Brosteanu_Coloana Infinitului Nr. 65

1Coloana Infinitului, anul XI, vol II. (nr. 65) 2008 Timiºoara

C.Brâncuşi - Cãuc

Editorial

Simpozionul ACADEMICIENII

BĂNĂŢENI la a IV-a ediţie

Iată că iniţiativa noastră din 2005, luată la propunerea scriitorului Aurel Turcuş, omagierea anuală a Academicienilor bănăţeni, a ajuns la ediţia a IV-a şi începe să devină tradiţie. În cadrul acestor simpozioane am dezbătut viaţa şi activitatea a peste 50 de personalităţi care s-au născut, s-au format sau numai au creat în această parte de ţară şi care, prin activitatea desfăşurată, au fost distinşi cu înaltul titlu de Academician. Dintre academicienii omagiaţi în acest an, doresc să evidenţiez următorii:

• Gheorghe O. Lupaşcu (1908-1979), membru corespondent al Academiei Române şi primul Rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara, de la a cărui naştere s-au împlinit 100 de ani.

• Ioan Slavici (1848-1925), membru corespondent al Academiei Române, la 160 de ani de la naştere. De altfel, participanţii şi-au exprimat regretul că 125 de ani (a fost primit în Academie, ca membru corespondent, în anul 1882) n-au fost suficienţi ca această mare personalitate a culturii româneşti să devină membru titular al Academiei. S-a hotărât iniţierea unei propuneri în acest sens.

• Miron Cristea (1869-1938), membru de onoare al Academiei Române şi primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, la comemorarea a 70 de ani de la trecerea în eternitate.

Simpozionul a beneficiat şi în acest an de expuneri ştiinţifice de o deosebită calitate, realizate de personalităţi bănăţene din cultură şi învăţământ. Ca de obicei, lucrările prezentate sunt

şi publicate în acest număr al revistei COLOANA INFINITULUI.

Tot conform tradiţiei, un punct distinct în cadrul simpozionului a fost acela al lansărilor de carte. De data aceasta s-au prezentat două lucrări scrise de doi dintre cei mai importanţi şi constanţi colaboratori ai noştri:Virgil Vintilescu – Ioan Slavici,

Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007.

Aurel Turcuş – Catalogul obiceiurilor populare calendaristice din Banat, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2008.

Am profitat de acest prilej să actualizăm website-ul realizat în 2006 şi dedicat Academicienilor Bănăţeni. Modificările aduse au fost şi ele prezentate în cadrul simpozionului.

Datorită extinderii deosebite a materialelor de la simpozion, în acest număr al revistei s-a redus considerabil partea cuprinzând publicarea altor materiale. Am păstrat bineînţeles rubrica tradiţională, BRÂNCUŞIANA, în cadrul căreia Aurel Turcuş prezintă lucrarea „Brâncuşi-bibliografie nesfârşită” scrisă de Doina Frumuşelu, cunoscut brâncuşolog bucureştean.

Ca de obicei, o parte din costurile de organizare a simpozionului şi de tipărire a revistei ne-au fost puse la dispoziţie de admininstraţia publică locală, Consiliul judeţean Timiş şi Consiliul local Timişoara, în cadrul unor programe culturale. Mulţumim factorilor responsabili de la aceste instituţii pentru sprijinul constant acordat.

Horia CIOCÂRLIE

2 Coloana Infinitului, anul XI, vol II. (nr. 65) 2008 Timiºoara

Continuând cu consecvenţă proiectul ,,Pan-theon bănăţean’’, iniţiat în anul 2005 la propu-nerea scriitorului Aurel Turcuş, pentru a pune în valoare personalităţile marcante din partea de vest a ţării, care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei şi culturii naţionale, Asociaţia Culturală ,,Constantin Brâncuşi’’, condusă de prof. dr. ing. Horia Ciocârlie, a organizat împreună cu Filiala Timişoara a Acade-miei Române şi Asociaţia ,,Orizonturi Universitare’’, în data de 5 iunie 2008 în Amfiteatrul ,,Traian Vuia’’ de la Facultatea de Mecanică, a IV-a Ediţie a Sim-pozionului - ACADEMICIENII BĂNĂŢENI. Eve-nimentul a beneficiat de sprijinul Consi- liului Judeţean Timiş şi al Consiliului Lo-cal Timişoara.

În cuvântul său de deschidere prof. dr. ing. Horia Ciocârlie a sublin-iat că, în acest an, ziua de 5 iunie este foar te bogată în evenimente: este o importantă sărbătoare religioasă ortodoxă- Ziua Înălţării Domnului, este Ziua Eroilor Neamului, Ziua Învăţătorului şi Ziua Mediului, de aceea au loc numeroase activităţi în municipiul Timişoara, pe lângă simpozionul dedicat Academicienilor Bănăţeni şi salută cu multă căldură prezenţa în sală a unor invitaţi de seamă: acad. Păun Ion Otiman, secretar general al Academiei Române, prof. dr.Ioan Talpoş, rectorul Universităţii de Vest din Timişoara, prof. dr. ing. Petru Andea, preşedintele Academiei Oamenilor de ştiinţă-filiala Timişoara şi deputat, ing. Răzvan Hrenoschi, şef serviciu în Consiliul Judeţean Timiş, acad. Zeno Virgil Simon, acad. Ioan Munteanu şi alţii. Acest simpozion a devenit deja o tradiţie propunându-şi să readucă în memoria generaţiei actuale viaţa exemplară şi rezultatele profesionale de excepţie ale personalităţilor originare din Banat sau adoptate de Banat, membri ai Academiei Române.

Acad. Păun Ion Otiman, transmite un salut cordial tuturor participanţilor la simpozion din partea acad. Ioan Haiduc, preşedintele Academiei Române şi estimează la superlativ ideea de a restitui culturii,

Omagiu academicienilOr Bănăţeni

activitatea oamenilor din Banat, de a pune în valoare Banatul cu tot ce reprezintă acesta pentru cultura şi ştiinţa românească precum şi cartea Viaţa academică în Banat. 1866-2000, Editura Orizonturi Univer-sitare, Timişoara, apărută în anul 2006, rezultat al colaborării dintre Asociaţia Orizonturi Universitare şi Asociaţia Culturală ,,Constantin Brâncuşi’’. In-treaga muncă de cercetare din acest domeniu ar putea fi ilustrată într-o revistă a Academiei Române- Filiala Timişoara ( o propunere de titlu ar fi Banatul), care ar trebui editată în viitor.

Comunicările prezentate de dist inse personalităţi ale vieţii cultural-ştiinţifice din această parte a ţării au stăruit asupra vieţii şi activităţii unor dem-ni înaintaşi, care au avut un rol important în domeniile în care au activat şi care sunt omagiaţi în acest an, pentru că s-au împlinit un număr rotund de ani de la naşterea sau

moartea acestora. Lucrările deosebit de interesante, au fost comentate de cei doi moderatori: Horia Ci-ocârlie pentru partea tehnică şi Aurel Turcuş pentru cea umanistă. Iată autorii şi lucrările supuse spre dez-batere în cadrul simpozionului: prof. univ. dr. Ştefan Drăgulescu -Gheorghe O. Lupaşcu (1908-1079), membru corespondent al Academiei Române, prof. dr. Mircea Vodă – Traian Lorin Sălăgean (1929-1993), membru titular al Academiei Române, prof. univ. dr. Virgil Vintilescu- Ioan Slavici (1848-1925), membru corespondent al Academiei Române, dr. Gheorghe Luchescu – Agost Kanitz, un academician lugojan aproape necunoscut, Lucia Petroman, dr. Pavel Petroman – Tiberiu Brediceanu (1877-1968), membru corespondent al Academiei Române, dr.Gheorghe Luchescu—Valeriu Branişte ( 1869-1928), membru corespondent al Academiei Române, Aurel Turcuş- Petru Broşteanu (1838-1920), mem-bru de onoare al Academiei Române, Constantin C. Gomboş- Miron Cristea (1869-1938), membru de onoare al Academiei Române, dr. Doina Benea- Constantin Daicoviciu (1898-1073), membru titular al

Monica M. condan

Simpozionul - Academicienii Bănăţeni

Simpozion


Academiei Române, Lucia Petroman, dr. Pavel Petroman- Sabin Drăgoi (1894-1968), membru core-spondent al Academiei Române, Aurel Turcuş- Enea Hodoş (1858-1945), membru corespondent al Aca-demiei Române, dr. Gheorghe Liţiu- Vasile Mangra (1850-1918), membru titular al Academiei Române, dr. Rodica Sufleţel Moroianu- Emil Petrovici (1899-1968), membru titular al Academiei Române şi dr. Ion Pârvu- Nicolae Popea (1826-1908), membru titular al Academiei Române. De altfel cea mai mare parte a comunicărilor sunt publicate în acest număr al revistei.

De asemenea s-a prezentat, de către ing.Codruţa Istin ,Web Site-ul actualizat, dedicat Aca-demicienilor Bănăţeni din toate timpurile, elaborat sub îndrumarea prof. univ. dr. Horia Ciocârlie şi care poate fi accesat la adresa: acad-tim.tm.edu.ro.

Intervenţiile din cadrul simpozionului au avan-sat şi câteva interesante propuneri de proiecte:

● Scriitorul Aurel Turcuş consideră necesară editarea unei lucrări în care să fie prezentaţi cei peste 30 de Academicieni Bănăţeni din domeniul uman-ist. Dacă autorii acestui proiect editorial respectă rigorile impuse de Academia Română, lucrarea ar putea apărea la editura acestei instituţii, a precizat acad. Păun Ion Otiman.

● Pentru repunerea în valoare a unor oameni cu care Banatul se mândreşte, prof. dr. Ioan Talpoş propune înfiinţarea unei galerii a Academicienilor Bănăţeni, cu prezentarea chipurilor şi a operei lor într-o instituţie de cultură din Timişoara.

● Acad. Păun Ion Otiman consideră oportună înfiinţarea unei reviste a Filialei Timişoara a Aca-demiei Române, care să reflecte rezultatele muncii de cercetare în ceea ce priveşte Academicienii Bănăţeni.

● Exprimându-şi disponibilitatea de a susţine în continuare proiectul Academicienii Bănăţeni, prof. dr. ing. Petru Andea a detaliat importanţa lui în context naţional şi creşterea rolului cultural şi ştiinţific al oraşului Timişoara, un veritabil oraş al cunoaşterii.

● Ing.Răzvan Hrenoschi transmite salutul preşedintelui Consiliului Judeţean, ing. Constantin Ostaficiuc şi oferă în continuare tot sprijinul pentru acţiunile viitoare de acest gen, subliniind că Timişoara este un pol al culturii naţionale, un Pantheon al personalităţilor care au generat alte personalităţi.

● Implicat în proiectul Academicienii Bănăţeni, în urma unor cercetări în acest domeniu, d-l

dr.Gheorghe Luchescu a descoperit un academician lugojan de origine maghiară, aproape necunoscut: Agost Kanitz, reuşind astfel repunerea lui în lumină pe bună dreptate.

● Scriitorul Aurel Turcuş remarcă cu regret că Ioan Slavici a rămas numai membru corespondent al Academiei Române, din anul 1882, deşi are o bogată şi valoroasă activitate ştiinţifică în domeniile etnografiei, folcloristicii şi istoriei, la fel în domeniul beletristicii. Locul său de drept ar fi ca membru titu-lar post-mortem al Academiei Române. Propunerea este susţinută de participanţii la simpozion, care sunt de acord ca împreună cu Universitatea de Vest şi Filiala Timişoara a Academiei Române să fie făcute demersurile necesare pentru ca această chestiune să poată fi discutată în cadrul Consiliului Academiei Române.

Cu prilejul simpozionului au fost lansate două cărţi: prof. univ. dr. Virgil Vintilescu- Ioan Slavici, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007 şi Aurel Turcuş- Catalogul obiceiurilor populare calen-daristice din Banat, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2008.

Cunoscutul specialist în moştenirea culturală a lui Ioan Slavici, prof. univ. dr. Virgil Vintilescu prezintă o culegere de studii, rezultat al muncii sale de cercetare pe parcursul mai multor ani, care aduce în faţa cititorilor comentarii critice privind viaţa şi opera scriitorului originar din Şiria, jud. Arad.

Catalogul lui Aurel Turcuş este un adevărat instrument de lucru, fiind o impresionantă lucrare de sinteză, care prezintă amănunţit sărbătorile cu dată fixă şi cele cu dată variabilă din Banat, regiune multiculturală, cu o zestre etnologică de excepţie. Universul acestor datini este o lume aparte, o preţioasă şi puternică moştenire folclorică, multe din obiceiuri sunt uitate astăzi sau puţin cunoscute. E demn de remarcat bibliografia vastă precum şi anexa, care cuprinde contribuţia românilor din Banatul sârbesc. Această apariţie editorială se înscrie în direcţia promovării unei culturii a identităţii etnice, a punerii în valoare a patrimoniului nostru regional şi naţional, atât cel moştenit, cât şi cel actual.

La bilanţul final s-a constatat că recolta de idei a fost bogată. Este nevoie în special de promovarea valorilor, pe care românii ştiu să le creeze, pentru că sunt un popor cu o vocaţie culturală puternică. Acest lucru trebuie să rămână o preocupare constantă, chiar să devină o strategie pe termen lung şi soluţia s-ar putea rezuma într-un singur cuvânt: solidaritate.

Simpozion


Comemorări - 40

Ce a dat Lugojul culturii româneşti? În cazul nostru, dacă avem în vedere spusele lui Lucian Blaga: „cultura Banatului care reprezintă barocul etnografiei româneşti”, în plus muzica sa este, de asemenea, o contribuţie demnă de a fi luată în seamă graţie muzicienilor: Ion Vidu, Tiberiu şi Mi-hai Brediceanu, Traian Grozăvescu, Filaret Barbu, Nicolae Ursu, Dimitrie Stan, Remus Taşcău, Gelu Stan doar câteva nume ale unor mari muzicieni al căror aport la dezvoltarea şi afirmarea artei sunetelor a fost şi este incontestabil. Ei au im-pus ţara sentimentului artistic, unde cântecul e la el acasă (O. Goga) după cum au creat locul binecuvântat al cântecului, ar-ealul unde exală mirosul parfu-mat al florilor şi exaltă cântecul privighetorilor în concurenţă cu lucrătorii mistuiţi de patimi ai acestui habitat.

Oraşul de pe Timiş, Lu-gojul, a fost şi a rămas un vechi centru al culturii româneşti, nu doar din Banat, ci chiar din ţară. L-am mai asemănat şi cu un alt prilej cu Blajul care pentru Mihai Eminescu reprezenta o mică Romă (Te salut mică Romă şi mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că am ajuns a te vedea). Blajul aidoma Lugojului au fost centrele românismului din Transilvania şi Banat. Aici la Lugoj, în plin secol al XIX-lea, în casa lui Alexandru Mocioni s-a născut şi şi-a luat zborul ideea înfiinţării tea-trului naţional român, după ce tot aici în 1847 a fost creată Societatea Românească Cântătoare Theatrală. Promotorii unor asemenea iniţiative au fost conştienţi că doar cultura - literatura, teatrul, muzica şi artele plastice ar fi în stare să contribuie la trezirea conştiinţei naţionale, la unificarea în cuget şi simţiri a românilor de pretutindeni.

Ce a reprezentat Lugojul pe o atare coordonată ne spune Lazăr Şăineanu, autorul Dicţionarului universal apărut în premieră în anul 1896 şi de

atunci în mai multe ediţii (1906, 1914, 1922, 1925, 1929) într-o formă concisă, semnificativă pentru oricare din momentele apariţiei ori reapariţiei sale: un oraş curat românesc în Banat aşezat pe râul Timiş, reşedinţa episcopului român unit (greco-catolic). Definit insistent (firesc, real, convingător) oraşul ajunge să capete forţa persuasivă a lui a fi acceptat. Dintr-un asemenea motiv această forţă este utilizată în expresia metaforică ce include

adevărata semnificaţie. Ori-cine o descoperă este deter-minat să accepte semnificaţia semnificantului definit spre mândria noastră în spiritul lui multa paucis (mult în puţine cuvinte).

La ceea ce spunea, la vremea sa, Lazăr Şăineanu am mai adăuga că Lugojul este un oraş al artelor, deoarece dis-pune de o arhitectură variată, creatori de literatură, sculptură şi pictură, în egală măsură compozitori şi interpreţi de muzică. Aceasta a fost şi este considerată graiul în care se oglindesc, fără putinţă de prefăcătorie, însuşirile

sufleteşti şi sentimentele individului. Într-un atare climat, Coriolan Brediceanu – crescut în condiţiile de apăsare grea socială, situaţia la care s-a ajuns datorită absolutismului de la Viena – şi-a asumat misiunea liderului avid de libertate şi ascensiune culturală şi politică. Din asemenea considerente, nu-i accidental faptul că acei care i-au fost în preajmă au conchis:

Nu-i român ca bănăţeanul,Bănăţean ca lugojanul,Lugojan ca Brediceanu.Aşadar, versurile de mai sus nu sunt coro-

larul unor orgolii nejustificate, ci urmarea unor convingeri ale românilor din această lume.

Poate de aceea, cu certitudine din această cauză, arta înflorită prin sunete, echilibru şi

TiBeriu Brediceanu – eXPOnenT de FrunTe al muZicii rOmÂneŞTi

Lucia şi PaveL PetroMan


Comemorări - 40

armonie, muzica a exprimat, mai bine ca oricare artă, trăirile complexe ale bănăţenilor, bucuria şi entuziasmul, durerea şi împilarea, exultanţa şi exuberanţa lor. În acest sens, unul dintre marii cre-atori de muzică din acest areal declara: când găsesc în această tăcere a mea un sunet în consonanţă cu ceea ce simt şi trăiesc, el este smuls din mine ca dintr-un mare hău, fiindcă arta sunetelor nu-i decât expresia pură a unei trăiri, a unei stări de creaţie.

Dar muzica, asemenea artei din care face parte, nu este un scop în sine, ci doar un fel de a sta de vorbă cu oamenii (Musorgski) după cum au înţeles-o şi marii muzicieni ai Banatului şi ai Lugojului.

Unul dintre ei, Tiberiu Brediceanu, a creat muzică, a cules şi a prelucrat muzica populară, după cum a publicat-o pentru posteritatea sa şi cu siguranţă şi a noastră. Dar ceea ce a întreprins el la nivel naţional întrece imaginarul:

▪ contribuie la înfiinţarea Operei Române şi a Teatrului Naţional din Cluj (1919),

▪ se implică efectiv în crearea unei şcoli superioare de muzică (1920) – Conservatorul denumit ulterior Gh. Dima şi astăzi Academia de Muzică Gh. Dima,

▪ organizează în colaborare cu alţi colegi Societatea Compozitorilor Români (1920),

▪ ceva mai mult devine director al Operei Române din Cluj, ulterior deţine funcţia de preşedinte (1921-1947) şi director (1934-1940) al Conservatorului Astra din Braşov şi în intervalul (1941-1944) ajunge să fie chiar director al Operei Române din Bucureşti.

Toate aceste demersuri desfăşurate sub devi-za atât de dragă românilor: să devii ceea ce poţi fi acum şi aici într-o conjunctură istorică favorabilă, dar şi în condiţiile în care orice amânare ar în-semna neputinţă, incapacitate, ceea ce n-a fost cazul, nici măcar o clipă, la Lugoj.

Ceea ce contează – repeta el – este să per-cepi realitatea complexă, să te străduieşti să o înţelegi cât mai bine şi apoi să faci acel ceva care este absolut necesar, ca nimeni altul din jurul tău. Să ne gândim că în jurul nostru şi cu ochii pe noi erau atunci ungurii, nemţii şi toţi cei din Tran-silvania, Crişana, Maramureş şi Banat în marele habitat România.

Omul acesta a înţeles că orice operă mare, indiferent de domeniu, presupune cunoaştere, devotament, pasiune şi talent, mai mult persuasi-

une, consecvenţă, perceperea adâncă a necesităţii lucrului înfăptuit până la capăt. Suntem – spunea Cervantes – odrasla faptelor noastre, suntem cu precădere, am continua noi, ceea ce înfăptuim, prin ceea ce facem, prin faptele şi realizările noastre de fiecare zi, suntem măsura tuturor împlinirilor noastre şi lugojenii au fost şi au rămas animaţi de acelaşi dor.

Aşa a fost Tiberiu Brediceanu, şi tot aşa a intrat în conştiinţa contemporanilor săi şi a noastră, nu doar a specialiştilor, ci a întregului popor.

Muzicianul s-a născut la 2 aprilie 1877 la Lu-goj într-o veche familie de cărturari, familia Bredi-cenilor. Tatăl său a fost Coriolan Brediceanu un avocat strălucit, luptător consecvent pentru eman-ciparea naţională şi socială a românilor. El a fost avocatul care a pledat în Procesul Memorandiştilor (1892), tot el i-a apărat pe intelectualii din această zonă, implicaţi în procese politice şi de presă. S-a distins prin activitatea desfăşurată pe tărâm cultural – a fost publicist, corist, susţinător al tea-trului, el însuşi interpret, creator al unui repertoriu dramatic constituit din piese satirice, concomitent a scris nuvele şi alte scrieri, a fost un eminent om politic. În această calitate s-a remarcat în cadrul Parlamentului din Budapesta ca un apărător fer-vent al drepturilor românilor.

Tiberiu Brediceanu a învăţat în oraşul natal cu Iosif Czegka (teorie şi armonie) şi Sofia Rădulescu (pian) (1884-1891) apoi şi-a continuat studiile la Košice (1891-1892, Slovacia), Blaj (1892-1895 cu Iacob Mureşanu), Sibiu (1903-1906 cu H. Kirchner) şi Braşov (1913-1914 cu Paul Richter) ceea ce a contribuit din plin la educarea şi formarea sa ca om, preeminent ca intelectual de frunte în rândul românilor.

Sofia Rădulescu, mătuşa sa, de pildă, îndrăgostită de muzică a cules de la lăutarii bănăţeni mai multe melodii pe care le-a armonizat pentru pian, devine după mama sa cea care i-a pus mâna pe pian dându-i primele lecţii la acest instrument nobil, un exemplu de atitudine corectă faţă de creaţia populară; Iacob Mureşanu, acela pentru care muzica a devenit un factor primordial al civilizaţiei i-a fost profesor mai mulţi ani la Blaj (1892 – 1895) şi concomitent i-a dat şi lecţii de pian. În această dublă calitate l-a avut ca model, care aprecia că viitorul nostru este o chestiune de cultură şi civilizaţie. Când să vi le însuşiţi, dacă nu acum îi lăsa să înţeleagă profesorul.


Comemorări - 40

Amintindu-şi de el, T. Brediceanu consem-na: Iacob Mureşanu era extrem de individual, cu deosebire în ceea ce priveşte felul său de a cânta româneşte la pian. Strânşi în jurul său, elevii îl ascultau cu mare interes, uneori ceasuri întregi (...) Câteodată se oprea din cântat şi ne arăta cum trebuie frazat cutare motiv ori cum trebuie luat un acompaniament, ca să sune în adevăr româneşte. Nu cruţa nici o osteneală spre a ne explica amănunţit tot ce ar putea fi de folos pen-tru luminarea unei sau altei chestiuni, din cele ce ne pasionau şi preocupau (...) asupra mea şi a învăţăceilor a avut cea mai hotărâtoare înrâurire (Tiberiu Brediceanu apud. George Sbârcea, 1967, p. 21 – 22).

Ceilalţi dascăli despre care vorbeşte cu veneraţie: Iosif Czegka, H. Kirchner, Paul Richter şi-au făcut datoria, nu-şi permiteau discuţii banale, nu pierdeau în vreun fel timpul, ne ofereau mo-delele lor şi ne tratau ca oameni. Niciodată nu i-am simţit ca străini, deşi erau de altă naţionalitate. Ei au ştiut să fie dascăli.

Cunoscător al culturii universale şi, în parte, a celei române, în măsura în care i-a fost accesibilă s-a remarcat drept un bun compozitor. Creaţia sa este simplă, compusă într-un limbaj muzical apropiat creaţiei populare muzicale: La şezătoare (1908), Învierea (1932) – pantomimă după L. Blaga, La seceriş (1936), asemenea celei dintâi, icoană de la ţară, deoarece ştia pentru cine scrie şi care sunt posibilităţile perceptive, interpreta-tive şi receptive ale acestora fără să promoveze diletantismul, el s-a străduit să respecte spiritul artei muzicale.

Scenelor lirice şi coregrafice amintite mai înainte li se vor adăuga pe parcurs şi altele: Po-emul muzical etnografic. Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul în port, joc şi cântec, Sara mare care au văzut lumina rampei cu ocazia serbărilor Astrei în diverse centre culturale ale Transilvaniei.

Concomitent, Tiberiu Brediceanu a creat şi muzică simfonică în cadrul căreia a valorificat muzica populară. Patru dansuri simfonice, Jo-curi populare româneşti, mai multe piese pentru pian (peste 60), Suitele pentru vioară şi pian (I şi II), Colinde pentru voce şi pian sau pian solo, Doine şi cântece populare, Şase doine şi cântece pentru cvartet vocal şi pian şi Mioriţa, şase teme ale baladei pentru cvartet vocal şi pian.

Conştient că nimic din ceea ce avem, şi avem har Domnului, nu trebuie să se piardă, a elaborat mai multe studii de istoria muzicii – singur ori în colaborare: Iacob Mureşanu (în colaborare cu Guilem Sorban) Historique et état actuel des recherches sur la musique populaire roumaine, Muzica în Banat şi compozitorul Ion Vidu, Histoire de la musique roumaine en Transylva-nie, precum şi cercetarea coregrafiei de inspiraţie populară în studiul Romana (istoria dansului).

După înfăptuirea Unirii, pe lângă faptul că a creat o bună parte din operele amintite, a acţionat consecvent pentru culegerea creaţiei populare, a totalizat peste 2000 de melodii, el a descoperit în cadrul peregrinărilor sale mai multe din variantele Mioriţei, 170 melodii populare româneşti din Maramureş, 810 melodii populare româneşti din Banat – aceasta din urmă a fost premiată de Societatea Compozitorilor Români (1925).

Nu a fost singura sa distincţie. Ei i-au urmat şi altele:

▪ Premiul Naţional pentru Muzică (1927),▪ Maestru Emerit al Artei (1952),▪ Ordinul Muncii (1956),▪ Artist al Poporului (1957).Totodată ca o recunoaştere a meritelor sale în

domeniile artei şi ale culturii Tiberiu Brediceanu a fost:

▪ Membru Corespondent al Academiei Române din Bucureşti (din 1937), deopotrivă al Societăţii Franceze de Muzicologie (Societé fran-çaise de musicologie) din Paris (din 1929).

Totodată a colaborat cu Arhiva Fonogramică a Ministerului Artelor din Bucureşti, a cules peste 2000 de melodii în ţară şi peste hotare; a scris nenumărate articole şi studii, a ţinut conferinţe, emisiuni la radio şi televiziune, a participat la mai multe conferinţe, congrese şi simpozioane atât în ţară cât şi în afara ei.

După cum rezultă din cele inserate de noi şi de toţi acei care au zăbovit, fie şi numai în tre-cere, asupra activităţii sale, Tiberiu Brediceanu a trăit o viaţă generoasă, de aproape un secol, străbătută fără încetare de neliniştile dragostei pentru muzică, pentru acea muzică străbună, de la izvoarele frumuseţii şi devenirii noastre ca neam între neamuri, adunând o imensă zestre, unică în cultura română (Ioan Toma, Tiberiu Brediceanu în 2006, p. 109).

A murit în anul 1968 şi a fost înmormântat


Comemorări - 40

în Cimitirul din municipiul Lugoj. Ca asistentă la Facultatea de Muzică din Timişoara, alături de mai mulţi colegi am fost delegată atunci să particip la funeraliile maestrului Tiberiu Brediceanu. Am fost impresionată de numărul mare al celor care au for-mat cortegiul ce-l însoţea pe marele dispărut. S-au rostit atunci nenumărate cuvântări care au elogiat personalitatea lui Tiberiu Brediceanu şi au deplâns moartea sa la cei 91 de ani împliniţi. I-au fost scoa-se în evidenţă meritele, implicarea sa permanentă în organizarea şi desfăşurarea activităţii culturale, preeminent culturale şi manageriale.

A fost, a fost un mare muzician, un bun conducător al instituţiilor de artă şi cultură, deopotrivă al unor societăţi. Faima şi prestigiul său răsunător, cu deosebire , după înfăptuirea României Mari, au fost de notorietate. A ştiut ce vrea şi i s-a dat, a cerut la timp, a înfăptuit, an de an, ceva din visul adolescentului, tânărului şi al oamenilor adulţi nu doar din Lugoj şi nu neapărat la Lugoj, ci în întreaga ţară. Pilda sa ne-a însufleţit şi ne va însufleţi în ceea ce năzuim şi implementăm în cadrul Facultăţii de Muzică de la Timişoara.

Dar, Tiberiu Brediceanu a fost un folclo-rist redutabil – în această calitate a cules şi notat după auz ori a efectuat înregistrări fonografice care alcătuiesc colecţia lui de folclor peste 2000 de melodii – din arealul mai multor comune din zonele Maramureşului (18), Banatului (82) printre ele sunt şi primele variante ale melodiilor baladei Mioriţa.

Referindu-se la această activitate însuşi T. Brediceanu nota: Pentru a cunoaşte înainte de toate cât mai temeinic starea folclorului nostru muzical, în parte, şi a celui literar, din cât mai multe ţinuturi, am colectat melodii populare în mod succesiv, începând de la anul 1891 şi până în 1941 – deci timp de aproape cincizeci de ani – în toate ţinuturile locuite de români: întâi în Banat, apoi în Transilvania, Crişana şi Maramureş, mai târziu în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, cât şi de la românii de peste hotare – culegerile de texte şi cântece făcându-le, în primul rând, de la ţărani, iar melodiile de joc, mai ales, de la lăutarii în contact cu ţărănimea. În rare cazuri am colec-tat melodii populare de la intelectuali, dar numai de la aceia, despre care am ştiut că sunt buni cunoscători ai creaţiei populare. Prin cercetările mele folclorice, făcute pe teren, am ajuns să cu-nosc de aproape şi anumite datini tradiţionale ale

poporului nostru, în modul cum ele se prezintă, împreună cu muzica lor însoţitoare (T. Brediceanu, apud. G. Sbârcea, 1967, p. 30 – 31).

Muzician talentat, cărturar consacrat, Tiberiu Brediceanu a realizat nu doar culegeri de folclor şi prelucrări ireproşabile, ci şi nenumărate creaţii ce s-au impus diacronic prin caracterul lor specific românesc, de asemenea mai multe sunete lirice din viaţa poporului român:

- Poemul muzical etnografic (1905)- La şezătoare (1908)- Transilvania, Banatul, Crişana şi

Maramureşul în port, joc şi cântece- Cântece, doine şi balade româneşti.Activitatea managerială, cele de folclorist şi

compozitor au făcut din T. Brediceanu un cărturar care a slujit cu veneraţie muzica.

După ani de zile, cu ocazia înmormântării muzicianului Dimitrie Stan şi a soţiei sale Dora Stan, am ţinut să trecem de fiecare dată pe la mor-mântul său în semn de recunoştinţă pentru ceea ce a înfăptuit pentru muzica românească şi am fost adânc impresionaţi (sperăm că nu a fost un ac-cident, ci este vorba despre o tradiţie) de felul în care se prezenta mormântul său. Şi, în pofida a ceea ce exprima Ovidiu prin versul din Metamorfoze Tempus edax rerum (timpul înghite totul) ne-am convins că arta nu moare, după cum ea nu-i lasă să moară nici pe creatorii săi. Ei trăiesc prin ea în memoria posterităţii atâta cât mai există oameni.

Am rostit atunci o rugăciune pentru sufletul său nobil şi am lăsat pe lespedea rece a mormân-tului său o jerbă de flori.

Bibliografie:1. Academia R.P.R., Dicţionar enciclopedic român, Ed.

Politică, Bucureşti, 1964, vol. I A – C;2. Bălan, Theodor, Prietenii mei muzicienii, Ed.

Muzicală, Bucureşti, 1976;3. Cosma, Octavian Lazăr, Opera românească vol. II,

Ed. Muzicală, Bucureşti, 1962;4. Otiman, Ioan, Ciocârlie, Horia, Turcuş, Aurel, Munte-

an Sebastian, Viaţa academică din Banat 1866 – 2006, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2006;

5. Petroman, Lucia, Tiberiu Brediceanu la ceas aniver-sar în Petroman, Pavel şi Petroman, Ioan, Personalităţi de marcă din Timişoara, la Timişoara şi noi la ele acasă, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2007 (vol. I);

6. Sbârcea, George, Tiberiu Brediceanu, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1967;

7. Şerban – Pârâu, Oltea, Brediceanu, în Larousse, Dicţionar de mari muzicieni, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.


Se greşeşte când se susţine că Petru Broşteanu a fost “o personalitate însemnată în cultura Banatului iugoslav în secolul al XIX-lea (conform titlului articolului semnat de Aurel Bojin în “Gazeta de Seleuş”, File de istorie, nr.1, 1997)”. Este corect să fie revendicat de cercetătorii români din Banatul Serbiei doar ca personalitate care provine din Voivodina, întrucât Petru Broşteanu s-a născut în Seluşul din această provincie în data de 18 iunie 1838. Dar, de fapt, el a trăit doar în copilărie, în Banatul existent astăzi pe teritoriul Serbiei. El şi-a desfăşurat activitatea la Reşita şi Braşov, binecunoscute localităţi de pe teritoriul actual al României. A fost ofiţer, apoi secretar al Societăţii Căilor Ferate Austro-Ungare. A colaborat la periodicele “Romanische Revue” şi “Rumänische Jahnbuker” (1886-1889), îndeosebi în calitate de traducător din literatura română, dar şi la publicaţiile “Dreptatea” (Timişoara), “Foaia diecezană” (Caransebeş), “Luminătorul” (Timişoara) şi la periodicele ardelene “Transilvania” şi ”Gazeta Transilvaniei”. Aşadar, numai faptul că descinde din Seleuş-Voivodina justifică inclu-derea lui în lucrarea Lexiconul jurnalisticii româneşti din Iugoslavia de Costa Roşu (Editura Libertatea, Pomciova, 1998)

O foarte consistentă colaborare a avut-o Petru Broşteanu la publicaţia “Romänische Revue” (Reşiţa-Budapesta-Viena, 1885-1891), aşa după cum relevă Engel Walter în lucrarea monografică, dedicată acestui periodic (Romänische Revue, studiu monografic şi antologic, Editura “Facla”, Timişoara, 1978). În Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc I (1800-1891), Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, sunt semnate o seamă de traduceri din folclorul românesc. Engel Walter subliniază că “Intervenţia urmărită de “Romänische Revue” prin publicarea masivă de studii de istorie este formulată de Petru Broşteanu, valoros colaborator al revistei. În aceeaşi revistă, chiar şi fon-datorul ei, C. Diaconovici, cu mare satisfacţie publică informaţia că unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Petru Broşteanu, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Evenimentul s-a întâmplat în data de 10 aprilie 1887.

Cultura istorică românească poate reţine dintre articolele lui Broşteanu, îndeosebi următoarele două:

Spicuiri din autori străini asupra românilor (“Foaia diecezană, 5, 1890” nr 10-11) şi Antichităţile romane aflate în Banatul Timişean (“Foaia diecezană” nr.47 din anul 1888)- excelent material documentar care, din păcate,

PeTru BrOŞTeanu (1838-1920)memBru cOresPOndenT al academiei rOmÂne

aureL turcuşa rămas necunoscut, până în prezent de către arheologi. La fel, nimeni nu menţionează între lucrările traduse de Petru Broşteanu, din limba română în limba germană, am-plul studiu Zur Geschichtsforschung über die Romänien

Historich – Kritisch und etnologische Studien von V. Maniu, Secretär der historischen Sectie der Academie ...Deutsch Von P. Broşteanu, Reschit-za, 1884, carte prefaţată de traducător (este vorba de lucrarea Cu privire la cercetarea istorică a românilor. Studii istorico-critice şi etnologice de V. Maniu).

Însă una din cele mai impor-tante izbânzi intelectuale ale lui P. Broşteanu este traducerea din germană în limba română a voluminoasei lucrări a lui Heinrich Franche despre împăratul Traian. Aceasta a apărut în fascicule , la Braşov, în anul 1895, în editura autorului. Ediţia a II-a: “Istoria

împăratului Traian şi a contemporanilor săi de Hein-rich Francke. Traducere autorizată de Petru Broşteanu membru corespondent al Academiei Române. Editura Petru Broşteanu, Braşov-Timişoara, Tipografia Heinrich Uhlman, 1897, XVII 582 p T. 10 planşe”. Traducătorul, în prefaţa lucrării îşi motivează temerara tălmăcire, prin faptul că, în cultura română, până în vremea sa, nu există o asemenea operă, consacrată vieţii împăratului Traian (“Românii din Dacia Traiană, care se numesc cu predelecţiune şi cu o mândrie nobilă <strănepoţii> lui Traian, descendenţii vechilor legionari şi veterani ai Ro-mei antice, cari într-un răstimp de 17 veacuri au devenit un popor latin de 12 milioane, nu posedă încă până astăzi o istorie a divinului lor creator, a împăratului Traian de eternă memorie ”).

Broşteanu este şi autorul unui volum cu creaţie literară, intitulat Traista cu poveşti istorice, publicat la Braşov, în anul 1887. Este constituit din şase povestiri de inspiraţie istorică. Răzbunarea lui Traian Şoimul, Căpitanul Jiumanca, Petru Vancea-povestire istorică din Banatul Timişan, Dimitrie Ţepeneag-Eroism românesc, Bianca Delmonte.

În atenţia lingviştilor ar trebui să intre şi studiul lui Broşteanu, Rhaeto românii – originea şi elementele limbei lor, publicat în 1892.

În citata lucrare, semnată de Costa Roşu, precum şi în Enciclopedia “Cugetarea” de Lucian Predescu (Bucureşti 1999) sunt menţionate şi lucrările (care nouă ne-au fost inaccesibile): Der rumänische Nationel Congress im mai 1848, Viena, 1869; Das Eisen und Stalwerk Reschitza, Reschitza 1877 şi Der Romane als Jäger, 1879.

Aniversări - 170

Sorin

Line

Sorin

Line

Sorin

Line

Sorin

Line

Sorin

Line

Sorin

Line

Sorin

Line

Sorin

Line

Sorin

Line

Sorin

Line

Sorin

Line


Comemorări - 70

După trecerea la cele veşnice a episcopului Nicolae Popea, eparhia Caransebeşului a trecut prin mari frământări până la alegerea dr. Elie1 Miron Cristea (1868-1939).

Licenţiat în teologie la „Seminarul Andreian” din Sibiu, Miron Cristea a făcut studii de literatură germană, maghiară şi română, de psihologie, peda-gogie, precum şi ştiinţele naturale la Budapesta şi a scris lucrarea „Eminescu, viaţa şi opera. Studii asupra unor creaţii mai noi din litera-tura română” (prima de acest fel din lit-eratura română), pe baza căreia i s-a con-ferit titlul de doctor în filozofie şi filologie modernă, la 15 mai 18952.

Păstorirea epis-copului Miron Cris-tea la Caransebeş a început cu câţiva ani înainte de prima conflagraţie mondială şi s-a încheiat după înfăptuirea Marii Uniri din 1918. Deşi, atunci, vremurile erau deosebit de grele, ierarhul cărturar s-a aşternut la muncă şi, ajutat de bogata experienţă şi de solidul bagaj de cunoştinţe dobândit în timpul studiilor, dar şi ca învăţător şi director de şcoală la Orăştie, colabo-rator de nădejde la prestigioasa foaie de la Sibiu, „Telegraful român”, pe care l-a redactat în perioada 1898-1900, la „Familia” lui Iosif Vulcan, la „Tri-buna”, „Dreptatea”, „Gazeta Transilvaniei”, „Foaia poporului”, „Revista Orăştiei” şi „Ţara noastră”3, membru activ al Astrei, consilier eparhial (asesor), a început să clădească, cărămidă cu cărămidă, pe puternica temelie a culturii bănăţene4 pusă de vred-nicii săi înaintaşi, Ioan Popasu şi Nicolae Popea, fără a neglija, desigur, aspectele pastoral-misionare şi administrativ-gospodăreşti.

ioneL PoPescu

ePiscOPul dr. mirOn crisTea (1910-1919)

Cu ochiul experimentat al bunului econom, luminatul ierarh constată, încă din primele zile ale venirii sale în oraşul de reşedinţă că, atât pe el, cât şi pe membrii sinodului episcopal, îi aşteaptă o „muncă încordată”5. Chestiunea cea mai arzătoare era a şcolilor, fapt pentru care el a ordonat o amplă campanie de întrajutorare a acestora, a transmis mai multe circulare cu ordine şi instrucţiuni pre-cise6. „Am iniţiat – spune el membrilor sinodului

– facerea reparaţiunilor pentru adaptarea radicală sau zidirea din nou a şcoalelor în peste 60 comune bisericeşti”7 (după modelul marelui mitropolit An-drei Şaguna). În acest domeniu era impetuos necesară luarea unor măsuri urgente pentru că „poporul nostru (…) a ajuns într-o stare de semidoctism care e încă departe de nivelul unei culturi adevărate şi în confor-mitate cu firea noastră etnică”. Pentru eradicarea unei astfel de stări, „clericilor şi profesorilor noştri trebuie să le dăm o cultură temeinică din care să transpună ca un fir roşu duhul unei creşteri religioase, bisericeşti, conştient de toate tradiţiile trecutului şi aspiraţiile viitorului, care să deştepte în sufletul lor simţul misiunii apostolice ce o au…”.

Spre a putea duce la bun sfârşit această îndrăzneaţă şi înţeleaptă iniţiativă, episcopul cere implicarea tuturor membrilor sinodului, clerici şi mireni din toată eparhia, fiecare în sfera sa de competenţă8. Arhipăstorul de la Caransebeş a înţeles că „cul-tura nu este o abstracţiune în sine”, ci o realitate emanând prin intermediul instituţiilor fundamen-tale ale societăţii: Şcoala, Biserica, aşezămintele de artă şi exprimă în primul rând specificitatea sufletească a unui popor.9

Luminatul ierarh nu a uitat, bineînţeles, de şcoala cea mai importantă a eparhiei sale, Institutul Diecezan şi s-a preocupat de constru-irea unei clădiri potrivite pentru acesta. Astfel,


Comemorări - 70

în şedinţa sinodului eparhial din 2 aprilie 1912 a fost prezentat referatul comisiei financiare despre colecta pentru zidirea seminarului teologic, pre-cizându-se că s-a strâns suma de 200.000 coroane, prin jertfa poporului credincios şi a unor instituţii ale românilor, dar mai ales prin zelul episcopului dr. Miron Cristea, care a donat suma de 5.000 de coroane10.

Peste numai un an, tot cu prilejul lucrărilor sinodului eparhial, profesorul Dumitru Cioloca aduce la cunoştinţă că episcopul Miron Cristea a dispus ca în programa Institutului teologic să se introducă obiecte noi de studiu, începând cu anul şcolar 1912-1913: Despre nazarenism, Despre biserică, stil, împărăţie…, Seminarii din limba română, Seminarii din retorica bisericească, Is-toria Bisericii naţionale, Dreptul public şi privat, Despre cooperative, Muzica instrumentală şi vocală. Dr. Iosif Traian Bădescu nu a fost însă de acord cu introducerea obiectelor laice consi-derând că acest lucru ar fi în detrimentul creşterii adevărate, teologice a viitorilor preoţi11.

„Foaia Diecezană” mai redă o cuvântare a episcopului Miron Cristea rostită cu prilejul deschiderii noului an şcolar la Institutul Diecezan din Caransebeş. În această cuvântare el a subliniat necesitatea bunei pregătiri a elevilor (studenţilor n.n.) şi a făcut următoarea reflecţie: „Cultura este o mare putere”12. Cât adevăr se cuprinde în aceste cuvinte!

