BOEMA fileBoema Boema 11 / 201111 / 201111 / 2011 222 2 BOEMA Live Literature Noiembrie 2011 (Anul...

Boema Boema Boema Boema 11 / 201111 / 201111 / 201111 / 2011 2222

BOEMA Live Literature

Noiembrie 2011 (Anul III) Nr. 11 (33) - 36 pagini

ISSN 2066-0154 Apare sub egida ASPRA

Asociaţia Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice Editor: S.C. InfoRapArt Galaţi - Editura InfoRapArt

11 / 2011 COLEGIUL DE REDACŢIE

Director: Petre Rău

Redactor-şef online: Mihail Gălăţanu Redactor şef adjunct: Victor Cilincă Secretar de redacţie: Antoaneta Dobreanu

Redactori: Saint-Simon Ajarescu, Dimitrie Lupu, A. G. Secară, Constantin Vizonie, Cristina Roşu, Cristina Dobreanu

Grafică: Elena-Liliana Fluture Tehnoredactare: Daniela Neculai

Colaboratori: Luca Cipolla - Milano Maria Timuc - Bucureşti Melania Cuc - Bistriţa Tănase Caraşca - Tulcea

Revista literară BOEMA o puteţi citi şi pe site-ul www.boema.inforapart.ro

actualizat permanent de: InfoRapArt Email: [email protected], [email protected]

Telefon: 0726 337376, 0336 800313 ADRESA REDACŢIEI: Str. Al. I. Cuza, Nr. 45bis, Bloc Cristal, Sc. 2, Et. 3, Ap. 4, Galaţi, 800010

Abonamente: [email protected], tel: 0726 337376

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate.

Literatură şi Artă

DIN CUPRINS

Poezie: Dan Cheşcu (p.4), Ileana Lucia Floran (p.5), Liviu Baitel (p.22), Dorian Marcoci (p.23), Ion Tudor Mateescu (p.30)

Proză: Adrian Botez - Hristos şi câinele (p.17) / Măgarul cosmo-polit (p.18), Petre Rău - Limba lui Dionisie (p.24)

Cronică de carte: Menuţ Maximinian - Poezia îmbrăcată în par-desiu(p.3) / Versuri ca un colind (p.3), Gheorghe A.Stroia - Lumi-nă, culoare,sentiment, vibraţie,sacrosanctul dor al rădăcinilor (p.8)

Eseu: Dan Ion Sanda - Scârba la care s-a ajuns faţă de ai tăi din ţara ta (p.7), Ştefan Lucian Mureşanu - Sunt parte din lume şi cuget... (p.33)

Cronică de cenaclu: Constantin Vizonie - Maria Ieva, între clasic şi modern (p.6)

Eveniment: Tănase Caraşca - Din nou la Tulcea... (p.20)

Interviu: Patricia Lidia - Dialog cu poeta Anne Marie Bejliu (p.12)

Meridiane: Luca Cipola - Milano, Italia (p.10)

Istorie: Ana Maria Cheşcu - Galaţii la începutul secolului al XIX-lea, în viziunea călătorului elveţian Carl Guebhart (1792-?) (p.31)

Anunţ: Redacţia - Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigrame “Romeo şi Julieta la Mizil”, Mizil, 2011-2012 (p.34)

Cărţi: Redacţia – Cărţi sosite la redacţie (p.35)

Grafic ă: Coperta I: Octavio Campo - El viejo y el rio Coperta a IV-a: Shandong, China - Immortal Bridge formation on Mt. Tai Interior: Carmen Racoviţă

www.boema.inforapart.ro


`

Câţi dintre noi ne-am fi imaginat că dragos-tea poate fi privită din atâtea unghiuri, „mergând spre Steaua Nordului”, dar şi adulmecând „un val de oţet”. „Să nu cazi în semnificaţia viselor” ne îndeamnă poetul, însă el este primul care este prins în mrejele unui vis tulburător: „ai apărut pentru o secundă / în straie de seară, cumplit de albe”. Jocul culorilor este precum a fulgilor de nea „fantastic / în traiectorii ciudate”. Avem de-a face cu o poezie în care lumina descoperă gânduri-rânduri construite în prag de toamnă în casa sufletului: „îmi laşi tu, doamnă, / povestea de toamnă / toamnă, dulce doamnă / doamnă, dulce toamnă”.

�

Versuri ca un colind

Cu o copertă sugestivă, care inserează o pictură a bistriţencei Virginia Brănescu, volumul „Zăpezile ard ca un colind”, semnat de Elis Râpeanu, este un gând prelung al frumuseţii acestui anotimp. Versurile surprind prin construcţia în două registre simbolice care sugerează sufletul atins de puterea naturii astfel încât atelierul de creaţie este inundat de starea creatoare de har. Prin această carte, Elis Râpeanu nu face altceva decât să redescopere tai-nele anotimpului alb în versuri, ştiut fiind faptul că magia poeziei nu va dispărea niciodată. Atunci când este învăluită în luminile curcubeului, poeta are pro-priul ritual: „Doar glasul dinăuntru mi-l ascult / Aud cum sună în templu vânătoarea”. Poezii de dragoste şi de dor dedicate celor dragi, dar şi marilor

(continuare în pag. 4)

Menu ţ MAXIMINIAN

Poezia îmbrăcată în pardesiu Ajuns la al treilea volum, poetul Valeriu Marius Ciungan aduce, în cadrul Colecţiei „Scriitori medieşeni”, volumul „Oameni în pardesie”. Apărută în condiţii grafice deosebite la Editura Bioflux Cluj-Napoca, cartea este un adevărat elogiu adus frumuseţii umane, alfabetul poeziei dansând pe sârma vieţii întru aşteptarea nemuririi.Volumul cuprinde şi câteva poezii din primele două cărţi, „Poveste de toamnă” şi „Haina de molton”, astfel încât capătă un caracter de antologie. După cum observă în Prefaţă prof. univ. dr. Gheorghe Manolache, tânărul autor reconstruieşte ironic-parodic arsenalul poetic patronat de bunicul său, fost avangardist, Ben Corlaciu, cel pe care bistriţenii l-au omagiat de curând într-un număr al „Mişcării Literare”. „Oameni în pardesie” se doreşte a fi o carte a descoperirii sensurilor vieţii, în care, prin ochii iubitei descoperim faptele citadine: „treceau oameni în pardesie bej / iar eu mă uitam în ochii tăi / Doamne, cât eşti de frumoasă”. Fiecare detaliu care-l înconjoară pe poet devine esenţă de poezie. V-aţi imaginat vreodată că-i poţi dedica versuri măştii de chiuvetă? Ei bine, Valeriu Marius Ciungan descoperă şi aici lucruri existenţiale: „din poziţia pe care o câştigasem, cu timpul, în bucătărie / ni se deschidea o superbă panoramă spre chiuvetă”. Ajungem în bucătăria de vară, unde sentimentele lirice se aprofundează: „ea se lasă atinsă de muritori / doar cu versuri/ şi cu alte metaforice/ demersuri”. O poezie care sparge barierele canoanelor, iar scrisul devine zi şi noapte sau oră de oră un refugiu întru descoperirea edenului. În acest colţ de lume îşi au cuibul şi gândurile poetului, care surprinde iubita în ipostaze variate, inclusiv întoarcerea de la piaţă poate fi considerată un act erotic: „în mâna dreaptă aveai / gândind la cartea de căpătâi - şi de bucate - plasa de spanac /…/ în mâna stângă aveai / mires(m)e emotive întâi culese / de fetească”. Micuţa domnişoară îl transformă pe îndrăgostit într-un adevărat „tonomat” de declaraţii de dragoste: „dă mâna, tu, micuţă domnişoară / ce treci prin viaţa mea de seară doar şi într-o doară /… / parfumul serii doar un dar, doar şi într-o doară / se înserase-n viaţa unui pierde-vară”. Ca de obicei, la astfel de trăiri părtaşă este şi natura creionată de Valeriu Marius într-un pastel: „spune de iubeşti / frumos / frumoasa apă curgătoare / frumoasa piatră ce-o rostogoleşti”. În această ecuaţie a iubirii nu putea lipsi rigurozitatea aritmeticii: „bunăoară o iubire / cu o iubire / să dea acelaşi rezultat / ca unu ori unu / prin înmulţire”. Alfabetul dansează: „este a / prima vocală / ce-n clopotul albastru al dimineţii / îmi reverbera”. Ritmul muzical al versurilor surprinde la fel ca şi colindele poetului ce se petrec sub cearşaful alb: „când ruginitul scârţâit de arcuri repeta în putreda saltea / de sub cearşaful alb, imaculat, colinda sa / de sub cearşaful alb şi nins cu fulgii albi de nea”. Când sentimentele se precipită, timpul este închis în clepsidra de sare, iar razele soarelui sunt luate în mână spre a mângâia sufletul iubitei care, romantică, trece „printre borcanele de castraveţi”. De altfel, roadele pământului sunt un adevărat punct de pornire al dragostei: „mâncase-i ceapă cu o poftă reticentă / aluzii vagi îţi inundau privirea nudă / arome dulci lăsai în urmă cu nobleţe / muşcând sublim din ceapa albă, crudă”.


(urmare din pag. 3)

personalităţi ale ţării. Atunci când pe cărarea vieţii pătrunde orizontul toamnei, „Slăbeşte din încheieturi secunda / Pri-veşte bolta cerului, mirată / Cum marea timpului răstoarnă unda”. Un timp care surprinde prin ancorarea între veacuri a miturilor străbune oglindite prin fiecare cuvânt al poetei: „Azi ninge-n crângul dintr-un gând blajin / O şoaptă de zăpadă-i pune salbă / Cu duminici muiate-n alb de crin / Copacii ard în vâlvătaie albă”. Fiecare metaforă este bine integrată în poezie, astfel încât, cu sensibilitate şi delicateţe, poeta reuşeşte să ne poarte pe drumul nemuririi, unde „Îmi port tăcută umbra spre izvoare / Vârtej de curcubeie în ceas târziu / Învăluie coline dulci şi altare”. Prin poezie, esenţele cuvintelor capă-tă altă formă, norii strânşi deasupra sufletului risipindu-se: „Petalele norilor scurg spre câmpii”. Atunci când troienele zăpezilor „Se prind în joc la nunţi de crizanteme”, iubirile capătă alt sens. Avem de-a face cu o poezie a vremurilor, în care fiecare parte are un rol important precum într-o ca-să a versurilor în care sufletul pune stăpânire. Atunci când „Soseşte şi iarna la capătul aleii”, viaţa se transformă în nemurire: „Ascultă-ţi clipa cum foşneşte / Şi zorii cum se-n-nourează / În suflet dorul cum şopteşte / O rugăciune de amiază”. Poezia este născută în leagănul părinţilor, acolo unde dorurile prind putere: „Părinţii m-au născut din lut / pe care au pus în zori sărut / M-au înfăşat, mi-au dat veşmânt/ Şi peste lut au pus cuvânt”. Când speranţele aleargă re-născute, sufletele pe acordurile clopotelor de aramă se destăinui zilei de mâine ca într-o doină a eternităţii: „Ascul-tă dacii din Columna / Cum sună veacul în ţara lor / Se adună doinele pe strună / Cu foaie verde şi cu dor”.

Zăpada, motivul principal al volumului, este ca o cruce dusă de poet, ca un har pe care divinitatea i l-a dat, ca un cântec prelung al sfinţeniei cuvântului.

�

Dan CHEŞCU

Tată şi fiu

Cum este să trăieşti cu un cuţit în piept; Va deveni vreodată rană, s-o simţi nevindecată? Tată şi fiu în tristul cimitir, împart şi-acuma fărâma existenţială:

Mă îndoiesc că l-a uitat cândva, nu cred că vrea şi nici nu cred că poate, stă cuminţel copilul lui tata ca-n vremile nefulgerate;

acolo-n piept e încă viu - cu-ntreaga disperare îl trage către viaţă tatăl său: „hai hopa-sus, băiatul tatii!”

E suferinţa deplină şi de neclintit Alături este lumea mică, Şi Dumnezeu în colţul lui umbrit parcă suspină...

Cum este să trăieşti cu un cuţit în piept; Va deveni vreodată rană, s-o simţi nevindecată? Tată şi fiu în tristul cimitir, împart şi-acuma fărâma existenţială: Confort

Munţi de cremene zdrenţuiesc orizontul... îmi caut inima printre nori, priveghez somnul sfioaselor ierburi,

Nu caut adevărul, pentru că acesta odată descoperit, se devorează pe sine însuşi, lăsându-mă într-o tulburată nimicnicie şi umilinţă:

înconvoiez o spinare, pe care să pot sta... * * * Tu eşti potirul iubirii mele, ce matcă, căutând îşi află liniştea în mod neaşteptat:

o, între noi, o mie de fire scăldate-n lumină se-ntind făcându-ne Unul: cine-ar putea desface această legătură făcută din bucurie şi dragoste?

împlinirile tale, ca şi nenorocirile rătăcesc în sufletul meu -straniu-devin ale mele mă îmbogăţesc şi mă devastează:

iubesc farmecu-ţi nespus şi tinereţea avântată şi pentru că eşti fiica mea - minunată prelungire şi împlinire - îi mulţumesc lui Dumnezeu, că m-a făcut Nepieritor.


Al nouălea cer

Vino, să privim împreună al nouălea cer ridat de liniile aeriene... luminiţele care pâlpâie tulburând somnul stelelor bătrâne şi nepăsătoare...

Vino! şi nu uita să închizi uşa în urma ta ca nu cumva boarea nopţii să pătrundă printre gândurile mele secrete, pe care le-am lăsat în sertarul de sus al bibliotecii, printre fotografii, poezii şi crochiuri...

iar ele, sub mantia nopţii să-şi încerce periculos norocul în lume, printre stelele căzătoare de-acum, ucise de îndelunga frustare;

şi încă ceva... adu cu tine un strop de iubire; ultima dată mi-ai spus că mai ai pusă deoparte... pentru situaţii neprevăzute.

Cred că tocmai am alunecat într-o asemenea situaţie... poţi crede? Aripa amintirii

am simţit atingerea amintirilor pierdute-ntr-un sertar nedeschis de mulţi ani de când reamenajându-mi gândurile am aşezat în dreptul lui masa uitării în aşa fel încât să nu mai am acces decât după ce reuşesc să-mi preschimb lacrimile înroşite de sângele amurgului pe care vrând să-l folosesc pentru a găsi un antidot l-am lăsat să curgă în eprubeta timpului.

�

Ileana Lucia FLORAN

Alegere

Trăim puţin, lacom şi violent, Suntem sculptaţi numai din ignoranţă, Mai ridicăm aiurea-un monument, Ne mai purtăm cu tristă importanţă,

Dar suntem muritori făcuţi din lut, Nimic nu ne-aparţine-n mod real, Doar sufletul ni-e dat cu împrumut, Să ne transfere-n absolut sau în fatal. Cireaşa de pe tort

sub masca glumei inocente, mă umiliţi în propria mea lume şi vă distraţi privindu-mi ochii umezi (de râs şi plâns deopotrivă);

de fapt, vă plâng pe voi: bufoni lipsiţi de suflet, a căror răutate mă scârbeşte, căci punctul vostru de vedere vă limitează universul la vorbe şi mândrii deşarte...

iar eu, care nu ripostez (nu meritaţi) par - conştientizez cu nepăsare - o victimă perfectă... sunteţi siguri?

Eşec

Viaţa mea nu-nseamnă mai nimic; Nici nu am consistenţă, doar contururi. Mă simt obiect, sunt propriu-mi inamic Şi nu pot să mă scutur de cusururi.

Pe ce drum am pornit? Spre ce mă-ndrept? Câte obstacole mai pot s-apară? Am obosit să sufăr pe nedrept Şi orice bucurie să mă doară.

Aş vrea să-nvăţ să supravieţuiesc, Să trec nepăsătoare peste nu-uri, Să mă complac în stilul omenesc, De-a transforma eşecul în atu-uri.


Constantin VIZONIE

Maria Ieva – între clasic şi modern

Activitatea bogată a cenaclului literar online “Noduri şi Semne” impune o aplecare atentă şi o triere a scrierilor de valoare. Aşa s-a născut ideea de a promova reale talente. Înscrisă de aproape un an la cenaclu, Maria Ieva are deja o activitate prolifică. Cu peste două sute de texte, majoritatea excelente pentru consumatorii de poezie, a reuşit să impună admiraţie şi respect printre membrii cenaclului. Discretă, muncitoare, misterioasă, şi-a văzut de treabă, dând naştere la mici capodopere lirice. Până acum nu a publicat, deşi i-au apărut câteva poezii ȋn revista Boema. Aşadar, vă invit să o descoperiţi. La prima vedere e o făuritoare de vers clasic, care impune un ritm de o muzicalitate ispititoare, plăcută. Versul ei curge uimitor de frumos şi lejer, poeta stăpânind aproape de perfecţiune tehnica de compunere. Cititorul păşeşte timid, ȋntr-o lume mirifică, de basm, ca apoi să iasă puternic impresionat. Imaginile vizuale se perindă prin faţa ochilor, asemeni unui film idilic. Nu-ţi dai seama că se termină şi revii pentru a trăi clipele de bucurie şi desfătare. Poeta ne răsfaţă dulce, ne ȋmbăiază şi ne ȋnfăşoară-n dor, uneori siropos (dar aşa-i dragostea!), făcându-ne să-i iubim gândurile şi versul. Ştie să surprindă momentele pline de romantism, tandreţe, dar şi de tristeţe, să le transmităcu multă sensibilitate. Ȋmbină frumuseţea cu gingăşia şi candoarea, pe care le ȋmbracă ȋn talent. Versurile sale parcă izvorăsc dintr-o dimensiune astrală, adăpându-se dintr-un izvor nesecat de inspiraţie. Poeta Maria Ieva are o viziune artistică lumi-noasă asupra poeziei. Este o cântăreaţă minunată a dorului, a iubirii, a suferinţei. Tema predominantă a poeziei, pe care ne-o propune cu atâta generozitate, este dragostea. Aceasta fie că vine din stele, fie din adâncul inimii, este fierbinte, plină de ȋmpărtăşire, este o chemare la ȋmplinirea sufletului. Poeziile sale abundă ȋn general în figuri de stil bine alese, cu multe motive: acvatice (ploaia, lacrima), motive astrale (stele, cerul, norii), motive terestre (florile etc.), motive cromatice (verde, roşu, albastruetc.). Dragostea este aspiraţia spre ideal, într-o lume care ar fi moartă fără acest sentiment. Gândurile ei plutesc printre metafore, comparaţii, epitete. Concep-ţia asupra poeziei este influenţată de versul romantic eminescian.

Ȋn poezia “Zâmbetul ochilor”, prin ochii sufletului de poet natura devine şi mai frumoasă, mai sensibilă, mai romantică, mai misterioasă. Fermecată de trăirea, de puritatea naturii, ea ne ȋmpărtăşeşte teama de a nu spulbera acest miraj, fie şi prin aprinderea unui gând. Personificarea florilor şi a vântului dau o aură de poveste: “Pe pajişte florile umbra-şi privesc / O boare umilă sărută ţărâna / Cu gândul mi-e teamă că visul strivesc / Când timpul cuprinde ecoul cu mȃna”. “Fecioara din umbre” ne propune ca temăpuritatea, candoarea, inocenţa. Jocul de lumini creat de alternanţa zi-noapte ȋncântă. Motivele de culoare abundă. Printre atâtea semne, albul pur se desco-peră greu. La acest joc participă atât elementele astrale, cât şi cele terestre, puritatea fiind produsul ȋntregului univers: “Luceferi coboară să-i mângâie chipul / Fecioarei născute din umbre de dor / Şi-nvaţă iubirea să-nlănţuie visul / Când zboară pe-o aripă prinsă de-un nor”. “O rază de lumină” ne dezvăluie un roman-tism aproape sălbatic, pur, ȋn prima strofă (elemente ca spini, mărăcini, rătăcirea sufletului ȋn căutarea iubirii): “Desculţi prin spini şi mărăcini / O zi pierdu-răm visul” apoi versurile devin elegante, dansante:”Am învăţat pasul de vals / Uitând ce-nseamnă zborul”. Poezia creşte ȋn intensitate, versurile devin tot mai tânguitoare, mai puternice în chemarea iubitului: ”Ne cheamă visul înapoi / Vreau să-l ȋmpart cu tine. / Să-ntindem mâna mai apoi / Spre alte zări divine”. Raza de lumină din ochii iubitului răsare ca o speranţă ȋn regăsirea iubirii rătăcite: ”Născută-n ochii tăi divini / O rază de lumină…”. Printre multele versuri, Maria Ieva ne ȋntâm-pină cu “O floare” delicată, ca sufletul său frumos şi sensibil. Această floare răsare ȋn noaptea speranţei, adusă de un puternic dor, izvorât din inimă: ”Cu ra-zele-i ispititoare / De un albastru-argintiu / Răsare-n inimă o floare / Şi un cuvânt ce nu ȋl ştiu”. Dorul se ȋmbracă ȋn cuvinte frumoase, pentru a fi ȋnnăbușit, pentru a nu-i mai simţi durerea: ”Iubitul meu, azi dorul doare…”. Frămȃntarea, neliniştea, sunt lucruri pe care sufletul singur le dezvăluie, aproape plân-gȃnd. Ȋn “Iz de romaniţă”, poeta ni se destăinuie cu preaplinul sentimentelor nobile ce o animă: ”În răsăritul serii / Ȋţi las iubirea mea / Mă plec la umbra zării / Să-ţi fiu azur pe-o stea”. Devenită “un trubadur”, ȋși cântă cu glas măiastru versurile născute din vise: ”Un trubadur născut din vise / Trei aripi albe de cocor (a patra e frântă de dor, probabil, n.a.) / Zvâcnesc cuvintele nescrise / Şi-au ruginit de-atâta dor”. Ȋn “Taina tăcerii”, ea “tace”, lăsând doar cuvintele să vorbească. Ȋntr-un tablou ȋmpietrit pul-sează un strop de viaţă, ȋntr-un suflet răcit, mai dăi-nuie un pic din căldura iubirii. Ȋn agonia toamnei se aud ultimele zvâcniri. Peste toate acestea se aşterne ȋncet tăcerea, ca o taină: “Când dimineaţa mă-nvaţă taina tăcerii / Privesc răsăritul sub nori liniştiţi”.



