Brosura subiecte rezolvate

Prof. Pogan Mihai

Bacalaureat 2011

Limba și literaturaromână

Subiecte propuseși rezolvări posibile

Editura GutenbergArad – 2011

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 1

Carte apărută în regia autorului


Descrierea CIP

Tipărit la …

Datele editurii

Preliminarii

Această carte nu se dorește a fi o replică la cărțile publicate de minister și care umplu librăriile în fiecare an pentru a ajuta, chipurile, pe cei care susțin examenul de bacalaureatul. Cartea mea se vrea a fi doar rodul experienței de la catedră, oferind celor interesați nu subiecte și soluții pretențioase și prețioase, ci formulări de subiecte de exigență medie, însoțite de rezolvări și soluții orientative. Ea va folosi mai degrabă celui care stăpânește cât de cât materia și îl ajută să se orienteze printre mulțimea de subiecte. Am respectat programa propusă de minister, deși nu întotdeauna mi s-a părut a fi coerentă și bine structurată, ci mai degrabă confuză. Cred că prea desele schimbări ale programei, după modelul european, nu ajută pe nimeni, ci derutează pe toată lumea, pe profesori și pe elevi deopotrivă. Mai mult, devine o programă superficială și artificială, care uită de cei pentru care trebuie concepută, de nivelul elevilor cu un anumit „orizont de așteptare”. Pentru a salva această situație, profesorul de la clasă trebuie să intervină prompt, să salveze ce se mai poate salva.

Cu acest gând am pornit la scrierea acestei cărți, cunoscând nivelul și așteptările elevilor, în numele accesibilității. Și aceasta pentru că nu o dată m-am întâlnit cu situația când elevul mă întreba ce vrea să spună o cerință prețios formulată, iar când am „tradus” cerința, elevul a putut rezolva sarcina de învățare. Așadar, să las prețiozitatea la o parte și să scriu pe înțelesul elevilor a fost călăuza mea. De aceea am formulat mai simplu subiectele și am propus soluții posibile de rezolvare, conștient de faptul că, în funcție de nivelul de pregătire al elevului, de sensibilitatea acestuia, soluțiile se pot „personaliza”.

Se știe că examenul de bacalaureat urmărește în primul rând să arate competența candidatului atât în ceea ce privește comentarea unui text dat, la prima vedere, cât și pentru a ilustra capacitatea candidatului de a redacta texte literare. Prin aceasta se încearcă evitarea memorării unor


comentarii stas de care sunt pline toate librăriile (și internetul). Aceasta nu înseamnă că elevul se poate prezenta la examen doar citind cartea mea, pitulând-o pe undeva, și fără a repeta materia predată conform programei școlare de-a lungul celor patru ani de liceu. El trebuie să știe că are în față două probe, destul de solicitante, pentru disciplina limba și literatura română: proba orală a competențelor lingvistice și proba scrisă, cu cele trei subiecte: I. analiza stilistică a unui text la prima vedere din poezie, proză sau dramaturgie, cuprinzând nouă itemi (cerințe) complecși, cu referire la diferite niveluri ale limbajului: ortografic și fonetic, lexical, morfo-sintactic, semantic și stilistic; II. eseul argumentativ, o compunere de 15-20 de rânduri, cu trei momente distincte: ipoteza, două argumente persuasive (convingătoare) și o concluzie ce se dorește a fi cât se poate de personală, dovedind originalitate și spontaneitate; III. eseul structurat sau nestructurat, acela care trebuie să dovedească parcurgerea materiei conform programei.

Dacă analiza stilistică poate veni cu texte la prima vedere, eseul structurat are în atenție mai ales autorii canonici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, G. Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Atenție! Ministerul nu a respectat întotdeauna precizarea conform căreia eseul structurat să se refere numai la autorii canonici. Nu este prima dată când ei fac așa cum vor, parcă uitând ce-au zis cu o zi înainte. Candidații au avut, totuși, parte de bunăvoință în momentul în care s-a propus un eseu structurat cu planul dat, pentru că, să fim sinceri, e greu să concepi un plan de idei și să-l și dezvolți adecvat și convingător, chiar dacă ai repetat materia. Nu se știe ce ne poate oferii viitorul, dacă ne pomenim cu un enunț pentru eseu pornind de la un citat și al cărui plan trebuie să-l concepem noi, întocmai și la timp.

De aceea, ne-am gândit să includem în această broșură subiecte ce se referă la autorii canonici, pentru redactarea eseului structurat, iar la primul subiect de la proba scrisă propunem toate cele trei feluri de texte: lirice, epice și dramatice, pentru că și aici ne poate aștepta o surpriză. Dacă ani la rândul analiza stilistică a pornit de la un text poetic, anul trecut a venit cu două variante pentru proba scrisă în care aveam un text dramatic referitor la comedie. Suntem precauți și în acest sens, venind cu text epic și cu text


dramatic, nu numai aparținând comediei, ci și celorlalte specii dramatice: tragedia și drama.

Se și precizează acest aspect în Programa pentru bacalaureatul pe 2011: „Pentru proba scrisă, elevii trebuie să studieze în mod aprofundat cel puțin numărul minim de texte prevăzute în programa școlară, aparținând autorilor canonici sau prozei narative, poeziei sau dramaturgiei românești despre care să poată redacta un eseu structurat, un eseu liber sau un eseu argumentativ, în care să aplice conceptele de istorie și teorie literară (perioade, curente literare/ culturale, elemente de analiză tematică, structurală și stilistică) menționate în programă …”.

Exigențele probei oraleCompetențe lingviste la limba și literatura română

Aceeași programă enumeră exigențele bacalaureatului, pe care noi le vom explica în legătură cu fiecare probă și moment al acesteia, începând cu exigențele și competențele pentru proba orală, cea a competențelor lingvistice, ce va avea loc pe data de 6 - 8 iunie 2011. Evaluarea competențelor lingvistice este proba A, este proba orală și impune candidatului următoarele exigențe. Subiectele cuprind texte literare și nonliterare, ficționale și nonficționale, şi itemi (cerințe) corespunzători descriptorilor competenţelor din programele pentru bacalaureat. Subiectele vor avea un grad de complexitate care să permită tratarea lor integrală în maximum 10-15 minute. La probele orale, candidatul extrage un bilet şi primeşte hârtie ştampilată pentru ciornă. Pentru elaborarea răspunsurilor se acordă fiecărui candidat câte 15 minute, iar pentru susţinerea acestora în faţa comisiei, câte 10 - 15 minute. Rezultatul obţinut de fiecare candidat la proba de evaluare a competenţelor lingvistice de comunicare orală în limba română, respectiv în limba maternă, nu se exprimă prin note sau prin calificativ admis/respins, ci prin stabilirea nivelului de competenţă corespunzător grilei aprobate la nivel naţional. În funcție de felul cum răspunde, candidatul poate primi trei feluri de calificative:

1. utilizator mediu, dacă citește, cât de cât, cursiv, dacă recunoaște o idee din text, dacă o exprimă clar și coerent, fără a face greșeli de exprimare și comunicând firesc;

2. utilizator avansat, dacă citește expresiv, cursiv și cu intonația cerută de specificul textului, evidențiind ideile din text, răspunzând corect la cel


http://www.ebacalaureat.ro/articol-Cerinte_pentru_Competenta_lingvistica_de_comunicare_orala_la_Limba_Romana_bacalaureat_2010-79.html

puțin două cerințe ale textului, comunicând firesc cu cei doi profesori din comisie și utilizând corect limba literară în timpul expunerii;

3. utilizator experimentat, dacă citește foarte frumos, cursiv, cu intonația firească, identificând mesajul textului, cu argumente persuasive și răspunsuri corecte la toate cerințele, impresionând prin ținută aleasă și o exprimare corectă.

Atunci când citește textul, candidatul va fi atent pentru a identifica toate componentele sistemului de comunicare. Este momentul să amintim aici ce se înțelege prin sistemul de comunicare, așa cum a fost el explicat de Roman Iacobson în 1963. Actul comunicării verbale (orale sau scrise) conține mai multe elemente de bază, așa cum rezultă ele din schema de mai jos:

Fiecare dintre componentele sistemului de comunicare își are importanța sa în actul comunicării, îndeplinind o funcție, după cum urmează:

când atenția comunicării se orientează spre emițător, avem o funcție emoțională, pentru că ghicim starea sufletească, emoțională a acestuia;

dacă atenția se orientează spre receptor, avem o funcție de adresare directă, conativă, de legătură între receptor și emițător, exprimată mai ales prin verbe la imperativ și substantive la vocativ: „Ioane, du-te la tablă!”;

pentru că orice text vorbește despre ceva, se referă la ceva sau cineva, avem și funcția referențială, așa cum ne arată mesajul: „Elevul merge la școală cu autobuzul” – referentul arată condiția elevului;

funcția fatică este cea care asigură legătura dintre emițător și receptor: „Ioane, mă auzi? Stai cuminte!”

funcția metalingvistică se referă la codul folosit pentru a se alcătui un mesaj. Codul poate fi unul auditiv – succesiune de sunete, în comunicarea orală, și cod grafic, succesiune de grafeme, cuvinte, etc., in exprimarea scrisă;


foarte importantă este și funcția poetică, ce se axează pe mesaj, pe text, pe posibilitățile multiple de interpretare și receptare a acestuia.

Toate componentele acestea se pot observa imediat după ce citim un text și cele mai frecvente cerințe au în vedere autorul, cel care a scris textul, mesajul, textul pe care-l citim, și receptorul, adică cel care citește textul, cui se adresează acesta cu predilecție. Aceste componente sunt și în funcție de specificul textului, care poate fi:

1. text informativ, cel care cuprinde date, fapte, fenomene despre o realitate dată;

2. text descriptiv, cu descriere a unui mediu social, a unui obiect, personaj, colț de natură;

3. text narativ, în cadrul căruia se povestește ceva sau despre ceva, printr-un narator la persoana I sau la persoana a III-a:

4. text argumentativ, care arată ca pozitive sau negative, adevărate sau false, faptele precizate în text. Vom lua câteva texte ilustrative.

Textul informativ – are ca scop transmiterea unor informații precum știri și articole din ziare și reviste, citate din lucrări științifice, anunțuri, reclame, rețete culinare, etc. Iată și un text de acest fel:

„Primarul Iuliu Ilyes a citit în faţa a sute de copii povestea „Floarea Sincerităţii” iar Marius Mureşan, şeful poliţiei de ordine publică a citit povestea „Turtiţa”. Evenimentul s-a desfăşurat la Casa de Cultură a Sindicatelor de la ora 10.00. Şase personalităţi sătmărene au citit în această dimineaţă poveşti în faţa a sute de copii care s-au adunat la Casa de Cultură a Sindicatelor la evenimentul intitulat „Personalităţi publice citesc pentru copii”. Primarul, Iuliu Ilyes, şeful poliţiei de Ordine Publică, Marius Mureşan, interpreta de muzică populară, Maria Carmen Sas, bibliotecarele, Liliana Costea şi Raluca Constantinescu şi actorul maghiar Rappert Gabor au citit simultan câte o poveste, adunând în jurul lor zeci de copii.”

(Leontina Volosciuc, Personalităţi sătmărene au citit poveşti pentru copii, articol din ziarul „Adevărul”, sâmbătă, 30 oct 2010)

„Se spune, cu un licăr romantic în ochi, că „banii n-aduc fericirea“. Nu prea sunt de acord. Dacă banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directă, materială, care nu e chiar de lepădat, fie una mai subtilă, în funcţie de calitatea posesorului (fericirea de a dărui, de a aduce bucurii altora, de a face opere de binefacere, de a crea instituţii, pe scurt de a-i face fericiţi pe alţii). Că banii nu îţi umblă, neapărat, la sufleţel, că faptul de a avea bani nu garantează nici liniştea lăuntrică, nici căsnicia ideală, nici buna dispoziţie, nici sănătatea, nici înţelegerea superioară a lucrurilor, e adevărat. Dar există vreo sursă lumească a unor astfel de „bunuri“? E


sărăcia mai productivă? E obligatoriu ca omul cu bani să fie o otreapă sau un melancolic nevindecabil? Tot ce se poate spune e că „fericirea“ nu depinde de bani. Că drumul spre ea are alte repere, alte determinări, ba chiar că obsesia de a o căuta, cu buzunarul plin sau gol, e un mod aproape sigur de a nu o găsi.”

(Andrei Pleșu, Ce nu aduc banii, articol din ziarul „Dilema veche”, nr. 350, 28 octombrie - 3 noiembrie 2010)

Și acum să vedem ce fel de cerințe se pot formula pentru un astfel de text informativ:

I.Ce poți spune despre autorul textului și despre situația de comunicare ?1. Cine este autorul textului?2. Ce tip de text este acesta?3. Cui se adresează textul?

II. Care este părerea ta despre ce se afirmă în text ?Dar să luăm pe rând cele două texte și să sugerăm răspunsuri posibile.

Citim cu atenție, o dată, de două ori, primul text și stabilim tema acestuia, aspectul general la care el se referă - lectura pentru copii - așa cum se vede chiar la începutul textului. Identificăm autorul, care e precizat la sfârșitul citatului: Leontina Volosciuc. Tot din trimiterea de la sfârșit ne dăm seama că este vorba despre un text dintr-un ziar, un text informativ, aparținând stilului publicistic. Caracterul informativ al textului se vede din precizările referitoare la un eveniment, pe care le observăm ușor în text prin secvența: „Evenimentul s-a desfăşurat la Casa de Cultură a Sindicatelor de la ora 10.00…..”. Atenție ! Prin identificarea corectă a unor secvențe dovedești că ai înțeles bine textul, ai perceput mesajul citatului, putând să răspunzi și următoarei cerințe: Cui se adresează textul? În cazul nostru este vorba despre cititorul de presă, părinții și copii care îndrăgesc cititul, mai ales că este vorba despre o acțiune ce are un scop nobil, cultivarea interesului pentru lectură, acțiune în care se implică „personalități sătmărene”, care sunt enumerați spre finalul citatului. Și ultima cerință este ușor de „rezolvat”, pentru că poți să-ți exprimi părerea despre importanța lecturii pentru omul zilelor noastre.

Pentru cel de-al doilea text, aparținând lui Andrei Pleșu, o personalitate a culturii noastre contemporane, se pot formula cerințe oarecum asemănătoare: Ce poți spune despre autor? Dar se poate formula o cerință referitoare la specificul narațiunii, una la persoana I, și la identificarea mărcilor lexico-gramaticale: „Nu prea sunt de acord”, prin verbul la modul indicativ, timpul prezent, persoana I, numărul singular. Altă cerință se poate referi la tema textului, o meditație despre bani. Dar cea mai importantă cerință pentru un astfel de text are în vedere prezentarea argumentată a părerii referitoare la


importanța banilor pentru orice om. Reamintim că răspunsul implică schițarea pe ciornă a unui mic plan de idei, cuprinzând cele trei momente ale unui scurt eseu argumentativ, ipoteza, o formulare generală precum aceasta: „Consider că goana după bani este și bună uneori, dar poate să aducă și prejudicii morale”. Argumentele pro și contra ideii aduc exemple concrete din experiența personală sau experiența altor cunoscuți. Concluzia poate include comentarea unui cunoscut proverb: „Banu-i ochiul dracului”. Se poate formula o cerință privind mesajul textului, acela în care se identifică secvența finală a citatului, ce arată părerea autorului despre bani, explicată răspicat: „Tot ce se poate spune e că „fericirea“ nu depinde de bani.”

Dar să luăm acum și un altfel de text, un text descriptiv. Acesta poate fi luat dintr-o lucrare științifică sau dintr-o lucrare beletristică, cu referire la cele două stiluri funcționale: tehnico-științific și beletristic. Iată și cele două texte posibile. Mai întâi luăm un text din domeniul științei, mai precis, din domeniul istoriei religiilor, o știință în cadrul căreia M. Eliade rămâne inegalabil, cunoscut și recunoscut pe plan universal:

„Stâlpul sacru al tribului achilpa „susţine“ lumea acestuia şi îi asigură comunicarea cu Cerul. Este prototipul unei imagini cosmologice care a cunoscut o largă răspândire: aceea a stâlpilor cosmici pe care se sprijină Cerul şi care deschid în acelaşi timp calea către lumea zeilor. Înainte de creştinare, celţii şi germanii mai păstrau cultul acestor stâlpi sacri. Chronicum laurissense breve, scrisă prin anul 800, arată cum Carol cel Mare, în timpul unui război cu saxonii (772), a poruncit să fie dărâmat un templu din oraşul Eresburg, precum şi lemnul sacru al „vestitului Irmensûl“. Calea Lactee nu este altceva decât imaginea, vizibilă pe Cer, a Stâlpului cosmic. Universul, această lucrare a zeilor, este preluat însă şi imitat de către oameni, la scara şi după puterile lor. Axis mundi, care se vede pe Cer sub forma Căii Lactee, este prezent în casa de cult sub forma unui stâlp sacru. Acesta este un trunchi de cedru, lung de zece-doisprezece metri, din care mai mult de jumătate iese prin acoperişul casei de cult. Stâlpul are un rol de căpetenie în ceremonii, pentru că el conferă casei o structură cosmică. În cântecele rituale, casa este numită „lumea noastră“, iar candidaţii la iniţiere adăpostiţi în această casă rostesc: „Sunt în Centrul Lumii… Sunt aproape de Stâlpul Lumii“ etc. Asimilarea Stâlpului cosmic cu stâlpul sacru şi a casei de cult cu Universul se întâlnește şi la populaţia nad’a din insula Flores. Stâlpul de sacrificiu este numit „Stâlpul Cerului“ şi, conform credinţei, susţine bolta cerească.”

(Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1995)


După lectura atentă a textului, destul de amplu ales pentru frumusețea lui, pentru bogăția informațiilor, se pot formula cerințe obișnuite: încadrarea textului într-un stil funcțional. Dacă știm că istoria religiilor este o știință, atunci putem afirma cu certitudine că textul aparține stilului științific și este unul descriptiv. Bine, poate zice candidatul, unde este descrierea științifică prezentă, prin ce secvență se observă? Nu e greu să identificăm și să transcriem următoarea secvență edificatoare: „Axis mundi, care se vede pe Cer sub forma Căii Lactee, este prezent în casa de cult sub forma unui stâlp sacru. Acesta este un trunchi de cedru, lung de zece-doisprezece metri, din care mai mult de jumătate iese prin acoperişul casei de cult”. Dar mai tentantă este cerința identificării unor caracteristici ale stilului științific, pe care le reamintim și le exemplificăm pe baza aceluiași citat.

1. Receptorul (cititorul) unei cărți științifice este unul avizat, interesat și având cunoștințe dintr-un domeniu științific, cum ar fi aici cititorul preocupat de istoria religiilor și având un „orizont de așteptare” pentru acest domeniu de cunoaștere;

2. Despre autor putem spune că este un om de știință, preocupat de prezentarea unor date strict obiective și fără subiectivitate, cu preocupare deosebită pentru argumentare. Spre exemplu, în textul dat M. Eliade vrea să demonstreze că din cele mai vechi timpuri oamenii au dat stâlpului semnificații mistice, religioase, fiind considerat un „axis mundi”, centru al lumii, ce asigură „cosmicizarea” existenței umane și, implicit, con-sacrarea acesteia prin relația cu Divinitatea. De aceea, Eliade dă exemple în acest sens, așa cum arată și fragmentul „Asimilarea Stâlpului cosmic cu stâlpul sacru şi a casei de cult cu Universul se întâlnește şi la populaţia nad’a din insula Flores”;

3. Stilul folosit în textele științifice este unul caracterizat prin claritate, concizie și precizie, incluzând specializarea limbajului pe un anumit domeniu, folosirea unor simboluri, a neologismelor, a frazei concise și cu o coordonare copulativă, etc. Cuvintele au sensuri denotative și se evită figurile de stil tocmai prin nevoia de precizie și claritate. Și în textul dat se pot observa aceste caracteristici ale stilului: cuvinte cu sens denotativ: stâlp, celți, germani, război; cuvinte cu sens simbolic: Cerul, Stâlpul Lumii, Calea Lactee, etc; folosirea unor neologisme: sacru, ceremonie, conferă; spre argumentare se folosesc formule și expresii celebre, redactate de obicei în limba latină, etc.

