “

cine va vedea cerurile deschise în

noaptea de Bobotează va fi drept

înaintea lui Dumnezeu .” Oamenii cred

că “cine moare în această zi sufletul

aceluia merge de-a dreptul în cer, care

57

stă toată ziua deschis spre aducerea-

aminte despre prezenţa spiritului sfânt la

Botezul Domnului. “

Cele mai importante datini sunt

legate de sfinţirea apei, numită “Sfinţirea

cea Mare a apei “, ”Aghiasma Mare“ sau

“Iordanul“, de la faptul că reprezintă

ritualic minunea de la Iordan şi o

reactualizează. Datina sfinţirii apei la râu

este menţionată şi de Paul de Alep, în

Ţara Românească, el descriind toată

ceremonia: “după slujbă, am ieşit din

biserică pentru ca domnul nostru patriarh

să cufunde de asemenea crucea în râu.

Steagurile şi prapurile, ale căror prăjini

aveau câte o cruce în vârf, erau rânduite

câte două; erau purtate în fruntea

alaiului; apoi veneau lumânările, apoi

preoţii, doi câte doi, şi în spatele lor

domnul nostru patriarh cu mitropoliţii;

au mers astfel până la râu... s-a spart

atunci gheaţa, pentru ca patriarhul să

58

poată cufunda crucea în apă de trei ori,

pe când se cânta: În Iordan. În clipa

aceasta, tot poporul şi-a umplut vasele

cu apă de râu. Preoţii au botezat mulţi

copii în râu.” În trecutul bisericii noastre,

a existat obiceiul botezării copiilor cu

acest prilej în râu, întrerupt din cauza

riscului îmbolnăvirilor.

Rânduiala sfinţirii apei s-a

menţinut intactă până astăzi, cu unele

obiceiuri şi credinţe populare deosebite

de la o zonă la alta.

59

Se întâlnesc şi alte practici

locale la slujba de sfinţire a apei.

Obiceiul de a se împuşca la Bobotează,

menţionat de Paul de Alep, la slujba de

la râu, în momentul când domnul săruta

crucea şi era stropit cu agheasmă, s-a

păstrat şi în popor de-a lungul vremii în

mai multe zone. O tradiţie explică acest

60

lucru astfel: ,,se împuşcă zicând că

picioarele Mântuitorului au fost pe acea

lespede ce se află în apa Iordanului, pe

care era făcut zapisul de greşeală al lui

Adam. Şi, când a călcat Mântuitorul pe

ea, a pocnit şi a huit, cum huiesc puştile

acum la noi.” Această credinţă este o

urmare a influenţei bogomilice la noi, în

legătură cu zapisul lui Adam, motiv care

ne-a venit prin intermediul unor apocrife

şi a avut un mare ecou în spiritualitatea

populară.

Aghiasma de la Bobotează este

considerată în popor cea mai sfântă,

61

fiind numită ca şi în cărţile de cult

Aghiasmă Mare. Ea este luată de către

credincioşi şi întrebuinţată pentru

folosul lor sufletesc şi trupesc.

De aici, există în tradiţie câteva

practici privind felul de întrebinţare a

aghesmei şi credinţele ce se leagă de ele.

În Chestionarul lui N. Densusianu, se

menţionează că: ,,oamenii iau de la

62

biserică aghiasmă, fac cruce şi gustă de

trei ori din ea”; ,,stropesc cu agheasmă

casele, vitele, viile, câmpul”; unii

stropesc ,,cu agheasmă de la Bobotează

toată averea mişcătoare şi

nemişcătoare”. De asemenea, se duce

din această agheasmă la cimitir, cu ea se

stropesc mormintele, îndeosebi în unele

locuri ,,se stropesc cu Agheasmă Mare

mormintele copiilor mici, care au murit

nebotezaţi, cu credinţa că astfel se

botează, practică

menţionată şi de

S. Fl. Marian în

Bucovina,

arătând că nu

este o practică

de botez validă,

ci doar un

simulacru de rit,

cu temei în

credinţa că apa

63

sfinţită poate să confere celui decedat

harul botezului.

După o tradiţie mai răspândită,

din agheasma de la Bobotează, o parte se

consumă de către credincioşi, luând

fiecare membru din familie câte puţină

dimineaţa, pe nemâncate, timp de o

săptămână sau două, iar o altă parte se

păstrează în casă de la un an la altul,

chiar mai mult. Aceasta se punea într-o

sticlă mică şi se lega de un cui la perete,

în odaia bună, lângă icoană, ţinută ca un

lucru sfânt şi totodată sfinţitor, a cărui

prezenţă este considerată de un mare

ajutor în casă, fiind vindecătoare şi

apărătoare de influenţe rele.Un argument

al credinţei în puterea aghesmei este

faptul că nu se strică. Despre credinţa

aceasta la români a scris Sulzer, în anul

1781, el însuşi fiind convins despre

adevărul ei, dar argumentele lui nu sunt

de natură religioasă, ci materialiste,

64

fizice. El spune că temeiul stă în aceea

că o apă luată pe timpul solstiţiului de

iarnă, după care cade ca timp şi Botezul,

şi bine asigurată de intrarea aerului este

ferită de stricăciune. Simion Mangiuca,

în calendarul pe anul 1882, susţine că

este un proces mai complex, cu

implicaţie religioasă.

Legat de Bobotează este obiceiul

Iordănitului, care se petrece în ziua

sărbătorii, în unele zone acesta

prelungindu-se şi a doua zi, de Sfântul

65

Ioan Botezătorul. Pr.prof. Ene Braşte îl

consideră “ o imitaţie folclorică a acestei

stropiri sacramentale” de la Sfinţirea

apei, practicată de către tineri.

Iordănitorii mergeau prin sat, unul

stropea cu busuiocul pe cei pe care îi

întâlnea în cale şi se cânta troparul

Botezului.

În unele părţi, în ziua de

Bobotează, se colinda la biserică,

obiceiul fiind o extindere a colindatului

de la celelalte sărbători, cu adaptare la

momentul Botezului.