(urmare din pag. 6) Ȋn “Ochii toamnei”, măiastra versificatoare se joacă din plin cu elementele naturii, pe care le personi-fică ȋntr-un joc minunat. Sentimentele capătă şi calităţi umane, devenind parcă fiinţe aparte. Toamna are ochi frumoşi, prin care se văd cum râd cocorii şi codrii care cântă. Noaptea îşi face pat de frunze etc.: ”Ȋn ochii toamnei râd cocorii / Ȋn bucuria de a fi / Sub bruma albă cântă codrii / Ecoul toamnelor târzii”. “Rămȃi cu mine” este un puternic ȋndemn la iubire, pe care ni-l face ȋntr-o noapte fără timp (suspen-dată-n veșnicie). Cu “Arcușul viorii” ne cântă versuri pline de tristeţe pentru a alunga melancolia apăsă-toare: ”Ȋn sânul aporii / Gândul s-aşază / Arcuşul viorii /Iar lăcrimează”. Poezia aparent simplă, e plină de mişcare. Poeta apelează la verbe de acţiune, potrivite cu starea psihică a momentului, unele peste cota tristeţii (urlă, nechează). Dintr-un fapt banal (ploaia), care se ȋntâmplă pe pămȃnt, reuşeşte să transmită ȋn forţăsentimente puternice. Construieşte cu migală ȋn ritmul dorit, cu ȋncrucişarea rimei, pentru a da versul potrivit. Astfel, arcuşul viorii, deşi trist, atinge cu delicateţe coarda sensibilă a sufletului. Fără ȋndoială, Maria Ieva scrie din talent, dar şi din multă pasiune şi iubire faţă de poezie. O face cu multă sinceritate şi ȋncredere faţă de propria persoană, dăruindu-se propriilor trăiri. Cu “Ursitoarele” ne spune o poveste frumoasădespre destinul celui cu care s-a intersectat: ”Trei ursitoare te-au ursit / Cândva, demult, ȋn miez de noapte / Destinul ţi-au pecetluit / Şi versul ţi l-au dat nemoarte”. Iar versul său profund, mişcător, răscoleşte. Ȋn “Hologramă” doreşte să se definească, sădescopere şi să exploreze universul misterios. Mai departe descoperim ȋn “Cȃt de frumoasă eşti, iubire”, un glas suav de garofiţă: ”Eşti visul veşnic ȋmplinit / Şi drumul către nemurire / Iar zborul tău e nesfârşit… / Cât de frumoasă ești, iubire!” “Ȋntre ieri şi mâine” ne mărturisește filozofia clipei de viaţă, ideea că timpul se scurge cât ai clipi: ”O clipă rămâne / Am fost şi voi fi / Ȋntre ieri şi mâine / Ce-am fost ȋntr-o zi”. Aprinde “Steaua polară” pentru a ne purta pe aripi de vis, asemeni lui Eminescu: ”Cȃnd două inimi s-au unit / Ȋn glasul ploilor de vară / Iubirile s-au regăsit /Privind mereu steaua polară”. De altfel, se simte datoa-re să-i ȋnchine Luceafărului românesc versuri pline de laudă şi admiraţie. Lista creaţiilor lirice ale Mariei Ieva este lungă şi extrem de plăcută. Cititorului nu-i rămâne decât să le descopere ȋntr-o bună zi, ȋntr-unul sau două volume, ce vor adăuga valoare poeziei româneşti. Sper ca ȋntr-un timp scurt, acest real talent, să ajungă să fie cunoscut şi să-i fie recunoscut locul printre poeţii români consacraţi şi de clasă. Adresa canaclului literar online “Noduri şi Semne”:www.cenaclu.inforapart.ro

�

Dan Ion SANDA

Scârba la care s-a ajuns faţă de ai tăi din ţara ta

Acum orice individ are dreptul la opţiune personală, să călătorească oriunde, fără pic de control, indiferent cât de suspect este mediul social din care provine. Dacă zbori de pe “Băneasa“, de priveşti prea fix în jur se întâmplă să se uite la tine cu ochii mijiţi oblic, fiindcă nu eşti de al lor. Ies fluviu din ţară cei cu purtări bune, însă şi mulţi derbedei din lumea abjectă a celor care vând femei şi au rude-n puşcărie, şi se împrăştie pe întin-derile continentului, amestecându-se şi trecând neob-servaţi în viermuiala colorată a oraşelor occidentale, amuşinând milioanele de portofele. Nu se duc cu intenţia să se adapteze acelei societăţi de o formă nouă, deşi ar fi posibil să se scurtcircuiteze procesul de civilizare de acolo, dacă procentul de “intruşi“ ar fi mic, ci se duc în cârd, sau individual şi se adună acolo cârdul, şi îşi formează enclave. Se duc clar să ţepuiască cu alba neagra, să devalizeze conturi şi să spargă bancomate, sau să profite de credulitatea oamenilor, să le smulgă bunăvoinţa la cerşit sau, în cel mai bun caz, să facă treburile murdare şi umilitoare, apoi să vină pe acasă la volanul vreunei maşini de o mie de euro, să se fălească cu ea la prostimea din sânul căreia provin. Vezi consoartele culegătorilor sau ale celor ce umblă cu tractoraşul să îngrijească de grădini prin UE, ele însele, servante în casă, cum, venite în vacanţă în/la ţară, cât de mult se fandosesc, şi cum îşi dichisesc fetiţele cu vreo rochiţă căpătată de la “doamna lor“, sau cumpărată de pe acolo. Vezi, şi poate fi surprinzător şi cum afirmă ele afectat, cu vocea piţigăiată şi schimbând bizar accentul şi topica cuvintelor, ca în doinele populare. Vai, vorbesc deja stricat limba română, şi proştii din România nu pricep cum e cu străinătatea asta: “e greu de esplicat“, e “socetate al-fel!...“, sau prin oraş, vezi pe la apertivării tip fast-food, băieţi strong cu tatuaje pe bicepşi cum zic ei, în inerţia obişnuinţei, tot străineşte: “doi menu mici, rog!... “. Când unii dintre cei duşi pe acolo, proveniţi din fundături de sate, ce nu aveau acasă de niciunele, trăind într-o sărăcie vitregă, şi în lipsă totală de igienă şi bând apă oligotrofă, sunt întrebaţi la întoarcere şi afirmă chiar şi în faţa camerelor de luat vederi că “oricât de rău ar fi acolo tot e mai bine decât în România“ e mai scuzabil, fiindcă zici că de fapt ispăşesc neşansa de a fi căpătat alt orizont. Dar mai sunt indivizii de proastă speţă, obişnuiţi să nu aibă serviciu, ce au în obicei să umble cu mâna înarmată, să poarte şiş cu plăsele, box cu



Gheorghe A. STROIA

Lumină, culoare, sentiment, vibraţie, sacrosanctul dor al rădăcinilor

Felicia Feldiorean – „Petale de suflet” (Armonii

Culturale, Adjud, 2011)

Tulburaţi adesea de cotidienele lipsuri ori de problemele pe care le au de surmontat, oamenii nu-şi mai găsesc timp, pentru a realiza că sunt fiinţe superioare, dotate cu inteligenţă, suflet, memorie, sensibilitate. Nici nu e de mirat, în astfel de crunte timpuri, când pentru realizarea ori împlinirea unui vis, oamenii se strămută pe alte meleaguri, cu speranţa acerbă de a le fi mai bine, cu speranţa găsirii rostului firesc şi a echilibrului.

O astfel de poveste are şi Felicia Feldiorean, plecată din România şi stabilită, de ceva vreme, în Germania, o ţară cu norme şi canoane sociale, etice, politice, democratice – foarte stricte. Plecată spre împlinirea aceluiaşi vis - o viaţă mai bună - Felicia Feldiorean a realizat că este, de fapt, prizoniera propriului său ideal, încarcerată de propriile sale aspiraţii. Prinsă între două lumi - cea sperată şi cea aflată – îşi percepe visul ca fiind irealizabil. Mai ales, într-o lume în care nu-şi poate afla locul, o lume rece şi implacabilă, ce n-o reprezintă. Într-o lume în care –probabil – resimte mai acut ca niciodată, dorul de cei dragi, dorul de ţară, prin fiecare vibraţie, prin fiecare emulaţie născută din sacralitatea plaiurilor natale.

Poezia Feliciei Feldiorean este născută tocmai din această aprigă dorinţă de echilibru, de linişte, de rostuire prin creaţie. Două sunt temele esenţiale, pe care poeta le abordează în versurile sale: absenţa persoanei iubite (iubirea neîmpărtăşită) şi dorul de ţară (ca manifest, ca stare de revoltă). Există ideea, împărtăşită de altfel de critica literară, că o poezie care nu transmite o minimă doză de militantism, poate fi considerată fără importanţă de către lectorul modern. Deliberat, poate, o astfel de stare de revoltă, implicând militantismul pus în slujba revigorării umanului, are şi lirica Feliciei Feldiorean.

Izvoare limpezi, filtrate prin amplele vitralii ale ogivelor sufletului, versurile prezentului volum au „ceva” din crâmpeiele întinse, scăldate de necunoscut ale Onirului şi, în acelaşi timp, „ceva” din ceţurile gri ale Stixului, trădând nelinişte şi pasiune, frământare şi dor – amplificate până la durere. Reconstituind tablouri existenţiale, unele „rezumând” experienţe cotidiene, poeziile „Petalelor de suflet”, pe lângă stilul concis şi melodicitatea dată de versul calin, în tempo clasic, cu rimă aproape perfectă, au câte o referinţă temporală, creând impresia de jurnal intim. Cu siguranţă un jurnal, nu atât în sens strict, cât un jurnal ce poate fi al fiecăruia şi ale cărui pagini pot fi recunoscute de cititor ca fiind ale sufletului său. Adnotările referenţiale au rostul de a crea certitudini asupra spaţiului ori timpului şi, mai mult, asupra stării „traversate” în momentul respectiv. Multe dintre ele au o notă de confesiune, pe un ton de melancolie, vădit marcată de importanţa

momentului la care se referă. Lucru întâlnit - de alt-fel - în referinţele spaţio-temporale ale artei haiku-ului din Extremul Orient.

Cu alte cuvinte, Felicia Feldiorean, ştie să dea - celui care-i savurează poezia - motive de reală dependenţă, să aducă orizontul său mai aproape de sufletul lectorului, să convertească dorurile sale în momente de trăire cvasi-euharistice - în genere. Aşa după cum se poate constata, în poezia sa există - mai mult decât evident - un dor mortificator, dar şi un respect deosebit pentru rădăcinile profund româneşti. Experienţele, pe care Felicia Feldiorean le trăieşte şi le împărtăşeşte cu generozitate, sunt de tip osmotic, sfera cognos-cibilului se întrepătrunde cu persuasiune cu cea a imaginarului, creând adevărate efervescenţe, prin care spiritul este obligat să se elibereze.

Departe de a se dori perfectă, arta scrierilor Feliciei poate fi considerată inovatoare, sinergică, profund umană, emanând o lumină specială, disipată în…petale de suflet. Pentru a descoperi pas cu pas lumina versurilor, simplitatea şi efervescenţa mesajului, limbajul elevat şi ales cu foarte mare precauţie, ideile exprimate -înregimentate într-un univers dilematic existenţial, este obligatoriu ca plăcerea lecturii să fie lăsată cititorului. Iată, spre exemplificare, câteva dintre trăirile inspirat redate prin versurile prezentului volum: „Pe buze am rouă, deşi mor cuvinte/ Deşi toate florile s-au sinucis” (Crez); „Să plutim prin ploaia care ne-a unit/ Într-o existenţă plină de iubiri/ Şi să ne întoarcem de la infinit/ Cu senin în suflet şi flori în priviri.” (Prin ploaia de flori ); „Visează-mă



(urmare din pag. 8)

în iarna cea mai grea/ În cea mai îndepărtată parte a lumii/ Şi crede-mă, voi zâmbi puţin.../ Apoi voi pleca.../ Cu părul plin de neaua visurilor tale.” (Visează-mă iarna ); „E-atâta anotimp şi suferinţă,/ E-atâta fericire în cuvânt/ E-atâta lacrimă în nefiinţă/ Că ne ajunge până în mormânt.” (Anotimp) ; „Învingem moartea numai cu iubire,/ Trăim puţină vreme prea intens,/ Ne pierdem raţia de fericire,/ Pierzându-ne în noi şi-n Univers.” (Să-mi vii) .

În poezia Feliciei Feldiorean ninge. Ninge cu petale de suflet, ninge cu zăpezi imaculate, strivite de că-derile implacabile ale infinitelor coloane ce străjuiesc ori-zontul. Ninge cu flori, ale căror corole sfârşesc împrăştiate în ploi atemporale, reconstituind geneza ori prefigurând sfârşitul. De sus, de la înălţimea unui suflet, se intuieşte coborârea cerurilor, aducând peste suflarea deja amorţi-ţă, mişcările aripilor serafimice, precum fluturii evadaţi din nimfe. De peste vârfurile brazilor codrilor seculari, adie parfumul de ancestrală cetină, concentrată într-un ano-timp al regăsirii. Al reîntâlnirii cu sinele tulburat de visco-lele existenţiale, de furtunile şi dilemele cotidiene. Pe că-rarea însângerată de dorinţe a Lunii, coboară lin, precum un alizeu rănit din dragoste, o ploaie de petale…de suflet.

Se poate spune despre lirica Feliciei Feldiorean că este un melanj de ritmuri, stiluri şi sonorităţi alternante, toate (re)constituind sonoritatea veşmântului de mătase al Poeziei, sărutate de dorul abisal al Cosmosului. Împrumutând – uneori – rezonanţe ale clasicismului francez, ea capătă – alteori - rezonanţe pseudo-simboliste ori cvasi-romantice. Prin accentele erosului său melodra-matic, fără urmă de trivialitate, prin multitudinea de motive abordate, se poate spune că „Petale de suflet” expune o poezie barocă, romantic motivată prin inspiraţie şi senti-ment. Uneori, izvorăşte din sufletul poetei o lirică dulce, care cântă pământul, venerează ţăranul român, cum în „răzmeriţele” operei lui O. Goga sau în „nunţile” lui G. Coşbuc. Deşi în tempo clasic, ea este – totuşi – de factu-ră modernă. O simfonie închinată omului – în general. O muzică suavă, ce constituie fundalul şoptit-sonor al unei ingenue piese de teatru, în trei acte: iubirea , dorul , peste care se suprapune starea de revolt ă.

Şi, uneori, se poate constata o febrilă asemănare cu lirica poemelor lui Adrian Păunescu, recitate în şedinţele cenaclului Flacăra (Deznodământ ), evidentă, mai ales, prin dragostea şi dorul nestăvilit pentru rădăcinile sale profund româneşti. Uimire, amestecată cu rugă, spre propăşirea adevăratelor valori ale spiritului românesc: lupta, onestitatea, generozitatea şi arhicunoscuta sa ospitalitate. Dovezi existenţiale ale capacităţii de supravieţuire a omului modern, printre nenumăratele capcane ale propriului său timp. Un timpdin care va ninge – cu siguranţă – dacă nu cu flori, măcar cu zâmbete de firească acceptare. O carte scrisă este –de fapt - parte a unui sfârşit discret, în care artistul află scânteia declanşatoare a unui nou început. O scânteie ce are forţa de a motiva devenirea, după principiul enunţat de Charles Dubois: „Să fii capabil în orice moment s ă sacrifici tot ce ai, pentru ce ai putea s ă devii ”.

�

(urmare din pag. 7)

ţinte, nuceac, bâte, şi pistoale cu glonţ de plumb, şi spreiuri, care ne umilesc naţia peste tot în lume de să ne crape obrazul de purtările lor urâte. Ca şi problemă de aspect, când îi vezi cum rânjesc spunând relaxaţi, de asemenea, tot în faţa camerelor că se ocupă pe acolo cu ce au învăţat de mici copii, adică furăciuni, te apucă o scârbă crâncenă, căci ne acoperă ţara de o ruşine nimicitoare. Când îi vezi live, de-aproape, încât să le distingi puchii, când le vezi nările umflate şi privi-rea ageră, făcuţi parcă pentru luptă, îţi îngheaţă mătreaţa-n freză de frică şi, deşi ţi se strâmbă gura de ură şi te sufocă indignarea, şi ţi-ar da inima brânci să le pui genunchiul pe gât şi să le tai capul cu pânza de bomfaier, totuşi nu mai sufli decât să pompezi în plămâni un minim de aer, nicidecum să se formeze cumva vreun curent fonator. Şi când vezi că autorităţile, din grija lor pentru ţară, lasă să fie reprezentate de inşi fuduli, gătiţi prună, cu ţoale de firmă, ca să facă impresie, ce la orice interpelare vomită la clipă răspunsuri elaborate, parcă ticluite dinainte, fiind în stare să dea la întors pe oricine, dar în fapt stau cu mâinile în-cur-cişate… căci totul rămâne doar la nivel de vorbe sforăitoare, îţi vine să-ţi vinzi sufletul satanei, ca să-ţi multiplice forţa fizică şi să te facă Alien, sau vreun predator cu tastatură încorporată în braţ, vreo gotzilă sau King Kong cu nasul întors în interior, sau altă pocitanie enormă, ceva acolo… sau măcar un ninja d-ăla cu făptura cilibie ca a Elenei Udrea, şi încălţat cu târlici, care merge pâş-pâş ca balerina, dar taie cu iataganul musca din zbor, şi sare ca lăcusta, cum sunt cei din grupările secrete japoneze, şi să te duci, frate, să iei urma acestor lichele ce se bagă la mârşăvii peste tot în lume şi să le tai beregata la toţi pe rând.

�

desen de Carmen Racoviţă


Oggi non importa se il freddo entra nelle ossa perché chi è solo non conosce il mal d'Africa; non importa se sei lontana perché i pesci danzan sempre al ritmo d'onde funeste nel mar della mattana come il sangue del mio cuore in tempesta; ma gitana l'allegria sa di notti ingenue e sconosciute dal sapore incerto di polvere sollevata da sirte straniera. Qualcuno parlò al suo ego ed io immaturo, le prugne sulla strada per Battonya, prodromo di un sogno impari, brama e rimpianto, piangeva alla mensa del ricordo quel bimbo senza meta, un dittatore muto, trame colorite che si dipanano al soffio della steppa. Legifera il Nilo e la mia mente beve l'ultimo sorso... Iside m'insegnò la vita e la passione ed il mio cuore sanguinò oltre la riva, quale tenacia e quell'acacia mai si fecondò... il mio cuore oltre la riva, estraneo a se stesso e degli avi verbo... lasciate che risuoni come timpano nella notte, solingo nella danza di Venere, altera dell'universo schivo.

Luca CIPOLLA

- Italia -

Luca Cipolla are 36 ani şi locuieşte la Cesano Boscone - Milano. Scrie ver-suri din adolescenţă şi din anul 2003 stu-diază limba română. În afară de “Boema”a mai publicat în alte reviste literare ro-mâneşti. Este şi un cunoscut traducător.

Azi n-are importanţă dacă frigul intră în oase pentru că, cine e singur, nu cunoaşte durerea de Africa; n-are importanţă dacă eşti departe pentru că peştii dansează întruna la ritmul valurilor funeste în marea smintelii ca sângele inimii mele în vijelie; dar ţigăneasca bucurie ştie de nopţile ingenue şi necunoscute la savoarea incertă a pulberii ridicate din sirta străină. Cineva vorbeşte egoului său şi eu imatur, prunele pe drumul spre Battonya, prodromul unui vis inegal, râvnă şi dor, plângea la masa amintirii copilul acela fără ţel, un dictator mut, parcele colorate care se deapănă la suflul stepei. Legiferează Nilul şi mintea mea bea ultima sorbitură... Isis îmi preda viaţa şi pasiunea şi inima mea sângera dincolo de mal, câtă tenacitate şi salcâmul acela niciodată nu se fecunda... inima mea dincolo de mal, străină de ea însăşi şi strămoşilor cuvântul... lăsaţi-o să răsune ca timpan în noapte, solitară în dansul Luceafărului, mândrul sfios al universului.


Considerând pro şi contra un bine. Îţi aminteşti acele momente, mâinile noastre, un suspin al petalelor de trandafiri; considerând pro şi contra, seara aceea aşa veselă un bine, ca şi sărbătoarea din Copou; iluminaţiile pentru noi treze şi distantul aşa de aproape, bornele singurele prezente; o clipă şi Horsky-ul se arată din atmosfera lui întunecată şi noi ca pictaţi de o mână necunoscută. Iubirea mea pentru tine o trestie la soare, noua vigoare, se nutreşte de amintiri şi pulsează din reverberaţie în apa torentului, înşelătoria pe care de la un timp un zefir o scutură domol din val, ca un şmecher biban... Nu rămâne decât să privesc deşertul, decât să vorbesc tăcerii, să ascult ecoul meu, este aşa decadent deşertul orăşenesc şi fascinant... sunt zidurile acelea descojite, tencuielile pătate din ceaţă... Cerul răbdător să te surprindă goală în starea ta veşnică, viscere care răspund la minune, diafană acum eşti; planară în cel mai intens zbor atât cât să te numeşti născută... de pe faţa mea goală, nefemeie ci înger, acolo unde pământul a plâns te aştept.

�

Tutto sommato un bene. Ricordi quei momenti, le nostre mani, un afflato di petali di rose; tutto sommato, quella sera così lieta un bene, che anche Copou era in festa; le luminarie per noi deste e il distante così vicino, i paracarri singole presenze; un istante e l'Horsky s'affacciava dalla sua atmosfera cupa e noi come dipinti da sconosciuta mano. Il mio amore per te una canna al sole, nuovo vigore, si nutre di memorie e pulsa di riverbero in acqua di torrente, l’inganno che da tempo uno zèfiro scuote quieto dall’onda, d'astuto persico... Non resta che guardare il deserto, parlare al silenzio, ascoltare la mia eco, è così decadente il deserto cittadino e affascinante... sono quei muri scrostati, intonaci chiazzati dalla nebbia... Il cielo paziente ti sorprenda nuda nel tuo stato perenne, viscere che rispondono all'incanto, leggera ora sei; librati nel volo più intenso tanto da chiamarti nata... innanzi a me nuda, non donna ma angelo, là dove terra ha pianto ti aspetto.

