EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă

ACOPERITĂ CANONIC DE

ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL

ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

DIN PARIS

S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l

9 BIS RUE JEAN DE BEAUVAIS • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47

B u l e t i n

A n u l X X X X • N r . 1 2 ( s e r i e n o u ă )

2

Chemare la împreună-rugare 22-24 august

„Dacă veţi avea credinţă cât un

grăunte de muştar, veţi zice muntelui

acestuia: Mută-te de aici dincolo! şi

se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu

neputinţă.” (Mt. 17, 20)

Iubiţi membrii ai Sfintei noastre Biserici,

Fraţi români.

Au trecut peste noi atâtea greutăţi şi

încercări, din partea Domnului nostru Iisus

Hristos, dar nu au întrecut încercările,

suferinţele alor noştri vrednicilor de pomenit

înaintaşi, începând cu arhimandritul Iosafat

Snagoveanul, episcopul Policarp Moruşca,

mitropolitul Visarion Puiu, episcopul Teofil

Ionescu, episcopul Valerian Trifa, ieromonahul

Pahomie, preotul Vasile Boldeanu (sufletul

acestei comunităţi), preotul Virgil Gheorghiu,

preotul nostru vicar Dr. Petre Popescu, toţi

Domnii Consilieri vrednici de pomenit, precum

şi cei care mai sunt printre noi, părintele Mircea

Dumitriu, părintele Dimitrie Popa.

Citatul de mai sus, fraţilor, este din Sfânta

Duminică a zecea după Rusalii, care se serbează

pe data de 24 August 2003, înţelegând prin

acest îndemn că toţi care au rămas neclintiţi în

credinţa lor, toţi cei care au fost strâmtoraţi din

toate părţile, dar nu au deznădăjduit, tuturor,

bunul Dumnezeu şi-a revărsat peste Sfânta

noastră Biserică binecuvântarea Sa, mustrându-

ne, ca şi pe cei din această sfântă Evanghelie:

„O!, neam necredincios…, până când vă voi

suferi pe voi”, după care Mântuitorul nostru ne-

a vindecat astăzi toate durerile, toate suferinţele,

toate încercările, deoarece mamele noastre, bă-

trânii noştri, toţi cei care ne-am rugat cu post ca

bunul Dumnezeu să ne trimită arhiereu stăpân,

binecuvântarea Sa astăzi a revărsat-o peste noi

toţi, buni şi răi, peste părinţii şi copiii noştri.

Aceasta este, fraţilor, Bucuria cea mare pe

care v-o împărtăşesc, asigurându-vă că toţi

arhiereii şi preoţii slujitori ai Sfintei noastre

Biserici, toţi înaintaşii noştri astăzi împreună cu

noi aduc mărire lui Dumnezeu şi împreună

strigând: „Doamne, miluieşte”.

Vizita IPS Arhiepiscop Nathaniel, „al

nostru”, la Paris, aceasta este, dragii mei,

binecuvântata dragoste a domnului nostru Iisus

Hristos peste Sfânta Sa Biserică, aceasta este

astăzi împlinirea visului înaintaşilor noştri.

Anul acesta se împlinesc:

150 de ani de la înfiinţarea primei capele

ortodoxe române la Paris de către arhimandritul

Iosafat Snagoveanul (11 noiembrie 1853);

121 de ani de la cumpărarea sfintei

noastre biserici, de către guvernul monarhiei

române (1882);

55 de ani de la înfiinţarea Episcopiei

Ortodoxe Române din Europa Occidentală de

către Mitropolitul Visarion Puiu, cu binecu-

vântarea PF Patriarh Nicodim (1948);

31 de ani de când nu s-a săvârşit o

Sfântă Liturghie arhierească de către un

arhiepiscop român în sfânta noastră biserică

(1972);

20 de ani de la cumpărarea terenului

„Vatra Românească” de la Ormesson (20 ha de

pădure), apel făcut de Părintele Vasile

Boldeanu, unde în 3 luni de zile s-au strâns

peste un milion de franci; 20 de ani de când

visul fraţilor români donatori nu a fost împlinit;

s-a început deja pregătirea locului unde să fie

pusă troiţa de lemn de stejar adusă din România.