Balan Andrei,

Coca Ana-Maria,

Ciumău Bogdan,

Mândrilă Emanuela,

Tăbăcaru Ioana Roxana

66

Laicizarea vieţii a determinat,

odată cu amplificarea valorilor

materiale, asimilate modernităţii, sără-

cirea valorilor spirituale. Latura reli-

gioasă a sărbătorii este ignorată în mass-

media, omul religios fiind substituit de

consumator.

67

Activitatea noastră de cercetare a

tradiţiilor şi obiceiurilor din zona

etnografică a Câmpulungului buco-

vinean a pornit de la întocmirea unui

chestionar, cuprinzând 10 întrebări cu

caracter deschis, legate între ele prin

subiectul abordat. Acestea se referă la

cunoaşterea obiceiurilor religioase din

zona Câmpulungului, perceperea de

către public a sărbătorii Bobotezei,

cunoaşterea momentelor pe care le

presupune, descrierea fiecărui moment,

precizarea semnificaţiei acestei sărbători

pentru creştinii ortodocşi, a rolului

fiecărui moment din desfăşurarea

sărbătorii, identificarea unei continuări a

sărbătorii în trecut, caracterizarea

acesteia, formularea unor opinii privind

şansele de supravieţuire a obiceiurilor

religioase din această zonă şi căile de

asigurare a continuităţii tradiţiilor.

68

Au fost chestionate 280 de

persoane din oraşul Câmpulung

Moldovenesc, comunele Sadova,

Pojorâta, Fundu Moldovei, Botuş,

Breaza, Izvoarele Sucevei, Vama,

Frumosu, Moldoviţa etc.Unele s-au

arătat interesate, altele au tratat

întrebările cu superficialitate şi

dezinteres.

La prima întrebare, 220 au făcut

dinstincția între obiceiuri laice și

religioase, iar 60 de persoane au răspuns

69

confuz. Cele mai multe sunt legate de

Sărbătorile Împărăteşti, cum ar fi

Crăciunul, Tăierea Împrejur, Boboteaza

ori Sf. Paşti. Au menţionat însă şi

obiceiuri practicate de Sf. Andrei, de Sf.

Vasile cel Mare sau de Sf. Ioan

Botezătorul.

La a doua întrebare, un număr de

24 persoane nu a putut aprecia locul

acestei sărbători în trecut, 14 au

considerat că obiceiul ocupă un loc la

fel de important ca toate celelalte

sărbători în viaţa comunităţii, 106 l-au

considerat un obicei important, iar 136

foarte important.

La a treia întrebare, momentele

cel mai des menţionate au fost: sfinţirea

apei (260 persoane), “Chiraleisa”(240 de

personae), Sfânta Liturghie(130 de

persoane), Crucea de gheaţă(110 de

persoane), luarea apei sfinţite(56 de

persoane), Colinda (52 de persoane),

70

sfinţirea caselor (44 de persoane), postul

din Ajun(24 persoane), pregătirea

mâncării de post (24 persoane).

Pe lângă aceste momente, au mai

fost identificate următoarele: întâm-

pinarea şi conducerea preotului cu

lumânarea aprinsă, îmbrăcarea costu-

melor populare în ziua Bobotezei,

aruncarea crucii din lemn sau busuioc pe

apă, înconjurarea bisericii şi stropirea ei

cu apă sfinţită, după Sfânta Liturghie,

tăierea unui « prodou » în formă de

cruce, baia în pârâu a unor tineri în ziua

Bobotezei, confecţionarea unor cru-

ciuliţe de lemn şi aşezarea lor la ferestre,

fântâni, grajduri, deasupra uşilor,

împuşcatul în timpul slujbei peste ape

(Sadova şi Frumosu), însemnarea tocului

uşii cu o lumânare aprinsă (Sadova,

Frumosu) sau aşezarea unor cruci de

ceară deasupra uşilor (Frumosu),

dăruirea unui fuior de cânepă sau a unui

71

prosop la preot, desfăşurarea slujbei

Iordanului la răscruce de drumuri

(Mestecanis, Sadova).

La a patra întrebare, au reuşit să

descrie cele mai importante momente

256 de persoane şi nu au putut răspunde

24. Dintre repondenţii noştri au oferit

informaţii lacunare 134, parţiale 74 şi

informaţii detaliate 48 de persoane,

dintre care unii, preoţi, dascăli şi bătrâni.

72

La a cincea întrebare, men-

ţionează integral semnificaţia sărbătorii

90 creştini, parţial 120 creştini şi nu au

ştiut semnificaţia sărbătorii 70 dintre cei

chestionaţi.

Rolul fiecărui moment din

desfăşurarea sărbătorii a fost identificat

complet doar de către preoţi, părintele

Mîndrilă Simion de la Parohia Sfantul

Nicolae, din Fundu-Sadovei, părintele

Cârloanţă Constantin, de la Paraclisul

Colegiului Militar «Ştefan cel Mare» şi

părintele Giosan Teodor, de la Parohia

Naşterea Maicii Domnului din Capu‟

Satului, Câmpulung. 90 de persoane au

răspuns parţial, iar 184 nu au putut da un

răspuns.

La a şaptea întrebare, 140

persoane au susţinut că în trecut a

existat o continuare a acestei sărbători,

în seara aceleiaşi zile sau în zilele

următoare, menţionând Balul Bobotezei,

73

iar pe 7 ianuarie sărbătoarea Sf. Ioan

Botezătorul. 44 de persoane au negat o

continuare şi 96 nu au ştiut să răspundă.

La a opta întrebare au descris

detaliat momentele posterioare

Bobotezei 124 de persoane, le-au descris

parţial 56 şi nu au ştiut să le descrie 100

de persoane.

În ceea ce priveşte perpetuarea

obiceiurilor religioase în zona aceasta,

220 persoane s-au declarat optimiste, 12

74

neîncrezătoare, iar 48 de persoane s-au

arătat neştiutoare.

Întrebate fiind pe ce cale s-ar

putea realiza acest deziderat, 180 de

persoane ne-au oferit soluţii, 28 persoane

au răspuns confuz, iar 72 persoane nu au

ştiut să ne răspundă.