�


`

Anne Marie Bejliu

mare m-a cuprins atunci. Era prima laudă venită din partea fiinţei celei mai importante din viaţa mea: Mama, o fiinţă care ştie să cuprindă toată frumuseţea şi căldura universului în zâmbetul său dar care niciodată nu alinta sau lăuda fără un motiv. A fost pentru mine o victorie de suflet. Liceul a fost însă un calvar. Mă regăseam doar atunci când mă aflam acasă, în faţa mesei de scris, făcându-mi temele la limba şi literatura română. Am dat prima dată la secţiunea de chimie. Intrasem a treia, deşi în şcoală, după notele luate, am fost un elev mediocru până în clasele a şaptea şi a opta. Materiile mele preferate erau limba română - febleţea mea, matematica - pasiunea mea, chimia - o atracţie ciudată pentru un copil ca mine, visător, aiurit. Curiozitatea pentru această materie ciudată m-a determinat să învăţ mult. Aveam şi o profesoară foarte bună, dar mai ales exigentă. Îmi era frică de domnia sa, dar îi mulţumesc pentru severitatea de atunci. Am învăţat chimia la sânge, cum se spune, şi mai departe tot ce am învăţat s-a împletit armonios cu ceea ce a urmat în viaţa mea. La limba română aveam o profesoară deosebită. Am făcut foarte multă critică literară prin temele pe care ni le dădea şi prin tot ceea ce se discuta în clasă. Orele cu doamna profesoară Cristea erau pentru mine uimitoare şi m-au stimulat mai departe şi mi-au dat încredere în propriile mele încercări de a scrie. Îmi plăcea foarte mult poezia, dar mă fascina proza. Iubeam lectura, trăiam intens imagi-


Patricia LIDIA

Dialog cu poeta Anne Marie Bejliu

Patricia Lidia : Anne, locuie şti în „Micul Pa-ris” al românilor, un ora ş plin de istorie şi cultur ă. S-o luăm deci cu începutul: unde ai copil ărit? Anne Marie Bejliu: Salut cu lumină şi prietenie cititorii revistei şi nu în ultimul rând, pe tine, Patricia.Copilăria, adolescenţa şi maturitatea mi le-am trăit, şi o trăiesc în Bucureşti, foarte aproape de cei ce mi-au dăruit această viaţă, părinţii mei. Îţi mai aduci aminte unde şi cine ţi-a pus în mână prima dat ă creionul? Ce amintiri sunt legate de anii din şcoala primar ă?... din liceu? şi, de ce nu, şi din studen ţie? Exact, exact nu ştiu, dar cred că mama a fost „vinovată” de acest act sublim. Şcoala primară pentru mine a început într-un mod destul de şocant pentru că, deşi mi-am dorit mult să ajung ca fraţii mei, să port uniforma, să-mi fac ghioz-danul, să fiu şi eu plină de importanţă dimineaţa, deşi somnoroasă cât încape, când mă amestecam printre ceilalţi copii din cartier care porneau rânduri-rânduri către şcoală, având o fire destul de timidă, de sălbatică aş putea spune în ce priveşte orice regulament, orice lucru impus, în prima zi de şcoală, stând în bancă şi plictisindu-mă de atâta stat locului, m-am apucat să-mi admir ciorapii albi ajuraţi şi să număr găurelele din împletitura lor. Lucrul acesta cerea ca tot trupul meu să se înghesuie sub bancă şi să mă facă invizibilă învăţătoarei care ne explica atent, curgător, ce ne aşteaptă mai departe. Am fost certată şi dată afară din clasă. Am plecat acasă plângând, fără să mai aştept să vină bunica să mă ia. Acasă m-a aşteptat altă urechere. Până la urmă, m-am ascuns sub masa din camera mea, până când bunica m-a chemat la masă. S-a stins conflictul. Probabil că maturii au înţeles de ce am făcut ce am făcut. Eu nu i-am înţeles. A trecut. O altă amintire din şcoala primară s-a petrecut la finele clasei a treia, începutul clasei a patra când, având ca temă să povestesc despre ceea ce am făcut şi m-a impresionat în vacanţă, am povestit într-o seară dincaietul de teme despre una din călătoriile mele înpreună cu tata, mama, sora mea, pe muntele Ceahlău. Relatam pe scurt o imagine care m-a impresionat extrem de mult şi anume, faptul că cerul devenise o imensă suprafaţă roşietică pe care se contura o herghelie de armăsari-nori. Atunci, cu toţii am rămas înmărmuriţi de privelişte şi nici unul dintre noi nu mai respira, nu mai clipea. În seara aceea, eram în sufrageria casei la masa de scris. În spatele meu, mama şi sora mea discutau de zor despre problemele lor. Eu scriam şi scriam, şi scriam... Când am terminat, cu o timiditate copilărească am rugat-o pe mama să citească ce am aşternut eu pe filele caietului de teme. A citit. A rămas puţin cu gura căscată şi i s-au umezit ochii. Mă aşteptam cumva să mă critice, dar în loc de aceasta m-a luat în braţe, mi-a sărutat fruntea şi mi-a spus pentru prima dată de când învăţasem să scriu că e mândră de mine, că nu credea că pot scrie atât de viu, atât de frumos. O mândrie mare,


(urmare din pag. 12)

nile, acţiunea textelor. Râdeam şi plângeam alături de personaje. Aveam un jurnal al meu de adolescentă, în care-mi aşterneam gândurile, versurile timide care cur-geau atunci şi mai ales, scriam textele - poezii sau citate din proză care mă impresionau. Facultatea a fost una tehnică. Prieteniile, petre-cerile obişnuite, emoţiile examenelor, totul a curs practic ca la toată lumea. Nu am regretat sfârşitul facultăţii pentru că la finele ei m-am căsătorit şi deja intrasem în viaţa de familie. O viaţă dificilă prin problemele ce au urmat. Te rog s ă-mi spui mie şi cititorilor no ştri, când şi în ce împrejur ări ai debutat? Am început să public prima dată pe internet pe site-ul poezii.biz. De acolo am fost selectată la un mo-ment dat de doamna Rodica E. Lupu, la propunerea unei prietene autoare, membru tot al acelui site, pentru o antologie de poezie care s-a numit în final „Spiralele Vieţii”. În acea antologie am debutat prima oară într-o carte tipărită, în anul 2006. Anul 2006 a fost un an cumplit pentru mine pentru că pe 9 februarie 2006 a murit al doilea băiat al meu, Teodor-Ioan. Eram prăbuşită aproape complet, nu mai găseam nici un rost de a mai trăi dar susţinerea părinţilor şi prietenilor apropiaţi şi nu în ultimul rând, scrisul m-au determinat şi m-au impulsionat să continui. În scris m-am regăsit total. După cum a spus bunica mea dinspre tată, Omama (Lucreţia Zaitz) când eram doar un copil: „Ani, scrie, ai har, scrisul te va salva la un moment dat în viaţă.” După lansarea antologiei „Spiralele Vieţii” ce a avut loc la Timişoara, am plecat către Bucureşti cu un tren, în aceeaşi cuşetă cu dna. Rodica E. Lupu, direc-toare a editurii Anamarol. Făcând ordine în bagaj, am scos la un moment dat dosarul în care aveam toate textele mele scrise în ultima vreme. Doamna Rodica a văzut dosarul şi mi l-a cerut. După două sau trei luni de zile, m-a căutat sau am sunat-o eu pentru ceva anume şi mi-a spus, mai în glumă mai în serios, că trebuia să-i dau şi un pachet de şerveţele de unică folosinţă. Eu nu ştiam ce să fac în clipa aceea, ce să răspund. Râzând mi-a spus că a plâns mult citindu-mi textele, poeziile. Într-adevăr, erau poezii dedicate copiilor mei. Exprimam dorul imens de ei, iubirea mea pentru ei şi disperarea singurătăţii mele de mamă şi femeie neîm-plinită. Mi-a propus să alcătuim primul meu volum de autor, „Undeva Fericirea”. A fost lansat prima dată la Bucureşti, sub egida Anamarol, pe 2 decembrie 2006. Care au fost apoi revistele care ţi-au publicat versurile? Nu au fost multe reviste care mi-au publicat versurile. Am publicat şi public singură pe site-uri literare sau mai puţin literare. Nu am fost un autor care să vrea să se impună, să iasă în faţă. Dimpotrivă. Am preferat să cresc încet, dar mai sigur, acceptând mai ales comen-tariile critice constructive, indiferent că veneau de la oameni profesional pregătiţi pe linia filologiei sau de la oameni pasionaţi doar, de literatură, de poezie în cazul acesta. Practic nu pot da nume de reviste care să-mi fi publicat versurile. Recenzii, da. Ce te-a determinat s ă te apleci asupra poezi -ei? A fost greu, a fost u şor când ai luat aceast ă deci -zie? E o întrebare grea, dar voi răspunde. Scriu de la şapte

E o întrebare grea, dar voi răspunde. Scriu de la şapte ani. Nu am publicat niciodată până când, în 2005, după doi ani de la moartea primului meu băiat, Andrei-Cristian, nemaiputând îndura sin-gurătatea, am căutat pe internet comunicarea cu alte suflete aflate oarecum în aceeaşi situaţie ca mine. Încercam în acele clipe să-mi explic cumva, să clarific nişte vise-mesaje din partea băiatului meu cel mare şi am intrat, după cum am spus, pe site-ul poezii.biz. Surpriza mea, deşi eram conştientă că nu am o tehnică anume a versificării, a fost primirea pozitivă a gândurilor mele dureroase, aşternute în acele texte. M-am bucurat şi am continuat să scriu. Mi-a fost frică la început să scriu în public pentru că şi în real, de câte ori încercam să vărs din prea plinul durerii din acele clipe, cei din jurul meu, din dorinţa de a mă proteja sau pur şi simplu din dezinteres, mă reduceau la tăcere. Mi se spunea că este lipsit de demnitate a exprima durerea în public şi pot spune că şi în virtual m-am lovit de acelaşi lucru dar au existat oameni care m-au susţinut. Atunci am continuat. Nevoia de eliberare, nevoia de comunicare, nevoia de dialog în versuri ca şi când aş dialoga în real, m-au făcut să mă aplec şi mai mult asupra Poeziei. Îmi era mai uşor să mă exprim în versuri decât în oricare altă formă a scrisului. Un alt fapt extrem de important în ceea ce priveşte rămânerea mea în graniţele uimitoarei lumi a Poeziei, au fost cuvintele bunicii mele. Întotdeauna e greu şi consider că este un act de curaj să publici ideile, trăirile tale, să fii tu



Te inspir, Poezie! în expiraţia durerii brută – pas a trezirii în Glas în deplină Iubire Te expir, Poezie! ca pe-un bol curat, plin de cristalul ideilor prinse în dalta simţurilor legănând timpanele dorinţelor până la adormire Te Iubesc, Poezie! până în miezul flămând al Fericirii când sufletul într-o caldă vibraţie simte deplin Libertatea

Spune-ne ceva despre activitatea ta pu -blicistic ă, despre volumele publicate. Poart ă-ne pu ţin prin ceea ce a determinat apari ţia acestor volume. Debut : Antologia Spiralele Vieţii, editura Anamarol, Bucureşti, 2006 Volume de autor : Undeva Fericirea, editura Anamarol, Bucureşti, 2006; Cerul ascuns în noi, ed. Anamarol, Bucureşti, 2007; Firava Dansatoare, editura Anamarol, Bucureşti, 2008; Undeva, pe un ţărm, editura Eurograph, Cluj, 2009; Gânduri, rânduri, editura Eurograph,Cluj, 2011 Antologii: Spiralele Vieţii, editura Anamarol, Bucureşti, 2006; Freamăt de Timp - Freamăt libertin, editura 3D, Drobeta Turnu Severin, 2007; Şansele Poeziei, antologie trilingvă, editura Anamarol 2008; Ţărmuri Sfinte Româneşti, autor: Florin Grigoriu, editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2008; Lanţul Prieteniei antologie de versuri, realizată de Tudor Gh. Calotescu, editura Contrafort, 2011. Cenacluri: Orfeon, Cenaclul de seară. Volumul “Undeva Fericirea” este volumul dedicat băieţilor mei. Am simţit că este firesc să fac acest gest. L-am împlinit. Speranţa că totuşi, unde-va, fericirea ne aşteaptă cu braţele deschise, dorul de băieţi, un amalgam de trăiri şi gesturi ce nu le mai puteam oferi copiilor mei, m-au determinat să aştern în acest volum toate cele câte le-am scris atunci. Volumul “Cerul ascuns în noi” sunt paşii mei într-o lume a meditaţiei asupra elementelor princi-pale ale vieţii: Iubirea, Credinţa, sub toate formele ce le îmbracă acestea în toată evoluţia sufletească şi spirituală a oricărei fiinţe.



însuţi în tot ceea ce aşterni în versuri sau proză. Este un moment extrem de dificil, plin de teama unor răni care vin sigur din partea celorlalţi. Nu scapi niciodată de răutatea umană. Dar important este zvâcnetul cuvân-tului: Vreau! Şi al celor ce urmează: Pot! Nu am de ce să mă tem! Ce înseamn ă pentru tine poezia, acea stare care cre şte şi descre şte, ca o flac ără vie, de când adevăratul Poet vede „lumina” zilei - şi până apune? Poezia este o respiraţie de o clipă a spiritului, spre Înalt. Poezia pentru mine este Viaţa. Şi de aici pot spune că este ceea ce sunt, ce respir, ce caut perma-nent a înţelege.

am ridicat vălul timpului, după ce spinii încercărilor şi-au înfipt adânc vârfurile în geometria inimii, reconturând pădurea durerilor asumate în fragmente de mişcare. în arcul de sensuri mi-am împlântat stiletul gândului, remodelându-mi rostirea. pasăre a vibraţiilor albe, Poezia m-a învăluit şi atunci, am lăsat fluidul formelor trăirilor mele să încropească altarul auriu al bucuriei: Scrisul întrupate în cuvinte, metaforele s-au ascuns în versuri- un cuib simplu al vieţii căutate pe cărările aspre ale cuvintelor nerostite, ale necuvintelor fără sensuri colorate de litere, un alfabet al cerului interior, uneori imposibil de pictat sau cântat în şirurile muzicale ale Poeziei… dar... Poezia mi-e Casă. o Casă a gândurilor, a undelor primite Dar în care, îmi revărs trupul trăirilor fără teama de a fi sac al oaselor înnegrite de furia neputinţei. mă bucur simplu, în centrul muzicii fără sunet al sufletului, doar vibraţie, reconstruind luminile secundelor trăite sau nu, în braţele uimitoarei şi blândei prietene a gândului, Poezia. --------------------- Cristalul Fiinţei

Te-am gustat, Poezie! ai curs licoare dintr-un ciob de gând când cruci se ridicau în hrubele case ale trupurilor mici ale sufletelor prea pure să respire aerul viciat al acestui Acum



Volumul “Firava Dansatoare” s-a născut dintr-un gest simplu: aprinderea unei lumânări şi studierea dansului flăcării ei. Viaţa cu toate elementele ei: foc, apă, pământ, aer, lemn, metal, este cuprinsă în acest volum sub forma propriilor mele percepţii, analize, meditaţii. Volumul “Undeva, pe un ţărm” este practiccăutarea acelui ţărm al frumuseţii interioare în care Iubirea, Credinţa, Armonia, pot fi împlinite prin propria voinţă, prin propria muncă de autocunoaştere şi cunoaştere interioară şi exterioară a valorilor uitate şi neuitate, a Darului de Viu primit de la Dumnezeu. Volumul “Gânduri, rânduri” este practic o pla-chetă ce cuprinde 22 de poeme în principal dialoguri cu Părintele-Dumnezeu şi cu sine. Doamna Liliana N. Hanganu spunea despre acest volum c ă „Bijuteriile lirice nu au nevoie de cuprins”. Da, aşa este. Pentru lansarea acestui volum, dumneaei a scris următoarele rânduri cu gânduri:„Bijuteriile lirice nu au nevoie de cuprins - sau dacă îmi permiteţi, sunt de necuprins. Cele câteva „gânduri~ rânduri” de aici sunt doar puncte de reper, doar emoţii personale, aduse la suprafaţă. Mai simplu ar fi ca dum-neavoastră înşivă să purcedeţi în această călătorieiniţiatică de a vă cunoaşte interiorul, prin descoperirea sau redescoperirea, dacă o ştiţi deja pe Anne-Marie Bejliu, autotarea plachetei de versuri „Gânduri, rân-duri...” În cele ce urmează aş vrea să mă refer la un singur aspect, care mi se pare a fi marcant, atât pentru poemele de faţă, cât şi pentru opera de până acum a poetei Anne Marie Bejliu. Şi anume, la viziunea profund ecumenică pe care o veţi întâlni în momentul în care spiritul şi sufletul dumneavoastră vor pătrunde versurile şi semnificaţia lor; o viziune poetică de ştergere a graniţelor dintre religii. Scopul? Căutarea şi (re)găsirea cu talent şi abnegaţie a divinului din om, a credinţei primordiale, nefragmentate. Astfel, între „un joc al mărului de aur...”, primul poem, şi „Tăcută clipă a rugii creşte”, din final, din simpli martori exteriori, devenim cu toţii parte intrinsecă dintr-un proces alchimic de unificare a Eului pământean cu Dumnezeu. De la (citez) „bulzul dăruit acum / sulfetului meu” [un joc al mărului de aur..., p.9] la „azima caldă / din boabele grâului nenăscut” (p.7) şi „o azimă în pumn/ am prins” (A tropot - cerb, p.22) avem de-a face cu transfigurarea hranei noastre cea de toate zilele, simbo-lizată aici de bulzul din porumb măcinat, în hrana spiri-tuală, azima, fiind pâinea nedospită utilizată de creştinii catolici în ritualul împărtăşaniei - (noi) creştinii ortodocşi folosind pâinea dospită, azimă ce aminteşte şi de ritualul din ajunul Paştelui Iudaic, prin care comemorau eliberarea din Egipt. Avem aici de-a face cu dorinţa lăuntrică a poetei de a se regăsi „ab ovo” (de la ou), cum spuneau latinii, adică de la origine. Sau, cum dureros de simplu spune Anne Marie Bejliu: „starea mi-e / de-a fi un unu /dintr-un doi / neterminat...” (Îl cunosc pe „nu”, p.15). Abia şoptind către Tatăl Nostru Ceresc, pe care poeta îl numeşte atât de blând Părinte, ruga ei se înalţă

astfel: „Părinte, / versu-mi se destramă.../ din roua dimineţii, / în privire, s-a înălţat uimirea - / adâncă-n fire, cătând iar Cerul... / prin ceaţa trupului privire...” (p.31) - în primul dintre cele trei poeme intitulate „Părinte” – trimitere directă la tainica unicitate a Sfintei Treimi. În finalul celui de-al treilea poem, ruga pare a fi împlinită sau măcar înţeleasă condiţia de a fi om: „Lumină din lumină / cerul timpului tău, nisipul / din care perla bucuriei de a fi Om / se va naşte, / va străluci Soarelui / cerul din adâncul inimii tale // aşteaptă. // ascultă. // uimeşte clipa. // taci. // iartă. // Durerile nu strigă, suferinţele nu rănesc. Doar se metamorfozează în căutarea atât de pro-fund feminină spre Înalt: „când în mine / creştea floarea, / ce unea sulfetu-mi dulce, / de femeie /albă-n şoapte / cu acel bărbat... / tot mire... / sau... / mai bine zis, / din mine... // caut umbra. (Îl cunosc pe „nu”, p.17). Închei aici gândurile mele rânduite pentru dumneavoastră de tare departe, cu o ultimă remar-că, aceea a folosirii verbelor impersonale, transfor-mate poetic în verbe-acţiuni personale: „[tu]ningi” (p.10), „cum te-ntâmpli,/ şi cum mă-ntâmplu” (p.27). Vă doresc să căutaţi umbra şi să găsiţi Lumina. Poate că Anne Marie Bejliu a reuşit. Cine ştie?” Spune- ne câteva cuvinte despre ceea ce te-a determinat s ă scrii ultimul t ău volum, „ Gân-duri, rânduri ”, ap ărut la EuroGraph anul acesta. Aveam multe texte la care nu ştiam ce titlu să pun. Le-am spus mai întâi „Gânduri”, le puneam pe post de titlu trei steluţe... La un moment dat m-am gândit că ar fi bine să le adun într-un volum. Bun şi făcut. Tot în acea perioadă, pe siteul pe care sunt şi în prezent mai activă, Rogrup, domnul Viorel C. Pavelescu a realizat prima Antologie digitală a siteului şi m-a întrebat dacă doresc să-mi realizeze şi mie un volum digital. M-am pus pe treabă. Proiectul de volum exista, începusem să lucrez la el deja, cu gândul la tipărire. Numisem volumul „Rân-duri, gânduri”, dar parcă nu mergea, nu curgea firesc... Până ajungi la rând trebuie să ai un gând, să cânţi o vreme cu el în suflet, abia apoi să-l aşterni rând... Grăbită de împrejurări, am adunat 22 din poemele ce-mi erau şi-mi sunt cele mai dragi din acea perioadă. Poemele sunt majoritatea dialoguri cu Dumnezeu. Cu Dumnezeul religiei orto-doxe, aflat undeva, Sus, dar mai ales cu Dum-nezeul din inima mea, din cerul ascuns în fiinţa mea. Poate că voi fi cumva atenţionată pentru că îndrăznesc să amestec Credinţa „sălbaticului” în căutarea propriei identităţi şi religia, dogma în care mă manifest ca şi fiinţă socială. Nimic de zis. Toţi avem dreptate în felul nostru dar să nu uităm nici o clipă că toţi, absolut toţi suntem liberi. De ce tocmai acest titlu? Pentru că tematica volumului este în fapt căutarea fiinţei, oarecum sub toate aspectele ei umane şi cum prin gânduri-general-rânduri-scrisul-personal, ne exprimăm, explicăm multe din aspec-tele acestei căutări, am numit acest volum prin ală-turarea celor două cuvinte: Gânduri-rânduri. Cum



(urmare din pag. 15) spuneam, iniţial am vrut să-l numesc Rânduri-gânduri,dar corecţia a venit firesc din partea unei prietene care mereu mă sfătuieşte de bine în tot ceea ce priveşte conţinutul textelor mele şi nu numai, de a inversa cele două cuvinte, pentru a da acel firesc al evoluţiei cuvântului: de la gând, la rând. Prin ce crezi c ă se caracterizeaz ă acest vo -lum? Ce-l diferen ţiază şi-l departajeaz ă de celelalte? Printr-un dialog permanent cu Dumnezeu, cu mine însămi. De altfel intenţionez să continui acest volum cu încă alte două părţi. Prima parte este centrată mai mult pe dialogurile cu Dumnezeu, al doilea vreau să fie centrat pe dialogurile exterioare iar al treilea pe dialogurile cu mine însămi, adunând practic informaţiile primite şi sperând la o întoarcere în centru, în propriul sine. O regăsire, o reechilibrare. Fiecare volum al meu are personalitatea lui prin faptul că fiecare reprezintă şi mai ales prezintă cumulul de trăiri al acelei perioade în care a fost scris. Acest volum a venit după pierderea unui prieten deosebit, care a lăsat urme adânci în toată evoluţia mea sufletească şi spirituală. Ceea ce îl departajează de celelalte volume este faptul că textele sunt fiecare în parte o scurtă meditaţie despre un element, o direcţie principală sau secundară a vieţii. Până la urmă fiecare cu importanţa sa majoră în evoluţia mea ca fiinţă umană complexă. Nu am mai lăsat cale jocului, textelor scrise practic în momente de veselie, de un infantilism oarecum forţat. Aici am fost fiinţa suflet-spirit – matură. Care este pasajul care te reprezint ă cel mai mult din acest volum?

caut... ...un colţ de iubire în care, cuvintele, să nu aibă fixate la buzele flămânde de sunete, de vibraţii profund lămuritoare, lacăte... – „cresc marginile sferei trăirilor”

Dacă am deschide agenda personal ă la anul 2011, ce priorit ăţi ar fi notate acolo? Ca om interesat de cultură, în general, îmi doresc să ajung să vizitez în această vară mănăstiri şi biserici la care nu am ajuns până acum deloc, dar ale căror istorii uimitoare le cunosc. Ca scriitor, îmi doresc mult să ajung să conturez măcar, noul meu volum de poezie „azima cuvintelor” cu o tematică generoasă, zic eu: căutare, căutare, căuta-re... Materialul există, timpul nu prea şi mereu, mereu, apar alte priorităţi de moment care mă determină să amân lucrul la volum. Am nevoie de o stare interioară specială pentru a gândi aranjarea textelor în structura volumului. Nu mai reuşesc să o găsesc şi să o fixez măcar pentru câteva ore. Care dintre scriitorii no ştri au avut influen ţă asupra crea ţiei tale? În primul rând, Mihail Sadoveanu. Apoi, Panait Istrati, Constantin Ţoiu, Augustin Buzura, Marin Preda. Dintre poeţii noştri: Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu şi nu în ultimul râd, Magda Isanos.