La fel de bine putem ilustra specificul unui text descriptiv apelând la un citat aparținând stilului beletristic, unde acest mod de expunere apare mai ales în proză, dar și în poezia epică, unde se poate referi la prezentarea unui


personaj – portret, a unui colț de natură – peisaj, a unui mediu social – lumea satului sau lumea orașului și pentru prezentarea de interioare. Și pentru că printre autorii canonici se numără și Liviu Rebreanu, să alegem o descriere din romanul Ion, una referitoare la mediul social, lumea satului, așa cum o arată și următorul citat:

„Satul parcă e mort. Zăpuşeala ce pluteşte în văzduh ţese o tăcere năbuşitoare. Doar în răstimpuri fâşâie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstriu se opinteşte să se înalţe dintre crengile pomilor, se bălăbăneşte ca o matahală ameţită şi se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceaţă cenuşie.

În mijlocul drumului picoteşte câinele învăţătorului Zaharia Herdelea, cu ochi întredeschişi, suflând greu. O pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să nu-şi murdărească lăbuţele prin praful uliţei, zăreşte câinele, stă puţin pe gânduri, apoi iuţeşte paşii şi se furişează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum.

Casa învăţătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul uşii, unde se spală dimineaţa învăţătorul, iar după-amiază, când a isprăvit treburile casei, d-na Herdelea, străjuieşte o ulcică verzuie de lut. În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veşnic frânghia pe care acuma atârnă nişte cămăşi femeieşti de stambă. În umbra cămăşilor, în nisipul fierbinte se scaldă câteva găini, păzite de un cocoş mic cu creasta însângerată.”

Liviu Rebreanu, Ion (Capitolul I. Începutul)Textul se adresează cititorilor de literatură beletristică, cititori care se

transpun în lumea imaginară a unei opere literare, o lume a frumosului, a idealului, așa cum o imaginează și Rebreanu în romanele sale. Textul de mai sus aparține stilului beletristic, stil ce presupune, printre altele, influența unui curent literar, realismul în cazul lui Rebreanu, ce impune o narațiune la persoana a treia, omniscientă, așa cum observăm chiar la începutul citatului și așa cum o dovedesc verbele: e și plutește, la modul indicativ, timpul prezent, persoana a treia, singular. Avem aici vocea autorului în text prin mijlocirea unui narator omniscient ce prezintă o imagine a satului. De aceea, marele prozator apelează mai ales la imagini vizuale precum: frunze, copaci, fuior de fum, etc. Scriitorul a știut să apeleze la un stil artistic, deși în critica literară se vorbește adesea despre stilul anticalofil ce-l caracterizează. Așa că apar în text, chiar dacă mai puține, și câteva figuri de stil: peste sat s-a așternut o „tăcere năbușitoare” (epitet), „frunzele adormite fâșâie prin copaci” (personificare), „fuiorul de fum albăstriu (…) se bălăbănește ca o matahală


amețită” (epitet cromatic și comparație). Și de ce folosește scriitorul aceste figuri de stil? Tocmai pentru a prezenta o viziune personală asupra satului tradițional, în structura sa autarhică (închisă), expresie a dăinuirii noastre pe aceste meleaguri de milenii. Ni se poate cere să identificăm segmentele descriptive și tipurile ale descrierii întâlnite. După o descriere a drumului ce intră în sat, simbol al pătrunderii cititorului în universul imaginar al romanului, mai avem o descriere referitoare la animalele de pe lângă casa învățătorului Herdelea, câinele și pisica, „personaje” nelipsite din lumea satului, ca apoi să fie descrisă casa învățătorului. Și această descriere a casei presupune o adevărată măiestrie artistică: nu numai că include câteva detalii imagistice: așezată în „coasta unei coline”, cu pridvor, „cu uşa spre uliţă” și „cu două ferestre” care „se uită” spre sat, în semn de autoritate pe care o au locuitorii acestei case asupra întregului sat, dând posibilitate prozatorului să arate că învățătorul era respectat de către cei din sat. Și acum se conturează și o cerință firească: Precizează-ți părerea despre rolul „dascălului” în comunitatea rurală. Răspunsul e la îndemâna oricui, și mai ales pentru copiii de la țară, care nu se poate să nu-și amintească de primul lor învățător și cât de mult a însemnat el pentru primii pași făcuți în școală.

Și pentru un text de tip narativ putem apela fie la un text beletristic, un citat dintr-o specie literară aparținând genului epic: basm, schiță, povestire, nuvelă sau roman, fie la un text aparținând stilului publicistic. Uitându-ne din nou la autorii canonici, alegem un fragment din povestirea Fântâna dintre plopi, din Hanu-Ancuței, de Mihail Sadoveanu.

„Soarele bătea pieziş în hanul Ancuței, scânteind geamurile zăbrelite. Lăutarii se sculaseră din cotloanele lor şi-şi sticleau dinții; Ancuța cea

sprâncenată ațâța iar focul în covrul vechi de spuză; noi, gospodarii şi cărăuşii din Țara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale înşirate pe lângă proțapuri. Dar scripcile şi cobzele încă n-aveau cătare. Şi nici comisul Ioniță de la Drăgăneşti nu-şi începu povestea pe care o aşteptam. Căci pe şleahul Romanului se vedea venind un călăreț, învăluit în lumină şi-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat şi cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi.

Înspre munți erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru zări; iar călărețul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri. Şi cum ajunse drept la han, coti, căci aici îi erau sorții să se oprească. Îşi scoase pălăria de pâslă neagră şi ne pofti la toți bună-ziua şi noroc bun”.

Mihail Sadoveanu, Hanu-Ancuței (Fântâna dintre plopi)


Pentru un asemenea text, aparținând stilului beletristic, sunt posibile mai multe feluri de cerințe. Pentru formularea acestora aruncăm din nou privirea asupra sistemului de comunicare, cu toate componentele lui. Prima cerință poate viza emițătorul, cu dubla lui identitate: de autor, persoana fizică, scriitorul Mihail Sadoveanu, cel care pentru monumentala sa operă a fost numit „Ceahlăul literaturii române”, și de narator, acea voce a scriitorului în text. Cu ajutorul acestei „voci” se prezintă „rama” povestirii, atmosfera de lume mitică, ideală, eternă, căci „hanul” este un fel de „axis mundi”, cum ar zice M. Eliade, un centru al lumii, loc favorabil spunerii poveștilor cu înțelesuri profunde privind „matricea spirituală” a poporului român, o Moldovă eternă, frumoasă, așa cum a vrut-o Sadoveanu. Specificul narativ al textului este evident chiar la început, când ni se spune că „soarele bătea pieziș”, că lăutarii se sculaseră și „își sticleau dinții” fiind bine dispuși, iar Ancuța ațâța focul, etc. Narațiunea este la persoana a treia, omniscientă.

O altă cerință poate să fie orientată spre mesaj, textul în sine, cu referire la „poetica” textului, sau la stilul scriitorului, felul cum acesta alege cele mai potrivite valori esteticii ale limbajului. Cerința ar putea fi formulată astfel: Identificați o particularitate de limbaj prezentă în text și o explicați. Remarcăm în acest sens un limbaj ușor arhaic și regional dat de prezența unor cuvinte precum: cotloane, a ațâța (focul), spuză, proțapuri, șleah, etc. Tot la nivelul limbajului ar fi de precizat faptul că are două momente de structură. Dacă la începutul textului avem un text narativ, în partea a doua se trece la un text descriptiv, cu o descriere de tip peisaj, prin succesiune de imagini vizuale: munți, pâcle, (apa) Moldovei, soarele auriu, câmpurile, drumurile, toate conturând un peisaj mirific, parcă desprins din basm, o lume mitică, „şi-ntr-o linişte ca din veacuri”. Urmează o descriere de tip portret, cu referire la acel „călăreț”, și el sosind parcă din lumea ideală a poveștilor, „ … parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”. Altă cerință poate viza receptorul, acel cititor pasionat de lumea poveștilor, care poate fi copilul, dar și omul matur mișcat de frumusețea acestor povești pline de tâlcuri. Însă cea mai interesantă cerință ar fi aceea privind părerea personală a candidatului, având în vedere o secvență din text. Ea poate fi formulată în felul următor: Exprimă-ți părerea argumentată despre importanța salutului pentru omul bine educat, pornind de la secvența: „Îşi scoase pălăria de pâslă neagră şi ne pofti la toți bună-ziua şi noroc bun”. Veți spune că sunt prea multe sugestii de răspuns, dar candidatul le va alege pe acelea pe care le consideră mai semnificative pentru nivelul lui de cunoștințe.


Ar fi cazul să facem câteva precizări și referitor la textul argumentativ, text cu ajutorul căruia se prezintă cel mai bine părerea personală a candidatului.

„Albert Lasker, care este considerat părintele reclamei moderne, spunea : “…reclama este tehnica de vânzare făcută publică prin tipărituri”. În prezent există multe concepte bine construite cu privire la ce este publicitatea şi tindem să avem opinii în legătură cu publicitatea adânc înrădăcinate în noi. Se apreciază că publicitatea poate fi definită ca proces de comunicare de marketing, proces economic şi social, de relaţii cu publicul, proces de informare, de presiune în funcţie de punctul de vedere considerat.

Asociaţia Naţională de Marketing ne oferă o definiţie de marketing : “ publicitatea este o comunicare nonpersonală, o informaţie de natură pesuasivă privind produse sau idei; de obicei plătită de sponsori identificaţi pentru a fi transmisă prin mijloace de comunicare în masă. “

- publicitatea este destinată unor grupuri de oameni şi nu indivizilor deci este nonpersonală;

- publicitatea este plătită de un sponsor identificabil;- publicitatea este o acţiune persuasivă capabilă să învingă rezistenţele, să

influenţeze, sau să schimbe comportamentul consumatorului faţă de un bun sau serviciu;

- publicitatea ne atinge prin diferite canale de comunicare în toate segmentele vieţii cotidiene.

Publicitatea are o influenţă mai mare asupra societăţii contemporane şi asupra activităţii comerciale.”

Text adaptat pentru exemplificareÎn mod deliberat am ales un text referitor la rolul pe care-l are publicitatea

în societatea contemporană și gândindu-mă la posibilitatea formulării unor cerințe de tip argumentativ. Dar să conturăm mai întâi aceste cerințe pentru a ne familiariza cu ele:

[ Citește cu voce tare textul ]I. Formulează răspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situația de

comunicare din textul dat:a. Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul

comunicării ?b. Ce elemente importante de conținut (idei, argumente, fapte, opinii)

identifici în textul dat ?c. Ce tip de text este acesta (informativ, narativ, descriptiv sau

argumentativ) ? Argumentează-ți răspunsul.


II. Care este opinia ta despre rolul reclamei în societatea contemporană ? Susține, cu argumente, opinia prezentată.

Cerințele acestea sunt tipice pentru examenul oral de competență la limba română și presupun trei secvențe :

1. Precizările din parantezele drepte care cer o lectură „cu voce tare” a textului, pe care eu aș reformula-o în felul următor : Citește clar, expresiv și cu voce tare textul !” Aceasta pentru că, din păcate, sunt mulți elevi care au pierdut noțiunea cititului cu o intonație firească, după specificul textului. Diferențiat se va citi un text informativ, cu voce tare, și altfel se va citi un text aparținând stilului beletristic, descriptiv sau narativ. Nu înseamnă că elevul trebuie să fie un actor, ci pur și simplu să citească firesc, fără să strige, pentru că oricum cei mari nu se mai uită la condiția elevului de astăzi, ci se uită mai degrabă la modele de subiecte furate de prin Europa. Dar asta e altă poveste.

2. Prima cerință mare are în vedere sistemul de comunicare cu relația dintre emițător, text și receptor și prin referire expresă la conținutul textului: idei, imagini, motive, particularități ortografice, fonetice, lexicale, gramaticale, semantice și stilistice ale textului.

3. Ultima parte a cerințelor vine cu un accent deosebit pus pe opinia candidatului referitoare la o idee din text, la un „referent”, o temă a acestuia, etc.

Și acum să vedem cum s-ar putea răspunde textului dat pentru acest bilet de examen. Îl citim de două-trei ori, până îl înțelegem, până când stabilim tema acestuia sau referentul: despre ce se vorbește la modul general în text. Dacă elevul citește cu atenție textul, nu se poate să nu înțeleagă că tot ce se spune în textul dat se referă la publicitate. Scopul comunicării este ca cititorul, indiferent de gradul de cultură, să fie informat despre ce se înțelege prin publicitate. Elementele importante de conținut ar fi: este precizat părintele reclamei moderne, avem o definiție a publicității, după Asociaţia Naţională de Marketing, etc. Tipul de text este unul evident informativ și se include în stilul științific. Că așa stau lucrurile se vede și din folosirea neologismelor specializate: marketing, persuasivă, sponsori, comunicare în masă, etc. Ultima cerință ni se pare deosebit de importantă pentru că impune candidatului conturarea pe ciornă a unui scurt eseu argumentativ, cu cele trei momente de structură.

a. Formularea ipotezei: „Consider că publicitatea este foarte importantă în societatea contemporană”;

b. Argumentele vor fi identificate în text: publicitatea ne vizează pe noi pe toți, este interesul fiecăruia și a tuturor; implică un sponsor, cu atitudine interesată și persuasivă; îi ajută pe comercianți în mod deosebit;


c. În concluzie, publicitatea e bună, dar cu măsură, mai ales cea de la televizor sau prin afișele ce murdăresc orașul, când este excesivă sau vizează doar câștigul.

Precizare. Un elev care nu se prezintă la probele orale poate participa la probele scrise, însă nu poate promova examenul de bacalaureat.

Exigențele probei scrise

Dacă proba de competențe lingvistice e destul de accesibilă, proba scrisă impune o atitudine mai responsabilă și nu numai pentru că este mai complexă, ci și pentru faptul că e o probă scrisă. Nu odată am putut întâlni elevi ce răspund binișor la proba orală, iar când sunt puși în situația de redactare a răspunsului, au o exprimare destul de săracă și greoaie, altfel zis, nu au deprinderea unui răspuns scris, cu mai multe cauze, pe care nu vreau să le amintesc aici. Cum se poate remedia această situație? Exersând, scriind și în clasă și, mai ales, acasă, prin efectuarea cu seriozitate a temelor, mai ales a compunerilor de tot felul.

Iată acum care ar fi exigențele probei scrise, cu cele trei subiecte diferite. Le vom lua pe rând și le vom explica prin subiecte propuse, ce au și răspunsuri sugerate, posibile.

Primul subiect presupune o analiză stilistică a unui text la prima vedere, aparținând genului epic, liric sau dramatic, sau în proză, versuri sau dramatic. Cerințele sunt formulate în funcție de nivelul stilistic al textului. Pentru o mai bună înțelegere, vom lua spre exemplificare mai întâi un text liric și vom formula cerințele cele mai potrivite, precizând și nivelul stilistic la care acele cerințele se referă:

„Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale, Trufaşa-ţi frumuseţe în față o privesc Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale, Opun intensu-mi geniu în care se topesc. Mã-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură, Plecat ca peste o floare, te rup şi te respir... Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură, Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir. Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie: Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,


Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie, În care, fără urme de pulbere târzie, Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag, Pământul n-are margini, nici cerurile prag”.

Vasile Voiculescu, Sonetul CLVIII

La nivel ortografic:1. Precizează rolul cratimei din structura „Trufaşa-ţi frumuseţe” – cea mai

frecventă cerință ce apare în biletele de examen și care presupune un răspuns cât se poate de simplu: leagă două părți de vorbire diferite, un adjectiv de un adjectiv pronominal posesiv, în situația unei exprimări cursive. În schimb, în structura „Mã-nfăţişez cu duhul” cratima mai are un rol, acela de a înlocui vocala î , tot în contextul unei exprimări fluente;

2. Motivează rolul virgulei din versul al treilea: „Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale, / Opun …”. Elevul va fi tentat să răspundă eronat, că ar fi vorba despre o pauză, despre o enumerație, etc., numai că aici virgulele marchează prezența în text a unei construcții incidente, o precizare în plus, cu semnificații metaforice, referitoare la frumusețea deosebită a ochilor iubitei. Tot o explicație asemănătoare se poate da și pentru secvența „În care, fără urme de pulbere târzie, / Te-amestec”. Virgula este folosită pentru enumerație în ultimul vers: „Pământul n-are margini, nici cerurile prag”;

3. Menționează valoarea stilistică a punctelor de suspensie de la sfârșitul versului: „Plecat ca peste o floare, te rup şi te respir...”. Este o altă posibilă cerință privitoare la semnele de punctuație, mai ales că ea vizează o valoare stilistică, marchează o stare lirică de mare intensitate emoțională, în sensul că despre iubită poetul ar mai putea spune multe lucruri minunate, emulația lirică s-ar putea continua mult și bine.

La nivelul componentelor de structură ale textului poetic, se pot formula cerințe referitoare la conținutul și forma textului: eul liric, imagini, temă(e), idee, motive, compoziție, momente lirice, semnificația titlului, comentarea unei strofe sau a unui vers; strofă, specificul versificației: ritm, rimă, măsură, etc.

1. Menţionează două teme/motive literare, prezente în poezie. Cerința aceasta este și trebuie să fie nelipsită din analiza stilistică a textului literar pentru că este fundamentală pentru mesajul textului. Nici răspunsul nu este dificil: aspectul general despre care se vorbește în text este tema. Numai dacă nu citești cu atenție textul nu vei înțelege că tema este dragostea și te ajută în sensul acesta și secvențele: „Şi ochilor tăi”, „ … nu te sărut pe gură …”. Dacă vrei să identifici două teme, așa cum cer cei de la comisia pentru examene,


este clar faptul că poetul se mai referă și la „marea poezie” – cea de-a doua temă. În schimb, dacă alegi doar o temă, atunci iei versurile pe rând și vezi că se pot aminti și câteva motive prezente în text, prin care poetul aduce un omagiu atât iubirii cât și poeziei. De aceea el vorbește despre tinerețea iubitei, ochii ei, făptura, etc.

2. Identifică ideea centrală a poeziei și o ilustrează cu o secvență potrivită – cerința cea mai importantă și în același timp și cea mai dificilă pentru elevi. Și de ce? Pentru că se face de obicei o lectură superficială a textului liric și atunci sigur nu se poate recunoaște faptul că o idee se referă la felul în care un poet dezvoltă, ilustrează în mod personal o temă. Altfel zis, despre iubire vorbesc toți poeții, dar fiecare o face în felul său. Și acum să vedem cum prezintă V. Voiculescu iubirea: nu este văzută doar biologic, ci mai ales spiritual, așa cum o arată versul „Mã-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură …”. Există și alt vers prin care poetul refuză tentația biologicului în iubire: ” Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură”. Mai simplu și pe înțelesul tuturor, iubita este o zeiță ce-l inspiră pe poet pentru a scrie „marea poezie”, o poezie frumoasă, vorbind despre idealurile mari al oamenilor, căci „Pământul n-are margini, nici cerurile prag”. Rețineți: dacă nu recunoaștem bine ideea versurilor, nu răspundem corect nici altor cerințe!