La 30 aprilie 1912, episcopul a adresat o circulară oficiilor protopresbiterale şi parohiale şi învăţătorilor din eparhie în care atrage atenţia că ştiinţele culturii nu se bucură în şcoală de atenţia cuvenită, deoarece altele au monopolizat majori-tatea orelor. Adept al unei culturi armonioase, ierarhul de la Caransebeş doreşte să impună o anumită zi ca sărbătoare a păsărilor şi pomilor, în această zi urmând să se facă excursii în natură, să se cânte cântece corale potrivite, mai ales din creaţiile lui Timotei Popovici, profesor seminarial la Sibiu. Această serbare, scria el, să aibă loc în cursul lunii mai.13

Într-o cuvântare ţinută la Caransebeş, la 16 septembrie 1912, episcopul a ales din Scriptură textele cele mai elocvente pentru a-şi convinge ascultătorii, elevii români din şcolile străine, că tre-buie „să devină oameni învăţaţi, oameni de carte”, ca să poată „ocupa poziţii alese în societate”. Eruditul prelat apăra, totodată, portul popular şi

limba, încheind cu următoarele cuvinte: „Vorbiţi, scrieţi, cântaţi, jucaţi, simţiţi, purtaţi-vă româneşte, pentru Dumnezeu!”14

În aceeaşi cuvântare ţinută în catedrala Sfântul Gheorghe din Caransebeş, episcopul s-a referit la necesitatea frecventării bisericii de către studenţii Institutului teologic şi la nevoia educării tinerei generaţii de către adulţi… Societatea românească – spunea episcopul – este datoare să întregească educaţia din şcoală cu cunoştinţele de lipsă despre noi înşine, despre limba şi literatura noastră românească, despre datinile şi obiceiu-rile noastre şi care sunt de lipsă oricărui cărturar român. Societatea noastră trebuie să fie pentru ei o şcoală de creştere socială românească”.

Asemenea idei se regăsesc şi în cuvântarea pe care ierarhul de la Caransebeş a ţinut-o la slujba oficiată cu prilejul inaugurării Liceului „Traian Doda” din Caransebeş, ce a avut loc duminică, 19 octombrie 1919. Astfel, el a arătat că a dorit să oficieze această slujbă pentru a preface acest liceu într-un „templu de cultură românească şi într-un izvor cristalin de curată iubire către limba noastră, credinţa şi Biserica noastră răsăriteană, către nea-mul şi patria noastră şi către tot ce-i românesc”. Adresându-se cadrelor didactice, episcopul a spus: „Iar voi, iubiţi membri ai corpului profesoral cari aveţi fericirea de a instrui şi creşte multe generaţii de tineri români şi între cari vă aflaţi 7 clerici ai Bisericii noastre, creşteţi aceste generaţii în duhul tradiţiilor noastre naţionale şi bisericeşti. Nu uitaţi că, cultura românească a izvorât din truda bisericuţelor noastre, căci numai pe această bază, de veacuri probată vom întări pentru vecie neamul românesc şi patria sa, acum întregită”15.

Cu alt prilej, Miron Cristea se referă la un fapt care l-a pus pe gânduri: aşezarea în vitrina librăriei diecezane a portretului lui Dimitrie Ţichindeal, pe care puţini l-au privit. Cu această ocazie el evidenţiază marile merite ale acestui cărturar şi dojeneşte pe caransebeşeni pentru nepăsarea cu care trec prin faţa acestui portret16.

Preocuparea episcopului de la Caransebeş pentru ridicarea prin cultură a păstoriţilor săi este evidentă şi în alte împrejurări. Astfel, într-o cuvântare de felicitare a membrilor consistoriului diecezan din Caransebeş, la începutul anului 1913, episcopul spunea cu regret că trebuie „să scoatem la iveală tristul adevăr că în afară de Biserică, prea puţină hrană sufletească se oferă poporului nostru


Comemorări - 70

şi prea puţin se lucră pentru ridicarea lui. Avem atâtea terene neglijate, cum e cel economic şi cel agronomic, cel al higienei caselor şi al oamenilor, al cultivării pomilor, al însoţirilor de tot soiul, al analfabetismului, al alcoolismului, al portului etc. Toate acestea oferă un frumos câmp de lucru şi invită pe cărturarii noştri şi mai ales tinerimea la muncă culturală universală…” Îndemnul acesta este valabil şi astăzi. Cadrul afirmării unui aseme-nea program îl consideră fiind ASTRA: „Doresc , deci, ca barem din anul acesta tot natul inteligent de la noi să-şi ia partea sa de muncă extraoficială pentru luminarea şi întărirea poporului şi a cetăţenilor din sânul cărora am ieşit…” Până când vor înţelege toţi mesajul său şi vor desfăşura o asemenea activitate, episcopul se adresează „celor de la cârma bisericii şi cu noi toţi conlucrătorii din parohii” pentru a face tot ce le stă în putinţă spre „înaintarea credincioşilor bisericii în toate direcţiunile…”17.

În anul 1913, episcopul Miron Cristea a efectuat o deplasare la Budapesta pentru a par-ticipa la revizuirea activităţii financiare a Fundaţiei Gojdu. Cu acest prilej el a avut o întâlnire cu primul ministru Lukacs, cu care a discutat despre „situaţiunea Bisericii şi a poporului român din patrie”. Totodată, el i-a predat trei materiale cu privire la „pomelnicul multor plânsori şi jalbe ce le are biserica noastră, cerând sanarea lor şi peste tot împlinirea cererilor pe teren politic şi cultural, cari de 40 de ani încoaci tot pierderi şi atacuri au suferit”.

Referitor la Legea Apponyi, episcopul a arătat noului ministru de culte Iankovich Bela că „ea vatămă şcoala confesională română în toate fibrele ei şi cere lucruri nerealizabile cu privire la limba maghiară. Învăţătorii ca să facă pe voia inspectorilor neglijează celelalte obiecte de învăţământ. Astfel, suferă cultura generală, scopul Şcolii primare”18. Aşadar, episcopul a fost nu numai un bun cunoscător al situaţiei din şcolile eparhiei, ci şi un apărător al acestora în faţa autorităţilor austro-ungare.

La 12 iunie 1913, episcopul Cristea, con-statând unele deficienţe în pregătirea metodică a învăţătorilor şi cateheţilor, revine cu o circulară către „şcoalele confesionale gr.or. române din eparhia Caransebeşului”, insistând ca aceştia să-şi însuşească „un metod de predare cât mai intuitiv atât prin citirea de prelegeri de model (…) cât şi

mai ales prin participarea la conferinţe şi cursuri învăţătoreşti… unde cei mai buni învăţători să ţină prelegeri bune, utile celor tineri”. Pe de altă parte, oficiile protopopeşti sunt îndatorate ca la conferinţele preoţeşti să pună în program şi „prelegeri practice din religie”, care să fie susţinute de un preot cu cunoştinţe pedagogice sau de un „învăţător distins”19.

Periodicul diecezan de la Caransebeş subliniază şi pe mai departe convingerea episcopu-lui că poporul român numai prin cultură se va putea ridica din „starea umilitoare în care l-au cufundat vitregia vremii” şi va deveni un „instrument care să prefacă pustiul în câmpii roditoare, iar câmpiile în adevărate paradise româneşti”20.

Nevoia de carte, de manuale şcolare s-a aflat permanent în atenţia episcopului. Pentru a umple rafturile goale ale bibliotecilor şcolare, Miron Cristea a trimis la Bucureşti o echipă în frunte cu profesorul Traian Lalescu, spre a colecta cărţi de la particulari. De asemenea, el a înfiinţat Asociaţia Culturală din Banat prin intermediul căreia a distribuit cărţile de istorie şi geografie adunate21. Această lăudabilă iniţiativă a fost sprijinită chiar de ministrul Culturii Naţionale, dr. Constantin Angelescu, de guvernul român şi de prof. Traian Lalescu. Miron Cristea, acum mitropolit primat, a donat personal 227 de volume pe seama bibliotecii „Traian Doda”22. Din corespondenţa episcopu-lui Miron Cristea cu T. Lalescu, aflăm că a fost proiectată o Universitate circulantă în Banat, idee îmbrăţişată de mulţi savanţi români, între care N. Iorga, D. Onciul, V. Pârvan (scrisoarea din 18 octombrie 1919, la A. Plămădeală, p.135-136). Pe lângă bibliotecile şcolare, episcopul Miron s-a preocupat şi de înfiinţarea bibliotecilor parohiale, pentru care a tipărit, pe cheltuiala proprie, nume-roase cărţi şi broşuri religioase, cu conţinut moral, naţional, economic, cărţi de rugăciune, toate ieşite din teascurile tipografiei eparhiale, pentru care a procurat seturi noi de litere şi aparatură nouă23.

Într-o altă cuvântare, de-a dreptul fulminantă, un adevărat eseu închinat culturii, ţinut cu ocazia sinodului eparhial din 13 aprilie v. 1914, Miron Cristea afirma că BOR nu este doar o instituţie religioasă (sic!), ci şi „propovăduitoarea culturii româneşti în masele largi ale credincioşilor ei”, iar astăzi „misiunea culturală a Bisericii a devenit o necesitate vitală”. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru întărirea nu numai a ortodoxismului


Comemorări - 70

credinţei noastre – cuvânta el în faţa sinodului e-parhial – ci şi pentru promovarea culturii româneşti infiltrate de duhurile învăţăturilor bisericeşti24.

Spre a salva aşezămintele de cultură, epis-copul propune membrilor sinodului eparhial ca intelectualii care s-au ridicat din popor să instituie „o dare culturală pentru eparhie şi instituţiile ei centrale”. În această privinţă, Consistoriul eparhial a prezentat sinodului eparhial un proiect, astfel ca cei ce cu „drag voesc să jertfească pentru Biserică şi pentru cultura naţională a poporului ei”25, să o poată face într-un cadru legal şi bine organizat. Acelaşi număr al foii cuprinde articolul „ASTRA la Iaz”, care aminteşte îndemnul la muncă în domeniul cultural, lansat de episcopul Miron Cristea. În acel an a fost refăcut comitetul despărţământului „din oameni cu pricepere şi cu râvnă pentru binele obştesc” (p.5). De altfel, în anii 1910-1914, mişcarea culturală a românilor din Eparhia Caransebeşului va cunoaşte un moment de revigorare. S-au refăcut şi au activat mai ales în lumea satului bănăţean despărţămintele ASTREI, s-au intensificat legăturile între societăţile culturale bănăţene şi cele mai valoroase societăţi culturale din Regatul României. Ca un strateg luminat – cum îl numeşte profesorul Constantin Brătescu – Miron Cristea a adus la Caransebeş tot ceea ce avea mai bun cultura şi simţirea românească de la vest de Carpaţi în acest moment26.

Animat de aceleaşi nobile preocupări cul-turale, episcopul Miron Cristea a participat la şedinţa festivă a „Societăţii pentru adunarea unui fond de teatru român” ce s-a ţinut la Blaj, în anul 1911. Cu această ocazie, ierarhul de la Caransebeş a ţinut o conferinţă, foarte documentată, în care arăta: „Între aşezămintele de cultură ale unui popor teatrul naţional trebuie să ocupe un loc de frunte, căci (…) poate să devină o şcoală din cele mai însemnate… Teatrul trebuie să cultive muzica, cântările şi dansurile cele originale ale poporului, care sunt comori din cele mai de preţ ale românului”. El precizează apoi că unora s-ar putea să le pară ciudat preocuparea unui preot şi mai ales a unui arhiereu faţă de aceste lucruri considerate profane sau lumeşti, dar şi Sfântul Ioan Gură de Aur a cercetat în tinereţe teatrul din Atena. Mai departe, el prezintă o serie de date istorice, din care reiese că „jocul şi teatrul au izvorât din religia popoarelor”. Procesiunile religioase din zilele noastre – de la noi şi din ţările catolice – sunt

doar rămăşiţele unor asemenea practici cu jocuri rituale păgâne şi exemplifică cu obiceiul încetăţenit la Lugoj, de hramul bisericii, de rugă, când tot poporul joacă în curtea bisericii. „Cel mai mare preot – protopopul – fie şi de 80 de ani, începea hora cu cea dintâi femeie din parohie”.

În încheierea conferinţei, episcopul caransebeşean menţionează că s-a deplasat la Blaj – centrul mitropoliei greco-catolice cu frumoase tradiţii pentru luminarea neamului – pentru a da un exemplu „fiilor bisericilor române, că numai înrolându-se „vlădică, până la opincă…”, la muncă pentru cultura românească, întemeiată pe vechile tradiţii româneşti, putem asigura viitorul poporului nostru27.

Tot în sfera preocupărilor culturale ale epis-copului Miron Cristea se înscrie şi editarea Anuare-lor Institutului Diecezan din Caransebeş, începând chiar cu anul 1910. Sarcina redactării şi tipăririi acestora a revenit, până în anul 1917, reputatului teolog Iosif Iuliu Olariu, directorul institutului şi apoi lui Ioan Hango, pentru anul şcolar 1917-1918. Ne-am propus să semnalăm aceste lucrări pentru faptul că ele conţin – pe lângă materialul documentar consacrat aspectelor didactice – şi numeroase date cu privire la activitatea culturală a profesorilor şi studenţilor acestui institut. De pildă, primul număr al anuarului publică articolul lui Nicolae Regman, „Contribuţiuni la istoria şcoalelor bănăţene”, care prezintă activitatea lui Teodor Iancoviciu de Mirevo în calitate de director general al şcolilor din Banat şi contribuţia lui Gh. Şincai la dezvoltarea învăţământului din Ardeal. Următorul are în cuprins articolul studentului teo-log Pavel Popa, „Escurziunea noastră la Italia”, din care aflăm că 12 elevi merituoşi, însoţiţi de prof. Gh. Petrescu, au fost trimişi de episcop în Italia (la Crăciunul anului 1998, alţi elevi merituoşi de la Seminarul teologic, au efectuat o vizită în Italia, cu binecuvântarea P.S. dr. Laurenţiu Streza, episcopul Caransebeşului. A se vedea: „Foaia Diecezană”, Caransebeş, nr.1-2/1999, p.21-22).

Anuarul pe anul şcolar 1912-1913 a publicat studiul prof. Vasile Loichiţa, „Literatura religioasă şi istorică la români la începutul veacului al XIX-lea” şi tot prof. Loichiţa a mai publicat un material în anuarul pe 1914-1915: „Trei poeţi ar-deleni la începutul veacului al XIX”. La acestea se adaugă, în fiecare număr, ştirile despre activitatea „Societăţii de lectură Ioan Popasu”, societate care


Comemorări - 70

a desfăşurat o activitate culturală de excepţie. În paginile anuarelor se găsesc numeroase conferinţe susţinute de studenţi şi de unii profesori: Emines-cu şi cultura naţională, Poezia dezrădăcinaţilor, Şcoala Ardeleană, fiind doar câteva din acestea. Demnă de subliniat este calitatea programelor ar-tistice susţinute de membrii societăţii şi numărul mare de creaţii româneşti şi universale prezente în acestea.28

În anii primului război mondial activitatea tuturor instituţiilor eparhiale a avut de suferit. Episcopul Miron Cristea era, însă, foarte preocupat de revenirea la normal a activităţii în unităţile de învăţământ, pentru că din 272 de învăţători, câţi erau atunci în şcolile din cuprinsul eparhiei, 148 erau înrolaţi în armată. Cu o situaţie asemănătoare se confrunta Institutul Teologic şi mai ales cel Pedagogic, ai cărui studenţi, din anii III-IV au fost înrolaţi aproape toţi. Ierarhul nădăjduieşte că războiul se va sfârşi şi viaţa îşi va relua cursul normal. De aceea, el creionează, deja, planuri de viitor şi plecând de la constatarea îmbucurătoare că, datorită activităţii culturale de până acum, poporul de la ţară a început să citească (…), mai ales ţăranii concentraţi (…), îşi exprimă convin-gerea că „acest dor după lectură instructivă nu va înceta nici după războiu. Deci trebuie oferită ţărănimei noastre lectură aleasă şi de cuprins re-ligios, căci nu ne poate fi indiferent din ce izvor îşi stâmpără credincioşii Bisericii noastre setea sufletului lor”. În acest sens, episcopul face un apel de suflet la preoţimea eparhiei, îndemnând-o să-şi intensifice activitatea catehetică şi se gândeşte la tipărirea unei „foi de cuprins religios, bisericesc şi cultural, cu ceva instrucţii de economie şi cu spi-cuiri din întâmplările zilei, scrisă anume pe sama ţăranilor noştri de cei mai buni educatori, scriitori poporali şi folklorişti”29. Această foaie, ce s-ar fi dorit şi a „eparhiilor surori”, nu a apărut, însă nu peste mult timp, mai exact la 4/17 ianuarie 1918, din iniţiativa episcopului a apărut săptămânalul „Lumina” – Foaie religioasă-culturală pentru popor, care a dăinuit până la 20 decembrie 1918. Chiar pe prima pagină a acestei foi, episcopul publică un articol în care arată că „poporul şi toţi românii au nevoie de hrană sufletească din dome-niul frumos al literaturii româneşti care cuprinde atâtea mărgăritare admirabile de poezii şi de pro-ducte literare în proză”. Pentru că împrejurările în care apare ridică serioase probleme financiare,

Miron Cristea face următorul apel: „În numele culturii româneşti şi al credinţei strămoşeşti, cerem sprijinul moral şi material al tuturor” (nr.1, p.3). În cel de-al doilea număr al foii, episcopul constată că „foaia noastră a fost primită de toţi oamenii de bine cu braţele deschise şi cu multă bucurie”. Nici nu putea fi altfel, pentru că acest săptămânal era redactat de dr. Cornel Cornean, reprezentant remarcabil al intelectualităţii bănăţene, cum îl numeşte prof. Petru Călin. O serie de articole sunt publicate pentru a-i determina pe enoriaşii eparhiei să urmeze şcoala, iar cuprinsul este structurat astfel încât să ofere cititorilor informaţii, materiale din domeniul culturii, educaţiei, teologiei, literaturii, folclorului, istoriei şi chiar sfaturi pentru gos-podari, anunţuri publicitare, mărturii, evocări şi foarte multe ştiri30.

Activitatea culturală a episcopului Miron Cristea, anterioară venirii la Caransebeş31, şi cea desfăşurată în această eparhie, l-a impus în atenţia celui mai înalt for cultural al ţării, Academia Română. Astfel, în anul 1910 a fost făcută propu-nerea de a fi ales membru al amintitei academii în locul istoricului blăjan Augustin Bunea (†1909), dar Miron Cristea a refuzat această generoasă ofertă: „Primire-aşi de primit, dar nu-s istoric sau învăţat, ci numai un enciclopedist muncitor pentru ridicarea poporului nostru”32. Ce pildă sublimă de smerenie.

Peste nouă ani, Ion Al. Brătescu-Voineşti, preşedintele şi I.C. Negruzzi, secretarul general al Academiei Române îl înştiinţează oficial pe episcopul Caransebeşului că „Academia Română, apreciind activitatea desfăşurată de Prea Sfinţia Voastră pentru înălţarea culturii neamului şi întreţinerea sentimentului naţional, V-a proclamat, în şedinţa de la 7 iunie curent, membru de onoare al ei”. La 4 iulie 1919, Miron Cristea a trimis o scrisoare către „Mărita Academie Română”, în care ţine iarăşi să menţioneze că „votul acesta este o răsplată peste măsură mare activităţii mele publice pe terenul culturii noastre româneşti”. În continuare, el admite că a desfăşurat o activitate culturală pe mai multe planuri, dar nu a reuşit să facă atât cât ar fi fost nevoie, pentru că „timpul luptelor pentru existenţa noastră în statul ungar nu ne-au permis a ne specializa şi aprofunda prea mult în un anumit ram al ştiinţelor sau al liter-aturii, ci ne-au îndrumat pe terenu unirei pentru deşteptarea şi întărirea conştiinţei naţionale şi


Comemorări - 70

pentru propagarea culturii româneşti…”33. La 18/31 decembrie 1919, episcopul Elie Miron Cristea a fost ales mitropolit primat al României, iar în anul 1925, fostul ierarh de la Caransebeş, aprig luptător pentru luminarea prin cultură a păstoriţilor săi şi pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, a devenit primul patriarh din istoria Bisericii Ortodoxe Române.

După alegerea sa ca mitropolit primat al României, M. Cristea a adresat o circulară clerului şi credincioşilor din Episcopia Caransebeşului. Această circulară cuprinde câteva date din biogra-fia marelui ierarh sosit la Caransebeş în preajma Duminicii Tomii, „înconjurat de însufleţirea nemărginită a clerului şi a poporului credincios” şi din programul său de activitate la cârma acestei e-parhii bănăţene. El scria că a venit aici să întărească şi să dezvolte instituţiile de cultură ale eparhiei, să îmbunătăţească starea ei financiară, să promoveze religiozitatea şi moralitatea între credincioşi… Nu uită, apoi, să puncteze şi câteva din realizările celor zece ani de păstorire la Caransebeş, cum ar fi: întărirea instituţiilor culturale ale diecezei, ame-liorarea stării preoţimei şi învăţătorimei, ridicarea unui internat teologic corespunzător exigenţelor timpului, grija faţă de şcoli etc.

Concluzii

La finalul acestui demers ştiinţific putem aprecia că episcopul dr. Elie Miron Cristea, în cei zece ani de păstorire la Caransebeş, a slujit cu dăruire Biserica şi legea strămoşească, limba şi cultura românească. Fiind convins că poporul român numai prin cultură se poate ridica din starea umilitoare în care se găsea la începutul sec. XX, viitorul patriarh al României Mari a arătat o grijă deosebită faţă de şcolile eparhiei, faţă de Institutul Teologic-Pedagogic Diecezan, de pe băncile căruia plecau preoţii şi învăţătorii parohiilor şi ai satelor bănăţene.

Întrucât intelectualitatea are un rol adesea determinant în evoluţia culturală34, fostul episcop s-a străduit şi a reuşit să-i grupeze pe intelectualii eparhiei – preoţi, învăţători, medici, avocaţi etc. – sub „stindardele Asociaţiunii” şi i-a convins să sprijine înfiinţarea unor biblioteci şcolare şi parohiale, prin intermediul Asociaţiei Culturale din Banat.

Bucurându-se de colaborarea intelectualilor,

vlădica Miron a instituit o dare culturală pentru eparhie şi instituţiile ei culturale, a iniţiat legături culturale cu societăţi de profil din România, a sprijinit activ societatea pentru crearea unui fond de teatru român, a impulsionat editarea Anuare-lor Institutului Teologic-Pedagogic Diecezan, a creat foaia „Lumina” şi a avut curajul de a interveni la unii membri ai guvernului şi chiar la Camera Magnaţilor din Budapesta pentru apărarea Bisericii pe care o reprezenta, pentru a protesta împotriva aberantelor legi ale lui Appony, şi pentru îmbunătăţirea situaţiei clerului român35.

Aşadar, prin activitatea culturală desfăşurată în istorica eparhie a Caransebeşului, pe care a păstorit-o în anii grei dinaintea şi din timpul primu-lui război mondial, episcopul academician Miron Cristea „este comparabil cu cel care se odihneşte în veac la Răşinarii Sibiului, mitropolitul Transil-vaniei, Andrei Şaguna”36.

NOTE1 Elie este numele pe care l-a primit la botez. A se vedea: Dosar nr.1/1901-1919 din fondul Miron Cristea de la Arhivele Naţionale, fila 64, apud Ilie Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Casa de Editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1998, p.232 Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p.VI; I. Şandru, V. Borda, o.c, p.47-583 A. Plămădeală, o.c., p.V-VI4 În cuvântarea rostită după hirotonia întru episcop, Miron Cristea arăta: „Făgăduiesc însă că, precum până acum, aşa şi de acum înainte, credinţa şi legea strămoşească, limba şi cultura românească, dragostea şi înaintarea patriei străbune vor fi stelele conducătoare ale activităţii mele…” (I. Şandru, V. Borda, o.c., p.91). Această idee a fost reluată şi în cuvântarea de instalare rostită în catedrala din Caransebeş: „Eu, iubiţi credincioşi, care semţesc căldura dragostei mele pentru Biserică, căreia din tinereţe mi-am închinat viaţa întreagă, nu pot fi călăuzit în paşii mei decât de gândul curat de-a vă închina de aici înainte munca mea şi a tuturor lucrătorilor mei, clerici, dascăli şi fruntaşi mireni din întreaga eparhie (…). Şi cum credinţa noastră strămoşească a crescut laolaltă în Biserica noastră cu limba românească, această cultură propovăduită de Biserică, numai naţională românească poate să fie. Adevărata cultură a unui popor nu se poate mijloci decât în limba proprie” (I. Şandru, V. Borda, o.c., p.93).5 Cuvântarea episcopului Miron Cristea rostită în deschiderea sinodului eparhial din 25 aprilie 1910, la Petru Călin, Tiparul românesc diecezan din Caransebeş (1885-1918), vol.I, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p.224.6 La 1 ianuarie 1912 a trimis un ordin către parohiile


Comemorări - 7021 A. Plămădeală, Pagini …, p. XXXVIII.22 Anuarul IV al liceului de stat „Traian Doda” din Caransebeş pentru anul şcolar 1922-1923, Caransebeş, 1923, p.16.23 I. Şandru, V. Borda, o.c., p.97-98.24 „Foaia Diecezană”, anul XXIX, nr.15 din 13/26 aprilie 1914. Această relaţie cultură-Biserică este abordată de episcop şi în alte cuvântări. El este de părere că între cele două trebuie să existe o coabitare armonică, în sensul că nu se recomandă Biserică fără cultură autentică şi nici cultură fără Biserică, apus. P. Călin, Tiparul…, p.167.25 Idem, p.235-238; Circulara episcopului publicată în „Foaia Diecezană” se deschide astfel: „Viitorul unui popor îl asigură aşezămintele sale culturale, cari stau în serviciul idealelor omenimei, adică biserica şi şcoala şi cu toate ramificaţiunile lor multiple. Una călăuzeşte popoarele spre înălţimile înviorătoare ale mulţumirii sufleteşti, cealaltă îţi deschide ochii şi luminează mintea cu toate cunoştinţele de lipsă în viaţă…”, „Foaia Diecezană”, anul XXIX, nr.22 din 1 iunie/14 iunie 1914, p.1.26 Constantin Brătescu, Activitatea episcopului dr. Miron Cristea între 1910-1918 pentru apărarea fiinţei naţionale şi făurirea României Mari, în „Augustia”, 1/1996, Ed. Carpatica, Sfântul Gheorghe – Cluj-Napoca, 1996, p.209.27 Conferinţă citită cu ocaziunea şedinţei festive a Societăţii pentru adunarea unui fond de teatru român, Blaj, 1911, cf. A. Plămădeală, o.c., p.395-398.28 P. Călin, o.c., p.93-96 şi 98-100.29 Cuvântarea episcopului de. E. Miron Cristea rostită în deschiderea sinodului eparhial din 9 apr. v. 1917, apud. P. Călin, o.c., p.240-243; „Foaia Diecezană”, anul 32, nr. 15 din 9/22 apr. 1917, p.2.30 Idem, p.256-29331 În arhiva sa a fost descoperit un caiet – manuscris plin cu proverbe şi ziceri, intitulat: „Cartea proverbelor şi a zicerilor culese de pe masa „poganilor” din „Concordia” Lugojului, publicate cu o substanţială „Precuvântare” de E. Cristea. Tot această arhivă arată că el era un pasionat colecţionar de literatură populară; a fost membru şi secretar al Societăţii „Petru Maior”, la Budapesta, iar prin anul 1897 era preşedintele reuniunii române de muzică din Sibiu, susţinător de nădejde al Astrei şi autorul proiectului de întemeiere a unui muzeu istoric-etnografic la Sibiu, cf. A. Plămădeală, o.c., p.XII-XIII. XVII, XIX şi XXXVIII.32 Idem, p.XXXIV33 Idem, p.36-3734 Prof. P. Călin, Episcopul dr. E. Miron Cristea …, p.335 Pr. Eugen Greuceanu, Contribuţii privind activitatea ierarhilor din Ardeal şi Banat pentru drepturile româneşti în epoca dualistă (1867-1918), în rev. Mitropolia Banatului, Timişoara, nr.4/1987, p.7036 Ioana Burlacu, Cristina Dinu, Valoarea documentar-istorică a fondului arhivistic „Miron Cristea”, în Augustia, 1 (1996), Ed. Carpatica, Sf. Gheorghe-Cluj-Napoca, 1996, p.213

eparhiei şi a precizat ca un exemplar să fie dus fiecărui învăţător. În acest ordin arată că, din vechime, Biserica a lucrat pentru „lăţirea unei culturi temeinice” în popor şi primele şcoli „s-au deschis în tinda vechilor bisericuţe de lemn”. Astăzi şcolile sunt confesionale, de aceea el dispune ca preoţii să popularizeze în comunele noastre ideea bibliotecii poporale a „Asociaţiunii”, să înfiinţeze cursuri pentru analfabeţi, că „vai va fi de poporul nostru dacă fii(i) săi nu se vor sili a şti ceti şi scrie”, şi să se grupeze cu toţii: preoţi, învăţători şi inteligenţa mireană la muncă sub stindardele „Asociaţiunii” (Astrei, n.n.). Rândurile cu care se încheie acest ordin sunt cu adevărat impresionante şi reliefează grija nefăţarnică şi dragostea neîmpuţinată e episcopului faţă de păstoriţii săi: „Toţi, nu numai preoţii – spunea el – ci şi medicii, avocaţii, oficialii de bănci etc., trebuie să se coboare jos la sate, în mijlocul poporului şi să-l instruieze şi înveţe toate câte are lipsă, ca să cultiveze şi să dea înainte”. Cât se poate de actual (n.n.)) (Apud A. Plămădeală, o.c., p.385-187).7 Cuvântarea rostită în deschiderea sinodului eparhial din 17 apr. v. 1912, la P. Călin, Tiparul, p.226-2278 Cuvântarea rostită în deschiderea sinodului eparhial din 1 apr. v. 1912, la P. Călin, o.c., p.229-2329 Prof. Petru Călin, Episcopul dr. E. Miron Cristea şi ideea de cultură, în „Foaia Diecezană”, Caransebeş, nr.7/iulie 1997, p.3.10 I. Şandru, V. Borda, o.c., p.96; „Foaia Diecezană”, Caransebeş, nr.17, 22 aprilie/5 mai 1912, p.211 „Foaia Diecezană”, Caransebeş, nr.18, 5 mai/18 mai 1913, p.4.12 „F.D.”, nr.37, 9/22 sept. 1912, p.2 şi p.4.13 „F.D.”, nr.20, 13/26 mai 1912, p.1-2.14 Dr. Elie Miron Cristea, Pastorale şi cuvântări ale unui episcop român în ţară sub stăpânire străină, Bucureşti, 1923, cf. A. Plămădeală, o.c., p.XVII.15 Anuarul I al liceului de stat „Traian Doda” din Caransebeş pentru anul şcolar 1919-1920, publicat de directorul Sabin Evuţian, Tipografia Drapelul, Lugoj, 1920, p.25-2616 „F.D.”, nr.39, 23 sept./6 oct. 1912, p.1-4. În această cuvântare, episcopul are câteva reflecţii interesante şi cu privire la port. Iată ce spune el: „Poporul nostru ţăran din acest oraş este cât se poate de corcit în toate ale sale. Portul ţăranilor noştri, atât la bărbaţi, cât şi la femei este străin, luat de la şvabi. Şuba cea frumoasă, bănăţenească, şi cămăşile albe au dispărut. Abia le vezi din Paşti în Crăciun la 2-3 inşi. Opregul la femei este înlocuit cu zdrenţe nemţeşti… Limba ce-o vorbeşte poporul de aici încă-i cât de cât stricată”, oferind şi câteva exemple concrete în acest sens, cum ar fi, de pildă, înlocuirea cuvântului tren cu acela de Eisenbahn.17 „F.D.”, nr.1, 6/19 ianuarie 1913, p.1.18 „F.D.”, nr.13, 31 martie/13 aprilie 1913, p.3-4.19 Dr. Elie Miron Cristea, Pastorale şi cuvântări ale unui episcop român în ţară sub stăpânire străină, Bucureşti, 1923, cf. Antonie Plămădeală, o.c., Addenda, p.388-389.20 „F.D.”, nr.45, 10/23 noiembrie 1913, p.3.


Acesta a fost Sabin Drăgoi, cuget şi simţire românească, militant consecvent pentru crearea muzicii originale, naţionale româneşti în sensul cel mai bun.

Iniţial Vasile Drăgoiu, după cum se numea şi tatăl său, în vara anului 1920, până la eliberarea din armată, datorită voinţei familiei i se adaugă prenumele Sabin – pre-nume ce a fost ulterior introdus în toate actele, începând cu matricola noilor născuţi a bisericii din localitate. În ceea ce priveşte numele, acesta a fost la început Drăgoiu – sunetul final u – particu-laritate fonetică regională – era rostit de sătenii săi. Muzicianul a renunţat însă la el şi a semnat în con-tinuare Drăgoi Sabin.

A ş a d a r , S a b i n Drăgoi s-a născut la 18 iunie, 1894 într-un sat de pe valea Mureşului, Selişte, aparţinător comu-nei Petriş, judeţul Arad (Petriş cu satele Petriş, Corbeşti, Ilteu, Obârşia, Roşia Nouă, Seliştea) drept al treilea copil al lui Vasile Drăgoiu şi al Floarei Cojan. Amândoi din partea locului. Tata avusese predispoziţii muzicale şi atras de muzică deprinde de timpu-riu de la preotul – învăţător, Andrei Chinezul, cântarea bănăţenească – carlovitană de strană. O curiozitate, s-a căsătorit de mai multe ori, dar

Cântecele noastre au mai ispitit şi pe alţi îndrăgostiţi de întinsa câmpie a sufletului omenesc, dar împrejurările neprielnice nu le-au scos în cale decât puţine fructe viermănoase, căzute în faţa trecătorilor. Adevăraţii noştri muzicieni au ochit însă fructele sănătoase, trainice, din vârful pomului, coapte la lumina şi căldura nemijlocită a soarelui pe care le-au cules cu grijă şi cu sfinţenia ritualului, pe care numai grădinarul harnic le resimte şi înţelege, când culege fructele grădinii sale, roadele muncii sale.

(Sabin Drăgoi)

saBin drăgOi un mare muZician de Pe meleagurile nOasTre

Lucia şi PaveL PetroMan

soţiile (4) i-au murit la scurtă vreme după ce nu apuca să-şi înjghebeze după toate legile o familie. Din prima căsătorie i-a rămas o fiică, Lucreţia, care i-a fost lui Sabin nu doar soră, ci o adevărată mamă. Cea din urmă soţie Floarea Cojan a ac-ceptat să se căsătorească, dar avea o reţinere, deo-arece moartea celor patru neveste a cam speriat-o

nu doar pe ea, ci chiar pe săteni care-l bănuiau că ar fi deocheat. Dacă tata mani-festa înclinaţii spre cântare, mama croia şi cosea cu mâna fuste şi laibăre pentru femei şi împodobea cu şnururi şi postav şubele făcute de soţul său. Împreună cu Floarea au mai avut încă doi băieţi: Ioachim (1888 – 1964) şi Crăciun (care-a murit în 1892).

Oamenii de pe va-lea Mureşului sunt oameni cuminţi, aşezaţi, aidoma fi-ului de împărat – din legendă - al cărui nume îl poartă râul ce străbate întinderile transilvănene, râul, respectiv

fiul de împărat care a urmat neabătut calea ce i s-a arătat de acasă, spre deosebire de Olt care, neastâmpărat şi răzvrătit, şi-a ales drumuri pri-mejdioase, pe care a pornit cu năvala nestăvilită a tinereţii (Geo Bogza, 1945, p. 19). Aceasta nu înseamnă că Mureşul şi oamenii care i-au crescut în preajmă au avut o viaţă tocmai liniştită, chiar dacă râul curgea liniştit printre coline. Aidoma

Comemorări - 40


lui care-şi aduna năduful şi-l ascundea în albia aparent liniştită, oamenii de pe valea Mureşului au purtat cu ei necazurile şi durerile, tristeţea şi apăsarea convertite în dorul – dor, dorul sugrumat şi frânta bucurie de viaţă, cel mai adânc dintre doruri: În piept / mi s-a trezit un glas străin / şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu. E de fapt dorul străbunilor care-au murit fără de vreme / cu sânge tânăr încă-n vine, / cu patimi mari în sânge, / cu soare viu în patimi / şi vin / vin ca să-şi trăiască mai departe / în noi / viaţa netrăită. (L. Blaga)

Acesta e dorul ce străbate creaţia lui Sabin Drăgoi de la un capăt la altul, dorul ce a trăit şi continuă să trăiască în sufletele şi inimile atâtor generaţii al căror glas melodic s-a vrut şi a izbutit să fie.

Într-o asemenea lume s-a născut şi s-a for-mat copilul care va deveni marele compozitor, folclorist, pedagog şi interpret Sabin Drăgoi. Aici şi-a petrecut anii cei dintâi, fericita vreme a copilăriei care nu se mai întoarce niciodată, până la vârsta de 12 ani, păzind gâştele, porcii, caprele şi oile scoase la păşune sau la zăcătoare, aici a ascultat cântecele şi doinele sătenilor, aici a îngânat colindele şi cântecele prilejuite de Naşterea şi Învierea lui Isus, aici şi-a urmărit cu nesaţ sătenii îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare, în parte lucrate chiar de părinţii săi, aici s-a bu-curat de mirajul fiecărui anotimp, de cântecele şi jocurile prilejuite de toate şi fiecare în parte cu farmecu-i specific.

Precoce, Sabin şi-a însoţit, când abia îm-plinea patru ani, pe fratele mai mare, pe Ioachim la şcoala din sat, încă românească, încât atunci când i-a venit rândul să meargă la şcoală ştia deja să scrie şi să citească. Tot în asemenea circumstanţe a învăţat să cânte, în timp ce învăţătorul Nico-lae Ştefu din Arad pregătea cu elevii Liturgia poporală aranjată pentru două voci.

După absolvirea primelor clase ale Şcolii Primare din satul Seliştea, comuna Petriş, când cu ceva înainte, el şi colegii fuseseră integraţi şcolii maghiare, uimindu-şi dascălii, părinţii decid să-l trimită la Arad ca să-şi continue studiile, deşi intenţiile lor erau altele, doreau să-l angajeze ca ucenic de prăvălie ca să ajungă cât mai repede să-şi câştige existenţa.

Aradul l-a impresionat, nu doar şcoala,

marele său edificiu şi dascălii, noile obiecte ce le studia, ci, în general, urbea: arhitectonica, urbanismul, modul de viaţă, parcurile, zilele de sărbătoare, bisericile – orgile, instrumentele muzicale, în ansamblu – pe care le frecventa cu regularitate. Şcoala Normală de Stat pentru Învăţători supranumită şcoala săracilor – spre care l-au îndrumat dascălii săi a însemnat o alegere bună. În cadrul său, preparandiei cum i se spunea atunci, muzica ocupa locul I (teorie, solfegiu, canto, ansamblu coral, unul, două sau chiar trei instrumente, dirijat etc.). Concomitent, elevii obişnuiau să vizioneze spectacole de teatru şi operă, să audieze concerte, multe prilejuite de turneele mai mult ori mai puţin regulate ale unor trupe din Budapesta şi alte oraşe ale Imperiului. În felul acesta a ajuns să cunoască o serie de muzicieni, virtuozi ai diverselor instrumente. Aşa au apărut primele sale încercări pe ogorul muzicii (1910, Reminiscenţe, o mică fantezie pentru flaut şi pian).

În 1912 a absolvit Şcoala Normală din Arad. Cu această ocazie i s-a eliberat diploma de învăţător şi un certificat oficial de muzică. Fără prea mari perspective el decide să-şi satisfacă ser-viciul militar (Gyula, reşedinţa judeţului Bekés). După reţinerea de la Taşkent, din timpul războiului unde îşi împarte timpul între studiul limbii franceze, pian, vioară şi compoziţie, realizează noi acumulări. (Rădulescu, Nicolae, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1971). Re-pertoriul său include de acum Mozart, Beethoven, Schubert, Mendelssohn-Bartholdy, Grig, Glinka, Ceaikovski ş.a.

După război începe să studieze muzica la Iaşi şi Cluj şi continuă apoi la Praga, unde a fost elevul lui Vitezslav Novák, Josif Suk şi Otakar Ostrčil, cel dintâi fost elev al lui Dvořak şi rector al Conservatorului din capitală. După ce urmase cei doi ani în ţară, Sabin Drăgoi se aştepta să-l înscrie în anul al III-lea. Dar, spre surprinderea lui conducerea facultăţii îl înscrie direct la Cursul magistral de compoziţie, ceea ce corespundea unei pregătiri superioare, unei adevărate specializări. Este cucerit de cunoştinţele lui Vitezslav Novák şi deopotrivă de metodologia utilizată, de solici-tudinea şi tactul său pedagogic: Toţi discipolii în jurul său, în faţa pianului. Cel care-şi prezenta lucrarea la pian era întrebat ce are de spus, de

Comemorări - 40


observat. Nu ştiu cum se făcea că, sub presiunea prezenţei şi privirii lui, îndată ne dădeam seama de slăbiciunea, greşelile şi lipsurile fragmentului cu care, totuşi, veniserăm mulţumiţi şi încrezători. Veneau apoi colegii cu observaţiile lor şi la urmă maestrul, care-şi spunea părerea autorizată, indicând ce era de făcut, de îndreptat şi modul de continuare ... De la o lecţie la alta nu eram obligaţi să aducem alte lucrări, dacă nu aveam idei sau nu aveam ce spune (apud. Rădulescu Nicolae, 1971, p. 33).

Capitala cehă, oraşul lui Smetana şi Dvořak a însemnat afirmarea sa, intensificarea începutului de odinioară. Din această perioadă datează Suita simfonică din care până la sfârşitul celui dintâi an de studii termină trei părţi: Crăciunul la noi, Cântecul secerătorilor şi Seara pe deal – o lucrare de referinţă din suita realizărilor sale.

Marile oraşe l-au impresionat cu fiecare prilej. Praga, unul din cele mai frumoase oraşe din Europa – chiar dacă atunci abia trecuseră doi ani de la independenţă – l-a fascinat. Cen-trul istoric se afla în curbura liniştită a Vltavei, acoperişurile sale reflectând lumina aurie a soare-lui din mijlocul zilei. Podurile sale filigranate, Cartierul Mic şi Oraşul Vechi, edificiile gotice şi baroce, Piaţa Wenceslas, bisericile, Teatrul Naţional, Palatul Rudolfinum, Universitatea Carol, Mănăstirea Emmaus – un edificiu străvechi (secolul al XIV-lea) unde funcţiona Conservatorul pe care l-a urmat şi el. Aici lucrau atunci peste 140 de profesori a căror activitate era coordonată de Vitezslav Novák, rectorul universităţii, person-alitate marcantă a vieţii muzicale cehe, o mare autoritate în materie.

Mulţumit de ceea ce făcea la Praga, satisfăcut de timpul liber în care hoinărea pe podurile pitoreşti de pe Vltava, cu deosebire pe Karluv Most, rătăcea prin oraşul vechi, Hradčany, Vysehrad, se oprea să perceapă măreţia bisericilor – Sf. Maria, Sf. Nicolae, Sf. Toma, Sf. Loreta, Capela Sf. Cruci, Catedrala Sf. Vitus, Capela Sf. Wenceslas, Bazilica Sf. Gheorghe şi multe altele. Sigur că nu ocolea nici cafenelele, unde putea cunoaşte adevărata viaţă a praghezilor: Cu viaţa de cafenea – zicea el deseori – te cununi ca şi cu o soţie şi-i rămâi credincios toată viaţa.

Revenit în ţară, în timpul vacanţei, se logodeşte cu Livia Munteanu, o fată deosebită

din Lipova. Ulterior trece pe la Bucureşti pentru a-şi reînnoi actele. Oprindu-se pe la Conservator îi cunoaşte pe Kiriac, Castaldi, Nona Ottescu, Alfred Alessandrescu şi pe însuşi Enescu – care-i apreciază talentul după ce-i lecturează una din scriiturile sale şi-i propune să o prezinte în anul următor pentru a-i acorda premiul ce-i purta numele. Până la urmă trimite pentru concurs Cvartetul de coarde în re minor sub moto-ul Olivia, numele viitoarei sale soţii şi este distins cu Premiul al II-lea Enescu (1922).