Sărbătorile Naşterii Domnului

încep de la Sf. Nicolae şi se termină la

SF. Ioan Botezătorul. Boboteaza face

parte din ciclul Sărbătorilor Împărăteşti,

aflându-se în legătură cu Naşterea

Domnului, Tăierea împrejur şi Sfintele

Paşti, fiind considerată şi Sărbătoarea

luminii. Pe lângă semnificaţia creştină,

Boboteaza este o mare sărbătoare

populară, la care participă toată suflarea

omenească a comunităţii. Amploarea ei

permite identificarea mai multor

momente esenţiale, cu semnificaţii

profunde.

75

Primul moment al sărbătorii este

Ajunul, o zi în care, prin post, creştinul

se pregăteşte pentru Botezul Domnului.

În prealabil, casa a fost rânduită de

sărbătoare, iar gospodinele au pregătit

bucate. Postul din Ajun/ ajunarea, o

reminiscenţă a pregătirii catehumenilor

pentru primirea botezului, reprezintă o

pregătire atât trupească, precum şi

sufletească, o creştere duhovnicească, o

premergere a comuniunii cu Iisus

Hristos.Astfel, se explică şi faptul că unii

76

creştini ortodocşi se spovedesc şi se

împărtăşesc cu Sf. Taine în această zi.

Unii postesc până la sosirea preotului şi

sfinţirea bucatelor, alţii până la răsăritul

stelelor, iar alţii până a doua zi.

În Ajun, merge şi preotul pe la

casele credincioşilor pentru a le stropi cu

apă sfinţită, pentru a le da

binecuvântare.El este însoţit de cete de

copii, dar şi de vârstnici, care îi anunţă

sosirea, strigând «Chiraleisa» sau

«Chiuralesa» (Sadova), o adaptare a

grecescului «Kyrie eleison», cu sensul

de «Doamne miluieşte», binevestindu-L,

lăudându-L şi cerându-I milă lui

Dumnezeu. Copiii primesc nuci, covrigi,

bomboane, mere etc.

Preotul şi dascălul cântă troparul

sărbătorii, iar în unele sate se cântau în

trecut şi colinde, care vesteau minunea

de la Iordan şi îi pofteau pe credincioşi

în ziua următoare la sfinţirea apelor.

77

Colindătorii erau îmbrăcaţi fie în costum

naţional, fie mascaţi în babă, moşneag,

ţigan sau ţigancă (Frumosu). În

aşteptarea preotului, se tămâiază toate

camerele. Gazda, de obicei bărbatul

casei, întâmpină preotul cu o lumânare

aprinsă.

Preotul stropeşte casa cu apă

sfinţită, le dă locuitorilor ei Sf. Cruce

sau Sf. Icoană a Botezului să o sărute, îi

binecuvântează pe ei şi bucatele de pe

78

masă. Acestea sunt toate de post, în

unele sate se pun şapte feluri de

mâncare, în altele douăsprezece, după

numărul Sf.Apostoli: salată de bob, de

fasole, compot de prune sau perje,

compot de prune uscate, colivă, măsline

etc. În unele locuri, se pun pe colţurile

mesei sare sau “căciulii” de usturoi. În

unele sate (Sadova, Frumosu), se

obişnuia în trecut să se însemneze cu Sf.

Cruce tavanul, deasupra mesei, sau tocul

uşii cu o lumânare aprinsă sau se

79

însemnau cei patru pereţi ai casei

(Colacu). În altele (Frumosu,Vama,

Paltinu), se puneau cruci mici de ceară

deasupra uşii. Frecvent, aproape peste

tot, se confecţionau cruci mici de brad,

care se legau cu strămătură roşie sau

verde de stâlpul pridvorului, de stâlpul

porţii, la ferestre, fântâni, grajduri.

Preotul primea în trecut un fuior, iar în

prezent un prosop ţesut în casă. Fuiorul

era destinat confecţionării funiilor la

clopot sau celor pentru coborâtul

sicriului în groapă. Se credea că de firele

fuiorului sau ale prosopului aveau să se

prindă toate relele, aceste obiecte

devenind o punte de trecere pentru

sufletele morţilor. De asemenea, se

credea că astfel se putea influenţa

bogăţia lanului de cânepă. Astfel,

tradiţiile precreştine, păgâne, au fost

asimilate în ritualul creştin şi «s-au

îmbisericit».

80

Tot în Ajun, unul sau mai mulţi

meşteri pricepuţi sculptează o cruce de

gheaţă la o apă curgătoare, un izvor, râu

sau pârâu, unde în ziua următoare se

desfăşoară slujba Iordanului.

De această zi, sunt legate şi

câteva superstiţii. Se crede că dacă pomii

sunt, în Ajunul Bobotezei, încărcaţi cu

promoroacă, vor avea rod bogat

(Breaza). Se crede că animalele din grajd

vorbesc la miezul nopţii dinspre ziua de

Bobotează despre locurile unde se află

ascunse comorile (Breaza).Tot aici se

spune că sunt interzise certurile în casă

şi nu se dă nimic cu împrumut. De

asemenea, se crede că tinerele fete, care

smulg din busuiocul preotului o crenguţă

şi o pun sub pernă, îşi vor visa noaptea

ursitul sau se vor mărita. Tot astfel,

există convingerea că fata din casă care

se aşază prima pe locul unde a stat

preotul se va mărita în cursul anului.

81

Cina avea un caracter ritual.

Obiceiul mesei de Ajun, cu înţelesuri

profunde şi definitorii pentru

comunitatea rurală tradiţională, se mai

păstrează izolat în satele de munte.

Familia se aşază şi se ridică în acelaşi

timp de la masă, în semn de deplină

înţelegere şi comuniune. Capul familiei

hrăneşte simbolic vitele din gospodărie,

chemându-le pe nume şi aruncând peste

cap câte puţin din cele 12 feluri de

mâncare.