3. Precizează două mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat. Eul liric se definește ca fiind vocea poetului în text, iar mărcile acestei voci sunt, de obicei: pronumele personal, verbe la modul indicativ, persoana I, adjective pronominale posesive, și altele. În textul de mai sus, mărcile lexico-gramaticale sunt verbele râd, privesc și pronumele personal în cazul dativ din structura: „ce mi-e drag”.

4. Comentează, în 6-10 rânduri, primele patru versuri ale poeziei, prin evidenţierea relaţiei dintre ideea poetică şi mijloacele artistice. Aici vom răspunde bine dacă am stabilit deja ideea centrală a poeziei, care se regăsește și în aceste prime versuri. Aceasta pentru că ni se spune clar să avem în vedere două momente. Mai întâi stabilim ideea versurilor: poetul nu se lasă ademenit de ispita ce vine dinspre tinerețea iubitei, chiar dacă se află la jumătatea vieții, la „miezul” ei, și se dedică mai ales „geniului” său, creației, o creație care este intim legată și de imaginea iubitei. Pentru a exprima acest gând, poetul apelează la o serie de „trucuri” poetice, la o serie de particularități de limbaj. Dintre acestea voi aminti doar două: valoarea stilistică a inversiunii și frumusețea unei metafore. În primul vers inversiunea are în vedere referiri exprese la vârsta poetului, cel care „râde” vieții, iar în versul al doilea prin inversiune se insistă asupra frumuseții „trufașe” a iubitei. Rolul inversiunii tocmai acesta este, să pună pe primul plan o idee, un


sentiment, o stare lirică, etc. Metafora este o „altă reprezentare”, când un cuvânt are alt înțeles, cum este și cazul cuvântului aștri, pentru a sublinia privirea plină de farmec, spiritualizată a iubitei, ochii ei fermecători, oarecum divinizați prin forța expresivă a metaforei, care nici nu e una profundă, ci mai degrabă una explicită, accesibilă.

5. Prezintă semnificaţia titlului, în relaţie cu textul poeziei date. Este tot o cerință legată de componentele textului poetic și îl pune pe candidat în situația de a face o legătură între titlu, care de obicei conține motive ce se regăsesc în textul poetic, și conținutul poeziei. De aceea, explicarea unui titlu pornește de la identificarea acestor motive din titlu și raportarea lor la textul poetic, cu referire la ideea poetică. Textul de mai sus are un titlu generic desemnând faptul că Voiculescu a scris sonete, poezii cu formă fixă, incluzând 14 versuri, iar versurile finale condensează meditația poetică ce au mai degrabă aspect de maximă, de sentință, exprimând în câteva cuvinte mari adevăruri despre lume și viață. Concret, poetul ne spune că poezia presupune o mare iubire, dar și o raportare prin această iubire la valorile eterne ale existenței terestre și cosmice în același timp.

La nivelul lexical sunt posibile iarăși câteva cerințe: câmp semantic, sens contextual, sens propriu, sens figurat, polisemie, expresii/locuţiuni, sinonime, derivate cu sufixe și prefixe, omonime, paronime, antonime, etc. Iată câteva dintre cerințele ce vizează nivelul lexical:

1. Scrie câte un sinonim potrivit pentru sensul din text al cuvintelor miez și trufașă. Sinonimele sunt cuvinte cu sens apropiat, nu identic. Sinonimele contextuale trebuie să aibă în vedere sensul din text al cuvântului pentru care căutăm un sinonim. Spre exemplu, pentru cuvântul miez, ar fi posibile cuvintele toi (toiul vieții) sau mijloc (perioada de mijloc a vârstei omului), iar pentru cuvântul trufașa (frumusețe) se potrivesc sinonimele mândră sau arogantă.

2. Scrie două expresii/locuţiuni care conţin verbul a se topi. Vom răspunde prin menționarea unor expresii, pentru că ele sunt „mai expresive” în ceea ce privește semnificația unui înțeles unitar al îmbinării măiestrite de cuvânte, pentru că aduc o conotație asemănătoare metaforei. Iată care ar fi cele două expresii: „a se topi după cineva” - a ține foarte mult la cineva, a iubi cu patimă pe cineva - și „a se topi de râs” - a râde grozav, cu mare poftă de ceva sau de cineva, la fel ca mai cunoscuta expresie „A se topi de dorul cuiva”, a cărei înțeles nu cred că trebuie să-l precizăm pentru că se folosește atât de frecvent.

3. Alcătuieşte câte un enunţ în care cuvintele floare şi sevă să aibă sens conotativ. Răspunsul e cât se poate de simplu: Cuvântul floare are conotație


metaforică în enunțul: „Iubito, tu ești floarea vieții mele”, iar pentru cuvântul sevă s-ar potrivi enunțul „Colegul meu e numai sevă” (viguros, puternic, sănătos).

4. Identifică în text un câmp semantic referitor la ființa umană. Câmpul semantic este o noțiune tot din domeniul lexicului și are în vedere înrudirea cuvintelor prin referire la un domeniu comun, la o sferă de viață materială sau spirituală. În textul de mai sus, pentru sfera semantică ființă umană ar fi cuvintele: ochi, gură, făptură, duh.

5. Identificați în text două cuvinte formate prin derivare cu sufixe. Cuvintele din text formate prin derivare cu sufixe sunt: trupească și gingășie. Pentru cuvântul trupească avem rădăcină substantivul t rup + suf. -ească, iar pentru cuvântul gingășie avem adjectivul gingaș + suf. -ie.

6. Alcătuieşte două enunţuri pentru a ilustra polisemia substantivului patimă. Substantivul patimă este polisemantic și are două sensuri mai cunoscute: 1) sentiment de afecțiune puternică și durabilă (pentru cineva sau ceva); pasiune; dragoste: „Colegul mă iubește cu multă patimă, zice Ileana”; 2) obișnuință anormală nedirijată de voință și de rațiune; viciu. „Vecinul nostru are patima beției”.

La nivel morfosintactic se impun cerințe referitoare la valoarea stilistică a unor părți de vorbire pentru mărci ale eului liric: pronumele personal, verbul la modul indicativ, și anumite timpuri, adjectivul pronominal posesiv. Spre exemplu:

1. Evidenţiază valoarea expresivă a două verbe la modul indicativ, din textul dat. Verbele la modul indicativ sunt: râd și privesc, ambele fiind expresia eului liric (vocea poetului în text) și au o încărcătură semantică dată de așa-numitul prezent etern, cu mare încărcătură emoțională referitoare la expresia directă a bucuriei pricinuită de sentimentul profund al iubirii.

2. Evidenţiază valoarea expresivă a adjectivului în textul de mai sus. Avem în vedere valoarea expresivă din structura „trupească o făptură”, o adevărată licență poetică prin care este susținută inversiunea ca figură de stil. De menționat faptul că nu orice inversiune adjectivală are valențe stilistice, ci numai inversiunile mai originale, cum este și cazul celei de mai sus, în cazul căreia accentul se pune pe spiritualizarea iubirii, aceasta fiind mai degrabă o iubire spiritualizată și nu una „trupească”. Aceeași inversiune mai este susținută și la nivel sintactic, când diferite părți de propoziție secundare, mai ales complemente de tot felul, preced subiectul și predicatul, și aceasta tot în sens stilistic, de mare expresivitate. O asemenea situație avem chiar la începutul acestui sonet: „Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale”.


3. Evidenţiază valoarea expresivă a construcției participiale din versul „Plecat ca peste o floare, te rup şi te respir...”. Aici construcția participială anticipă o frază coordonată copulativ prin conjuncția și, iar efectul stilistic este remarcabil: un gest de reverență în fața iubitei.

La nivel semantic intră prezența în text a unor figuri de stil și explicarea acestora, precum și încadrarea textului liric în una dintre caracteristicile textului liric, de exemplu: expresivitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate), prezente în textul dat. Nici curentele literare nu sunt uitate dintre cerințe, atunci când se cere identificarea unor trăsături ale unui curent în textul dat, eventual explicarea acelor trăsături.

1. Explică semnificaţia unei figuri de stil identificate în versul „Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale…”. Nu trebuie să ai cunoștințe aprofundate de teorie literară pentru a defini metafora: figură de stil care constă în a da unui cuvânt o semnificație nouă, printr-o comparație subînțeleasă (din lat. metaphora). Ochii iubitei sunt denumiți „aștri” pentru că luminează „calea”, inspirația, dar în același timp sunt ispititori pentru poet, pot „tulbura” lumina geniului.

2. Ilustrează una dintre caracteristicile limbajului poetic (de exemplu: expresivitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate), prezentă în textul dat. Aici pot fi ilustrative versurile finale, prin reflexivitatea lor, prin caracterul lor profund meditativ, cu un evident caracter sentențios, concentrând în câteva cuvinte mari adevăruri despre lume și viață, așa cum vedem adesea în sonetele voiculesciene. O asemenea „reflexivitate” e concentrată în versul final: „Pământul n-are margini, nici cerurile prag”.

3. Precizează caracteristicile unui sonet pe baza poeziei date. Se știe că sonetul este poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă.(din fr. sonnet, it. s onetto ). Și sonetul voiculescian are 14 versuri, cu structura de monostrofă, doar că ultimele două versuri sunt puțin decalate, tocmai pentru că ele au un statut aparte în structura sonetului, generalizând meditația poetică, de unde aspectul de maximă, de sentință al acestor versuri.

Primul subiect mai poate propune și o analiză stilistică a unui text la prima vedere aparținând genului epic și incluzând cerințe la fel de complexe, dar specifice unui asemenea text. De aceea luăm și aici un exemplu:

„A apucat pe hangiță de mână, şi ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mâță desmierdată. Iar noi am rămas tăcuți, căci am înțeles că mazâlul vrea să ne spuie întâmplarea lui de demult.


- Domnilor şi fraților, a vorbit căpitanul Isac de la Bălăbăneşti, - ascultați ce mi s-a întâmplat pe-aceste meleaguri, când eram tânăr. De-atuncea au trecut ani peste douăzeci şi cinci. Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce. Eram un om buiac şi ticălos. Calul meu sta hojma cu şaua pe dânsul şi bătrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu săptămânile. Maică-mea mă bocea în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii lui popa Nastasă, ca să mă liniştesc şi să mă-nsor. Iar tatu-meu tăcea şi-o privea într-o parte căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguțam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei călcam multe hotare. Dumnealui comisul Ioniță să vă spuie câte drumuri am bătut, căci şi el avea patima mea în zilele lui şi eram de multe ori tovarăşi.

Aşa, într-o toamnă ca asta, duceam vinuri la ținutul Sucevei. Şi eram în popas aici, la hanul Ancuței, cu cărăuşii şi cu antalele. Şi mă aflam în mare mâhnire, căci dragostea mea din anul acela se desfrunzise cu vara. Iar mama acestei Ancuțe se uita pe sub sprâncene la mine şi râdea, căci nici vinul nu-mi plăcea, nici pe lăutari nu-i sufeream. Umblam bezmetic şi singur ca un cuc”.

Mihail Sadoveanu, Fântâna dintre plopiMazâl - membru al unui corp de cavalerie format din boierii scoși din funcție.Catastih - catastif, caiet gros de format mare în care se notau diferite date sau

însemnări cu caracter administrativ; registru, condică.Hojma - în repetate rânduri, mereu, întruna.

Începem comentarea și de data aceasta prin formularea unor cerințe la nivel fonetic și ortografic.

1. Explicați semnele de punctuație folosite în primul aliniat. În primul aliniat este folosită virgula pentru a marca, pe rând, o enumerație, o coordonare copulativă și una adversativă în prima frază. Aceeași virgulă marchează un raport de subordonare, între o principală și o circumstanțială de cauză, în cadrul celei de-a doua fraze. Mai întâlnim în primul paragraf și liniuța de unire în secvența „ea nu s-a sfiit”, unde leagă două părți de vorbire diferite: pronumele reflexiv se, marcă a diatezei reflexive, și verbul ce urmează, la indicativ, timpul perfect compus. Trebuie amintit și punctul ca semn ortografic marcând sfârșitul propoziției sau frazei.

2. Identificați în citat câteva arhaisme și motivați prezența lor în text. Cerința aceasta vizează nivelul lexical, cu referire la cele două feluri de arhaisme: fonetice: catastih, să spuie, desmierdată și lexicale: mazâl, hojma.

3. Transcrieți două cuvinte formate prin derivare cu sufixe. Derivarea cu sufixe, particule așezate înaintea cuvântului-rădăcină, este foarte productivă în


limba română, iar în text avem următoarele cuvinte derivate: nevrednic – ne+vrednic și desfrunzise – des + frunzise.

4. Precizați valoarea stilistică a verbelor din ultimul aliniat al citatului. Cerința aceasta este la nivel gramatical, morfologic și nu e greu de rezolvat, dacă știm puțină gramatică, dacă recunoaștem verbele, părți de vorbire ce arată o acțiune sau o stare și se conjugă, își schimbă forma după mod, timp, persoană și număr. În ultimul aliniat avem următoarele verbe: deceam, eram, mă aflam, se desfrunzise, se uita, râdea, nu-mi plăcea, nu sufeream, umblam. Majoritatea verbelor enumerate se referă la starea neliniștită a celui ce suferise din dragoste, a celui ce avea patima dragostei încă din tinerețe, de aceea sunt folosite verbe la un timp al trecutului cu valoare durativă cum este imperfectul, un timp al povestitorului, al evocării evenimentelor din tinerețe ce au marcat viața lui Neculai Isac.

5. Demonstrați specificul narațiunii în textul dat. Avem o cerință la nivelul componentelor de structură, la nivelul noțiunilor de teorie literară folosite în analiza stilistică, la noțiunea de mod de expunere: narațiunea, descrierea și dialogul. În textul dat avem o narațiune la persoana a treia, omniscientă, prin vocea naratorului care știe tot despre faptele povestite, naratorul fiind o voce a scriitorului în text. Prezența acestei voci este dată de mărcile gramaticale vizând persoana a treia, pronume și verbe, cum ar fi în următoarea secvență: „(El) A apucat pe hangiță de mână, şi ea nu s-a sfiit…”. Această voce a naratorului are aici o funcție precisă, aceea de a contura „rama” povestirii, împrejurările, atmosfera de la Hanul Ancuței prielnică povestirilor, cum este cea spusă de Neculai Isac.

6. Identificați în text câțiva conectori și precizați rolul lor în text. Și cerința aceasta vizează aspecte de compoziție și de structură a textului. Conectorii sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte ce fac o legătură între momentele epice ale unui text, între ceea ce s-a povestit deja și ceea ce urmează a se povesti pe firul epic, asigurându-se continuitatea, omogenitatea textului. Acești conectori au valori morfologice diferite, mai ales aceea de conjuncție, dar și adverbe și tot felul de locuțiuni. Să transcriem acești conectori: și, iar, de-atunci, așa, și alții. Conectorii aceștia au și o valoare stilistică, fiind și o marcă a oralității.

7. Identificați o figură de stil caracteristică textului narativ. Ne situăm printr-o asemenea cerință la nivelul semantic, pentru că se are în vedere expresivitatea textului impusă de valența estetică, beletristică a acestuia. Avem în vedere prezența în text a enumerației, cea care conferă narațiunii un ritm alert, așa cum ne arată și secvența: „Maică-mea mă bocea în fiecare


duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii lui popa Nastasă, ca să mă liniştesc şi să mă-nsor”.

8. Ilustrează una dintre caracteristicile limbajului epic. O caracteristică a textului epic este și oralitatea, aspectul vorbit al textului, caracteristică foarte expresivă atunci când apare vocea unui povestitor în text. Povestitorul este Neculai Isac și două ar fi mărcile oralității în acest text: folosirea formulei de adresare: „Domnilor şi fraților” și fonetisme populare precum: blăstăma, să spuie, Nastasă, etc.

9. Exprimă-ți părerea despre condiția omului îndrăgostit printr-un scurt eseu argumentativ. Atenție! Aici trebuie să redactăm un scurt eseu, de 5-6 rânduri, în cadrul căruia să formulăm o ipoteză de tipul: „Omul îndrăgostit se comportă ciudat, ceea ce mi se pare firesc”. Urmează două argumente preluate din text: „Şi mă aflam în mare mâhnire”; „… nici vinul nu-mi plăcea, nici pe lăutari nu-i sufeream”. Firesc vine și o concluzie simplă: „Și ce-i rău în aceasta, e ceva normal să suferi din dragoste, să ai parte și de suferință, dacă iubești cu toată ființa ta”.

Analiza stilistică a unui text dramatic își are și ea specificul ei, are cerințe potrivite pentru un asemenea text. Iată un exemplu în acest sens:

„RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere): Angel radios!

VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân): A!

RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun...

VETA: Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!RICĂ: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii

mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.

VETA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor?

RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire.

VETA: Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Ăsta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii!


RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original?

VETA: Eu?RICĂ: Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri

la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa? Iată-mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.(…)

VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de râs): Ha! Ha! Ha! Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha!

RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?”. I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă, Actul II, scena II

Se știe că genul dramatic își are denumirea provenind de la cuvântul grecesc drama, care înseamnă „acțiune”, și se referă la o reprezentare pe scenă a unui text incluzând replici rostite de actori, cu referire la cele trei specii dramatice: tragedia, comedia și drama. Și pe bună dreptate se spune că un text dramatic nu are valoare în sine, ci doar ca reprezentare, ca spectacol. De aceea, orice dramaturg ține cont atunci când scrie o piesă de teatru de receptor, care este publicul spectator, de aceea conferă textului o structură aparte, cu două niveluri de receptare: macrostructura și microstructura. Macrostructura se referă la compoziția unei piese de teatru, incluzând acte și scene, iar microstructura se referă la existența personajelor implicate în acțiunea pusă în scenă de un regizor, cel care distribuie roluri actorilor, pentru a rosti replicile din dialog, și care ține cont și de prezența în text a didascaliilor, a precizărilor din paranteze, cu mai multe funcții, de regie, de caracterizare a personajului, etc. Așadar, între cerințe trebuie să se regăsească măcar una ce evidențiază specificul textului dramatic.

1. Menţionează două trăsături ale textului dramatic prezente în fragmentul dat. Cele două trăsături ce conferă textului dramatic un anumit specific ar fi precizările referitoare la împărțirea piesei pe acte și scene, precizarea personajelor ce apar în text, Veta și Rică, existența unor replici, a dialogului interesant dintre cei doi, și am mai aminti precizările din paranteze, didascaliile, „învățăturile” de care are nevoie mai ales regizorul.

2. Motivați un tip de comic ilustrat de prima didascalie. Prima didascalie se referă la condiția de personaj tip, de aventurier, pe care o are Rică Venturiano, acest personaj cu un nume propriu foarte sugestiv pentru condiția omului îndrăgostit, ce trece printr-o serie de întâmplări comice, ilustrând ceea ce se numește comic de situație: s-a îndrăgostit de Zița, sora Vetei, dar


greșește adresa și ajunge pe înserat tocmai la sora iubitei, Veta, soția lui Jupân Dumitrache, personajul principal al comediei.