Greutăţile de tot felul îl determină să părăsească Praga după absolvirea cursului ma-gistral. Revine în patrie.

De acum începe viaţa: se căsătoreşte cu Livia Munteanu (6 august, 1922) la Lipova, este angajat maestru suplinitor de muzică la Şcoala Normală de Învăţători din Deva, salariu derizo-riu, începe deplasările în satele ardelene şi culege creaţiile lor populare: Lipova, Ilteu, Lejnic. După doi ani (1922 – 1924) părăseşte oraşul Deva şi se stabileşte la Timişoara, unde devine profesor de armonie, contrapunct, compoziţie (1924 – 1942) şi director al Conservatorului Municipal.

Totodată a activat ca dirijor al corurilor bărbăteşti Doina şi Banatul (1924 – 1932) şi al corului mixt Crai Nou (1936 - 1940). În timpul războiului conduce destinele Operei Române din Cluj – Timişoara (1940 – 1944), ale Conserva-torului Cluj – Timişoara (1942 – 1944), unde predă armonia, contrapunctul şi compoziţia (1943 – 1945).

A rămas în Timişoara până în 1950 în cali-tate de profesor. Se transferă apoi la Bucureşti, unde deţine funcţia de director al Institutului de Folclor (1950 – 1964). Pentru scurtă vreme a predat şi cursul de folclor la Conservatorul din Bucureşti. Apreciat pentru activităţile sale a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor (1940 – 1945, 1950 – 1956), devine membru al Academiei Române din 1953 şi membru în consiliul executiv (1961 – 1968) al The International Folk Music Council din Londra. Aşadar, iată că ne aflam în faţa altui membru al Academiei de pe meleagurile noastre.

Meritele sale n-au trecut neobservate. A fost distins de două ori cu Premiul de Compoziţie George Enescu (1922, Premiul al II-lea şi 1928, Premiul I), urmate de Ordinul Steaua României

Comemorări - 40


(1929), Meritul Cultural (1931), pentru activita-tea-i prodigioasă i s-a acordat Premiul Academiei Române (1932), Marele Premiu Năsturel al Acad-emiei Române (1933), Premiul de compoziţie Robert Cremer (1935), după cum şi titlurile de Artist Emerit (1951) şi Maestru Emerit al Artei (1953) şi multe alte ordine şi medalii. În afara fruntarelor patriei i s-au acordat mai multe premii. Din categoria lor menţionăm: Bene Merenti din partea Academiei Santa Cecilia din Roma (1967), Medalia Béla Bartók din partea Ungariei.

Bolnav, Sabin Drăgoi continuă să lucreze, starea sănătăţii sale oscilează între mai bine, bine şi rău. O complicaţie imprevizibilă pune capăt unei vieţi tumultuoase a muzicianului în Bucureşti, la 31 decembrie 1968, la vârsta de 74 de ani. A fost îngropat în Cimitirul Bellu. Anul acesta vom comemora 40 de ani de la moartea sa. Cinstindu-i memoria, ne cinstim înaintaşii, deopotrivă pe noi înşine.

Sabin Drăgoi a abordat aproape întreaga paletă a genurilor muzicale devenind un promotor al şcolii muzicale româneşti. Din suita scriiturilor sale menţionăm:

1. operele:a) drama muzicală Năpasta (1927, rev.

1958) după piesa cu titlul omonim a lui I. L. Caragiale;

b) Constantin Brâncoveanu (1929) – dramă muzicală scrisă în două părţi cu o pro-cesiune (în loc de uvertură); ea este mai degrabă un serviciu divin dramatizat, un oficiu de pome-nire stilizat şi transpus pe scena teatrului liric (N. Rădulescu) poate după cum îl numea Lucian Surlaşiu, o slujbă spiritualizată şi nimic mai mult;

c) Kir Ianulea (1937) – operă comico-fantastică, după I. L. Caragiale;

d) Horia (1945) – operă istorică,e) Păcală (1956) – operă comică pentru

copii.2. muzica vocal-simfonică şi pentru

orchestră:a) Trei tablouri simfonice (1922),b) Divertisment rustic (1928),c) Concert pentru pian şi orchestră

(1941),d) Joc din Oaş (1953),e) Şapte dansuri populare (1960), pentru

orchestră mică;f) Suită tătară (1961), pentru orchestră

mică;g) Suită lipoveană (1962), pentru orchestră

mică.3. muzică pentru film:a) Mitrea Cocor (1952),b) Ciocârlia (1954).4. muzică de cameră:a) Idilă bihoreană,b) Bănăţeana,c) Trandafir de pe răzoare.Sorgintea creaţiei sale, în cea mai mare

parte, a fost creaţia populară. În prelucrările corale ale melodiilor populare, compozitorul a urmărit nu doar păstrarea structurii modale şi arhitectonice, ci, în egală măsură, şi a ritmicii şi metricii cât mai apropiate de original. Arta lui corală, domeniu în care a excelat, impresionează, cu deosebire, prin varietatea tratării vocale şi coloritul armonic inedit (Oltea Şerban Pârâu, în Larousse, Dicţionar de mari muzicieni, 2000, p. 151).

În fine, din suita lucrărilor sale consacrate folclorului putem enumera:

a) Monografia muzicală a comunei Belinţ,

b) 90 melodii cu texte culese, notate şi explicate (1947);

c) 303 colinde cu texte şi melodii. Culese şi notate (1930),

d) 122 melodii populare din Valea Almăjului (1937).

Aşadar, ne găsim în faţa unei activităţi pro-digioase, concretizate în destul de multe lucrări care se constituie în cărămizi puse la temelia mu-zicii româneşti a aşa numitei şcoli naţionale. Să nu uităm că Sabin Drăgoi a trecut prin două războaie şi, după fiecare se simţea tot mai acut necesi-tatea aşezării ori reaşezării muzicii româneşti pe alte temelii. În urma celui dintâi exista muzica, existau muzicienii, dar lipsea elementul coagu-lant. Înfăptuirea României Mari, curgerea muzicii printr-o singură albie nu a fost nici uşoară, nici împlinită, în ciuda faptului că asimilarea sim-fonismului la noi a fost şi era posibilă. I-aveam pe Enescu şi Porumbescu, i-aveam pe Castaldi şi Cuclin a căror experienţă a fost continuată şi diversificată de mai tinerii muzicieni: Filip Lazăr, I. Nanna Ottescu, A. Alessandrescu, M. Jora, M.

Comemorări - 40


Negrea.Dominat de aceleaşi preocupări, entuziast

şi încrezător apare de dincolo de Carpaţi din Crişana şi Banat, Sabin Drăgoi. Acesta dispunea de o educaţie occidentală care se intersecta cu ab-sorbirea elementelor populare. Grigore Popa într-un eseu intitulat Viziunea muzicală a lui Sabin Drăgoi conchidea apodictic: Ontologia muzicală pentru Drăgoi este folclorul muzical românesc. Sesizarea pertinentă devine o caracteristică esenţială a personalităţii sale muzicale. El s-a scăldat în apele curgătoare ale creaţiei populare şi după ce s-a înălţat prin ea a navigat în cele ale muzicii culte. Sunt edificatoare nu doar operele Năpasta, Kir Ianulea, Horia, Păcală, ci muzica sa în ansamblu.

Dar, spre deosebire de predecesori, chiar contemporanii săi, Sabin Drăgoi s-a adăpat la izvoarele creaţiei populare şi a menţinut o legătură permanentă cu folclorul autentic arde-lean şi bănăţean. Zeno Vancea în lucrarea Rolul şi locul creaţiei lui George Enescu în muzica românească releva că însuşi Enescu după ce a ascultat muzica executată de un taraf de lăutari de pe Valea Mureşului, şi-a exprimat regretul că nu a cunoscut-o cu ceva mai devreme. N-a fost cazul lui S. Drăgoi şi al lui Béla Bartók care au înotat în apele strălucitoare ale muzicii populare din Transilvania, beneficiind de marele botez ca odinioară Isus în apele Iordanului.

Ce a însemnat acest privilegiu şi cum s-a concretizat impactul cu muzica populară în creaţia lui Sabin Drăgoi?

▪ pregnanţa fluxului melodic (Drăgoi este un melodist înnăscut);

▪ ritmica a fost şi a rămas corolarul putinţei sale de a asimila lirismul şi ritmul muzicii popu-lare (George Breazul, 1928);

▪ predilecţia pentru forma arhitectonică simetrică, de factură clasică (inclusiv în marile sale lucrări, N. Rădulescu);

▪ stilul său inconfundabil se remarcă prin melos, ritmică, formă, claritate, concizie, precizie, puritate şi proprietate, naturaleţe, brevilocvenţă; deopotrivă ideatic (L. Petroman, 2006);

- gândirea armonică,- melodico-armonică,- contrapunctică.▪ a fost un orchestrator corect şi discret şi

chiar dacă a dezavuat modurile cromatice, de-oarece nu au caracter românesc, a cultivat con-secvent polifonia armonică, a implicat ansamblul instrumental, fără intenţii coloristice;

▪ programatismul concretizat în: - propensiunea pentru scriitura literară

(opere, muzică de cameră, doine, lieduri, cântece de masă);

- titluri programatice, chiar în cazul muzicii fără text;

- lucrări cu program literar-poetic(pe această linie a plătit şi el un anumit tribut

ideologiei partidului unic: Imn al muncii, De-aş avea un milion de inimi, Din temelie noi te-am clădit, Cântă marile furnale, Republica lumină vie – versuri scrise de anonim, Al. Andriţoiu, D. Corbea, T. Bratu, Ştefan Tita). Sigur muzica rămâne, textele ce o însoţesc sunt însă evident politice, partidice.

În fine, Sabin Drăgoi s-a dovedit a fi un mare muzician, un neîntrecut valorificator al creaţiei populare, preocupat să dezvolte creaţia originală în spirit românesc.

Prin întreaga sa activitate artistică, de mai bine de jumătate de veac, S. Drăgoi a fost şi rămâne unul din marii creatori ai muzicii culte româneşti.

Compozitor, folclorist, pedagog, manager iscusit, interpret, Sabin Drăgoi a cultivat cu pa-siune tradiţiile muzicii naţionale, le-a îmbogăţit şi dezvoltat continuu.

În fine, acum două amănunte:1. De mai multe ori, date fiind relaţiile

familiei mele, cu cea a preotului Traian Golumba, preotul meu de botez, prietenul şi colaboratorul lui Sabin Drăgoi, deopotrivă în casa solistei Operei Române, Flavia Domşa Munteanu am avut ocazia, în perioada preşcolarităţii şi a şcolarităţii mici să-l fi văzut şi ascultat cântând la pian sau vioară. Cânta cu multă sensibilitate, de-a dreptul dumnezeieşte, într-o interpretare insolită din creaţia sa şi, în egală măsură, a altor compozitori români: C. Porumbescu, G. Enescu, Ion Vidu, Tiberiu Brediceanu etc. Îmi amintesc de asemenea cum am cântat şi eu la pian în faţa lui, sub imperiul privirilor sale calde, ocrotitoare, încurajatoare. El le-a spus atunci părinţilor mei că aş putea face profesie în domeniul muzicii. I-a plăcut şi, în plus, a ştiut să mă încurajeze, poate nu atât pe

Comemorări - 40


mine, cât mai mult pe părinţii mei care doreau să studiez muzica, respectiv pianul. Lucram atunci, în particular, cu profesoara Hedwiga Haliţchi, un pedagog de excepţie care avea o adevărată clasă de pian.

Cu un alt prilej, ceva mai târziu, povestea părinţilor mei greutăţile ce trebuie să le depăşească la Cluj. Lucrez mult – declara el - muncesc de dimineaţa până noaptea, dar rezultatele se lasă încă aşteptate. La Timişoara greutăţile au avut un alt caracter, la Cluj un altul – clujenii luptă cu greutăţile prilejuite ale ocupaţiei de ieri şi război. Să sperăm că le vor depăşi.

2. În ceea ce mă priveşte (Petroman Pavel), eu am auzit prima dată vorbind despre el, în toamna anului 1947, pe profesorul meu Nicolae Boboc. Acesta se afla la început de carieră, mai lucrase un an ca detaşat la Bucureşti, după ce ocupase postul de profesor de muzică prin concurs (Liceul Moise Nicoară din Arad). La prima oră de muzică, Domnia Sa ne-a vorbit despre un com-pozitor deosebit, Sabin Drăgoi, de pe meleaguri mureşene (Seliştea, Pietriş, Arad). A scris mult în domeniul muzicii, a predat muzica şi la Şcoala Normală din Deva unde am învăţat şi eu – de-clara profesorul nostru, Nicolae Boboc, cu vădită emoţie (1922 – 1924) – dar din păcate nu l-am prins ca profesor. Voi veţi studia în cursul acestui an muzica împreună cu mine, după Manualul de muzică al compozitorului şi muzicologului, Sabin Drăgoi.

Ora următoare ne-a adus manualele după care am început studiul muzicii. Manualul era foarte bine structurat, cu exemple diverse, atrac-tive, plăcute, conceput de pedagogul meticulos, înzestrat cu o mare putere de selecţie, ştia să releve ce era important, esenţial pentru a clădi apoi cunoştinţele şi deprinderile necesare studierii artei sunetelor. Exemplele bine alese, ilustraţiile, solfegiile, cântecele mai uşoare şi mai grele din muzica universală şi românească, completările aduse de profesorul nostru ni l-au apropiat foarte mult pe Sabin Drăgoi, deşi exigenţele domnului Nicolae Boboc depăşeau cu mult puterile noastre. Oricum pentru noi muzica încetase, chiar de la început, să mai fie o dexteritate. Era un obiect la fel de greu ca matematica, istoria etc.

Dialogul nostru cu Lucian Surlasiu despre calitatea de dascăl şi autor de manuale şi cursuri

a lui Sabin Drăgoi relevă că acesta a fost un bun şi pasionat pedagog, un cunoscător al cerinţelor psihologiei şi pedagogiei. Personal – declara L. Surlasiu – în colaborare cu S. Drăgoi am publicat Tratatul de teorie (1946), căruia trebuia să-i urmeze unul de armonie, un altul de polifonie şi ultimul de forme muzicale. N-am reuşit în totali-tate, fiindcă Sabin Drăgoi era mult prea ocupat. Un fost student de al său îşi aminteşte că l-a au-diat la cursurile de folclor ţinute la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti. Ne-a cucerit prin volumul informaţiilor, felul în care a ştiut să le sistematizeze, exemplificările audio şi video, solicitudinea sa ieşită din comun. Cei care au avut parte să-i urmeze cursurile la Conservatorul Municipal din Timişoara apreciază, cu deosebire, raţionalitatea cursurilor, ideatica lor impecabilă, meticulozitatea informării, preocuparea asiduă pentru ca informaţia să fie asimilată corect şi conştient, tactul său pedagogic ieşit din comun.

Bibliografie:1. Academia R.P.R., Dicţionar enciclopedic

român, Ed. Politică, Bucureşti, 1964, vol. II D – J;

2. Blaga, Lucian, Poezii, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pag. 12;

3. Bogza, Geo, Cartea Oltului, Ed. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1945;

4. Petroman, Lucia, Sabin Drăgoi, muzi-cian bănăţean în manuscris;

5. Petroman, Lucia şi Petroman, Pavel, Muzicieni de marcă din Timişoara, la Timişoara şi noi la ei acasă, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2006, pag. 155 – 157;

6. Popa, Grigore, Viziunea muzicală a lui Sabin Drăgoi;

7. Rădulescu, Nicolae, Sabin. V. Drăgoi, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1971;

8. Şerban – Pârâu, Oltea, în Larousse, Dicţionar de mari muzicieni, Ed. Univers Enci-clopedic, Bucureşti, 2000, pag. 150 - 151;

9. Vancea, Zeno, Rolul şi locul creaţiei lui George Enescu în muzica românescă, în revista Muzica nr. 5 (1955, pag. 24);

10. Vulpe, Damian, Sabin Drăgoi în Viaţa academică din Banat 1866 – 2006.

Comemorări - 40


În anul 1995, cercetătorul etnolog Virgil Florea a publicat lucrarea Folcloristul Enea Hodoş – 50 de ani de la moarte (Editura Transilvania Press, Cluj-Napoca) care fusese redactată cu mai mulţi ani în urmă, fiind teză de doctorat. Studiul se bazează pe o temeinică documentare, acribia ştiinţifică impunându-se de la sine, prin relevarea unui număr impresionant de referinţe bibliografice cunoscute de prestigiosul cercetător. (Mă mir că i-a scăpat studiul Enea Hodoş, publicat de Virgil Vintilescu în volumul Secvenţe literare.Repere literare bănăţene (1880-1918), apărut la Editura Facla, Timişoara, 1987). Cercetătorul clujean a colaborat cu un valoros studiu – Enea Hodoş (1858-1947)şi la volumul Viaţa academică din Banat, 1866-2006 (Editura Orizonturi Universitare, Timişoara 2006, Editori: Păun Ion Otiman, Aurel Turcuş, Horia Ciocârlie, Sebastian Muntean).

În această notiţă consemnăm opinia lui Ilarie Chendi despre Enea Hodoş, exprimată în articolul Doi membri corespondenţi ai Academiei: Enea Hodoş şi Dimitrie Dan, apărut în “Sămănătorul” nr.14 din 1904 şi reprodus de Dumitru Bălăeţ în Scrieri III de Ilarie Chedi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990: “Reprezentantul limbii române din toate unghiurile pe unde Traian şi Aurelian au plantat Vulturii Romei – cum îi numeau membrii Academiei în epoca latinistă de cucernică amintire – s-au sporit anul acesta cu doi scriitori, cu d-nul Enea Hodoş, profesor la Caransebeş şi Dimitrie Dan, preot în comuna Straja din Bucovina.

Noii membri corespondenţi ai Academiei trăiesc prea departe de metropola culturei române şi lucrează într-o direcţie prea puţin urmărită pentru ca numirea lor să nu producă oarecare surprindere. Pentru cei ce nu le cunosc activitatea, să servească următoarele şire ca informaţie:

Fiului mai mare al răposatului dr. Iosif Hodoş, traducătorul lui Cantemir şi colaboratorul lui Papiu-Ilarian, d-lui Enea Hodoş i se cuvenea şi după vechime moştenirea scaunului pe care tatăl său îl ţinuse cu atâta demnitate.

Din familia de publicişti, atât de numeroasă a Hodoşeştilor, Enea Hodoş singur a rămas în Ardeal, unde a ocupat demnitatea de profesor pe la diferite institute. De mai mulţi ani el propune limba şi literatura

enea HOdOŞmemBru cOresPOndenT al academiei rOmÂne

aureL turcuşromână la Seminarul din Caransebeş şi fructul acestei îndeletniciri a fost, între altele, un Manual de istoria literaturii române, ajuns acum la ediţia a patra.

Este o bună carte didactică, făcută în mare parte pe temeiul unor cercetări originale. Având o expunere uşoară şi limpede şi o împărţire raţională, manualul lui Hodoş a scos din întrebuinţare cartea absolut netrebnică a lui Lăzărici şi alte cărţi şcolare pline de greşeli.

Câteva cărţi de didactică elementară gramatice şi stilistice ne arată pe dl Hodoş ca bun cunoscător al limbei române, luptător pentru noile principii de limbă literară, un merit cu care autorii cărţilor didactice de la

Blaj şi nici chiar cei de la Braşov nu se pot lăuda încă.

Pe terenul literaturii pure, d-l Hodoş ne-a dat un volum de Schiţe umoristice (Caransebeş 1887), satire şi critice severe la adresa unor mizerii sociale, manifestate în pătura semicultă a populaţiunii noastre. La apariţia lor, schiţele acestea au produs oarecare mişcare şi polemici aprinse între partizanii autorului şi filistenii corpului didactic.

Cu statornicie însă, şi cu specială vocaţiune, d-l Hodoş s-a devotat literaturii populare, publicând până acum Poezii populare din Banat (Caransebeş, 1892, 1 vol, 230 p), Cântece bănăţene, Cântece cătăneşti

şi Literatură populară aleasă – tot material adunat din Banat, ales şi coordonat cu priceperea omului de ştiinţă. Că d-l Hodoş nu este folclorist diletant, se vede din editarea critică a textelor, din observarea strictă a idiomului bănăţean şi mai cu seamă din prefaţa întâiului volum în care explică dialectul bănăţean. D-l B.P. Hasdeu în al său Etymologicum Magnum, vol III, p 3127, zice vorbind despre prefaţa amintită, pe care o reproduce întreagă:

“Tot ce s-a scris până acum mai nou, temeinic, şi mai neîncurcat asupra foneticei şi morfologiei sub-dialectului băbăţenesc se datorează d-lui Enea Hodoş, astfel că noi nu avem decât a reproduce aci literalmente cuvintele acestui june folclorist.”

“Junele folclorist” a dobândit de atunci şi mai multă experienţă în cercetările sale, şi viitoarele lucrări vor lăsa desigur şi mai mulţumit pe autorul Etymologicului.

Pe rând d-l Hodoş se afirmă ca bun cunoscător al Banatului, părintele Dan din Straja e distins pentru merite de acelaşi fel, ca scriitor bucovinean”.

Aniversări - 150


Aniversări - 165

Ágost Kanitz, botanist, s-a născut la Lugoj în 25 aprilie 1843, şi s-a stins din viaţă în Cluj, la 13 iulie 1896. A absolvit gimnaziul la Timişoara şi Nagy-Koroson. În 1861 a plecat la Viena pentru studii universitare. Aici, marea majoritate a timpului o foloseşte pentru studierea bo-tanicii, îmbogăţindu-şi substanţial cunoştinţele din acest domeniu. Tatăl său, Simon Kanitz, chirurg, a fost medicul de familie al lui Heufel, iar fiul, Aristid, a studiat la Universitatea din Leipzig, unde a obţinut şi diploma de doctor în ştiinţe chimice. Acesta a scris o lucrare fundamentală, probabil teza sa de doctorat, intitulată Bazele ştiinţifice ale chimiei analitice.

Distinsul lugojean ajunge profesor la Universitatea Regală “Fr. Iosif” din Cluj, în 1872, unde a organizat catedra de Şt. Naturii, dar şi Grădina Botanică clujeană, ocupându-se de îmbogaţirea şi sistematizarea colecţiei de plante a Universităţii.

Academia de Ştiinţe Maghiară, în 1880, l-a ales membru corespondent, datorită activităţii sale ştiinţifice şi literare, desfăşurate, cu preponderenţă, în domeniul cercetării istoriografiei şi floristicii.

Realizează lucrări importante în domeniul istoriografiei ca Geschichte der Botanik in Ungarn (Istoria botanicii în Ungaria, Hannover, 1863); Ver-such einer Geschichte der ungarischen Botanik (În-cercare de istorie a botanicii maghiare, Halle, 1865). Editează mai multe manuscrise care au aparţinut lui Kitaibel, Dioszegi şi Clusius. Din opurile sale floristice amintim: Plantele Slovaciei, lucrare pe care a scris-o asociat cu Schulzerrel şi Knappal. De asemenea, a alcătuit, împreună cu Aschersonnal, Catalogul plantelor din Muntenegru, Herţegovina, Bosnia, Serbia şi Albania, completând astfel tabloul floristicii din această zonă. Acelaşi lucru l-a făcut şi pentru plantele cunoscute din România.

În cartea lui Hunfalvy a scris partea de fito-geografie a Ungariei, unde a prelucrat plantele culese în Asia Centrală, cu ocazia expediţiei efectuate de contele Szechenyi Bella în China. A colaborat şi cu Martius la întocmirea volumului Flora braziliană.

În cotinuare, redăm denumirea unor plante

un academician lugOjean: ÁgOsT KaniTZ

descoperite de el: Halorageae, Campanulaceae, Lo-beliacae. Acelaşi neobosit cercetător, A. Kanitz, a redactat şi editat prima revistă de botanică în limba maghiară, între anii 1877-1892, care poartă denu-mirea de “Magyar Novenytani Lapokat” (“Revista

de botanică maghiară”.) În luna iulie a anului 1857,

la vârsta de 14 ani, cu sprijinul tatălui său, a reuşit să intre în posesia duplicatelor plantelor pre-cum şi a unor valoroase lucrări de specialitate ale acestuia. Astfel, de timpuriu, a beneficiat de o orientare şi o informare temeinică în dome-niul botanicii, descifrând multe din tainele acestei ştiinţe.

Personalitatea sa de botanist se manifestă, cu intensitate, în trei direcţii importante: a) cercetări ştiinţifice în domeniul istorio-grafiei; b) floristica; c) activitatea didactică.

a) Istoriografie – A fost primul domeniu pe care l-a abordat, încă din tinereţe, cu intenţia de a demonstra austriecilor că rezultatele obţinute în cer-cetarea florei maghiare se datoresc, în bună măsură, muncii asiduue făcute şi de către botaniştii maghiari de-a lungul timpului.

De asemenea, editează o seamă de manuscrise valoroase ale unor botanişti care au trăit într-o perioadă mai îndepărtată. Aşa este cazul lui Kitai-belnek, din care publică un fragment aflat în lucrarea acestuia despre flora maghiară şi care a fost numit un Linnenek al maghiarilor. Tot aici sunt amintite şi călătoriile mai însemnate ale lui Kitaibelnek. Totodată, se ocupă şi de tipărirea mai multor manu-scrise ale lui Heufel şi ale lui Dioszegi, precum şi câteva scrisori ale lui Clusius etc.

b) Floristica. A. Kanitz a studiat în mod deose-bit flora din jurul Ungariei şi, în paralel, se ocupă şi de cea exotică, realizând, în final, un apreciat studiu comparativ. Cât timp a studiat la Viena, Neilreich, un botanist de seamă austriac, a descoperit calităţile tânărului lugojean, pe care l-a dorit să-i fie colabora-tor la întocmirea studiului dedicat florei Ungariei. Aceasta legătură cu primul florist austriac a avut o influenţă semnificativă asupra activităţii sale de cercetare, deoarece prin colaborarea cu Neilreich

GheorGhe Luchescu


Aniversări - 165

a aflat o mulţime de lucruri de mare importanţă despre botanica descriptivă. Între anii 1879 – 1891, urmează catalogarea florei României şi a Dobrogei, lucrare editată cu titlul Plantae Romaniae (Plantele României). Dată fiind importanţa acestor cercetări, Academia Română l-a ales membru corespondent, iar regele l-a decorat cu Ordinul “Coroana României” în grad de cavaler.

În lucrarea lui Hunfalvy, Condiţiile naturale ale Ungariei, capitolul Fitogeografie, a fost scris tot de către A. Kanitz. Experienţa acumulată cu prilejul studierii florei exotice, precum şi pe cea dobândită în cercetarea ierbarelor din străinătate, a valorificat-o la prelucrarea plantelor culese cu ocazia expediţiei din Asia Centrală. Această examinare a fost finalizată la Lejdaban şi Londra. Mai târziu, s-a preocupat de studierea plantelor existente în ierbarul din Sankt Petersburg. Efortul depus a fost răsplătit prin desco-perirea unor exemplare noi, necunoscute până atunci, ca de exemplu: Stipa Aliciae, Corydalis, Hannae, Zy-gophyllum Loczyi, Androsace Mariae, Szechenyia Iloydioides etc. În cartea editată, nu fără mari chel-tuieli, de către Martius, Flora braziliană, A. Kanitz a prelucrat familiile Haloraceneelor, Campanulaceelor şi Lobeliaceelor (Haynaldia, 1879).

c) Activitatea didactică. După ce încheie perioadă de studii în străinătate, în 1869 se întoarce în Ungaria, la Magyar-Ovarra, unde se angajează ca profesor la Academia Economică din localitate. În această instituţie de învăţământ superior a predat disciplina ştiinţelor naturii. Academicianul I. Eot-vos, în 1870, îl trimite din nou în lume. Cu acest prilej, Kanitz cutreieră aproape întreaga Europă, petrecându-şi mai mult timp în Germania, la Bonn. Aici a lucrat sub îndrumarea lui Hanstein, dedi-cându-se studierii fiziologiei, biologiei şi chirurgiei plantelor. Peste doi ani (1872), este numit profesor de botanică la Universitatea Regală “Fr. Iosif” din Cluj. Aici debutează printr-o substanţială activitate organizatorică: a înfiinţat facultatea şi catedra de botanică, apoi Grădina Botanică, respectând cu stricteţe toate principiile naturale ale sistemului. Munca depusă de el la Ierbariul Societăţii Muzeistice din Ardeal a devenit, o dată cu trecerea timpului, o societate botanistică de prim rang. Animat de o profundă însufleţire pentru botanică, A. Kanitz şi-a donat biblioteca personală, aproximativ 4000 de volume, Catedrei de botanică a Universităţii clujene, cu scopul de a sprijini cultivarea intensivă a ştiinţelor naturii în rândul studenţilor. Cu ajutorul revistei editate aici a reuşit să îmbogăţească schimburile de publicaţii cu străinătatea şi astfel să înzestreze

biblioteca universitară cu valoroase lucrări ştiinţifice. De asemenea, a scris o lucrare de botanică generală, destul de voluminoasă (400 “foi”), care şi azi este un op de referinţă al domeniului, fiind studiată cu interes în toate facultăţile de profil.

Trebuie să relevăm faptul că în laboratorul condus de A. Kanitz s-au format viitori specialişti, care au devenit cunoscuţi şi apreciaţi botanişti nu nu-mai în Ungaria, ci şi în Europa. Datorită prodigioasei sale activităţi, botanistul a fost ales, de mai multe ori, decan la Catedra de matematică – Ştiinţele naturii, iar în 1887 este numit secretar al Universităţii clu-jene. Pentru competenţa sa ştiinţifică, în nenumărate rânduri, a fost solicitat să facă parte din jurii internaţionale, să participe la nenumărate congrese ştiinţifice. Astfel, în 1874 este secretarul juriului Expoziţiei Internaţionale de Grădinărit din Florenţa, iar în 1884 ia parte la Expoziţia de la Sankt Peters-burg, unde face parte din juriu, aflat sub preşedinţia lui Baillon. Interesul lui Kanitz depus pentru reuşita manifestării a fost răsplătit de către ţarul Rusiei prin acordarea Ordinului “Sf. Ana” cl. a III- a.

Este semnificativă opera sa desfăşurată pe tărâmul criticii botanice şi a răspândirii ştiinţelor naturii în lume. Ideile lui sunt cuprinse în mai multe volume, care, şi în momentul de faţă, sunt studiate şi apreciate. Meritele lui Kanitz au fost recunoscute de către 25 de foruri ştiinţifice internaţionale şi au-tohtone. Pentru reuşitele sale, în 1872, Academia din Lincei l-a ales membru corespondent iar mai târziu a devenit membru titular.

A alcătuit nenumărate recenzii ale unor volume importante din lumea botanicii, pe care, uneori, nu le semna sau le semna cu iniţiale: AK, AK-z, A-z; n-g, A.K-z; K şi X. Aceste temeinice analize ne ajută să descoperim o altă latură importantă a cercetătorului lugojean, aproape necunoscut până acum, care face cinste oraşului său natal.

Note:Revai Nagy Lexikona, vol XI, înregistrat nr.

3; A. Pallas Nagy Lexikona vol X, înregistrat nr. 2, p. 102, Budapesta, 1895, cota: 99 – 385; Magyar Irok Elete es Munkai, vol. V, înregistrat nr. 47; Magyar Elitrajzi Lexikon, vol. 1, înregistrat nr. 45; Magyar Nagy Lexikon, vol. X, înregistrat nr. 46; Anuarul Universităţii din Cluj, pe anii 1872 – 1896, cota A: 51-91, lucrări aflate la Biblioteca Centrală Universitară „L. Blaga” din Cluj Napoca.

Totodată, mulţumim şi pe această cale profe-sorului Koloman Gergely pentru ajutorul acordat în traducerea unor texte din limba maghiară.


Comemorări - 100

Restaurarea Episcopiei Greco-Ortodoxe a Caransebeşului în anul 1865 a adus în prim plan recuperarea valorilor cultural-naţionale şi politice a românilor din Banatul istoric. După perioada de organizare instituţională (1865-1889), Episcopul Nicolae Popea (1889-1908) a abordat politica reformistă în toate domeniile. Contextul economic, social, cultural şi politic al acestei perioade facilitează înţelegerea politicii şi strategiei pe care ierarhul a adoptat-o în privinţa modului de implicare a Epis-copiei. Demersurile noastre asupra perioadei, structurată pe şase capitole, surprind modul în care măsurile unei structuri omogene pe bază de regulamente şi proiecte, s-au răsfrânt asupra protopopiate-lor şi parohiilor sub aspectul instituţiei bisericeşti, averilor mobile şi imobile, nive-lului de instrucţie a preoţimii, învăţământului confesional şi nu în ultimul rând a mentalităţii credincioşilor, evidenţiind în acelaşi timp şi contribuţia Episcopiei bănăţene la for-marea elitelor româneşti.

Apariţia Episcopiei Caransebeşului s-a realizat în contextul evoluţiei ascendente a societăţii româneşti bănăţene în plan economic, politic, bisericesc şi cultural. Progresul provinciei în sensul modernizării a fost tensionat de acţiunile unor cercuri politice pentru a impune reîncorporarea Banatului la Ungaria, adică o revenire la situaţia existentă până la revoluţia din 1848-1849. Aceste acţiuni au cunoscut o amploare sporită spre sfârşitul deceniului şase. Perioada neoabsolutismului habsburgic a fost marcată de frământări politice pe plan intern, de experimente economice şi sociale care au avut consecinţe mul-tiple în dinamica generală a societăţii. S-au adăugat o puternică criză financiară şi înfrângerile suferite în războiul din anul 1859 cu italienii şi francezii.

Eşecul politicii neoabsolutiste a fost evident şi receptat ca atare de Curtea imperială din Viena. Din această realitate a rezultat o nouă orientare politică

şi preocuparea de organizare a Monarhiei pe baza individualităţii provinciilor istorice. S-au realizat schimbări radicale în conducerea centrală şi slăbirea influenţei cercurilor politice aristocrate maghiare în sferele înalte din Viena.

Apreciind că oficialităţile austriece şi Curtea din Viena au fost dispuse să facă concesii pentru a-şi salva interesele, cercurile politice maghiare şi-au intensificat presiunea la Viena pentru a se accepta reîn-corporarea Banatului la Ungaria, pretenţie motivată

pe aşa-zisul „drept istoric de stat”. Un nou moment în procesul reorientării poli-tice din Imperiu a avut loc în primăvara anului 1860. În 5 martie 1860 a fost publicată Patenta imperială pentru convocarea Senatu-lui Imperial înmulţit prin consilieri extraordinari din provinciile istorice. La acest for politic ca reprezentant al Banatului Timişean a fost numit Andrei Mocioni.

În acest context de mare complexitate, demer-surile noastre s-au orientat înspre relevarea raporturilor dintre conducătorii laici ai românilor bănăţeni pen-tru limbă şi naţionalitate, relaţiile acestora cu Epis-

copul Andrei Şaguna şi protosingelul Nicolae Popea de la Sibiu în perioada memorialisticii (memoriilor şi delegaţiilor greco-ortodoxe române la Curtea din Viena).

Un prim şi important moment din şirul prefacerilor din societatea românească l-a consti-tuit reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române şi despărţirea ierarhică de Patriarhia ortodoxă din Karlovitz. Apelurile şi Consfătuirile organizate de Andrei Mocioni au fost susţinute de cercurile politice maghiare în scopul contracarării opoziţiei sârbilor nemulţumiţi de anexarea Voivodinei la Ungaria (1860). În asemenea condiţii, printr-o scrisoare de mână din 24 decembrie 1864, împăratul Franz Iosif I a hotărât restaurarea Mitropoliei române, numirea lui

nicOlae POPea (1826-1908), memBru TiTular al academiei rOmÂne

ion PÂrvu


Comemorări - 100

Andrei Şaguna ca Mitropolit şi ridicarea Episcopiei transilvane la rang de Arhidieceză. În 8 iulie 1865 au fost publicate două Diplome imperiale prin care s-a decis reînfiinţarea Episcopiei Aradului şi înfiinţarea Episcopiei Caransebeşului. Eforturile Episcopiei din Caransebeş s-a orientat în această perioadă în structurarea protopopiatelor, a organizaţiilor învăţătorilor confesionali, Tipografiei, Librăriei şi Foii Diecezane, Institutului Teologic-Pedagogic ş. a. Totodată, deputaţii caransebeşeni la Congresele Naţional-Bisericeşti de la Sibiu au adus importante contribuţii pentru organizarea instituţional-eclesială specifică.

Pentru fundamentarea autonomiei bisericeşti, Statutul Organic al Bisericii Greco-Ortodoxe Române s-a realizat de către A. Şaguna, în climatul proiec-telor succesive ale mediului intelectual bănăţean. După instaurarea regimului Dualist (1867), legile administrative, politice, şcolare ş. a. au defavorizat pe românii din Monarhie şi implicit pe greco-ortodocşii din Episcopia Caransebeşului. La sfârşitul deceniului opt al secolului XIX, climatul intelectual şi social din Dieceză era perfect racordat celui politic coordonat de Traian Doda, Vicenţiu Babeş şi Alexandru Mocioni.

Alegerea şi instalarea Episcopului N. Popea (1889) în Scaunul eparhial de la Caransebeş a dat satisfacţie grupării aderenţilor P. N. R. din acest Cerc electoral şi Mitropolitului M. Romanul care a întâm-pinat mult timp la Sibiu opoziţia acestuia. Programul politico-bisericesc al Episcopului Popea, structurat în „perioada sibiană” a găsit în mediul diecezan un climat propice pentru implementarea reformelor.

Teza conturează profilul ierarhului N. Popea, atât în evoluţia sa de intelectual şi om politic, cât şi din punct de vedere eclesial. N. Popea a fost recon-siderat pe baza documentelor de arhivă, dovedindu-i-se „vina” de a fi condus o partidă „naţional-bisericească” la Sibiu şi Caransebeş: autor al unor broşuri „anonime” ce atacau funcţionarii consistoriali sibieni care-i făceau opoziţie după 1873. Rolul său a fost să mobilizeze toate resursele, să impună şi să consolideze în teritoriul bănăţean Episcopia Greco-Ortodoxă, conservându-i tradiţiile şi moştenirea greco-orientală, să întărească raporturile cu societa-tea, cu greco-catolicii din Banat, alături de care s-a implicat în susţinerea intereselor naţionale.

Analiza sinoadelor şi a consistoriilor diece-zane dezvăluie politica promovată de guvernanţii maghiari faţă de români, supuşi unui proces intens de maghiarizare prin învăţământ şi excluşi din funcţiile publice. Cu toate că N. Popea nu s-a implicat în mod direct în mişcarea naţională, aderarea sa la Programul P. N. R., de natură să-i atragă suspiciunea din partea

autorităţilor, sprijinul acordat clerului participant direct la această mişcare, ca şi poziţia de atragere a laicilor la susţinerea Bisericii, evidenţiază mai mult ca niciodată până în perioada păstoririi sale, o apropiere până la identificare între Biserică şi naţiune şi o as-censiune a relaţiilor cu Regatul român.

Chemat în anul 1889 să păstorească Episcopia Greco-Ortodoxă bănăţeană aflată într-un proces de or-ganizare, N. Popea, cu o bogată experienţă dobândită în ambianţa Sibiului în calitate de secretar al Mi-tropolitului Şaguna, dar şi de membru al instituţiilor care contribuiau la conducerea Episcopiei, a căutat să acomodeze organizarea internă a Episcopiei bănăţene la cerinţele timpului său, impuse de marile prefaceri traversate de Biserica Ortodoxă Română în procesul definirii ideatice în urma Congreselor Naţional-Bisericeşti. Situată într-un spaţiu greco-ortodox român majoritar, alături de Episcopia Greco-Catolică a Lugojului, Episcopia Caransebeşului a ales să continue colaborarea pe multiple planuri cu greco-catolicii din Banat şi din întreaga Monarhie în interesul naţiunii române.

Starea precară a edificiilor bisericeşti şi şcolare, lipsa situaţiilor exacte în privinţa averilor imobile din parohii, dezordinea din evidenţele protocoalelor matricole, ca şi existenţa unei preoţimi lipsită de pregătirea corespunzătoare, au determinat elaborarea unei strategii de conducere axată pe constituirea de programe şi comisii cu sarcini şi atribuţii concrete.

Teza conturează profilurile oamenilor Epis-copiei, atât în postura de parohi, protopopi, cât şi în cea de Vicar Episcopesc care reuşeşte să conducă şi să consolideze instituţia, conservându-i tradiţiile şi moştenirea greco-orientală. În sarcina acestora au fost stabilite atribuţii concrete în vederea rezolvării dificilelor probleme constatate în parohii în paralel cu publicarea actelor legislative ale căror prevederi veneau în sprijinul Bisericii, şcolii şi preoţimii.

Existenţa mai multor componente adminis-trativ-economice anterioare organizării Episcopiei, cu puternice tradiţii de autonomie în zona Banatului istoric s-a reflectat după 1872 într-o puternică Co-munitate de Avere cu numeroase tendinţe politice „naţionaliste” (româneşti). O asemenea abordare a problemei îşi găseşte raţiunea în faptul că preotul şi învăţătorul confesional din fosta „graniţă bănăţeană” era al comunei bisericeşti şi reprezenta interesele acesteia. Convergenţa acestor interese dovedea încre-derea acordată de enoriaşi vieţii religioase cu numero-ase aspecte tradiţionale şi „moderniste”. Lucrările sinodale nu s-au limitat numai la relaţiile cu oficiile protoprezbiterale şi parohiale, în funcţie de preveder-ile Statutului Organic ci, în cele mai multe cazuri au


Comemorări - 100

abordat problemele concrete ale societăţii creatoare şi beneficiare ale Fondurilor şi Fundaţiilor.

Sistemul realist de conducere al Diecezei a reuşit să rezolve, în cea mai mare parte, discrepanţele de ordin material existente între preoţi sau între învăţători, în special sub aspectul sistematizării salariilor preoţeşti şi a întregirii celor învăţătoreşti. Pretutindeni, existenţa autonomiei comunelor bisericeşti asigura comitetelor parohiale posibilitatea de a-şi întreţine, ridica şi susţine bisericile şi şcolile proprii.

Ajutorul acordat de Episcopie în vederea ridicării de către comunele bisericeşti a lăcaşurilor de cult a fost o practică devenită aproape tradiţie în privinţa susţinerii unor comunităţi cu stare materială nesatisfăcătoare. Venirea în Banat a Episcopului Popea a fost de natură să sporească prestigiul Biseri-cii Greco-Ortodoxe Române ca urmare a măsurilor întreprinse în vederea consolidării parohiilor şi a nu-mirii unui număr mare de preoţi cu studii sistematice, dispuşi cu precădere în parohiile vacante, la solicitarea expresă a comunelor bisericeşti. Rezultatul politicii promovate în perioada păstoririi s-a evidenţiat prin sporirea numărului de parohii şi asumarea treptată a sarcinilor confesionale din partea tuturor enoriaşilor, înregistrându-se o creştere şi stabilitate a lor, până în perioada de început a noului secol.

Mentalitatea distinctă constatată în fosta „graniţă bănăţeană”, generată de susţinerea economică a Comunităţii de Avere, a determinat abordarea comparativă a problemelor complexe, economice, eclesiale şi politice înregistrate în aceste comunităţi, la nivelul atitudinii manifestate de credincioşi faţă de susţinerea bisericii şi preotului, dascălului şi ierar-hului. Problemele politico-economice din comunele bisericeşti ale acestei regiuni nu s-au putut rezolva în întregime nici după trecerea P. N. R. la noul activism, cu atât mai puţin din considerente de ordin eclesial. Slabul determinism al unor preoţi şi învăţători din Cercul electoral al Caransebeşului s-a repercutat asupra comportamentului alegătorilor, impunându-se în zonă conducători politici şi economici proguverna-mentali. Pentru Biserica Greco-Ortodoxă Română a Caransebeşului, momentul a coincis cu susţinuta luptă de apărare a societăţilor cultural-naţionale: Reuniunea învăţătorilor, Conferinţele învăţătoreşti, Reuniunile de lectură; Cassinele Române, Societăţile de cânt şi muzică, Reuniunile Femeilor Române, Reuniunea pentru un Fond de Teatru Român, Asociaţiunea (ASTRA) ş. a.