Tot acum sunt date la animale şi

bucatele rămase de la Crăciun, păstrate

82

pe geam alături de o cană de apă, pentru

„îndestularea sufletelor morţilor”. În

seara de Ajun, a existat în trecut obiceiul

colindelor, rostindu-se chemarea de a

participa la Botezul lui Iisus, precum şi

urări de rodnicie a ogoarelor, de

prosperitate a gospodăriei, cum se

întâlnesc mai ales în textele de

pluguşoare.În cultul ortodox pe stil

vechi, practicat la Izvoarele Sucevei,

Ajunul Bobotezei coincide cu cel al

Anului Nou, rostindu-se urături pe la

casele oamenilor.

Al doilea moment al sărbătorii

Bobotezei, în dimineaţa zilei de 6

ianuarie, îl reprezintă Sf. Liturghie,

desfăşurată după tipicul Sf.Ioan Gură de

Aur, cu troparele şi condacele specifice

Bobotezei. Cei mai mulţi dintre credin-

cioşi o receptează ca pe orice Sf. Litur-

ghie, atribuindu-i aceeaşi semnificaţie.

83

La slujba de sfinţire a apelor,

numită şi Iordanul, participă, după unele

mărturii, întreaga suflare a satului.În

trecut, aceasta se desfăşura întotdeauna

la o apă curgătoare, astăzi are loc uneori

în curtea bisericii (Capu‟ Satului), alteori

în piaţa satului (Vama)sau la o răscruce

de drumuri (Mestecăniş, Gura Sadovei),

unde este făcută din Ajun Crucea de

gheaţă. Credincioşii vin aici într-o

procesiune numeroasă, bărbaţi şi femei,

bătrâni, tineri şi copii, în costume

tradiţionale sau, în ziua de astăzi, în

84

haine noi. Bărbaţii poartă prapuri, cruci,

serafimi, Icoana cea mare a Maicii

Domnului.În unele parohii (Capu‟

Satului), 12 băieţi se îmbracă în haine

diaconeşti, fiecare ducând în mână o

icoană a unei sărbători închinate fie

Mântuitorului, fie Maicii Domnului. Cu

toţii se aşază în ordine în jurul mesei de

sfinţire. În unii ani, acest alai era însoţit

de călăreţi. Deoarece la noi, în zona de

munte, nunţile se făceau mai ales iarna,

feciorul care urma să facă nuntă după

Bobotează trebuia să poarte cu mândrie

steagul tricolor, iar viitoarea mireasă

trebuia să ducă o icoană cu Maica

Domnului (în trecut, la Câmpulung şi

Frumosu). Preotul săvârşeşte slujba de

sfinţire a Aghesmei Mari, invocând Sf.

Treime, dascălul cântă troparul «În

Iordan, botezându-te, Tu, Doamne...»,

iar corul cântă «Doamne miluieşte».

Preotul adânceşte de trei ori Sf. Cruce

85

îmbrăcată în busuioc în apa neîncepută

pregătită într-un butoi mare de lemn sau

într-o « budacă », rostind rugăciunile

specifice, apa transformându-se în

Agheasmă Mare, după care sfinţeşte apa

curgătoare. La această slujbă, credin-

cioşii asistau odinioară cu lumânările

aprinse. La Câmpulung, Sadova, Moldo-

viţa, vânătorii şi pădurarii obişnuiau, în

cursul acestei slujbe, să «împuşte» peste

ape, pentru alungarea duhurilor rele.

Preotul arunca, în trecut, o cruce de lemn

pe apă, iar feciorii înotători intrau în apă

să o scoată (Sadova, Moldoviţa). În

unele locuri, se obişnuia ca feciorii să se

scalde în apa unui pârâu sau râu

(Moldoviţa, Moldova), în scopul

purificării, al feririi de boli şi de alte

rele. La Vama, credincioşii cântă colinda

«La mulţi ani, Iordane!», în alte părţi se

cântă alte colinde frumoase, care vestesc

minunea de la Iordan.La sfârşit, aceştia

86

iau Agheasmă Mare, în vase curate,

anume pregătite.Toată procesiunea se

întoarce apoi la biserică, în glas de

clopote, strigând «Chiraleisa».

Se înconjoară biserica o dată,

credincioşii revin în biserică, unde sunt

miruiţi şi iau anafură, iar preotul face

«otpustul» Sf.Liturghii.

87

Agheasma Mare se ia de către

credincioşi timp de opt zile, până la

odovania Praznicului Botezului

Domnului, pe nemâncate, cu smerenie şi

rugăciune (Tatăl nostru), spre

purificarea sufletului şi a trupului. Cu

Agheasma Mare se sfinţesc şi

gospodăriile. În cursul anului, se

păstrează la loc de cinste, putându-se

folosi de către credincioşi numai cu

binecuvântarea preotului şi cu post.

Exista în trecut, în multe locuri

se păstrează şi astăzi, interdicţia ca, timp

de 40 de zile de la Bobotează, femeile să

clătească rufele la pârâu, timp de opt sau

nouă zile, să spele. În noaptea de

Bobotează, fetele îşi puneau busuioc sub

pernă spre a-şi visa ursitul.Se zicea că

fetele care cădeau pe gheaţă în ziua

Bobotezei aveau să se mărite în anul

respectiv. O altă credinţă era aceea că,

dacă oamenii luau cetină folosită la

88

sfinţirea apei şi o puneau lângă pomi,

aceştia înfloreau şi rodeau bogat. De

asemenea, gospodinele se întreceau să

ia fân sau paie(puse anume acolo) din

locul unde a stat preotul la sfinţirea

Aghesmei Mari, în credinţa că, puse în

cuibarul cloştei, aveau să iese pui mulţi.

În seara zilei de Bobotează, la

Câmpulung, Vama, Moldoviţa, se adu-

nau grupuri mari, femei şi bărbaţi, la

casa unui gospodar, mai târziu la

Căminul Cultural, cu mâncare şi băutură.