3. Explică semnele de ortografie prezente în structura „Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine!”. Avem aici o cerință la nivel ortografic, având în vedere prezența următoarelor semne de punctuație: semnul exclamării folosit după o interjecție; semnul întrebării după o propoziție interogativă; iarăși semnul exclamației, după o propoziție exclamativă; folosirea parantezelor pentru includerea didascaliilor, iar la final din nou avem o propoziție exclamativă, care este evidențiată prin semnul exclamației. Am putea spune, fără a greși, că unele semne de punctuație au valoare stilistică, pentru că arată prezența unor figuri de stil precum exclamația și interogația, specifice textului dramatic, mai ales în cazul comediei și tragediei, expresie a stilului oratoric, de factură clasică.

4. Motivează folosirea apostrofului în textul dat. Apostroful e folosit în secvența „Spune-mi degrab', c-aminteri …”, așa cum zice Veta, scurtând cuvintele în stil de mahalagioaică, cu o exprimare evident vulgară și de femeie bârfitoare, răutăcioasă și amenințătoare. Apostroful marchează tocmai lipsa unui sunet, vocala ă, la sfârșitul cuvântului. Scurtarea cuvintelor se mai numește și haplologie. Intenționat am inclus în secvență și cuvântul aminteri, tot o pronunțare greșită, incompletă, prin lipsa consoanelor l și t, de mahala, am zice, căci forma corectă e altmínteri, adverb ce înseamnă „în alt chip, altfel, de nu..., dacă nu..., în caz contrar” și provine din lat. alteramente.

5. Construiește un enunţ în care să folosești o locuţiune/expresie care să conţină substantivul frunte. Pentru cuvântul frunte avem locuțiunea adverbială „a sta în frunte” și mai cunoscuta locuțiune adjectivală „loc de frunte în…”, iar ca expresie putem aminti „a fi cu moț în frunte„ expresie (ironică) - grozav, nemaipomenit; superior sau „a fi cu stea în frunte” – deosebit prin ceva, original, însemnat.

6. Precizează tema discuţiei dintre personajele Veta și Rică în fragmentul dat. Se vede clar care e tema discuției – dragostea, incluzând o declarație de dragoste amuzantă, ridicolă chiar.

7. Transcrie o replică din text rostită de Rică, pentru a ilustra comicul de limbaj. Replica din text rostită de Rică, pentru a ilustra comicul de limbaj, ar fi următoarea, în care se amestecă stilurile, unul colocvial, familiar, și unul „oficial”, de publicist, de gazetar, incluzând forme prețioase, neologice: „RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original?”. Familiare sunt aibi, să-ți spui, iar cuvintele pietate, mizericordioasă, ingrato sunt forme


neologice. De ce folosește Rică un asemenea amestec de stiluri de vorbire? Pentru a-și impresiona iubita în timpul viforoasei declarații de dragoste.

8. Selectează, din text, două cuvinte/grupuri de cuvinte care reprezintă mărci ale adresării directe. Adresarea directă este o caracteristică a textului dramatic, mai ale că dialogul este modul de expunere relevant în piesele de teatru. Adresarea directă include formulele de adresare precum cea de la începutul textului, rostită de Rică pentru o intrare glorioasă a declarației lui de dragoste – „Angel radios!”, formulă ușor pleonastică, dacă ne gândim la faptul că îngerii sunt înconjurați de „raze” în pictura religioasă, iar dacă mai spunem că sunt și „radioși”, înconjurați de raze, avem o repetiție prețioasă, inutilă. Intenția de a epata, de a impresiona „auditorul”, e dată și de folosirea jargonului franțuzit: (madam). Și atunci potrivirea cuvintelor e comică, se înțelege, și numai marele Caragiale o putea imagina.

9. Identifică și explică prezența aspectelor nonverbale și paraverbale în textul dat. Comportamentul nonverbal joacă un rol esenţial în piesele de teatru, în care mersul, poza, gesturile, mimica, manipularea unor obiecte, etc. trebuie să devină semne reprezentative ale unui om sigur de sine, pregătit să rostească o declarație de dragoste înfocată. Avem mai întâi o intrare ilustrativă pentru condiția de îndrăgostit: „intră, se opreşte pe prag, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful picioarelor”. Urmează un gest important: „cade în genunchi”. Indicii paraverbali, în schimb, se referă la modul de a vorbi, de a pronunţa, şi la tot ceea ce însoţeşte vorbirea. Acestea sunt adeseori manifestări involuntare ale unor emoţii, ale unor stări de spirit, cum ar fi, de exemplu, tremurul vocii, râsul, bâlbâiala, oftatul, geamătul, mormăiala ezitantă, suspinele, tusea, dresul vocii, plânsul în timpul vorbirii, văicărelile, ridicarea vocii, etc. Pe de altă parte, există elemente paraverbale bine orientate şi special utilizate de vorbitor pentru a face comunicarea mai expresivă şi mai convingătoare. Printre acestea sunt tonul (mai ridicat sau mai coborât, apăsat, exclamativ), așa cum își începe Rică declarația de dragoste, când „începe cu putere”. La fel de important este și ritmul vorbirii (lent, rapid, sacadat, cadenţat), ceea ce se vede și din felul cum decurge declarația de dragoste, o adevărată tiradă, pe nerăsuflate: „Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat”. Și la toate acestea se mai poate adăuga rostirea specială a unor cuvinte sau secvenţe, intonaţia: fermă, sigură, rugătoare, imploratoare, interogativă, cadenţată, indiferentă, cu un anumit timbru al vocii, care se dorește, se înțelege, plăcut, convingător. Nu se poate ca spectatorul să nu perceapă aceste fluctuații ale vocii când Rică exclamă pătimaș „Angel radios” sau când o imploră pe Veta: „Nu striga, madam …!”. Am insistat mai mult


asupra aspectelor nonverbale și paraverbale pentru că ele se confundă adesea și pentru că uneori sunt la fel de importante, dacă nu mai importante decât cuvântul în textul dramatic, unde reprezentarea pe scenă e fundamentală.

Eseul argumentativ

Al doilea subiect al probei scrise cuprinde redactarea unui eseu argumentativ, având și acesta exigențele lui. Dar ce este eseul argumentativ? O compunere cu o anumită structură și care vine să ilustreze o viziune personală asupra unei teme date, ceea ce și spune denumirea de eseu: studiu de proporții restrânse asupra unor teme filozofice, literare sau științifice, compus cu mijloace originale, fără pretenția de a epuiza problema. Denumirea vine din fr. essai, care s-ar traduce liber prin „încercare”. Aceasta înseamnă că autorul unui eseu „încearcă” să ne demonstreze că are un punct de vedere personal, despre o temă dată sau liber aleasă și ne poate spune acest lucru în puține cuvinte. Iată cum arată un subiect pentru redactarea unui eseu

argumentativ. Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre iubire,

pornind de la ideea exprimată în următoarea afirmaţie: „Nu există în viață decât o singură fericire: să iubești și să fii iubit..." (George Sand).

Atenţie! În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:- să respecţi construcţia discursului argumentativ: structurarea ideilor în

scris, utilizarea mijloacelor lingvistice; 6 puncte- să ai conţinutul şi structura adecvate argumentării: formularea ipotezei/ a

propriei opinii faţă de ideea identificată în afirmaţia dată, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea unei concluzii pertinente; 18 puncte

- să respecţi normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie). 6 puncte

Introducere: ipoteza. Pentru început, m-aș întreba și te-aș întreba: Cine oare nu a încercat măcar o data să înțeleagă dedesubturile iubirii ?... Mă număr printre cei care și-au pus întrebări despre „misterele” iubirii și susţin ideea enunţată în citatul dat, şi anume, aceea că iubirea, de orice fel, este sentimentul care luminează şi face viaţa mai frumoasă, e sentimentul uman cel mai important, acela care te face să fii fericit, care îți creează acea stare de bine, de sănătate spirituală, aș zice. Din același citat mai rețin ideea că o


adevărată iubire presupune o atitudine reciprocă: „să iubești și să fii iubit”, căci degeaba iubești pe cineva și el nu te iubește, ba mai mult, te desconsideră, te ironizează, sau, și mai rău, râde de tine. Și asta spune George Sand, că iubirea adevărată e un sentiment reciproc, ceea ce voi încerca să arat mai jos.

Argumente: pro sau contra. În primul rând, atât iubirea pe care o dăruim cât şi cea pe care o primim ne face să privim viaţa şi din alte puncte de vedere şi să uităm de interesele materiale. Aşa, noi oamenii, ne dăm seama că având iubire avem o viaţă frumoasă şi învăţăm să preţuim momentele cu adevărat minunate. Acest lucru îl poate face orice tip de iubire, fie ea părintească, pasională, pentru prieteni sau pentru oricare dintre semenii noştri, dar consider că dacă în viaţa unui om se regăsesc toate acestea, acel om poate spune că este cu adevărat împlinit. Fireşte că iubirea aduce şi suferinţă, dar numai cunoscând toate trăirile pe care iubirea le aduce, ne vom da seama că nu există sentiment mai înălţător ca acesta. De aceea, aș spune prin ce am trecut eu când m-am îndrăgostit pentru prima dată. Iubitul meu era din clasa a XII-a și ne întâlneam în pauze, mergeam pe la discoteci, primeam SMS-uri de la el, până într-o zi, când mi-a aruncat o vorbă de sus: Ce mai faci, Boboaco? Altă dată mi-a dat altă poreclă: Pișpirica. La început am luat-o ca pe o glumă, dar mai târziu am înțeles că mă ironiza, mă privea de sus. Și a fost destul. Ne-am evitat și am suferit și la urmă am înțeles că dacă acest sentiment nu e reciproc, nu are viață.

În al doilea rând, sunt de părere că în iubire ura nu ar trebui să existe în viaţa noastră, întrucât ne face să uităm de noi, să nu acordăm atenţie lucrurilor frumoase din viaţă şi să ne concentrăm doar să facem rău celor din jurul nostru. Și cât de ușor se trece de la iubire la ură! Dacă ne urâm semenii, vom deveni nişte oameni frustraţi, care îşi vor da seama în final că viaţa a trecut pe lângă ei şi nu s-au bucurat de lucrurile cu adevărat importante. De aceea, nu m-am certat cu „prietenul” meu, l-am tratat cu respect, ne vedem, vorbim și nu mă supăr … prea tare, când îl văd vorbind cu alte fete. Asta e! N-a fost să fie. Mai sper să găsesc un prieten adevărat, pe care să-l iubesc și care să mă iubească la rândul lui.

Concluzie. Aşadar, fiecare are dreptul să aleagă ce face cu viaţa lui, dar în cele din urmă toţi ne vom da seama că, așa cum am susținut prin cele afirmate anterior, prin iubire toate lucrurile frumoase sunt posibile, că acest sentiment ne face mereu să tresărim de emoţii şi că nu mai există altceva care să dea mai multă frumuseţe vieţii, pe când ura ne va aduce doar o viaţă tristă şi întunecată. De aceea mă regăsesc în spusele lui George Sand, dar la fel de grăitoare mi se par și versurile: „Dacă iubești fără să speri / De-a fi iubit


vreodată, / Se-ntunecă de reci păreri / De rău viața toată”. Și cât de adevărate sunt aceste versuri scrise de marele nostru poet M. Eminescu, poetul nostru „nepereche”.

Va mai aduc in plus o listă utilă de conectori care ajută la exprimarea ideilor de:

1. succesiune, continuitate : în primul rând, în al doilea rând, etc.; pe de o parte... pe de altă parte, în plus, de asemenea;

2. contrast: dar, însă, ci, în contrast cu, dimpotrivă;3. ierarhizare: înainte de toate, mai presus de toate, mai important decât;4. comparaţie: la fel cu, tot aşa, ca în comparaţie cu, în mod asemănător;5. probabilitate: probabil, posibil, este cu putinţă, s-ar putea ca;6. certitudine: cu siguranţă, desigur, fireşte, nu este nici o îndoială că;7. concesie: deşi, totuşi, cu toate acestea, chiar dacă;8. concluzie: deci, aşa, prin urmare, în concluzie, în consecinţă, la urma

urmelor.

Eseul structurat

Este doar parțial asemănător cu eseul argumentativ, mai întâi prin faptul că e mai amplu, de minim 2-3 pagini, și apoi prin faptul că presupune cunoașterea materiei, măcar repetarea operei scriitorilor canonici, dar nu numai, pentru că trebuie să stăpânești bine noțiunile de teorie literară prin care să dezvolți o temă și acel plan de idei ce este dat sau care trebuie să-l alcătuiești personal, având libertatea combinării ideilor. Dar să nu uiți nici o idee din plan, pentru că altfel vei fi depunctat. Baremul de notare are în vedere mai multe aspecte, dintre care amintim:

5. încadrarea operei într-o specie literară;6. evidențierea unor trăsături ale operei alese, încadrare într-un curent

literar, într-o epocă literară;7. prezentarea a patru caracteristici esențiale despre specia respectivă:

temă, idee, motive, compoziție, limbaj, personaj; incipit, final, relații temporale și spațiale;

8. exprimarea unei opinii argumentate despre acțiune, compoziție, personaj, limbaj:


9. explicarea titlului prin raportare la conținut;10.comentarea unui citat din critica literară referitor la specificul operei

literare;11.aprecieri personale despre locul scriitorului în literatura noastră,

valoarea operei;12.respectarea regulilor ortografice, exprimare îngrijită, coerența și

cursivitatea ideilor;13.evidențierea mesajului operei din perspectivă personală și, nu în

ultimul rând, încadrarea în minim două pagini a eseului.Iată și aici un posibil subiect despre eseul structurat, referitor la

primul dintre autorii canonici, M. Eminescu.

*****Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre trăsături ale romantismului

reflectate într-un text poetic studiat/în texte poetice studiate din opera lui Mihai Eminescu, pornind de la ideea exprimată în următoarea afirmaţie critică: „De la automatismul erotic, Eminescu trece la metafizică. Dragostea devine rațiunea însăși a vieții, mai mult, un mister cosmic. Prin ea poetul ar fi biruit moartea și ar fi dat femeii existență eternă.” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982, p. 443)”.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:- evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o

tipologie, într-un curent cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;

- prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/idei poetice;

- sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de prozodie etc.);

- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în textul poetic ales.

Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza, constând în formularea tezei/a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 argumente/raţionamente logice/ exemple concrete) şi concluzia/sinteza. Pentru conţinutul eseului vei primi 16 puncte, iar pentru redactarea lui vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 3 puncte; abilităţi de analiză şi de


argumentare – 3 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).

Atenție! În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.

Planul eseului (orientativ)1. Evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului

poetic în romantism. Eminescu – „poetul nepereche”, cum îl numește G. Călinescu - este situat printre marii romantici ai lumii. Reprezentant al perioadei „marilor clasici”, cu cei mai valoroși scriitori români, format în spirit junimist, este numit pe bună dreptate „Luceafărul” poeziei românești. De aceea aleg poezia Luceafărul, un adevărat poem filozofic, implicând o meditație romantică profundă, pe care îl consider potrivit pentru ilustrarea temei acestui eseu, perspectiva romantică asupra dragostei. Aș continua prin comentarea citatului din G. Călinescu, cel care a studiat și explicat ca nimeni altul creația eminesciană. În esență, citatul arată că viziunea despre dragoste este antitetică: „automatismul erotic” înseamnă o iubire ce se petrece „la mijloc de codru des”, în armonia naturii, cu acea relație specific romantică natură-sentiment, așa cum apare mai ales în poeziile din tinerețe ale poetului, spre exemplu, în poezia Lacul, din cuprinsul căreia aș aminti doar strofa: „Să plutim cuprinşi de farmec / Sub lumina blândei lune - / Vântu-n trestii lin foşnească, / Undoioasa apă sune!”; În schimb, „metafizica” iubirii o vom observa mai ales în poezia de maturitate, începând cu Floare albastră și culminând cu Luceafărul. Aici dragostea devine o meditație profundă asupra condiției creatorului, „dragostea devine rațiunea însăși a vieții, mai mult, un mister cosmic”, cum zice marele Călinescu. Așadar, perspectiva antitetică asupra lumii și vieții ar fi o primă trăsătură romantică a poeziei eminesciene. Ea este strâns legată de o altă trăsătură, evadarea romantică în timp și spațiu cu ajutorul imaginației foarte bogate ce-i caracterizează pe romantici: în Luceafărul fiind vorba despre călătoria spre Demiurg a luceafărului spre a cere dezlegarea de nemurire și în numele unei „ore de iubire”. „Metafizica” poeziei vine desigur de la influența lui Schopenhauer, prin acel substrat de meditație filozofică de recunoscut mai ales în dialogul dintre Hyperion și Demiurg.

2. Prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/idei poetice. Se știe că tema Luceafărului este condiția geniului, o temă nelipsită de la romantici. Noțiunea de „geniu” a fost preluată de poet de la filozofii idealiști ai vremii, geniul fiind ființa superioară,


capabilă să pătrundă cu puterea minții lor sensurile adânci ale vieții, un filozof, un înțelept, „bătrânul dascăl”, etc. Geniul este desconsiderat de societate, nefericit și incapabil de a ferici pe cineva, așa cum poetul ne spune în acea însemnare de pe marginea manuscrisului poemului Luceafărul. Pentru a ilustra cele două imagini ale luceafărului, mă gândesc la „întruchipările” acestuia: cea prin care vrea să împărtășească condiția umană la chemarea arzătoare a fetei de împărat: „Ca în cămara ta să vin, / Să te privesc de-aproape, / Am coborât cu-al meu senin / Și m-am născut din ape.” ; și cea prin care se îndepărtează de lumea reală, în aspirația lui spre ideal, prin acea detașare sceptic-romantică din finalul poemului: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.

3. Sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii romantice despre lume a poetului. Mă voi referi mai întâi la titlul poemului Luceafărul, cu cel puțin trei considerente. Cuvântul luceafăr este de origine latină (lat. lucifer) și s-ar „traduce” prin „purtător de lumină”, mai ales că rădăcina este lux,-cis – lumină, ajungându-se firesc la numele popular al planetei Venus, acea stea foarte strălucitoare, ce se vede mai ales dimineața. Simbolul luminii trimite la ideea de înțelepciune și, în mod firesc, la ideea de geniu, de ființă superioară în spiritul filozofiei idealiste germane. De aici și până la imaginea îngerului răzvrătit, lucifer, nu este numai un pas, el este demonul ce se vrea egalul lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că poetul a avut în vedere și cunoscutul mit al zburătorului din folclorul românesc, acea personificare a sentimentului iubirii ca ființă supranaturală ce se arată în somn tinerelor fete îndrăgostite. Toate sensurile acestea s-au contopit și au dat forța metaforică a titlului, geniul, poetul însetat de absolut, așa cum îl văd romanticii. Semnificativ în acest sens este și motivul fetei de împărat, preluat din basm, căruia poetul romantic îi dă o ipostază dual-antitetică, de ființă pământeană, „o preafrumoasă fată” și de ființă superioară, dorind să-și depășească condiția, când rostește patetic: „O, de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte”.