Totodată, începând cu deceniul nouă al se-colului XIX, Episcopul Popea a promovat în funcţii de conducere oameni care erau şi fruntaşi ai P. N. R.

local. Între 1890-1905, N. Popea a avut un sprijin constant din partea unor militanţi pentru drepturi naţionale precum: P. Barbu, D. Cioloca (profesori la Institutul Teologic şi Pedagogic din Caransebeş), F. Musta, T. Bădescu, M. Popovici, A. Ghidiu, G. Popovici, T. Miclea ş. a.

Analiza actelor consistoriale şi sinodale prin activitatea deputaţilor laici şi eclesiali, activitatea comisiilor de specialitate relevă multă seriozitate şi corectarea activităţii pe parcurs. De altfel, ma-joritatea intelectualilor de marcă ai Banatului s-au regăsit într-un fel sau altul antrenaţi în activităţile complexe ale Bisericii Ortodoxe Române din Dieceza Caransebeşului.

Un capitol distinct a fost dedicat implicării Bisericii în susţinerea Şcolii confesionale româneşti din Banat. Preluând în 1889 numeroase şcoli con-fesionale aflate într-o situaţie precară, Episcopul Popea a alcătuit un Program coerent de susţinere a acestora, regulamente şi un Fond de pensiune pentru învăţători. Lui i se datorează înfiinţarea Cursului IV la Institutul Teologic din Caransebeş, Internatul acestei şcoli medii, Biblioteca Institutului, edificarea a nume-roase şcoli româneşti în comunele bisericeşti, salvarea unor preoţi, învăţători şi profesori care, pentru vina de a fi refuzat să predea în limba maghiară (conform Legii şcolare din 1907), Ministerul Cultelor solicita suspendarea lor.

A rămas un punct de cotitură în istoria cultural-naţională a românilor bănăţeni intrarea Asociaţiunii (ASTRA) în Banat prin Adunarea generală de la Lugoj (1896), la care Episcopia Caransebeşului a avut o contribuţie însemnată. Aspectul progresist, modern şi totodată destinat întăririi conştiinţei naţionale a românilor din Monarhie s-a evidenţiat peste câţiva ani în înfiinţarea despărţămintelor Asociaţiunii (A.S.T.R.A.) în Dieceză, pe structura administrativă a protopopiatelor şi cu deplina participare a ierarhi-lor, preoţilor, învăţătorilor şi profesorilor alături de intelectualii laici.

În paginile lucrării de faţă au fost abordate pastoralele şi cuvântările sinodale ale Episcopului Popea. Cuvintele evlavioase ale ierarhului s-au rapor-tat întotdeauna la problemele concrete ale societăţii româneşti, îndemnând la iubire, bună înţelegere, la păstrarea valorilor strămoşeşti precum credinţa, mun-ca, Şcoala în limba română, moralitatea şi religiozi-tatea. Aceleaşi îndemnuri le-a adresat Episcopul prin circularele sale preoţilor şi învăţătorilor confesionali, îndemnându-i să le lămurească poporului. Totodată, el a insistat ca aceştia să ofere exemple de urmat prin activitatea lor eclesială, socială sau economică. Ac-tivismul, moderaţia, realismul şi adaptarea metodelor


Comemorări - 100

şi practicilor la situaţiile mereu schimbabile au stat în atenţia ierarhului în ceea ce a scris, cuvântat sau întreprins.

Episcopului N. Popea românii de pretutindeni îi datorează recunoştinţă pentru determinismul său istoric şi eclesial suficient de bine întemeiat ştiinţific în cărţile destinate lor, în alegerea sa ca membru al Academiei Române. Şagunismul şi seriozitatea ştiinţifică a ierarhului l-au înscris definitiv în rândul istoricilor români, alături de A. D. Xenopol şi N. Iorga deşi, dintr-o comoditate şi o suficienţă intelectuală el este considerat încă doar un istoric al Bisericii Greco-Ortodoxe Române.

Acţiunea amplă a românilor din Monarhie de a susţine Memorandum-ul (1892-1894) l-a aflat pe N. Popea în situaţia de a tolera manifestările promemo-randiste ale protopopilor, preoţilor, învăţătorilor şi comunelor bisericeşti din subordinea sa. Întrunirea secretă convocată de guvernanţi la Budapesta pen-tru reprezentanţii celor două Biserici româneşti din Monarhie (1894) l-a situat pe N. Popea într-o poziţie vădit promemorandistă, mai „radicală” decât a Mit-ropolitului M. Romanul, ceea ce i-a sporit încrederea în rândul credincioşilor săi din Dieceză şi în mod deosebit în rândul poporului discriminat şi supus unui proces politic nedrept.

Parteneriatul politico-bisericesc cu Budapesta nu s-a dovedit decât o faţadă pentru deputaţii maghi-ari care au ignorat permanent autonomia instituţiilor cultural-naţionale româneşti. Proiectul statal de salarizare a învăţătorilor, combătut de Episcop în Casa Magnaţilor (1893) a urmărit, sublinia el, „asimi-larea sau maghiarizarea naţionalităţilor nemaghiare din patrie”. Intenţiile Budapestei şi nerezolvarea de către ierarhi a „potolirii agitaţiilor” promemorandiste în diecezele lor s-au lovit de zidul impenetrabil al fruntaşilor P. N. R. judecaţi la Cluj în Procesul memo-randist (1894). O luptă permanentă a desfăşurat-o Episcopia pentru contracararea efectelor negative ale legilor politico-bisericeşti din ultimul deceniu al secolului XIX. Şi de data aceasta, înţelepciunea ierar-hului de la Caransebeş a reuşit să găsească o cale de mijloc pentru adaptarea Bisericii la noua legislaţie. Societatea românească de rit greco-ortodox a înţeles, în cea mai mare parte să adopte „modernismul civil”, detectabil în legislaţia statală, păstrând totodată ceea ce însemna valoros în structura sa tradiţională.

Din perspectiva elementului românesc creator de cultură proprie, sub îndrumarea Episcopului au-reolat de titlul academic şi de rezistenţa sa din Casa Magnaţilor, preoţii, învăţătorii greco-ortodocşi şi credincioşii comunelor bisericeşti s-au ridicat la înălţimea înţelegerii acestui deziderat al valorificării

limbii române, documentelor vechi, cărţilor bisericeşti ş. a. pentru „culturalizarea poporului”. S-au întâlnit pe aceleaşi coordonate ale sintezei cultural-naţionale româneşti aceleaşi obiective ale Academiei Române, Episcopiei Greco-Ortodoxe a Caransebeşului cu cele ale societăţii bănăţene de la începutul secolului XX, aflată în plin proces de modernizare, europenizare şi progres.

Reformismul întreprins de Episcop în structu-rile şcolii greco-ortodoxe române a urmat o veche tradiţie „bănăţeană” a perioadei stăpânirii vieneze, impuse de Budapesta după 1867 sub acoperirea unei aşa-zise legislaţii necesare modernizării acestui sector esenţial pentru politica statală. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la Budapesta considera şcolile confesionale greco-ortodoxe române din Episcopia Caransebeşului şcoli comunale. De pildă, în 1890, după statistica oficială în fosta „graniţă” bănăţeană mai exista doar Şcoala confesională din comuna Pătaş. Cu toate acestea, având în vedere faptul că preoţii greco-ortodocşi români erau preşedinţi (di-rectori) ai scaunelor şcolare comunale, Episcopia Caransebeşului a rămas împreună cu comunele bisericeşti aferente, instituţia de organizare şi ros-tuire a şcolilor. Reforma întreprinsă de Episcopul Popea a fost determinată de considerente naţionale şi totodată de motive economice: fondurile culturale destinate românilor erau tot mai limitate, cerinţele Statului erau tot mai mari şi singura soluţie posibilă s-a dovedit decentralizarea învăţământului. Succe-siunea de legi şcolare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din primii ani ai celui următor a adus şcoala românească în situaţia de a restrânge numărul de ore în limba maghiară. Fără să ţină cont de auto-nomia culturală şi politică solicitată şi de Biserică, guvernanţii impuneau dascălilor români să înveţe şi să predea în limba maghiară, în schimbul întregirii salariilor lor de la Stat. Era un precedent periculos faţă de care Episcopia a luat atitudine, mobilizând fondurile şcolare.

Restructurarea Reuniunii învăţătorilor greco-ortodocşi români din dieceza Caransebeşului sub directa conducere a Episcopiei a pus activitatea de susţinere a învăţământului românesc în frun-tea măsurilor de apărare a autonomiei românilor bănăţeni din punct de vedere cultural-naţional. Stau mărturie nenumăratele liste de contribuire deschise de Episcopie şi de societăţile culturale subordonate acesteia, spectacolele Cassinelor Române din sute de localităţi bănăţene, bursele fundaţiilor Diecezei, fondurile create de aceasta în scopul ajutorării şcolilor sărace, ridicării de edificii şcolare, dotării sălilor de clasă, ajutorării învăţătorilor, preoţilor, văduvelor şi


Comemorări - 100

orfanilor acestora. De asemenea, preocuparea Epis-copiei pentru găsirea căilor necesare atragerii tinerilor români din Banat la instrucţia teologică şi pedagogică a Institutului din Caransebeş a fost situată pe primul plan în senatele şcolare ale consistoriilor. Unde s-a aflat domeniu deficitar, acolo s-a acţionat pentru înfiinţarea şi augmentarea unui fond.

S-a încercat definitivarea unei reforme şi în „stabilimentele” Tipografiei şi Librăriei Diecezane din Caransebeş care, prin grija Episcopului, şi-a ex-tins considerabil activitatea după 1889. S-a întocmit un Regulament în acest sens, au sporit comenzile, înregistrându-se an de an bilanţuri pozitive; cărţi de beletristică şi popularizare a ştiinţelor, manuale ş. a. tipărite la Caransebeş au fost destinate şcolilor, bibliotecilor parohiale şi şcolare într-un efort de cul-turalizare şi alfabetizare care se împletea cu dezide-ratele Reuniunii învăţătoreşti şi cele ale Asociaţiunii (ASTRA).

Episcopul N. Popea a adus la Caransebeş spiritul Tribunei (Sibiu), al cărui mentor a fost mult timp înainte de 1889, a favorizat ideile şi căile sămănătorismului şi junimismului din România. De altfel, considerăm că influenţa Episcopului asupra intelectualilor români din Banatul istoric a prelungit direcţia „şagunistă” sibiană într-un spaţiu al conştiinţelor trezite la intenţionalitatea sintezei necesare, româneşti, confesionale şi mai ales etnice. Paradigma Episcopul cărturar folosită deseori în privinţa lui N. Popea ar putea fi întregită, pe drept cuvânt, cu cea de Episcop îndrumător al istoriografiei bănăţene româneşti pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. El a oferit prin întreaga-i operă şi activitate un sprijin esenţial intelectualilor din Dieceză (şi nu numai) în rostuirea şi luminarea poporului. Cuvântul românesc tipărit a întregit şi a lămurit poporul asupra drepturilor sale fireşti, a crescut o nouă generaţie de intelectuali comunitari, de ţărani, meşteşugari şi negustori dispuşi să-şi asume rostul vizionar românesc: unirea Banatului istoric cu Regatul României.

Întărirea aşezămintelor bisericeşti şi şcolare (Şcoala, „fiică a bisericii”) a fost un imperativ social: siguranţa şi stabilitatea lor au avut la bază consolida-rea religiozităţii şi a moralităţii poporului. Atitudinea activă şi constructivă a fost temelia acestor aşezăminte atât de greu încercate de-a lungul vremii. Unitatea dintre Biserică şi naţiunea română dreptcredincioasă se putea menţine dacă societatea nu aluneca pe panta relelor considerate (şi combătute) ca atare: „concubinatele” (concubinajele), alcoolismul, luxul, lenea, lipsa de iniţiativă în muncă şi afaceri, socia-lismul, sectele neoprotestante ş. a. Nenumărate acte

consistoriale, circulare, rapoarte ale protopopiatelor sau oficiilor parohiale cuprind date despre existenţa într-o măsură mai mare sau mai mică a acestor rele sociale, evoluţia/involuţia pe anumite perioade, cauzele lor şi măsuri concrete destinate desfiinţării acestor fenomene considerate străine românilor din generaţiile anterioare.

Episcopul Popea a ţinut să participe de cele mai multe ori la omagierea şi pomenirea unor personalităţi marcante ale luptei naţionale duse de românii din fosta graniţă „bănăţeană”, precum A. Şaguna, I. Popasu, E. Gojdu, T. Doda ş. a., a respectat şi a transmis mai departe (protopopiatelor) deciziile Mitropoliei privind omagierea împăratului Franz Iosif I, dar s-a opus în mod categoric omagierii „mileniului statu-lui ungar” şi al întemeietorului regatului medieval, Ştefan I. Omagierile şi pomenirile unor personalităţi româneşti întemeietoare de biserici, şcoli, fundaţii, asociaţii cultural-naţionale erau lăsate ca organizare şi manifestare la dispoziţia comitetelor parohiale. De aceea, de cele mai multe ori, acestea se transformau în adevărate sărbători naţionale destinate întăririi conştiinţei etnice a românilor bănăţeni. Înţelegem astfel cum preoţii şi învăţătorii greco-ortodocşi români din Banatul istoric obţineau sprijinul tacit al comitetelor parohiale, protopopiatelor şi Episcopiei în a face o selecţie necesară între slujbele de pomenire ale personalităţilor româneşti şi cele de „amintire negativă”. Această tactică abordată de Episcopie a pus statul maghiar în imposibilitatea de a interzice respectivele „manifestaţii culturale”.

În consens cu programul politic al P. N. R., proiectele economice întăreau societatea românească. De aceea, o parte din activitatea Episcopiei a fost orientată în sens modern, capitalist, spre obţinerea de fonduri necesare diverselor activităţi prin aren-darea unor terenuri din domeniile Visag, Marginea ş. a. Contractele de arendare către particulari sau comunele politice cuprindeau şi clauze precum: viaţa religios-morală apropiată de normele Bisericii Greco-Ortodoxe, participarea antrenorilor, regulat, la slujbele religioase ş. a. Totodată, Episcopia, proto-popiatele, comitetele parohiale aveau fonduri depuse la băncile româneşti bănăţene din Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Mehadia ş. a., conduse tot de către oa-meni ai Bisericii. Afacerile eparhiale de acest fel se rezolvau în cadrul legal al sinoadelor eparhiale şi în consistoriile diecezane.

Alegerea membrilor sinodali şi congresuali constituia cel mai important şi cel mai reprezenta-tiv moment al vieţii comunităţilor greco-ortodoxe române, implicând responsabilitate şi un grad de participare mare. „Scrutinarea” însemna partici-


parea efectivă a mirenilor la desemnarea propriilor reprezentanţi în adunarea clerului şi poporului credin-cios. În acest sens, fiecare Cerc electoral alegea trei deputaţi (un preot şi doi mireni); clericul era ales „prin toţi preoţii”, iar mirenii „prin toţi membrii sinoadelor parohiale din acel cerc electoral”. Supravegherea alegerilor era încredinţată comisarilor consistoriali. La data stabilită, prin circulara episcopală, clericii sau mirenii se adunau la locul indicat şi prin vot secret alegeau presidiul. Deputaţii aleşi primeau mandate din partea comisiei electorale. În lipsa unei vieţi poli-tice, cu adevărat democratice, românii din Monarhie şi implicit cei din Episcopia Caransebeşului au folosit acest exerciţiu electoral naţional-bisericesc pentru a-şi desemna reprezentanţii în organele de conducere ale Bisericii. Fără a se substitui deputaţilor dietali şi organelor de conducere administrative, deputaţii sinodali şi congresuali ai Diecezei au contribuit într-o măsură suficientă şi necesară la analiza şi deciziile de importanţă capitală pentru comunele bisericeşti. Cei mai reprezentativi intelectuali laici şi eclesiali ai românilor bănăţeni s-au aflat ca deputaţi sinodali sau/şi congresuali alături de episcop şi adunările popo-rale, împotriva proiectelor de legi care ameninţau autonomia bisericească şi şcolară. În acest sens, ei au combătut proiectele de legi politico-bisericeşti (matricolele civile, căsătoria civilă, grădiniţele de copii) din 1891-1893; proiectul de lege şcolară din 1893; proiectul de lege şcolară din 1904 şi Proiectul de legi şcolare („Appönyi”) din 1907.

Analiza timpului istoric îndreptăţeşte pe cercetător să evite cuprinderea aspectelor de orga-nizare instituţional-eclesială în ecuaţii sau sintagme din considerentul unor realităţi atunci vii şi insepa-rabile. Aspectele exterioare şi cele interioare ale instituţiei eclesiale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX însemna nu numai par-ticiparea ei, mai ales implicarea cu responsabilitate a Bisericii şi a credincioşilor. Pe de altă parte, aspectul intrinsec al credinţei în factorii de decizie ai Eparhiei Caransebeşului denotă existenţa unei dimensiuni psihovolitive a credincioşilor care, peste timp, este greu de cuprins în date statistice, deoarece pilda vie a lui Isus Hristos însemna jertfă mărturisită, pildă care a depăşit, deseori, manierismul sau istorismul, dar, implementată socialului, a dat roade peste aşteptări: „nu-i cu putinţă a fi membru cu adevărat al acestei biserici fără a cunoaşte viaţa pământească a întemei-etorului ei; modelul a toată înţelepciunea şi virtutea”, scria exegetul P. Barbu în pragul secolului XX, într-un timp atât de grăbit în a moderniza structurile tradiţionale de dragul unei europenizări şi liberalizări cu soluţii contradictorii.

Mentalităţile erau în schimbare pentru Banatul interculturalismului şi plurietnismului. Tradiţionalismul nu a cedat teren, aşa cum s-ar crede la prima vedere, ci s-a adaptat din mers, devenind alt-ceva prin racordarea la noile realităţi. Cu alte cuvinte, organizarea după imperativul „modernist” trebuie văzută mai puţin în rezultate şi mai mult în direcţiile şi ideile oferite ca alternative zonale la ceea ce părea străin, cosmopolit şi ca atare „periculos” pentru poporeni. Discursul Episcopului, conţinutul circu-larelor consistoriale relevă şi aceste aspecte, prinse în sintagme grăitoare şi pilde ale înţelepciunii.

Organizarea şi reorganizarea Episcopiei Caransebeşului a depins în mare măsură de structurile economice, sociale, politice, religioase şi culturale ale Banatului istoric în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primul deceniu al secolului următor. Cu alte cuvinte, ele au corespuns cerinţelor societăţii româneşti aflată sub controlul politic al cercurilor guvernamentale maghiare, dar conştientă de propri-ile interese. De aici, aspectul contradictoriu al unor măsuri şi contramăsuri pe care organele de decizie ale Diecezei erau nevoite să le ia. De fapt, erau ajustări şi reajustări necesare la câţiva ani o dată, mai ales în perioadele de criză economică, financiară şi socială cu care s-a confruntat Statul în primii ani ai secolului XX. Oamenii politici români din Monarhie, Biserica Greco-Ortodoxă Română din Stat şi întregul corp social românesc din Banatul istoric au înţeles că politica ministerelor din Budapesta era dominată nu de principiile economice, ci de cele etno-politice, subordonate intenţiei făuririi „naţiunii maghiare unitare”. Aspectul în sine a fost catalizatorul unor suspiciuni reciproce între Budapesta şi Episcopia Caransebeşului. Fiecare a încercat să avanseze pe un teren nesigur din punct de vedere al reformelor necesare. Factorul economic a grevat asupra celui politic în mod evident, atât din punct de vedere al orientării capitaliste spre un progres evident, cât şi din punct de vedere programatic. În câteva decenii, principiul dreptului istoric „paşoptist” a fost înlocuit de românii din Stat prin cel economic şi etnic cuprins în sintagma mobilizatoare: cine stăpâneşte pământul (ca proprietăţi agricole), acela îşi făureşte viitorul politic. Ori, statisticile oficiale, deşi supuse presiunilor politice ale Budapestei, ofereau date concludente în favoarea românilor bănăţeni: peste 50% din populaţia Banatului era de etnie română. Pe această bază etnică s-au implementat toate măsurile reformatoare ale Episcopiei Caransebeşului.

Banatul cuprindea o populaţie românească în cea mai mare parte greco-ortodoxă şi rurală, sensibilă la fluctuaţiile crizelor din primii ani ai secolului

Comemorări - 100


XX. Ca atare, orice măsură organizatorică luată de guvernanţi putea genera situaţii de nemulţumire şi frustrare. Deciziile Episcopiei Caransebeşului au fost urmărite în special de această categorie socială cu interes. Totodată, factorii de răspundere ai Eparhiei Caransebeşului au înţeles să apere proprietatea, fa-milia, credinţa ţăranului român din Banatul istoric, să-i ofere pârghiile socio-economice şi morale. După 1900 a crescut preocuparea oamenilor politici români, a Bisericii, juriştilor ş. a. pentru întărirea păturii mijlocii rurale şi urbane generatoare de progres şi sta-bilitate. Această categorie a oferit constant aprobarea şi ridicarea materială a comunelor bisericeşti.

Rezultatele remarcabile ale românilor bănăţeni de a se chivernisi şi a cumpăra pământuri, sprijiniţi de băncile româneşti, încurajaţi de Episcopia Caransebeşului, i-a făcut pe unii analişti maghiari radicali să considere aceste activităţi ca fiind parte dintr-un plan strategic, de lungă durată, al P. N. R. Pe de altă parte, colonizările maghiare din Banat, în defavoarea unor comune româneşti a nemulţumit profund oamenii politici români, determinând pro-teste în congregaţiile comitatense, Parlament şi presă. Pierderea unor pârghii economice şi apariţia unor colonişti de altă confesiune a îngrijorat profund Episcopia Caransebeşului, care s-a implicat prin ierarhii şi preoţii săi în susţinerea comunelor româneşti ameninţate economic, religios şi etnic. De aceea, or-ganizarea şi reorganizarea Diecezei Caransebeşului, a protopopiatelor, reducerea sesiilor preoţeşti, au ţinut cont de aceste aspecte.

Realităţile ireconciliabile determinate de confruntarea celor două ideologii mai vechi: „daco-românismul” şi „statul maghiar unitar” au exacerbat uneori modelele de comportament şi atitudinile etno-politice în rândul unor preoţi şi dascăli. Mândri de apartenenţa lor „daco-romană”, unii învăţători au avut de suferit persecuţiile autorităţilor locale sau centrale. Elocvente sunt în acest sens atitudinile învăţătorilor români cu prilejul participării lor la inaugurarea Muzeului şi Palatului Asociaţiunii (AS-TRA) din Sibiu (1905) sau la Expoziţia Jubiliară de la Bucureşti (1906).

Episcopia a primit permanent din partea Budapestei sau Lugojului sesizări despre agitaţii ale preoţilor, învăţătorilor şi profesorilor în rândul românilor din comunele lor. Ca atare, Episcopul Popea a fost nevoit să atenţioneze deseori protopopii tractelor respective să nuanţeze şi să modeleze dis-cursul respectivilor „agitatori” în aşa măsură încât să nu determine reacţia violentă a autorităţilor. Politica Diecezei s-a întemeiat în acest sens pe o pleiadă de intelectuali români aderenţi ai P. N. R., precum P.

Barbu, profesor la Institutul Teologic şi Pedagogic din Caransebeş şi redactor al Foii Diecezane. În organul Eparhiei, P. Barbu a scris: „învăţătorii nu-şi renegă neamul, adevărul, tinerimea română şi poporul român”.

Interesele politice, orgoliile personale ale unor conducători locali proguvernamentali, pre-cum C. Burdia, au grevat în mod nefericit asupra întregului efort de mai multe decenii al Diecezei pen-tru înfiinţarea la Caransebeş a unui Gimnaziu în limba română. C. Burdia a câştigat alegerile parlamentare din Cercul electoral al Caransebeşului (1905), a avut relaţii sus-puse la Budapesta şi, în 1907, a inau-gurat Gimnaziul în limba maghiară la Caransebeş. Documentele de arhivă demonstrează efortul susţinut al Episcopiei, aderenţilor P. N. R. şi Comitetului parohial local pentru redobândirea fondurilor vechii Reuniuni învăţătoreşti administrată de Municipalitate. Acerbe conflicte s-au dus între proguvernamentali şi aderenţii P. N. R. (unii dintre proguvernamentali fiind şi oameni ai Bisericii) în toate adunările reprezenta-tive ale Comunităţii de Avere sau ale organizării Gim-naziului. Erau continuate, astfel, eforturile românilor greco-ortodocşi din fosta „graniţă bănăţeană” de a-şi întemeia o şcoală medie în limba română.

Înfrângerea aderenţilor P. N. R. s-a datorat, în timpul alegerilor electorale din 1905-1910, factorilor economici şi sociali moderatori ai mentalităţilor şi comportamentului oamenilor din fosta zonă. Înde-lungata tradiţie a Regimentului de Graniţă Româno-Bănăţean Nr. 13, Comunitatea de Avere şi nivelul de trai al românilor au reprezentat elemente hotărâtoare într-o serie de decizii cu caracter economic, politic şi cultural-naţional (1905-1910). De aceea, în ultimii ani de viaţă Episcopul Popea a înfruntat o grupare proguvernamentală locală puternică, susţinută de Budapesta, Municipalitate, Comunitatea de Avere, administraţia locală din teritoriu, bănci şi filiale ale acestora controlate de oamenii lui Burdia.

În 1908, N. Popea s-a stins din viaţă după o luptă acerbă cu autorităţile din capitala Statului, cu inspectorii regeşti, deputaţii Casei Magnaţilor şi românii oportunişti. Scopul neobositului ierarh a fost să implementeze la Caransebeş programul naţional-bisericesc de sorginte „şagunistă”, să facă din societatea bănăţeană românească a Episcopiei o parte organică, conştientă a naţiunii române. Vizionarul ierarh a crezut în români, i-a iubit, li s-a dăruit fiindcă a fost destinat să susţină o parte a drumului spre Marea Unire.

(Din rezumatul Tezei de doctorat, cu acelaşi titlu)

Comemorări - 100


Dobândirea de către Ioan Slavici , în 1882, a calităţii de membru corespondent al Academiei Române la Secţiunea istorică n-a avut loc numai în urma recunoaşterii meritelor sale în cadrul docu-mentelor istorice Hurmuzaki, pentru că atunci se publicase numai o parte relativ mică a întregului tezaur rămas de la patriotul bucovinean. Am arătat cu prilejul reconstituirii succinte a momentului când au-torul Novelelor din popor a fost primit în rândul dis-tinselor personalităţi academice că alegerea sa a fost hotărâtă de mai mulţi factori. El păşise în publicis-tica literară în 1871, cu Studii asupra maghiarilor, urmate în 1880 de Românii din Ungaria, Transilvania şi Bucovina, ambele având o importanţă deosebită pentru folcloristică şi etnografie. Valoarea lor fusese recunoscută de Maio-rescu în două rânduri: în 1872 l-a aşezat între reprezentanţii direcţiei noi în proza română cu Studii asupra maghiarilor (cu remarcabile comparaţii între folclorul românesc şi cel maghiar) iar în 1882, în Litera-tura română şi străinătatea, s-a referit la meritele ştiinţifice ale cărţii Românii din Ungaria, Transilvania şi Bucovina recu-noscute în spaţiile germanice şi i-a evidenţiat calităţile literare considerând-o a fi „o icoană credincioasă a culturei noastre de peste Carpaţi şi Molna”(1).

Toate acestea erau argumente oferite de Titu Maiorescu şi au putut să întregească imaginea meri-telor ştiinţifice ale celui ce avea să păşească în curând în lumea academică românească.

O dată cu apariţia , în 1881, a volumului Novele din popor, Slavici a ajuns într-un punct im-portant al afirmării sale ca prozator, beneficiind de recunoaşteri ale unor mari confraţi în ale scrisului, cum a fost M.Eminescu.

Chiar dacă nu s-au menţionat anume şi me-ritele literare ale lui Slavici cu prilejul primirii în

Însemnări desPre acTiviTaTea lui iOan slavici

ca memBru cOresPOndenT al academiei rOmÂne

Academie, în 1882, ele n-au putut să nu cântărească greu în ansamblul evaluării academicienilor pentru că, prin nuvelele sale, autorul se impusese în litera-tura vremii. De altfel acelaşi Titu Maiorescu a atras atenţia tocmai în studiul amintit, din anul 1882, asu-pra ecourilor favorabile în mediile germane a nuvele-lor lui Slavici traduse de Mitte Kremnitz: La crucea din sat, Gura satului, Popa Tanda, datorită „măsurii lor estetice” şi „originalităţii naţionale”(2).

Fireşte că ecourile favorabile în Europa şi evaluarea de către Maiorescu a câtorva nuvele

n-ar fi putut singure să deter-mine primirea lui Ioan Slavici ca membru corespondent la Secţiunea literară, căci pro-zatorul se afla abia la primul său volum de proză; orientarea spre Secţiunea istorică era mai temeinic susţinută de perspec-tivele oferite de primele editări din documentele Hurmuzaki şi de cartea Românii din Ungaria, Transilvania şi Bucovina, ima-gine complexă şi convingătoare a ceea ce reprezentau atunci în Imperiul austro-ungar românii din provinciile desemnate în ti-tlu. Momentul 1882 era, aşadar, unul de confirmare a valorii operei lui Slavici şi de deschi-dere spre o evoluţie ştiinţifică

şi literară remarcabilă.Activitatea lui Ioan Slavici în cadrul Aca-

demiei Române va fi marcată de situaţia specifică a celui ce-şi dovedise valoarea lui ca autor de lucrări ştiinţifice, dar se afirmase şi ca scriitor cu o viziune proprie asupra mediului românesc transilvan căruia îi descoperise valenţe importante pentru o creaţie literară originală. Pe măsură ce înainta în timp şi nuvelele sale erau recunoscute ca valori literare de prima mărime, după o activitate publicistică şi de îndrumare literară în fruntea ziarului Tribuna de la Sibiu, s-a gândit că a sosit momentul să devină membru al Academiei Române la Secţiunea literară. Când candidatura sa a fost discutată în plenul

virGiL vintiLescu

Aniversări - 160


Academiei, în 1890, rezultatul votului a fost în fa-voarea lui Tocilescu iar el a fost respins. Fără să-şi fi exprimat vreodată nemulţumirea, cel respins n-a mai făcut alte demersuri şi a rămas în continuare la Secţiunea istorică. Concomitent cu munca pentru publicarea documentelor Hurmuzaki, fie a fost so-licitat, fie s-a oferit singur cu referate şi la Secţiunea literară. Numărul lor restrâns se explică prin atmos-fera nefavorabilă creată de aprecierile negative ale lui Duiliu Zamfirescu despre proza sa şi a altor scriitori transilvăneni, culminând cu aberaţiile din discursul de recepţie despre Poporanismul în literatură (1909). O altă cauză ar fi angajarea în polemici pe probleme de gramatică cu doi dintre academicienii de atunci: Ovid Densuseanu şi Philippide, deşi aceştia au avut şi opinii favorabile despre opera sa, inclusiv despre romanul Mara, într-un timp când prea puţini critici vedeau în el o operă de mare valoare.

Am ales două intervenţii importante care au avut loc la Secţiunea literară, apreciate de acade-micieni în chipuri total diferite.

În 28 ianuarie 1905 Slavici a prezentat o co-municare cu titlul Aşezarea vorbelor în româneşte (3), apărută în Analele Academiei Române iar apoi în extras, cu menţiunea sub semnătură „Membru corespondent al Academiei Române”. În deschiderea comunicării a reluat unele idei formulate în 1888 în studiul Articularea numelor proprii, apărut în ziarul Tribuna din Sibiu.

Era un interesant studiu de sintaxă, cu exemplificări din mai multe tipuri de texte, pornind de la cele religioase şi cronicăreşti şi trecând prin ace-lea ale unor scriitori români din toate timpurile. Din nefericire s-a oprit şi la un fragment din eseul Pseu-dokinegetikos al lui Al.Odobescu pentru a demonstra că nu întotdeauna autorul a fost atent la sensurile cuvintelor şi le-a întrebuinţat altfel decât cere spiri-tul limbii române. Critica sa a fost întâmpinată cu rezerve, mai ales de către Ovid Densuseanu, care scria cu ironie: „E amuzant cum se scrie despre limba noastră la Academie – mai amuzantă însă filologia care se face acolo” (4).

Altădată, la rândul său, Ioan Slavici a criti-cat inadecvarea cărţilor de gramatică scrise de A.Philippide şi Ovid Densuseanu la cerinţele învăţământului. Unele din exemplele de opţiuni greşite pentru scrierea unor cuvinte au fost bine alese de Slavici. De pildă, el consideră corectă istoria iar nu istoriea, cum scria Philippide. Concluzia e şi ea una dreaptă: gramatica lui Philippide este „o adevărată comoară de constatări preţioase în ceea ce priveşte limba română, dar ea ne lasă în multe

privinţe nedumeriţi”(5).În calitate de membru corespondent al Aca-

demiei Române, în anul 1891, Ioan Slavici, împreună cu Ion Bianu şi G.Ionescu-Gion, au întocmit un Raport asupra colecţiunei de poezii populare a d-lui Ion Pop Reteganul, apărut în Analele Acad-emiei Române, Seria II, tom.XIII, 1890-1891. Partea administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, Lito-Tipo-grafia Carol Göbl, 1892, p.163-165.

Evenimentul s-a produs după ce Ion Pop Reteganul a trimis Academiei Române o culegere de folclor cuprinzând 5022 de poezii populare considerându-le demne de a fi publicate sub egida acesteia. Scrisoarea cu care le-a însoţit a fost citită în şedinţa din 11 mai1890, prezidată de B.P.Hasdeu iar la discuţiile pe marginea ofertei făcute au par-ticipat Vasile Maniu, D.A.Sturdza, V.A.Urechia şi Emanoil Bacaloglu. S-a hotărât trimiterea colecţiei la Secţiunea literatură, solicitându-i să refere asupra ei (6).

Şedinţa Secţiunii literare a Academiei Române din 20 martie 1891 în care s-a discutat colecţia lui Ion Pop Reteganul a fost prezidată de Iacob Negruzzi şi i-a avut ca participanţi la discuţii pe B.P.Hasdeu, G.Sion, I.G.Sbiera, N.Quintescu. Pentru studierea manuscrisului B.P.Hasdeu a propus o comisie formată din I.Slavici, I.Bianu şi G.Ionescu-Gion, considerându-i „foarte competenţi în materie”. Propunerea lui Slavici făcută către Hasdeu se baza pe o bună cunoaştere a activităţii folcloristice a acestuia relevată mai ales de două lucrări fundamen-tale: Literatura poporană, cursul apărut în revista Educatorul din anul 1883, şi cartea apărută cu trei ani mai înainte (1881) într-o editură cu reputaţie internaţională, recomandarea lui venind din partea lui Urban Jarnik; cartea se intitulează Românii din Ungaria, Transilvania şi Bucovina, e scrisă în limba germană şi are o parte consacrată folclorului, cu mai largi dezvoltări decât în Literatura poporană şi cu un aparat critic adecvat unei lucrări ştiinţifice. De altfel în recomandarea pentru comisie s-a făcut şi precizarea că membrii ei sunt „foarte competenţi în materie”.

Stilul Raportului arată că el a fost întocmit de fapt de Ioan Slavici. A fost citit în şedinţa din 6 aprilie 1891, prezidată de G.Sion.

Partea introductivă începe cu aprecierea conştiinciozităţii culegătorului I.Pop Reteganul în alcătuirea culegerii sale vădind „destulă iubire către graiul viu şi către vederile şi obiceiurile românilor de peste Carpaţi”. Este evidenţiat apoi folosul ce l-ar aduce publicarea cărţii de către Academia Română

Aniversări - 160


punând la dispoziţia oamenilor de ştiinţă „un material preţios” iar publicului celui mare oferindu-i prilejul unei lecturi, „uşoară şi plăcută”.

Analiza în continuare a manuscrisului evidenţiază însă existenţa unor neajunsuri care s-ar putea elimina printr-o selecţie mai riguroasă a ma-terialului cules. Poeziile culese de Pop Reteganul au câteva calităţi care le impun: „sunt până acum necunoscute şi frumoase ca formă şi ca fond; altele sunt material preţios pentru studiul limbei noastre ori concludente în ceea ce priveşte felul de a vedea şi de a simţi al românilor de peste Carpaţi”(7). Cu toate acestea există printre ele şi poezii care reprezintă doar „fragmente recitate de oameni cari nu ştiau bine poezia, variantele slabe ale unor poezii în mare parte cunoscute ori poezii culese şi publicate de alţii prin diferite foi periodice şi adăogate apoi de d-l I.Pop Reteganu în colecţiunea sa”. Cât de greu cântărea această parte din poeziile culese se poate vedea din următorul calcul. Culegerea trimisă de I.Pop Reteganul însuma 5022 de poezii populare. Dintre acestea Raportul semnat de Slavici, I.Bianu şi G.Ionescu-Gion indica „vreo 2000” numite anterior „variante slabe ale unor poezii în mare parte cunos-cute” sau altele culese şi publicate de alţi culegători; ele au „cam aceeaşi temă şi foarte adeseori aceleaşi forme, ba chiar aceleaşi cuvinte”. Acestea ar trebui excluse din cele destinate publicării – adică întreaga colecţie s-ar reduce aproape la jumătate (cam 3020 din 5022).

Şi în privinţa ştiinţifică există scăderi ale culegerii atunci când culegătorul nu identifică re-gionalismele sau cuvintele populare ce ar trebui explicate iar unele dintre explicaţii „sunt de prisos unde se dau ori trec peste marginile admisibile în asemenea publicaţiuni”, ca în cazurile cuvintelor „Sâncel” şi „Giurgeşti”. În sfârşit, culegătorul a pro-cedat în mod greşit şi atunci când a hotărât să adauge culegerilor făcute de el şi „poezii culese de alţii”.

Recomandarea făcută în Raport arată preocu-parea autorilor lui de a sugera culegătorului să ţină seama de cerinţele ce decurg din „actualul stadiu al dezvoltării noastre literare” adică de cerinţele actuale ale folcloristicii care susţine că rigurozitatea ştiinţifică spontană nu admite decât culegeri proprii şi un aparat editorial adecvat, cum ar fi locul şi oportu-nitatea unor explicaţii. mai mult decât atât, poeziile populare constituind „zestrea comună a neamului românesc”, numai Academia Română are „chemarea de a alege din aceste comori”. De aceea publicarea ar trebui făcută în principiu doar de către o comisie autorizată de Academie.

În concluzie, Raportul apreciază meritul lui

I.Pop Reteganul „de a fi adunat materialul” iar „onorabila Academie îşi rezervă numai o parte pentru publicare” din cele 5022 de poezii culese.

Revista Familia, XXVII, nr.47, din 24nov./6 dec. 1891, p.561 anunţa sub titlul O nouă culegere de poezii populare tipărirea culegerii lui I.Pop Rete-ganul Frunze verzi, ca urmare a Raportului prezentat la Academie de cei trei raportori amintiţi.

Dar colecţia nu s-a mai tipărit sub egida Aca-demiei Române.

Revenind acum la numirea lui Slavici în comisia ce avea să hotărască asupra colecţiei trimisă Academiei de către Ion Pop Reteganul menţionăm câteva elemente din activitatea sa în legătură cu Banatul, ele constituind şi unul din motivele care au dus la cunoaşterea autorului culegerii de către raportor. El a fost învăţător şi la Lugoj şi a întreţinut legături cu folcloriştii At.M.Marienescu şi G.Cătană; a colaborat la publicaţiile Luminătorul şi Timişana, dar şi la Tribuna (9) unde a fost chiar redactor.

Exigenţa lui Slavici se întemeia pe o bună cunoaştere a cerinţelor formulate de folcloristica modernă în legătură cu modul de culegere a lite-raturii populare şi cu întocmirea volumelor destinate publicării.

Caracterul ocazional şi sumar al activităţilor lui Ioan Slavici în cadrul Secţiunii literare a Aca-demiei Române s-a datorat pe de o parte numărului redus al solicitărilor, iar pe de altă parte menţinerii autorului Marei doar cu calitatea de membru corespondent la Secţiunea istorică. Pe aceasta din urmă a onorat-o pe deplin cu publicarea volumelor din colecţia Hurmuzaki dar şi cu lucrări proprii bazate pe documentele oferite de ea.

N O T E 1. Titu Maiorescu, Literatura română şi străinătatea, în

Opere, vol.VIII, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.30.2. Ibid., p.19.3. Analele Academiei române, Seria II, Tomul XX-

VII 1904-1905. Memoriile Secţiunii literare.4. Viaţa nouă, 5 aprilie 1905, p.119.5. Ioan Slavici, Academia Română şi gramatica, în

Opere, X, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p.707.6. Analele Academiei Române, Seria II, Tom.XIII, 1890-

1891. Partea administrativă şi dezbaterile, 1892, p.7.7. Raportul d-lor membri corespondenţi I.Slavici,

I.Bianu şi G.Ionescu-Gion asupra colecţiunei de poezii populare a d-lui Ion Pop Reteganul, în Ioan Slavici, Opere, X, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p.432.

8. Ibid.9. cf. Dicţionarul literaturii române de la origini

până la 1900, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1979, p.502.

Aniversări - 160


Merită mereu a fi reamintită atitudinea lui Eminescu de apărare a identităţii şi istoriei naţionale. George Panu, memorialist al Junimii, reproduce un schimb violent de replici între Eminescu şi Vasile Pogor, negator al istoriei şi vechimii româneşti:

„- Ce umblaţi cu istoria românilor? – excla-ma acesta din urmă. Nu vedeţi că nu avem istorie? Un popor care nu are o literatură, artă, o civilizaţie trecută, acela nu merită ca istoricii să se ocupe de el...pe când Franţa produsese pe Molière şi pe Racine, românii erau într-o barbarie completă.

Atunci, Eminescu, care şedea într-un colţ, se ridică şi cu un ton violent, neobişnuit lui, zise:

-Ceea ce numeşti d-ta barbarie, eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor, care se dezvoltă conform pro-priului său geniu, fe-rindu-se de amestecul străinului.”1

El a afirmat deschis imposibilitatea întoarce-rii la vechile stări de lucruri ale trecutului dar a susţinut în acelaşi timp că trecutul trebuie amintit cu veneraţie, întrucât calităţi ale vechilor generaţii precum sentimentul datoriilor către ţară, curajul, independenţa de caracter, ar fi folositoare şi tim-purilor actuale. În două versuri eminesciene e rezumată atitudinea poetului faţă de trecut:

„Trecutul e în mine şi eu sunt în trecutPrecum trăieşte cerul în marea ce-l

respiră.”Poetul a formulat metafora luminii acelor

stele stinsă de multă vreme, dar a căror rază continuă să călătorească în univers. Într-o situaţie analoagă era pentru el vremea gloriei lui Ştefan cel Mare „opunându-l oamenilor prezentului,

PreZenţa vecHiului scris rOmÂnesc la eminescu

<<incapabili de adevăr şi dreptate>>, <<traficanţi de credinţe şi de simţiri>>”2. Din prietenia sa cu trecutul provine şi studiul asiduu al vechilor cronici şi manuscrise. Elev al paşoptistului arde-lean Aron Pumnul, exponent al crezului blăjean pe meleagurile Bucovinei, bibliotecar al gimnaziilor de la Cernăuţi şi al Societăţii „România jună” la Viena, apoi director al Bibliotecii Centrale Uni-versitare din Iaşi în anii 1874-1875, Eminescu

şi-a petrecut anii decisivi ai formării sale în mij-locul cărţilor. În amintirile prietenilor se detaşează printre lecturile sale pre-ferate marea culegere a cronicilor moldovene a lui Mihail Kogălniceanu.