Cine te sprijin ă în mediatizarea scrierilor tale? Prin mâna cui trec crea ţiile tale? Nimeni în mod special. Postez direct pe siteuri. M-am obişnuit să le compun direct acolo. În general le citesc şi le comentez cu amicii apropiaţi sau prietenele mele. O vreme am fost destul de activă în cenacluri literare. Unul din ele, cel mai important este cenaclul „Orfeon”, unde am şi crescut ca autor. Acolo am găsit îndrumare printr-o critică literară sinceră, directă, constructivă. „Orfeon” este coordonat de domnul Ioan Raţiu. Acum mai ai timp de citit? Ce î ţi place s ă cite şti? Are Anne timp liber? Şi dac ă da, ce îi place s ă facă în timpul liber? Timp găsim mereu mai ales pentru citit dacă vrem, dacă foamea noastră de hrană vie este nemă-surată... Îmi plac în mod deosebit volumele vechi de poezie adunate de mama mea încă din tinereţe. Mă pierd în ele de câte ori sunt frământată de anumite idei, de anumite probleme ale cotidianului. Este cumva o căutare a reechilibrării energetice şi bine-înţeles, sufleteşti. Pe lângă poezie, îmi plac foarte mult cărţile ce abordează spiritualitatea. Timp liber? Nu. Nu am. Fur. Fur mereu fiecare clipă ce mi se oferă pentru a mă îngriji de florile mele, de casă, de a scrie sau chiar a mă juca. Când sunt dezorientată sau nu mă pot concentra la ceea ce am de lucru zilnic, apelez la jocurile logice de pe calculator sau mă adun într-un punct, într-o idee de haiku. Se poate la ora actual ă vor bi despre o nouă genera ţie de poe ţi ? Poate da, poate nu. Poate da, pentru că tematica spirituală este comună tuturor. Doar forma de exprimare în vers diferă. Poate nu, pentru că paleta modurilor de abordare, tehnica de scriere a poeziei este atât de variată, încât foarte greu s-ar putea alcătui chiar şi un simplu proiect de sistematizare a tuturor direcţiilor pe care aleargă poeţii în căutările lor. Dacă ar fi să numesc într-un anume fel această generaţie de poeţi, generaţie nu ca şi vârstă biologică, în nici un caz, nu asta, i-aş spune Generaţia Căutării şi a Căutătorilor prin deşertul vieţii sau poate Generaţia Crizei interioare pur umane. Este o continuă căutare a propriei identităţi ca fiinţă umană, ca fiinţă de lumină. Tot mai mul ţi autori cocheteaz ă cu literatura în spa ţiul virtual. Cum rela ţionezi cu acesta? Ce părere ai despre „ciupercile” ap ărute după burni ţa comunist ă? Ce ar trebui f ăcut cu miile de scriitori veleitari, f ăcu ţi prin diverse împrejur ări, care public ă din ban ii proprii carte după carte, an dup ă an, total lipsi ţi de profesionalism şi modestie? Pentru mine, scrisul pe internet nu a fost o joacă, nu a fost o relaxare. Am început să scriu sub auspiciul disperării, sub sabia grea a unei depresii profunde. Am învăţat pas cu pas cum să lucrez pe calculator. Fiecare etapă câştigată a însemnat pentru mine o reîntoarcere la viaţă, o reîntoarcere la viu, o victorie pot spune interioară, desăvârşită. Aşa a fost pentru mine, personal. După moartea copiilor respingeam dialogul real cu oamenii. Îmi era ruşine



ori avusese de gând să facă Iisusul. Şi toţi criminalii şi mafioţii pământului, înainte să-şi înjunghie sau împuşte victima, mai citeau câte un pasaj ori mai priveau o dată pe ecran patimile Domnului - şi, cu o mână ţinându-şi batista cu care-şi ştergeau lacrimile de emoţie estetică, cu cealaltă-şi trimiteau victima în ceruri - “ad patres”... Ce să mai zici de-atâta cucer-nicie? Îţi venea să te iei cu mâinile de cap - dacă, între timp, nu cheliseşi de tot, de-atâta bucurie a sacrificiului împlinit rodnic. Acuma se cuvenea să tragă ponoasele. Noroc că, lui Iisus, păru-i strălucea precum soarele de amurg, umbrindu-i faţa - şi nu se vedea aşa bine supărarea de pe chipul lui - căci dacă i s-ar fi văzut şi chipu-i mânios, în suferinţă cumplită, total necomercial - nimeni nu l-ar mai fi primit în casă, noaptea, nimeni n-ar mai fi acceptat să-l lase să-i vindece copiii şi bătrânii din casă…Că numai de-alde ăştia se mai lăsau, acum, vindecaţi… Şi, mergând Hristos pe drum aşa, agale şi cam cu îndoială şi lehamite, simţind că lumea asta de deştepţi foc nu-i mai simţea de mult, deloc, dar absolut deloc, lipsa - auzi un scheunat sfios şi mic, pe marginea şanţului. Era un biet căţeluş care abia făcuse ochi (scăpând de a fi înecat, după bunul şi atât de creştinescul obicei al oamenilor). Îl călcase un automobil foc de grăbit (ce înseamnă, pentru baronii şoselelor, viaţa? - nimic! - ei sunt nemuritori, restul sunt resturi!), îi strivise şi-i rupsese, cu totul, labele din spate. Îi şiroia sângele, pic-pic - şi tot pic-pic, pe nesimţite, i se scurgea şi stingea viaţa din trupu-i micuţ. Şi, înainte de a adormi pe vecie, ca o bucăţică de sufleţel netrebnic, şi cu totul fără relevanţă, în faţa măreţei lumi a oamenilor (nici cât un fir de praf suflat în vânt nu conta) - îndrăznise, conştient de cumplita-i neruşinare înmărmuritoare, să scape un supărător scheunat. Dar văzuse că prin preajmă nu-i nimeni dintre cei care se simt atît de teribil de deranjaţi de suferinţă şi de moarte - pentru că ei sunt oameni, şi, deci, nu-i aşa? nemuritorii Fii ai lui Dumnezeu. Sărmanul căţel îl recunoscuse, după obrazul întunecat de suferinţă, pe unul de-al lui, o fiinţă umilă şi singură, care atâta are pe lumea asta şi-n lumea asta - suferinţa şi chinul, necurmate.Hristos se aplecă asupra căţelului: - Ce mai faci tu, amărâtă creatură a Tatălui meu - câine? - Ce să fac, b-b-bine, frate întru suferinţă… - se bâlbâi de emoţie, că l-a luat în seamă cineva, şi pe el, câinele. - Hristos mă cheamă - se prezentă Domnul. Şi Iisus, mi se mai spune - preciză Preabunul. - Am auzit de tine, tu l-ai mântuit pe om…O, ce cinste mi-ai făcut - scheună, slab de tot, căţelul. (el, sărmanul, nu se referea la cinstea de a-l fi mântuit Dumnezeu pe om - nu avea el dreptul să-şi exprime, în lumea asta, vreo opinie - ci la faptul că Preablândul catadicsise să se oprească lângă el -lângă el, o potaie de gonit cu pietre, şi nici măcar atâta, acum - bun doar de zdrobit capul c-un bolovan sau bâtă, cel mult).


Adrian BOTEZ

Hristos şi câinele - ...basm de oriunde... -

A fost odată ca niciodată, pe când Hristos şi Sfântul Petru se plimbau printre oameni, de-i vedeau toţi. Şi ce dacă-i vedeau? Parcă se sinchisea vreunul de ei ? Ţi-ai găsit… Mai rău era că Sfântul Petru solicitase, de la Hristos, concediu de odihnă, să-şi poată repara toate rândurile de-ncălţări pe care le rupsese, umblând cu predicatul, prin lumea oamenilor. Se strânseseră, aşa, vreo sută-două, de perechi bune - câteva erau din piele de la pergamentele scăpate din Alexandria, când cu incendiul… Şi mai voia concediu, ca să-şi vindece rosăturile de la picioare - sfânt-sfânt, dar numai Hristos să fii, să nu-ţi ologeşti picioarele degeaba, umblând pe la toţi ne-nţelegătorii: - “Ca să nu le spun altfel” - ofta cu năduf, dar numai în gând, Sfântul… Şi-aşa se face că Hristos rămăsese să-şi bată gura de unul singur, cu atâta nămetanie de omenire. Bunul şi Blândul s-ar fi lăsat, la un moment dat, păgubaş, dacă Preasfânta Născătoare nu i-ar fi zis, cu lacrimi amare în ochi şi în glas: - Fiule, dar dacă nici tu, apoi cine i-o sfătui de bine şi ajuta pe necăjiţii aceştia? - Maică dragă, nu mai pot - mi-ajunge… -încercă Fiul Preasfânt. - Fie-ţi milă, Fiule, şi-ndură-te de ei! - Dar, maică, m-am răstignit…am… - Ştiu că-i mai greu decât la răstignire, acolo a fost o dată, numai - iar aici e de câte ori trebuie, şi mereu trebuie… - dar, dacă tot i-ai învăţat cu nărav, să te răstigneşti tu pentru ei, iar ei să-şi petreacă timpul tot întrebându-se dac-oi fi făcut-o ori ba, dacă ai existat măcar, ori ba - şi câte altele la fel - nu-s ei de vină, ci tu… - Tot eu, maică? Tot eu… - Tot tu, mereu tu…Aşa e datul tău, în lumea pe care-ai făcut-o, cu slăvitul tău Tată… Până s-or dezvăţa oamenii să ia totul în deşert, mai ajută-i, Fiule, că tare mare nevoie de ajutorul tău au toţi… Parcă Hristos, bietul, nu ştia toate astea! Câte bârfe şi cârtiri nu-şi auzea el, în fiece seară, când se apropia de câte-o uşă ori fereastră, să ceară, cu umilinţă, loc de dormit, peste noapte - câte luări în deşert şi câte răpănoase vorbe, pe seama lui… şi a Maicii Preacurate… şi a tuturor mamelor din lume…şi a Tatălui Atotputernic (care nu că n-ar fi putut pedepsi, dar amâna, probabil, aşa, de-o curiozitate, de bătrân ce era). Dar, de, doar el, Fiul, hotărâse să facă toată treaba, pentru mântuirea oamenilor - să pătimească, să se răstignească, să moară, să se îngroape, să se lupte cu iadul, şi-apoi să învie: ce folos, doar vreo câţiva, şi nici aceia toţi apostoli, s-au smerit şi au auzit glasul lui Dum-nezeu, cu adevărat - restul, de formă - că se vindea bine Hristosul, ca marfă de import-export. Dădea bine la public, şi se făceau filme cu vedete de peste mări şi ţări, şi se făceau telenovele şi se scriau cărţi lăcrămoase, despre câte spusese ori nu spusese, făcuse, nu făcuse


(urmare din pag. 17) - Hm..., mormăi Hristosul. Nu-s chiar sigur că n-am greşit - murmură el, întunecat. - Da, cred că ai greşit tare, aplecându-te asupra unui netrebnic ca mine - suspină, strivit de umilinţă şi remuşcare, bietul căţel (gândindu-se, în continuare, cu groază aproape, că o făptură cu chip de om s-a aplecat peste el). Iartă-mă, te rog… - Pentru ce să te iert? se miră, parcă ieşit dintr-o apă, Iisusul. - Pentru tot - pentru c-am îndrăznit, eu, mai nemernic decât ultimul fir de colb, să-ţi spun ţie -“frate”…şi pentru că ţi-am răpit atâta timp… şi atenţie…mie, nevrednicul nevrednicilor… - Păi, dacă n-oi fi frate cu tine - cu cine să fiu? răbufni Hristos. Şi dacă n-oi sta lângă tine, cine crezi că mă mai rabdă lângă el, dintre făpturile astea grozave? -Fiii Omului… n-ar mai fi… Nu vezi că nimeni nu mă ia în seamă? - Nici pe tine? se miră, şi parcă ieşi din anticamera morţii, pentru o clipă, grozav de naivul căţel. - Nici… Dar nu de tine ziceam, când ţi-am spus că am greşit, ci de om ziceam - că l-am mântuit, după ce l-am făcut, aşa cum îl vezi… - Tu, Doamne, să greşeşti? Tu eşti infailibil, ca papa - scheună, oarecum mirat şi foarte naiv, căţelul. - Ei, tocmai aşa n-o fi… Aici am greşit, fără nici un dubiu - se folosi de neologism, cam preţios, puţin nepotrivit pentru statura lui de Lingvist Cosmic, care a făcut lumea din Cuvânt - Hristosul. Dar îl tulburau gânduri prea multe şi amare, ca să nu-şi scrântească, niţel, limba… - Te doare tare? - continuă Hristos, cuprins, dintr-odată, de o grijă febrilă, ciudat de fierbinte. - N-nu… şi câinele nu mai ştiu cum să-i spună, mintea lui de câine nu-l ajuta. “Hristos - Hristos îi spun oamenii, ei pot îndrăzni orice, sunt fiii lui” - dar el, un câine… iar “Doamne”-i mai spusese, dar tot… - Spune-mi “Doamne” - e mai general şi mai uşor de ţinut minte - spuse împăciuitor, dar dus pe gânduri, deci tot neologizând cam într-aiurea, Hristos. Apoi, văzând cum căţelul era cuprins de toropeala plăcută, dar de neîntors, a morţii, îl mângâie, de la cap către îndurerata-i codiţă - şi, deodată (dar asta devenise de-a dreptul plictisitor, ca o scamatorie veche, răsuflată, de-atâta folosinţă) - se împlini banala minune a creşterii, din nevăzut, înapoi în văzut, a celor două lăbuţe din spate, ale zdrobitului căţel. Banala minune a Învierii Vieţii. Căţelul, de, şi el, ca omul - nu se prea miră - dar, ceea ce nu stă în obiceiul oamenilor, căci e socotit a fi un comportament lipsit total de demnitate, lipsit de bun-gust şi de bon-ton - căţelul, pentru că nu era decât un animal nenorocit şi vulgar, tot plin de praf şi gloduri, iar nu Capodopera Creaţiei, Omul - scheună de bucurie şi recunoştinţă, lingându-i lui Hristos mâna cu care acesta-l lecuise…

�

Măgarul cosmopolit - poveste ungureasc ă –

- I-ha-i-haa-hei-hei, ce ştiţi voi, sărmani pro-vinciali sedentari, vai de capul vostru! - răgea măreţ un măgar, într-o seară târzie, când gospodarii dintr-un sat de pe ţărmurile frumosului lac Balaton se întorseseră de la treburile câmpului. Auditoriul măgarului orator era format din: o iapă oarbă, pe care stăpânul fermei, de milă, o hrănea pe degeaba, aşteptând-o, cu răbdare, să moară de moarte bună, căci îşi făcuse cu prisosinţă datoria faţă de fermă, în viaţa ei lungă - şi doi cai murgi, care tocmai fuseseră deshămaţi de la şareta logofătului, care alerga, toată ziua, de ici-colo, supraveghind toată munca de la cele patru ferme ale marii moşii boiereşti. - I-ha-i-haa-hei-hei, n-aţi văzut, toată viaţa voastră, decât împuţitul ăsta de staul şi n-aţi mâncat decât fânul ăsta muced, de sub boturile voastre - pe când eu, încă din tinereţele mele, i-ha-i-haa! am văzut lumea toată! - răgi măgarul, cu dispreţ, către cele trei animale, silite să-i devină auditoriu măga-rului - nu atât de spaţiul comun, cât de respectul faţă de un atât de umblat măgar, care îmbătrânise pe atâtea drumuri ale războiului mondial, şi poposise prin atâtea locuri celebre - celebre în fel şi chip… Ce-i drept, nu-i minciună: măgarul ăsta um-blase tare mult, şi peste tot locul - evident, fără voia lui şi mânat de tot felul de joarde, bice şi biciuşti -căci războiul fusese tare lung, şi purtat peste tot locul, pe tot pământul. Mai întâi, măgarul peripatetician fusese mânat de un biet ţăran ungur, care ducea, cu o cotigă nenorocită, la care-nhămase măgarul ăsta (de atunci în plină tinereţe şi avânt) - saci cu pâine ori făină, pentru front. Într-o seară, doi soldaţi nemţi îi tăiaseră gâtul bietului om - şi furaseră, odată cu pâinea, şi cotiga, şi măgarul de la cotigă. Dar măga-rul s-a considerat (spre cinstea lui de neştirbit), oricine îi era stăpân şi ori de ce naţie îi era stăpânul - numai şi numai măgar unguresc. Şi nemţii, cu cotiga, îşi cărau acum morţii. Măgarul, aflat acum pe post de cioclu, nu-şi simţi mândria lezată: cineva trebuia să facă şi munca de salubrizare. Dar după ce nemţii terminară de mâncat nu doar pâinea furată de la ungurul ucis, ci şi tot ce putea fi socotit ca bun de mâncat pe unde treceau -începură să-i facă ochi dulci măgarului nostru… Ce mai încolo-încoace - se pregăteau să-l mănânce, fript-nefript… Tocmai când să-i facă felul - pică, din senin, un obuz - drept peste cei doi asasini, care-şi ascuţeau cuţitele - şi-i făcu praf şi pulbere. Scăpat teafăr - bravul măgar se simţi uşurat, din două motive: îi muriseră potenţialii măcelari, în burţile cărora ar fi trebuit să-şi găsească odihna de seară -dar, poate mai important, cotiga fusese şi ea sfărâmată de obuz. Aşa că măgarul zburda acum, de uşor ce-i era. Numai că morţi erau tot mai mulţi de cărat -şi mâncare tot mai puţină: fu prins de un soldat (Dumnezeu numai ştia cărei naţii îi aparţinea, sau dacă el socotea că aparţine vreunei naţii) - şi pus,




alături de un căluţ mic şi grozav de păros - să tragă unfurgon militar, care căra produsele măcelului mondial. Şi măgarul, solidar cu căluţul păros până şi în ochi -înainta, printre corbi şi morţi, şi tot înainta.. - I-haa-hei, măi ţăranilor, de tânăr am văzut palatele cele mari ale împăratului de la Viena (da, aşa şi era, căci cărase mobila unor ovrei, care se mutau repede, din calea trupelor - dar nu aşa de repede ca să nu fie ajunşi de tăvălugul războiului, arestaţi, ca traficanţi de aur, drept în faţa Schönbrunn-ului…) - şi apoi am ajuns la Praga, şi la Bonn, am trecut pe lângă casa lui Beethoven… ştiţi voi, din familia noastră de mari muzicieni - se zice că un bunic al meu a cântat alături de marele Ludwig (da, aşa era: pe când Beethoven se oprise la marginea unui drum de ţară, sunându-şi în urechi primele acorduri ale Pastoralei -bunicul actualului măgar, înhămat la o cărucioară, răsturnată într-un şanţ, îl călcase pe bocanc pe Beethoven, şi, cu copita lui grea, îi răsese genialului muzician toate bătăturile de la piciorul stâng - amânând astfel, din cauza zbieretelor - ale maestrului german, de data asta… cu 24 de ore, începerea marii simfonii…). Auditoriul din staul asculta cu capul plecat, în semn de adâncă pioşenie şi preţuire… - Apoi, am trecut şi-am văzut, unul după altul, palatele din Anvers, şi din Liège, şi din Bruxelles - apoi am trecut în Franţa - oh, iha-haa, Doamne, Parisul, Pont-Neuf, Tour Eiffel, Moulin Rouge - o, frumoasele femei de la Moulin Rouge! (într-adevăr, ordonanţa colonelului neamţ îl cărase pe stăpânul său beat-mort, de la luxoasele bordeluri, în primul furgon pe care-l aflase în drum - şi se nimerise să fie tocmai cel tras, cu abnegaţie, de urecheatul nostru…). - Eu, domnule măgar, am trecut, pe când eram tânără, pe lângă Palatul Pescarilor, de pe malul Dunării, o, ce romantic! - se băgă, sfioasă, în vorbă, iapa cea oarbă, care fusese, într-adevăr, o gloabă de povară, ce ajunsese în Budapesta, când cu rechiziţiile şi căratul de muniţie către Transilvania - gata să se lanseze într-o tiradă romanţioasă, pe care măgarul cosmopolit i-o reteză, cât ai zice peşte: - Ce palat, ce pescari - bojdeuca aia nenorocită! Cucoană, lasă prostiile - să fi văzut dumitale Versailles-ul, i-ha-i-ha-i-ha-hahaaa, hai? L-ai văzut? N-ai văzut nimic, ţărancă proastă ce eşti… Adevărul e că, în graba războiului, n-avuseseră vreme, nici stăpânul măgarului, deci cu atât mai puţin măgarul nostru, să treacă prin vreun oraş mai de seamă al ţării sale de baştină - ci fusese aruncat şi vânturat, de vântoasele de fier şi foc, numai prin oraşele Apusului…Câte înjurături, în toate limbile pământului, nu-i auziseră urechile lui mari, şi câte joarde, rupte din toţi copacii şi aracii Europei, nu simţise pielea lui, tăbăcită bine, încă din viaţă… - Am ajuns până la taurii din Madrid… - spuse cu emfază curat spaniolă, măgarul (dac-ar fi vrut să fie mai exact, dar n-avea interes - ar fi mărturisit că pe taurii Madridului nu-i văzuse decât morţi: pe când lâncezeau franchiştii, aşteptând deznodământul răz-boiului civil, se organiză o coridă, să-şi omoare timpul şi vacile, şi să mai scoată frica din oasele locuitorilor madrileni, năuciţi de atâtea lupte ale nu se ştie cui împotriva lui nu se ştie cine - şi urecheatul nostru târâse