4. Romantică este și compoziția poemului, ce are la bază aceeași viziune antitetică, cu referire la cele două sfere ale existenței : real-terestră și ideal-cosmică. Dacă începutul și sfârșitul poemului (partea I și partea a IV-a) interferează cele două sfere existențiale, partea a doua evidențiază numai sfera terestră prin idila Cătălin-Cătălina, iar partea a patra se referă exclusiv la sfera cosmică, prezentând călătoria lui Hyperion spre Demiurg. Și mai importantă pentru aspectul romantic al poemului ni se pare acea interpretare a Luceafărului ce ar exprima ipostazele creatorului, ca ființă umană, precum


Cătălin și Cătălina, ca demon, răzvrătit, ca ființă superioară precum Hyperion – „Cel care merge pe deasupra”.

5. Exprimarea unui punct de vedere personal despre mesajul textului. M-aș referi aici la interpretarea poemului, mai ales la felul în care s-a comentat ultima strofă, în care s-ar evidenția pesimismul poetului, când Hyperion zice: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece." Eu aș vedea în aceste versuri finale nu atât pesimismul poetului, ci în primul rând înțelepciunea geniului, a poetului, cel care a înțeles că lumea așa e făcută, are două dimensiuni, una reală și alta ideală, iar drama umană de aici rezultă, din aspirația permanentă spre mai mult, spre mai frumos, altfel existența noastră ar fi condamnată să se limiteze la ceea ce poetul numește metaforic „cercul vostru strâmt”. Mesajul acesta ar fi: dacă sufletul nu ți-e plin de aspirații înalte, trăiești degeaba, „faci umbră pământului”, cum se mai spune prin vocea înțeleaptă a omului din popor.

***** Următorul eseu structurat va fi unul epic și îl vom alege tot din creația

scriitorilor canonici. Cel mai potrivit text ni se pare a fi nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, un alt „mare clasic”.

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă psihologică studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea a patru componente de structură şi / sau de compoziţie a nuvelei psihologice pentru care ai optat (de exemplu: temă, viziune despre lume, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale şi spaţiale, personaj, modalităţi de caracterizare a personajului, etc.);

- ilustrarea trăsăturilor incipitului, prin referire la textul narativ ales;- comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales;- exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia/ semnificaţiile

relaţiei dintre incipitul şi finalul nuvelei alese.Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.Pentru conţinutul eseului vei primi 16 puncte (câte 4 puncte pentru

fiecare cerinţă/ reper); pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 3 puncte; abilităţi de analiză şi argumentare – 3 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).


Atenție! În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.

Planul eseului (orientativ)

1. Introducere. Componente de structură. Aș începe redactarea eseului prin stabilirea operei despre care vreau să vorbesc în cele ce urmează – nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici. Reamintesc definiția nuvelei – specie a genului epic în proză, mai amplă decât povestirea, cu personaje bine conturate, având ca mod de expunere fundamental narațiunea, de cele mai multe ori la persoana a III-a. Slavici este un reprezentant de seamă al nuvelei realiste, în care analiza psihologică este bine reprezentată. Așa se întâmplă și în cazul nuvelei Moara cu noroc, al cărei personaj principal, protagonist, este cârciumarul Ghiță. Nu întâmplător G. Călinescu o consideră „nuvelă solidă cu subiect de roman” și pentru că Ghiță este analizat magistral și sub aspectul complexității sufletești. Prin acest personaj Slavici ilustrează ca temă viața țărănească în momentul pătrunderii relațiilor capitaliste în viața satului. Ghiță este cizmarul satului și dorește din tot sufletul să-și schimbe condiția, de aceea acceptă complicitatea cu Lică Sămădăul. Publicată în anul 1881 în volumul Novele din popor, nuvela are un pronunțat caracter moralizator, este o pledoarie pentru echilibrul moral, chibzuință, stăpânire de sine și dobândirea fericirii prin iubire – ideea nuvelei. Aspectul moralizator de sorginte populară se regăsește în sfaturile soacrei lui Ghiță, care nu înțelege pornirile tinerilor și-i îndeamnă la cumpătare, împotrivindu-se mutării la Moara cu noroc. Ea le vorbește atât de convingător despre liniștea colibei, cea care te poate face fericit și nu goana după avuții. Până și titlul este sugestiv în acest sens. Pentru Ghiță „moara” aduce la început bunăstare, este „cu noroc” pentru familie, dar aceeași moară poate aduce și nenorocirea pentru omul prea lacom. Putem considera „moara” ca motiv central legat de destinul omului, un fel de „axis mundi”, cum ar zice M. Eliade, un loc al protecției și bunăstării, al siguranței, numai că acest loc se dovedește nu un loc bun, ci mai degrabă „locul rău”, așa cum apare el în creația populară.

2. Ilustrarea trăsăturilor incipitului are o importanță deosebită pentru evidențierea specificului unei nuvele. Chiar de la început avem cele două voci ale nuvelei: vocea soacrei și vocea lui Ghiță, amândouă prezentate cu obiectivitate, așa cum presupune o nuvelă realistă. Vocea soacrei include câteva referințe fundamentale despre modul de a gândi al omului din popor: credința în Dumnezeu, considerații reținute despre căutarea norocului și semnificația deosebită a „colibei” ca „axis mundi”, loc al protecției, al


siguranței zilei de mâine, un „centru al lumii” unde omul se știe apărat. Dacă vocea soacrei e așezată, liniștită, cea a lui Ghiță este arțăgoasă, hotărâtă și arată că într-adevăr Slavici a imaginat în creațiile sale oameni energici, gata oricând să lupte cu viața. Un detaliu nu trebuie să ne scape din vorbele soacrei: ea face o caracterizare a Anei, tânără, așezată (liniștită), blândă la fire și de aceea nu și-o putea închipui cârciumăriță. Am putea adăuga câteva referințe despre ceea ce se numește comunicare paraverbală impusă de acest dialog între soacră și ginere. De obicei într-un asemenea dialog vocea puternică este a soacrei, care vrea să se impună întotdeauna în fața ginerelui, dar aici intonația vocii este mai decisivă în cazul lui Ghiță. Avem aici de fapt un prolog, un gând al scriitorului, cel care prefigurează oarecum ce se va întâmpla odată cu mutarea la moara cu noroc. În acest sens se creează și un suspans în relație cu implicarea cititorului.

3. Comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales. De data aceasta apare vocea naratorului omniscient: „Bătrâna ședea cu copii pe-o piatră de lângă cele cinci cruci și plângea cu lacrimi alinătoare.

Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat! … Apoi ea luă copiii și plecă mai departe”.

Narațiunea este la persoana a III-a, așa cum se arată prin relația substantiv-verb. Despre verbe putem spune că nu sunt întâmplător la imperfect, dacă facem o legătură cu evenimentul petrecut nu cu mult timp în trecut și cu persistența lui în sufletul bătrânei. Ea este marcată de moartea celor dragi, dar păstrează aceeași atitudine aparent senină, mioritică am zice, pentru că are „lacrimi alinătoare”, pune nenorocirea pe seama întâmplării, a sorții, așa cum ar zice omul din popor: „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Mai remarcăm faptul că pentru bătrână viața merge mai departe, ea nu este singură, ci alături de copii, simbol al perpetuării vieții.

4. Caracterul moralizator al nuvelei. Mesajul ei. Există și o corelație între incipitul nuvelei și finalul acesteia. Mă refer din nou la vocea bătrânei, care își amintește scena de la început, când i-a avertizat pe cei tineri, a presimțit că se poate întâmpla ceva rău dacă nu sunt cumpătați. După felul cum vorbește ea, rostind un monolog, dând glas înțelepciunii omului din popor, rostește parcă o maximă plină de înțelepciune și învățătură: toți cei care nu sunt cumpătați, cei care nu-și controlează pornirile și patimile sfârșesc rău. Păcatele omenești trebuie purificate, iar purificarea s-a făcut prin incendierea morii. Și astfel se conturează mesajul nuvelei: multe se pot întâmpla în viață, dar suntem datori să luptăm cu viața, să mergem mai


departe, așa cum face bătrâna, plecând și luând copiii de mână. Se demonstrează încă o dată că nuvela are un profund caracter moralizator.

*****Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi specificul unei nuvele

fantastice studiate. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- evidenţierea tipului de nuvelă pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;

- prezentarea temei nuvelei, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/secvenţe narative;

- sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj, etc.);

- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în nuvela aleasă.


1. Evidenţierea tipului de nuvelă pentru care am optat şi a trăsăturilor nuvelei fantastice. Pentru redactarea acestui eseu despre o nuvelă fantastică m-am gândit la nuvela Sărmanul Dionis, scrisă de M. Eminescu, cunoscut nu numai ca mare poet romantic, ci și ca prozator de valoare. Poetul era tânăr în 1872, abia întors de la studii din străinătate, când citea la Junimea această nuvelă, care va fi publicată și în revista „Convorbiri literare” a societății Junimea în același an. Această nuvelă se detașează net de proza vremii mai întâi prin perspectiva romantică ce impune o temă preferată, condiția geniului, acea ființă superioară capabilă să se „obiectiveze”, să pătrundă sensurile profunde ale lumii. O asemenea ființă superioară este și personajul principal al nuvelei, Dionis. El este implicat într-o aventură a cunoașterii a unui personaj excepțional în situații excepționale – ideea centrală a nuvelei. Aventura spiritului romantic, această „evadare” în imaginar, este concretizată prin forța de expresie a fantasticului. De amintit că fantasticul se definește ca noțiune estetică prin abaterea de la ordinea recunoscută, ruperea de lumea reală, prezența misterului în cadrul realului, starea de incertitudine a personajului implicat imaginar în fapte neobișnuite și


chiar personajul având trăsături neobișnuite, o sensibilitate enormă. Toate determinantele acestea ale fantasticului se recunosc în textul nuvelei, după cum vom vedea.

2. Prezentarea temei și a ideii nuvelei, reflectate în textul narativ ales, prin referire la două episoade/secvenţe narative. Spuneam la început că tema nuvelei o reprezintă condiția geniului și de aceea voi alege două episoade care eu cred că sunt importante în economia nuvelei. Aș aminti în acest sens incipitul nuvelei, cuprinzând acel monolog al lui Dionis și meditația idealistă pe care acesta o împărtășește, spunând că „lumea-i visul sufletului nostru”. O asemenea gândire va relativiza ideea de spațiu și timp, va susține posibilitatea evadării prin imaginar într-o lume de vis, o călătorie inițiatică favorizată de fantastic, prin acea întoarcere în timp și spațiu până în vremea lui Alexandru cel Bun, când Dionis își schimbă identitatea, devenind călugărul Dan, inițiat de maestrul Ruben. Un alt episod ilustrativ atât pentru tema nuvelei, cât și pentru ideea acesteia este și acela ce prezintă „pactul cu diavolul”, cu lucifer, în dorința lui Dan de a se iniția în tainele lumii, având revelația apropierii sau identificării cu Dumnezeu. Episodul vorbește grăitor despre limita cunoașterii umane.

3. Sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru viziunea fantastică despre lume a autorului/a naratorului. Dintre componentele de structură ale nuvelei ce valorifică fantasticul aș aminti mai întâi compoziția nuvelei. Narațiunea se desfășoară pe mai multe planuri temporale și spațiale, care interferează sau se separă pe parcurs. Primul plan este unul real, cel al capitalei, al Bucureștiului de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, și ni-l prezintă pe Dionis, un copil sărac, orfan și trăind în condiții insalubre într-o casă dărăpănată și plimbându-se pe străzile noroioase. Acest mediu ostil motivează „evadarea” în lumea visului. Urmează un episod ce prezintă trecerea în plan fantastic, prin cercetarea acelei cărți de astrologie. Magia este aceea care îi permite lui Dionis să pornească în aventura inițiatică. Prin întoarcerea în timp, Dionis alege un spațiu medieval cu valențe mitice și cu mare densitate de aspecte fantastice: călătoria în timp, ambiguitatea realitate-vis percepută ca atare de cititor, sufletul ce călătorește în timp, prezența acelui simbol demonic al ochiului, transformarea Pământului într-o mărgea. Și portretul personajului include suficiente trăsături ale fantasticului: un chip frumos, cu chipul palid, o ființă ce nu pare a fi de pe acest tărâm, predispus prin această imaginație debordantă la o aventură inițiatică.

4. Exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care fantasticul este reflectat în nuvelă. Formulăm mai întâi o ipoteză despre


fantastic: Eminescu este inegalabil în felul în care a știut să valorifice fantasticul în nuvelă. Argumentăm această părere prin:

a) felul în care conturează portretul lui Dionis, folosind antiteza pentru alcătuirea portretului: pe de o parte condiția de ființă umilă, pământeană, iar pe de altă parte aspectul de ființă angelică, „metafizică”, dornică să evadeze în imaginar prin această aventură a cunoașterii: „Umbra eroului nostru dispărea prin şiroaiele ploii, care dederă capului său aspectul unui berbec plouat, şi te mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie — hainele lui ude - sau metafizica (…) Faţa era de acea dulceaţă vânătă albă ca şi marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră”. Textul arată măiestria poetului de conturare a unui portret antitetic, prin contrastele alb-negru, iar paloarea feței arată chipul serafic al lui Dionis, de o frumusețe stranie;

b) fantasticul, printr-o imaginație debordantă, apare și în descrierea peisajului lunar. „Şi ce frumos făcuse el în lună! Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni în albastra adâncime a cerului şi dintr-un şir de munţi au zidit domenicul său palat. Colonade — stânci sure, streşine — un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre coaste prăbuşite, printre bucăţi de pădure ponorâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreţ care părea a-şi purta insulele sale ca pe nişte corăbii acoperite de dumbrăvi. Oglinzile lucii a valurilor lui răsfrâng în adânc icoanele stelelor, încât, uitându-te în el, pari a te uita în cer”. Nici nu e un efort mare să observăm că în acest text imaginea „urieșească” a poetului i-a permis valorificarea unor motive din basm, îmbinate cu motivul biblic al raiului.

În concluzie, Eminescu e neîntrecut nu numai ca poet, ci și ca prozator, pentru că și în proză imaginarul poetic este foarte bogat și are ca sursă fantasticul basmului popular în primul rând.

*****Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile de construcţie a unui

personaj dintr-o operă dramatică studiată, aparţinând perioadei interbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru realizarea personajului ales (de exemplu: construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, conflict, modalităţi de caracterizare, limbajul personajelor, notaţiile autorului etc.);

- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul / conflictele operei dramatice studiate;


- relevarea principalei trăsături a personajului ales, trăsătură ilustrată prin două scene/ secvenţe/ situaţii semnificative sau prin citate comentate;

- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema operei dramatice în construcţia personajului pentru care ai optat.


1. Prezentarea a patru elemente ale textului dramatic. Pentru redactarea acestui eseu structurat m-am gândit să vorbesc despre marele poet, prozator și dramaturg din perioada interbelică Lucian Blaga, numit și „poetul din Lancrăm”, după numele satului natal. Din creația sa dramatică, cea mai cunoscută este piesa Meșterul Manole, cea care a văzut lumina rampei pe scena Teatrului Național din București în anul 1929. Încă de la început piesa s-a bucurat de succes mai ales prin faptul că spectatorii cunoșteau o sursă de inspirație, cea a cunoscutei balade populare Monastirea Argeșului. Este interesant felul în care dramaturgul valorifică miturile românești din perspectiva expresionismului, ridicând folclorul românesc la nivelul dramaturgiei universale moderne. Nu întâmplător dramaturgul plasează acțiunea piesei „pe Argeș în jos” și într-un „timp mitic românesc”. De la început trebuie să spun că Meșterul Manole este o dramă de idei, în măsura în care ilustrează o dezbatere pe tema condiției creatorului, ilustrând ideea jertfei creației, de aceea acțiunea piesei este una simbolică, ajutând dezbaterii de idei. Ideea sacrificiului pentru creație este magistral ilustrată prin personajul principal, Meșterul Manole, prezentat chiar de la început în camera sa de lucru, socotind neîncetat pentru a afla motivul surpării zidurilor. În mod intenționat Blaga a sărit peste un motiv al baladei, cel al căutării locului pentru zidirea mănăstirii, acesta fiind nesemnificativ în economia dezbaterii despre jertfa creatorului. Așadar, incipitul piesei doar conturează cadrul meditației, apoi dramaturgul trece direct la intrigă – surparea zidurilor – atunci când se conturează și conflictul tragic. Unul interior, manifestat în sufletul creatorului, între rațional și irațional în creație. Accentul cade pe zbuciumul sufletesc al lui Manole, cel care nu poate accepta ideea jertfei în creație, mai ales când cea sacrificată este chiar soția sa Mira.

2. În galeria personajelor un loc important îl are Meșterul Manole, conturat în manieră expresionistă. Se știe că personajele expresioniste au valoare simbolică și nu interesează în mod deosebit statutul lui social. De aceea e suficient să spunem că el reprezintă creatorul dintotdeauna, acela care


se jertfește în tot ceea ce face. El e „meșterul”, un „ales”, cu o existență dramatică, cu o condiție tragică. Personajului tragic i se pun în față două posibilități, două alternative, și nici una nu poate fi evitată. Așa se întâmplă și cu Meșterul Manole: de o parte e arta, creația, biserica, fără de care nu poate trăi, iar de cealaltă parte este chemarea vieții, ilustrată atât de frumos prin soția lui Manole, Mira.

Se spune că nu întâmplător a schimbat dramaturgul numele Anei, căci Mira este cea care se miră și care admiră puterea de sacrificiu a marelui meșter. Și de aceea și Mira este un personaj simbolic și nu întâmplător ea nu este tristă când înțelege „jocul” meșterilor. Conflictul interior este irevocabil, de nerezolvat decât prin moarte, dar o moarte tragică, asumată, așa cum se vede din finalul piesei, când nici mânia poporului sau a boierilor și călugărilor nu-l mai pot opri pe Manole din destinul lui înălțător conferit prin jertfa creației.

3. Destinele celor două personaje sunt construite prin dezvoltarea mai multor motive literare: al surpării zidurilor, al zidirii Mirei, al jurământului, al morții ca joc. Acestea ar fi „acțiunile” prin care se caracterizează personajele. Dar mai sunt și alte modalități de caracterizare: cea directă, prin „vocea” dramaturgului din didascalii, referitoare și la Manole și la Mira. Am putea da multe asemenea însemnări din paranteze, cu funcția fundamentală de caracterizare a personajelor. Spre exemplu, există un dialog între cei doi la sfârșitul actului al III-lea, cu încărcătură emoțională deosebită, evidențiată și prin didascalii:

„MIRA: (Îl privește cu mare și liniștită iubire) Meștere. (…) (Suspină ușurată, se-ntoarce spre el) Ei de ce tac ? Altădată erau mai firești.

MANOLE: (Cu liniște neomenească) Ieși din încălțăminte ca să intri desculță în zid.” Caracterizarea din perspectiva altor personaje este la fel de evidentă, atunci când Manole este „judecat” de către ceilalți meșteri: „UNUL: Ce tot cercetează Meșterul Nenoroc ? Măi-măi, amarnic s-au zvârcolit măruntaiele muntelui !”. Autocaracterizarea o vom ilustra prin vocea Mirei, ce se adresează lui Găman: „Scutură-te, Gămane, ca zmeii tărâmului celuilalt, încă o dată – așa – scutură-te ! Tu ești pământul marele, eu sunt biserica – jucăria puterilor !” Am ilustrat doar câteva modalități de caracterizare, deși ele sunt mai multe, tocmai pentru a putea contura un personaj de dramă în toată complexitatea sa.