A fost un pasionat colecţionar al cărţii şi documentelor vechi pe care le procura cu mari sacrificii. În amintirile sale referitoare la poetul naţional, Al. Vlahuţă spu-nea în legătură cu acest aspect: „De multe ori a trebuit să-şi dea paraua gurii pentru un manu-scris vechi ori carte rară

descoperită în vrafurile mucezite ale vreunui buchinist”3. Cumnata lui T. Maiorescu, Mite Kremnitz, îşi aminteşte de asemenea că Emi-nescu „îşi pusese paltonul amanet, în toiul iernii, ca să cumpere un manuscript vechi”4. Foarte preţioasă în sensul pasiunii sale pentru cartea veche românească este mărturia poetului dintr-o scrisoare adresată lui T. Maiorescu în 1875: „Am adunat multe vechituri, manuscripte şi tipărituri vechi pe care le-aş lua bucuros cu mine. Această împrejurare îmi scumpeşte călătoria, dar mi-ar păstra materialele spre a-mi umple timpul liber cu adunare de cuvinte şi locuţiuni. Începe a mi se face clar că limba românească este într-adevăr bogată, posedă un număr de sufixe vii, ba chiar

anişoara vLĂduŢ

Eseuri


şi cantitate. În hârţoage vechi am descoperit mai multe formaţii sintactice fermecătoare, mai multe tipuri care au fost uitate, apoi conjuncţii, prepoziţii şi chiar două moduri noi, deşi defec-tive”5. El sublinia de aceea exemplaritatea limbii române vechi astfel: „nu este pagină din vechile noastre manuscripte şi tipărituri şi nu este bucată care să nu fie o adevărată lecţie de limbă pentru graiul de astăzi.”6.

Mozes Gaster, cunoscutul cercetător al limbii române vechi şi prieten al lui Eminescu, aminteşte de satisfacţia extraordinară a acestuia atunci când îi plăcea câte o frază din scrisul ve-chi. Poetul chiar copia fraze întregi ori cuvinte din textele vechi care îi atrăgeau atenţia în mod deosebit.

Acelaşi Mozes Gaster ne oferă şi preţioase informaţii referitoare la manuscrisele din biblio-teca personală a poetului, pe care el însuşi le-ar fi folosit spre a redacta două lucrări fundamentale ale sale: Literatura populară română, Bucureşti, 1883 şi Chrestomaţia română, vol. I-II, Leipzig-Bucureşti, 1891.7

În 1904 Maiorescu dona Academiei cărţi vechi care aparţinuseră lui Eminescu, având numeroase sublinieri în text ale poetului. Între acestea se aflau lucrări vechi precum: Evanghelia tipărită la Râmnic în 1746, Critil şi Andronius (Iaşi, 1794) şi Legiuirea lui Caragea (1818).

Cercetările referitoare la relaţiile dintre Eminescu şi vechiul scris românesc amintesc mereu de activitatea poetului ca director al Bib-liotecii Centrale Universitare din Iaşi în anii 1874-1875. Se vorbeşte în acest sens de preocupările lui de a procura un fond valoros de manuscrise şi tipărituri vechi de la persoane particulare, scop în care adresa în două rânduri Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor rapoarte însoţite de tabele care cuprindeau descrierea cărţilor. Aceste descrieri se refereau la anul cărţii ori manuscrisului, autorul, cuprinsul acestora. Între scrierile propuse spre achiziţionare se numărau Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea a lui D. Cantemir, Viaţa şi fabulele lui Esop (autor necunoscut). Se mai menţiona de asemenea existenţa unei colecţii franceze propuse spre cumpărare de la un anticar. Achiziţionarea acestora era motivată de Eminescu prin importanţa sub raport istoric, stilistic şi

lexical a textelor vechi8. Această motivare, crede Virgil Vintilescu, „are valoarea unei introduceri de principii la cărţile şi manuscrisele româneşti din vechime”9.

După o cunoscută caracterizare a lui Noica, Eminescu a fost „omul deplin al culturii româneşti”. şi cu acest prilej poetul a dovedit cunoştinţe întinse cu privire la vechile tipărituri româneşti, vizibile şi în eforturile de inventariere a fondului de carte veche existent în amintita bibliotecă ieşeană. Deşi era dotat cu atât de multe cunoştinţe despre literatura veche românească, nu era vorba de un specialist în sensul riguros al cuvântului. Poetul însuşi arăta în 1874 limitele pregătirii sale spre a examina documentele vechi ca specialist în adevăratul sens al cuvântului10, propunându-şi o pregătire viitoare suplimentară pentru că „în critica documentelor nu e permis a visa”11.

Cunoaşterea de către Eminescu a monu-mentelor limbii şi literaturii române vechi este de asemenea vizibilă în cronicile, recenziile ori evocările literare cu privire la epoca în cauză din paginile sale de publicistică politică. Acestea conţin de asemenea, nu o dată, trimiteri la fapte din vechiul scris românesc. O astfel de trimitere este, bunăoară, aceea la portretul lui Ştefan cel Mare din cronica lui Grigore Ureche din articolul Bătrânii şi tinerii inclus în culegerea Icoane vechi şi icoane nouă. Această referire priveşte viziunea elogioasă a cronicarului despre marele domnitor şi plăcerea lecturii pe care o simte cititorul con-temporan. Referiri pertinente face de asemenea Eminescu la valoarea de excepţie a Învăţăturilor lui Negoe Basarab către fiul său Teodosie, la Neculce, Miron Costin, Cantemir, Varlaam şi Dosoftei. Aceştia din urmă, Varlaam şi Dosoftei, sunt apreciaţi în unele articole de publicistică pentru eforturile lor în direcţia creării limbii române literare, a luptei pentru unitatea ei şi pen-tru alcătuirea limbajului poetic. Astfel de referiri la scrierile româneşti vechi apar de asemenea în proza eminesciană.

Literatura română a infuzat opera literară eminesciană cu o seamă de motive, teme, idei, imagini, sintagme ori expresii care constituie aspectul cel mai benefic al contactului intim cu timpurile îndepărtate ale scrisului românesc. Aşa este, bunăoară, versul eminescian „Mânca-i-ar

Eseuri


inima câinii” din Doina, identificat într-un Molit-venic, imaginile întunecării cerului de mulţimea săgeţilor în bătălia de la Rovine dintre oştile lui Mircea cel Bătrân şi turcii din Scrisoarea III existente şi în Cronograful lui Mihail Moxa12.

Din aceeaşi frecventare a literaturii române vechi a provenit la Eminescu recurgerea la ar-haisme deoarece le-a găsit la fel de îndreptăţite ca şi alte elemente de a participa la constituirea expresiei artistice şi pentru că sunt expresive în a dezvolta semnificaţia lirică şi a revitaliza limba poetică13. Referitor la procesul de revitalizare a limbii poetice prin apelul la elementele lexicale din scrisul vechi, Eminescu spunea: „Arhaismii poate că-i va încetăţeni cu încetul poezia dar numai ea, căci e un drept exclusiv al ei de-a revivifica colorile limbei prin vorbe dezgropate din mormanul trecutului”14. Arhaismele nu sunt prea numeroase în opera eminesciană încât să întunece receptarea ei, creaţia sa lirică rămânând exemplară prin contemporaneitatea universului şi expresiei sale. Există astfel arhaisme semantice şi formale mai ales cu valoare evocativ-istorică pre-cum: fiastru, a cerşi (a cere), a certa (a pedepsi), limbă (popor), crug (cerc, orbită), herb (stemă), scriptură, stihie, carte (scrisoare), a dura (a construi), steag (unitate militară), închinare (su-punere), stih (vers), stihuire (versificare), schiptru (sceptru), crunt (însângerat), au (oare), galbeni (bani), mur (zid), petac (ban), plocon (cadou), talger (blid) ş.a.

Acest apel al lui Eminescu la teme, idei, imagini şi cuvinte din literatura noastră veche îi asigură caracterul naţional al operei, fără a o rupe însă de universalitate.

Chiar dacă preia motive, idei, imagini, sintagme, expresii ori cuvinte arhaice din scrisul românesc vechi, Eminescu imprimă acestora marca individualităţii, a geniului său. Sub pre-siunea contextului poematic acestea sună cu totul altfel decât sunau în scrierile vechi. Paul Cornea şi Ştefan Munteanu au făcut preţioase precizări în acest sens. Referindu-se de asemenea la acelaşi aspect, G. I. Tohăneanu spunea: „Rezultă de aici – şi din practica identificării tangenţelor şi similitudinilor – că, ori de câte ori Eminescu îşi adjudecă vocabule, îmbinări, imagini din re-cuzita lingvistică şi stilistică a înaintaşilor (ceea ce se întâmplă destul de des, mai ales în prima

perioadă a creaţiei) el prelucrează, transformă, transfigurează materialul asimilat, apropriindu-şi-l şi adaptându-l viziunii sale. Aşa se explică de ce aceleaşi cuvinte, aceleaşi îmbinări, ba chiar aceleaşi imagini – pe care le aflăm şi la Eminescu şi la <<precursori>> – sună cu totul altfel la cel dintâi, chiar dacă similitudinile sunt, în planul strict formal, izbitoare (s.a.)”15.

NOTE1. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi,

vol. I, Bucureşti, Editura Romulus Cioflec, 1942, p.99-100, apud. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Hu-manitas, 1997, p.21.

2. Al. Oprea, Publicistica lui Eminescu, studiu introductiv la Mihai Eminescu, Opere, IX.Publicistică.1870-1877. Cu 68 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980, p.24.

3. Alexandru Vlahuţă, Amintiri despre Emi-nescu, în Scriei alese, Bucureşti, EPL, 1963, p.366-367, apud Virgil Vintilescu, Eminescu şi literatura înaintaşilor, Timişoara, Editura Facla, 1983, p. 78.

4. Apud I. E. Toronţiu, Studii şi documente li-terare, vol. IV, Institutul de Arte Grafice Bucovina, Bucureşti, 1933, p.23.

5. Apud Alexandru Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în „Studii şi cercetări de bibliolo-gie,” 1955, nr.1, p.139

6. Apud N. Iorga, Eminescu (conferinţă), în „Biblioteca Cuvântului”, nr.9, p.10

7. Cf. Virgil Vintilescu, op. cit., p.878. Cf. Ibidem, p.859. Ibidem, p.85.10. Cf. Ibidem, p.86.11. Apud Ibidem, p.79.12. Cf. Ibidem, p.95-96.13. Cf. În acest sens: G.I. Tohăneanu, Expresia

artistică eminesciană, Timişoara, Editura Facla, 1975, p.13 şi urm; Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Editura „Junimea”, 1979, p.233 şi urm; Mihaela Mancaş, Limbajul artistic românesc. Secolul al XIX-lea, Bucureşti, EŞE, 1983, p.182

14. Apud Dumitru Irimia, op. cit, p.233.15. G.I. Tohăneanu, Eminesciene (Eminescu şi

limba română), Timişoara, Editura Facla, 1989, p.10.

Eseuri


Filosof al istoriei, istoric şi arheolog de notorie-tate internaţională, Vasile Pârvan e ştiut îndeosebi pentru amplele lucrări consacrate dacilor, cea mai cunoscută fiind Getica , sinteză a protoistoriei spaţiului carpato-danubiano-pontic. O seamă de prelegeri susţinute în Anglia la Cambridge pe aceeaşi temă i-au apărut în 1928 în această ţară cu titlul Dacia. An Outline of the Early Ci-vilizations of the Carpatho-Danubian- Countries, fiind tradusă ulterior în 1938 după originalul francez inedit de Radu Vulpe cu titlul Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-dunărene.

Cercetările şi lucrările sale asupra culturii şi civilizaţiei dacilor au dat roade, unii din urmaşii săi, precum Constantin Daicoviciu şi Radu Vulpe continuându-i eforturi-le. Iubitori fără rezerve ai filonului nostru dacic îl consideră autoritate sacră, iar Şerban Cioculescu, ana-lizând în 1941 exagerările şi febra tracologilor noştri în studiul cu titlul Un nou fenomen mistic : thracoma-nia, îl avea în vedere şi pe Vasile Pârvan ca reprezentant al acestui fenomen. Criticul atrăgea, totuşi, atenţia : ,, Nici o clipă însă, idealul său etnic nu s-a conjugat cu un ideal politic (...). Desigur că imaginea idealizată a getului corespundea, pentru el, nevoii unei norme spirituale, cândva fecundă ; cândva aceasta îşi cheltuia energiile, într-un elan mistic, care a fructificat în devieri regresive ; dar, încă o dată, ideea morală a lui Pârvan nu s-a dublat cu o idee politică, expansivă, imperialistă”1. Cei care supralicitează însă dacismul lui Pârvan ori gândesc asemenea lui Şerban Cioculescu din 1941 uită totuşi lucrări ale lui Pârvan consacrate filonului nostru romanic precum Începuturile vieţii romane la gurile Dunării (1923), Gânduri despre lume şi viaţă la Greco-Romanii din pontul stâng şi mai ales Închinare împăratului Traian la XVIII veacuri de la moarte. Această din urmă contribuţie, inclusă în vo-lumul Memoriale (1923), este un discurs solemn rostit în 26 septembrie 1919 la Academia Română spre a marca optsprezece secole de la trecerea la cele veşnice a împăratului Traian2. Este o capodoperă de retorică epidictică în sensul antic al cuvântului, adică de elo-giere a unui erou, a unui fondator al neamului. Nimeni la noi, chiar între cei ce au fost admiratori fără rezerve ai spiritului latin, nu a scris pagini de elogiere atât de ferventă a împăratului Traian precum Vasile Pârvan,

elOgiul ÎnTemeieTOrului În ,,ÎncHinare ÎmPăraTului Traian” de vasile PÂrvan

acest savant cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale consacrate Daciei.

Discursul se deschide sub semnul Parentaliei, sărbătoare italică de pomenire a morţilor din care se degajă îndemnul de a pomeni pe întemeietori. Faptele marilor dispăruţi sunt aduse la lumină de Clio, muza isto-riei, căreia Pârvan îi consacră pagini de fervoare imnică la începutul cuvântării sale. Clio povesteşte, glorifică ,,ce a fost viaţa oamenilor” (M., 209), contemporaneizează

faptele măreţe ale trecutului, înno-bilând prin aceasta condiţia umană3: ,,Tu, Clio, încălzeşti cu focul tău trupurile demult adormiţilor şi îi faci iară vii, trăind din nou puternic în lumina lor şi năvălind plini de viaţă în lumea noastră (...). Ci de n-ai fi tu, Clio, ca râmele în noroi, aşa ne-am târî în întunerecul unei singure vieţi, cu dimineaţă şi seară, cu zi şi noapte. Tu singură ne faci bogaţi, tu singură ne ridici peste noi, tu singură ne înveciniceşti, – Clio, mărire ţie ” (Ibidem, 209-210).

Până aici a fost un fel de exordiu lin, fastuos pentru ca apoi Pârvan să treacă la o lungă narratio care reuneşte atât relatări de acţiuni desfăşurate în trecut în vremea dacilor şi romanilor, cât şi

puncte de vedere proprii, mai ales cu privire la procesul etnogenezei.

Sunt înfăţişate mai întâi pregătirile febrile de război în rândul dacilor după cinsprezece ani de pace care trecuseră de la primele lupte favorabile lor. Prezen-tarea acestor pregătiri e urmată de descrierea elogioasă a trecutului şi prezentului dacilor. Ei sunt popor statornic, civilizaţi prin legăturile cu populaţiile greceşti, având o credinţă idealistă în nemurire, o tradiţie milenară în viaţa de societate şi de stat, un nume glorios în lupta pentru libertate şi un trecut strălucit. Astfel de descriere pregăteşte terenul pentru ceea ce în continuarea discur-sului său Pârvan înţelege să prezinte o confruntare între două forţe colosale. Până în acel moment existaseră mari poticniri ale Romei în înfrângerea Daciei, când lupta a fost preluată de împăratul Traian născut în Spania romanizată, guvernator apoi al ei. Pârvan îi face acum un mişcător portret alcătuit din însuşiri morale, caracte-rologice. Sunt predominante la el modestia, chibzuinţa, cumpătarea : ,, Cel ce purta acum armele Romei era un om liniştit, măsurat, cuminte, modest ” (Ibidem, 214).

DUMITRU VLĂDUŢ

Eseuri


Împăratul Traian este apoi un om simplu, de extracţie populară, viguroasă, cu toate avantajele şi dezavantajele ce decurg de aici căci ,,(...) ajuns împărat, el rămânea încă tot omul din popor, răbdător la muncă, întârziind bucuros la plăcerile trupului, cu nesfârşit respect pentru senatorii Romei, pentru arta cuvântului la Roma (...). Dar sufletul celui ce guverna era tot vechi, al guvernatorului provincial, al neitalicului, al « neromanului », care se sfia de Roma (...)” (Ibidem, 215). Discursurile solemne îi sunt scrise de învăţatul senator Licinius Sura. Pârvan crede că ,, simplul, cumintele, modestul, neînvăţatul spaniol care era acum împărat al Romei ” (Ibidem, 216) era mare prin gândul unic care a stat la temelia vieţii sale. În concepţia lui Pârvan orice mare creator îşi datorează grandoarea gândului unic, adică acelei obsesii devorante prin care o personalitate se structurează şi structurează la rândul ei istoria în acord cu o nobilă filosofie4 .

Relatarea despre împăratul Traian este părăsită în acest punct spre a face loc unor meditaţii despre etnogeneză, profilul naţiunilor, stilul războaielor ş.a. Naţiunea, spune aici Pârvan, nu e ceva fix etnic, ci un amestec de neamuri, nici limbă căci aceasta poate fi a mai multor naţiuni, ci este ,, acea expresie culturală creată de înrâurirea pământului asupra omului (...), rea-litatea biologică a omului modificat de pământul pe care se aşează, după legi neschimbate (...) ” (Ibidem, 220). De aceea, atrage atenţia aici filosoful istoriei, ,, Popoarele modelate de pământul pe care prind rădăcini se supun legilor lui ” (Ibidem, 221). Această lege a făcut, potrivit lui Pârvan, ca romanii cuceritori să se adapteze după obiceiul locului, după condiţiile solului, după cultura materială şi spirituală a celor cuceriţi. Traian a adus, aşadar, nenumăraţi colonişti spre a făuri o ţară romană, paradoxul fiind însă acela că ,, în loc creşte o ţară dacă, numai de limbă romană, dar în hotarele dacice şi cu su-fletul dacic–aborigen până în îndepărtaţii ei descendenţi de astăzi ” (Ibidem, 217). Totuşi, după multe pagini de relatare a luptelor reluate prezentate în dimensiuni gi-gantice, după referirile la sinuciderile căpeteniilor dace şi apoi a lui Decebal, Vasile Pârvan ne arată înfăţişarea complet nouă, italică pe care cei veniţi din Imperiul Romei o imprimă noii ţări cucerite : ,, În munţii cu aur, în dealurile cu sare, sapă acum cei veniţi de departe şi scot cu hărnicie averea pământului. Şi cetăţi şi oraşe de piatră şi case şi temple şi băi şi vile de marmoră se ridică – în înfăţişări italice – dintr-o zi pe alta (...) ; şi tot mai departe pătrunde vorba romană, credinţa romană, viaţa romană. Dar cei nou veniţi nu se mai gândesc la vechile lor patrii. În ţara eroului rege ei nu se mai simt romani, ci daci (...). Iar cântecul muncii, pe anticele ogoare, începe să răsune în sunete romane ” (Ibidem, 230). Legionarii romani urmaşi ai lui Traian în frunte cu autorităţile s-au retras, datorită năvălirilor barbare, în sudul Dunării şi în imperiu. Din Dacia s-au retras cei bogaţi, iar cei săraci au rămas continuându-şi existenţa. Oraşele cu civilizaţia romană s-au pustiit, dar ,, din nou se îndesesc satele

după străvechea obicinuire dacică. Din nou se clădesc casele după antica tradiţie tracă. Şi portul lucrătorilor ţarinei roditoare a rămas acelaşi ca înainte de venirea oaspeţilor italici (...). Ţăranii ogoarelor, păstorii turmelor se simt romani, se numesc romani şi întemeiază o nouă Romanie” (Ibidem, 232). Pârvan elogiază femeia dacă aflată la naşterea sufletului noului popor. Lungul său discurs devine apoi o laudă apoteotică a geniului biruitor al Romei, capabil a înfăptui lumi noi, de a asimila noi suflete şi popoare. Acest geniu nu a constat în metode organizatorice şi administrative autoritar–tiranice, în distrugerea şi anihilarea celui cucerit, ci în aceea că avea ,, acea religie politică în care fiecare credincios admis în misterii era un membru cetăţean cu drepturi depline egale, chiar celor ale împăratului zeu ” (Ibidem, 239). În această alcătuire statală cei alipiţi se simţeau participanţi egali la puterea şi gloria Romei, fapt nerealizat de Grecia sau unele imperii orientale. Măreţia imperiului Romei a constat de asemeni în geniul ei organizatoric şi în cel al alcătuirii ca şi în civilizaţia materială : ,,Imperiul Romei era o răbdătoare, simetrică, armonioasă, uriaşă construcţie a unui singur, divin arhitect : cu drumuri, oraşe, graniţe, poduri, cetăţi, apeducte, băi, amfiteatre, zidite ca pentru vecie, zidite deolaltă, legate între ele, ca o singură neasemănată reţea, din care nu scăpau marei strângeri între firele ei nesfârşite nici naţiunile, nici indivizii odată cuceriţi (...). Semn al ubicuităţii Romei era monumentalitatea ei de eternitate ” (Ibidem, 241).

Spre finele amplului său discurs Pârvan evocă moartea împăratului Traian la Selinus în Cilicia din Asia Mică. Este o moarte la datorie, fără ca împăratul să-şi fi dus la capăt lucrarea sa, războiul partic. Discursul amplifică acum mult fervoarea elogierii întemeietorului, printr-o amplă prosopopee, figură de adresare către fiinţe ilustre dispărute : ,, Ochii mei te văd, împărate, în zilele tale de neîncetată veghe ” (Ibidem, 242). Pârvan întregeşte portretul ilustrului dispărut, parţial realizat şi anterior. Există mai întâi un portret fizic : statură ma-iestuos-înaltă; păr alb, înainte de vreme ; faţă nobilă şi energic dominatoare ; ochi atenţi privind spre a pătrunde dincolo de lucruri ; frunte brăzdată de dunga verticală a voinţei ; buze strânse în semn de stăpânire de sine ; faţă liniştită, hotărâtă. Portret moral : cuminte păstrător al ordinii, păcii, străvechii tradiţii, factor de înflorire prin biruinţă a liniştii şi păcii. Pârvan contrazice acum viziunea neadecvată pe care unii dintre contemporanii şi urmaşii săi de la Roma i-au făurit-o, viziune potrivit căreia Traian împăratul ar fi fost un fricos căutător de pace, gelos imitator al lui Alexandru Macedon, hrăpăreţ supunător de popoare. Pentru Pârvan există motive cu totul speciale de elogiere împăratului. Toate aceste motive converg spre faptul că împăratul Traian rezumă modelul perpetuu al celui ce conduce exemplar. Astfel, el nu a fost stăpânitorul, ci slujitorul Romei ; nu a distrus glorios, ci a creat înţelept ; nu a căutat glorie individuală, pentru sine, ci pentru patria sa, Roma ; a dăruit totul

Eseuri


Romei şi nu sieşi, căci viaţa lui a fost numai credinţă, muncă, iubire, bunătate. În Dacia pe care a biruit-o el nu a distrus, nu a pustiit, ci a construit, aducând ,, tot prinosul vieţii romane, în largă dărnicie de bucuros semănător, îngropând în brazda patriei nemuritoare sămânţă romană” (Ibidem, 244). A fost un ziditor de ,,veşnică construire de blocuri de stâncă” (Ibidem, 245) de mâna sa cioplite, un ,, nou întemeietor de ţară romană ” (Ibidem, 245).

Prin acelaşi procedeu poetic al prosopopeii de adresare unei ilustre fiinţe dispărute, Pârvan redă şi destinul vitreg al poporului rămas în Dacia după retra-gerea stăpânirii romane : ,, Când Roma ne-a lăsat iară singuri în cetatea lui Decebal etern–veghetorul, valul năvălirii barbare ne-a acoperit cu totul (...). Întreaga noastră putere ne-am cheltuit-o de atunci, împărate, ca să stăruim pe pământul unde ne-ai pus de strajă. Am trăit, împărate, de când ne-a lăsat Roma şi până în ziua de astăzi, ca daci, în sate, iar nu ca romani în oraşe. Rezistând în Dacia împotriva tuturor venetici-lor, reîntinzându-ne în tot ţinutul dacic, dăinuind în simplicitatea, vitejia şi neînfricarea ţăranilor daci (...) ” (Ibidem, 243-244). Această existenţă în sărăcie, continuu ameninţată nu a fost favorabilă construcţiei de durată, ci numai improvizaţiei. Ca şi alţi istorici români Pârvan crede că înflorirea culturii şi civilizaţiei Occidentului se datorează scutului românesc care a asigurat pacea : ,, ei, cei cari înfloreau la adăpostul nostru, se mândreau de opera păcii, care era darul nostru, şi se uitau cu dispreţ la sărăcia şi la lipsa noastră ” (Ibidem, 243). Făcând aluzie la târzia realizare a unităţii naţionale istoricul menţionează că abia de curând legionarii împăratului au reintrat în Apulum (Alba-Iulia), Napoca (Cluj), Sarmisegetuza.

Ultima pagină şi jumătate a discursului este descrierea ducerii pe mare a urnei funerare a împăratului Traian, descriere urmată de imnul către soare şi lumină ca izvor al vieţii.

În intenţia lui Pârvan discursul său trebuie nu numai să instruiască, ci şi să emoţioneze. El are întâi de toate o finalitate înalt psihagogică, de înălţare sufletească deci, dar prin modul de alcătuire are şi un caracter lite-rar5. Găsim uneori insule descriptive eminamente litera-re : ,, Rugineau codrii. Ca nişte paseri obosite coborau legănat către pământ frunzele aprinse de cea din urmă sărutare a soarelui de toamnă ” (Ibidem, 210). Ca şi în alte discursuri solemne din Memoriale un procedeu uzi-tat e comparaţia homerică amplă de mari efecte literare. Prin această manieră e redată stăruinţa în a rezista a celor rămaşi pe pământul Daciei după retragerea lui Aurelian şi a administraţiei romane în sudul Dunării : ,, Cum se prind de pământ proptindu-se în multele lor rădăcini copacii înecaţi de apele fioroase ce vor să-i smulgă cu dânsele, aşa ne-am prins noi cu toată tăria sufletului nostru de străvechea ţară dacoromană, proptindu-ne în

zidul munţilor noştri, ca să nu fim smulşi şi târâţi de puhoi ” (Ibidem, 243). Efecte deosebite extrage Pârvan din procedeele de construcţie a frazelor, în special a celor repetitive : anafora, epifora şi simploca generatoare de paralelism sintactic : ,, Alţii, la adăpostul nostru, au ridicat iară oraşe strălucite, palate de marmoră şi temple până la cer. Alţii, la adăpostul nostru, au onorat iară pe Apolon şi pe cele nouă Pieride. Şi poeţii lor au cântat iară, şi sculptorii lor au săpat iară, şi arhitecţii lor au clădit iară ” (Ibidem, 243).

Pagini străbătute de veritabil suflu al sublimului se află chiar în finalul discursului în evocarea ducerii urnei funerare a lui Traian din Cilicia spre Roma pe corabie. Există aici un deosebit simţ al muzicalului şi rit-murilor datorită căruia acest fragment ce s-ar putea numi Funeraliile lui Traian se poate desface în versete6 :

,,Pe undele Mării Lycie pluteşte spre Romaîn corabia îmbrăcată cu întunecată purpură.urna funerară a lui Ulpius Nerva Traianus.Bat valurile cu sunet ritmat în prora corăbiei.Alunecă uşor în cadenţa perfectăvâslele lungi care mângâie valul.Dinspre Marea Cretică, unde se coboară să se

culce,Helios trimite o ploaie de lănci însângerate.Se ridică şi se pleacă marea, în largile ondulări ale

hulei,ca un sân de femeie odihnind fericită.Pe puntea corăbiei e pervigilium sacrum.Alunecă plectrul pe coardele lirei.Cad sunetele calde, ca lacrimi de aurpe scuturi de argint” (Ibidem, 245-246).

EDIŢII UTILIZATE. SIGLEM.=Vasile Pârvan, Memoriale. Ediţie îngrijită,

prefaţă şi note de Ion Vartic, Cluj, Editura Dacia, 1973.

NOTE1.Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane. 1932-

1947, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 638-639.2. Cf. o rezumare esenţializată a acestui discurs la Al. Zub,

Vasile Pârvan. Dilemele unui istoric, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 202.

3. Cf. asupra acestui aspect şi Idem, Pe urmele lui Vasile Pâr-van, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983, p. 242.

4. Cf. şi Idem, Vasile Pârvan. Dilemele unui istoric, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 77 şi urm.

5. Cf. asupra valorii literare a Memorialelor îndeosebi : G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 863-864; Mircea Anghelescu, Pârvan scriitorul, în vol. Vasile Pârvan interpretat de... Antologie, notă asupra ediţiei şi indice de Ştefan Lemny. Introducere, tabel cronologic şi bibliografie de Al. Zub, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984, p. 392-396; Ion Vartic, Spectacol interior, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 12-33. Cf. de asemenea Dumitru Vlăduţ, La rhétorique du sublime chez Vasile Pârvan, în vol. La terre et l΄écrit. Etudes rassemblées par Isabelle Chol et Robert Périchon, Société Historique et Archéologique du Forez, Montbrison, 2000, p. 153-164.

6. Cf. şi Ion Vastic, op. cit., p.31.

Eseuri


Aniversări - 160

Mare patriot, întruchipare şi simbol al cărturarilor din Banat, revoluţionar intransigent, Eftimie Murgu (1805-1870) a militat pentru li-bertatea poporului român, concepută şi înţeleasă, în acelaşi timp, atât sub raport naţional, cât şi sub raport social. Acest adevăr a fost ilustrat în întreaga sa gândire politico-revoluţionară, în ati-tudinea şi activitatea sa dinaintea revoluţiei, dar mai ales în timpul revoluţiei de la 1848. A văzut «lumina zilei» la 28 decembrie 1805 în «inima» Banatului, la Rudăria – astăzi «Eftimie Murgu», în judeţul Caraş-Severin. Educat în spiritul libertăţii în familia lui Simion Murgu, sublocotenent în Regimentul Grăniceresc Nr. 13, Eftimie Murgu a urmat cursurile primare în comuna natală, Rudăria, şi cele gimnaziale la Caransebeş. Tre-cut pe nedrept ca sârb în scriptele şcolare de la Rudăria şi de la şcoala superioară «Oberscule» din Caransebeş, înfiinţată de împărăteasa Ma-ria Tereza, tânărului Eftimie Murgu i s-au sădit sentimente, din care a izvorât dragostea pentru neamul românesc prea mult încercat de vitregiile timpului, dar şi împotriva celor care l-au opresat. Cursurile liceale le-a absolvit la Seghedin, un târg în care se aflau mulţi români, aşezare care avea teatru, şcoală de filozofie şi chiar o presă locală. În anul 1826, Eftimie Murgu şi-a continuat studiile la Universitatea din Pesta. După ce în 1830, cu rezultate excepţionale, a absolvit Facultatea de Drept, în 1834 a obţinut titlul de doctor în drept al Universităţii din Pesta. La Budapesta exista un curent naţional român, creat de latiniştii care au studiat la Roma, de tipografia de cărţi româneşti a lui Zaharia Carcalechi şi de publicaţia «Biblio-teca Românească». Această publicaţie periodică insera în paginile sale articole despre romanitatea şi continuitatea noastră în Dacia.

Simţindu-se «străin» în ţara sa, în anul 1835, Murgu a trecut în Moldo-România, la Iaşi, unde a inaugurat cursul de filozofie în limba română la «Academia Mihăileană». Între elevii săi se pot remarca Dimitrie Gusti, Popescu Scriban şi Ion Ionescu de la Brad, primul agronom român.

160 de ani de la revOluţia de la 1848eFTimie murgu Şi BanaTul

Eftimie Murgu a luat poziţie împotriva slavilor, în special a ruşilor. A fost chemat de domnitor care i-a mărit leafa, dar l-a condiţionat: «Ştii ce? Să nu mai vorbeşti de ruşi». Datorită neînţelegerilor avute, Eftimie Murgu a plecat la Bucureşti, unde a fost profesor de logică şi drept roman la Colegiul «Sfântul Sava» (1837). Cărturarul bănăţean a pre-dat şi ore particulare, formând buni români, mari patrioţi, ce se vor distinge în timpul revoluţiei de la 1848. Între elevii săi s-au remarcat Nicolae Bălcescu şi Constantin A. Rosetti. La Bucureşti i-a reîntâlnit pe foştii săi colegi de la Universita-tea din Budapesta, plecaţi şi ei să-şi împlinească destinul în capitala Ţării Româneşti: pe Moise Nicoară, pe pictorul Leca – profesor de desen, pe istoricul Aron Florian, geograful Ion Ge-nilie şi pe Ştefan Neagoe. Participant la mişcarea revoluţionară din 1840, Murgu a fost arestat de autorităţile din Ţara Românească şi expulzat în Imperiul Habsburgic. A fost dus la graniţa de la Turnu Roşu, apoi la Sibiu, unde a fost predat comandantului militar, generalul Wernhard. A fost arestat, apoi judecat, condamnat şi deţinut în închisorile din Caransebeş şi Lugoj. Eliberat din închisoare în septembrie 1841, Eftimie Murgu s-a stabilit la Lugoj.

Considerând că formarea statului naţional român este problema crucială a neamului româ-nesc, în anul 1844 Murgu a iniţiat o nouă mişcare naţională prin care se urmărea unirea Banatului cu Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. În urma unui denunţ, a fost arestat şi târât într-un proces care a durat timp de trei ani. La proces, Murgu s-a apărat cu vehemenţă susţinând că nu se consideră supus al acestei ţări, şi nu va da nici o lămurire, decât dacă se va pune pe picior liber; şi atunci încă, numai pe calea sa, adică se va apăra înaintea împăratului Austriei. Condamnat la trei ani de detenţie, Eftimie Murgu a fost transportat la închisoarea din Budapesta. Aici a fost vizitat de Constantin A. Rosetti, care consemna: «Ce frumos era! Părul şi barba foarte lungi; ferestrele zidite şi numai jos două ochiuri de geam, ca

ioneL cionchin


Aniversări - 160

să arate de câtă lumină era lipsit. O singură mângâiere. Paznicul celulei lui era român»1. În timpul revoluţiei, la 8 aprilie 1848, a fost eliberat din închisoare.

Eftimie Murgu s-a întors în Banat pentru a pregăti declanşarea revoluţiei. La sosirea în Lugoj, în 8 iunie 1848, a fost organizată o mare manifestaţie populară, militantul bănăţean fiind considerat «zeul românilor, bărbatul pe care poporul îl ducea cu caretă cu tot pe umeri».

La Lugoj, centrul politic al românilor bănăţeni, în 15/27 iunie 1848 s-a desfăşurat o adu-nare populară al cărei program, denumit «Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat», pre-vedea:

1. Înfiinţarea unei armate populare române prin înarmarea poporului în decurs de şase zile. Să se restituie poporului armele confiscate de oficianţii de stat.

2. Alegerea lui Murgu Căpitan suprem al Ţării Banatului.

3. Episcopii actuali să fie supuşi Căpitanului suprem al Banatului.

4. Drepturi politice egale şi pentru români.5. Limba română să fie introdusă în toate

oficiile de stat ale Ţării Banatului.6. Depunerea din scaunele lor a episco-

pilor sârbi de la Timişoara şi Vârşeţ şi, până la alegerea, prin sinod, a «obişnuitului Mitropolit românesc din Timişoara» şi a episcopului român din Caransebeş, Adunarea numeşte ca vicar general mitropolitan la Timişoara pe Dimitrie Stoichescu alias Petrovici, protopopul Lipovei, iar ca vicar episcopal la Caransebeş pe Ignatie Vuia, protopopul Oraviţei.

Hotărârea adunării populare de la Lugoj a fost comunicată Ministerului din Pesta: «Cu glas neatârnat strigară de neatârnata biserică şi eparhia română de biserica şi eparhia sârbească şi fiindcă să cunoscu că Mitropolia Timişoarei se afla vacantă, trebuie să-şi redobândească obicinuitul său mitropolit românesc, de bunăoară ce acesta precum şi episcopii sunt a alege întru anume adu-nare bisericească până la ţinerea acestei adunări şi făcu întrebare cine să ocârmuiască diecezele până la alegerea altor episcopi după canoanele bisericii cu puterea legiuită ?»1 Demnitarii bisericeşti, «vicarul general» al Mitropoliei greco-ortodoxe a Banatului şi episcopul de Vârşeţ, au fost confirmaţi de guvernul revoluţionar maghiar în luna mai 1849. Pentru prima dată după 200 de ani, prin voinţă populară, românii au înfiinţat Mitropolia Greco-Ortodoxă a Banatului. Eftimie Murgu este considerat unul din întemeietorii Mitropoliei Banatului întrucât, la propunerea lui, Adunarea populară de la 15/27 iunie 1848 din Lugoj a hotărât înfiinţarea Mitropoliei Orodoxe Române a Banatului2.

În calitate de deputat al circumscripţiei Lu-goj în noul parlament de la Pesta, Murgu a susţinut recunoaşterea dezideratelor adunării populare de la Lugoj, unirea românilor din cele trei principate şi unirea forţelor revoluţionare împotriva armate-lor habsburgice, ţariste şi otomane.

Conştient că românii sunt dezbinaţi, sub stăpânirea celor trei imperii, Murgu a propagat necesitatea solidarităţii naţiunii române. La adu-narea de la Lugoj au participat şi revoluţionarii moldoveni Alecu Ruso, Manolache Costache Epureanu şi Lascăr Rosetti, care au adus pro-gramul revoluţionar de la Braşov, «Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei». Revoluţionarii din Ţara Românească i-au trimis lui Murgu «pro-grama şi alte acte».


Aniversări - 160

Într-o scrisoare adresată lui Nicolae Bălcescu, Murgu nota: «Eu, frate, să ştii că am plâns de bucurie, când am luat ştire despre trium-ful libertăţii în România şi cu nerăbdare aştept ca eu, carele după cum ştii, ca rob ieşind din această ţară, pentru că i-am vrut dezrobirea şi carele tot din pricina aceasta iarăşi am picat în robie amară, acum că am slobod să văd România slobodă şi să mă bucur de fericirea fraţilor mei, care mai de mult ar fi meritat această soartă»3. Preconizând înfiinţarea armatei populare române, revoluţionarul român a promis ajutor atât moldo-venilor, cât şi muntenilor în cazul unei intervenţii străine. L. Kossuth a desfiinţat armata populară română, zădărnicind planurile lui Murgu.

În timpul revoluţiei, Murgu a menţinut permanent legăturile cu revoluţionarii din Prin-cipatele Române. Al. G. Golescu, Ion Maiorescu, Dumitru Brăteanu s-au întâlnit cu fruntaşul bănăţean Eftimie Murgu şi au discutat soarta poporului român. În vara anului 1849, în timpul tratativelor duse de Nicolae Bălcescu cu guvernul revoluţionar maghiar, Eftimie Murgu a contri-buit la pacificarea forţelor româno-maghiare. După ce a fost votată legea naţionalităţilor de către Dieta din Seghedin, Eftimie Murgu a dus ştirea lui Avram Iancu. A fost însă prea târziu, forţele contrarevoluţionare înfrângând revoluţia maghiară.

După înfrângerea revoluţiei, Eftimie Murgu a fost arestat la 1 septembrie 1849 şi condamnat la moarte prin spânzurătoare, dar pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe patru ani şi confiscarea bunurilor. A fost închis la închisoarea din Arad, apoi la cea din Budapesta unde a fost judecat, de unde a fost dus la închisoarea Iosefstadt din Bo-emia. Anii grei de detenţie îi vor afecta sănătatea. În toamna anului 1853, Eftimie Murgu a fost elib-erat, după care s-a retras din viaţa politică. Totuşi, în 1861 a fost ales din nou deputat în Parlament din partea circumscripţiei electorale Stamora-Moraviţa. Deşi nu s-a mai expus public, Eftimie Murgu visa «Marea Daco-Românie», iar îndem-nul său se îndrepta spre toţi românii: «Cea dintâi grijă să vă fie, fraţilor, arma! Armata, cât mai în grabă, căutaţi să aveţi, ca să puteţi cel puţin cea dintâi năvală să o întâmpinaţi, cu bună ispravă, apoi de aici încolo va fi grija noastră şi mai pe

urmă grija Europei… Altminterea, fraţilor, fiţi cu inima şi staţi cu toţii pentru libertate. Dumnezeul libertăţii s-a deşteptat, el priveghează pentru soarta popoarelor, nu trebuie decât numai obşteasca voinţă, şi tiranii vor rămâne ruşinaţi, şi, noi, frate, care ştii că am fost jertfa mâniei tiranilor, acum este vremea să ne izbândim»4. Era visul tuturor românilor din Banat, Transilvania, Moldova, Valachia/Ţara Românească/România.

La 12 mai 1870, Eftimie Murgu s-a stins din viaţă la Budapesta şi a fost înmormântat în cimitirul Kerepesy. În anul 1932 osemintele mili-tantului român au fost aduse în ţară şi reînhumate în cimitirului din Lugoj, în Banat.

Referindu-se la personalitatea luptătorului bănăţean, Protopopul Dr. Gheorghe Cotoşman nota: «Eftimie Murgu, pe care înşişi Românii ardeleni l-au invitat, după eliberarea sa din închi-soare, să le prezideze marea Adunare naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848, Zeul şi Apostolul Românilor, cum îl numeau înşişi duşmanii lui, creatorul Căpitănatului Ţării Banatului, luptătorul pentru restaurarea Daco-României, restaura-torul Mitropoliei Banatului şi al episcopiei Caransebeşului, n-a fost un rătăcit, – a fost un mare vizionar, un apostol, un martir. Numele lui rămâne un simbol, în faţa căruia se vor închina Românii şi peste o mie de ani»2.

Participant la revoluţia de la 1848-1849, luptător pentru libertatea şi unitatea ţărilor române, cărturarul Eftimie Murgu şi-a înscris numele între marile personalităţi bănăţene ale secolului al XIX-lea.

NOTE1 V.V. Haneş, Un mare luptător bănăţean: Eftimie Murgu, în «Timocul», Caietul II şi III, Bucureşti, 1943, p. 15.2 Ibidem, p. 448.3 I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 160.4 Eftimie Murgu, Scrieri, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 41.5 V.V. Haneş, op. cit., p. 15.6 Prot. Dr. Gheorghe Cotoşman, Eftimie Murgu şi Banatul la 15/27 iunie 1848, Tipografia Diecezană Caransebeş, 1947, p. 12.


Tinzând să devină exaustivă (un deziderat imposibil de realizat!), lucrarea Doinei Frumuşelu-Brâncuşi în conştiinţa lumii. Bibliografie nesfârşită, Editura Orizonturi universitare, Timişoara, 2007, prezintă (în cele 255 pagini, format B5) o informaţie extrem de bogată, cuprinzând aproape 7500 de referinţe privind viaţa şi opera genialului sculptor român, într-o derulare cronologică.

În introducerea cărţii, autoarea menţionează că: „Fiecare an este marcat de punctarea principalelor even imen te l ega t e de Brâncuşi, însoţite de fotografii suges t ive , major i ta tea prezentate în premieră” Apoi vine cu precizarea că lucrarea „poate fi citită ca un jurnal al marelui sculptor, căci un titlu de articol sau de carte este un eveniment, o întâmplare şi punându-le cap la cap vom avea în oglindă desfăşurarea întregii lui vieţi”

Îndeosebi sărbătoririle l u i B r â n c u ş i - m a r c ă r i aniversare sau comemorative-se bucură de o atenţie mondială. Aşa au fost anii 1967 (comemorativ:împlinirea unui deceniu de la stingerea lui din viaţă). 1976 (centenar aniversat prin UNESCO) 2001(Anul Internaţional Constantin Brâncuşi). În asemenea împrejurări, bibliografia Brâncuşi cunoaşte o sporire impresionantă, scriind despre el şi creaţia sa istorici şi critici de artă, pictori, sculptori, filosofi şi, nu în ultimul rând, jurnalişti. Sunt publicate articole în presa curentă, precum şi studii în revistele de specialitate, dar şi numeroase cărţi (peste 30, de pildă, în Anul Internaţional Brâncuşi, 2001).