leşurile măcelărite în arenă…). - Dar Parisul, iha-ihaa - se înduioşă bătrânul măgar cosmopolit - catedrala Notre Dame - şi vărsă o lacrimă, ştiut fiind cât de pioşi catolici sunt toţi asinii -începând cu intrarea Domnului Iisus în Ierusalim… -Seina, cu buchiniştii şi pictorii, pictorii celebri… oh, Louvrul, ce de picturi, ce grele picturi, la Louvru! (de fapt, tot o ordonanţă de general neamţ, altul decât cel de la bordeluri - “închiriase”, printr-un foc de revolver, furgonul tras de măgarul nostalgic - pentru a căra, la reşedinţa temporară a înaltului ofiţer, o stivă de tablouri furluate, ca pradă onorabilă de război, din celebrul muzeu…). - Şi n-aţi mai vrea să treceţi, pe acolo, încă o dată, înainte de… de… - se fâstâci tânărul şi nediplo-matul cal murg de la dreapta şaretei. - Cum îndrăzneşti să vorbeşti, în faţa domnului măgar, de astfel de… de… - îl certă, pe confratele său mai tânăr şi neîndemânatic - murgul de la stânga şaretei logofătului. - Dar toţi vom muri, iaca, na! Salam ambulant de cal ce eşti! - răbufni cel mustrat, iar cel din stânga trăsurii îl muşcă de gât - şi ar fi fost gata să se înca-iere în lege, de n-ar fi fost stănoagele şi glasul tunător al măgarului: - I-haa-i-haa, mârlanilor, nu vă este ruşine?De mine, cel care am avut la copitele mele Europa întreagă? Iar, prin fiul meu, am la picioare Senatul american, în persoană?! Zvăpăiaţii şi neinstruiţii mucoşi murgi încre-meniră, de frică şi de extaz: - Senatul american…? Ni-ha, haaa! Da, e drept că, imediat după război, un plod (făcut într-o şură din portul Brest, cu o măgăriţă franţu-zoaică, foarte fâşneaţă) al măgarului cosmopolit a fost îmbarcat pe un vas de război american, care se întor-cea în patria celei cu făclia în mână… cine ştie ce căutând, cu urgenţă… Şi, până să se instituie şi gene-ralizeze serviciul motorizat de cărat gunoiul, o furgo-netă, trasă de sus-zisul fiu măgăresc, cărase rămă-şiţele epocalelor (şi rău-mirositoarelor) discursuri ale congresmanilor americani. Dar, ceea ce nu ştia, şi nu va şti până la moarte măgarul cosmopolit - este că, odată ce s-au putut dispensa de serviciile măgarului de origine maghiară - cu simţul lor practic desăvârşit, americanii l-au făcut, imediat, hamburger - trecându-l, astfel, pe post de vacă - între două felii de pâine,asortat cu bulion… …Lângă străfulgerările lacului Balaton, în staulul întunecat, măreţul măgar, cu atât de largi apti-tudini cosmopolite - ostenit de atâtea amintiri, evocări şi discursuri, se lăsă pe picioarele din spate, alunecă pe cele din faţă, în propriul bălegar - şi, cu capul înfundat în paiele mucegăite, mai holbă, o dată, auto-ritar şi triumfător, un ochi, apoi se apucă să sforăie grăbit - visând cum aleargă în trap sau galop mărunt, mereu sub biciuşcă străină, înconjurând pământul în goană, şi cu pielea ferfeniţă, pe spinare şi la coadă -însă păstrând ferma convingere că-şi inspectează, în marş triumfal, propria moşie - cosmosul…

�


Tănase CARA ŞCA

Din nou la Tulcea…

Carol Feldman, un evreu născut în Tulcea, cu studii la IATC Bucureşti, actor la Teatrul evreiesc din capitală, plecat din România în 1965, stabilit în Israel, dar rămas cu sufletul şi inima aici pe meleagurile pe care chemarea îşi află răspunsul ecoului străbătut de fiorii primelor iubiri şi al neuitării de neam şi ţară, loc de baştină şi de început al paşilor în viaţă…Şi nu al paşilor anapoda, ci al celor pe care inima îi conduce pe fiecare înspre împlinirea năzuinţelor, ale visurilor uneori trăznite ale vârstei, paşi făcuţi în cazul de faţă cu răspunderea impulsurilor rezultate din ritmul ce la vremea tinereţii şi al istoriei renăscătoare de minuni, românul-evreu de care vorbim l-a simţit şi l-a interpretat ca fiind o chemare a străbunilor, dar pe care i-a simţit si aici în sufletul neamului românesc unde s-a născut, a trăit, a plecat, dar nu l-a părăsit niciodată… A absolvit Scoala Medie de 11 ani din Tulcea(azi „Colegiul Dobrogea” Spiru Haret), în 1954, după care a urmat studii de actorie în Bucureşti pe care le-a absolvit în 1960. Până în 1965 a jucat la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, după care reuşeşte cu greu să emigreze şi să se stabilească în Israel. Aici a jucat şi regizat în teatrul idiş – în special – dar şi în teatrul în ivrit şi română. A interpretat peste 50 de roluri, a regizat şi prelucrat peste 20 de spectacole, a luat parte la turnee teatrale în America, Africa de Sud şi Anglia. A colaborat la realizarea unor programe de radio şi televiziune, participând şi ca actor în trei filme. A participat la festivaluri de teatru şi cultură evreiască la New York, Bucureşti şi Iaşi. Între anii 1965 şi 1994 a colaborat la publicaţiile israeliene în limba română „Via ţa noastr ă”, „Lectura”,şi „Facla”. De peste un deceniu şi-a intensificat activitatea publicistică şi scriitoricească, devenind colaborator permanent al cotidianului „Ultima or ă”, „Jurnalul S ăptămânii ”, dar şi al revistelor „Orient Expres ”, Magazin Express” şi „Izvoare ”. Prin legăturile de prietenie rămase vii în Tulcea, prin prietenii săi, este trăitor al zilelor noastre în revistele „Steaua Dobrogei ” din Tulcea şi „Boema ” din Galaţi.

Prin ceea ce a realizat pe linie literară şi scriitoricească, în timp record a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România şi din Israel, a scris şi a publicat doar în limba română începând destul de târziu:Copilul din mine(2002), Inimi deschise(2003), De unde am venit (2004), De-ale lui Unu’ Moişe(2005), Povestiri de aici şi de acolo(2005), Domnişoara(2007) Trifoi cu patru foi(2008), Maria, mozaicul unei vieţi(2009) Pe malul Dunării(2010) iar acum, iată cu acest roman „A doua primăvară” ce continuă un sistem cotidian, dar care este o întâmplare ce poate fi repetată, dar nu pozată.

Carol Feldman… un român-evreu născut în Tulcea, actor la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, emigrant, actor, regizor, dar în acelaşi timp soţ, tată, bunic, după ce a trecut de toate barierele vieţii, a devenit abia în 2002(!) scriitor, dar nu oricum… Citind romanul şi încercând să mă raportez la

ceva, acesta nu poate fi comparat cu nimic, chiar dacă totul este românesc. Carol Feldman este un român care s-a născut şi a trăit în România, dar care a plecat în lumea pe care viaţa lui a ales-o. Inima îl forţează să vină aici, unde neamul neamului său, poate rătăcit sau statornic, aşa cum istoria a dovedit-o, a lăsat urme adânci umanităţii şi identităţii româ-neşti pe care o regăsim în cărţile domniei sale. Direc-ţia bună, corectă şi de suflet, este cea dată de ultimul roman „A doua primăvară”. Lansat pe 26.11.2011, la Tulcea, evenimentul organizat de primăria munici-piului, cu implicarea directă a primarului Constantin Hogea, în colaborare cu Asociaţia Scriitorilor „Aegy-ssus”, sufletul manifestărilor de acest gen, a prilejuit întâlnirea autorului cu vechii prieteni şi admiratorii mai tineri ai scrierilor sale. Ca membru al asociaţiei scriitorilor tulceni, am participat la acţiunile ce s-au desfăşurat în Tulcea cu ocazia acestei onorante vizite. Lansarea romanului „A doua prim ăvară” în foaierul teatrului „Jean Bart” a fost un moment ce poate fi notat cu multe plusuri, nu numai ca participare, dar şi prin cuvintele al căror conţinut, au parcurs în câteva minute distanţe ce pot face legături dacă sufletul este capabil să facă abstracţie de graniţele etnice sau partinice. Actorul, regizorul şi scriitorul Carol Feldman, a înmănunchiat toate calităţile alese ce au impresionat prin interpretarea cuvintelor adresate asistenţei, cu o undă de regret că soţia sa, Bety, de această dată nu este alături de domnia sa pentru a gusta din bucuria unei împliniri la care a participat în calitate de prim consultant. Primarul tulcean a deschis seara, a rostit cuvântul de bună gazdă, după care a lăsat pe cei mai pricepuţi în ale literelor să-şi expună în faţa asistenţei opiniile la adresa cărţii lansate. Editorul Adi Cristi(Editura „24 ore” Iaşi), cel ce s-a îngrijit de tipărirea carţii, prof. Mihai Marinache, critic şi exeget de certă valoare, ce l-a impresionat pe autor în aprecieri corecte şi autorizate, prietenul şi colegul de suflet Victor Iancu, poetul Constantin Bejenaru-Beco, toţi au prins în ţesătura celor cuvântate, aprecieri certe, nu doar la cartea lansată, dar şi la tot ceea ce însemnă activitatea literara a d-lui Carol Feldman, cunoscută în totalitate la Tulcea. A doua zi a vizitei la Tulcea, scriitorul Carol Feldman a fost invitat la o întâlnire cu membrii Asociaţiei „Aegyssus” a scriitorilor tulceni, la care a răspuns cu amabilitatea-i cunoscută şi unde s-a bucurat de o prezenţă de excepţie a oamenilor făuritori de cultură şi artă românească de care plaiul nord-dobrogean se bucură. Cuvântul preşedintelui asociaţiei de la acest eveniment spune mult pentru a lămuri reuşita unei acţiuni de proporţii ce nu ţin de etaloane, ci de suflet: Poveştile cu un om plecat de 60 de ani din oraşul de baştină devin un termen de comparaţie pentru cel ce ce şi-a înfipt pentru prima dată mâinile în lutul frământat de strămoşii lui, cu cele ale asfaltului fumegând aproape continuu în aerul tot mai viciat al zilelor noastre ce dau impresia că mult n-ar mai fi, dar nici puţin n-a mai rămas…




„Întâlnirea de suflet” cu prietenii scriitori tulceni a debutat cu o sensibilă alocuţiune a preşedintelui Asociaţiei Scriitorilor „Aegyssus” Tulcea, prof Mircea-Marcel Petcu:

Întâlnire de suflet

E toamnă, o perioadă în care clipele măresc zilele, iar nopţile concurează visele. E rece, un rece alb de la o lună ascunsă într-o mantie argintie ce face ca vârsta pământului să pară mai mică. Noi, într-o fugă continuă încercăm să ajungem la locul unde destinul ni se împlineşte. Inimile parcă bat într-un ritm mai alert încercând să întreacă răsuflarea grea a vântului.

Privesc feţele copacilor zbârcite de ploaia nemi-loasă şi îngheţată a cerului. Frunzele cad îngreunând pământul în rotirea sa milenară. Ochii caută în neştire limbile ceasului biologic , dar ele au propriul ritm.

Mă gândesc la noi, la scurgerea noastră prin acest timp şi spaţiu. Suntem împliniţi , avem roade ce aleargă în jurul nostru bucurându-ne zilele prezente, transformând viitorul în prezent. Mâine e azi, azi e mâine ,iar trecutul e cartea cu amintiri.

Suntem trecători, dar în această şerpuire urme-le paşilor noştri rămân scrise pe unda nevăzută a tim-pului prezent, pentru o eternitate ce va putea fi valori-ficată. Aici, astăzi suntem părtaşii unei întâlniri de suflet în care timpul s-a oprit condensat parcă în dumnea-voastră , iar noi privindu-vă nu facem altceva decât să preluăm o parte din cartea amintirilor dumneavoastră pe care să le prindem într-un prezent-viitor al nostru.

Poate într-o altă toamnă , alte inimi, alţi ochi vor depăna la cumpăna orelor astrale elemente ale definirii şi trecerii noastre prin razele timpului.

Undeva praful acumulat păstrează puritatea fructelor de toamnă, iar gustul dulceag al lor înfrumuse-ţează viaţa dându-i acel parfum unic păstrat cu cerbicie la răscrucea drumurilor de fum, unde nu există priorităţi, ci doar trăiri. Vă mulţumim că existaţi, domnule Carol Feldman!

Mircea-Marcel Petcu - Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Judeţul Tulcea

Domnului Carol Feldman ,

Aici Într-o lume pestriţă,

uitată, dar plină de doruri şi iubiri

având într-o mână destinul de Om,

iar în cealaltă condeiul prieten, stă Carol

privind dintr-o casă spre cealaltă casă rămasă…

cuvântul blând curge povestind despre

urcuşuri sau coborâşuri…, noi ascultând reuşim

să vedem tabloul descris şi poate să înţelegem

ce fac evreii ajunşi la ei… acasă.

Apare Mi-ascult gândurile pe care le verific;

îmi place s-aud păreri , dar nu ca pe nişte condiţii,

povestesc, spun, vorbesc cu glas tare, iar clipele trec parcă

mai repede, concepţia prinde contur,

iar când cineva îmi spune : „trebuie să scrii cartea!”

mă adun, îmi fac un scenariu, după care trecând

prin toate întâmplările (etapele) apare cartea

în care al doilea anotimp

nu e anotimpul iubirii ci

„A doua primăvară”.

Pe tema cărţii lansate cu o seară înainte au cuvântat şi scriitorii tulceni Olimpiu Vladimirov, Tănase Caraşca, Nicolae Rădulescu, completaţi de sufletul întregii acţiuni, prof. Mihai Marinache fără de care literatura tulceană ar respira mai greu, aceştia exprimându-şi bucuria de a simţi în mijlocul lor impor-tanţa prezenţei unui scriitor israelian de limbă româ-nă, ce de fiecare dată, pentru evenimente de acest gen face ocolul lumii începând cu Tulcea, unde ştie că a luat prima notă mare la întâiul strigăt ce se numeşte, APGAR şi recunoaşte şi acum locurile copilăriei ca fiind unice, dar rămase doar în amintire în forma ce azi a trecut în coordonatele prezentului de multe ori distructiv.

Dar aici era vorba despre o carte lansată la Tulcea de scriitorul israelian de origine română, născut la Tulcea, Carol Feldman, ce îşi respectă o promisiune făcută cândva, cuiva, sau sie însuşi, aceea de a veni aici pe dragele meleaguri ale copilăriei pentru a-şi lansa frumoasele daruri ale vieţii de artist. Nu intenţionez să prezint nicicum cuprinsul romanului „A doua prim ăvară”, o carte ce păstrează oarecum forma şi conţinutul celor dinainte:„Domni şoara” şi „Maria-mozaicul unei vie ţi”. Eu scriu doar despre o carte pe care am avut prilejul să o citesc încă înainte de apariţia ei în forma definitivă şi am putut constata că scriitorul Carol Feldman este un căutător prin sufletele frumoase scoase din bunătate, dăruire, puritate, dar şi din păcat şi greşeală omenească. Toate cele trei cărţi amintite mai sus, sunt o ţesătură trainică rezultată dintr-un război paşnic şi popular pe la noi, din care rezultă abale, ii spumoase, preşuri multicolore, pânze de aşternut şi…ţesătura vieţii găsită şi regăsită în costumele populare ce aruncă peste timp capete de curcubee purtătoare de spirit românesc recunoscut chiar şi de cei ce cred că românismul se limitează la un spaţiu cuprins între oareşce limite naturale cu ţăruşi bătuţi de ciocane oţelite prin covacerii vremelnice.



Liviu BAITEL Dimineţile mele

Dimineţi aburinde, Somnoroase şi moi, Cu miros de migdale Între miercuri şi joi

Dimineţi de speranţe Prin ferestre foşnind Îmi tresaltă prin suflet Ca un zvon de colind...

Dimineţi de hârtie Creponată, color, Risipite pe case, Coborând în pridvor

Dimineţi dezgolite Prea devreme din vis Ca o taină sub stele, Dimineţi de abis

Dimineţile mele Îndrăgostite mereu, În oglinzi trecătoare Veşnic doar chipul tău.

Tu, anotimpul meu

o să moară şi vara aceasta undeva, lângă tainica mare, trupu-i mic şi firav, ca din alge va rămâne un fel de-ntrebare pentru clipa de toamnă ce vine să ne plouă de-acum pe vecie, neştiind că din munţi, se pogoară, prea curând, chiar şi iarna pustie...

numai tu, de e toamnă sau vară, pentru mine, rămâi primăvară.

Numele tău

Ca o poveste, numele tău, ca o poveste, Te îndrăgosteşti de el subit, îl strângi la piept, Apoi, în vise dulci îl pierzi, te împresoară, Şi nici nu ştii de este ori nu este...

Ca un destin, numele tău, ca un destin, Iscat suav, din rouă tremurândă, Când eu te-aştept, cu sufletul la pândă, Să mă iubeşti, puţin câte puţin...

Ca o poveste, numele tău, ca o poveste, Scrisă cu lacrimi mărunte, poate pe un geam, Înainte de a fi, tot ce-a fost încă este, Iar eu nu mai ştiu dacă sunt sau...eram...

Şi dacă viaţa

şi dacă viaţa, nu este decât o simplă bătaie din aripi, puţin după răsăritul soarelui când lumea se-încrâncenează amarnic să nu te cuprindă aşa cum ţi-ai dorit... încercând să te-înşele, cum că altceva decât ceea ce eşti ea te vede fiind, demonstrându-ţi că umbra ta aşternută peste câmpia de maci, sângerândă, poate fi un concret punct de sprijin prin sinergia lui însuşi...

şi totuşi, dacă viaţa nu e decât o simplă bătaie din palme, la căderea cortinei, atunci lumea ea însăşi prin sine, de care parte a luminii este?

Treizecişişase

nu mă pot despărţi de timpul acesta în care tu îmi eşti mai mult decât lumina...umbrei...

nici nu ştiu dacă vreau, ori, dacă îmi trebuie...

dar e atâta disperare şi tristeţe atunci când asfinţitul coboară străin peste absenţa ta încât... prefer să nu mă despart de timpul acesta în care îţi sunt rouă sub tălpile plutind...

�


Dorian MARCOCI Aleea

"Băncile" sufletului se-adâncesc Pe o alee-n dăinuire Aliniate-n mod firesc Iubirilor din amintire.

Culori şi umbre-ntrepătrund Atât realităţi şi vise, Neîncercând să le ascund Las porţile mereu deschise.

Deschise-n toamnă primăveri, Cu amintiri de rouă, Catifelări din mângâieri, Într-o lumină nouă...

Lumina unui rod bogat În suflet, pe o alee Cu "băncile" care-au păstrat Pentru iubiri o cheie. Mirare

Cum a trecut totul în zbor, Acuma era primăvară, Din energia tuturor Mulţimi de muguri stând s-apară.

Zile de vară, nopţi de dor, În necuprinse paralele S-au scurs atâta de uşor Grăbindu-se parcă-ntre ele.

Şi-am poposit în tonuri vii, De toamn-adusă pe-o tipsie, De prin livezile-aurii Sau din păduri, de care ştie

Doar luna cocoţată-n nori... Şi ca măsuri de prevedere S-a-nveşmântat adesea-n zori Cu bruma multelor mistere.

Le-am dezlegat la Sfântu-Andrei Când iarna se-mbia s-apară Cu datini strânse de flăcăi... Grăbindu-ne spre primăvară. Mărturisire

Nu pot să nu rămân sentimental Deşi în viaţă-adesea m-am ciocnit De nepăsarea "măştilor de bal" Şi de suficientul ipocrit.

Oricât de trist, eram un fericit Căci nu purtam balast ocazional

Şi chiar atunci când am greşit Am fost salvat de un... sentimental. Glasul nopţii

Lăcuste harnice în glasuri "Împodobesc" tăceri de munte, Puse întruna pe taifasuri Şi doruri necuprins de multe…

Mai fâşâie în cetini vântul Şi Mureşul sprinţar în unde, Nu-şi are nici un rost cuvântul Când noaptea simfonii ascunde... Regăsirea mării

Te-am regăsit ca pe-o iubită Cu trup şi suflet fără stare Şi valuri albe de ispită, Cu păsări,gânduri de chemare.

Bogat de zări ,de cer albastru De profunzimi ce se măsoară În taina sufletelor noastre Prin clipe magice ce zboară,

Înmănunchiate în iubire Sau risipite-n univers La unii dar de fericire, La alţii fără de-nţeles...