4. Exprimarea unui punct de vedere argumentat impune mai întâi formularea unei ipoteze, care ar putea fi următoarea: Personajele lui L. Blaga din această piesă sunt conturate în manieră expresionistă. De aceea vom reaminti mai întâi că printre elementele stilului expresionist prezent în opera


lui Blaga recunoaștem: plasarea omului în centrul universului, aspirația spre absolutul creației. Personajele sunt simboluri sau idei în acțiune, vorbindu-se astfel de depersonalizarea personajului in teatrul expresionist. Și acum să aducem argumentele: Meșterul Manole se raportează la absolut în condiția sa de creator, sacrifică totul pentru creație, fiind capabil să înfrunte forțele răului în numele creației. El este simbolul creatorului dintotdeauna. Și alte personaje sunt simbolice, dacă ne gândim la Bogumil, cel care cere insistent jertfa, ilustrând iraționalul din actul creației. Prin urmare, aceste personaje nu au identitate socială, ci mai degrabă au o identitate „metafizică”, simbolică, așa cum sunt mai toate personajele din dramaturgia modernă.

Proba scrisă la limba și literatura română

Subiecte propuse și sugestii de rezolvare

Varianta 1


Subiectul I 30 de puncte

Citeşte cu atenţie textul şi răspunde cerinţelor:„Ş-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice răstit:

— Acum degrabă să te duci cum îi şti tu şi să-mi aduci sălăţi de aceste din Grădina Ursului. Hai, ieşi repede şi porneşte, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta* şoarecului nu eşti scăpat de mine!

Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd şi începe a-şi netezi calul pe coamă, zicând:

— Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz am intrat! Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a învăţat! Aşa-i că, dacă n-am ţinut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă şi acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie?

— Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea. Încalecă pe mine şi hai! Ştiu eu unde te-oi duce, şi mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi din aceasta!

Harap-Alb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă şi se lasă în voia calului, unde vrea el să-l ducă.”

Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb

*Bortă - gaură; scorbură; groapă; vizuină. – Din ucr. bort.

1. Stabilește tema și ideea basmului, pornind de la textul dat;2. Precizează motivul central ilustrat în citatul de mai sus; 3. Explică semnificația titlului pe baza acestui citat;4. Recunoaşte specificul narațiunii, precizând și mărcile ei gramaticale;5. Identifică un conector în structura textului și-i arată funcția;6. Motivează folosirea cratimei în segmentul „şi-i zice răstit”;7. Stabilește oralitatea textului prin cel puțin două particularități de limbaj;8. Explică umanizarea fantasticului ca dovadă a măiestriei artistice; 9. Conturează mesajul basmului pe baza afirmațiilor lui Harao-Alb.

1. Se știe că tema operei literare reprezintă aspectul general despre care se vorbește în acea creație literară, iar orice fragment din acea operă include tema. De aceea este ușor de recunoscut tema basmului cult Povestea lui Harap-Alb: condiția unui adolescent. Iar ideea presupune o viziune a scriitorului asupra condiției adolescentului: încercările prin care trece acesta


pentru a se maturiza, pentru a se pregăti pentru viața de om matur. Textul se referă clar la această maturizare, prin prezentarea condiției lui Harap-Alb, care trece prin mai multe încercări, până ajunge „slugă la dârloagă”, cum el însuși mărturisește;

2. Știu că prin motive se concretizează o idee a operei literare. Și pentru că ideea operei se referă la încercările la care este supus Harap-Alb până când se va maturiza, în text observ ca motiv prima dintre cele trei încercări la care este supus eroul în finalul basmului – să aducă „sălățile” din Grădina Ursului;

3. Titlul operei se explică având în vedere componentele acestuia, motivele prezente în titlu, și prin raportare la conținutul operei respective. În titlu se vorbește despre „povestea” prezentă în basm, fapte și întâmplări fabuloase, iar basmul prin aceasta este o specie a genului epic, având ca mod de expunere fundamental narațiunea la persoana a III-a, narațiune ce o vedem prezentă chiar la începutul fragmentului: „ … cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice”. Tot în titlu e prezent și eroul basmului, protagonistul, Harap-Alb, al cărui nume include ca figură de stil un oximoron: el este harap, tuciuriu la culoare, țigan, rob, dar un rob alb. Harap-Alb a devenit robul Spânului, de aceea Spânul i se adresează pe un ton răstit, umilitor, amenințător.

4. Aminteam mai sus despre specificul narațiunii, la persoana a III-a, omniscientă, iar mărcile gramaticale ale acesteia, părțile de vorbire prin care se observă sunt: substantivul propriu Spânul (el) și verbele: cheamă și zice;

5. Citind cu atenție textul, am observat prezența unui conector, un cuvânt cu un rol deosebit într-un text narativ, legând episoadele între ele, „conectând” diferite momente epice, asigurând cursivitate și continuitate faptelor povestite, mai ales ca marcă a oralității. Conectorul din text este conjuncția coordonatoare copulativă și: „Ş-odată”, „şi începe”, „şi se lasă”;

6. Cratima este liniuța scurtă ce leagă două părți de vorbire diferite în situația unei exprimări cursive. Așa este și în cazul secvenței „şi-i zice răstit”, unde ea mai ține și locul vocalei î – îi. La fel se explică și secvența „să-mi aduci”. În primul caz cratima leagă conjuncția și de pronumele personal îi;

7. Știm că oralitatea este o trăsătură ce dă textului impresia de „realitate”, o reprezentare scenică, încât parcă îi vedem pe cei doi discutând aprins. O marcă a oralității ar fi folosirea unor formule de adresare, așa cum apar ele și în text: „căluţul meu” și „stăpâne”, atunci când e prezentat dialogul dintre Harap-Alb și calul său, prin ceea ce se mai numește și umanizarea fantasticului în Povestea lui Harap-Alb;

8. Tocmai vorbeam despre „umanizarea fantasticului” prin care eroii basmelor lui Creangă au trăsături și comportamente mai degrabă țărănești, faptele fiind localizate în lumea satului. De aceea Spânul, personaj din basm,


se adresează lui Harap-Alb pe un ton răstit. Tonul lui poruncitor se mai vede și prin forma verbală de imperativ - hai! . Tot ca expresie a oralității identificăm în text și o interjecție - ei! , prin care Harap-Alb își exteriorizează supărarea;

9. Înțeleg prin mesaj un raport între text și cititor, ce „învățătură” îmi transmite citatul, prin ce mă poate impresiona, plăcut sau neplăcut, citind textul. În acest sens m-aș opri asupra spuselor lui Harap-Alb, care sunt destul de clare: cine nu ascultă de părinți are necazuri în viață, ajunge „slugă la dârloagă”, să-i slujească pe alții, să fie desconsiderat și umilit.

Subiectul al II-lea 30 de puncte

Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre adevăr, pornind de la idea identificată în următoarea afirmaţie: „Toate adevărurile sunt ușor de înțeles de îndată ce acestea sunt descoperite; important este să le descoperi.”(Galileo Galilei).

Formularea ipotezeiÎncep redactarea acestui scurt eseu prin precizarea că avem în citatul de

mai sus referiri la adevăr, despre care se spune, în esență, că trebuie căutat cu orice preț. Căutarea adevărului este lucrul cel mai important în viața omului. De altfel, Galileo Galilei spune destul de clar că în momentul în care ai descoperit adevărul, acesta e ușor de înțeles, e clar ca lumina zilei, cum se spune adesea.

Susținerea argumentelorSpre argumentarea celor de mai sus, aș aduce două argumente legate de

puțina mea experiență de viață. Mai întâi mă refer la o întâmplare cât se poate de convingătoare. Unii dintre colegii mei preferă minciuna în locul adevărului, și aceasta chiar în situații comice. Îi întreabă profesorul de ce au întârziat la prima oră și aceștia pun vina mai ales pe șoferul autobuzului care întârzie mereu. Numai că noi cu toții știm adevărul, știm că unii dintre colegi se abat din drumul către școală pentru „a se încălzi” pe undeva și pentru a scăpa de începutul orei, când pot fi ascultați.

În al doilea rând, aș vorbi despre atitudinea mea față de cei care mă mint. Nu o dată mi s-a întâmplat să fiu mințit chiar de „prieteni”. Spre exemplu, îi întreb ceva banal: dacă și-au făcut tema la vreo materie sau să-mi spună de unde și-au procurat ceva, o carte, etc. Când văd că ei, intenționat, din răutate sau prostie, din invidie, evită adevărul, caut să le arat că știu care este


adevărul și de ce se comportă așa. Cu alte cuvinte, le spun „verde-n față” ce am de spus.

Formularea concluzieiÎn concluzie, aș spune că Galileo Galileu, cel care și-a riscat viața pentru a

spune adevărul, afirmând că Soarele stă nemișcat în centrul universului și că Pământul nu se află în centrul universului, ci „se mișcă”. Astfel a intrat în conflict cu Biserica Catolică. Este cunoscută fraza rebelă „Și totuși, se mișcă!”, ce i se atribuie. Cu atât mai mult, consider afirmația sa de mai sus demnă, întemeiată: trebuie să ai curajul să spui cu glas tare adevărul, chiar dacă sinceritatea ar putea să-ți aducă suferință și neplăceri.

Subiectul al III-lea (40 de puncte)Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile nuvelei istorice, prin

referire la o operă literară studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele momente.

Planul eseului (orientativ)I. Tipul de nuvelă pentru care ai optat. Nuvela istorică aleasă este

Alexandru Lăpușneanul, de Costache Negruzzi. Aș începe eseul cu definiția nuvelei, specie a genului epic în proză. Mai amintesc și inspirația istorică, referitoare la cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul. Facilă este și stabilirea temei, istoria Moldovei din sec. al XVI-lea. Dar scriitorul a vrut să prezinte în viziune personală acest moment istoric, conturând ideea nuvelei: consecințele deținerii puterii politice de către un domnitor crud și stăvilirea lăcomiei boierilor. Scriitorul a știut să îmbine inspirație realistă, istoria Moldovei consemnată de către cronicarul moldovean G. Ureche, și imaginație romantică referitoare la împrejurările morții lui Moțoc în condițiile cunoscute.

II. Prezentarea a patru elemente de construcţie. Am în vedere mai întâi narațiunea omniscientă, cronologică, la care se adaugă echilibrul compozițional, cele patru capitole cu moto-uri semnificative: I Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu …” despre întoarcerea lui Lăpușneanul, incluzând expozițiunea și intriga; II. Ai să dai sama, Doamnă ! - cuprinzând desfășurarea acțiunii; III. Capul lui Moțoc vrem! – punctul culminant; IV. De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu… - prezintă deznodământul, moartea lui Lăpușneanul, Nuvela este clasică prin compoziție și romantică prin tema istorică și prin imaginația bogată a scriitorului, cu un personajul excepțional și în situații excepționale. Se impune prezentarea unui episod


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=E_pur_si_muove!&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=E_pur_si_muove!&action=edit&redlink=1

despre uciderea lui Moțoc prin implicarea mulțimii, ca personaj colectiv. Conflictul este unul exterior prin lupta dintre boieri și domnitor. Relațiile temporale și spațiale arată fapte din Moldova, din a doua domnie a lui Lăpușneanul, sosirea la domnie și faptele imediate din primele trei capitole, iar ultimul capitol prezintă fapte petrecute după patru ani, la cetatea Hotinului.

III. Evidenţierea relaţiilor dintre două personaje. Aș aminti relația dintre domnitor și soția sa, Doamna Ruxanda, bună, miloasă, amenințată de soțiile boierilor uciși în capitolul al doilea. Domnitorul Lăpușneanul este crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, abil, diplomat. Aceste trăsături se pot ilustra cu fapte din nuvelă, precum uciderea celor 47 de boieri, spre exemplu.

IV. Exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee:

a) ipoteza. Consider că faptele pline de cruzime ale lui Lăpușneanul sunt pe deplin justificate, conform realităților medievale românești și concepției moralizatore a scriitorului din perspectivă realistă;

b) argumente: 1. Scriitorul respectă adevărul istoric privind atitudinea trădătoare a unor

boieri în perioada domniilor medievale;2. Personajul principal, protagonistul, din perspectiva lui G. Călinescu, e

prezentat „ca orice om viu și întreg”, iar prin complexitatea portretului se motivează faptele ieșite din comun.

c) concluzie: Prin urmare, Negruzzi rămâne inegalabil prin forța de expresie artistică ce conturează un personaj memorabil. Așa se face că faptele pline de cruzime sunt motivate prin atitudinea trădătoare a boierilor.

Varianta 2

Subiectul I 30 de puncte


Citeşte cu atenţie textul şi răspunde cerinţelor:

M. Eminescu, Replici (1869)

1. Scrie câte un sinonim contextual pentru cuvintele undă şi zare.2. Precizează rolul virgulelor din prima strofă.3. Menţionează două mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază

prezenţa eului liric în textul dat.4. Precizează două teme/ motive literare identificate în poezia dată. 5. Prezintă două particularităţi compoziționale ale textului.6. Explică o figură de stil din versul „Eu sunt un templu, tu eşti un zeu”.7. Exprimă-ţi opinia argumentată despre relaţia dintre titlu şi textul

poetic. 8. Comentează, în 6 - 10 rânduri, a treia strofă, prin evidenţierea relaţiei

dintre ideea poetică şi mijloacele artistice. 9. Ilustrează una dintre caracteristicile limbajului poetic (de exemplu:

expresivitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate), prezentă în textul dat.

1. Sinonimele contextuale pentru cuvintele undă şi zare ar putea fi val și lumină pentru că ambele se referă la familiaritatea, intimitatea, apropierea prin sentimentul iubirii a celor doi, poetul și iubita sa. Desigur, cele două cuvinte au valoare conotativă, sunt metafore. Și se știe că metafora este o figură de stil rezultată dintr-o comparație subînțeleasă prin substituirea cuvântului obiect de comparație cu un cuvânt-imagine; din lat. metaphora, Prin urmare, cuvântul


PoetulTu eşti o undă, eu sunt o zare,Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare, Tu eşti o noapte, eu sunt o stea, Iubita mea.

IubitaTu eşti o ziuă, eu sunt un soare, Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,Eu sunt un templu, tu eşti un zeu -Iubitul meu.Tu eşti un rege, eu sunt regină, Eu sunt un caos, tu o lumină,Eu sunt o arpă muiată-n vânt -Tu eşti un cânt.

PoetulTu eşti o frunte, eu sunt o stemă, Eu sunt un geniu, tu o problemă,Privesc în ochii-ţi să te ghicesc Şi te iubesc!

IubitaÎți par o noapte, îți par o taină Mutată-n pala a umbrei haină, Iţi par un cântec sublim încet, Iubit poet ?O, tot ce-i mistic, iubite barde, În acest suflet ce ţie-ţi arde, Nimica nu e, nimic al meu -E tot al tău.

undă se referă la condiția de ființă trecătoare, pământeană a iubitei, cea care „unduiește” prin viață, sau „face valuri”, cum atât de simplu dar plastic zice omul simplu. La rândul lui, poetul este o „replică” luminoasă, o lumină, însetat de cunoaștere, așa cum apare luceafărul fetei de împărat în cunoscutul poem. Și perspectiva antitetică a celor doi, poetul și iubita, se continuă de-a lungul primei strofe.

2. Cea de-a doua cerință este relativ simplă, pentru că majoritatea elevilor știu că o funcție a virgulei este aceea de a marca o enumerație în text, și de aceea se folosește virgula în prima strofă, cu precizarea că ultima virgulă izolează o expresie la vocativ, o formulă de adresare: „Iubita mea”.

3. Prezența eului liric presupune o voce a poetului în text la persoana I, evidențiată prin mai multe „mărci”, adică părți de vorbire: pronume, verb, adjectiv pronominal posesiv, toate având persoana I. Cele două mărci ale eului liric ar fi ușor de recunoscut chiar la începutul citatului, când poetul zice: „…eu sunt o stea”, unde avem pronumele personal eu la persoana I și verbul sunt la modul indicativ, timpul prezent, persoana I, numărul singular.

4. Pentru această cerință reamintesc faptul că tema și motivul literar sunt două componente de structură foarte importante într-o creație literară. Tema se referă la aspectul general despre care „vorbește” scriitorul, iar motivul deja particularizează tema, cu scopul de a dezvolta o idee, un gând al scriitorului, o meditație, o concepție. În textul de mai sus, tema este mai mult decât evidentă, iubirea. Aceasta pentru că avem și două motive prezente în text, poetul și iubita sa, fiecare având o anumită condiție: iubita este „o noapte”, iar poetul este „o stea”, două ființe contrarii, dar unite prin sentimentul iubirii care este o aspirație permanentă ce dă sens existenței umane – iată și ideea poeziei. Iubirea înseamnă dorință de apropiere, de cunoaștere a două ființe total diferite, așa cum o arată textul final prin vocea fetei, cea care va recunoaște diferența ce-i desparte, dar îi și unește. Și nu credem că greșim dacă spunem că prin această mică poezie avem un Luceafăr în miniatură. Poetul este geniul, acea ființă superioară ce se detașează prin înțelepciunea sa de tot ce e trecător, de tot ce e „a umbrei haină”, pentru a fi „mistic”, sau „nemuritor și rece”. (Scuze pentru explicațiile în plus, dar poezia este genială, încât nu am rezistat tentației exhaustive).

5. Compoziția unui text poetic presupune formă și conținut. La nivelul formei, avem „replicile” celor două voci, a poetului și a iubitei, prima fiind de fiecare dată a poetului, urmată de răspunsul iubitei. Avem șase terține și fiecare se termină cu un vers scurt, o formulă de adresare firească pentru un dialog imaginar ca procedeu compozițional. La nivelul conținutului, se evidențiază cele patru momente lirice, prin intervenția celor două „voci”.


Dacă prima voce este a poetului, ea este mai concisă, pentru că are caracter aforistic: multă înțelepciune, în puține cuvinte. Vocea iubitei este mai consistentă, pentru că ea vorbește mai mult. Dar la ce se referă concret cele două „voci” ? Poetul arată diferența dintre cei doi și dorința lui de apropiere, de cunoaștere prin implicare deosebită. La rândul ei, iubita recunoaște superioritatea geniului, a poetului, ceea ce nu o sperie, nu o determină să renunțe la marea ei iubire. Și, am spune, ea seamănă aici cu fata de împărat din Luceafărul, îndrăzneață, insistentă, mergând până la ai cere luceafărului renunțarea la nemurire pentru acea „oră de iubire”.

6. În versul „Eu sunt un templu, tu eşti un zeu” avem antiteza romantică, figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje, expresii, etc., care se pun reciproc în relief. Această antiteză vizează opoziția real-ideal prin cele două metafore: templu și zeu.

7. Pentru a comenta strofa a treia, spunem mai întâi că ea ilustrează „vocea” iubitei, cu aceeași perspectivă antitetică a celor două ființe: a iubitei și a poetului. Mai întâi recunoaștem ideea acestei strofe, gândurile iubitei: geniul, poetul e mai presus decât ea și o spune răspicat și cu demnitate și cumințenie, am spune. Pentru a exprima această diferență dintre ei, se folosesc trei antiteze, având la bază opoziția pronumelor personale: tu – eu; eu – tu; eu – tu.