Din carte reiese că, în bibliografia apărută în România, un loc însemnat îl ocupă studiile lui V.G.Paleolog, P.Comarnescu şi B.Brezeanu, acestora

BiBliOgraFie BrÂncuŞi (1897-2005)aureL turcuş

adăugându-li-se, de-a lungul timpului, importantele lucrări ale lui I.Pogorilovschi, D.Grigorescu, I.Frunzetti, D.Hăulică, D.Daba, M.Deac, I.Mocioi, A.Petringenaru, R.Bogdan, Şt.Georgescu-Gorjan, C.Zărnescu, Nina Stănculescu, Cristian R.Velescu, D.Gheorghiu, M.Stârcea Crăciun, S.L. Buliga, H.Muntenuş, C.R.Constantinescu etc. De asemenea

trebuie să avem în vedere şi preţuirea lui Brâncuşi din partea unor mari scriitori şi gânditori români, cum au fost Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Mircea Eliade.

În Prefaţa cărţii, Alexandru Mironov, secretar general al Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, subliniază că: „S-a scris uluitor de mult despre marele artist în timpul vieţii sale dar şi postum(...) Oricum ar fi privită, viaţa lui Brâncuşi este de o simplitate fascinantă iar opera sa, limpede ca un cristal de stâncă, se situează

cu adevărat pe cele mai înalte culmi”. Încheie cu „un cuvânt de preţuire pentru autoare, dr. Doina Frumuşelu, pentru munca sa intensă şi pasionată în brâncuşiologie, care a avut ca rezultat o carte interesantă şi utilă, ilustrată cu fotografii, majoritatea arătate în public în premieră”.

În finalul acestei consemnări, evidenţiem că, în carte, şi referinţele bibliografice străine sunt foarte bine reprezentate, majoritatea autorilor fiind personalităţi de reputaţie internaţională. Acest fapt îi conferă lucrării un substanţial spor valoric, devenind, astfel, un indispensabil instrument de lucru pentru fiecare cercetător brâncuşiolog din ţara noastră şi de peste hotare.

Brâncuşiana


Comemorări - 60

S-a născut în 3 noiembrie 1885, în satul Brea-za, comuna Ciceu-Giurgeşti, judeţul Bistriţa-Năsăud. A urmat şcoala în satul natal, apoi studiile secundare la Liceul grăniceresc din Năsăud, pe care l-a absolvit în iunie 1905, obţinând la examenul de bacalaureat calificativul foarte bine. În perioada 1905-1909, a urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cluj, la specialităţile istorie şi limba latină, primind şi aici la examenul de licenţă calificativul foarte bine. În 21 mai 1910, şi-a luat, tot cu nota maximă, examenul de capacitate. În luna iunie 1923, şi-a susţinut examenul de doctor în litere la Universitatea din Cernăuţi, fiind notat cu calificativul „Summa cum laude”. La sfârşitul anului următor şi-a luat examenul de docenţă la Facultatea de Litere din Cluj.

Din luna decembrie 1909 până în 31 august 1919 a activat ca profesor secundar la Gimnaziul fundaţional din Năsăud. După Marea Unire (fiind un luptător pentru înfăptuirea acesteia), a fost numit de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cu în-cepere de la 1 septembrie 1919, profesor secundar, specialitatea istorie şi latină, apoi director la Liceul din Dej (azi Colegiul Naţional „Andrei Mureşianu”), unde va funcţiona până în anul 1930. Atunci a fost numit profesor de materii naţionale la Academia teologică unitară din Cluj. În această perioadă a desfăşurat o bogată activitate de cercetare istorică, rezultatele investigaţiilor ştiinţifice apărându-i în publicaţiile „Anuarul liceului” din Dej, „Transilva-nia” din Sibiu, „Revista Archivelor” – Bucureşti, „Revista istorică” – Bucureşti, „Analele Academiei Române” – Bucureşti, „Cercetări istorice” – Iaşi etc. şi în volume de sine stătătoare. S-a afirmat îndeosebi ca medievalist.

A fost colaborator apropiat al arheologului Emil Panaitescu din Cluj; a făcut săpături la castrul roman de pe limesul someşan (Căşei). În baza ma-terialelor arheologice descoperite acolo, a luat fiinţă Muzeul de istorie orăşenesc din Dej, în care piesele cele mai valoroase sunt cuprinse în lapidarium, sector expoziţional întemeiat de Victor Motogna. O strânsă legătură a avut şi cu Nicolae Iorga (care i-a găzduit studii în „Revista istorică”). Între cei doi istorici a existat o corespondenţă concludentă, aşa după cum dovedeau două epistole păstrate, prin anii ’80 ai secolului trecut, de Sabina Motogna, soţia lui Victor Motogna; restul epistolelor de la Iorga s-au

pierdut în grelele împrejurări ale refugiului întâmplat în urma Dictatului de la Viena. În 1940 şi-a întrerupt prestaţia universitară – era conferenţiar la Universita-tea din Cluj – şi s-a stabilit în Timişoara împreună cu familia. Aici, începând din luna octombrie a aceluiaşi an, a funcţionat ca profesor de materii naţionale la Academia Teologică Romano-Catolică. În Timişoara s-a dedicat şi cercetării unor aspecte privind Evul Mediu din Banat.

Având în vedere dăruirea şi competenţa cu care s-a aplecat asupra istoriei Banatului, Cornel Grofşorean l-a numit în funcţia de preşedinte al Secţiei Istorice a Institutului Social Banat-Crişana şi membru în comitetul de redacţie al „Revistei Institutului Social Banat-Crişana”. Implicit a făcut parte din comitetul de redacţie al masivului volum de studii istorice, Banatul de altădată, apărut la Timişoara în anul 1944.

Odată cu instalarea regimului comunist în România este grav afectată întreaga viaţă culturală a ţării. În primii ani ai bolşevizării vieţii sociale, au fost desfiinţate instituţii culturale timişorene care îşi aduseseră o bogată contribuţie la cunoaşterea trecutului Banatului şi la propăşirea vieţii spirituale de după prima conflagraţie mondială. Între aceste instituţii desfiinţate au fost, în primul rând, Institu-tul Social Banat-Crişana (1946) şi Regionala Astrei Bănăţene (1948). De asemenea, în anul 1948, a fost prohibit cultul greco-catolic, prin Decretul 177, urmând năpăstuirea slujitorilor acestei biserici şi a credincioşilor confesiunii respective. Victor Motogna şi familia sa erau greco-catolici. Soţia era înrudită cu familiile lui Iuliu Maniu şi Zaharia şi Romul Boilă, Ion Gheţie ş.a., membrii marcanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc, care vor fi arestaţi, având parte de grele suferinţe în închisorile comuniste, la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi în zonele de deportaţi din Bărăgan. Multe din aceste suferinţe sunt prezentate în cartea Iadul Comunist – Amintiri şi destăinuiri de dr. Cornel Pop – fratele soţiei lui Victor Moto-gna – lucrare apărută la Editura Signata, Timişoara, 2003. Totodată, s-a năpustit teroarea asupra Bisericii romano-catolice. Episcopul romano-catolic Augustin Pacha din Timişoara a fost condamnat de Tribunalul Militar din Bucureşti, el împreună cu alţi prelaţi ai acestui cult fiind învinuiţi de spionaj. În aseme-nea cumplite împrejurări şi-a încetat activitatea şi

isTOricul vicTOr mOTOgnatiBeriu cioBanu


Comemorări - 60

Academia Romano-Catolică din Timişoara, instituţia de învăţământ în care era profesor Victor Motogna.

Pe fundalul acestor abuzuri politice comu-niste, Victor Motogna s-a îmbolnăvit grav în vara anului 1948. S-a internat la Clinicile din Cluj, unde a beneficiat de tratamentul ilustrului profesor Iuliu Haţieganu, cu care era în relaţii apropiate. Însă nu a putut fi salvat, astfel că s-a stins din viaţă în 5 iulie 1948.

Ferparul său cuprinde următorul text: „Dr. Victor Motogna fost profesor la Academia Teologică Romano-Catolică din Timişoara şi conferenţiar de-finitiv la Facultatea de Litere şi Filozofie de pe lângă Universitatea „Dr. Victor Babeş” din Cluj, decorat cu ordinul Coroana şi Steaua României în gradul de Cavaler, Ofiţer al Instrucţiunii Publice a Republicii Franceze şi membru corespondent al Academiei Române1, după scurte şi grele suferinţe suportate cu adevărată resemnare şi creştinească pocăinţă s-a stins din viaţă în ziua de 5 iulie, orele 19, în al 63-lea an al vieţii şi al 34-lea an al fericitei sale căsătorii. Înmormântarea se va face în ziua de 9 iulie 1948, orele 3 p.m. în Cimitirul greco-catolic din Năsăud” (Ferparul a fost imprimat la Tipografia „Liceum” din Cluj; a fost aprobat de Primăria Municipiului Cluj; se află în posesia d-nei Cleia Motogna, născută Pop, din Timişoara).

Opera (selectiv): Ohtum, contribuţie istorică la istoria

românilor în veacul IX-XI, în vol. Lucrările In-stitutului de geografie al Universităţii, ,,Regele Ferdinand I”, din Cluj, la Timişoara, Impremeria editurii culturale de vest, Timişoara, 1942;

Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în Evul Mediu, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, pe lunile iulie-august, 1943, p. 3-30;

Banatul românesc în epoca migraţiunilor popoarelor barbare, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, pe lunile iulie-august, 1943, p. 31-61;

Banatul românesc în cele dintâi veacuri ale stăpânirii ungureşti. Epoca arpadiană (1030-1301), în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, noiembrie-decembrie, 1943, p. 80-112;

Trecutul românilor în epoca lui Iancu Huniade (1437-1457), în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, mai-august, 1944, p. 539-576;

Banatul românesc în prima jumătate a veacului al XV-lea. Epoca lui Sigismund de Lux-emburg (1395-1438), în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, mai-august 1944, p. 449-480;

Banatul românesc în cele dintâi veacuri ale stăpânirii ungureşti (Epoca Arpadiană 1030-1301), în Banatul de altădată. Studiu istoric, vol. I ,Timişoara, 1944, p. 229-265;

Banatul românesc în veacul al XIV-lea (Epoca Angevinilor), în Banatul de altădată. Studiu istoric, vol. I, p. 266-326;

Articole şi documente. Contribuţie la Istoria Românilor din veac XVI-XVII, Cluj, 1923, 57 p.;

Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, Gherla, 1924, 43 p.;

Războaiele lui Radu Şerban (1602-1611), Bucureşti, 1926, 84 p.;

Cetatea Ciceiului sub stăpânirea Moldovei, Dej, 1927, 64 p.;

Relaţiunile dintre Moldova şi Ardeal în veacul al XVI-lea, Dej, 1928, 216 p.;

Un erou din graniţa năsăudeană. Nichita Ignat, Dej, 1928, 38 p.;

Studii asupra istoriei românilor din Banat în Evul Mediu (271-1400), Timişoara, 1943, 104 p.

Referinţe: Enciclopedia istoriografiei româneşti (co-

ordonator ştiinţific: prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu), Editura Ştiinşifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 227;

C. Răileanu, Evocări – Victor Motogna, în „Orizont” (Timişoara), nr. 5 (568), 1 februarie 1979;

col (r) Constantin C. Gomboş, Victor Motogna (1885-1948). O personalitate de seamă a istoriografiei române în „Coloana Infinitului”, nr. 53, Timişoara, 2005, p. 39-42;

Colecţia „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, pe anii 1943-1946;

Banatul de altădată. Studiu istoric, vol.I, Timişoara, 1944.

Tiberiu Ciobanu, Victor Motogna (1885-1948), în Anexă (Cărturari români bănăţeni cu preocupări privitoare la istoria Banatului medieval – note biobibliografice) din Teza de doctorat cu tit-lul Istoriografia românească din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul Medieval.

NOTĂ 1 În acei ani de negare a valorilor culturale naţionale, de restructurare politică a Academiei Române nu a fost posibilă confirmarea istoricului Victor Motogna în rândurile membrilor săi.


Eseuri

euroregiunea, şpaisul şi bănăţenii

Bănăţeanul este cetăţeanul care locuieşte în zona de vest a ţării, aproape de graniţa cu Ungaria şi Serbia. Bănăţeanul este cel care îşi salută veci-nul de peste gardul din stânga cu Jó napot şi pe vecinul de peste gardul din dreapta cu Guten Tag. Bănăţeanul pune mai multe feluri de bucate pe masă ca să se vadă că are de unde – chiar şi cel mai umil ţăran din Banat este un burghez veritabil în adâncul sufletului, prin educaţia primită de la buni-ci şi străbunici sau prin pilda vecinilor. Bănăţeanul face mai puţini copii – ca să nu se împartă averea: semn nu de zgârcenie, ci de cumpătare, îmi explica bunicul când eram mică subtila diferenţă (bunicul şi tatăl lui aveau în sat porecla „Jghere” – de la zgârie-brânză, înţeleg – semn că distincţia dintre cele două trăsături de caracter era foarte importantă şi intens dezbătută în familie).

Bănăţeanul nu este francez, dar se pricepe la delicatese culinare şi „paşteturi”, are şpais şi face Strudel şi câte un Leberwurst înainte de Crăciun. Cât despre desert, el nu este autentic cu una-două prăjituri amărâte şi nu se poate desăvârşi decât cu torta – de gen feminin, fiindcă aşa e în nemţeşte. Orice bănăţean care se respectă are cel puţin o piesă de mobilier Alt Deutsch sau Biedermeier, de preferinţă un credenţ, adică dulap cu sau fără vitrină, „macăr” şi doar ca să-şi pună cloţa înăuntru, cum a făcut, într-un gest rămas legendar în familia mea, o mătuşă cu simţul umorului, dar fără simţ estetic.

Bănăţeanul avea antenă pentru televiziunea iugoslavă şi maghiară înainte de 89.

Bănăţeanului i se pare firesc să audă pe stradă vorbă sârbească, nemţească sau ungurească şi nu întoarce capul după trecătorul care i se adresează tovarăşului de drum într-una din aceste limbi. La fel de firesc i se pare ca, într-un cvartal nu prea mare dintr-unul din oraşele sale, să vadă acoperişul unei biserici ortodoxe, al unui dom catolic, al unei capele luterane şi al unei sinagogi. Bănăţeanul ortodox, luând exemplul vecinului catolic, a construit în satele sale bisericuţe zvelte, zugrăvite

în culori calde, miniaturi baroce, cu o singură clopotniţă graţioasă, ca acelea care împodobesc toată pusta de la marginile răsăritene ale fostului imperiu austro-ungar.

Bănăţeanul este cel care are un număr minim obligatoriu de strămoşi în familia cărora să se fi vorbit cel puţin două limbi – oricare – ale spaţiului central-european. Şi eu sunt bănăţeancă. În ascendenţa mea, o străbunică îşi auzea părinţii numărând în limba maternă – slovacă a tatălui şi sârbă a mamei. Românul cu care s-a căsătorit se adresa socrului într-o limbă neutră – germana pe care o acceptau toţi ca limbă de cultură sau ma-ghiara în care se specializaseră prin şcoli. Acelaşi român făcuse şcoală ungurească şi număra până la zece în româneşte, dar de la unsprezece încolo în ungureşte. Şi socotelile le făcea tot în ungureşte. Un alt străbunic român făcuse şi el şcoala la Szeged – „Seghedin” cum îi spun şi acum bătrânii mei – şi îl văd mândru într-o fotografie, în uniforma lui de Grenzer, sau „grenţăr”, de bună seamă – un statut privilegiat al bănăţenilor ca paznici ai graniţelor imperiului Mariei Terezia.

O bunică se juca pe stradă cu o mulţime de copii de-o seamă cu ea şi învăţa să le vorbească idiomul sau să cânte împreună cu ei: cu Lule (Aleksander) şi Dragi (Dragan), cu Miri (Miriam) şi o ţigăncuşă mai emancipată pe care o chema (splendidă cacofonie – rromă dar nu neapărat) Şotca Călina, cumpăra bomboane de la negustorul evreu Scheinberger, se întâlnea, acasă la bunica ei, cu verişorul favorit din Banatul sârbesc, Branko, şi încă se mai întâlneşte cu prietenele din copilărie ale căror tată era originar de pe acum dispăruta insulă Ada-Kaleh, surorile Mustafa. Un străbunic, deşi român şi preot ortodox, a primit, din partea autorităţilor imperiale în timpul primului război mondial, pentru devotamentul cu care şi-a înde- plinit, pentru soldaţi de toate etniile, datoria de preot militar, dreptul de a folosi particula de înaintea numelui de familie. Oare or mai fi ex-istând, prin vreo arhivă prăfuită sau prin vreun muzeaş vienez, decizia, parafele şi semnăturile înflorite care atestau acest drept al familiei?

TimiŞOaradana chetrinescu


Eseuri

Bănăţeanul se mândreşte că a avut intuiţia cosmopolitismului şi a euroregiunilor. Bănăţeanul afirmă că trăieşte într-un spirit tolerant, un locus privilegiat unde alteritatea (etnică şi religioasă în primul rând, dar şi socio-politică) nu mai este demonizată. Bănăţeanul, aşa cum îi place lui să se vadă, este bine ancorat într-o civilizaţie materială pe care – de la şpais la tramvaiul electric şi ilumi-natul stradal în premieră europeană – este educat s-o respecte.

Imagologia ne vorbeşte despre stereotipuri culturale. Şi ce s-a spus până acum ar putea, fără prea mare dificultate, să fie inclus în sfera clişeelor de acest gen, a pattern-urilor cognitive dar şi afective prin care membrii unei comunităţi îşi construiesc şi îşi propagă imaginea şi prin care se raportează la propria identitate ca un complex de date ale specificităţii care se intersectează în mai multe puncte. Ca oricare alt membru al oricărui alt grup, bănăţeanul este în acelaşi timp victima şi eroul unei mulţimi de stereotipuri mai mult sau mai puţin măgulitoare. Aici, asemeni lui Petru Nemoianu în Scrisori şi schiţe bănăţene în 19431, care încerca să demonstreze că mâţul neamţului e mai curat şi mai gras decât mâţul românului, am putea şi noi acum să profităm de clişee sau să ne supunem lor şi să scriem că probabil şi mâţul bănăţeanului trebuie să fie mai curat şi mai gras decât mâţul moldoveanului sau al olteanului. Dar nu o vom face pentru că poţi să vorbeşti despre tine şi fără să creezi raporturi antitetice, fără să supralicitezi tensiunea contrastelor construite artificial.

Bănăţeanul vorbeşte despre sine amintindu-şi şi mândrindu-se. Bănăţeanul ştie să vorbească despre sine şi, dacă vorba nu este suficient de convingătoare, te va chema la el acasă ca să te convingi şi singur.

NOTĂ1 Smaranda Vultur, Germanii din Banat, Paideia, Bucureşti, 2000.

memoria irişilor de la poartă

Privind de la fereastra casei sale citadine, Rosario Assunto scria, în studiul său dedicat oraşului1: “Oraşul modern [este macropolisul] care aplatizează timpul pe o linie care se prelungeşte la infinit, unde nici o întoarcere nu mai este posibilă, iar noutatea ce se prezintă ca o negare a trecutu-lui este întotdeauna caducă şi nu numai caducă, ba chiar este simbolul însuşi al caducităţii care antrenează toate valorile şi sentimentele, consti-tuind astfel amintirea unei temporalităţi de durată: sentimente şi valori care, tocmai datorită faptului că au rădăcini în memorie şi păstrează în sine trecutul, trebuie să fie alungate printre vechiturile bune de aruncat, pentru a merge neîmpovărate spre un viitor care de îndată ce a sosit este considerat deja învechit” (p.15).

În lupta dintre spaţiu şi timp – unde spaţiul e oraşul, iar timpul e memoria – în lumea modernă câştigă întotdeauna, fatalmente, cel dintâi. În oraşul sacru, istoric, al antichităţii sau al Evului Mediu, timpul reuşea să răstoarne spaţiul, ridicân-du-l la propria-i verticalitate. Infinita temporalitate era dată de constanta referire la un centru. Oraşul modern, în schimb, spaţializează timpul, doborân-du-l, reducându-l la orizontalitate, gonind haotic departe de centru. Timpul-spaţiu al oraşului veşnic tensionat şi neliniştit care se întinde pe orizontală nu admite reveniri. Centrul cetăţii nu este doar punctual zero al unei spaţialităţi care porneşte de aici, ci şi începutul timpului ca istorie şi memo-rie. Tocmai limitarea spre exterior, centralizarea oraşului sacru, cel dezvoltat în jurul construcţiilor religioase, îi conferea acestuia imaginea terestră a unui arhetip ceresc. Relaţia clară, lipsită de echivoc, între centru şi periferie impunea măsura care definea spaţiul urban în sine. Ceea ce ordona haosul era tocmai tinderea spre sine a oraşului, ca mişcare constantă, venită fără greş dinspre oricare din marginile sale.

Oraşul profan, în schimb, este centrifug. El dă să se împrăştie, fără nici o noimă, înspre exterior, într-un proces pe care Guido Ceronetti îl vedea, apocaliptic, la începutul anilor 70, ca pe o grotescă şi ireversibilă calviţie a pământului desacralizat, o înşirare dezlânată înspre câmpie. Assunto observa un paradox în relaţia dintre oraş şi locuitorii săi. Graniţa, zidul care interzicea ex-tinderea cetăţii dincolo de înaltele sale metereze


Eseuri

protectoare oferea locuitorilor săi o mare libertate – aceea a timpului lor. Dispariţia zidurilor care impuneau o coerciţie spaţială, dar garantau timp, aboleşte tirania locului pentru a o instala, cu surle şi trâmbiţe, pe cea mult mai nemiloasă a timpului. Excentricitatea (în sens strict etimologic) edifici-ilor privează pentru totdeauna omul de timp. A străbate oraşul înseamnă a jertfi orele, a le da de pomană unui monstru nerecunoscător care nu va oferi niciodată ceva la schimb.

Aruncând o privire afară într-una din acele zile de sfârşit de iarnă care sunt atât de crâncen de urâte într-un oraş aglomerat şi gri, ştiu că toate acestea sunt adevărate. Memoria vechiului oraş se pierde într-un spaţiu din ce în ce mai neregulat. Prin dărâmarea vechilor ziduri de împrejmuire şi garnizoane, prin parcelări intra- şi extravilane, cetatea mea s-a îmbolnăvit şi ea de-o boală psihică gravă: o personalitate scindată în care Dr Jekyll e mai-mult-decât-oraşul, iar maleficul Mr Hyde e mai-puţin-decât-oraşul. Mai-mult-decât-oraşul e metropola care se întinde surprinzător de mult peste limitele sale iniţiale. Mai-puţin-decât-oraşul este spaţiul desacralizat, lipsit de armonie, de măsură, de unicitate, de timp.

Doar în porţile caselor vechi din Cetate, din Fabric sau din Elisabetin mai regăsesc, pul-sând, memoria oraşului meu, aşa cum arborii îşi păstrează, ascuns în scoarţă, secretul vârstei. Memoria copacilor, ca şi cea a oraşului, e strâns legată de noţiunea de centralitate, prin numărul de cercuri concentrice cu diametrul desenat într-un brun mai închis decât miezul. Şi porţile au vârstă cu secrete. Din stradă, cercetez straturile de vopsea care protejează lemnul – vopseaua e scorojită în multe părţi, cu bucăţi de tablă sau carton înlocuind tăbliile iniţiale. Câte urme de vopsea şi zgârieturi, atâtea cercuri concentrice. Din curte, prin arcul decupat în lemn – păstrat intact doar de cele mai vajnice dintre aceste porţi, cu neaşteptate pete de culoare sau cutezătoare linii din feronerie, ivite din mâinile unui meşter anonim al locului – lumina proiectează figuri graţioase. Ele amintesc de silueta stilizată a uneia din florile preferate ale adepţilor Jugenstil-ului, irisul. O floare la fel de fragilă ca, azi, vechile porţi ale clădirilor care îşi deapănă povestea liniştită a unei sute şi mai bine de ani la urechea celui care se sprijină nostalgic de vechile pietre curbate care protejau, odinioară, zidul de trăsurile ce veneau şi plecau în goana cailor.

Orice oraş, spuneau anticii despre cetăţile lor, este un sanctuar. În spaţiul care desparte strada timpului celui nou al metropolei de interiorul se-cret şi tăcut, în clar-obscur, unde mai pâlpâie încă, ferit, focul unui timp ideal, în teritoriul desemnat de poartă şi culoarul ce începe din pragul ei, orice amintire poate cere sanctuar. Sunt amintiri dintr-un timp nu al depărtării, în care prezentul neagă, grăbit şi nervos, trecutul, ci dintr-unul ideal, de apropiere desenată în nuanţele întunecate, dar calde ale sepiei. Dacă vreunul din spiritele locului ar fi reuşit să se adapteze în asemenea măsură încât să supravieţuiască terorii spaţiului modern, tehnolo-gizat, el ar vrea cu siguranţă, dacă s-ar sprijini, aşa cum am făcut eu, într-una din plimbările mele la întâmplare prin cartierele istorice ale Timişoarei, de cadrul unei vechi şi graţioase uşi, să ticluiască o hartă vrăjită a oraşului istoric, al memoriei, în care porţile să preia întreaga personalitate şi respon-sabilitate a bulevardelor, străzilor şi aleilor. Orice oraş rămâne un sanctuar atâta vreme cât spaţiul îşi păstrează caracterul temporal, dezvoltându-se pe o axă verticală ideală, întrupată magic în silueta unor porţi înalte şi arcuite.

NOTĂ1 Rossario Assunto, Scrieri despre artă. Oraşul lui Amfion şi oraşul lui Prometeu, Meridiane, Bucureşti, 1988.

(Din lucrarea de eseuri “De la Gargantua la Google”)

Piaţa Traian din Timişoara


Viaţa cărţilor

Pentru poetul MIHAI ŢOPA, metaforic vorbind, totul pare a fi posibil: până şi razele de lumină pot avea umbră, după cum şi soarele are pete. După cum afirmă autorul în moto-ul cărţii: „Prezenta carte reprezintă un snop de raze de lumină, la umbra cărora am stat, am cugetat şi am scris...” Acesta ar fi unul din tâlcurile titlului antologiei poetic: „Printre raze de lumină” apărută recent, (în anul 2008) la editura Mirton din Timişoara. Volum a fost precedat de multe alte poezii răsfirate prin paginile revistelor „Literatura şi arta” din Chişinău, „Tibiscus” din Uzdin, „Familia” din Petrovaselo (Iugoslavia), dar şi în cele din Timişoara: „ A n o t i m p u r i l i t e r a re ” , „Nădejdea noastră”, „Vrerea”, „Orient latin”, „Coloana infinitului”,„Catharsis”, „Clio” etc. A mai publicat şi cărţi de poezie şi de eseuri dintre care amintim: „Călătorii imagi-nare”, „Aşa vă place isto-ria?”, „Doamne fă să-ngheţe timpul”, „Versuri de bunic”, Mirajul luminii” etc.

Născut în comuna Lipnic din judeţul Soroca-Basarabia în 1933, poetul a urmat liceul Traian Doda din Caransebeş, judeţul Caraş, apoi Institutul de căi-ferate din Bucureşti. A lucrat ca inginer feroviar la Regionala C.F.R. din Timişoara până la pensionarea sa în 1991.

Încă elev fiind începe să scrie şi să publice versuri, sub îndrumarea atentă a poetului Alexandru Jebeleanu, iar la Caransebeş a condus un cenaclu literar.

Cartea de faţă cuprinde versuri rimate ce parafrazează cuvinte care ne rămân în memorie după lectura poeţilor – pe drept cuvânt socotiţi „canonici” din literatura română şi din cea universală. La încept sunt pomeniţi cronicarii: „Biruit-au gândul...” / Scrie cronicarul: / iară eu ca dânsul / am, voit să fiu, ...”

Mai încolo, este consemnat în versuri chipul poetului naţional: „A vorbi prin cuvântul / lui Emi-nescu / înseamnă a duce lumină / până departe, / pe unde noaptea / cu ziua se-ngână.” Sunt evocate apoi momente biografice, mai ales cele legate de truda

un POeT la umBra raZelOr de lumină

zilnică la ziarul „Timpul”: „repede trecuse vara. / S-a schimbat şi anotimpul. / Lucru-i mult, ţigări, cafele, / telegrame şi misive.”

Făcând un salt în domeniul literar universal, ne pomenim aproape de versul poetului imagist-sim-bolist din vremea bolşevismului stalinist – de care nu s-a eliberat decât printr-un tragic suicid – Serghei Esenin: „Hei voi sănii / şi voi cai nebuni / ce zburaţi ca gândurile mele //duceţi-mă / de puteţi şi-n stele / sau spre vatra / bunilor străbuni...”

Revenind la ai noştri scriitori, de menţionat exclamaţia amară a blajinului nostru Ion Creangă,

la vederea Teatrului Naţional din Iaşi cuprins de flăcări în 1888: „Aracan di mini Doamni / arde teatrul, ce vom face?” Amărăciunea povestitorului mare este, se zice că nu atât pentru acel monument cât pentru soarta atât de amară a prietenului său Mihai.

Urmează un salt peste vremuri şi peste continent pentru a evoca umbra poetului englez lord Byron; „Când ceaţa cu-prinde-va-n / zori Albionul / te urcă pe navă / tu, tinere lord / şi scrie poeme-n / „Jurnalul de bord” / cu peana ta albă, / dând vremilor, tonul... ”

Vine la rând celebra „masă” a sculptorului român modern Brâncuşi, dar parcă mai plină de emoţie este evocarea păsării măiestre: „Pasărea lui Brâncuşi, / nu este o pasăre, / ci doar un zbor / plin de avânt, / pe care un înger / sau poate un sfânt / l-a fost oprit pentru noi / şi ni l-a dăruit / să ni-l păstrăm pe / pământ / în amintirea sufletelor / celor duşi...”

Alt clasic al literaturii universale, ne referim la Anton Pavlovici Cehov, nuvelist şi dramaturg rus, este pomenit într-un moment esenţial al vieţii şi operei sale: „Dar iată un gând / năstruşnic cum saltă / şi-i vine în minte / ca un spiriduş // când cerul cel negru / trecut ca prin tuş / i-aduce aminte / de calda sa Ialtă, // de unchiul său Vanea / şi de trei surori / şi ce înflorită-i / de vişini, livada...”

Un umorist de geniu este invitat de autor să mai revină pe scena pestriţă a năravurilor şi moravu-

FLorin contrea


rilor noastre, să-şi mai încerce peniţa muiată în vitriol pentru a-i mai readuce la realitate pe... cei mitici. De exemplu: „... şi te-aşteptăm cu drag, Maestre / că Ţara-i plină cu amici / din Bucureştiul cu tarabe / până în sat - la Haimanale.” Desigur, numai de conu I. L. Caragiale poate fi vorba...

Lista continuă cu... marele prozator francez Balzac, pentru care autorul jonglează pe versuri ritmate şi chiar în monorimă, un procedeu stilistic în care dovedeşte măiestrie şi chiar rafinament de virtuoz: „Mă plimb prin Paris / şi am trac / ori de câte ori / îl întâlnesc pe Balzac. / De obicei e / în frac / şi-mi povesteşte / câte ceva. Dar eu tac...” Aici pericolul poate fi altul; mă întreb, în dorinţa noastră de a demitiza, de a-l „umaniza” pe creator, de a-l aduce cu tot dinadinsul aproape de noi, de dimensi-unile noastre, nu cumva ajungem a nu mai înţelege, în definitiv, de ce oare trebuie să-l admirăm atât de mult pe acest... domn în frac? Cine sunt, în definitiv, aceşti domni de care e vorba mai departe? Colonel Chabert, Rastigniac sau Père Goriot? Ei, dar pentru aceasta, tânărul cititor ar cam trebui să mai deschidă nişte cărţi niţel cam... groase... oare o mai fi având timp pentru aşa ceva? Mă cam îndoiesc...

Este memorabilă, în schimb, parafraza după celebra sintagmă blagiană: „Veşnicia s-a născut la sat” pe care ne simţim obligaţi s-o cităm în întregime pentru adevărul ei atât de amar: „Veşnicia s-a născut / la sat / şi a murit la margine / de drum, // însă drumul / nu mai e acum. / Peste el, ţăranii / au arat. // Vara au ieşit / la secerat / apoi l-au lăsat / de tot imaş // şi se duseră / toţi la oraş / de n-a mai rămas / nici om, nici sat...”

Ideea amară se continuă în poezia dedicată marelui nostru cărturar-martir Nicolae Iorga: „Cine mai citeşte astăzi, / vechile pisanii, letopiseţe în slavonă, / versuri în latină? // Cine mai aprinde-n taină / capăt de lumină / să străbată-n veac, prin veacuri, / numărându-i anii? //... tot mai mult slăbeşte ţara / când se ceartă fraţii - / doar un bucium, mi se-aude: / „Vino Ţepeş Doamne!”

Sărind acum, peste ani şi creatori, ne oprim în încheiere, la o meditaţie poetică pe o temă de Paul Valery: „Opreşte clipa / şi-o culege / de vei putea-o / înţelege. // De nu, dă-i drumul / să se ducă, / să se prefacă / în nălucă / / iar tu o urmăreşte-n / zbor / uşor, cu gândul tău / de dor.”

Concluzia: demersul poetic este de remarcat, a fost realizat cu pasiune şi cu multă trudă. La fel, ca în parcurgerea unor săli imense de muzeu, drumul spre ieşire poate fi, uneori, destul de obositor, dar desigur că merită... Îi recomand cititorului să-l şi facă.

miHai ţOPaLa umbra fetelor în floare

M-am aşezat la umbra unui nuc,în căutarea unui timp pierdut.O nucă lângă mine a căzut:îngândurat, m-aplec să o apuc.

În faţă am un vechi volum de Proustşi-o pătură întinsă la picioarecă iarba-i umedă şi e răcoareşi-i simt în aer, amăruiul gust.

Ba, mi-am adus şi un ulcior cu mustşi-l duc încet, cu mult dispreţ, la gurătot meditând, cu gândul la lecturăcă timpu-i trecător, perfid, vetust.

E toamnă indiană şi e soare. Duc iar ulciorul sus şi iarăşi gustşi mă gândesc, ce greu i-a fost lui Proustla umbra franţuzoaicelor, în floare…

Aş vrea să vreau ,,aş vrea să vreau’’…(Michelangelo- Sonet 87)Aş vrea să vreausă spulber vrerea vremiipornind în zori, pe căinestrăbătute.

Aş vrea să vreausă cuceresc reduteşi să înfiinţez noi Academii.

Aş vrea să construiesc aeroplane,iar sateliţii să-i aruncspre Marte.

Şi-aş vrea ca să mai scriu o carte,cu cavaleri vitejişi curtezane.

Deşi eu vreau să vreauca şi-nainteşi-aş vrea să pot,eu nu mai am putere.

Degeaba mi-a rămascuvântul ,,vrere’’că vrerea nu se facedin cuvinte.

Viaţa cărţilor


După publicarea volumelor de poezie Adăpost într o floare (1977) şi Somnul izvoare-lor (1981), Corina Victoria Sein a abordat proza, creând numeroase romane, care s- au bucurat de o bună primire din partea cititorilor şi a criticii li-terare. Cu începere din anul 1990, scriitoarea este directoarea Editurii „Excelsior Art”– una din cele mai importante case ale cărţii din Timişoara.

Acum, prin publicarea volumului de versuri Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein revine în ac- tualitatea literară, înve-derând că poezia sa este mereu proaspătă şi cu-prinde un bogat potenţial de semnificaţii existenţiale. Ne întâmpină un profil poetic original, expresiv pe latura confesiunii unei trăiri în aparenţă detaşată dar, nicide-cum împăcată cu o existenţă tulburată de neîmpliniri nedefinite şi de inconfortul unor ipostaze inadecvate ale realităţii imediate. „Privesc năucă! – exclamă autoarea – Ringul seamănă, acum, cu un cer acoperit cu o beznă de nori, /Abia îmi zăresc adversarul pitit într un colţ, / Peste capul său se încrucişează săbii…/ Cumpătul cu greu mi- l păstrez: / Cine -n locul meu luptă, victoria să mi -o fure?/ Şi mie ce -mi rămâne?” (Spre (despre) mine) La această întrebare retorică, am putea răspunde că îi rămâne iluzia, pentru că: „Promisiuni distincte se- ntrec să- mi arunce -n faţă / Drum neînceput, drum neumblat, drum aşteptat.” (Captivă pe drum ne nceput). Mirajul acestor promisiuni se dovedeşte a fi foarte fertil, pentru creaţia poetică a Corinei Victoriei Sein, astfel că mare parte din lirica sa este constituită, în general, din restructurarea textuală, programatică – aş zice – a unor iluzii.

Dar, oare motivul poetic al „oglinzii şi al oglindirilor” nu înseamnă, totodată şi o răsfrângere tainică a iluziei, dinspre sine sau dinspre ceilalţi?

Îmi pun o asemenea întrebare, pentru că observ că în poeziile de faţă tendinţa descriptivă, accen-tuat picturală, este, totuşi, dominată de refuzul actualităţii, fiindu -şi suficientă sieşi în orizontul conştiinţei auctoriale, sugestiv fundamentată prin dorinţa recunoaşterii în ceilalţi, ceea ce, cred, luminează sensul esenţial al sintagmei „Dinspre oglindă”, care dă titlul acestui volum. Concludentă este, din perspectiva aceasta, şi mărturisirea:

„Da! Dinspre copacii fără frunze, / Un murmurat ecou şi vesele stafii / Se -ntrec în a- mi arăta abisul / Drept sursă de lumină…”

Menţinându -se unitatea de ansamblu a viziunii poetice, în versurile Corinei Victoriei Sein există un autocontrol discret al cristalizării imaginii, lăsând însă destulă libertate manifestării unui dicteu au-tomat temperat, care conferă o prospeţime aparte asocierilor insolite în decantarea expresiei lirice: „Ploaia cade şi numai eu ştiu / De ce bate în geamuri cu bice / de vânt / de ce se înhamă la plug de fulger / şi carnea mi- o ară…” Imaginea filtrează impulsuri de mare sinceritate

psihologică, vocea auctorială vorbind despre sine ca despre altul, urmărind ca textul fiecărei poezii să fie purtător al unui sens global, care se revelează în ritmul lăuntric – lent şi grav – al versului, acesta legănând parcă o visare transparentă, cu o limpede încărcătură emoţională şi cu o clară relaţie dintre estetic şi cognitiv. Citabile, pentru o asemenea exemplificare, sunt numeroase poezii din volum; dintre acestea reproducem poemul Miezul fierbinte al sincerităţii: „Cer sentimentelor mele să spargă prea cruda împrejmuire – / Majestos premiu – prin care mi justific absenţa de la deschiderea / Templului asediat de umbre.// Se zbate timpul luat prizonier de- o cupă, / Precum în deşert aprinsa singurătate incită apa să zvâcnească, / Decon-spirând hidoase grote sub pânza ciuruită de lacrimi.

aureL turcuşsemniFicaţii eXisTenţiale

Viaţa cărţilor


// Să lăcrimez nu am putere, nici surâsului trist nu- i dau vreo şansă,/ Îmi este văzul atins de lespezi în mişcare,/ Iar fruntea mi se înclină sub mângâierea unui dor statornic,/ De -acum fără margini…// Auzul riguros măsoară avântul şi nerăbdarea lopeţilor flămânde,/ Ce opacizează fereastra şi aşa prea devreme închisă, / Lăsând libertate deplină vârtelniţei să cunoască odihna,/ Înnodând, într un ritual arar, capetele unui firav lujer din care / zilele s- au scurs… // Pentru o clipă cerul piere sub tu-mult de miez fierbinte / Acolo, unde cei obosiţi de viaţă ridică noi case fără lumină…// Îndurerată şi veşnic de acum mai puţin iubită, / Chem prietenii – pe ale căror chipuri compasiunea -i mascată / De misterioase umbre ce ascund grămezi de timp şi / Ruinele unui ceas sătul sau poate obosit de ritmul cu care / Un vâslaş adună petale ofilite şi le aruncă- n ape fără odihnă – / Şi -i rog să- mi găzduiască văzul derutat şi zăbrelit / De degetele-mi frânte, învinse de cântecul stins…”

Poemul acesta, la fel ca şi alte creaţii din volumul Dinspre oglindă, ne arată că moder-nitatea poeziilor Corinei Victoriei Sein ar putea sta sub auspiciile celor scrise de Hugo Friedrich în celebra sa lucrare Structura liricii moderne, anume că „imperiul poetic al spiritului modern e lumea ireală creată de el însuşi, care nu există decât în virtutea cuvântului (…). Realitatea dezarticulată sau sfâşiată de violenţa fanteziei, subzistă în poem ca un câmp de ruine, dar ruinele şi irealităţile sunt purtătoare ale misterului care determină actul creaţiei lirice”. Versurile acestei poete n- au fost atinse de aripa postmodersmului care „merge la orice” (François Lyotard) sau, şi mai clar, este „un termen bun la toate” (Umberto Eco). Şi, totuşi, precum postmoderniştii, Corina Victoria Sein nu -şi etalează sentimentele, nu- şi clamează deziluziile, ci îşi organizează sugestive (con)texte poetice despre acestea, astfel descoperindu- ni -se, în întreaga ei complexitate, vulnerabila viaţă internă a poetei, transfigurată de emoţii puternice care depăşesc sfera unui obişnuit lirism obiectiv. De-mersul său poetic este expresia unei interiorităţi sinuoase şi fragile în care se dă o luptă continuă pentru eliberarea de cătuşele nesiguranţei realităţii, pentru armonizarea iluziilor cu deziluziile, a în-doielii cu certitudinea, într -un efort neistovit care aşterne peste creaţie o melancolică seninătate.

cOrina vicTOria sein

Viaţa cărţilor

Dinspre oglindã

E noaptea pe sfârşite.

Stând dreaptă, în fereastra neprietenoasă,Observ cum umbre se- ntrec în a despuia copacii.

Strania şi mohorâta învălmăşireÎmi va sluji drept odihnă, acumDar mâine?

Un firav şireag de raze se caţără- n spasmeSpre o ipotetică ieşire.

Cu teamă, tandră mă aplec spre acel desen incert,Pe care doar o splendoare obosită,Croită- n vis şi de îndată risipită,Mi- l poate aduce aproape,Făcându- mi- l complice… Prin ramuri greu rănite, vin brize să -mblânzeascăUn şarpe ce mă -mbracă;Un zâmbet, sfâşiat de -un gând răsfrânt,Peste parcul răvăşit…

Suav e timpul dinspre ziuăDar, tremură cel dinspre noapte,Eu doar închipui aprige focuriÎn care cuvintele îngheaţăŞi iscă nenorociri şi ură…

Prin parcul devastat, las liberă mâniaŞi strig un crâmpei de gând: Soare, tu, oare ce ascunzi?

Mă ascult!

Da! Dinspre copacii fără frunze,Un murmurat ecou şi vesele stafiiSe- ntrec în a- mi arăta abisulDrept sursă de lumină…

În crâncen cerc gândul mi se închide…


Se cuvine ca în anul în care aniversăm cei 90 de ani ,de când prin voinţa unanimă,la Alba Iulia,s-a hotărât Unirea cea Mare, împlinind peste veacuri luptele şi jertfele înaintaşilor,să ne aducem aminte de personalităţile vremii care şi-au adus contribuţia la împlinirea idealului de unitate naţională a tuturor românilor.

Între aceştia,considerăm că trebuie să amintim,la loc de frunte,figura luminoasă a episcopului de Caransebeş, la aceea dată, dr.Elie Miron Cristea.