Aduceau lăutari, cântau şi dansau până

spre ziuă. Dacă printre ei se afla o

femeie proaspăt căsătorită, o udau cu apă

din fântână. Aceste petreceri au generat

vestitele baluri, care au fost reanimate la

Sadova, Pojorâta, Fundu Moldovei,

Vama, Frumosu. Fetele mergeau la bal

cu mamele. Aici tinerii se cunoşteau mai

bine, se întemeiau relaţii care duceau la

căsătorie. În unele sate (Colacu, Botuş,

89

Fundu Moldovei), balurile se desfăşurau

în ziua următoare, cu participarea mai

ales a tinerilor.

În ziua de 7 ianuarie, de

sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul, după

Sf. Liturghie, se practica şi, într-un

anumit fel se mai păstrează şi astăzi,

«Udatul Ionilor». La porţile celor care

purtau numele sfântului, se punea un

brad împodobit, iar Ion trebuia să dea o

petrecere cu lăutari. Acest obicei are

astăzi o amploare mai mică, păstrându-se

bradul aşezat la poartă şi cinstirea cu

băutură a celor care l-au adus. În trecut,

se obişnuia udatul cu agheasmă al

tinerilor (Vama, Frumosu, Fundu

Moldovei), numai că biserica l-a interzis,

considerând risipirea apei sfinţite o

blasfemie.

Balul Bobotezei este o dovadă a

interferenţei sacrului şi profanului în

viaţa cotidiană, a faptului că omul

90

simplu trece foarte uşor de la cele sfinte

la cele pământeşti, de la înfrânare la

înfruptare. Se desfăşoară în aceeaşi

săptămână, constând în dans, mâncăruri

alese şi multă voie bună. Participă flăcăi

şi fete, gospodari tineri şi bătrâni. Balul

îndeplineşte, pe lângă funcţia de

divertisment şi de socializare, şi un rol

educativ, transmiţându-se valorile mora-

le, gustul pentru frumos, respectul pentru

tradiţii şi pentru semeni.

În ceea ce priveşte continuarea

obiceiurilor religioase, în zona Câmpu-

lungului Moldovenesc, cele mai multe

91

dintre persoanele chestionate s-au arătat

optimiste, dând mai multe şanse de

supravieţuire acestora decât obiceiurilor

laice, întrucât credinţa se transmite din

tată în fiu, din generaţie în generaţie, nici

regimul comunist ateu, cu constrângerile

şi ameninţările sale, neputând s-o

distrugă total. Pe de altă parte, mulţi şi-

au exprimat îngrijorarea, oamenii de

astăzi fiind mai puţin religioşi şi mai

puţin stricţi în respectarea învăţăturilor

de credinţă. Un alt motiv de îngrijorare îl

reprezintă mişcarea de integrare

europeană, fenomenul de globalizare, a

căror tendinţă este uniformizarea veţii

sub toate aspectele ei. Optimiştii au

indicat căile prin care obiceiurile

religioase şi laice ale cultului creştin

ortodox s-ar putea conserva: abordarea

acestei teme în şcoli, la orele de religie,

în cadrul unor opţionale, în biserică, în

familie; citirea de cărţi sfinte; legătura

92

strânsă dintre preoţi şi enoriaşi;

implicarea elevilor în realizarea unor

culegeri de folclor; participarea la

festivaluri de datini şi obiceiuri

populare; participarea la toate

evenimentele religioase; implicarea

autorităţilor locale etc.

În concluzie, susţinem că

tradiţiile religioase şi laice, care se

armonizează atât de bine în cultul

creştin-ortodox, vor supravieţui, aşa cum

a supravieţuit, mai bine de 2000 de ani,

credinţa noastră. Ele reprezintă o

moştenire culturală, principala noastră

avere, ele ne oferă cartea de identitate de

care avem nevoie în Europa şi în lume.

Balan Andrei, Coca Ana- Maria,

Ciumău Bogdan,

Mândrilă Emanuela,

Tăbăcaru Ioana

93

Proiectul a fost iniţiat în anul

2009 de către trei elevi ai claselor a IX-

a, a X-a şi a XI-a de la Colegiul Naţional

“Dragoş-Vodă”, Câmpulung Moldo-

venesc, Mândrilă Emanuela, Coca Ana

Maria şi Bălan Andrei, toţi trei locuitori

ai comunei Sadova, ,,satul cu oameni

frumoşi”, în preajma Sfintei Sărbători a

Bobotezei. Pasiunea pentru cunoaşterea

obiceiurilor locale s-a transformat într-o

serioasă activitate de promovare şi

conservare a folclorului. Au propus

tuturor claselor din colegiu, în anul

şcolar 2009-2010, în parteneriat cu

consiliile elevilor şi ale părinţilor

94

implicarea în această acţiune, bucu-

rându-se de interesul tuturor.

În anul şcolar următor, proiectul

a implicat un număr mult mai mare de

elevi, profesori şi membri ai comunităţii

locale. Iniţiativa, lăudabilă dintru

început, a fost apreciată şi recunoscută în

diversele întâlniri culturale din cei doi

ani de promovare.

În ciuda neîncrederii unor

specialişti (Ovidiu Bârlea, Folclorul

românesc) în posibilitatea reanimării

unui” repertoriu decăzut din practica

straturilor populare” şi a temerii că

acţiunile de reînviere a unor obiceiuri şi

tradiţii străvechi au un efect limitativ,

”mai mult de circumstanţă”, noi ne

arătăm optimişti, sperând să deşteptăm

interesul tuturor, copii, tineri, vârstnici,

faţă de folclorul local, să provocăm o

mişcare de cultivare a acestuia.

95

Obiectivul fundamental urmărit îl

reprezintă conservarea obiceiurilor

tradiţionale specifice Bobotezei din zona

etnografică a Cîmpulungului buco-

vinean.

Urmărim, de asemenea, păstra-

rea şi cultivarea tradiţiilor locale;

realizarea unui cadru optim de

colaborare cu partenerii din zonă în

promovarea folclorului; antrenarea

elevilor in activităţi menite să contribuie

la preluarea şi transmiterea tradiţiilor şi

obiceiurilor locale; educarea elevilor în

spiritul păstrării şi transmiterii

folclorului românesc; editarea unei

reviste de folclor a colegiului, care să

prezinte tradiţii şi obiceiuri din zona

Câmpulungului Moldovenesc; partici-

parea elevilor la activităţile extra-

curriculare desfăşurate în şcoală;

conservarea costumelor populare şi a

obiectelor specifice tradiţiilor şi

96

obiceiurilor zonale; dezvoltarea

spiritului creator al elevilor;

conştientizarea necesităţii păstrării

tradiţiilor şi obiceiurilor locale în

contextul integrării europene.