8. Opinia argumentată înseamnă ca mai întâi să formulez o ipoteză: poezia aceasta mi se pare a fi genială. În sprijinul acestei afirmații voi aduce două argumente: a) îmi place în mod deosebit compoziția, pentru că dă impresia unui dialog viu între cei doi îndrăgostiți, parcă îi vedem în fața noastră vorbind cu înțelepciune fiecare la rândul lui și în modul personal de a înțelege viața: mai simplu pentru iubită și mai profundă, chiar filozofică, pentru poet. În al doilea rând, îmi plac și metaforele prezente în cele două voci, dintre care în mod deosebit remarc metaforele noapte și stea pentru că se referă la cele două sfere ale existenței, întuneric și lumină, care permit considerarea acestei poezii ca o poezie ce pune în spirit romantic problematica cunoașterii prin iubire. În concluzie, pentru mine poezia Replici este un giuvaer, o nestemată a liricii eminesciene.

9. Dintre caracteristicele limbajului poetic aș alege reflexivitatea. Și oare de ce ? Pentru că poezia poate fi înțeleasă în două feluri: simplist, ca un dialog între doi îndrăgostiți, cu replici când grave, când șăgalnice, dar și ca o meditație profundă asupra vieții văzută dual. Și ar fi suficient, cred, să reamintesc în acest sens versul „Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă”, pe care cred că nu mai trebuie să-l mai explic, pentru că meditația filozofico-poetică este la ea acasă.



Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre invidie, pornind de la ideea identificată în următoarea afirmaţie: ,,Invidia, mărturisită sau nu, este totdeauna semn de inferioritate”

(Simion Mehedinți, Civilizație și cultură)

Eu cred că afirmaţia de mai sus vrea să exprime clar ce este invidia. Invidia este un sentiment urât, care apare în sufletul unui om atunci când se simte inferior altuia, atunci când se simte ameninţat de către altă persoană mai frumoasă, mai deşteaptă sau mai specială în felul ei de a fi. Chiar dacă acest sentiment este exteriorizat sau nu, el ne macină în sinea noastră.

De exemplu, în clasa mea sunt multe persoane invidioase, pur şi simplu pentru că o persoană are haine mai frumoase ca alta, sau poate că au la fel, pentru un băiat sau alte motive de genul acesta care sunt chiar stupide.

Dar pot există şi alte motive, cum ar fi atunci când invidiezi pentru că cineva gândește mai mult, luptă pentru sine şi este fericit, aceste motive te stimulează să fii şi tu mai bun.

Părerea mea este că invidia iţi face mai mult rău decât bine, dar uneori este posibil să devii mai bun atunci când invidiezi bunătatea, fericirea şi dorinţa de a lupta în viaţă a cuiva.

În concluzie, aș spune că uneori este bine să fii invidios, dar nu cu gânduri ascunse. Să fii invidios înseamnă să fii slab, să n-ai încredere în tine, cum se spune şi în afirmaţia de mai sus: „Invidia (…) este întotdeauna un semn de inferioritate.”

Lunga Andreea – cl. a XII-a D

Subiectul al III-lea 40 de puncte

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcţii în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pornind de la următoarele evaluări critice cu privire la mentorul Junimii: „A introdus exigenţa în literatură. [...] A fost modern în gândire.” (Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19). Ilustrarea ideilor exprimate în eseu se va face prin referire la unul dintre studiile critice de referinţă: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, În contra direcţiei de azi în cultura română, Comediile d-lui Caragiale, Eminescu şi poeziile lui.


Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza, constând în formularea tezei/ a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 argumente/ raţionamente critice exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza. Pentru conţinutul eseului vei primi 16 puncte, iar pentru redactarea lui vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 3 puncte; abilităţi de analiză şi de argumentare – 3 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct). În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.


1. Personalitatea lui Maiorescu. A fost ardelean prin faptul că tatăl său, Ioan Maiorescu, a fost profesor la Blaj, apoi s-a stabilit în Regat, unde a îndeplinit funcția de director al școlilor românești. Fiul său a făcut studii în străinătate, la Viena, ca apoi să devină profesor universitar la Iași, făcându-se cunoscut ca întemeietor al societății „Junimea”, la Iași, în 1863. S-a vrut a fi un continuator al lui Mihail Kogălniceanu în ideea „duhului național” exprimat în cultură.

2. Rolul deosebit pe care l-a avut în cultura și literatura română îl voi menționa și prin comentarea citatului, în care se precizează faptul că „a introdus exigența în literatură”, ceea ce înseamnă spirit critic, așa cum spune și o vorbă care circula printre junimiști - „Vine cine vrea, rămâne cine poate”. În același citat se mai spune că era și „modern în gândire”, apreciere pe care o putem motiva prin teoria „formelor fără fond”, așa cum este ea formulată în articolul În contra direcţiei de azi în cultura română, din 1868, unde militează pentru o cultură „organică”, răsărită din resursele interne și prin care se respinge imitația „formelor” culturale străine. Prin aceasta el se aseamănă în mod evident cu Mihail Kogălniceanu, cel care în Introducție la revista „Dacia literară” milita pentru o literatură originală, românească, una care exprima „duhul național”, cu precizarea că nu trebuie să imităm literatura străină, nu trebuie să facem „traducții”, pentru că avem și noi „sujeturi” de scris, teme care să exprime specificul național: tradițiile, istoria glorioasă și frumusețile patriei.

3. Pentru a ilustra și mai bine rolul deosebit al criticului în literatura noastră, voi aminti, în mod succint, ideile prezente în acest articol:

articolul avea un scop practic: editarea unei culegeri de literatură cu scop didactic, în care să se regăsească cei mai valoroși poeți români;


se face în acest sens distincția între știință, care exprimă adevărul, și artă, menită să exprime frumosul;

articolul are două părți ce vorbesc despre „condițiunea materială” pentru arte, acea „materie sensibilă”, cu ajutorul căreia se exprimă frumosul artelor, și „condițiunea ideală” a creației artistice;

în mod expres se insistă asupra faptului că „materia sensibilă” în poezie nu e cuvântul, ci imaginea deșteptată în sufletul cititorului (în măsura în care cuvântul folosește și științei, unde el exprimă adevărul și nu frumosul).

În ansamblu, articolul este structurat riguros și de aceea sunt date exemple de poeți valoroși, dar și exemple din literatura străină, o dovadă în plus pentru erudiția criticului. Îmi amintesc în acest sens de felul în care este prezentat D. Bolintineanu, cu referire la poezia sa de inspirație istorică și ușor retorică. Mai sunt amintiți și alți poeții români valoroși, demni de a fi incluși într-o culegere de uz didactic.

4. În concluzie, aș spune că într-adevăr Maiorescu a fost „mentorul” literaturii „marilor clasici”. A fost acea minte luminată care a sprijinit pe Eminescu, Creangă, Caragiale sau Slavici. Să ne aducem aminte căci el a fost primul ce l-a ajutat pe Eminescu să facă studii la Viena și Berlin, intuind genialitatea acestuia, și tot el a fost alături de marele poet în momente grele, când a izbucnit boala neiertătoare. În sens caritabil a publicat primul volum din poeziile lui Eminescu pentru a-l ajuta atunci când i-a fost mai greu. Am mai putea spune că s-a impus nu numai în cultura vremii, ci și în viața politică, un motiv în plus pentru a spune cu mândrie: a fost încă un ardelean de-al nostru ce s-a impus în viața culturală a tuturor românilor, și în acest sens l-aș putea compara cu alt ardelean, Gheorghe Lazăr, cel care a pus bazele învățământului în limba română la București, acolo de unde a răsărit soarele pentru toți românii, cum atât de frumos a spus-o și Ioan Slavici în revista ”Tribuna” de la Sibiu.

Varianta 3Subiectul I 30 de puncte

Citește cu atenție textul și răspunde cerințelor:

„Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,


Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogităŞi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roadeŞi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covatăSă-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc”.

Vasile Voiculescu, Stă sufletul fără iubire

Ghizd - împrejmuire (din piatră, din bârne, etc.) a unei fântâni, de la suprafața pământului în sus; colac.

Pălămidă - plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze spinoase, păroase și cu flori roșii.

Cerințe: 1. Scrie câte un sinonim potrivit pentru sensul din text al cuvintelor

părăginit şi ruinată. 2 puncte

2. Explică utilizarea cratimei în structura „n-o mai cercetează”. 2 puncte3. Alcătuieşte câte un enunţ în care cuvintele vatră şi drum să aibă sens

conotativ. 2 puncte4. Transcrie două versuri care conţin imagini ale lumii satului. 4 puncte5. Menţionează două teme/motive literare, prezente în textul dat. 4 puncte6. Explică semnificaţia unei figuri de stil identificate în prima strofă a

poeziei. 4 puncte

7. Comentează, în 6 - 10 rânduri, ultima strofă, prin evidenţierea relaţiei dintre ideea poetică şi mijloacele artistice. 4 puncte

8. Prezintă semnificaţia titlului, în relaţie cu textul poeziei date. 4 puncte


9. Ilustrează una dintre caracteristicile limbajului poetic (de exemplu: expresivitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate), prezentă în textul dat. 4 puncte

1. Sinonimele contextuale pentru cele două cuvinte ar fi:a. pentru cuvântul părăginit avem sinonimul degradat, iarb. pentru cuvântul ruinată avem sinonimul dărăpănată.

2. Cratima în structura „n-o mai cercetează” se folosește pentru că ține locul vocalei u în situația unei exprimări cursive, legând adverbul nu de pronumele personal o în cazul Acuzativ, formă neaccentuată.

3. Cuvintele vatră şi drum au sens conotativ în următoarele enunțuri: a. Doi soldați au rămas la vatră (s-au întors acasă din armată).b. S-a străduit mult pentru a-și croi un drum în viață (o carieră).

4. Cele două versuri cuprinzând imagini ale lumii satului ar fi:a. „Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită”;b. „Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc”.

5. Mai întâi stabilesc tema poeziei, care, evident, se referă la condiția poetului, la sufletul acestuia, care este și motivul central. Dar cel mai important motiv este fântâna, cu referire la lipsa de inspirație a poetului uitat de toți. Nu întâmplător acest motiv e prezent la începutul fiecărei strofe, devenind laitmotiv sau cuvânt cheie, cum se mai numește.

6. În prima strofă a poeziei avem o comparație. Comparația este o figură de stil care constă în alăturarea a două obiecte, persoane, acțiuni, etc. pe baza unor însușiri comune. De aceea mai întâi identificăm cei doi termeni: sufletul și fântână. Și atunci, ce însușire comună permite compararea ? Singură și părăsită este fântâna, singur și părăsit se simte și sufletul poetului.


Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre iertare, pornind de la idea identificată în următoarea afirmaţie: „Dacă va exista ceva de iertat, întotdeauna va exista și ceva de condamnat”. (Friedrich Nietzsche)

Atenţie! În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:- să respecţi construcţia discursului de tip argumentativ: structurarea

ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate; 6 puncte- să ai conţinutul şi structura adecvate argumentării: formularea ipotezei/ a

propriei opinii faţă de ideea identificată în afirmaţia dată, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea


http://autori.citate-celebre.com/citate-friedrich-nietzsche/

unei concluzii pertinente; 18 puncte

- să respecţi normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie). 6 puncte

Știm despre Friedrich Nietzsche că a fost un filozof german nonconformist și că printre conceptele sale filozofice apare și noțiunea de „supraom”, de ființă umană capabilă de autodepășire. A avut și o viață sentimentală zbuciumată, ceea ce și explică nonconformismul acestuia. De aceea mi s-a părut interesantă mărturia sa despre iertare și de aceea mă întreb: A putut să o ierte pe cea care l-a trădat în dragoste ? După cum spune citatul, se pare că nu a putut-o ierta. Și aceasta pentru că formularea este una condițională: „Dacă va exista ceva de iertat”, ceea ce înseamnă că pentru el nu prea era nimic de iertat. Precizarea finală este și mai categorică, spunând că și dacă ar fi vorba de iertare, tot ar mai rămâne ceva „de condamnat”. Părerea mea este că e bine să mai iertăm din când în când, dar să nu uităm pe cel care ne-a făcut rău, să fim vigilenți, căci „răutatea din fire n-are lecuire”.

În legătură cu afirmația mea, aș spune că și eu sunt puțin nonconformist, dacă ne gândim la concepția creștină care ne îndeamnă să iertăm pe semenii noștri, pentru că și pe noi ne iartă Dumnezeu de atâtea ori. Nu o dată mi s-a întâmplat să iert pe cineva apropiat, care nu a înțeles bine gestul meu și atitudinea răutăcioasă a continuat: lipsă de respect, bârfe, invidie, etc. Am mai încercat încă de două-trei ori, și dacă am văzut aceeași atitudine ostilă, am adoptat o atitudine rezervată, reținută la început, iar treptat am evitat acea relație, mergând până la refuzul de a mai comunica. Nu mai aveam ce să ne spunem, nu mai aveam încredere în acea persoană.

Veți zice că nu e bine, că trebuie să iertăm de șapte ori câte șapte, că un creștin adevărat așa trebuie să facă. Eu nu cred că e bine să tolerăm obrăzniciile semenilor, aroganța lor, iar când ei persistă în atitudini denigratoare, trebuie să le-o spui direct și să-i eviți. Atenție, nu am spus că trebuie să îi urăști sau să le faci rău. Nu. Doar să ai o atitudine rezervată, să te păzești de lupul nesătul și să-ți vezi de viață mai departe. Dacă persoana va înțelege „rezerva” ta, bine, dacă nu, iarăși bine va fi. Rar se întâmplă însă ca o persoană vinovată de trădare să-și recunoască vina și atunci iertarea ta cui folosește ? Pentru că adevărata iertare trebuie să fie un sentiment reciproc, altfel e doar umilință din partea ta. Am întâlnit personal o situație în care „vinovatul” se „gudura” pe lângă mine, în semn de iertare, dar rămânea aceeași persoană arogantă și „fudulă”.


http://autori.citate-celebre.com/citate-friedrich-nietzsche/

Prin urmare, eu și astăzi, ca să fiu sincer până la capăt, față de unele persoane care au atentat grav la integritatea mea morală, și nu numai, am unele rezerve, le evit și pace bună. Ceea ce nu înseamnă că eu sunt neiertător față de copii, pentru că până la urmă ei mai au sufletul curat: se supără ușor pentru o notă mică și peste câteva ore râd și își cer iertare pentru o boacănă făcută. Aici nu încape nici un fel de ranchiună, pentru că, mărturisit sau nu, „dascălii” adevărați își iubesc elevii, așa cum sunt ei, mai cuminți sau mai puțin cuminți. De aceea, v-aș îndemna să iertați cât mai mult și aceasta pentru că sentimentul iertării aduce în sufletul omului mare bucurie și echilibru sufletesc.


Scrie un eseu de 2-3 pagini despre compoziția romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, aparţinând lui Camil Petrescu. În realizarea eseului vei porni de la ideile exprimate în următoarea afirmație critică: „O bună parte din volumul întâi cuprinde romanul propriu-zis (după concepțiunea noastră clasică) și anume istoria geloziei lui Ștefan Gheorghidiu. Volumul II însă e un jurnal de campanie care ar fi putut să lipsească fără a știrbi nimic din substanța romanului.” (G. Călinescu, O mare mobilitate a spiritului).

Nota! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza, constând în formularea tezei/ a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 exemplificări/ raţionamente logice/ exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza. Pentru conţinutul eseului vei primi 16 puncte, iar pentru redactarea lui vei primi 14 puncte.


1. Locul scriitorului în literatura română. Camil Petrescu este un scriitor din perioada interbelică, o mare personalitate, cunoscut ca prozator, poet (Versuri), dramaturg (Jocul ielelor) și eseist (Teze și antiteze și Noua structură și opera lui Marcel Proust). Trebuie să amintim de la început unitatea operei, caracterul ei modern prin aspirația spre autenticitate. Creația este o succesiune de „momente autentice de simțire”, de cunoaștere și descoperire, nu o simplă imaginație. Tema romanelor este condiția intelectualului, iar ideea romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război are în vedere inadaptarea intelectualului, drama acestuia rezultând


dintr-un conflict conturat simbolic din Realia – realitatea, lumea exterioară, evenimentele cotidiene, și Idealia – lumea ideală, lumea ideilor, cele două sfere ale existenței fiind incompatibile.

2. Concepția estetică a scriitorului. Este prezentată teoretic în eseul intitulat Noua structură și opera lui Marcel Proust. Proza tradițională e considerată depășită, pentru că „Până la Proust toți scriitorii își construiesc cărțile raționalist și tipizant”, după un model anterior conceput. La Camil Petrescu romanul presupune experiențe trăite și prezentate subiectiv. De aceea avem narațiune la persoana I, o confesiune în care este implicat un personaj-narator, în cazul acesta fiind Ștefan Gheorghidiu – un filozof într-o lume rapace, care nu-l acceptă și nu-l înțelege. Construcția romanului este una liberă, pentru că evenimentele acțiunii sunt selectate de memoria involuntară și sunt prezentate prin introspecție (analiză psihologică). Ca urmare, nu mai avem acțiune cronologică în roman. Mărturia scriitorului este elocventă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu (…) eu nu pot vorbi onest (sincer, cinstit – n.n.) decât la persoana I.” Creație mai înseamnă pentru Camil Petrescu nu numai autenticitate, ci și substanțialitate, adică exprimarea în scris a „esențelor concrete”, a selecta din viața personală ceea ce crezi că este mai important, mai semnificativ, și nu toate aspectele banale ale vieții. Această concepție literară e influențată de doi filozofi: Bergson, filozof idealist francez, care concepe cunoașterea ca „durată pură”, și Husserl, filozof german, potrivit căruia cunoașterea presupune „intuiția esențelor” vieții.

3. Ipoteza. Spunem de la început că romanul are unitate compozițională, în ciuda celor afirmate de G. Călinescu. De altfel, afirmația lui Călinescu are niște circumstanțe atenuante, prin precizarea faptului că numai în conformitate cu viziunea sa clasică despre roman nu vede o unitate compozițională între cele două părți ale romanului. Altfel zis, adevăratul roman este cel realist, sau clasic, așa cum îl numește el, și ne gândim concret la creația lui Călinescu, mai ales la romanul Enigma Otiliei. Se face aici o distincție netă între creația văzută ca fabulație, ficțiune, imaginație, și creația ce pornește de la experiența de viață a scriitorului, așa cum se întâmplă în cazul lui Camil Petrescu.

Și acum să punem punctul pe i, cum se zice. Imaginația e prezentă și în prima parte și în a doua, pentru că altfel nu mai vorbim despre o creație autentică. Diferit este numai raportul realitate-ficțiune. În prima parte rodul imaginației scriitorului se vede prin conturarea personajelor, prin prezentarea statutului lor social, prin folosirea memoriei involuntare, pentru a selecta aspectele „substanțiale” ale vieții, etc. În partea a doua avem un jurnal de


front, pentru că scriitorul a fost pe front și a trăit experiența dură a războiului. Dar și aici se face o selectare a evenimentelor, cu acele scene de o duritate nemărginită a războiului. Desigur, scriitorul a trăit experiența dură a războiului și de aceea a scris acele articole despre război publicate prin ziare – Romanul căpitanului Andreescu sau Proces verbal de dragoste și de război. Compoziția se referă la cele două părți, la cele două experiențe de viață, dragostea și războiul, unitatea romanului fiind asigurată tocmai prin implicarea aceleiași conștiințe. Avem în roman un plan subiectiv – al iubirii văzute ca formă de cunoaștere și cu sentimentul pregnant al incertitudinii. Nici la sfârșitul romanului Gheorghidiu nu are certitudinea infidelității soției. Mai avem și un plan obiectiv, cel al societății, cu oameni meschini, interesați de bani și afaceri, de bogății, precum unchiul Tache. Este cunoscut de acum capitolul intitulat Diagonalele unui testament, din care aflăm cum moștenirea unchiului Tache a schimbat, în rău, viața celor doi: Gheorghidiu și Ela.