I . A L E G E R E A C A E P I S C O P A L EPARHIEI CARANSEBEŞULUI

Aşa cum se cunoaşte, Episcopia Română Ortodoxă de Caransebeş reînfiinţată la 24 decembrie 1865,datorită străduinţelor neobosite ale Mitropolitului Andrei Şaguna, a avut ca titulari,în fruntea ei,doi bărbaţi vrednici şi buni români: Ioan Popasu, mort la 1889 şi Nicolae Popea.1 După decesul episcopului Nicolae Popea, fost membru al Academiei Române, guvernanţii de la Budapesta,în mod deosebit contele Albert Apponyi, ministru al Instrucţiei Publice şi Cultelor,cu ajutorul lui Constantin Burdea, deputat guvernamental de Caransebeş, un român renegat,au hotărât să sprijine alegerea ca episcop a dr.Iosif Iuliu Olariu,directorul Seminarului Teologic din localitate,fidel politicii ungare. În trei alegeri consecutive, soli-daritatea naţională a membrilor Sinodului Eparhial a determinat eşuarea intenţiei guvernanţilor care n-au obţinut majoritate relativă.Primul ales, arhimandritul Filaret Musta,ca şi al doilea ales,protosinghelul dr.Iosif T.Bădescu,n-au fost însă propuşi de guvern împăratului Francisc Iosif I pentru confirmare.

La a treia alegere,care a avut loc în ziua de 21 nov./4 dec.1909 Sinodul a ales ca episcop al Caransebeşului pe dr. Elie Miron Cristea cu 31 voturi în contra 24 voturi întrunite de dr. Olariu şi trei bile albe.2 Alegerea acestuia, act de drep-tate, dar şi de curaj, pentru reprezentanţii neamului românesc din Banat,convinşi că venirea acestui ,,bărbat tânăr,muncitor, energic, moral şi credincios,cu mare prestigiu’’ în fruntea ep-arhiei de Caransebeş va da roade îmbelşugate pentru biserică, fiind cea mai sigură garanţie pentru progresul şi înflorirea ei.,,Marele român,luptător al cauzei naţionale,faţă bisericească de istorică amploare, sfătuitor nepreţuit în vremuri grele,a scris cu sufletul şi faptele sale pagini de o neîntrecută frumuseţe morală’’3. Episcopul Miron se bucura de autoritate,era simbolul credinţei creştineşti, al păcii, jertfindu-şi odihna şi sănătatea pentru mântuirea, liniştea şi educaţia neamului românesc.

Întreaga presă românească a comentat cu cuvinte elo-gioase rezultatul fericit al alegerii episcopale de la Caransebeş.Vor publica articole:Ţara Noastră (Sibiu,nr.47,Nicolae Ivan),Revista Teologică(dr.Nicolae Bălan),Telegraful Român (nr. 128, Organul Mitropoliei Sibiului), Lupta (nr. 209, Organul Partidului Naţional, Budapesta), Libertatea (nr. 50,Orăştie, părintele I.Moţa),Gazeta de Duminică (nr. 50), Nea-mul Românesc(Nicolae Iorga),Foaia Poporului (Sibiu),Viaţa Românească (Iaşi), Tribuna (Arad), Drapelul (Lugoj), Sieben-bürgisch Deutsches Tageblatt (Sibiu), Gazeta Transilvaniei,

din acTiviTaTea dr.elie mirOn crisTea, ePiscOP al caranseBeŞului PenTru

realiZarea marii uniri constantin c.GoMBoş, astra eLena stan-GoMBoş

Universul, Adevărul,Dimineaţa,Viitorul (Organul Partidului Liberal), toate din Bucureşti)4, ş.a

În acelaşi timp,reţeaua de spionaj ungară a mişcării naţionale româneşti, prin dr.Zoltan Medve, prefect al comi-tatului Caraş-Severin, trimite din Lugoj, superiorilor săi, un raport confidenţial,în care,printre altele preciza: ,,d-rul Miron Cristea nu prezintă nici o încredere din punctul de vedere al statului maghiar’’5.

Printre multe capete de acuzare se afla şi acela că ,,în anticamera sa atârnă chipul lui Avram Iancu, evident cu scopul de a da să înţeleagă fiecărui om (care aştepta în sală momentul audienţei), că are de-a face cu o persoană de căpetenie al sen-timentelor româneşti extremiste’’.6Aceştia vor duce o susţinută campanie duşmănoasă împotriva episcopului român,pentru a-i crea o atmosferă neprielnică, de,,trădător primejdios de patrie’’,care,,are legături secrete cu România’’, pentru ca să nu se facă propunerea împăratului de confirmare a alegerii de episcop.Le trebuiau instrumente docile,filomaghiare, nu un arhiereu român,demn şi cu dragoste de popor şi biserica ortodoxă.În fruntea acţiunii excelau ziarele Magyarorszag din Budapesta,Temeşvari Hirlap din Timişoara cu complicitatea revistei Ungaria din Cluj.

După lungi tergiversări, după ce a făcut 12 drumuri la Budapesta, noul ministru al Instrucţiei Publice şi Cultelor, contele Joan Zichy, îl anunţă printr-o scrisoare datată 29 aprilie 1910,că este confirmat ca episcop, după ce la 21 aprilie, la Viena dr. Elie Miron Cristea a depus jurământul de fidelitate în mâinile împăratului Francisc Iosif I.La insistenţele noului episcop,de a fi auzite şi rezolvate şi cererile credincioşilor săi, împăratul îi promite ,,că se va gândi şi la poporul român’’.7

La 8 mai 1910 este întrodus în noua sa demnitate. Pro-gramul de vastă muncă a episcopului Miron a fost:credinţa şi legea strămoşească,limba şi cultura românească mereu încălzite de ideea naţională,promovarea meseriilor printre fiii de români, dezvoltarea aşezămintelor bisericeşti,şcolare şi economice, obţinerea de drepturi pentru clerul ortodox din partea statului ungar ş.a.

În noua sa funcţie va căuta să redea demnitatea bisericii ortodoxe din eparhia sa,prin vizitele canonice,prin coborârea în mijlocul credincioşilor săi,ca un bun păstor de oameni,va căuta, permanent, să rezolve multiplele probleme cu care se confrunta biserica ortodoxă şi şcolile ei confesionale.

La 28-29 august 1911, îl găsim făcând parte din ,,blocul naţional al membrilor episcopatului român’’,alături de mitropo-litul unit al Blajului,dr.Victor Mihali de Apşa,episcopul ortodox al Aradului, Ioan Papp, episcopul unit de Lugoj, dr.Vasile Hossu,Ioan Meţianu, mitropolitul Sibiului,episcopul unit de la Oradea Mare, dr.Dumitru Radu,la sărbătorirea jubileului de 50 de ani de la înfiinţarea ASTREI şi ţinerea adunării generale a ,,Societăţii fondului de teatru român’’.

Alături de Ion Luca Caragiale, Octavian Goga,Ilarie Chendi, Ştefan Octavian Iosif, Alexandru Vlahuţă ş.a va asista la temerarul zbor al lui Aurel Vlaicu peste ,,Câmpul Libertăţii’’.

Marea Unire - Aniversări 90



Conferinţa rostită la Blaj despre ,,Originile jocurilor şi ale teatrului la popoarele păgâne şi la români”, prin concluziile de ordin naţional şi politic,au entuziasmat participanţii.,,Teatrul-spunea acesta-trebuie să cultive muzica, cântările şi dansurile originale ale poporului,care sunt comori din cele mai preţioase ale românilor’’. Elogiind meritul marelui ierarh Andrei Şaguna, care purta în desagii săi întreaga comoară din trecutul neamului, în înfiinţarea ASTREI, conştient de misiunea ce-i revine de a urma pilda acestuia, cere tuturor fiilor bisericilor româneşti din Ardeal, de la vlădică până la opincă, de a se înrola în munca pentru promovarea culturii româneşti,întemeiată pe vechile sale tradiţii bisericeşti, pentru a asigura viitorul poporului nostru.Exemplul de unitate şi dăruire a ierarhilor români prezenţi la Blaj, să constituie-spunea acesta-un îndemn puternic pentru toţi credincioşii noştri de a pune mai mult accent pe tradiţiile noastre creştineşti şi ale literaturii bisericeşti,pe izvorul nesecat al lit-eraturii populare.Apelul său era ferm: ,,Atunci când e vorba de cultura poporului ,orice fel de separatism,orice susceptibilităţi trebuie puse de-o parte, căci în această privinţă nu putem admite decât o singură rivalitate:de a ne întrece la fapte bune unii pe alţii.’’Aceasta, în condiţiile în care pe teritoriul locuit de românii de peste Carpaţi, legile de maghiarizare forţată se aplicau draconic.

În ziua de 23 iulie 1912, în prezenţa dr. George Gârda, avocat şi om de cultură, a protopopului de Făget,Sebastian Olaru, a mii de credincioşi, va sfinţi, la Româneşti, locul viitoa-rei mănăstiri, care-i va purta numele-Izvorul Miron.Va inaugura şcoli confesionale şi aşezăminte de cultură,ca Societatea de lectură ,,Ioan Popasu’’din Caransebeş,care în prezenţa aces-tuia, va cinsti corifeii culturii româneşti, fiecare reuniune fiind adevărate sărbători ale spiritului românesc, datorită prezenţei sale8. Va fi prezent, în primăvara anului 1913, la înstalarea în scaunul episcopal al bisericii greco-catolice din Lugoj, a dr. Valeriu Frenţiu, în semn de solidaritate naţională.

II ÎN ATENŢIA AUTORITĂŢILOR UNGAREA fost permanent în vizorul autorităţilor ungare. Încă

din anii studenţiei, când a condus un grup de 71 de studenţi români din Austro-Ungaria,în septembrie 1894, la Congresul studenţesc al românilor de pretutindeni, de la Constanţa, unde a vorbit despre originile comune daco-romane. Îi sunt cenzurate articolele trimise spre publicare, deşi unele purtau pseudonime (unul din acestea fiind Ilie Dinurseni). A sărit în sprijinul Memorandiştilor. S-a solidarizat cu aceştia cerând să fie aşezat pe banca acuzaţilor, alături de ceilalţi români. N-a fost omisă nici cuvântarea rostită de protosinghelul dr. Elie Cristea, în pavilionul Ardealului din Parcul Carol, cu prilejul Expoziţiei jubiliare de la Bucureşti,din anul 1906, unde a avut loc logodna poetului Octavian Goga cu d-ra Hortensia Cosma, iar acesta a rostit o înflăcărată cuvântare în care amintea de ,,neamul românesc de pretutindeni’’. Suntem convinşi că serviciile se-crete ungare au ştiut de vizita acestuia la Florica-Argeş, invitat fiind de Ion.I.C.Brătianu , dar nu şi de conţinutul convorbirilor cu acesta. Avocatul Aurel Cosma,martor la eveniment, va re-lata că tânărul preot,a rostit o rugăciune la mormântul lui Ion C.Brătianu, dorindu-i fiului să urmeze pilda ilustrului său tată ,,să completeze şi să desăvârşească unitatea naţională a tuturor românilor’’. Impresionat Ion I.C.Brătianu a rostit: ,,Şi D-ta să fii atunci capul bisericei din România, pe care o visezi’’.9

Aveau informaţii şi despre vizita la Viena, la arhiducele Franz Ferdinand, mijlocită de Alexandru Vaida Voevod,a lui Elie Cristea, asesor consistorial în Sibiu şi a dr.Augustin Bunea,canonic la Blaj,din 28 martie 1908, la ,,viitorul împărat’’, pentru a asculta plângerile românilor. ,,Considerăm audienţa

–va relata dr. Elie Cristea moştenitorului tronului-ca un semn, ca o speranţă că va veni şi pentru poporul nostru un viitor mai bun.Poporul nostru aşteaptă un semn de prea înaltă bunăvoinţă, căci acum este înlăturat de pe toate terenurile. Este un popor de ţărani, agricultor,dar cinstit, conservator şi dinastic. E dinastic din convingere, căci tot ce avem noi, avem de la dinastie… De aceea, ungurii ne-au exclus şi vor să ne excludă şi în viitor de la chestiunile publice’’. ,,Austrofilismul’’ dr. Cristea, ca de altfel a întregului tineret ardelean şcolit la Viena, era de ordin pur politic şi era îndreptat contra ungurilor, care erau antiaustrieci. El mai servea pentru a obţine unele avantaje pentru biserica românească şi şcolile ei. Încolo, sistematicele persecuţii seculare sădiseră în sufletul conducătorilor români o aversiune şi o ură înnăscută.

Relaţiile strânse cu toţi bărbaţii politici de seamă din Regatul român, ca Ion I.C.Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga,ş.a.nu puteau scăpa autorităţilor un-gare. Mai mult, episcopul Miron a avut misiunea delicată de a-i transmite contelui Ştefan Tisza,în urma încheierii Războiului balcanic, şi mai ales,după încheierea Păcii de la Bucureşti,din august 1913, că atât guvernul conservator prezidat de Titu Maiorescu, cât şi Partidul Liberal, condus de Ion I.C.Brătianu,au ajuns la convingerea că într-un caz de conflict european, sol-datul român din Vechiul Regat nu va consfinţi, cu nici un preţ, să lupte alături de hondvedul ungar, câtă vreme guvernul de la Budapesta nu va căuta să înlăture nemulţumirile justificate ale românilor din Transilvania şi Ungaria. ,,Soldaţii din dieceza mea –va afirma tânărul episcop al Caransebeşului analizând dificila situaţie politică generală din Europa anului 1913-cu piepturile arse de soare, stau gata şi azi să facă faţă glonţului duşmanului din afară. Vă declar însă-continua acesta-cu inima deschisă că pentru a face aceasta cu drag, trebuie să li se dea deplină libertate naţională şi culturală. Numai atunci vom lupta cu izbândă în contra umbrei de la nord (aşa cum o va face, cu pierderi uriaşe, pe Frontul din Galiţia împotriva trupelor ruse în anii 1914-1918 n.n), care ne ameninţă pe toţi deopotrivă’’.10

În Transilvania şi Banat se aplica drastic legea lui Appo-nyi de maghiarizare forţată, dascălii unguri aplicau în cele 18 ore săptămânale de învăţare a limbii maghiare metode dure, aceştia necunoscând limba română. Multe şcoli confesionale româneşti au fost desfiinţate.11 Micile concesiuni făcute românilor care admiteau ca învăţământul în şcolile primare româneşti să se facă în limba română numai în anul întâi şi al doilea,iar limba de predare să fie tot cea maghiară a determinat episcopul român şi Partidul Naţional Român să nu le primească. Se confirma ideea bănăţeanului Petre Nemoianu potrivit căreia ,,este prea frumos să ştii limbi străine, dar este o datorie să o cultivi şi să o respecţi pe a ta,în orice împrejurare a vieţii’’12.Va fi alături de episcopul Aradului Papp, la Congresul naţional bisericesc ordinar de la Sibiu la care se vor opune planului guvernamental care prevedea ca aproape jumătate din timpul de instrucţie al elevilor să fie alocat învăţării limbii maghiare,stârnind reacţii negative în presa ungară.13

Odată confirmat episcop,autorităţile ungare din Caransebeş n-au încetat de a urmări, pas cu pas,activitatea acestuia şi de a informa guvernul de la Budapesta. Într-un oraş bănăţean care număra în anul 1910,3916 locuitori14, din care români, 48,9%, spionii mişunau zi şi noapte, mai ales, după izbucnirea primului război mondial.

III.ACŢIUNI ŞI ATITUDINI ALE EPISCOPULUI DR. MIRON CRISTEA ÎN PREAJMA ŞI ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Orice pagină vom deschide în istoria Bisericii Române, cu atât mai mult a celei aflate sub autoritatea austro-ungară,



aceasta va mărturisi despre sprijinul continuu pe care l-au dat slujitorii altarului poporului român în lupta sa pentru independenţă naţională şi statală. Identificându-se cu păstoriţii lor, slujitorii Bisericii Române din Banat şi Transilvania s-au făcut ,,tuturor toate’’15. Au fost dascăli pentru copii, doctori pentru bolnavi, în special pentru cei întorşi de pe front sau internaţi în lagărele şi închisorile ungureşti, judecători pentru cei învrăjbiţi, apărători ai drepturilor celor asupriţi, iar când împi-larea şi nedreptăţile întreceau puterea de răbdare a poporului şi acesta se răzvrătea, ei deveneau şi luptători şi călăuze în lupta pentru sfânta dreptate a neamului românesc. Unul din aceşti păstori a fost şi episcopul Caransebeşului.

La 1 ianuarie 1914, episcopul Miron declara membrilor Consistoriului diecezan, printre altele: ,,Câte din aşteptările nădejdii de mai bine se vor realiza, vom vedea în curând. O constatare însă putem risca de pe acum: de viitor nu trebuie să ne mai temem, scepticismul n-are ce căuta în sufletele noastre’’. Profetic va declara: ,,Sus inimile,căci dacă nu mâine, dar desigur nu peste mult timp,ceea ce este al nostru,trebuie să ni se dea.’’16

Va primi, ca semn de mare însemnătate pentru menţinerea în actualitate a ideii de unitate naţională,corul ,,Doina’’din Turnu Severin.17

Aceş t ia , sub pre tex tu l comemorăr i i mem-br i l o r ono r i f i c i a i soc i e t ă ţ i i , vo r cân t a î n c i - mitirul din Caransebeş la mormintele lui Constantin D iaconov ic i Loga , gene ra l i l o r Tra i an Doda ş i Mihai Trapşa ş.a. S-au rostit scurte alocuţiuni, cu un adânc caracter patriotic,persoanele evocate fiind din cele mai neîn-fricate în lupta pentru cauza neamului românesc. Ziarele ungureşti vor consemna cu multă amărăciune: ,,că rezultatele propagandei societăţii valahe din Turnu Severin sunt subversive şi periculoase statului maghiar şi cu toţii cerem pedepsirea conducătorilor ei’’.18

Declanşarea războiului ,,preventiv’’ în urma asasinării arhiducelui moştenitor al tronurilor din Viena şi Budapesta, arhiducele Franz Ferdinand şi a soţiei sale, de către bosniacul Gavrilo Princip la Sarajevo, în ziua de 15/28 iunie 1914, la re-fuzul Serbiei de a satisface ultimatum-ul dat de Viena, vădit pro-vocator şi inacceptabil pentru un stat suveran şi independent,a antrenat declaraţia de război făcută Belgradului de guvernul austro-ungar la 15/28 iulie 1914.19

Alianţa defensivă dintre România şi Puterile Centrale, ţinută în mare secret de cele două semnatare, au determinat pe împăraţii Francisc Iosif I al Austro-Ungariei şi Wilhelm al II-lea al Germaniei, cât şi pe contele Tisza, să determine guvernul de la Bucureşti, prezidat de Ion I.C.Brătianu, să intre în război alături de aceştia. Doi fruntaşi ai românilor de peste Carpaţi, episcopul unit dr.Vasile Hossu din Gherla şi dr. Teodor Mihali,preşedintele Clubului parlamentar român din Parlamentul unguresc au fost trimişi, în septembrie 1914, de contele Tisza la Sinaia şi Bucureşti, cu misiunea secretă şi delicată, de a stărui şi îndemna guvernul român să intre în război alături de Puterile Centrale. Cei doi vor dejuca planurile Budapestei înţelegându-se cu Ion I.C.Brătianu că armata română nu va intra în război până nu vor fi create condiţiile favorabile realizării idealului naţional.

Primul ministru român îi va mandata pe cei doi să liniştească spiritele românilor din Transilvania şi Banat, pen-tru a nu fi ,,măcelăriţi’’. Va concluziona: ’’Mi-e nu-mi trebuie Ardealul fără ardeleni!’’20

În aceeaşi lună,guvernul de la Budapesta a organizat o manifestaţie de lealitate din partea Ungariei faţă de împăratul de la Viena.Din toate comitatele au fost chemaţi 3-4 delegaţi

între care şi 14 români,episcopi şi mireni.Prezent la manifestaţie, episcopul Miron va oficia Sfânta Liturghie în capela coloniei române din Viena şi va rosti o cuvântare rugându-i să ţină la legea părinţilor şi strămoşilor, să fie buni creştini, buni români şi cetăţeni loiali ,,căci scutul şi adăpostul nostru de veacuri, Biserica, cu nimic nu se poate înlocui’’. A fost considerat nu numai ca episcop al Caransebeşului, ci drept conducător al întregului neam. Seara a fost sărbătorit printr-un banchet prezidat de generalul bănăţean Alexandru Lupu şi de Teofil Simionovici, deputat şi preşedintele Clubului parlamentarilor români din Reichstathul vienez. Corul bărbătesc format din învăţătorii români concentraţi în Reg.64 Inf. au executat melodii de Ion Vidu şi la urmă ,elocventul imn naţional ,,Deşteaptă-te Române!’’

Situaţia clerului român din Ungaria n-a fost uşoară. Guvernul de la Budapesta le-a cerut să îndemne pe toate căile pe credincioşii români să meargă pe front, să lupte pentru împărat şi ideea de stat maghiar unitar.Înalţii ierarhi erau obligaţi să oficieze slujbe la plecarea pe front, să trimită pastorale celor din linia întâia,îndemnându-i la fapte de vitejie iar cei mai mici în ierarhie au fost trimişi în mijlocul soldaţilor pentru a-i încuraja şi efectua ceremonialul de înmormântare creştin. La începutul războiului,în gările din Banat şi Transilvania,de unde plecau unităţile austro-ungare, formate în majoritate din români, cu perfidie,guvenul ungar le-a dat voie fanfarelor să cânte marşul ,,Deşteaptă-te Române’’, ostaşii să poarte cocarde tricolore la capele iar populaţia să fluture steagul românesc. Era bună carnea de tun românească.

Cu toate că a depus jurământ de fidelitate, episcopul Miron va informa prin solul său,dr.Cornel Cornean, secretarul episcopiei din Caransebeş, confidenţial, pe Vasile Gh.Morţun,Ministru de Interne al României şi pe Ion I.C.Brătianu că ,,toate declaraţiile de fidelitate către statul ungar, smulse cu tot felul de ameninţări şi presiuni,nu sunt făcute decât în interesul instituţiilor pe care le conduc’’şi că ,,în fundul sufletului lor sunt şi rămân alături de politica pe care o va duce guvernul României pentru apărarea marilor interese ale neamului’’.

Să nu uităm că au fost desfiinţate abuziv sute de şcoli româneşti,unii preoţi cu familiile internaţi în lagăre,de la biserici au fost rechiziţionate clopotele rămânând numai cel mic ş.a Peste tot domnea teroarea şi suferinţa.

Referindu-se la situaţia dramatică a clericilor români din Ungaria,Octavian Goga va consemna:,, Toţi fruntaşii politici care n-au putut părăsi ţara (Ungaria n.n)şi-au fost lăsaţi în libertate temporară împreună cu şefii bisericeşti ,sunt siliţi prin teroare să facă declaraţii de loialitate faţă de Habsburgi şi faţă de guvern prin care să-şi dezmintă tot trecutul lor,pentru a servi cu certificate de bună purtare călăii neamului.’’21

Episcopul Miron va acţiona cu răbdare şi conştiinciozitate, cu speranţa în Bunul Dumnezeu, pentru a alina suferinţele credincioşilor din eparhia sa, datorate situaţiei speciale provocată de război, căutând să insufle nădejdea în tăria neamului.

Cu ocazia Învierii Domnului,din anul 1915,în Catedrala din Caransebeş,tixită de credincioşi le va grăi: ,, Niciodată n-am serbat Învierea Domnului în împrejurări mai triste ca în anul acesta.Crâncenul război seceră mii şi mii de vieţi ale românilor din monarhia noastră22, care se luptă cu vitejie neasemuită pentru tron,patrie şi naţiune. Alţii rămân schilavi pe toată viaţa. Nu este casă românească ,în care să nu se verse şiroaie de lacrimi pentru tatăl, soţul, copilul sau fratele dus pe câmpul de război. În oraşul Caransebeş aproape nu este zi, în care să nu se înmormânteze câte un soldat, răpus de glonţ sau de boală. Toate jertfele



acestea cumplite le duce poporul român fără şovăire, în mod hotărât-încheie episcopul –trăgând nădejdea că, după acest înfricoşat război, vor răsări şi pentru el zorile unei vieţi mai libere şi naţionale’’23.

Declararea războiului din partea României, la 14/27 august 1916, Austro-Ungariei, a servit guvernului ungar drept pretext pentru îngrădirea libertăţilor şi drepturilor românilor din monarhie.A fost interzis învăţământul în limba română,au fost suspendate numeroase organe de presă româneşti considerate ,,naţionaliste’’, ’’servind interese străine’’, redactorii trimişi în judecată şi condamnaţi la ani grei de închisoare, s-a instituit aşa zisa ,,zonă culturală’’ la graniţa Transilvaniei, unde se aplica sever legea marţială, în care au fost desfiinţate 311 şcoli confe-sionale româneşti cu 477 învăţători, cărora li s-a retras subvenţia de stat, unii fiind trimişi pe front sau internaţi în lagăre.

Pătrunderea trupelor române de la Orşova pe Valea Cernei, în august-septembrie 1916, comandate de generalul bănăţean Ion Drăgălina din Borlova, a produs o imensă bucurie în rândul localnicilor din eparhia Caransebeşului. Dar aceasta n-a durat mult. Defecţiunea în organizarea planului de campanie şi lipsa sprijinului trupelor franceze şi ruse,au determinat Puterile Centrale să reia ofensiva şi să ocupe o mare parte a teritoriului românesc la sfârşitul anului 1916.

Situaţia ierarhilor români şi a intelectualităţii a devenit dramatică. Mulţi din aceştia au fost aruncaţi în temniţe, unii condamnaţi la moarte pentru ,,colaboraţionism’’, alţii deportaţi cu familiile în lagărele ungureşti. În închisoarea din Caransebeş au fost deţinuţi o parte din aceştia. Episcopul Miron le trimetea ajutoare materiale şi încurajări. Atât cât îi permiteau oficialităţile militare şi civile.

Va mai face un act de mare omenie, solicitând, începând cu 1 iunie 1917, dr. George Popovici, protopopul Lugojului, conducătorul şcolilor româneşti din această parte a Banatului, să fie ajutat în cercetarea disciplinară a lui Ion Vidu,pentru repunerea acestuia în drepturi ,sancţionat de autorităţi ,,pentru invinuiri forţate şi fără temei’’.

Fusese învinuit că ,în activitatea sa ,a promovat ,,ideea unirii tuturor românilor’’.24

La 21 iunie 1917, va rosti în Camera Magnaţilor din Budapesta, cu prilejul votării noii legi electorale, un discurs plin de energie şi demnitate. Mândru că este fiu al poporului român, arhipăstor al acestui neam sănătos de ţărani, a cerut drepturi egale pentru români, atât în legea electorală cât şi pentru cei ce se vor întoarce de pe front. ,,Iată de ce-spunea răspicat episcopul Miron-pe temeiul forţei noastre numerice, a importanţei noastre în stat şi mai ales, pe temeiul jertfelor noastre de sânge şi avere, pretindem nu numai un sprijin efectiv pentru interesele noastre bisericeşti, culturale şi economice dar şi libertatea de a ne dez-volta şi dreptul de validare pe teren politic atât de stat,cât şi la comitat şi comune. Va cere şi eliberarea din temniţe şi lagăre a preoţilor din Transilvania şi Banat.25

Neliniştea şi disperarea unei monarhii în agonie, a ajuns la culme în vara anului 1917, odată cu intrarea Statelor Unite ale Americii în război alături de forţele Antantei şi a declaraţiei făcută de preşedintele W.Wilson.Programul în 14 puncte al acestuia, sugera organizarea Europei pe baza principiului naţionalităţilor.

În privinţa Austro-Ungariei, programul prevedea ca popoarelor din acest imperiu să li se asigure locul ,,printre naţiuni’’şi să li se dea posibilitatea ,,unei dezvoltări auto-nome’’.26

Cunoscând mersul vremii,cu prilejul Sărbătorilor Crăciunului 1917, episcopul Miron va lansa o pastorală către

credincioşii eparhiei sale, în timp ce germanii tratau în secret cu ruşii, Pacea de la Brest Litovsc, cerând drepturi pentru nea-mul românesc. ’’Întrucât ne priveşte şi pe noi şi ţara noastră-se relatează în document-să se asigure fiecărui popor dreptul de a se dezvolta liber şi neîmpiedecat naţionalitatea sa, dându-i-se sprijin puternic pentru promovarea intereselor sale spre binele său şi al ţării întregi şi comune.Aceasta trebuie s-o pretin-dem, sus şi tare şi noi, căci fiii poporului român şi îndeosebi, credincioşii eparhiei noastre, au fost viteji între cei mai viteji soldaţi ai monarhiei. Sute de mii de români au sângerat pentru tron şi patrie,dar nu ca să fie restrânşi la libertăţi şi drepturile lor, nu ca să fie împiedecaţi a-şi câştiga şi ei o părticică din pământul lor (românii nu puteau cumpăra pământuri în Ungaria n.n) pe care cu viaţa lor l-au apărat sau să fie chiar desmoşteniţi de avutul lor material şi sufletesc.Mai mult decât cu însăşi jertfa vieţii, nu ştiu cum am putea dovedi lealitatea şi credinţa noastră faţă de patrie.’’27

A doua zi, comandantul militar din Caransebeş, pro-curorul din Timişoara, procurorul suprem din Budapesta, Mi-nistrul de Justiţie şi cel al Cultelor au sesizat ministrul interimar L.Windischgraetz, care l-a chemat la Budapesta, apoi, l-a dus la Viena,în faţa împăratului Carol al VII-lea,care având de rezolvat,pentru salvarea monarhiei, probleme ,,mult mai grave şi urgente’’, nu a dat curs sesizării autorităţilor ungare.

Folosind şantajul, guvernul de la Budapesta a ,,stors’’atunci din partea conducătorilor românilor din Tran-silvania şi Banat,o nouă declaraţie de fidelitate, iscălită de peste 160 de intelectuali, inclusiv de episcopul Miron.Aceştia erau constrânşi să fie de acord ,,că Sfânta Coroană Ungară nu înseamnă o domnie străină’’. ,,Noi nu voim să ştim de eliberarea ce ni s-a pus în vedere.Noi ţinem morţiş la integritatea patriei noastre ungare’’. Timpul şi evoluţia evenimentelor vor arăta contrariul.

Între timp,episcopul Miron îşi va îndemna enoriaşii să sară în ajutorul internaţilor şi prizonierilor bănăţeni din fosta armată austro-ungară care se întorc din România şi Rusia, aflaţi în carantină la Orşova şi pentru adunarea colectelor pentru familiile nevoiaşe şi a celor cu orfani de război.28

IV. EPISCOPUL MIRON SUSŢINE ACŢIUNILE SFATULUI NAŢIONAL ROMÂN

Banatul a fost prima dintre regiunile din cadrul Impe- riului Austro-Ungar în care s-a simţit un amplu ecou al procesu-lui de dezagregare a monarhiei.29Aceasta se născuse şi crescuse prin reunirea forţată sau vicleană a unor etnii care nu aveau nici legături sentimentale, nici interese comune sau permanente care să le ţină unite.

Când singurul element care le unea, forţa, a început să se clatine, părţile ţinute la un loc cu sila au început să se risipească. Uriaşa prăbuşire nu mai putea fi oprită. Este sortită eşecului, dovedindu-se mult prea tardivă şi încercarea împăratului Carol de Habsburg de a-şi salva imperiul şi dinastia. Manifestul ,,Către popoarele mele credincioase’’30 în care fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie, în cuprinsul teritoriului lui’’ nu produce deloc efectul aşteptat, nu reuşeşte să mulţumească pe nimeni şi, mai ales, pe unguri, care aleg calea despărţirii de Austria, în speranţa restaurării unei Ungarii Mari, în graniţele sale medievale.

În 4/17 octombrie 1918, deputaţii români din Parla-mentul de la Viena, au decis să facă uz de dreptul popoarelor la autodeterminare şi s-au constituit în Consiliul Naţional Român din Austria, sub preşedinţia lui C.Isopescu-Grecul.

Între timp, la 5/18 octombrie 1818, deputatul Alexandru Vaida Voevod a citit în Parlamentul de la Budapesta



,,Declaraţia Partidului Naţional Român’’ din 12 oct.1918, însoţită de o amplă expunere de motive. Declaraţia de autodeterminare a naţiunii române, trebuie socotită ca momentul is-toric, de valoare programatică şi practică, fundamental, pentru naţiunea română,pentru desăvârşirea unităţii sale politice şi de stat.31 Pe baza lui şi în numele principiilor cuprinse în el,se vor desfăşura toate acţiunile,se vor lua toate hotărârile din a doua jumătate a lunii octombrie şi din luna noiembrie 1918, încoro-nate de proclamarea Marii Uniri cu România.

În 24 oct/6 nov. 1918, episcopul Miron va transmite ,,Cătră toate oficiile protopopeşti parohiale şi către învăţătorimea de la şcoalele eparhiei Caransebeşului” următorul ordin: ,,Am ajuns la o însemnată răspântie. Precum în toate direcţiunile vieţii noastre naţionale româneşti, aşa şi în privinţa culturii şi a şcoalelor noastre avem să începem o eră nouă. Începând de la data acestui ordin nu se mai învaţă limba maghiară în şcoalele noastre primare. Orele de prelegere vor fi folosite pentru instrucţia cu mai bun succes a religiei şi limbii române. Oficiile parohiale se îndatorează a comunica ca numai decât acest ordin învăţătorilor din parohie,spre ştire şi acomodare’’32. Era primul pas de independenţă şi suveranitate asupra şcolilor româneşti din Banat.

Într-o atmosferă naţională entuziastă,la 7 noiembrie 1918, are loc la Caransebeş, în sala cea mare a primăriei, alegerea Sfatului Naţional Român local.

Gazeta săptămânală ,,Foaie Diecezană’’33 sub titlul ,,Adunarea Naţională la Caransebeş’’şi în articolul ,,O zi istorică în Caransebeş’’din ,,Lumina’’34 este descrisă atmos-fera incendiară, de adânc patriotism în care s-a desfăşurat adunarea.

Vrednicul luptător naţional Andrei Ghidiu deschide adunarea printr-o vorbire pătrunsă de simţire patriotică. Îi urmează profesorul dr. Petru Barbu, învăţătorul Iuliu Vuia, ţăranul Pantelimon Ambruş, dr. Cornel Cornean, dr. George Lobonţiu,toţi rostind cuvântări înflăcărate, expunând ,,luptele şi stăruinţele neamului în cursul celor trecute vremi’’, subliniind că ,,focul sfânt al libertăţii naţionale’’ încălzeşte inimile întregii naţiuni române’’. ,,De acum înainte afirma dr. Cornel Cornean, secretarul Episcopiei din Caransebeş, numai noi suntem stăpâni pe viaţa noastră, pe viitorul nostru. Ne-am adunat deci, astăzi, noi, cetăţenii acestui oraş ca să jurăm credinţă Sfatului Naţional (Central), ne-am adunat ca să spunem lumii şi să se ştie că nu ne răzvrătim în contra nimănui, ci în bună înţelegere cu toate nea-murile de pe faţa pământului ne vom lupta pentru întruchiparea idealului nostru naţional’’.

Instaurarea conducerii politico-administrative româneşti la Caransebeş a prilejuit o vibrantă manifestare a voinţei maselor populare de unire cu România.

În aclamaţiile celor prezenţi la adunare se înfiinţează Sfatul Naţional Român din 18 membri, între care menţionăm pe cunoscuţii fruntaşi ai vieţii politice şi culturale din Caransebeş:dr. Petru Barbu, George Neamţu, Iuliu Vuia, Andrei Ghidiu, dr.Cornel Cornean, Aurel Doboşan, George Jumanca, dr.George Lobonţiu ş.a. În proiectul de Rezoluţie adoptat cu ,,frenetice aplauze’’ se precizează că Sfatul Naţional Român, ca organ reprezentativ al românilor din Caransebeş, preia întreaga administraţie, cât şi apărarea drepturilor locuitorilor, având ,,cetăţenii oraşului a se supune întru toate dispoziţiile luate de acest Sfat’’. La sfârşitul adunării,mulţimea entuziasmată a parcurs străzile principale intonând cântecele ,,Deşteaptă-te Române’’şi ,,Pe al nostru steag’’, după care în accentele puter-nice ale imnului ,,Trei culori’’au înfipt drapelul naţional pe fron-tispiciul magistratului orăşenesc’’. De la primărie, mulţimea s-a

îndreptat spre reşedinţa episcopală, pentru a aduce omagiu Prea Sfinţiei Sale, Episcopului Miron. Aici, corul Reuniunii culturale o întâmpină cu minunatele cântece naţionale iar episcopul Miron va pronunţa ,,unul din cele mai clasice şi însufleţite discursuri din câte a rostit vreodată’’. Va sublinia faptul că ,,lanţurile tiraniei ungureşti au căzut de pe trupul românilor, rupte fiind de sângele jertfit de fraţii noştri din Regatul liber, de surorile noastre latine, Franţa şi Italia, de puternica Anglie şi de înţeleptul Wilson’’. Va îndemna poporul să păstreze ordinea şi liniştea. Îi va pune să jure credinţă Sfatului Naţional Român Central, ale cărei porunci trebuie să fie sfinte tuturor, cu atât mai mult cu cât acum naţiunea română îşi va croi singură soarta şi viitorul ei cu ajutorul fraţilor săi de pretutindeni’’. Când episcopul Miron şi-a încheiat frumoasa şi emoţionanta cuvântare cu sublinierea dreptului suveran de a-şi hotări soarta şi viitorul, un strigăt ,,formidabil!’’ s-a ridicat din pieptul miilor de oameni.Aceştia au strigat: ,,Trăiască România tuturor românilor!, Vrem unirea cu fraţii de acelaşi sânge!’’35

A fost constituită în aceeaşi zi şi Garda Naţională,cu sediul în cazarma din centrul oraşului, pentru a asigura ordinea în oraş şi localităţile din jur. Aceasta deoarece, la Făget, garda naţională ungară a tras în populaţia românească, omorând 15 persoane iar la Româneşti,alte 7,nemulţumită de starea tensionată a românilor care se ridicau împotriva vechii administraţii .36

A doua zi, de praznicul Marelui Mucenic Dimitrie, episcopul Miron va trimite, din Caransebeş, ’’iubitului cler şi credincioşilor săi’’ o circulară istorică prin care ordonă încetarea pomenirii împăratului Austriei şi a regelui Ungariei în bisericile ortodoxe din eparhia sa, ca semn al ruperii totale de fostul imperiu şi de pomenire a noii puteri româneşti cu sediul la Arad,care va pregăti Unirea cea Mare.

Iată conţinutul acesteia: ,,Războiul de acum şi duhul creştinesc cuprins în soliile marelui prezident al Statelor Unite ale Americii, Wilson, a provocat o epocală prefacere şi în viaţa naţională a poporului român din Transilvania şi Ungaria.

Astăzi, toată lumea recunoaşte fiecărui popor dreptul de a dispune asupra sa. În consecinţa acestui principiu fundamental pentru viitoarea dezvoltare a poporului nostru român, Comi-tetul Partidului Naţional Român37, ales de marea Conferinţă naţională, este recunoscut din partea tuturor factorilor competenţi, de conducătorul şi reprezentantul legal al neamului nostru. Vrednicii bărbaţi ai Conferinţei şi ai Comitetului, tăria convingerii lor naţionale, munca lor neobosită şi suferinţele de mucenici ale celor mai aleşi fruntaşi în lupta pentru drepturile poporului român, precum şi hotărârile demne ale Conferinţelor noastre naţionale sau ale Marelui Sfat, au înălţat cauza neamului şi au contribuit în mare măsură la împlinirea aspiraţiilor noastre naţionale,a căror întrupare se apropie. Acest Comitet şi până la completarea sa a luat numirea de Consiliul sau Sfatul Naţiunii Române, care şi în munca de viitor imploră mereu ajutorul lui Dumnezeu.

Sfânta tradiţiune a bisericii noastre ortodoxe răsăritene a fost în slujbele sale întotdeauna ,cu deosebită luare aminte,la au-toritatea sau stăpânirea lumească.Cu atât mai vârtos trebuie să o facă aceasta biserica poporului român, pusă pe temelii naţionale. Deci, şi până când Preasfinţitul Sinod episcopesc în deplina sa competenţă va statori conform noilor stări de drept definitive ecteniile şi pomenirile respective –dispun următoarele:

1. La Ectenia cea mare de la începutul slujbelor se va adăuga la locul cuvenit:

,,Pentru înalta noastră stăpânire naţională şi pentru Marele Sfat al Naţiunii Române,,Domnului să ne rugăm’’.



2. La Ectenia după Sfânta Evanghelie,,Încă ne rugăm pentru înalta noastră stăpânire naţională şi pentru Marele Sfat al Naţiunii Române, pentru stăpânirea, biruinţa, pacea, sănătatea, mântuirea şi iertarea păcatelor şi ca Domnul Dumnezeu ,mai ales,să ne deie spor şi să le ajute întru toate lucrurile lor spre binele obştesc’’.

3. La ieşirea cu Sfintele Daruri,după pomenirea epis-copului ,,Pe prea înalta noastră stăpânire naţională şi pe Marele Sfat al Naţiunii Române,Domnul Dumnezeu să le pomenească întru Împărăţia Sa38.’’

Chemările înflăcărate ,de aleasă simţire patriotică,lansate de episcopii Miron, Demetriu Radu (gr.cat. Oradea Mare), Ioan Papp (Eparhia Aradului şi locţiitor de Mitropolit ortodox), Vale-riu Traian Frenţiu (gr.cat. Lugoj) şi Iuliu Hossu (gr.cat. Gherla) au avut un puternic răsunet în cugetul şi faptele românilor de peste Carpaţi.

Adeziunea lor la hotărârile şi acţiunile Consiliului Naţional Român Central este un exemplu. ,,Războiul mondial a scos la iveală principiul atât de creştinesc, că fiecare popor are pe viitor dreptul de a dispune liber asupra sorţii sale’’- se afirma în adeziunea trimisă de înalţii clerici români după şedinţa Preasfinţitului Sinod Episcopesc al Mitropoliei Ortodoxe Române din Ungaria şi Transilvania ţinută la Arad în ziua de 10 noiembrie 1918. ,, Noi, subsemnaţii episcopi ai bisericii ortodoxe române şi greco-catolice române –se precizează în document-avem convingerea că interesele de viaţă ale neamului românesc, ai căror păstori sufleteşti suntem, pretind ca un ca-tegoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere şi faţă de neamul nostru. Dreptul acesta se va putea realiza numai dacă naţiunea română va fi guvernată de fiii ei. Drept aceea, declarăm că recunoaştem Marele Consiliu Naţional Român de reprezentant şi conducător politic al naţiunii române din Un-garia şi Transilvania şi îndatoraţi, ca fii credincioşi ai naţiunii noastre,a conlucra din toate puterile la întruparea aspiraţiilor noastre naţionale. În ziua Sfinţilor Mihail şi Gavriil 1918’’39. Urmează semnăturile celor cinci episcopi.Discuţiile acestora avute la Arad, cu conducerea Sfatului Naţional Român Central ,a dat încredere şi putere în acţiunile pe care conducătorii mişcării naţionale le vor iniţia pentru pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia.În acelaşi timp,hotărârea conducerii Bisericii Române din Ungaria şi Transilvania a mobilizat populaţia la unitate, aceştia fiind consideraţi ca adevăraţi şi vrednici păstori spirituali.

Slujitorii bisericii şi şcolii româneşti din Banat,în mo-bilizarea acestora un rol determinant având episcopul Miron, au avut o contribuţie deosebit de însemnată la constituirea şi funcţionarea Consiliilor şi Gărzilor Naţionale, ca organe ale noii puteri româneşti, în organizarea întregii lupte naţionale din toamna anului 1918.Unii,ca preşedinţi ai Consiliilor Naţionale sau comandanţi ai Gărzilor, ca de exemplu, protopopii dr. George Popovici (Lugoj) şi Andrei Ghidiu (Caransebeş), preoţii Coriolan Buracu (Mehadia), Patrichie Rădoiu (Obreja), Traian Paica (Feneş), Elisei Dragalina (Borlova), dr. Ioan Sârbu (Rudăria), Ioan Gropşianu (Cărbunari) ş.a au depus o neobosită strădanie în slujba cauzei naţionale40.