Iar necuprinsele-ţi hotare Chemând adânc ,răscolitor M-au fascinat fără-ncetare Învăluindu-mă în dor

Şi -acum când sunt atât de-aproape De clipa blând ,izbăvitoare, Am apăsat nisipul umed Punându-ţi inima-mi în cale! Răsărit de vară

Câmpul, roua, ceaţa fină Contopite-n răsărit, Creionate de o mână Din sublimul infinit, Împletire de nuanţe De migală şi culoare Într-un univers minuscul Proaspăt, cu acea candoare Regăsite-n zorii zilei Peste pajişti şi grădini A debutului de vară Mirosind a tei şi crini. Un tablou al tinereţii, Al eternului, divin; Regăsind mereu în suflet Un corespodent calin Când descoperi cu privirea Cercetând aşa-ntr-o doară Răsăritul fără seamăn Dintr-un început de vară.

�


Petre RĂU

Limba lui Dionisie Lui Dionisie i s-a urcat o idee la cap şi, prins în

mreje şi încântat peste măsură, nu voia în niciun fel să mai renunţe la ea. Era preot în sat de aproape doi ani. Lumea îl ştia de preot bun că, oricât ar fi fost el de rău, mai rău şi mai avar decât celălalt dinainte nu ar fi putut fi. Dar Dionisie avea şi el, ca tot omul, un cusur pe care o parte din săteni nu i-l prea înghiţea: vorbea singur. Şi asta n-ar fi fost nimic, dacă măcar ar fi vorbit şi el ca toată lumea. Numai că el vorbea o altfel de limbă, una magică, pe care nimeni nu i-o putea desluşi. Nimeni n-o recunoaştea, nu se putea ajunge la ea.

Altfel, preotul ducea o viaţă normală, de familist, cu doi copii, cu obiceiuri şi fapte aproape obişnuite. Nu-i cunoştea el pe toţi din sat, când şi când mai întreba pe câte unul de nume, dar oamenii se obişnuiseră şi cu asta. Îl socoteau ca şi cum nu prea ar avea ţinere de minte, şi asta nu era deloc o boală grea, cu toate că celălalt duhovnic de dinainte ţi-ar fi înşirat pe de rost numele fiecăruia dintre cei şapte-opt copii câţi întâlnea prin câte vreo bătătură.

Felul părintelui Dionisie de a vorbi cu oamenii şi de a-şi ţine predicile era unul cu totul deosebit. Vorbea rar, puternic şi uniform, fără nici un fel de intonaţie, fără mimică şi gesturi. Se trudea ca fiecare cuvânt să-l pronunţe întreg, răspicat, fără să-l scurteze sau să înghită vreun sunet. Cei cu care stătea de vorbă bănuiau că se născuse bâlbâit şi de aceea, ca să-şi învingădefectul de vorbire, îşi alegea cuvintele şi le pronunţa cu atâta grijă. Se înşelau însă, dovadă că fiecare frază pronunţată de el era plină de sens şi conţinut. Oricum, oamenii apreciau că era născut la oraş şi, cu toate acestea, preferase totuşi slujba aceasta modestă la ţară, în sătucul lor sărăcăcios.

Erau în satul acela oameni plini de vigoare, molcomi şi bine făcuţi, destul de siguri pe ei, dar foarte legaţi de pământ, de cele duhovniceşti şi de grija pentru ziua de mâine. Deşi preotul nu ducea o viaţă prea deschisă ochilor lumii, oamenii îi ştiau aproape fiecare mişcare, căci nu erau dispuşi să-i permită prea multă libertate, să facă ce ar dori el. Era o fire ascunsă şi seacă, obişnuind să stătea mai mult închis în casă, sau să zăbovească de unul singur prin biserică după slujbă. În afara zilelor în care avea de ţinut vreo slujbă pe la biserică, sau un ritual pe la vreuna din casele lor, oamenii nu-l prea puteau controla, iar asta nu le convenea. Poate din acest motiv îi atribuiau tot felul de lucruri necurate, pe care le-ar fi făcut în astfel de momente ascunse, departe de ochii satului.

De fapt, se întâmpla uneori ca părintele Dionisie să intre într-un fel de transă religioasă, din care nu puteai observa mai mult decât o imposibilitate de a articula cuvinte întregi, spuse pe ascuns, rezumându-se doar la silabe amestecate, fără cap şi coadă, dar şi fără

înţeles pentru cel ce auzea frânturi din acele îngăi-mări ce se petreceau totuşi rar şi pe neaşteptate. Dintre săteni, cel mai mult îl ţinea sub observaţie moş Toader, paracliserul bisericii, care era mai des prin preajma lui. Îl surprindea uneori că se supunea acelei practici bizare, chiar şi când se afla în altarul bisericii, acolo unde îi ducea cădelniţa proaspăt alimentată cu cărbuni şi tămâie pentru a tămâia cu fum sfinţit pe credincioşi. Odată i s-a părut că desluşeşte, prin noima aceea de cuvinte ciudate, cuvântul duşman, dar nu era prea sigur. Când a avut prilejul, i-a vorbit despre asta, în mare taină, preotesei, aducând vorba ca din glumă. Dar n-a reuşit să scoată mare lucru de la ea. Dimpotrivă, i-a răspuns, contrariată, că nu se poate aşa ceva, că nu-i adevărat, părintele nu vorbeşte niciodată singur, nici măcar prin somn, şi probabil că doar i s-ar fi părut lui. A mai încercat moş Toader să desluşească povestea şi cu alţi consăteni, în special cu cei mai apropiaţi, de-o vârstă cu el, dar s-a trezit că nimeni nu-l ascultă. Ba, mai mult, unii chiar îl credeau mincinos, sau că-i poartă duşmănie duhovnicului. De atunci, moş Toader n-a mai îndrăznit să discute despre treaba asta cu nimeni, de teamă să nu afle preotul ce gândeşte şi ce crede el. Mai înainte, însă, aflase de la cineva că, obiceiul acela al preotului ar putea fi o formă păgână a darului de a vorbi în limbi, ceva ce ar avea sigur legătură cu diavolul, al cărui scop, ştia bine, nu putea fi altul decât acela de a-şi asigura accesul în biserica lui Dumnezeu şi de a o distruge din interior. Fără ca duhovnicul să bănuiască ceva, moş Toader începuse să-şi facă semnul crucii atunci când îl întâlnea în cale. La fel şi în biserică, mai ales că, în incinta lăcaşului sfânt, nu putea fi suspectat de nimic. Dar paracliserul nu-şi făcea crucea aceea la fel ca orice bun creştin, ci mai adăuga în gând şi câte un “Piei Satană!”, pe care nimeni nu i l-ar fi bănuit, şi nici el nu ar fi îndrăznit să-l zică cu voce tare. L-a întâlnit nu o dată pe părintele Dionisie pe valea Smârdanului, foarte aproape de mlaştină,acolo unde apa pârâului se lărgeşte dintr-odată şi se abate lateral, făcând un iaz mare, o binecuvântare pentru sat, mai ales că pârâul seca des vara. Iazul era aşezat chiar în spatele cimitirului. La marginea lui, pecetluită prin gardul de sârmă înghimpată al ţintirimului, se întindea de multă vreme o mlaştină, provenită din scursurile de cocs, zgură şi resturi metalice ale combinatului din apropiere. Toate aceste sedimente, amestecate cu clisa groasă şi întoarsă deseori pe toate feţele de câteva excavatoare şi drage care mai curăţau pe acolo, făceau din băltoacă una de temut: nimeni n-ar fi îndrăznit să-şi bage picioarele în mâlul acela, pentru simplul motiv că n-ar mai fi ieşit de acolo, aşa cum, de altfel, se şi întâmplase, în urmă cu câţiva ani, cu doi copii din satul vecin. În această vale liniştită, în fiecare noapte senină, atât în cele de vară, cât şi în cele ale primăverilor târzii sau ale toamnelor timpurii, dinspre baltă se puteau distinge îndelungatul orăcăit al



îndrăznit să-i ceară preotului sfânta împărtăşanie. S-a gândit că ar fi mai bine să se spovedească, să întâmpine curat învierea lui Iisus. Ştia dinainte ce anume va mărturisi din gândurile sale ascunse, dar când se trezi sub patrafirul popii l-a apucat frica şi nu a pomenit nimic din temerile sale. A petrecut sărbătorile Paştelui cu o nemulţumire adâncă în suflet, ba chiar cu teama că n-a trecut cu bine încercarea de uşurare a sufletului. În plus, a înţeles că-şi urăşte de moarte duhovnicul, asta pentru că nu reuşea deloc să-şi limpezească gândurile şi simţămintele. Înţelese acum că încrederea lui în Dumnezeu nu este oarbă câtuşi de puţin şi că se întemeiază pe un fapt foarte simplu şi totodată foarte convingător: pe experienţa ultimelor luni de când surprinsese şi se căznea cu taina părintelui Dionisie. Se întreba uneori: dar dacă acestea vor fi nişte suspine negrăite şi vorbele acelea sunt doar bolborosite numai pentru ca diavolul să nu poată înţelege rugăciunile? Numai că nu-şi amintea nicăieri că ar trebui să ne ascundem rugăciunile de cel rău. Ştia bine că necuratul tremură când îi aude pe creştini rugându-se. Într-o noapte a visat că duhovnicul îl roagă stăruitor să-i ţină taina ascunsă. Îi făcea semne, cu înţelegere, dar şi cu disperare, să nu dea în vileag cele văzute. Dar ce văzuse? Dimineaţa nu-şi aminti mai mult de-atât. Lângă clopotniţă se afla o magazie de lemn care adăpostea tot felul de lucruri de-ale bisericii: câteva lăzi putrede, cu resturi de lumânări care tre-buiau de mult duse la prefăcut, prapuri vechi mâncaţi de molii şi cădelniţe stricate aruncate acolo, nişte fiare rupte sau îndoite, câteva preşuri groase şi uzate care tocmai fuseseră scoase din incinta bisericii şi înlocuite cu altele noi şi multe altele. Toamna însă, de cum apăreau primele semne că vremea stă să se răcească, magazia trebuia umplută ochi cu lemne de foc pentru cele două sobe din lăcaşul sfânt. Singurii care ţineau cheia şi aveau acces la magazie erau părintele Dionisie şi paracliserul. Dar părintele nu intra pe acolo nici măcar o dată pe an. De aceea, când îl văzu într-o zi, după ce sfârşise slujba şi lumea pleca acasă, că deschide uşa depozitului şi pătrunde înăuntru, moş Toader nu s-a gândit decât că vrea să mai ştie şi el ce mai e pe acolo, să mai verifice una alta, la nimic altceva. Pentru că înăuntru stăruia un iz de stătut, de praf şi de mort, lui moş Toader nu plăcea să-şi bage nasul pe acolo decât atunci când era nevoit să o facă. Povestea cu magazia poate n-ar fi însemnat niciodată nimic în viaţa lui moş Toader dacă într-o altă zi, când tocmai se gândea să înceapă pregătirile de aprovizionare cu lemne de foc pentru iarnă, nu ar fi intrat înăuntru ca să facă un pic de ordine. Numai că, ce-i fu dat să vadă? Cineva umblase pe acolo. Ştia sigur asta, pentru că, numai cu o zi în urmă, intrase în magazie să-şi facă o idee despre cât loc ar avea pentru depozitarea lemnelor. Ştia din faptul că, într-un colţ al încăperii erau aşternute pe jos nişte



broaştelor şi ţârâitul necontenit al greierilor, dar şi zum-zetul gângăniilor nevăzute, şi foşnetul frunzişului, şi murmurul tainic al pârâiaşului, şi ţipetele păsărilor de noapte. Mai rar, însă, prin aceste locuri, se putea auzi vreun zgomot care să trădeze prezenţa vreunui om la ceasuri după ce s-a lăsat întunericul. Biserica satului se afla la capătul cimitirului, în partea dinspre miazăzi, acolo unde se întindea vatra satului cu cele mai multe gospodării. În partea opusă era un rest de sat, cu numai câteva case, printre care se afla şi cea parohială. Pentru a ajunge de acasă la biserică, preotul Dionisie putea străbate drumul pietruit al satului, însă acesta ocolea mult pârâul şi iazul prin partea de răsărit şi din această cauză nu îl folosea decât rareori, mai ales când era invitat de vreun sătean cu căruţa, sau de vreun altul, dintre cei câţiva - puţini, ce-i drept - care treceau pe acolo cu maşina. Mai avea însă şi posibilitatea să taie direct cimitirul şi să iasă la capăt printr-o gaură în gardul acestuia. Dar mai dispunea totodată şi de o scurtătură, care se dovedea, pentru lehamitea sa la mersul pe jos, o adevărată binecuvântare: putea străbate cărăruia îngustă de pe lângă gardul ce împrejmuia cimitirul în partea de răsărit, cărăruie care se strecura ca un firicel chiar pe marginea mlaştinii. Prefera această din urmă cale pe care, de altfel, o folosea în cursul zilei multă lume şi era mai la îndemână. În plus, nu era privit cu ochi răi de unii săteni atunci când, trecând prin mijlocul cimitirului, era nevoit la capăt să se strecoare prin gaura aceea dinadins făcută în gard. Noaptea însă, fără o lumină însoţitoare, nu îndrăznea nimeni să traverseze pe acolo, poteca aceea fiind înclinată spre mlaştină şi, când era năpădită de noroaie, drumul devenea primejdios. Într-un început primăvăratic de seară se făcu frig afară şi umezeală. Soarele încălzea puţin peste zi, dar la amurg aburul ridicat de căldură se îndesa într-o pâclă groasă, ce-ţi umezea aproape instantaneu faţa şi mâinile. Tot pământul era afânat, îmbibat de apă. Ce căuta preotul în iarba udă din apropierea bisericii, pitulat după tufele mlaştinii şi ferit de orice privire din sat? Paracliserul îl dibui aşezat pe spate în iarbă, sprijinit în coate, cu omoplaţii ridicaţi o palmă de la pământ. Privirile sale băteau dincolo de baltă, undeva în zarea dinspre sat, dar ce puteau surprinde ele printre tufele acelea din faţă? Îşi arunca, spasmodic, amândouă braţele în aer şi izbucnea în bolborosiri extatice. Îngăima sunete neinteligibile, de chemări deznădăjduite, deşi sunau ca un început de predică. Totul părea un spectacol straniu, care reuşi să-l tulbure complet pe moş Toader, căci sufletul lui se umplu de repugnare, de o scârbă a cărei vrăjmăşii nici nu o bănuia. Doar fremăta, însă nu îndrăznea să se revolte. Trăind singur în gospodăria lui, nu avea cui să se destăi-nuie. Tot atunci, în apropiere de biserică, o întâlnise pe Nataliţa lui Vasile Mirişte. Îi dădu bineţe şi trecu mai departe, fără să se întindă la vorbă cu ea. De altfel, în ultima vreme, nu mai avea răbdare să stea la taclale cu consătenii lui. Prefera să se refugieze repede în casă şi să-şi judece faptele de peste zi în singurătate, plănuind altele noi pentru zilele următoare. De unde să ştie cât de mult aveau să se încâlcească lucrurile? Cum se apropiau sărbătorile sfinte, într-o zi a



preşuri care nu se aflaseră acolo în ziua anterioară. Aşternutul, gros şi îmbietor, părea făcut de mâna cuiva priceput, care şi-ar fi dorit să doarmă sau să se odihnească în el ceasuri întregi. Primul său gând a fost la părintele Dionisie, singurul care, în afară de el, avea cheia de la magazie. Dar de ce ar fi dormit preotul, nu acasă, în căldura patului său, ci într-o baracă de scândură, sărăcăcioasă, întunecată şi cu miros de mortăciuni, prin care bântuie lilieci, fluturi şi fel de fel gângănii de noapte prin toate ungherele din pod? Sau poate că mai avea şi altcineva cheia? În orice caz, nu se vedea nicio urmă că ar fi fost forţată vreo balama pe undeva. Mintea sa a intrat din ziua aceea într-o continuă îndoială. Îşi propusese să-l întrebe pe preot dacă împrumutase cheia cuiva, numai că, la slujba următoare care s-a întâmplat chiar a doua zi, lucrurile au luat o altă turnură. În biserică, chiar în timpul predicii, Nataliţa leşină. Se prăbuşi femeia cât era de lungă pe covorul de lână, înainte ca cineva să apuce s-o sprijine. În căzătură se auzi limpede capul lovindu-se cu zgomot de podea, însă preşul atenuase mult din impact. Se făcu dintr-o dată vâlvă în lăcaşul sfânt. Unii susţineau că de la fumul de lumânare i s-a tras bietei femei. Preotul a ţâşnit din faţa altarului să o ajute, când tocmai cineva striga că era vorba despre Nataliţa. Femeia deschise însă repede ochii şi scutură cu uimire din cap, iar preotul o ridică el însuşi în braţe să o aşeze pe un scaun. Lui moş Toader i se păru însă că o ţine prea strâns şi cu prea multă emfază în braţe. Acesta a fost şi motivul pentru care n-a mai îndrăznit să-l întrebe pe preot despre povestea cu magazia. În mintea lui încolţi o bănuială şi nu şi-a mai putut-o scoate din cap. O ştia bine pe Nataliţa, o femeie înaltă şi veşnic agitată, care purta mai tot timpul o pălărie mototolită, dar elegantă şi haine care miroseau mai tot timpul a naftalină. Era femeie de serviciu la şcoala din sat. Era de felul ei o bisericoasă, ştia toată lumea asta. Venea Nataliţa mai des decât celelalte femei pe la biserică, mai ajuta pe ici, pe colo, scutura covoarele, mătura peste tot. Dar avea grijă totdeauna să-şi ţină rugăciunile, să se închine şi să sărute mai toate icoanele şi crucile, adesea cu gesturi largi şi pline de evaziune încât, deşi nu trecuse de patruzeci de ani, era considerată ca neînchipuit de evlavioasă, un model de comportament desăvârşit de bună creştină. Bărbatul ei, cam molatic şi ursuz, nu prea îi purta de grijă, şi nici n-ar fi avut timp, căci era plecat de dimineaţă şi până seara târziu, ba uneori şi nopţile, când muncile câmpului erau în toi, iar tractoarele trebuiau alimentate cu motorină, în permanenţă, sau reparate când era nevoie, căci omul de priceput era priceput. N-aveau copii, însă satul ştia bine că încercaseră de-a lungul timpului toate leacurile ca să le dea domnul şi lor un vlăstar în bătătură. Moş Toader observase că preotul întorcea câteodată capul după ea şi o privea stăruitor când îi trecea prin preajmă. Dar niciodată nu i-ar fi trecut prin cap vreo suspiciune despre vreun legământ primejdios între ei. În fond, ea era o femeie de o condiţie socială mai puţin decât modestă, în timp ce preotul avea o gospodărie bogată, avea acasă o preoteasă tânără şi frumoasă, care îi dăruise doi copii sănătoşi şi vioi la minte. Dar poate că

slujitorul celor sfânte descoperise alte lucruri inte-resante la această femeie, asta nu mai putea şti moş Toader, deşi mintea lui născocea şi ase-menea îndoieli. De la un timp nu mai putea dormi nopţile. Nici până atunci nu putea închide ochii decât câteva ceasuri pe noapte, dar acum nu mai dormea aproape deloc. Ieşea în toiul nopţii în ogradă, îşi îmbrăţişa gardul cu amândouă mâinile şi se uita multă vreme la stele. În nopţile senine, când mulţimea aceea de lumini din înaltul văzduhului îl făcea să gândească la veşnicie şi la imensitatea lumii, numai stelele îi mai aduceau o mângâiere în suflet. Dar ele nu apăreau totdeauna pe cer. Când privea bolta nesfârşită, dar fără luminiţele stelelor, o simţea mică şi neînsemnată, pe când pământul umed care aburea sub el îl simţea aproape, îi era drag şi-i umplea fiinţa. Dar de ce oamenii lui sunt aşa de prefăcuţi prin aproape toate ungherele vieţii? Oare cum îl priveşte pe el Dumnezeu? Ce gândeşte Dumne-zeu despre preotul Dionisie, mandatarul lui pe pământ, prin aceste locuri? Nu primea însă niciodată răspuns la întrebările sale. I se părea că pământul e prea plin de nelinişte, de farisei şi iude, ca să mai fie preocupat cineva să-i ţină rosturile. Ar fi vrut el însuşi să-şi afunde mai des capul în pernă şi să se roage să primească, din adâncul milosteniei lui Dumnezeu, seva vieţii veşnice şi fericite. Când revenea cu picioarele pe pământ se gândea că există numai o cale să scape de îndoieli. Să-l urmărească zi şi noapte pe preot ca să-i înţeleagă drumurile şi rosturile. Când se necă-jea amintindu-şi toate întâmplările cu el, îşi făcea drum prin grădină şi se oprea lângă casa acestuia, trăgând cu ochiul. Îl pândea câteodată peste gardul dinspre cimitir, îl vedea tăind lemne în faţa şopronului ziua în amiaza mare sau trebăluind câte ceva prin ogradă, şi atunci îl apuca un fel de furie rece. Cel mai des îl putea urmări când se strecura spre biserică, sau înapoi către casă, pe firicelul de potecuţă de pe lângă gardul de sârmă al cimitirului. Îi vedea umbra care se contopea cu aceea a tufărişului întunecat al bălţii şi a copăceilor pitici ce creşteau otova în preajma smârcurilor. Era convins că demonul din duhovnicul satului se întărea din ce în ce mai mult. Chiar şi unele vorbe de-ale preotului din timpul predicilor sunau ca nişte păcate, deşi se temea să creadă că puteau fi chiar erezii. Când îi vedea ochii negri, întunecaţi, deşi catifelaţi, şi dulci ca prunele, ştia că sunt înşelători, că ascund în ei o patimă discretă şi un dor tulbure, precum fântânile alun-gite ale unui suflet necunoscut. Desluşea acum mai limpede în ochii Nata-liţei chemarea spre păcat şi arătarea hidoşeniei din sufletul ei spre care tânjea cel al duhovnicului său, înstrăinat şi chinuit, cerşind uşurătate şi îndurare. Nici nu mai ştia dacă văzuse în vis sau era




realitate, dar îşi amintea limpede cum într-o zi Nataliţa s-a dus în tufăriş, s-a dezbrăcat aruncându-şi toate hainele pe jos, şi-a despletit părul, l-a înfăşurat în jurul şoldurilor şi a pornit înaintea preotului care o aştepta acolo. El privea taina descoperită a trupului de femeie, cu ochii lucind, cu fruntea încreţită a uimire. Altădată îl surprinse pe preot singur, tot în plină zi, pe malul heleşteului. Făcuse un pas spre mlaştină, parcă vrând să măsoare adâncimea apei mâloase. Se uita cu băgare de seamă în dreapta şi-n stânga, apoi se lungise pe iarbă, aproape târându-se. De acolo putea vedea câteva case din sat, de pe malul celălalt al iazului. Ştia fiecare acoperiş, fiecare casă, fiecare bolovan de pe uliţă. Din când în când se scula şi urca pe panta unui dâmb ca să vadă mai bine. Abia în ziua aceea moş Toader a înţeles că duhovnicul său pândea de fapt toate amănuntele ascunse privirii, din curtea casei lui Vasile Mirişte. Într-o seară trebuia să tragă clopotul pentru a anunţa un mort din sat. Apucase să se întunece şi tocmai se căţăra pe scara de scânduri groase care ducea în clopotniţă, când lumina unei lanterne cu pâlpâiri gălbui-roşiatice, purtată de o mână nevăzută pe cărarea dinspre mlaştină, îl îngrozi. Nu se aştepta la acea oră să se încumete cineva să treacă pe acolo, chiar dacă dispunea de o lanternă. Şi, ceea ce era şi mai surprinzător, lumina aceea se apropia, se îndrepta spre biserică.