4. Prezentarea a patru argumente privind originalitatea compozițională. Aș aminti mai întâi despre rolul memoriei involuntare, cea care selectează faptele prezentate. Grăitor este chiar incipitul: Ștefan Gheorghidiu se află pe Valea Prahovei, la „fortificații”. În mod intenționat scriitorul prezintă acest episod, ce permite condamnarea intrării în război a României. În mod absolut original scriitorul face o sinteză a celor două „teme” și am în vedere episodul discuțiilor de la popotă dintre ofițeri, ce scoate în evidență concepția ideală despre iubirea absolută a lui Gheorghidiu.

Partea a doua ca „jurnal de front” o putem ilustra mai ales prin capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu. Îmi amintesc imaginea de groază a unui mal ce s-a răsturnat peste soldații români surprinși de bombardamentul nemților. La fel de dură este și imaginea acelui soldat ce continua să alerge după ce îi fusese retezat capul în urma exploziilor. Astfel se conturează noua concepție a lui C. Petrescu despre război, fără pagini de eroism, prezentat din perspectiva combatantului, acel soldat terorizat de amenințarea permanentă a morții. Suntem departe de perspectiva eroică, cum apare la Sadoveanu, în Frații Jderi.

Ar mai fi de amintit faptul că romanul este o „monografie a unor idei”, cu sinceritatea scriitorului care exprimă ce a văzut, ce a trăit direct, folosind un stil adecvat, anticalofil, cu includerea unor „documente” de viață, acel „jurnal de campanie” despre care vorbește citatul.

5. Concluzia. Consider că romanul presupune originalitate compozițională prin relația modernă dintre planul imaginar al scriitorului și „dosarele de experiență” prezentate în roman. Camil Petrescu face din Ștefan Gheorghidiu un intelectual, care, deși învins, respinge o lume reală a răului și


a războiului, refuzând orice compromisuri, în numele iubirii și adevărului, pe care le vede doar în dimensiunea lor ideală.

Varianta 4Subiectul I 30 de puncte

Citește cu atenție textul și răspunde cerințelor de mai jos:„Așeză bancnota în portmoneu, apoi își lăsă privirile pe fereastră.- S-a făcut noapte, spuse. În sfârșit!

Se simți deodată obosit, istovit și, rezemându-și capul în palmă, închise ochii. Ramase așa până la Vama Poștei. Încercase zadarnic să deschidă ușa cu cheia, apoi apăsase pe butonul soneriei, și după ce bătuse de mai multe ori, cât mai puternic, la ferestrele sufrageriei, se întoarse în fața ușii de la intrare și începu să bată cu pumnul. Curând, la fereastra deschisă a unei case vecine apăru, din întuneric, un bărbat în cămașă de noapte și strigă răgușit:

- Ce e scandalul ăsta, domnule? Ce te-a apucat?- Scuzați, făcu Gavrilescu. Nu știu ce s-a întâmplat cu nevastă-mea. Nu

răspunde. Și s-a stricat și cheia, nu pot să intru în casă.- Dar de ce să intri? Cine ești dumneata?- Gavrilescu se îndreptă spre fereastră și salută:- Deși suntem vecini, începu el, nu cred că am avut plăcerea să vă cunosc.

Numele meu e Gavrilescu și locuiesc aici cu soția mea, Elsa.- Atunci ați greșit adresa. Aici locuiește domnul Stănescu. Și nu e acasă, e

plecat la băi.- Dați-mi voie, îl întrerupse Gavrilescu. Îmi pare râu că trebuie să vă

contrazic, dar cred că faceți o confuzie. Aici, la numărul 101, locuim noi, Elsa și cu mine, locuim de patru ani.”

M. Eliade, La țigănciCerințe:1. Demonstrați lectura nuvelei, arătând locul citatului din perspectivă

compozițională.2. Motivați folosirea virgulei în secvența „Se simți deodată obosit, istovit

și, rezemându-și capul în palmă, închise ochii”.3. Precizați specificul narațiunii pe baza unui fragment din text, arătând și

mărcile ei.4. Transcrieți și explicați două motive din textul dat.5. Explicați relația sacru-profan pe baza acestui text.6. Identificați în text aspecte nonverbale și paraverbale.


7. Alcătuiți două enunțuri cu expresii/locuțiuni conținând cuvântul privire.8. Alegeți un mic fragment pentru a explica valoarea stilistică a verbului.9. Ilustrați specificul polisemantic al substantivului baie, prin două

enunțuri semnificative.

1. Prima cerință are un scop declarat: verificarea lecturii. Elevul trebuie să dovedească faptul că a citit nuvela prin referire la compoziția nuvelei și prin prezentarea pe scurt a episoadelor ce preced citatul și care urmează. Este vorba despre ieșirea de „La țigănci”, acel tărâm imaginar, mitic și ideal al existenței, și încercarea de a reveni la condiția inițială, încercare imposibilă, pentru că s-a petrecut un salt în timp, se scurseseră doisprezece ani. Așadar, textul prezintă acea transformare ce se petrecuse cu Gavrilescu, marcată în text prin constatarea că monedele au fost schimbate, cheile da la ușa propriei locuințe nu se mai potrivesc, iar vecinii nu-l mai recunosc.

2. Două sunt motivele pentru care se folosește virgula în secvența dată: pentru enumerarea stărilor sufletești ale personajului și pentru delimitarea unei construcții gerunziale incidente, marcată de ultimele două virgule.

3. Narațiunea textului este la persoana a III-a, omniscientă, și aceasta se vede din următoarea secvență: „Gavrilescu se îndreptă spre fereastră și salută”. Atât substantivul propriu Gavrilescu, cât și verbele se îndreptă și salută arată persoana a III-a singular.

4. Cred că cele mai importante motive ar fi : personajul principal, protagonist, implicat într-o aventură inițiatică, Gavrilescu, și motivul ușii, un motiv ce desemnează „trecerea” în această aventură.

5. Amintita aventură arată și concepția scriitorului despre sacru și profan: în existența obișnuită, banală, „profană”, își face din când în când apariția sacrul, miticul, încât nu știm precis cât de ușor se face trecerea de la sacru la profan și invers. Așa se întâmplă cu Gavrilescu, când iese de la țigănci și se îndreaptă spre casă, mai având ceva din dimensiunea sacrului, prin acea stare de toropeală, de oboseală, despre care vorbea și când era „la țigănci”. Este clar că pentru Gavrilescu nu mai există cale de întoarcere, deși el vrea să ceară socoteală „țigăncilor”. Așadar, în plin real, tramvaiul, casa, vecinul, cârciuma, apar manifestări ale sacrului.

6. Comunicarea paraverbală are în vedere o componentă alăturată cuvântului, acea caracteristică a vocii, a intonației rostirii cuvintelor, când mai domoală, când mai aspră, așa cum vedem și în text, când vecinul se supără că a fost trezit noaptea și strigă: „Ce e scandalul ăsta, domnule? Ce te-a apucat?”, după care urmează răspunsul potolit, calm și cu scuzele de rigoare: „Scuzați, făcu Gavrilescu.”. Comunicarea nonverbală are în vedere


gesturile, mimica, acțiuni ale personajului grăitoare pentru starea lui nedumerită: încearcă zadarnic să deschidă ușa, apasă pe butonul soneriei, ca până la urmă să izbească cu pumnii în ușă. Toate gesturile acestea arată un personaj agitat, intrigat de situația neașteptată în care se află.

7. Pentru expresiile ce conțin cuvântul privire aș putea alcătui următoarele enunțuri:

a) Toată ora profesorul nu l-a pierdut din privire (l-a urmărit cu atenție);b) Străinul s-a apropiat și l-a țintit cu privirea (l-a privit insistent).8. Pentru a explica valoarea stilistică a verbului, mă voi referi la secvența:

„Se simți deodată obosit, istovit și, rezemându-și capul în palmă, închise ochii.”, în care avem trei forme verbale diferite: verbul se simți, la modul indicativ, timpul perfectul simplu, diateza reflexivă: verbul închise, tot la perfectul simplu, și verbul rezemându-și, la gerunziu, diateza reflexivă. Variația de forme verbale vorbește grăitor despre starea prelungit confuză în care se afla Gavrilescu, între vis, somnolență, și realitate, stare explicabilă prin ceea ce înțelegea M. Eliade prin relația sacru-profan, amintită mai sus.

9. Cuvântul baie este polisemantic, are mai multe sensuri, în următoarele enunțuri:

a) Pe la ora patru, după meci, am făcut o baie călduță;b) Din cauza presiunii, baia mașinii s-a fisurat.

Subiectul al II-lea 30 de puncteScrie un text de tip argumentativ, de 15 - 20 de rânduri, despre

îmbrăcăminte, prin referire la opinia exprimată în următoarea afirmaţie: „Muierea de cinste și înțeleaptă, de va fi și în haine proaste îmbrăcată, e vrednică de cinste” (Dimitrie Țichindeal).

Pornesc la elaborarea acestui eseu argumentativ de la considerația că are o temă accesibilă, fiecare putând să-și exprime părerea despre importanța felului în care ne îmbrăcăm. De aceea, precizez de la început că sunt de acord cu ceea ce se spune în popor despre îmbrăcăminte, respectiv, faptul că „Nu haina face pe om”. Este important caracterul omului, firea acestuia, și numai după aceea vine felul în care ne îmbrăcăm. Prin urmare, consider că afirmația lui Dimitrie Țichindeal este plină de adevăr, cu precizarea că uneori omul are nevoie și de o ținută aleasă, sau mai pretențioasă.

Pentru susținerea acestei păreri voi aduce câteva argumente. În primul rând, voi da un exemplu care susține ideea că ceea ce este în sufletul omului contează mai mult decât hainele mai îngrijite sau mai puțin îngrijite pe care le poartă. În situația aceasta se află vecinul meu, care, rămas orfan de mic copil,


nu-și poate permite să se îmbrace „scump”. În schimb, sufletul său bun și buna creștere au făcut din el o persoană apreciată de cei din jur. Era întotdeauna îmbrăcat modest, dar cu un suflet mare.

Cel de-al doilea argument contrazice oarecum afirmația de la început, în sensul că o ținută elegantă poate să te scoată în evidență, să impună respect. Mă gândesc la condiția unui profesor, ce se impune și prin ținuta sa la ore. Dacă e îmbrăcat mai elegant, constituie un model pentru elevi. În același sens îl dau ca exemplu și pe unchiul meu, care, fiind om de afaceri, nu se poate prezenta la serviciu îmbrăcat oricum. Îmbrăcămintea îi conferă o postură de respect, de „șef”, mai ales când are întruniri de afaceri.

Concluzionând, aș putea spune că în unele situații, de cele mai multe ori, haina nu-l face pe om, ci omul, prin hărnicia sa, face îmbrăcămintea și este demn de respect prin aceasta, iar în alte situații o ținută îngrijită arată un caracter impunător, o persoană de încredere și de respect.

Text adaptat după eseul elevului Urs Răzvan, din clasa a X-a C.


Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile nuvelei psihologice, prin referire la o operă literară studiată.

Planul eseului (orientativ)1. Precizarea a două caracteristici ale speciei literare nuvelă

psihologică, existente în opera literară studiată. Mai întâi reamintesc definiția nuvelei: creație literară epică în proză, mai complexă și mai amplă decât schița, mai simplă și mai redusă ca proporții decât romanul, în care este redat un eveniment caracteristic din viața unuia sau mai multor personaje. Se mai știe că nuvela presupune o „noutate” în reprezentarea realistă a vieții, în care este implicat complex un personaj ce are condiția de protagonist. În privința tipului de nuvelă pentru care am optat, mă voi opri asupra nuvelei psihologice În vreme de război, de I. L. Caragiale. Nu înainte de a preciza o posibilă clasificare a nuvelelor lui Caragiale: nuvela situată între tragic și comic – Două loturi: nuvela fantastică - La Hanul lui Mânjoală; nuvela naturalistă și psihologică: Kir Ianulea și În vreme de război. Nu voi trece la prezentarea nuvelei înainte de a spune că În vreme de război este o nuvelă realistă, psihologică și naturalistă, chiar dacă analiza psihologică stă pe primul plan.


2. Prezentarea a patru elemente de construcţie şi de compoziţie Înainte de toate amintim tema: prezentarea unor fenomene social-patologice – avariția ce duce la obsesie. Scriitorul arată consecințele avariției, pentru a contura ideea - creșterea obsesiei în cazul unui avar duce la dezumanizarea acestuia datorată lăcomiei. Pentru a ilustra această idee, scriitorul și-a ales ca personaj principal pe cârciumarul Stavrache. Compoziția presupune existența a trei capitole. I. Popa Iancu din Podeni jefuiește satul și vrea să-și piardă urma pentru a scăpa de urmărire, de aceea înscenează un jaf în propria casă, iar fratele îl sfătuiește să-și piardă urma, de aceea pleacă la război cu voluntarii (de aici și titlul nuvelei). II. Stavrache își moștenește fratele plecat și e obsedat de ideea pierderii moștenirii, are coșmaruri în care îi apare fratele ca ocnaș și militar. A treia oară vine cu un tovarăș și-i cere bani pentru că îi cheltuise pe cei ai regimentului. III. Nebunia lui Stavrache și lupta cu fratele său, care cântă popește și zice: „N-am noroc!” este prezentată la sfârșitul nuvelei. Mai avem și cele trei planuri de structură: Mai întâi avem planul povestitorului, cu narator omniscient, care prezintă expozițiunea ca moment al subiectului. Sunt prezentate faptele lui Popa Iancu de la începutul nuvelei și întâlnirile cu fratele care măresc obsesia, prezentate prin analiză psihologică. Partea aceasta implică și oniricul, delirul, aiurarea asemănătoare visului, provocată de obsesii sau de halucinații, o situație patologică (de boală) provocată de avariție. Aș aminti în acest sens semnificația replicii: „Credeai c-am murit, neică !”, rostită de Popa Iancu din Podeni. Urmează planul dialogurilor, cu fetița, cu avocatul, cu preotul și cu fratele – un dialog cu umbrele, și toate acestea accentuează obsesia lui Stavrache. De fapt, aici avem prezența fantasticului, prin acele stări halucinante ale personajului. Mai este prezent și planul naturii, cu vreme rea, ploaie, noapte întunecoasă, tocmai un cadru psihologic potrivit pentru exacerbarea obsesiilor. Am mai putea vorbi și despre punctul culminant – întâlnirea cu fratele și reacțiile fiziologice, ce țin de influența naturalistă: gura deschisă, tremuratul, ochii holbați. În acest sens am aminti secvență narativă finală, cuprinzând încleștarea celor doi frați la cârciumă. Ușor de identificat sunt și relaţiile temporale şi spaţiale: casa lui Popa Iancu, cârciuma, fapte ce se petrec în timpul Războiului pentru Independență, din 1877- 1878.

3. Evidenţierea relaţiilor dintre două personaje. Relațiile dintre cei doi frați sunt conflictuale și aceasta din cauza moștenirii. Urmările acestui conflict sunt tragice, încleștarea dintre ei fiind pe viață și pe moarte. Influențele naturaliste se văd la mai multe nivele: prezentarea unui caz patologic, accentuarea aspectelor morbide, reacțiile fiziologice în cazuri de încordare sufletească, etc.


4. Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre modul în care se reflectă o idee sau tema în nuvela În vreme de război. Pornesc în elaborarea acestui scurt eseu de la următoarea idee: întotdeauna averea sau banul dezumanizează, așa cum spune și vorba românească: „Banu-i ochiul dracului”.

a) Ipoteza. Consider că faptele lui Stavrache sunt pe deplin nejustificate, conform concepției moralizatore a scriitorului și din perspectivă psihologică.

b) Argumente: 1. Dragostea de frate trebuie să fie mai puternică decât ideea de moștenire.2. Familia trebuie să fie simbolul armoniei dintre frați, nu așa cum este ea

prezentată în această nuvelă sau în cunoscutul roman Enigma Otiliei, de G. Călinescu.

5. Concluzie: Prin urmare, cred că banul nu trebuie să ducă la înstrăinarea de familie.

Nuvela În vreme de război rămâne o realizare deosebită a literaturii noastre.


Calendarulexamenului de bacalaureat – 2011

Sesiunea iunie-iulie 2011

23 – 27 mai 2011 - Înscrierea candidaților la prima sesiune de examen.27 mai 2011 - Încheierea cursurilor pentru clasa a XII-a/a XIII-a.6 - 8 iunie 2011 - Evaluarea competențelor lingvistice, oral – proba A.13 – 17 iunie 2011 - Evaluarea competențelor digitale – proba D.20 - 23 iunie 2011 - Evaluarea competențelor lingvistice într-o limbăde circulație internațională – proba C.27 iunie 2011 - Limba si literatura româna – proba E a) – probă scrisă.29 iunie 2011 - Proba obligatorie a profilului – proba E) c) – probă

scrisă.1 iulie 2011 - Proba scrisă la alegere a profilului și specializării –

proba E. 3 iulie 2011 - Afișarea rezultatelor.4 iulie 2011 - Depunerea contestațiilor (orele 08:00 – 12:00).5 - 7 iulie 2011 - Rezolvarea contestațiilor.8 iulie 2011 - Afișarea rezultatelor finale.

Bibliografie

1. Adrian Costache și alții, 100 variante de subiecte pentru examenul național de bacalaureat 2007, Editura Art, București, 2007;

2. Cristina Ardeleanu, Gheorghe Brânzei (coord.), BAC 2010. Evaluarea competențelor lingvistice de comunicare orală în limba română, Pitești, Editura Nomina, 2009;

3. Cristina Ardeleanu, Literatura română. Modele de analiză pentru pregătirea eseului. Clasele IX-XII, Pitești, Editura Nomina, 2008;

4. Florin Ioniță, Gheorghe Lăzărescu, Adrian Săvoiu, Florentina Sâmihăian, Limba și lieratura română. Concepte operaționale. Teste pentru examenul național de bacalaureat, București, Editura Humanitas Educațional, 2003;

5. Maria Boatcă, Silvestru Boatcă, Marin Iancu, Literatura română. Clasa a XII-a. Antologie de texte comentate, București, Editura Recif, 1994;

6. Mihăilescu, Dumitru, Bac 2009. Sugestii de rezolvare pentru proba de literatura română, Pitești, Editura Nomina, 2009;

7. Miorița Got (coord), BAC 2007. Limba și literatura română, Pitești, Editura Nomina, 2007;

8. Prof. Mariana Badea, Limba și literatura română pentru elevii de liceu, București, Editura BADEA & PROFESSIONAL CONSULTING, 2008;

Precizare. Ne cerem scuze cititorilor noștri pentru că, din motive pecuniare, am folosit pentru tehnoredactare fontul Times New Roman 11. Succes la examene!

Cuprins1. Preliminarii ……………………………………………. p. 32. Exigențele probei orale ……………………….…….…. p. 53. Subiecte propuse și sugestii de rezolvare ………….…. p. 424. Calendarul examenului de bacalaureat …………...…... p. 65


Brosura subiecte rezolvate

Documents

Transcript of Brosura subiecte rezolvate