Banatul, după 13 noiembrie 1918, potrivit Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad, semnată în numele Ungariei, de guvernul Karolyi şi de comandantul trupelor Antantei în Balcani, generalul Franchet d’Esperay,urma să fie ocupat de trupele regale sârbe.41Acestea vor intra în Caransebeş la 13 noiembrie 1918.

Compania sârbă formată din 120 de soldaţi, sub co-manda căpitanului Panta Tveis va dizolva Garda naţională

română şi îşi va asuma în faţa episcopului Miron obligaţia de a susţine ordinea în oraş.42

V. LA ALBA IULIA, ÎN CENTRUL ACŢIUNILOR PENTRU BUNA ORGANIZARE ŞI DESFĂŞURARE A MARII ADUNĂRI NAŢIONALE DE LA 1 DECEMBRIE 1918

În zilele de 13-14 noiembrie 1918, la Arad, în sala Pre-fecturii, au loc tratative între delegaţia ungară condusă de Jászi Oskár, Ministrul Naţionalităţilor în guvernul de la Budapesta şi cea a reprezentanţilor Consiliului Naţional Român Central. Tratativele eşuează, Jászi fiind de acord să dea unele drepturi naţionale românilor cu condiţia menţinerii Transilvaniei în cadrul statului ungar.Chemat de la Viena, pentru a-şi spune părerea, Iuliu Maniu a dat un răspuns categoric:

,,Despărţirea totală a Transilvaniei de Ungaria’’.43 C.N.R.C. a dat imediat publicităţii un comunicat în care se arăta că ,,naţiunea română pretinde cu tot dreptul independenţa sa deplină de stat’’. În 18 noiembrie a difuzat ,,Manifestul către popoarele lumii’’ semnat de dr. Ştefan Cicio-Pop ca preşedinte al Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania şi de dr. Gheorghe Crişan, secretar, document tipărit în limbile română, franceză şi engleză.În acesta se dezvăluie opresiunea exercitată de ,,clasa stăpânitoare a poporului maghiar’’, faptul că guvernul Ungariei refuză să recunoască dreptul românilor la autodeterminare.

În consecinţă, naţiunea română protesta, înaintea lumii întregi împotriva fărădelegii guvernului ungar şi îşi exprima hotărârea de ,,a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea’’44. Peste două zile se va decide convocarea Marii Adunări Naţionale, cu drept de constituantă, la Alba Iulia, în ziua de 18 /nov.1 dec.1918.

Era un act de prevedere politică, pentru eventualitatea contestării validităţii unirii, pe care fruntaşii politici ai vremii, în primul rând, Vasile Goldiş, urmat de episcopul Miron, care era şi vicepreşedinte al Partidului Naţional Român, l-au înţeles pe deplin.

De la Paris,bănăţeanul Traian Vuia îndemna la declara-rea, mai întâi, a independenţei ţinuturilor locuite de români de Ungaria şi apoi, unirea cu România45.

Hotărârea neclintită a românilor bănăţeni de unire cu România este evidenţiată şi de entuziasmul participării lor la Adunarea Naţională de la Alba Iulia.

Încă din 27 noiembrie,delegaţii aleşi în adunările popu-lare din localităţile urbane şi rurale ale Banatului, mandataţi să reprezinte voinţa locuitorilor de a se uni cu România,prin credenţionale,s-au îndreptat spre Alba Iulia. Trecând peste piedicele puse în cale de autorităţile de ocupaţie, de trupele regale sârbe (arestări, maltratări, reţineri), aflate atunci pe terito-riul Banatului, de lipsa mijloacelor de transport, circulaţia fiind paralizată de haosul din teritoriu, de trecerea pe şosele a trupelor germane aflate în deplasare spre Germania pe Valea Mureşului, mii de oameni s-au îndreptat, cu ce au putut,uneori pe jos,în condiţiile unei ierni deosebit de grele,în care gripa spaniolă făcea ravagii în rândul populaţiei,spre străvechea cetate,simbolul primei uniri politice făurite de Mihai Viteazul.

Un tren special, purtând sute de persoane,a plecat din Lugoj, altele din Timişoara şi Arad, împodobite solemn cu drapele naţionale.Delegaţii din Caransebeş au plecat peste valea Haţegului, cei din Bocşa prin Lugoj. O telegramă trimisă din Alba Iulia agenţiilor de presă relata că ,,Trenuri sosesc din toate părţile…Bănăţenii în special, au venit foarte mulţi’’.46

Din delegaţia Caransebeşului la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au făcut parte: Prea Sfinţia



Sa episcop dr.Elie Miron Cristea,protopopul dr.Andrei Ghidiu, consistorul prim dr.Cornel Cornean (Eparhia Caransebeşului), dr.Moise Ienciu şi Alexandru Buţia (corpul profesoral de la Insti-tutul Teologic Pedagogic), Alexandru Balaş şi magistratul silvic Constantin Pepa (Comunitatea de avere), dr. George Lobonţiu şi dr. Petru Florian (Magistratul orăşenesc), dr. Alexandru Morariu (Cercul electoral al Caransebeşului), dr.Valeriu Meda şi Con-stantin Călţun (Casina Română), George Bona şi Nicolae Sporia şi alţi 60 de membri (Reuniunea de cântări), Nicolae Novăcescu, Dimitrie Baba şi Dimitrie Beuca (Reuniunea meseriaşilor), Iuliu Vuia şi George Neamţu (Reuniunea învăţătorilor), d-na Elvira Beker-născută Cristea, d-ra Elena Biju ( Reuniunea femeilor), aproape toţi ofiţerii din Garda naţională în frunte cu comandantul Sabin Târziu s.a. Prezenţa, ţinuta şi manifestarea demnă a caransebeşenilor, urmaşii vechilor grăniceri, veniţi din mare depărtare la Alba Iulia a stârnit însufleţire în rândul celorlalţi participanţi.47

Din datele existente la Muzeul Unirii din Alba Iulia rezultă că din cele 254 localităţi din Banat au fost prezenţi la is-toricul eveniment 250 delegaţi şi peste 661 participanţi.48Suntem convinşi că numărul acestora a fost mult mai mare.

Prezent la Alba Iulia în calitate de înalt ierarh al Bisericii române şi ca vicepreşedinte al P.N.R, episcopul Miron va lua parte în seara zilei de 30 noiembrie la dezbaterile furtunoase de la Hotelul ,,Hungaria’’unde se redacta textul final al pro-iectului de Rezoluţie care va fi citit, dezbătut şi adoptat,a doua zi, în plenul Marii Adunări.Delegaţia Banatului din care nu vor lipsi Sever Bocu, Aurel Cosma şi episcopul Miron va prezenta situaţia creată în regiune de prezenţa trupelor de ocupaţie sârbeşti care a interzis românilor de a se întruni şi trimite delegaţi cerând intervenţia pentru înlocuirea acestora cu trupe franceze,a actelor de terorism săvârşite în unele localităţi de gărzile un-gare înarmate fidele guvernului de la Budapesta,situaţia de la Timişoara prin declararea Republicii şi au cerut categoric, ca în-treg Banatul să facă parte din Regatul Român.Unirea românilor din Transilvania,Banat şi Ungaria să se facă fără condiţii.49

În dimineaţa de 1 decembrie 1918, la orele 7, s-a oficiat câte un serviciu divin în biserica ortodoxă protopopească şi în cea unită, în asistenţa mulţimii de intelectuali şi ţărani.Epis-copul Miron, la terminarea Sfintei Liturghii a citit o înălţătoare rugăciune, aşa numită a Unirii. Iată conţinutul acesteia: ,,Doamne Dumnezeule al părinţilor noştri, carele ai călcat moartea şi pe diavolul I-ai surpat, şi ai dăruit viaţă poporului Tău Românesc, revarsă pacea şi binecuvântarea Ta cerească asupra miilor nenumărate cari cu buzele tremurânde îşi împreună azi rugămintea în faţa Altarului Tău-în cetatea marelui Mihai Vitea-zul-şi pentru suferinţele şi umilirile de veacuri, încununează-l azi cu darul Presfântului Tău duh, ca într-o mână şi într-o su-flare, să fie toţi fiii Lui la acelaşi gând, rumpând pentru vecie lanţurile iobăgiei şi al întunericului.Cutremură Doamne, cenuşa mucenicilor de ieri şi alaltăieri şi din moaştele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora.

Şi lacrimile orfanilor şi maicilor îndurerate,fă cu puterea Ta să se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub cari azi neamul românesc de la patru vânturi, cu genunchii plecaţi îţi joară din nou credinţă părinţilor noştri.’’(Revista Daco-ro-mania editată de Fundaţia ,,Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României, nr.33, Alba Iulia, 2007, p.37).

La ora 10,în Cetate,în Casina militară,în prezenţa celor 1228 de delegaţi şi a invitaţilor,sub preşedinţia lui Gheorghe Pop de Băşeşti,au început lucrările Marii Adunări Naţionale,eveniment istoric în viaţa românilor de peste Carpaţi. Vasile Goldiş,unul din iniţiatorul acţiunii,a dat citire proiectului

de Rezoluţie care prevedea:’’ Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918,decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi,dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul,cuprins între Mureş,Tisa şi Dunăre’’.50

Prezentând temeiurile istorice şi politice ale viitoarei Hotărâri, Vasile Goldiş va preciza: ,,Naţiunile trebuie liberate.Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie,ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă Unirea ei cu Ţara Românească’’.51

Între oratori, toţi ascultaţi cu mult interes, în acel mo-ment istoric unic a fost şi episcopul Miron. Adresându-se ,,Măritei Naţii Româneşti’’ a considerat evenimentul la care participă drept,,un frumos praznic naţional’’şi a făcut trimitere la originea noastră latină de ,,santinelă neadormită şi credincioasă a organizaţiei şi civilizaţiei romane, ce a răspândit cultura latină, în lupta cu năvălitorii huni şi unguri, turci şi germani ce i-au impus robie’’. Criticând politica guvernului ungar faţă de românii din Transilvania şi Banat,’’orbit de gogoriţa ,,ideii de stat naţional maghiar’’, acesta nu s-a ruşinat a născoci cele mai drăceşti căi şi mijloace cu scopul hotărât de a ne desfiinţa şi maghiariza. Nu ne-au învins-spunea cu mândrie episcopul Caransebeşului. Retraşi la vetrele străbune şi la altarele bisericuţelor noastre românii şi-au salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinele stămoşeşti şi toată moştenirea fiinţei noastre etnice de români. Vizionar, va considera ca ,,alături de fraţii din Basarabia şi Bucovina, să ne unim şi noi cu scumpa noastră Românie, toţi ce locuiesc pământul strămoşesc. Aceasta va trebui să fie singura noastră tendinţă firească: doar idealul suprem al fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa naţională şi politică. Am fi nişte ignoranţi - concluziona episcopul Miron-vrednici de dispreţul şi râsul lumii, dacă în situaţia de azi nu am avea altă dorinţă. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor mai putea răsări astfel de produse şi manifestaţiuni ale geniului nostru naţional care prin însuşirile lor specifice româneşti să contribuie la progresul omenirei’’.52

După alte luări de cuvânt, de susţinere a cauzei unirii din partea tuturor reprezentanţilor naţiunii române, terminate cu furtunoase şi îndelungi aplauze, preşedintele Adunării, venerabilul patriot, Gh. Pop de Băşeşti, supune spre aprobare proiectul de Rezoluţie care a fost votat în unanimitate.Anunţă hotărârea solemnă că ,,Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania,Banat şi părţile ungurene a primit Rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel,unirea acestor provincii româneşti cu ţara mamă, este pentru toate veacurile decisă’’.53

Pentru ca treburile politice să fie cârmuite în chip constituţional, Alexandru Vaida Voevod a propus spre aprobare Adunării lista,,Marelui Sfat Naţional’’, ca adunare legislativă provizorie.Au fost aprobaţi, prin aclamaţii, cei 212 membrii ai Marelui Sfat al Transilvaniei din care a făcut parte şi episcopul eparhiei Caransebeşului dr. Elie Miron Cristea.

După încheierea şedinţei din sala Unirii, delegaţii s-au îndreptat spre Platoul Romanilor, unde de la tribune im-provizate, împodobite cu cetini de brad şi steaguri tricolore, oratori oficiali şi neoficiali, au vestit celor peste 100.000 de români noua înfăptuire: Unirea cea Mare. S-au adresat mulţimii:


Miron Cristea, Iuliu Hossu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Tiron Albani, Silviu Dragomir, Petru Groza ş.a. Mulţimile ascultau cu sfinţenie şi îşi exprimau adeziunea cu cel mai înflăcărat entuziasm.

A doua zi, s-a oficiat slujba de înmormântare a lui Ioan Arion, în cimitirul ortodox din cartierul Maieri al oraşului, primul căzut pentru cauza unirii,împuşcat pe 30 noiembrie, în gara Teiuş, de garda maghiară, în timp ce flutura un steag tricolor la uşa vagonului ce-l ducea la Alba Iulia.

Apoi, în sala Tribunalului, s-a întrunit Marele Sfat Naţional. Comisia de candidare a propus ca preşedinte pe Gh.Pop de Băşeşti, ca vicepreşedinţi, pe episcopii Miron şi Iuliu Hossu, Teodor Mihali şi Andrei Bârseanu, preşed. Astrei.

Ca notari, pe Silviu Dragomir, Caius Brediceanu, Mi-hai Popovici, Gheorghe Crişan, Ghiţă Pop şi Traian Novac. Comisia va propune guvernul provizoriu care se va numi Consiliul Dirigent,având ca preşedinte şi Ministru de Interne pe dr. Iuliu Maniu.

Referindu-se la memorabilele evenimente de la Alba Iulia, Nicolae Iorga se exprima astfel: ,,Foarte frumos ce s-a făcut la Alba Iulia, foarte frumos au făcut-o cărturarii înăuntru, foarte frumos ce au aclamat ţăranii afară…

Acolo, la Alba Iulia, în sală şi pe câmp poporul român din Transilvania, a proclamat veşnica-i alipire, fără condiţii, de regatul gloriilor şi a tuturor sacrificiilor. Nu a fost un act politic, ieşit dintr-o chibzuire rece, continua ilustrul istoric-cum nici războiul nostru, al celor de aici, n-a fost rezultatul unui calcul îngust, a vorbit atunci voia elementară a veacurilor de avânt zdrobit şi de speranţe împiedecate. Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a unirii, de la general la fruntaş ardelean, până la ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou’’.54

VI. PURTĂTOR DE SOLIE Al MARELUI SFAT NAŢIONAL LA BUCUREŞTI

După depunerea jurământului în faţa Marelui Sfat, Consiliul Dirigent hotărăşte să fie aduse la cunoştinţa Regelui Ferdinand I, a guvernului şi corpurilor legiuitoare din Româ-nia Rezoluţia Adunării Naţionale,hotărârea de constituire a Marelui Sfat şi a Consiliului Dirigent.Hotărăsc ca delegaţia să fie formată din episcopii dr.Elie Miron Cristea şi dr. Iuliu Hossu,Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voevod. Vor sosi la Bucureşti în ziua de 11 decembrie 1918. Pe peronul Gării de Nord, în cadrul unei primiri grandioase, vor fi salutaţi de primarul Capitalei C.Hălăuceanu,de Ion I.C.Brătianu, de toţi miniştrii,un mare număr de generali, de reprezentantul Legiunii de voluntari transilvăneni, de comitetul Ligii pentru unitate naţională ş.a. Presa consemna:,,Mulţimea a ovaţionat cu entuziasm pe miniştrii şi episcopii transilvăneni’’.55 Dr.Elie Miron Cristea va rosti o cuvântare subliniind că au venit în capitala românismului ,,de a închina întreg pământul nostru strămoşesc Banatul,Transilvania,Crişana şi Maramureşul,patriei mame,Regatului Român’’.

Urmează un Te-Deum oficiat la Sfânta Mitropolie şi pri-mirea, în ziua de 1/13 decembrie 1918,în sala Tronului a Palatu-lui Regal din Bucureşti.Aici, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Consiliul Dirigent,Vasile Goldiş, a remis regelui Ferdinand I,Hotărârea de la Alba Iulia iar Ministrul Afacerilor Externe al Transilvaniei,Alexandru Vaida Voevod a prezentat acestuia pergamentul conţinând Actul Unirii.La ceremonie au participat şi cei doi episcopi.Regele a mulţumit delegaţiei declarând că el se supune voinţei poporului român.

Prezenţi la Guvern,aceştia vor fi salutaţi de preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C.Brătianu, la 14 decembrie, care

va spune printre altele; ,,De o mie de ani vă aşteptăm,şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată.Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri în-tregi de dureri.Bucuria noastră –continuă acesta-nu e bucuria unei singure generaţii, ea e sfântă cutremurătoare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei celei mai cumplite fără a pierde credinţa lui nestrămutată în acea zi ce ne uneşte şi care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie’’56.

În Bucureşti au fost organizate mari festivităţi în onoarea delegaţiei transilvane. Liga Unităţii Naţionale a oferit un dineu iar în ziua de 6/19 dec.1918, în saloanele dr. Constantin Cantacuzino şi a soţiei sale Sabina, sora lui Ion I.C. Brătianu un prânz de gală. La ultimul,episcopul Miron Cristea a rostit un toast elogiind familia Brătienilor şi rolul ei în istoria românilor, de la 1848 la 1918. Delegaţia a fost invitată să viziteze sediul Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bănăţeni din cazarma ,,Mihai Viteazul’’situată în Dealul Spirii57. Membrii delegaţiei au fost salutaţi în faţa formaţiei voluntarilor de generalul Constantin Prezan, iar în numele luptătorilor a vorbit colonelul Marcel Olteanu, scoţând încă o dată în evidenţă semnificaţia majoră a luptei românilor de pretutindeni pentru înfăptuirea idealului naţional.

În 11/24 decembrie 1918,Regele Ferdinand I emite Decretul –lege de Unire a Transilvaniei cu vechea Românie şi Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei, potrivit căruia, ,,serviciile publice’’ rămân sub conducerea Consiliului Dirigent, în administrarea guvernului României trecând afacer-ile străine, armata, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului. În guvernul central român, Transilvania urma să fie reprezentantă prin miniştri fără potofoliu.58

Prezentând informaţia cu privire la înaintarea Rezoluţiei de la 1 decembrie 1918 Regelui Ferdinand I,ziarul,,Lumina’’ consemna: ,,După o absenţă de peste două săptămâni, Prea Sfinţia Sa s-a reîntors cu un tren special, luni, la reşedinţa sa, fiind primit cu adevărată dragoste frăţească’’59.

Lua sfârşit un capitol important din istoria luptei pentru făurirea României Mari la care o contribuţie de seamă a avut episcopul Caransebeşului dr. Elie Miron Cristea. Ca un bun păstor de suflete,a ştiut să-şi conducă turma, să sădească în rândul credincioşilor speranţa în biruinţa neamului. A luptat cu neînfricare, sprijinit şi de ceilalţi membrii ai clerului român din Banat şi Transilvania, cu autorităţile austro-ungare pentru a-şi apăra drepturile, uneori făcând compromisuri, dar niciodată nu a uitat ţelul vieţii sale:unirea neamului românesc de pretutindeni, sub sceptrul regelui Ferdinand I. Va avea fericita ocazie la 9 iulie 1919,odată cu intrarea Armatei Române în Caransebeş,să trimită Regelui Întregitor următoarea telegramă:,,Astăzi când Armata Română a intrat în Banat,gândul întregului Banat se îndreaptă către Majestatea Ta,supremul şi viteazul ei căpitan,şi cu inimile pline de recunoştinţă şi neţărmurită iubire şi totodată,cu ochii scăldaţi în lacrimi de fericire,salută cu omagială supunere pe gloriosul său desrobitor şi salvator,având nădejdea că sentinela dorobanţului român va sta în curând în veci neclintită.Trăiască făuritorul României Mari!

Închinăciunile noastre pline de admiraţie şi slăvitei noastre regine Maria!

În veci să fâlfăie şi-n Banat întreg tricolorul patriei noastre întregite !’’60

Va urma confirmarea internaţională a Unirii,în Tratatul de pace cu Ungaria(Trianon,4 iunie 1920),în care la articolul 45 se stipula:,,Ungaria renunţă,în ce o priveşte,în favoarea României , la orice drepturi şi titluri asupra teritoriilor din



monarhia austro-ungară,situate dincolo de frontierele Ungariei, aşa cum sunt fixate în art.27, partea II (Frontierele Ungariei), şi recunoscute prin prezentul tratat sau prin orice alte tratate încheiate în vederea reglementării actualelor chestiuni ca făcând parte din România’’61.

Se încheia un capitol împortant din viaţa episcopului dr.Elie Miron Cristea.Vor urma onorurile, ascensiunea în ierarhia Bisericii Ortodoxe Române şi în viaţa politică.62

Note:1. Andrei Ghidiu,Iosif Bălan, Monografia Caransebeşului,Timişoara,2000,p.116-

1492. Ion Rusu Abrudeanu, Patriarhul României Dr. Miron Cristea. Omul şi faptele,

vol. I, Editura.,,Cartea Românească’’ Bucureşti,1929,p.165-1663. Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu: Banatul şi Marea

Unire-1918, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, p.193.4. I.R.Abrudeanu, Op.cit.p.169 Elie Cristea s-a născut la 20 iulie 1868 în casa

modeştilor şi vrednicilor ţărani din Topliţa Română, azi în judeţul Harghita. Studiile le începe la şcoala primară din satul natal, apoi continuă la liceul săsesc de la Bistiţa şi termină, luând bacalaureatul cu mare succes la liceul românesc de la Năsăud.Urmează teologia la Seminarul Andreian din Sibiu, luând licenţa în 1890. Timp de un an funcţionează la şcoala primară de la Orăştie ca învăţător, având şi calitatea de director. În toamna lui 1891 este trimis la Universitatea din Budapesta. În aceşti ani studiază literatura germană, maghiară şi română, precum şi ştiinţele naturale. La facultate îl are ca profesor pe Alexandru Roman (1863-1897) iar colegi pe Vasile Goldiş, Enea Hodoş, Liviu Albini, Amos Frâncu, Virgil Oniţiu, Valeriu Branişte, Iosif Blaga, Ilie Dăianu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, Ilarie Chendi ş.a. Era în acest timp conducătorul tinerimii academice. În mai 1895 obţine titlul de doctor în litere la Universitatea din Budapesta ,având teza,,Viaţa şi scrierile lui Eminescu’’. Elev fiind la liceu şi apoi student la teologia din Sibiu, scrie diferite articole în Familia şi Telegraful Român, apoi, mai târziu, devine un zelos ziarist şi colaborator, mai ales la Tribuna şi Telegraful Român din Sibiu, în Corespondenţa Română din Bucureşti, la ziarele din Viena şi la Dreptatea din Timişoara. La 1 iulie 1895 este numit secretar al Consis-toriului arhidiecezan. I se încredinţează rezolvarea problemei donaţiilor parohiale, înfiinţează banca culturală Lumina.Desfăşoară o susţinută activitate culturală, fiind trei ani(1898-1900), redactor al foii clerului ardelean Telegraful Român, scriind articole cu cuprins cultural, social, studii şi dizertaţii. Participă activ la mişcările româneşti, de întărire a învăţământului confesional românesc, pe baza Statutului Organic stabilit de Congresul Naţional bisericesc condus de Mitropolitul Andrei Şaguna. În anul 1897 este sfinţit diacon. După ce Sinodul eparhial al Arhidiacezei Sibiului l-a ales în aprilie 1902 în însemnatul post de asesor consistorial pe viaţă, arhidiaconul dr. Elie Cristea a fost tuns călugăr , în ziua de sâmbătă, 23 iunie 1902,de către arhimandridul Augustin Hamzea, stareţul mănăstirii ortodoxe române Hodoş-Bodrog de lângă Arad, primind numele de Miron.

5. I.R.Abrudeanu, Op.cit,p.2396. Ibidem, p.2497. Ibidem, p.1758. Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu şi cultura Bănăţeană, Editura

Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1995, 135-1369. Democraţia, nr.4, aprilie 1928. Vezi şi Dacia, Timişoara,V, nr. 269, din 2

dec.1943 Aurel Cosma va fi primul prefect român al judeţului Timiş, în România Mare, care la 3 august 1919, va primi defilarea trupelor române care au intrat în Timişoara, în aclamaţiile miilor de locuitori.

10. I.R.Abrudeanu, Op.cit.p.15711. Vasile V.Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropolia Ba-

natului, Timişoara, 1999, p.187 12. Petre Nemoianu. Limba românească .Părerea unuia care n-a învăţat la şcoala

românească, Editura ,,Cercului Bănăţenilor’’, Bucureşti, f.a.p.2213. Aradi Hirlap, nr. 220,1918, p.4-5 Vezi şi Liviu Stan, Sprijinirea luptei de

independenţă a poporului român prin lupta Bisericii pentru autocefalie, în Ortodoxia, XX, 1968, nr.4, p.617

14. Victor Jinga, Problemele fundamentale ale Transilvaniei, vol.I, Editura Astra, Braşov, 1945, p.342

15. Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Biserica Românească din nord-vestul ţării în timpul prigoanei horthyste, Editura Institutului Biblic şi de misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1986, Bucureşti, p.3

16. I.R. Abrudeanu, Op.cit, p.225.17. Liviu Groza, Restituiri istorice, vol.V II, Editura ,,Dacia Europa Nova’’,

Lugoj,1998, p.9418. Arhivele Statului Mehedinţi, Fond Societatea muzicală Doina-Turnu

Severin,dosar 1/1914,f.2319. Constantin C.Gomboş, Nicolae Munthiu, ofiţer de naţionalitate română

din armata austro-ungară,Scrisori de pe frontul din Galiţia, 1914-1918, Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p.11

20. Teodor Mihali, Amintiri politice despre Unire, în revista ,,Generaţia Unirii’’ nr.3, 1929, p.4

21. Octavian Goga, Unirea tuturor românilor, în ,,România Nouă’’,II, nr. 207, 3 nov. 1918

22. Constantin C.Gomboş, Op.cit, p.9. Din rândul românilor încorporaţi în armata austro-ungară şi trimişi pe front s-au înregistrat 82.588 morţi şi dispăruţi şi 63.304 răniţi,invalizi şi bolnavi. Au rămas 79.226 orfani şi 38.630 văduve de război.

23. I.R.Abrudeanu, Op.cit, p.22924. Dan Traian Demeter, Constantin C. Gomboş: Filaret Barbu,Jurnal de ado-

lescent, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003, p.9. Vezi şi Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p.96-97

25. Valeriu Achim, Aurel Socolan, Vasile Lucaciu, Muzeul judeţean Baia Mare, 1968, p.106

26. xxx Făurirea statului naţional unitar român-Contribuţii documentare bănăţene (1914-1919), sub coordonarea dr.Ioan Munteanu, Bucureşti, 1983, p.10 Vezi şi Ioan Scurtu: Alba Iulia 1 decembrie 1918, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1988, p.74

27. Nicolae Corneanu, Op.cit, p.3928. Foaia Diecezană, XXXIII, Organul eparhiei ortodoxe române a

Caransebeşului, nr. 24, din 10/23 iunie 1918, p.229. Ioan Scurtu, Op.cit. p.75 Încercând să oprească procesul de dezagregare a

monarhiei habsburgice împăratul Carol I, a adresat la 3/ 16 octombrie 1918, apelul intitulat ,,Către popoarele mele credincioase’’ prin care propunea reorganizarea Austro-Ungariei pe baze federative, Transilvania urma să rămână mai departe în cadrul Ungariei.

30. Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia,încununarea ideii,a tendinţelor şi a luptelor de unitate a poporului român, Cluj, 1968, p.327

31 xxx Făurirea statului naţional unitar român-Contribuţii documentare bănăţene (1914-1919), op.cit, p.16

32.Foaia Diecezană, nr.42,28 oct/ 10 nov.1918, Caransebeş, p.233. Ibidem 34. Lumina, Foaie religioasă-culturală pentru popor, I, nr.43,din 14 noiembrie

1918,Caransebeş, p.2 35. Nicolae Corneanu, Amintiri despre anul 1918 în Caransebeş, în ,,Studii şi

comunicări de etnografie’’ Caransebe,I, 1978, p.747 36. Aurel Păuncu: Evenimente făgeţene în date 1548-1992, Editura

,,Călăuza’’Deva, 1992, p.31 37. Foaia Diecezană nr. 42 1818. Circulara poartă numărul 6150/1918, rituală.38. Românul, VII, Arad, nr. 3, din 12 nov. 1918.39. Foaia Diecezană nr. 46, 1918. Vezi şi Opinca, I ,,din 18 nov/ 1 dec. 191840. Arhivele de stat Timiş, fond.C.N.R. Caransebeş, dosar 8/1918,f.141. I.D. Suciu, Unitatea poporului român-Contribuţii istorice bănăţene, Editura

Facla, Timişoara, 1980, p.148. La 13 nov.1918, trupele regale sârbe întră în Oraviţa, la 14 nov. în Lugoj, la 17 nov.în Timişoara. Spre sfârşitul lunii noiembrie întră în Banat, sub motivul controlării ocupaţiei militare sârbeşti şi trupele coloniale franceze care în 3 dec.ajung la Timişoara.

42. Foaia Diecezană, XXXIII, nr.45 din 18 nov./ 1 dec.1918.43. Aurel Turcuş, Constantin C.Gomboş:Marea Unire reflectată în presa

românească din Banat, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2003, p.16044. Ioan Şerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan, Dicţionarul

personalităţilor Unirii, Editura Altip, Alba Iulia,2003,.10-1145. Dumitru Tomoni, Traian Vuia, Gânditor şi militant social-politic,

Editura’’Orizonturi Universitare’’, Timişoara, 2006, p.29946. Aurel Turcuş, Constantin C. Gomboş, Op.cit, p.161 Alegerea oraşului Alba

Iulia nu a fost întâmplătoare. El devenise oraşul simbol al luptei românilor pentru unitate şi dreptate. El amintea de originea latină a românilor, fiind unul din cele mai înfloritoare oraşe ale Daciei romane, de unirea înfăptuită de Mihai Viteazul la 1600, care îşi stabilise reşedinţa aici, de martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, de detenţia lui Avram Iancu, figuri legendare ale istoriei poporului român.

47. Lumina, Caransebeş, I, 1918, nr. 46 din 22 nov./ 5 dec. p.348. Muzeul Unirii, Alba Iulia, Documentele Unirii. Credenţionale (tabele de

delegaţi alcătuite de prof. dr. Nicolae Josan). Vezi şi 1918 la români. Documentele Unirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol.VII-X, Bucureşti, 1989.

49. Mitropolia Banatului, Timişoara, XXIII, nr. 10-12, număr aniversar. Vezi şi Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unire, Sibiu, 1944, p.25.

50. Ioan Lupaş: Istoria Unirii românilor, Institutul de Arte Grafice ,,Luceafărul’’ Bucureşti, f.a., p.365-366

51. Renaşterea Bănăţeană, nr. 535,Timişoara, 30 noiembrie 199152. Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea regimului

dualist austro-ungar, 1867-1918, Sibiu,1986, p.169-172. Vezi şi Banatul şi Marea Unire,1918, Op.cit, p.135-137

53. Drapelul ,,XVIII, nr. 124, Lugoj, 3 dec. 191854. Aurel Turcuş, Constantin C. Gomboş, Op.cit. p16255. xxx Mărturii. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român.

Recunoaşterea internaţională. 1918, Documente interne şi externe, vol.III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.103

56. Drapelul, Lugoj, 11/24 dec.1918 57. Ioan I.Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul

pentru întregirea neamului 1916-1919, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2003, p.172 58. xxx Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003,

p.35459. Lumina, Caransebeş, nr. 49,13/26 dec.1918 60. Arhivele Mitropoliei Banatului, fondul Episcopiei Caransebeşului, III,

act.107, 1919. 61.Ioan Scurtu, Op.cit, p.160. Vezi şi Dacia,Timişoara,V, nr. 269 din 2 dec.

194362.xxx Dicţionar Enciclopedic, vol.IV, L-N, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

2001, p.420. Miron Cristea a fost primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925-1939) şi om politic. Membru de onoare al Academiei Române (1919), mit-ropolit primat al României intregite (1919-1925). A realizat unificarea bisericească şi a organizat Biserica ca Patriarhie.Membru al Regenţei în timpul primei domnii a lui Mihai I (1927-1930). Prim Ministru (1938-1939). Senator de drept. A fost distins cu cele mai înalte ordine bisericeşti şi laice româneşti şi stăine.



Psihopedagogie

Familia a fost şi rămâne cea dintâi şcoală a omului, fiind temelia pe care se clădeşte edificiul personalităţii. De-a lungul timpului în domeniul educaţiei s-a făcut întotdeauna o diferenţă între sexe.

Un rol deosebit l-a avut concepţia pedagogului elveţian Pestalozzi, care a studiat legătura dintre familie şi viaţa socială şi care a subliniat faptul că mama avea un rol decisiv în calitate de educator. Acesta a reliefat rolul femeii în cadrul sistemului de educaţie, plasându-l într-un context social mult mai larg , definit, mai ales, prin reliefarea rolului femeii în cadrul familiei.

Educaţia în zonele Europei de sud-est a fost marcată de caracteristicile zonei. Datorită condiţiilor de viaţă specifice populaţiei creştine din Imperiul Otoman, educaţia tinerelor fete începea în mănăstiri, unde cele din urmă învăţau cititul şi scrisul. Primele generaţii de învăţătoare s-au format în cadrul mănăstirilor. La mijlocul secolului al XIX-lea au fost puse bazele învăţământului secundar pentru femei şi au apărut primele şcoli de fete. La început majoritatea familiilor erau reticente în privinţa educaţiei femeii opinia generală fiind aceea după care fata trebuie să fie îndemânatică pentru a lucra în gospodărie sau la câmp, iar ştiinţa de carte era acceptată dacă tânăra dorea să devină călugăriţă. În ceea ce priveşte educaţia băieţilor existau mai multe posibilităţi de formare profesională, inclusiv în ceea ce priveşte ştiinţa de carte, căci ei pu-teau deveni uşor preoţi sau negustori etc.

Aceleaşi principii şi proiecte în educaţia familială corespunzând Europei de sud –est vor fi constatate şi în Banatul interbelic.

Una din caracteristicilor spaţiului bănăţean este diversitatea etnică, acest teritoriu fiind locuit de-a lungul timpului de români, germani, maghiari, sârbi, bulgari, etc. Având în vedere varietatea sa culturală şi religioasă, Banatul poate fi considerat un model în ceea ce priveşte convieţuirea paşnică, educaţia familială şi toleranţa.

Cercetătoarea Simona Branc porneşte de la nişte interviuri de tipul „povestea vieţii mele”, interviuri aflate în arhiva Grupului de Antropologie culturală şi Istorie Orală din cadrul Fundaţiei A Treia Europă din Timişoara. Majoritatea interviurilor aflate în arhivă se referă la familia, copilăria intervievaţilor, la educaţia familială, la proiectele de viaţă imaginate de părinţi pentru copiii lor precum şi la traseele şcolare pe care

aceştia din urmă le-au urmat.Interviurile au fost realizate cu bănăţeni de

diferite etnii născuţi între 1910 – 1937, provenind din diverse medii sociale. Din toate aceste interviuri au putut fi conturate în mod spectaculos modele de educaţie ce prezintă deosebiri în funcţie de gen, stare socială, mediu de provenienţă şi etnia căreia îi aparţine persoana intervievată, constatându-se că în Banat nu se poate vorbi de un model educaţional unic, dar se remarcă anumite caracteristici generale în familie şi educaţie. Mai mult analiza interviurilor făcută din perspectiva mai multor criterii a dat posibilitate cercetătoarei de a reconstitui particularităţile familiei bănăţene, a proiectului educativ imaginat de părinţi sau alţi agenţi ai educaţiei familiale. Dintr-un total de peste 400 de interviuri, din câte existau în arhiva Grupului de Antropologie Culturală şi Istorie Orală al Fundaţiei A Treia Europă din Timişoara, au fost selec-tate aproximativ 100 de interviuri, majoritatea dintre ele fiind publicate în volumele coordonate de Smaranda Vultur, Lumi în destine, Editura Nemira, Germani din Banat, Editura Paideia 2000, Scene de viaţă - Memorie şi diversitate culturală Timişoara 1900-1945, Editura Polirom 2001şi Memoria Salvată - Evreii din Banat de ieri şi azi, Editura Polirom 2002. Din aceste inter-viuri se constată o tendinţă de idealizare a trecutului în raport cu prezentul mai ales atunci când se vorbeşte despre familie şi educaţie intervenind în mod inevi-tabil comparaţia între generaţii. Mai toţi intervievaţii remarcă faptul că altele erau valorile şi principiile care ghidau familia şi educaţia copiilor (cinstea, respectul faţă de cei din jur, autoritatea părinţilor faţă de copii, ascultarea copiilor de părinţi, toleranţa, buna înţelegere cu cei din jur, amabilitatea şi politeţea).

O altă dimensiune a educaţiei în Banatul inter-belic se referă la atitudinea faţă de muncă indiferent de apartenenţa etnică, bănăţenii au valorizat munca şi hărnicia. Aproape fiecare persoană intervievată, menţionează faptul că a fost obişnuită cu munca încă din copilărie, pentru orice bănăţean, prosperitatea, viaţa îmbelşugată constituia o consecinţă directă a muncii. Mecanismele care au generat o atât de puternică valo-rizare a muncii sunt multiple (a fi în rând cu lumea, a nu te face de râs), fiind sancţionată orice deviere de la regulile comunităţii. O astfel de regulă pe care bănăţeanul trebuia să o înveţe încă de copil era foarte

ParTiculariTăţi ale Familiei În BanaTul inTerBelic

cristian – neLu verdeŢ


Psihopedagogie

clară: dacă munceşte va fi respectat şi acceptat ca membru al comunităţii; dacă e leneş va fi pur şi sim-plu marginalizat chiar exclus din comunitate datorită faptului că îi va fi imposibil să-şi întemeieze o familie. Alte interviuri scot în evidenţă faptul că valorizarea muncii în Banat ar fi rezultatul contactelor interetnice, prosperitatea Banatului fiind consecinţa însuşirii a tot ce a fost mai bun de la fiecare etnie, de la unelte, tehnici agricole până la simţul datoriei şi al disciplinei.

Foarte mulţi intervievaţi accentuează faptul că au fost educaţi în spiritul modestiei şi al disciplinei. În alte interviuri sunt descrise frumuseţea şi bogăţia costumelor populare care se purtau la sărbători precum şi podoabele lor. Un reper de identitate pentru femeile din Banat era salba de galbeni, după S. Vultur marcând legătura cu locul de origine dar fiind mai ales un semn de fală, un simbol al bunăstării familiei, pentru că salba se moşteneşte şi ea măsoară, autentifică prosperitatea acesteia.

Prosperitatea familiilor din satele bănăţene rezulta din pământul aflat în proprietate, ţăranii din satele bănăţene indiferent dacă erau români, maghiari, sârbi, bulgari dorindu-şi să aibă în proprietate cât mai mult pământ. De prezenţa sau absenţa pământului se legau proiectele educative rezervate de către părinţi copiilor. În Banat s-a adoptat sistemul german Ein Kinder Sistem, care era un mijloc de protecţie împotriva divizării pământului. Cităm din S. Vultur un fragment de interviu: Îmi amitesc că de la noi nu mergeau co-piii la şcoală. Se făcea un copil maxim doi, şi atunci părinţii îşi ţineau copiii acasă ca să moştenească, să preia munca mai departe. Asta a fost în Banat. Mama a fost singură la părinţi, tata la fel nu s-au făcut mulţi copii ca să nu se îndepărteze pământul, erau foarte legaţi de pământ şi-l îngrijeau.

Pământul avea şi funcţia de capital marital, fiind dat ca zestre fetelor alături de salba de galbeni. Pier-derea pământului însemna o pierdere a statutului social. O fată care nu avea pământ suficient ca zestre nu mai putea să-şi găsească soţi dintre ţărani, iar căsătoria cu un meseriaş însemna pentru ea o decădere. În foarte multe cazuri părinţii îşi îndemnau copiii băieţi să înveţe o meserie în special dacă nu aveau pământ.

Proiectele educative pentru fete vizau în primul rând pregătirea acestora pentru rolul de soţie. În acest scop erau trimise la Şcoala de Menaj unde învăţau să gătească, iar la licee era pus accentul pe învăţarea manierelor elegante. Cei din familiile înstărite, atât băieţii cât şi fetele beneficiau de prezenţa unor guver-nante aduse din străinătate, cu ajutorul cărora învăţau limbi străine prin meditaţii sau grădiniţe şi şcoli par-ticulare.

Părinţii interveneau, în cazul fetelor mai ales, şi în alegerea partenerului conjugal care trebuia să fie din

acelaşi grup social cu fata şi de multe ori de aceeaşi etnie, deşi existau destule exemple de legături maritale interetnice, dar care nu erau încurajate.

O influenţă puternică în educaţie o aveau părinţii (mama, tata). Mama, în cele mai multe cazuri casnică petrecea cel mai mult timp cu copiii, tot ea se ocupa de educaţia religioasă implicându-se în mod special în educaţia fetelor pregătindu-le pentru rolul de soţie şi mamă. Rolul tatălui era de întreţinere financiară a familiei.

Se poate observa menţinerea aceluiaşi tip de familie tradiţional care începe să fie înlocuit cu un tip modern de familie, cu doi aducători de venit. În situaţia în care mama se ocupa de gospodărie, fetele trebuiau să ajute la munca în gospodărie de la 6-7 ani, să gătească, să spele, să aibă grijă de fraţii mai mici, să toarcă, să ţese etc.

În ceea ce priveşte proiectele şcolare implicaţia mamelor era mai redusă decât a taţilor. Tatăl hotăra dacă copilul continuă şcoala (învăţământ secundar sau liceal, şcoală de meserii etc.) sau să se întoarcă acasă să muncească pământul. Pe lângă rolurile părinţilor intervine rolul bunicilor în educaţie. S-a constatat o relaţie deosebit de strânsă între bunici şi nepoţi, bunicii fiind percepuţi ca fiind legaţi foarte afectiv de nepoţi, transferându-le acestora principii morale (a fi cinstit, a fi harnic etc.).

În educaţia familială a bănăţenilor în perioada interbelică apar şi alte roluri cum ar fi cele de unchi şi mătuşă (cu rol de suport material şi modele comporta-mentale). Un rol deosebit pentru Banat l-a avut grupul de prieteni cu evident caracter intercultural. Bănăţenii se jucau sau îşi petreceau timpul cu persoane de diferite etnii, fapt care a contribuit la dezvoltarea unui climat deosebit de tolerant. Putem spune că prieteniile care se făceau dincolo de naţionalitate au facilitat învăţarea limbilor străine, împrumutarea unor obiceiuri legate de sărbători sau practici culinare.

Referinţe bibliografice •Branc S., 2003, Principii şi proiecte în educaţia familială

din Banatul interbelic Revista de opinie universitară, Nr. 1 /2003, Editura Mirton, Timişoara

•Kristina, P., Petar, V., Snejana, D., 2002, Familia în istorie secolele XIX – XX. Material didactic auxiliar, Semi-narul Internaţional pentru Studii Balcanice, Universitatea de Sud Vest, Blagoevrad.

•Vultur S., 2002, Lumi în destine Editura Nemira, Bucureşti

•Vultur S., 2002, Germanii din Banat, Editura Paideia, Bucureşti

•Vultur S., 2001, Scene de viaţă - Memorie şi diversitate culturală Timişoara 1900-1945, Editura Polirom, Iaşi

•Vultur S.,2002, Memoria Salvată - Evreii din Banat ieri de şi azi, Editura Polirom, Iaşi

Brosteanu_Coloana Infinitului Nr. 65

Documents

Transcript of Brosteanu_Coloana Infinitului Nr. 65