La această mare Sărbătoare, în numele

fraţilor preoţi vrednici slujitori ai Sfintei noastre

Biserici, în numele Consiliului Parohial şi

Eparhial, în numele Dlui Preşedinte Titus

Bărbulesco şi a Dlui Vicepreşedinte Pierre

Niculesco, vă invit, fraţilor, ca împreună să

luăm parte la chemarea la care ne invita

stăpânul nostru arhiereu Nathaniel: „Să ne

rugăm împreună, să aducem Domnului şi

Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos mulţumiri pentru toate binecuvântările

Sale”. Amin.

Vă amintesc programul de rugăciune:

Vineri, 22 august: orele 17 – sfinţirea apei

de către IPS Arhiepiscop Nathaniel, cu stropirea

credincioşilor şi a sfintelor altare (biserica şi

capela).

Sâmbătă, 23 august: orele 09:30 – plecare

la terenul « Vatra Românească » de la

Ormesson, şi punerea primei troiţe cu parastas

3

pentru fraţii români donatori ; orele 18 –

vecernia, cu răspunsurile date de maicile de la

mănăstirea Rosiers.

Duminică, 24 august: orele 08.30 –

Utrenia şi Sfânta Liturghie, săvârşită de către

Arhiepiscopul nostru Nathaniel.

Duminică, după Sfânta Liturghie se va

anunţa în biserică la ce oră va avea loc

parastasul în cimitirul Montparnasse, la Cripta

Sfintei noastre Biserici.

Ai Dvs întru toate rugători şi doritori de tot

binele,

Diaconul Iosif Vlad

Preotul Iulian Nistea

Preotul Constantin Târziu

P.S. Pentru alte lămuriri puteţi suna la

telefoanele noastre: 06 20 55 43 73 (Părintele

Constantin) şi 06 033 18 033 (Părintele Iulian).

4

Omagiu la moartea Părintelui Petre Popescu

Ne-a părăsit pe noi cei de aici, de jos, din

biserică, dar sub Tăria lui Dumnezeu, s-a stins

în noaptea de 5/6 iunie 2003-06-20

Prea Cucernicul Preot Petre Popescu,

paroh, superior al Bisericii Bunavestire din

Montreal, Canada, vicarul nostru episcopal pe

lângă Înalt Prea Sfinţitul Nathaniel, Arhiepis-

copul Bisericii Române din America, dătător de

sfânt har canonic – adică apostolic – asupra

Bisericii noastre ortodoxă Română din Paris.

Adresăm Doamnei Preotese şi familiei

apropiate a părintelui Petre Popescu condolean-

ţele noastre sincere şi mult îndurerate pentru

pierderea celui care, cu nesfârşită iubire pentru

Dumnezeu, pentru Fiul lui Mântuitorul, pentru

aproapele lui şi al nostru : de acolo ! de aici ! de

peste şi dincoace de ocean,aproapele om în

suferinţă !...astfel cel care a celebrat vreme de o

jumătate de secol, Sfânta Liturghie acolo în

America, reprezentându-ne pe noi credincioşii.

Iar de aici, în Europa, din toată Europa întregită

cu toate ţările româneşti !când l-am chemat să

ne ajute, preabunul nostru părinte Petre Popescu

n-a pregetat nici o clipă să vină la noi aici la

Paris şi împreună să fim în rugăciunea noastră

către Dumnezeu, cu credinţă în dragoste, spe-

ranţă în Isus Hristos Mântuitorul, în uniune de

gând şi fapte binecuvântate de Dumnezeu, cu

toţi fraţii si cu toate surorile noastre de

pretutindeni, din ţară, evident şi de aici

împărtăşind cu ei bucuria când este ! şi durerea :