Coborî repede din clopotniţă, să întâmpine pata aceea luminoasă căci, după judecata lui, nu putea să o poarte decât părintele Dionisie. Mirat de cele văzute, se trezi răsturnat pe spate, până jos, în faţa scării de la intrare. Zgomotul reuşi să determine lumina aceea să dispară. Se scutură şi sări de-a dreptul în picioare, aşezându-se apoi pe prima treaptă a scării, fricţionându-şi coapsa şi ştergându-şi cu o mânecă sudoarea de pe obraz. Niciodată nu se simţi atât de speriat, lucrurile se petreceau precum o coborâre în infern. În timp ce încă mai zăbovea pe scândură, fu cuprins de un gol apăsător. Îşi descheie tunica groasă pentru a încerca în zadar să-şi zvânte trupul transpirat leaorcă. Inima începu să-şi recapete ritmul normal. Obrazul îi era plin de pământ amestecat cu frunze, iar trupul înmuiat în sudoare. Simţea cum i se umflă vinele de la tâmple şi pulsul fierbinte al acestora. Ştia că toate i se trag de la diavol, care stăruia prin preajma lui de o vreme încoace.

Îşi dorea liniştea de dinainte, sau măcar întunericul care să-l poată ascunde. Poate ar fi trebuit să fugă departe de această hoardă de fiinţe umane perverse, în mijlocul căreia se trezise, care abia de mai încăpea sub acelaşi acoperământ cu el.

Iată însă că luminiţa aceea nu se mai vedea nicăieri. Moş Toader aşteptă clipe bune, în tăcere, dar luminiţa nu dădu niciun semn să reapară. Neînţelegând ce se petrece, se hotărî să meargă într-acolo, unde o văzuse, nu avea mai mult de douăzeci de metri de parcurs şi s-ar fi lămurit cine rătăcea pe la ora aceea prin aşa locuri.

Începu să grăbească paşii spre punctul acela, deşi şi-ar fi dorit să ajungă mai degrabă acasă, să-şi poată odihni oasele şi sufletul mâhnit. Sudoarea îi curgea şiroaie pe trup.

Intră pe cărare şi se strecură pe drumul

cufundat în beznă. Departe, un întuneric de nepătruns ascundea bolta arcuită pe sub care i se părea că înaintează în siguranţă. Îşi dădu seama că în dreapta se aflau o grămadă de mortăciuni, schelete sau trupuri încă neputrezite, sub mormane înălţate din pământ reavăn, acoperite de frunze, ierburi şi flori. Acolo va sta şi al lui într-o bună zi, acolo poate că-şi va găsi adevărata mângâiere. Acolo totul era liniştit, nemişcat.

Cuprins de groază în mijlocul unei tăceri bolnăvicioase, mormăi câteva cuvinte pentru a-şi recâştiga curajul. Nişte câini lătrau de zor pe malul celălalt al iazului, iar lătrătura lor seacă îl făcu să tresalte. Abia mai putea să răsufle. Luminiţele satului dezveleau o parte din drum. Se ţinea în mers, cu ambele mâini, de sârmele gardului. La un moment dat, tocmai când dădu drumul la sârme ca să depăşească un dâmb, se poticni, piciorul i se agăţă într-o buruiană uscată, iar el scoase un ţipăt de spaimă, smucindu-se cu putere. Alunecă şi căzu, sprijinindu-se în mâini. Degetele i se înfundară în pământul moale, acoperit de un covor ud de frunze şi mâl. Când se ridică, văzu o luminiţă sclipind undeva în vale, dinspre sat, şi fu gata să cedeze primului îndemn, să se repeadă, chiar şi rostogolindu-se, într-acolo. Se scutură şi-şi trecu degetele peste fruntea care-i ardea. Îi era cald. Bâjbâind, începu să se târască, rezemându-se din vreme în vreme într-o mână. Într-un sfârşit ajunse aproape la capătul cărării, de unde i se deschidea larg drumul spre sat, căci luminile dinspre el se apropiaseră.

Într-o altă seară, din acelaşi septembrie târziu, se petrecu din nou un fapt ciudat. Aproape că se întuneca în timp ce o pâclă grea se lăsa peste pământul umed de la marginea iazului. De acolo de unde se afla, moş Toader putea observa casa, în ferestrele căreia se aşterneau primele pete de lumină ale câtorva candele aprinse. Altădată, în spatele uneia dintre aceste ferestre, l-ar fi văzut pe preotul Dionisie plimbându-şi umbra prin dosul perdelei, plin de sănătate şi de vigoarea tinereţii. Dar acum şi-l închipui mai degrabă prin biserică, ţinând probabil ochii închişi, în timp ce îngaimă fraze neînţelese, numai de el ştiute.

Răsuflând adânc şi silindu-se să-şi ia ochii de la ferestrele acelea, aruncă o privire cotrobăitoare peste întinderea de apă învăluită în pâclă, care-l despărţea de biserică. Acolo, deasupra pâclei, precum deasupra unui râu revărsat, se puteau distinge înspre sat vârfurile negre ale câtorva copaci printre care se strecurau razele de lumină ale unor case în care se aprinseseră becurile. Se gândi să se îndrepte spre biserică, să vadă dacă preotul mai avea de zăbovit prin lăcaşul sfânt. Ştia că-l va găsi acolo. Fiindcă afară se întunecase, se temu s-o ia pe lângă mlaştină şi, trecând prin spărtura din gard, o tăie de-a dreptul prin cimitir. Nu i-a plăcut niciodată noaptea prin cimitir. Mormintele păreau despuiate de iarbă, ca şi cum o




ploaie proaspătă le-ar fi spălat, străbătând adânc prin movilele lor, până la sicriele de lemn care dospeau în umezeala murmurătoare a pământului. Peste tot mustea apa, cărăruile erau aproape astupate pe sub trunchiurile subţiri şi zgrunţuroase ale salcâmilor goi. Din panta lăcaşelor de veci se vedea până departe, acolo unde satul se îneca într-o înnegurare tulbure, unde luceau stins ochiuri de apă, încreţite de o pală de vânt, ca o piele umedă, înfiorată. Ajuns în preajma bisericii, văzu limpede luminile dinăuntru şi se bucură că îl va găsi acolo pe duhovnic. Străbătu aleea de ierburi cu flori pe margini, de la clopotniţă şi până în faţa intrării în sfântul lăcaş şi, împingând uşa cu umărul, pătrunse înăuntru. Ştia că e un semn bun, căci atunci când a intrat a simţit un puternic miros de răşină arsă. Era răcoare şi plutea un miros stătut de tămâie şi fum. În obscuritatea aceea, figurile grosolan vopsite ale sfinţilor de pe pereţi păreau că se smulg din ceaţa aburindă a fumului de lumânări. Era o linişte deplină. Se îndreptă direct spre altar, ştiind că îl va găsi acolo. Când auzi primele semne de mişcare dinăuntru se convinse de-a binelea că era acolo. Da, acum îl auzea bine, însă n-ar fi fost în stare să repete cuvintele acelea. De fapt, nu i se păreau deloc a fi cuvinte, ci mai degrabă vreo duzină de silabe alcătuind un fel de propoziţie, care însă era repetată, aproape identic, de câteva ori la rând. Se strecură cu greutate spre ieşire şi părăsi biserica. Traversă curtea direct printre copaci şi ieşi pe poarta din spate. Poarta era pe jumătate putredă şi, când împinse oblonul să se strecoare afară, aceasta scoase un scârţâit puternic. Ieşi în grabă, să nu fie dibuit, şi se trezi în lungul drumului umed şi întins. N-o porni însă spre sat. Se hotărî să mai rămână puţin, să-l aştepte pe scurtătură, în drum spre casa parohială. Cărarea udă şi îngustă se întindea în faţa lui, dar nu îndrăzni s-o urmeze. Se trase lateral din drum, se opri calm, lângă cimitir. Satul se întrezărea în depărtare, mic şi întunecat. Aşteptă pitulat în dosul unor copaci, aproape de gardul de sârmă ce îngrădea cimitirul în partea de sud, spre mlaştină. Pe acolo trebuia să treacă neapărat preotul. Voia doar să-l mai vadă odată, poate chiar să-i mai audă bolboroselile acelea anapoda. Timpul trecea şi preotul nu mai apărea. Afară se întunecase de-a binelea. Până la urmă se hotărî să renunţe şi porni uşor spre sat. Dar nu făcu nici zece paşi, că auzi un foşnet în spatele lui. Se întoarse brusc, însă nu surprinse pe nimeni. Observă însă limpede că, în timp ce în biserică luminile erau stinse, dinspre magazia din vale licărea ceva. Se întoarse încet, atent, cu paşi înfriguraţi. Era clar că pe acolo era ceva mişcare. Când ajunse aproape de uşa de lemn, o găsi întredeschisă. În jur însă, nicio lumină. Doar că străluminarea îi ieşi dintr-odată în faţă, precum o minune. Goală, ca în clipa în care venise pe lume, Nataliţa apăru din spatele uşii, oprindu-se speriată când dădu nas în nas cu moş Toader care aproape că încremenise. Ca un val îl izbise trupul femeii ce plesnea de sănătate şi vigoare. Ea rămase pironită în faţa lui, ca un tei înflorit în aşteptarea unei adiere de vânt. Îşi ţinea hainele într-una din mâini. Cu cealaltă îşi petrecu o

şuviţă groasă peste sâni, în timp ce în ochi i se zbăteau lumini de răsărit de soare. El îşi îndreptă privirea în altă parte, numai ca să scape de o corvoadă, simţind durere în trup şi în suflet. Ea îşi acoperi îndată pieptul cu ambele mâini şi se chirci pentru a-şi ascunde ruşinea. Cu respiraţia tăiată, îşi fricţiona goliciunea cu o cârpă, ca şi cum ar fi ieşit atunci din baie. Lipsită de apărare, zăcea în faţa magaziei şi nu ştia încotro s-o apuce. Într-un târziu, scoase un ţipăt scurt şi o zbughi la vale, pe aleea umedă care ducea spre sat. Din urmă, moş Toader, cu o mână rămasă în suspensie deasupra capului, peste părul sur, cu şapca în cealaltă mână, obosit peste măsură, plin însă de surprindere, o privea binevoitor. Tot atunci ţâşni pe uşă şi se îndreptă în mare viteză spre cimitir o mogâldeaţă de om căruia nu i-a putut surprinde faţa. Ştia însă cu precizie că acela nu era nimeni altul decât preotul. Se luă după el. Dar îl cuprinse panica de îndată ce-şi dădu seama că se îndrepta spre cărarea de la marginea mlaştinii. Sufletul i se umplu de ură, de ură şi scârbă neţărmurite. Fremăta, ar fi vrut să poată să se revolte. Ar fi vrut să ajungă în sat, să dea de veste consătenilor, să le spună tot ce ştia şi aflase el. Să le spună de ce fel de duhovnic au ei parte. Să le spună o mulţime de lucruri.

Era o noapte limpede de toamnă deprimantă. Drumurile ferestruite se pierdeau în depărtările violacee, aerul mirosea a buruiană umedă şi proas-pătă. Satul apărea cenuşiu şi întunecat pe fundalul aproape înnorat al cerului. Se distingeau profilul ciudat al cimitirului şi lemnul crucilor care păreau că se apleacă sub greutatea umezelii. Moş Toader nu ştia precis dacă visează, dacă nu cumva este victima unei iluzii pe care o trăieşte cu intensitate maximă. Ajungând la marginea cimitirului, se opri brusc şi rămase un timp nemişcat, cu urechea la pândă. Când descoperi gura mlaştinii la doi paşi, gura lui se schimonosi dintr-odată într-un rânjet care îi scotea în evidenţă mutra obosită şi mahmură, ca după o noapte de nesomn. Îl văzu pe preot apărând dinspre tufele de iarbă de la marginea bălţii, ieşind instantaneu din apă, proaspăt bălăcit în noroi, cu spuma mlaştinii picurându-i de pe trup. Moş Toader îl urmări de aproape. Pe firicelul de cărare putea distinge cu dificultate cum duhovnicul înainta cu paşii vătuiţi pe lângă gardul cimitirului. Uneori umbra lui se contopea cu aceea a tufărişului întunecat de prin preajma smârcurilor, alteori, când trecea prin câte un loc descoperit, vedea silueta lui care se proiecta în zare ca umbra unei păsări mari de noapte, care ar fi alunecat, mută, cu aripile întinse, pe deasupra pământului. Se chinuia să treacă printre sârme dincolo de gard şi să se facă nevăzut. Însă nu nimerea niciun loc din care să-şi poată asigura reuşita. După fiecare pas, se oprea în loc, se uita în toate părţile şi ciulea urechile la sunetele ce pluteau în jur, căutând să desluşească, din vasta simfonie a nopţii, fiecare mişcare. Nu era însă niciun zgomot care să trădeze prezenţa altui om, şi asta pentru că moş Toader




înţepenise la marginea mlaştinii şi nu îndrăznea să facă nicio mişcare. Neauzind nimic care să dea de bănuit, preotul îşi vedea mai departe de drum, îndreptându-se pas cu pas spre biserică. De unde era pitit, moş Toader îi putea urmări toate mişcările. Când simţi însă că se îndepărtează prea mult, se încumetă şi el să facă primii paşi şi să iasă din ascunziş. Dar se împiedică de-o piatră şi căzu în plină băltoacă. Simţi o arsură în palme şi în genunchi îl săgetă o durere ascuţită. Îşi adună puterile, se ridică şi încercă să ajungă la cărare. Picioarele îi frământau adânc glodul gros. Se îndepărtă încet, trăgându-şi cu greu picioarele din lutul moale, smucindu-se spre cărare. Nu reuşi însă. Se opri din zbatere numai cât îl văzu din nou pe preot, deja strecurat dincolo de gard, ţinând strânsă în pumni sârma de oţel de care se agăţase. Îl auzi cum bolborosea spasmodic cuvinte ascunse, poate cuvinte de mărturisire, în timp ce îşi trăia vedeniile chinuitoare. Cu siguranţă era posedat de duhuri, îşi zise. În depărtare, pe malul celălalt, jucau neîncetat câteva lumini, fără vreo oglindire de răspuns în apa mâloasă. Cuprins de nelinişte, moş Toader se rostogoli din nou să iasă din mâl. Amândouă picioarele îi erau înghiţite de mlaştină. Pluti un pic pe apa întinată, dar hainele sale învâltorate îl îndepărtau şi mai tare de mal şi îl duceau la fund. Plescăi cu mâinile apa verzuie, mocirloasă şi murdară şi începu să ţipe cât îl ţinea gura. Se auzeau departe implorările lui înăbuşite, ca ale unui glas care se stingea. Satul dormea însă, mic şi însufleţit de câteva licăriri. Pe cerul uniform se deschidea, chiar prin mijlocul câtorva nori subţiri, un luminiş larg, prin care se munceau să răzbată raze gălbui, vlăguite. Dinspre baltă mai răsună odată un ţipăt adânc, un sunet prelung, ieşit parcă dintr-un piept ce încerca din răsputeri să-şi reia răsuflarea. Pe mal se auzi un fel de ecou, o urmă de bolboroseală a unor cuvinte neînţelese, ieşind din străfunduri. Apoi, preţ de o veşnicie, nu se mai auzi decât murmura dulce a unei adieri petrecute pe deasupra mlaştinii.

�


(urmare din pag. 16) că eu trăiesc încă iar ei sunt acolo, undeva, în pământ. Mi-era ruşine că braţele mele sunt goale. Simţeam apăsarea inutilităţii mele ca om, în inimă, suflet, gând. Internetul mi-a readus bucuria comunicării pas cu pas. Am cunoscut mai mulţi oameni, mai întâi virtual, apoi la lansări de carte şi diferite evenimente culturale. Îmi place să cred, că la un moment dat, fiecare în parte îşi regăseşte echilibrul, îşi aminteşte de bunul simţ primit odată cu educaţia celor ce le-au dat viaţă, a celor ce i-au îndrumat în timp către frumos. Nu-mi place să atac. Îmi place să construiesc, să particip la construcţie şi, în acest caz, la reclădirea sau pur şi simplu la clădirea literaturii nu noi, ci a unei literaturi ce continuă munca celor ce au fost, cu instrumentele pe care le avem astăzi în noi şi în afara noastră. Cunoscându- l mai bine pe poetul din tine, dac ă ai face un interviu c u acest alter ego şi ai vrea s ă-l pui în încurc ătură, ce întrebare i- ai pune? Şi, mai ales, ce r ăspunsuri ai da? Cât de mult îţi iubeşti primele tale poezii şi cât de diferite sunt faţă de ultimile? De ce continui să scrii? Iubesc la fel de mult poeziile de început ca şi pe cele de acum pentru că fiecare dintre ele sunt fărâme din viaţa mea. Diferenţa stă doar în faptul că fiecare în parte se constituie în nivele de evoluţie sufletească şi spirituală a fiinţei mele, a mea ca om. Am scris şi scriu numai ceea ce trăiesc în clipa creaţiei. A nu le iubi ar însemna să-mi ignor parte de viaţă, trecutul, ar însemna să mă ignor pe mine însămi. Continui să scriu pentru că Scrisul este la fel de mult acum, pentru mine, ca întotdeauna, „spaţiul” în care mă manifest în deplinătatea fiinţei mele. În plus, fiecare cititor ce se regăseşte şi reuşeşte să-şi rezolve o fărâmă din problemele sufleteşti, de viaţă şi zâmbeşte chiar şi pentru o clipă rândurilor mele, înseamnă o bucurie imensă şi o felie de împlinire pentru mine ca poet şi nu în ultimul rând ca om.

�



Ion Tudor MATEESCU

Toamna

Se-ntâmplă să-ţi cunosc potecile ca pe nişte trecute iubiri cu fructe secate de timp împodobite cu lumânări de fagi şi arţari dezlănţuite-n covoare inerte de frunze - păsări fără ideal, fără zbor, fără chip aruncate de-a lungul drumului neputincioasei memorii. Pasul peregrin ascultă de glasul tău ruginit care se avântă pe crengile nesăţioase a-i ţine piept vântului, emoţiei atâtor răsărituri, tuturor gerurilor care abia deschid ochii şi care pornesc toate de la miazănoapte dar la Sud le vin de hac salvia şi rozmarinul cotropitoare esenţe ale soarelui inspirate adânc într-o excursie de o clipă la rădăcina unui vis îmbrobonat de sudoarea speranţei care-şi pierde laurii.

Pasiune

Dacă ai fi ştiut cât te-am iubit nu ai fi regretat niciodată (o ştiu) Cuvintele – păsări de pradă la pândă ţi le-aş fi făcut cuiburi să dormi în ele departe de visul sângeros al eretelui, de cuibul lui - abator de jivine tinere.

Şi totuşi, te-aş fi iubit cu voluptatea şoimului cocoţat pe cuibul bietei privighetori, clocindu-l îmbătat de gândul că primul tril al noului venit îi va sărbători, ucigaşă, victoria.

Aşa vei fi sfârşit Dacă ai fi ştiut, iubito, cât te-am iubit.

Dorinţe

Vine o vreme când firul de nisip de sub pleoapă îşi caută drumul înapoi, când zgura din gâtlej doreşte să se întoarcă în ţărână, iar cugetul vrea să-şi arunce în praf amintirile. Alungă timpul la marginea memoriei şi şterge colbul de pe urmele paşilor tăi - te vor privi chipurile-oglinzi ale unei fericiri pe care o vei avea întreagă atunci când vei învăţa să nu mai priveşti înapoi.

Copilăria

În clipa când mă aşezasem pe spinarea verde a luncii se făcuse seară. Mă gândeam la cât de mult călărisem pe grumazul nervos al norilor şi ce tare mi se făcuse dor de mirosul neostenit al ierbii, de tatăl meu care se juca pe ascuţişul coasei de-a moartea, simţind în nări deja mirosul lucernei cum simte fiara mirosul sângelui şi se înfioară. Norii îşi pierduseră contururile epice şi noaptea pusese stăpânire peste partea mea de lume. Mama îşi trăsese scăunelul scund de pe care mângâia vacile pe uger şi le vorbea când blând când mai aspru, după cum se curba flacăra lumânării şi, deodată, norii albi care slobozeau pe îndelete ploi aromitoare se prefăceau în spuma strălucitoare a laptelui cuminţit în fundul cănii de lumina lunii, de lumina mâinilor ei, a chipului ei drag ce călătorea în buzunarul pănuşilor de porumb, în străfundurile fântânii, pe buza zorilor, în fiecare strop din transpiraţia clipelor ce nu se vor mai întoarce, cum nu se va mai întoarce spicul rece al iernii decât după ce va îndura seceta şi va împrumuta chipul prăfos al grânelor. Niciodată nu voi mai fi ca atunci - călător neînfricat pe aripa înserării ca un Niels din ce în ce mai mic luîndu-şi zborul pe spinarea altui gânsac fermecat alb ca un nor - el însuşi un nor.

SMS

Nu mă judeca - ia-mi ochii să vezi ce-au văzut! Sper să ai totul şi totul aşa cum ţi-l doreşti! Sunt prea îmblânzită de-acum ca să pot pleca mai departe. Sper să-ţi rămână măcar un licăr din bucuria mea de a fi, măcar o fărâmă din nebunia de a fi existat până acum fără să te-ntâlnesc şi pe amândouă în clipa sortită să treci pragul ostenit dintre lumina în care te-ai îmbăiat şi umbra în care vei vrea să te limpezeşti!