În cercetarea noastră, am folosit

investigatia, chestionarul, interviul,

studiul de caz, analiza sociologică şi

folclorică.

Zona vizată de proiect este oraşul

Câmpulung Moldovenesc, comunele şi

satele aparţinătoare.

Grupurile ţintă sunt copiii şi

adolescenţii, tinerii, comunitatea locală,

implicându-se aproximativ 400 de

persoane.

Proiectul s-a derulat pe parcursul

a doi ani: anul şc. 2009-2010 și anul şc.

2010-2011.

97

Activitățile întreprinse sunt:

documentarea în biblioteci şi muzee;

excursii de informare;

elaborarea unui chestionar şi culegerea

informaţiilor;

realizarea

unor

interviuri

şi anchete

pe teren;

realizarea unor proiecte de grup, evaluarea şi

premierea lor;

filme, înregistrări audio;

98

colectarea de obiecte tradiţionale;

parteneriate;

organizarea unor grupuri de discuţii pe tema

Bobotezei

vizite la bisericile din zona Câmpulung, în

special la Parohia Sfântul Nicolae, Sadova,

unde am colaborat cu părintele Simion

Mîndrilă. reconstituirea obiceiurilor

specifice Bobotezei din fostul Ocol al

Câmpulungului.

Afişe, pliante;

Colaborare cu mass-media;

Filmarea unor obiceiuri de Bobotează la

Sadova Balul gospodarilor din Pojorâta

99

Întâlniri cu copiii de la Şcoala Pojorâta,

Şcoala Nr. 4 Câmpulung Moldovenesc, Şc.

Moldova Suliţa.

Promovarea obiceiurilor specifice Bobotezei

în şcolile din zona Câmpulung

Moldovenesc

Concursul de “Cultură şi Civilizaţie în

România”

Acţiuni de voluntariat în cadrul unui alt

proiect

Promovarea mâncărurilor de post în pensiuni

100

Balul gospodarilor din Sadova Seară

românească la Colegiul Naţional

“Dragoş-Vodă”, C-lung Moldovenesc Întâlniri la Casa de Cultură Câmpulung

Mold. cu tema La masă cu trecutul

Participarea la Concursul de ,,Cultură şi

Civilizaţie în România” Promovarea mâncării, precum şi a

cântecului si dansului popular peste hotare

(Franţa şi Germania) în cadrul ,,Întâlnirilor

culturale”

Promovarea

mâncării tradiţionale la pensiunea Sava Pojorâta

Site-ul de folclor al Colegiului: http://

Folclor-Bucovina.ro

101

Pagina web a proiectului

Materiale promoţionale: revista proiectului,

pliante, afişe, calendare, fluturaşi.

Laicizarea educaţiei, a vieţii au

determinat, odată cu amplificarea valo-

rilor materiale, asimilate modernităţii,

sărăcirea valorilor spirituale, iar în unele

cazuri pierderea lor definitivă. De pildă,

marile sărbători sunt promovate în mass-

media cu imagini din supermarketuri,

care ilustrează omul shoppingului, în loc

să prezinte dimensiunea religioasă a

momentului. Omul religios este înlocuit

de consumator.

102

În timp ce ritualul religios se

păstrează cu sfinţenie, o parte dintre

obiceiurile populare s-au pierdut.

Pierderi importante sunt: înce-

tarea de a se mai purta costume tradi-

ţionale, de a se desfăşura slujba la o apă

curgătoare, de a se confecţiona crucile

de lemn, neglijarea postului, înlocuirea

mâncării tradiţionale cu cea de fast-food.

Prin intermediul acestui proiect,

dorim să promovăm dimensiunea sacră a

sărbătorii, care implică atât un ritual de

pregătire prin post, rugăciune, gesturi,

atitudini şi acţiuni consacrate, cât şi o

altă perspectivă asupra hranei, destinate

nu numai trupului, ci şi sufletului.

Mândrilă Emanuela, Tăbăcaru Ioana Roxana

Balan Andrei, Coca Ana- Maria,

Ciumău Bogdan

103

Interviu luat preotului paroh-

Simion Mândrilă

R: Care este semnificaţia religioasă a

Bobotezei?

Pr. Simion Mândrilă: Boboteaza/

Epifania/ Arătarea lui Dumnezeu este

una dintre cele mai importante sărbători

pe care creştinii le au din cele mai vechi

timpuri, fiind consemnată in sec. al III-

lea d.Hr într-o frumoasă lucrare a lui

Clement Alexandrinul, numită

Stromatele. Aceasta dovedeşte că primii

creştini au prăznuit aşa cum se cuvine

Botezul Mântuitorului nostru Iisus

104

Hristos, in apele Iordanului, de către Sf.

Ioan Proorocul şi Botezătorul. Acest

episod este amintit şi de sfinţii

evanghelişti Marcu, Luca şi Matei, în

primele capitole din Sf. Evanghelii. Până

în secolul al IV-lea d.Hr., Naşterea

Mântuitorului şi Botezul erau sărbătorite

în aceeaşi zi, pe 6 ianuarie.De atunci

înainte cele două sărbători s-au separat.

Botezul Domnului este cunoscut

şi ca Minunea de la Iordan, deoarece în

timp ce fiul era botezat de Sf. Prooroc s-

a auzit din Ceruri glasul Tatălui

spunând: “Acesta e Fiul Meu cel iubit

întru care am binevoit”, iar Duhul Sfânt

S-a manifestat în chip de porumbel.

R: Ce loc ocupă Boboteaza în calendarul

creştin?

Pr. Simion Mândrilă: Sărbătoarea

Bobotezei face parte din ciclul

sărbatorilor împărăteşti, care începe cu

105

Naşterea Domnului, continuă cu Tăierea

Împrejur şi făcând legătura cu Sf . Paşti.