aceasta a fost copărtaşă cu istoria neamului şi

ţărilor româneşti cam de o jumătate de secol

încoace !... Împreună cu prea bunul nostru preot

Petre Popescu, celebrând Sfânta noastră litur-

ghie de rit româno-bizantin aici la Sfântul Altar,

iar noi credincioşii ascultându-l şi amintindu-ne

cu emoţie de altădată, de acele vremi, bogate de

altfel, bonificate cum se spune de oameni iluştri

şi isprăvi minunate care au prezervat frumuse-

ţea, sfinţenia, majestatea acestui unic instrument

de arta religioasă iluminat de umanism creştin,

adică de veche omenie şi creştinătate româ-

nească. Omul vechi încreştinat, românul

moldavo-valah (cum îl numea Şincai) de mult,

acum vreun mileniu şi jumătate de ani, la el

acasă,în nordul şi sudul Dunării, nu şi-a atacat

vecinul cu sabia omorându-l sau jefuindu-l, ci l-

a primit, ospătat, l-a îmbunat pe barbar când s-a

putut, cumetrindu-se cu el la biserică. Apoi, a

fost Biserica Română din Paris în această

perioadă de o jumătate de secol, al XX-lea, de

asemenea şi mărturie nestricată a evenimentelor

sau cronică despre vreun ocupant străin (aşa

cum s-a petrecut în ţara-mamă) adică a fost

Biserica noastră din Paris (ortodoxă, ca şi cea

unită de altfel, amândouă Bisericile noastre

naţionale ortodoxă şi unită, aici la Paris, au trăit

în acest jumătate de secol de izolare faţă de

Biserica-mamă, o bună şi iubitoare vecinătate;

solidare între ele şi solidare cu suferinţa tuturor

românilor prigoniţi, deplasaţi prin puşcări şi

lagăre la ei acasă), biserică mărturisitoare de

adevăr, de adevărul istoric şi geopolitic care a

străbătut uneori, mutilându-ne istoria şi geogra-

fia românilor şi a României, în cursul acestei

jumătăţi de secol XX.

Cu tânărul student Petre Popescu ne-am

cunoscut aici la Paris prin anii 1946-1947.

Îndată după război, foşti luptători, foşti mobili-

zaţi, trimişi pe fronturile noastre de eliberare de

sub năvălitori, frontul de est, întâi contra

Uniunii Sovietice, apoi pe frontul de vest contra

Reichului al III-lea al Germaniei hitleriste,

contra năvălitorilor noştri, ocupanţi „vremelnici”

de pământ şi unanimitate românească. Cam

repede şi cam nedumerit se aude cuvântul

acesta „vremelnic”, căci unii dintre ocupanţii

noştri şi ai pământului nostru românesc, adică

sovieticii,bunăoară ex-sovieticii de astăzi la

putere in confederaţia Ruso-Bielo-Ucraineană,

sunt şi acum aşezaţi în fruntea bucatelor, peste

sau în locul băştinaşilor, în Basarabia şi

Bucovina septembrională, provinciile noastre,

ale lui Ştefan cel Mare, ale lui Cantemir, prea

învăţatul domn creştin moldovean. Au fost

despopulate aceste provincii în ultimii 60 de

ani, cam de un milion de ţărani chiaburi de

limbă moldoveneasca,adică română. Au fost

deplasaţi în vastul răsărit iar în locul lor s-au

aşezat alţii,alte neamuri aduse aici de către

autorităţile confederale ex-sovietice : cerchezi,

tătari, ucraineni, ruşi vorbind pestriţ, pentru ca

pestriţă să devină Moldova noastră, cu gurile

Dunării şi Bucovina cu Codrul Cozminului.