�


Ana Maria CHE ŞCU Galaţii la începutul secolului al XIX-lea, în viziunea

călătorului elveţian Carl Guebhart (1792 - ?)

La începutul secolului al XIX-lea, mişcarea culturală se afla în plin avânt, iar botanica a fost unul din domeniile care s-a îmbogăţit în mod permanent cu noi descoperiri. În această atmosferă de crescendo cultural botanişti precum Raicevich sau Andreas Wolf au fost atraşi de exotismul florei Ţărilor Române, atât de necunoscută occidentalilor1. În afară de aceste preocupări clar ştinţifice au existat şi amatori pasionaţi de acest domeniu sau mai degrabă dornici de a fi în pas cu moda. Unul dintre aceştia a fost prinţul Dimitrie Moruzi, care avea după cum afirmă şi C. Guebhart, "şapte sere pline cu plante străine şi curioase"2. Pentru a-şi completa cunoştinţele, prinţul l-a invitat la reşe-dinţa sa de la Pechea pe Carol Guebhart, prin inter-mediul unui prieten comun, naturalistul francez, Ben-jamin Dolessert. Dezamăgit de statutul social şi postul pe care îl ocupa (lucrător la Casa comercială Delisle din Paris), acesta s-a hotărât să profite de ospitalitatea lui D. Moruzi, cu scopul de a publica"Testamen Florae Moldavie", deşi traseul nu era unul uşor. Timp de şase ani cât a stat aici, acesta a cutreierat domeniul Moruzi, ba mai mult a ajuns şi la Iaşi, pentru a culege flora Moldaviei. Amintirile sale sunt păstrate într-un manu-scris, în colecţia lui Alexandru Callimachi şi publicate pentru prima oară de către Scarlat Callimachi, în 1947 sub titluL, "Pagini inedite din Moldova. Însem-nările unui călător străin din prima parte a secolului al XIX-lea"3.

Perioada modernă este perioada în care transporturile cunosc o mare dezvoltare în occidentul Europei şi mai puţin în partea răsăriteană. Majoritatea călătorilor străini amintesc de condiţiile nefaste de călătorie, iar botanistul elveţian nu face excepţie. Pentru a ocoli primejdiile de pe uscat, mulţi aleg transporturile pe apă, la fel ca în cazul lui Guebhart. Pentru a ajunge aici aveai de suportat ţânţarii, o prezenţă destul de obişnuită în aceste zone, dar şi drumul obositor.

Aventura călătorului începe în 1942, când pleacă din Paris, face un popas la Strasbourg după care se îmbarcă pe un vas cu aburi la Viena. Serviciile oferite de firma austriacă nu sunt dintre cele mai bune, dar peisajul şi vegetaţia sălbatică par să compenseze aceste neplăceri: "Drumul de la Drencova până la Schela Cladovei se face cu vase simple al căror echipaj e format din patru vâslaşi şi un timonier. Totuşi, când apele sunt crescute, vaporul cu aburi ajunge până la Orşova, dar dincolo de acest oraş se

află locul cel mai primejdios pe care nici un vas cu chilă n-ar cuteza să-l străbată"4. În ultima parte a drumului, între Schela Cladovei şi Galaţi, peisajul nu mai este aşa spectaculos, ceea ce-l face să simtă mai acut lipsurile unei călătorii lungi de 8-10 zile. Calvarul său continuă şi în ţinuturile gălăţene, el mergând pe drumul poştei: "o poştă moldo-venescă se compune invariabil dintr-un hambar mare de ostreţe, acoperite cu stuf, slujind de grajd şi de remiză în timpul iernii. În jurul acestui hambar se află câteva încăperi mizerabile servind drept locuinţă căpitanului de poştă şi subor-donaţilor săi... la fiecare poştă se găsesc brişti de schimb pentru curieri sau pentru călătorii care nu au trăsură propie. Acestea sunt un fel de coşuri prăpădite de răchită aşezate, fără nici un arc sau întăritură, pe două osii şi patru roţi de lemn şi abia atât de încăpătoare încât un om să poată sta pe un braţ de fân care-i serveşte drept culcuş"5.

Scrise sub formă de memorii, relatările despre zona Moldovei şi Galaţi, în special, sunt demne de luat în seamă, deoarece sunt susţinute de ceea ce a văzut prin peregrinările sale şi de date oficiale, chiar dacă mai conţin şi unele erori. Această lucrare se deosebeşte de "Souvenirs sur la Moldavie", atât prin stilul mult mai literar cât şi prin informaţiile pe care le prezintă. La fel ca majoritatea călătorilor străini acesta este surprins de existenţa ţiganilor, care erau folosiţi ca sclavi, dar nu erau originari din Africa, aşa cum consideră acesta. Ba mai mult, el afirmă că sunt descendenţi sclavilor pe care romanii îi cărau în urma armatelor lor. În 1844, M. Sturza hotărăşte elibe-rarea acestora (la 31 ianuarie ţiganii mânăstireşti, iar la 14 februarie cei ai statului). O altă eroare este legată de data morţii lui Moruzi, el decedând la 17 februarie 18446. Din text nu lipsesc denumiri specifice botanicii: "Statica latifolia, Ceratophalus orthoceras", dar şi descrieri a solurilor şi vege-taţiei. Cu toate acestea ele nu sunt folosite în mod excesiv, deoarece, sunt accesibile doar specialiş-tilor, nu şi publicului larg. Unele informaţii despre această lume uitată, sunt destul de fanteziste, el susţinând că în trecut, Galaţiul fusese capitala provinciei Moesia, dar în ceea ce priveşte struc-tura populaţiei gălăţene şi activităţile comerciale, informaţiile sunt demne de luat în seamă. Cu toate acestea, autorul exagerează când spune că în Galaţi sunt 4500 de suflete, deoarece în 1845 erau înregistrate 4695 de familii, respectiv 23475 locuitori, informaţie pe care o regăsim la Paul Păltânea: "populaţia din Galaţi se ridică la aproa-pe 45000 de suflete şi eroarea geografilor care nu dau decât cifra de 7000 e de neiertat... marea majoritate e formată din străini, atraşi în Moldova de avantajele comerciale şi uşurinţa traiului pe care-l găsesc aici"7.

Autorul este surprins de faptul că străinii nu au ştiut să profite de avantajele economice pe care portul gălăţean le oferea: mână de lucru şi alimente ieftine, materiile prime



`

ţăranului român a existat un colţ al icoanelor şi obiş-nuinţa de a ţine principalele posturi şi sărbători, dar nu a existat nimic fals în această cucernicie. Ceea ce l-a impresionat cel mai mult a fost vitalitatea ţăranului moldovean, dar şi starea deplorabilă în care se găsea: "ţăranul moldovean, fără a fi şerb ca în Rusia, nu e totuşi cu mult mai liber decât cel din nord. Odată legat de pământul unui boier, nu-l mai poate părăsi decât îndeplinind unele formalităţi care constituie o prohibiţie şi dacă i se întâmplă să-şi părăsească clandestin domiciliul, seniorul are dreptul să-l readucă cu forţa"12.

Exceptând unele erori, lucrarea lui Carol Guebhart, este o lucrare de primă mână în ceea ce priveşte informaţiile asupra aspectului edilitar, struc-turii economico-sociale şi peisajului floral al Galaţilor.

1 Paul Păltănea, O nouă descriere a Moldovei de botanis-tul Charles Guebhart, în „Cercetări istorice" IX-X, 1978-1979, p.597.

2 Ibidem. 3 Călători străini despre Ţările Romăne în secolul al XIX-lea, vol. IV (1841-1846), Coord. Daniela Buşă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, p.176. 4 Ibidem, p.178. 5 Ibidem, p.188-189. 6 Paul Păltănea, op.cit, p.598. 7 Ibidem. 8 Călători străini..., vol.IV, p.186. 9 Ibidem, p.189. 10 Ibidem, p. 180. 11 Ibidem. 12 Ibidem, p.196.

�


Sufletele personajelor prezente în romanele lui Carol Feldman sunt autentic româneşti! Eroii lui, mai devreme sau mai târziu, după o viaţă la noi, sau dincolo, revin aici pentru a-şi revedea locurile natale, pentru a vizita ceea ce a mai rămas neatins din veşnicia vieţii: mormintele moşilor şi strămoşilor! Şi uneori, pentru a oferi ultima ofrandă pământului care i-a zămislit şi unde conform rânduielii suntem datori să plătim ultimul ort. De aceea, finalurile romanelor lui Carol Feldman sunt triste…Tristeţea te duce în lumea lacrimilor ce apar normal, din sensibilitatea sufletului, a inimii şi nu ca urmare a unei încercări de tescuire lacrimogenă chinuită de dorinţa atingerii unui scop. Nu, lacrimile apar ca fiind o reacţie a sufletului impresionat de un rezultat al vieţii generat de împrejurări asimetrice. Simple întâmplări de viaţă ce impresionează nu ca o imagine tv ci prin simplitatea conţinutului şi energia ce o imprimă celor ce o simt prin lecturarea cărţilor lui Carol Feldman, dau farmec operei literare ale omului polivalent ce ne reprezintă cu onoarea cuvenită unui popor dăruit de Dumnezeu cu talente de luat în seamă.

�

(urmare din pag. 31) care se găseau la preţuri de nimic.

Modul de viaţă a urbei gălăţene este unul arhaic în comparaţie cu modul de viaţă occidental, iar viaţa culturală lipseşte cu desăvârşire, lucru observat şi de călătorul nostru: "Teatrele, concertele, promena-dele sunt un lucru necunoscut; chiar cafenelele amenajate după moda turcească nu sunt nicicum atrăgătoare pentru un european. Există totuşi un cazinou pentru negustori, unde în timpul iernii se dau câteva baluri prin subscripţie şi unde eşti uşor admis dacă te prezintă unul din membrii...Vara o berărie nemţească oferă un loc de întâlnire amatorilor de bere şi popice. Notabilităţile oraşului se adună când la unul când la altul din ei, ca să-şi treacă seara luând cafea, ceai, dulceaţă, ceai şi jucând cărţi"8. Deşi atras de pitorescul vegetaţiei şi solurilor, acesta este neplăcut surprins de starea deplorabilă a drumurilor şi a satelor moldoveneşti: "Ar fi o gravă greşeală să-ţi imaginezi sub numele de sat, târg sau chiar oraş ceva care să semene cu ceea ce poartă acest nume în regiunile din nordul şi vestul Europei. Un sat sau un oraş moldo-venesc e o îngrămădire informă de case sau mai curând de colibe cu un singur cat, construite din chirpici sau din lemn şi acoperite cu stuf sau şindrilă, totul împrăştiat fără orânduială şi fără nici o regulă pe un loc îndeajuns de mare cât să găzduiască de zece ori mai multe case şi locuitori"9.

Şi oraşul de la Dunăre îl impresionează în mod neplăcut, prin aspectul său edilitar: "când ajungi la Galaţi pe Dunăre ochiul e neplăcut surprins de aspectul nenorocit al acestui oraş, care totuşi e al doilea în Moldova sub raportul întinderii şi al populaţiei şi cel dintâi, fără discuţie în ceea ce priveşte comerţul şi poziţia geografică. Un chei nemărginit de bărăci de lemn în proastă stare la o uliţă mare rău pavată ce urcă, împodobită pe toată lungimea de prăvălii tot de lemn, care par adevărate cocioabe în comparaţie cu luxul pe care-l afişează azi cele mai neînsemnate magazine europene"10.

În partea de sus a oraşului, locuit în mare parte de boieri, consuli străini, lucrurile sunt diferite: "în partea de sus, unde se află stabilimentele publice ca şi locuin ţele boierilor, ale consulilor străini şi ale principalilor negustori, încep să apară câteva con-strucţii în cărămidă; dar după moda orientală toate sunt fără etaj şi înconjurate de un gard cu scânduri"11. Autorul pune aceast declin şi pe seama dominaţiei otomane, care a avut consecinţe nefaste asupra dezvoltării Principatelor, subjugându-le din punct de vedere politico-economic.

Totodată acesta observă spiritul religios al poporului român considerându-l "unul dintre cele mai cucernice din lumea întreagă", dar şi venalitatea clerului ortodox, mult mai preocupat de frecventarea cârciumilor decât de slujbele religioase: "nimic mai obişnuit la ţară, şi la oraşe decât să vezi popi târându-se din cârciumă în cârciumă până îşi pierd minţile cu totul". Consider că această religiozitate a fost greşit înţeleasă de majoritatea călătorilor străini, deoarece în inima satului românesc s-a păstrat până şi astăzi o credinţă neclintită în Dumnezeu. Dintotdeauna în casa


Ştefan Lucian MURE ŞANU

Sunt parte din lume şi cuget...

Motto: Mi-aduc aminte: calm pe umeri îmi cădea, / adusă rar, cenuşă din vulcani străini.

Petrecut de gânduri şi de încercări de a înţe-lege tipul de om, să-i spunem totuşi om aceluia, care se hrăneşte în timpul lui trecător cu răul în contra celui ce meditează, mi-am irosit fiindul cu simplităţi, mi-am distrus aura cu absorbirea energiilor lui şi i-am dăruit supleţea şi frumuseţea viselor mele: Din când în când câte-o lacrim-apare / şi fără durere se-ngroaşă pe geană. / Hrănim cu ea / nu ştim ce firavă stea1. Stând cu capul prins între palmele ale căror degete arătătoare îmi ţineau fruntea şi-mi eliberau străfundurile, umplân-du-mă de albastrul senin al dimineţii, respiram. Mă ridic de la masa de lucru şi păşesc spre fereastra, ce lăsa să se reverse în camera plină cu cărţi, ale căror spirite se agăţau de inima mea, lumina, şi, deodată, uit că sunt pământean, pentru un timp al existenţei mele voit de Cel de Sus, şi tresalt aducându-mi aminte de o rugăminte. Te-am rugat, Doamne, să mă prinzi în braţele tale şi să mă ridici, lăsându-mi mineralele absorbite de negrul teluric, iar eterul fiindului meu să îl eliberezi în imensul ocean al imaginaţiei existenţiale. Sunt un biet trecător rob al umbrei mele, spirit celest, nălucă telurică dedată jocului viciat al vieţii lumeşti. Sunt cel care îmi caut loc şi nu îl găsesc între cei ce îmi sorb timpul, pe care eu îl las să curgă pe lângă mine, spălându-mi cu roua dimineţii lui rănile tăinuite ale nopţii. Şi te întreb, Doamne: de ce se prind de mine jalele acestea îngrozitoare ale mistuirii interiorului şi se caută de unii să mă desprind de lumea mea, o lume încântătoare, care nu are nimic de a face cu entitatea-om? De ce îmi scobesc trupul rănindu-mi inima şi aşa destul de lovită de-un trăsnet al semenului rău? De ce urâciunea nu se doreşte luminată de bine şi de înmiresmarea cu flori de liliac? De ce tac gândurile când inima transpiră în trupul secătuit de voitorul de urzeli amare? De ce atâtea întrebări când ar fi trebuit să fie o singură dorinţă: aceea de a iubi. Mă strecor pe lângă tine, Doamne, şi plâng amar şi mă întreb de ce exist când existenţa mea se surpă iar destinul mi se destramă ca o năframă deco-lorată de timpul trecut. Eu sunt un prezent care gem în liniştea mea şi nu voi pe nimeni să supăr, ci vreau doar să ajut pe cei ce îmi cer aleanul dorinţei fiindului meu şi tac, vorbesc doar atunci când mă rog. Un intrus a pătruns în camerele inimii mele cu toată amărăciunea veninului umbrei lui întunecate şi mă zbat să scap, ca măcar odată să te mai rog, Doamne: să-mi arăţi lumina de zi cu tot ceea ce eu am iubit şi am

dorit din binele iubirii tale şi altora. Am scris, Doamne, că tu mi-ai dat acest dar de a mă împlini prin litera sacră a ideii, să o las în vâltoarea tainică a universului şi să o primesc apoi ca fiind deusian: Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri, / subt trecutele, caut / lumina stinsă pe care-o tot laud2. Şi el a râs, Doamne, un conglomerat slinos, ghiftuit de bine şi întocmit de vicii, o făptură dospită dintr-o greşeală genetică ce s-a impus ca hatâr al vieţii, şi m-a rănit, şi mi-a biciuit eul cu şoaptele lui mârşă-vite de urâciunea răutăţii… am plâns, Doamne, şi am spus: facă-se voia Ta.

În dimineaţa aceasta am inspirat adânc aerul luminii şi, odată cu sunetul viu al mişcării trupului meu, am zâmbit, lăsându-mă în voia jocului etern al fiindului. Cred în folosul existenţei umane şi, de aceea, încerc să dau la o parte valtrapurile emanaţiei îngrozitului lăsând lumina să descopere urâţenia celui dedat la rău. Am atins cu degetele strunele viorii şi, abia atunci, am simţit eliberarea şi sângele umplând cu fiind camerele zăcute ale inimii mele. Am lăsat ideile să-mi cuprindă cuvintele în jocul maiestuos al facerii scriiturii şi am citit, Doamne, în slova literatului că cel ce se lasă umilit primeşte învoirea Ta, ca om al nemuririi.

La masa mea de lucru m-am întors rescriind drumul paşilor şi am înţeles că înţeleptul păşeşte iar profanul saltă apărându-şi picioarele de zgârieturi: Bolnav e omul, bolnavă piatra, / se stinge pomul, se sfarmă vatra.3.

Vreau viaţa, atât cât îmi este dată să o ştiu în trupul meu, şi să nu mă mai înjunghii cu vorbele scurse din cavităţi scobite cu ură… îmi vreau fiindul pentru lumina de care am nevoie să lupt pentru Planul tău, Doamne, dat mie să-l duc ca pe o cruce a drumului vieţii pe negrul teluric. Sunt eu ca parte din lume şi cuget.

1 Blaga, Lucian, La curţile dorului din volumul de poezii Poemele luminii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968 2 Blaga, Lucian, Lumina de ieri din vol. citat. 3 Blaga, Lucian, Boală, din vol. citat.

�



REGULAMENTUL FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE POEZIE ŞI EPIGRAME

„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” ED. A V-A, 2011-2012

FĂRĂ TAXĂ! „Mizilul!... Aşezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, această urbe - o grădină - se răsfaţă cu

multă cochetărie pe o pajişte plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum răsare şi până apune, iarna şi vara. Rar se găseşte o panoramă aşa de plăcută şi atât de luminată: la miazănoapte, trâmba podgoriilor aci aproape, şi mai sus, în depărtare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpaţilor; la miazăzi, câmpia vastă, care se-ntinde, uşor povârnită, până departe-n Dunăre. La spate, cea din urmă treaptă a munţilor; în faţă, neţărmurita zare a câmpiei. Se poate zice că Mizilul este poarta Bărăganului.”

I.L Caragiale, O zi solemnăSECŢIUNILE CONCURSULUI: POEZIE – maxim patru poezii EPIGRAME – maxim patru epigrame

La concurs pot participa tinerii români de… orice vârstă şi de pretutindeni !!! ÎNSCRIERE: 25.08.2011– 30.12 2011. Înscrierea se face pe www.romeojulietalamizil.ro sau prin poştă, pe adresa liceului: prof. Laurenţiu Bădicioiu, Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, str. N.Bălcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800, cu menţiunea: pentru „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a V-a. PREMII TOTALE: 4000 DE LEI Toţi participanţii şi profesorii îndrumători primesc diplome şi adeverinţe de participare. După premiere edităm Antologia cu textele selectate ale concursului şi o trimitem prin poştă celor selectaţi de juriul festivalului.

Tema impusă- MIZILUL - este pentru o singură epigramă. Sugestii beletristice: Geo Bogza, 175 de minute la Mizil, I.L Caragiale, O zi solemnă, George Ranetti, Romeo şi Julieta la Mizil. Textele menţionate sunt pe www.romeojulietalamizil.ro Celelalte trei epigrame au teme libere. Textele nu trebuie să fi fost publicate până la data premierii, adică 30.01.2012. Un motto trebuie adăugat în FIŞA DE ÎNSCRIERE pentru ca, numai ulterior jurizării, concurentul să poată fi identificat.

Precizăm că, pentru cei care nu au internet, materialele pot fi trimise prin poştă (adresa este menţionată mai sus), semnate cu un motto, în acelaşi plic introducându-se încă un plic închis, pe care va fi scris acelaşi motto, în interiorul căruia va fi fişa de înscriere Aceasta conţine adresa, telefonul, ocupaţia şi CNP-ul participantului. Jurizarea în ianuarie 2012; premierea pe 30.01.2012, la Mizil, în Sala de Festivităţi a Liceului „Grigore Tocilescu”. COMPONENŢA JURIULUI:

Prof. univ.dr.ing. Corneliu Berbente – vicepreşedintele Clubului „Cincinat Pavelescu” Corneliu Leu – scriitor, administrator al portalului cultural www.cartesiarte.ro Conf. univ.dr. Daniel Cristea Enache – critic literar, scriitor George Corbu – scriitor, preşedintele Uniunii Epigramiştilor din Romania Conf.univ.dr.George Stanca – scriitor Emil Proşcan – primarul oraşului Mizil, scriitor Ioan Toderaşcu – epigramist Ion Busuioc – epigramist Prof.univ.dr. Titus Constantin Vîjeu – scriitor, critic de artă Victoria Milescu – scriitor

Coordonator proiect: prof. Laurenţiu Bădicioiu, tel. 0744438247 Mail: [email protected] www.romeojulietalamizil.ro

�


CĂRŢI SOSITE LA REDACŢIE

Petre Rău - Portretul cărţii româneşti, ed. InfoRapArt,2011 Tudor Gheorghe Calotescu - Istoria clipei, ed. Opera,2010

Melania Cuc, Menuţ Maximinian - Cartea cu coperţi de sticlă,

ed.Semănătorul - Online, 2011 Gheorghe A. Stroia - Dincolo de vitralii,

ed. Armonii Culturale, 2011

BOEMA fileBoema Boema 11 / 201111 / 201111 / 2011 222 2 BOEMA Live Literature Noiembrie 2011 (Anul...

Documents

Transcript of BOEMA fileBoema Boema 11 / 201111 / 201111 / 2011 222 2 BOEMA Live Literature Noiembrie 2011 (Anul...