Ca şi Crăciunul, anticipat printr-o

perioadă de post, şi Boboteaza este

premearsă printr-o zi de ajunare, prin

care creştinul se pregăteşte să ia cu mai

multă vrednicie Agheasma Mare.

Această zi este o reminiscenţă a primelor

secole creştine, când catehumenii se

pregăteau postind, pentru ca de

Bobotează să primească Botezul creştin.

R: Care sunt cele mai importante

momente ale acestei sărbători?

Pr. Simion Mândrilă: Cel mai impor-

tant moment îl reprezintă, desigur, ziua

de Bobotează, considerată Sărbătoarea

Bucuriei/ Sărbătoarea Luminilor.

Pregătirea sărbătorii constă în prepararea

bucatelor de post, ajunarea şi aşteptarea

sosirii preotului cu Sfânta Cruce. Unii

numesc acest episod mersul cu

106

Chiralesa/ Chiuralesa, deoarece preotul

este însoţit de copii şi de vârstnici care

îşi anunţă sosirea la casele gospodarilor

strigând Chiralesa, ceea ce înseamnă

Doamne miluieşte. Această strigare

poate fi asociată şi cu un fel de colindă,

prin care se vesteşte bucuria, bine-

cuvântarea adusă prin stropirea cu

Aghiasma Mare a creştinilor şi a caselor

acestora.

R: Ce credinţe/ superstiţii există în

această zonă referitor la sărbătoarea

Bobotezei?

Pr. Simion Mândrilă: Creştinii orto-

docşi cred că lumânarea aprinsă folosită

la întâmpinarea preotului semnifică

luminarea adusă prin Sfântul Botez.

Postul reprezintă o creştere duhov-

nicească deosebită, exprimarea dragostei

faţă de biserică şi comuniunea cu Iisus

Hristos. Postul este o pregătire nu numai

107

trupească, ci şi sufletească pentru marea

sărbătoare. Binecuvântarea bucatelor de

pe masă cu Aghiasmă Mare dă

încrederea în bogăţia anului, sporul

casei. De asemenea, la crucea preotului,

se punea în vechime un fuior de cânepă,

din credinţa că de acesta aveau să se lege

toate relele. Mai practic, din această

cânepă se confecţionează funii pentru

clopote. Tot în Ajun, se confecţionează

cruci mici din lemn, care se pun la porţi,

fântâni, pridvoare, tot ca formă a

exprimare a credinţei. Meşteri pricepuţi

taie în gheaţă o cruce pe care o aşează la

o apă curgătoare sau la o răscruce de

drumuri pentru slujba Iordanului. Există

superstiţia că dacă fetele smulg un fir din

busuiocul preotului şi-l pun sub pernă,

îşi visează ursitul. De asemenea, dacă o

fată se aşează prima pe locul unde a stat

părintele se crede că se va mărita în anul

respectiv. Astfel, unele credinţe pre-

108

creştine au fost asimilate de creştinism,

s-au îmbisericit.

La slujba Iordanului, participă

întreaga suflare omenească a satului, din

credinţa că acum se sfinţesc apele toate

ca acum 2000 de ani. Credincioşii se

deplasează după Sfânta Liturghie la o

apă curgătoare, copiii ducând sfinte

icoane, iar tinerii prosesii, prapuri, sfinte

cruci. La sfârşit, se ia Aghiasmă Mare în

vase curate, având un fir de busuioc şi

toată lumea, cu mic, cu mare, se întoarce

la biserică, strigând Chiralesa în glas de

clopote. Se înconjoară biserica o dată, se

intră în biserică, se face otpustul Sfintei

Liturghii şi credincioşii iau anafora.

R: Mulţumim, părinte şi binecuvântaţi!

109

Tradiţiile şi obiceiurile constituie

valori inegalabile şi incontestabile ale

fiecărui popor. Arta populară reprezină

un factor cu eficienţă deosebită în

educaţie.

În cadrul colaborării şcoală –

familie este importantă această latură a

educaţiei: educaţia pentru valori

spirituale, în cadrul căreia aflăm care ne

sunt rădăcinile, care este specificul

nostru românesc. În momentul în care

copiii ajung să-şi cunoască indivi-

dualitatea şi moştenirea cultu- rală, se

vor recunoaşte pe ei înşişi şi vor fi

recunoscuţi în context european.

Tradiţiile păstrate sute de ani

sunt înlocuite acum cu noi obiceiuri

importate din alte ţări. Având în vedere

110

pierderea interesului elevilor şi chiar a

persoanelor mai în vârstă de a păstra şi

menţine tradiţiile şi obiceiurile populare

autentice româneşti, elevii Colegiului

Naţional „Dragoş Vodă” au organizat

pe data de 24 februarie 2011, zi în care

se sărbătoreşte Dragobetele, în sala de

festivităţi a colegiului o seara

românească, în contextul căreia s-au

promovat obiceiurile tradiţionale bucovi-

nene. În cadrul serii româneşti cântecul

şi dansul popular au constituit fondul

reînvierii unor vechi meşteşuguri,

precum ar fi: încon- deierea ouălor,

ţesutul, cusutul, dar şi gastronomia.

Elevii au organizat expoziţii unde

s-au prezentat obiecte tradiţionale,

podoabe, picturi, desene, toate cu scopul

de a întări ideea promovării laturii

tradiţionale.

Deliciul spectatorilor a fost, însă,

concursul în vederea alegerii Bădiţei

111

Dragobete, în cadrul căruia fiecare

concurent a suţinut graiul, obiceurile şi

tradiţiile într-o manieră proprie,

originală.

Prin acţiunea „Seară Româ-

nească”, s-a dorit realizarea unei

comparaţii între tradiţia românească şi

tradiţia altor ţări, dar şi combaterea

ignoranţei în ceea ce priveşte spiritul

tradiţional.

112

Urmărind cu îngrijorare, dar şi cu

speranţă bine temperată evoluţia

lucrurilor, generaţiile actuale sunt

chemate să vegheze la conservarea

valorilor tradiţionale patrimoniale, atât a

celor care privesc comportamentul

cotidian al indivi- dului în relaţie cu

comunitatea, cât şi a celor din sfera

culturii şi civilizaţiei naţionale; să le

promoeze şi să le perpetueze în formele

113

cele mai autentice şi mai definitorii

pentru etnicul care le-a zămislit. Alboi Simona

114

Anul 2010 a reprezentat, pentru

Colegiul Naţional ”Dragoş-Vodă” din

Câmpulung Moldovenesc, o perioadă cu

fast, consemnată cu victorii în

concursurile extraşcolare la nivel

naţional. Unul dintre aceste proiecte

învingătoare a fost cel al colegilor noştri

Tăbăcaru Ioana, Mândrilă Emanuela şi

Ciumău Bogdan, coordonat de

doamnele profesoare Ghidion Dorina şi

Cârloanţă Angelica, proiect finalist şi

premiat în ediţia anului precedent a

concursului ,,Cultură şi civilizaţie

românească”, desfăşurat la Deva.

Ca urmare a prestaţiei şi

prezentării excepţionale a şezătorii

tradiţionale, echipa a fost contactată de

115

reprezentanţi ai televiziunii naţionale, cu

scopul de a continua misiunea purtată de

acest concurs interdisciplinar, şi anume,

aceea de a promova şi perpetua tradiţiile

locale româneşti în societatea contem-

porană. Emisiunea ”Generaţia Contra”,

transmisă la TVR 1 şi TVR

Internaţional, şi-a propus să aducă cele

trei echipe câştigătoare, şi anume:

Suceava, Maramureş şi Hunedoara, la

Muzeul Satului din Bucureşti pentru o

sesiune de filmare a obiceiurilor din

fiecare zonă.

Cu recuzita specifică obice- iului

reanimat de noi şi membrii echipei

stăpâniţi de emoţii, pornim la drum din

Câmpulung de cu seară. Un drum lung,

stresant şi obositor. Se citea acest lucru

pe chipul fiecăruia. Un zâmbet schiţat

printre miile de încruntări deasupra

zecilor de foi ce conţineau scenariul

116

şezătorii. Totuşi, care era destinaţia

noastră? Ah, micul nostru Paris.

Folosind minunea navigaţiei

”GPS”, am reuşit să ajungem la locul

faptei mai devreme decât ne aşteptam.

Conducerea muzeului, foarte ospitalieră,

ne-a ajutat cu câteva informaţii

referitoare la istoria acestui punct

turistic, şi pe de altă parte, am cerut

detalii despre amenajarea tuturor

edificiilor. Ni s-a zis că mai trebuiau

încă trei ore ca băieţii de la TVR să

sosească. Ştiţi şi voi cum e cu mass-

media. Ce să facem noi până atunci?

Dacă tot eram acolo, hai totuşi să facem

un tur de capul nostru prin muzeu,

căutând, printre sutele de case

tradiţionale din toate zonele şi judeţele

ţării, casa specifică zonei etnografice a

Bucovinei. În cele din urmă, norocul ne

lovi. Prispa din lemn şi celelalte

elemente caracteristice şi specifice

117

caselor de la ţară din Bucovina desprinse

ca dintr-o povestire de-a lui Creangă au

făcut ca prima reacţie a noastră să fie:

”Uite-o!”. Din păcate, ghinionul lovise şi

el în acelaşi timp cu o ploaie torenţială

ce a dat tot programul activităţilor peste

cap. Filmarea programată iniţial în acea

casă a fost mutată într-o galerie de lângă

intrarea muzeului, din cauza condiţiilor

meteorologice ce au cauzat imposi-

bilitatea instalării recuzitei.

Atmosfera se încordă deodată la

sosirea carurilor de televiziune şi a

cohortei de tehnicieni. Mereu am vrut să

fiu în spatele camerelor şi aceea a fost

şansa mea. Pregătirile pentru filmare au

durat ceva timp, poate nu atât de

profesional pe cât am visat eu că ar fi,

dar aici se poate spune că şi atitudinea

cameramanilor şi a producătorilor puşi

faţă în faţă cu oameni îmbrăcaţi în port

naţional a fost puţin ”golănească”, poate

118

chiar cu o urmă de complex de

superioritate faţă de aceştia. În cele din

urmă, la comanda regizorului, filmarea a

început, iar totul s-a desfăşurat ca la

carte. Pentru câteva ore, toate

reflectoarele erau îndreptate asupra

noastră, eroii şezătorii de la ţară şi am

creat atmosferă prin cântec, joc şi voie

bună.

În curtea principală a muzeului,

se amplasaseră fotolii şi camere de

filmat. Partea dezbaterii din emisiunea

„Generaţia Contra” între diverşi invitaţi

de seamă printre care şi profesorii

coordonatori ai proiectului nostru

începuse într-o linişte debusolantă, o

atmosferă destinsă poate şi de ploaia ce

trecuse şi curăţase orice urmă de

îngrijorare de pe feţele tuturor.

Înarmaţi cu încă o experienţă pe

care o vom găsi mereu folositoare

oriunde ne-ar ghida paşii vieţii, ne-am

119

întors în Bucovina noastră cu acelaşi

microbuz aglomerat de piese de recuzită

şi omuleţi obosiţi gata să-şi continue

rutina de zi cu zi fără agitaţia aceea, fără

acel stres, care cred că îmi vor lipsi mie,

ne vor lipsi tuturor...

Bodnărescu Teodor-Iulian

120

Cuprins

Tradiţiile azi..............................................3

Minunea Iordanului.....................................8

Biserica- Punte între lumi............................13

Biserica pe plaiurile Bucovinei.....................19

Portul popular, între etic şi estetic.................29

Boboteaza- din istoricul sărbătorii.................44

Boboteaza-obiceiuri religioase şi laice..........66

Conservarea şi promovarea tradiţiilor de

Bobotează................................................93

Boboteaza- Sărbătoarea Luminii.................103

Seară românească.....................................109

Tradiţii bucovinene la Muzeul Satului..........114