Prietenul bun de atunci şi dintotdeauna,

cum se spune, Petre Popescu, făcuse studii

universitare de teologie la Cernăuţi, le continuă

aici la Paris. Participă activ la formaţia

Asociaţiei Studenţilor români aici la Paris,

5

alături de tineri români universitari de aici din

Paris, şi cu alţii care vor continua să sosească

din toată Europa, Germania, Spania, mai rar din

ţară. Ultimii bursieri români trimişi aici de

Bucureşti imediat după război (adică după

Yalta, 1945, după „Conférence de Paris (1946)

Traités de paix avec les pays satellites

d’Allemagne en guerre avec U.R.S.S.”), vor

forma o nouă Asociaţie a Studenţilor români

prin 1946-47. Din anul 1948 încolo, vor fugi

românii din ţara lor cu riscul vieţii ! Petre

Popescu este secretarul Mitropolitului Visarion

Puiu, fost mitropolit al Chişinăului, acum în

exil, însă prieten cu mitropolitul rus Anastase,

succesorul său la Mitropolia Chişinăului (după

vremea ruşilor la Chişinău), acum şi el în exil.

Aici în Occident, adică în lumea liberă de la

Atlantic, aici la Paris, şi peste Atlantic, în USA,

mitropolitul Anastase a întemeiat un Sfânt

Sinod ortodox al ruşilor din diaspora (Saint

Synod de Russes hors frontieres), cu sediul la

New York. Din acest sinod va face parte şi

mitropolitul nostru Visarion Puiu. Graţie lui,

graţie preotului Vasile Boldeanu, care ascultă

haristic de mitropolitul Visarion Puiu, vom avea

aici deschisă şi lucrătoare Biserica Ortodoxă

Română din Paris, iar ceva mai târziu Episcopia

Românilor Ortodocşi din afara frontierelor

României, cu sediul la 9 rue Jean de Beauvais,

Paris 5-e, adică la biserica noastră devenită

episcopală (cathedrale), căci orice biserică

creştină de rit ortodox (româno-bizantină, în

cazul nostru) trebuie să aibă o acoperire

canonică validă. „O Biserică are harul ei sfânt

de la Episcopul ei”, cum zicea odinioară sfântul

Ciprian al Cartaginei.

Cu iubitul meu prieten Petre Popescu am

văzut, cunoscut şi colaborat cu mulţi români

„rătăcitori prin Paris” şi Occidentul liber, în

general, adică eliberat de sub ocupaţia germană

de trupele aliate – nu de Uniunea Sovietică –,

foşti combatanţi, foşti prizonieri, oameni politici

de valoare1 deveniţi şi ei rătăcitori prin lumea

1 Mi-aduc aminte de pildă de Grigore Gafencu care ne-

a apărat cu proiect de pace adevărată şi justă la Paris în

momentul Conferinţei de Pace din 1946-47, susţinut în

marginea Conferinţei oficiale - unde era ministru

reprezentant al României şi guvernului Groza de

atunci, şeful delegaţiei Guţă Tătărescu.

De asemeni îmi aduc aminte de Consulul Virgil

Constantinescu, care era acolo la postul lui din timpul

regimului Antonescu şi are împreună cu serviciul

Consular ne-a făcut foarte călduroasă primire nouă,

primilor refugiaţi; de Eugen Ionescu, Emil Cioran, foşti

consilieri culturali numiţi de Mareşalul Antonescu

aceasta liberă „eliberată de americani”, cum se

zicea, dar graţie vitejiei şi sacrificiului marilor

lor aliaţi, a numeroşilor soldaţi sovietici, care au

„eliberat” Europa Orientală, Europa Centrală,

au cucerit capitala, ultima redută a fascismului:

Berlin! Şi într-un fel este adevărat că în această

fază a războiului – războiul din Vest, 1944-45 –

România a pierdut cam 300.000 de ofiţeri,

soldaţi pe frontul de onoare din Transilvania,

Ungaria, Cehoslovacia, cam tot atâţia cât

americanii mobilizaţi pe frontul apusean, pentru

eliberarea Europei de sub dictatura nazistă. Iar

ca răsplată pentru eroii morţi pentru România

(300.000 în Vest şi 500.000 în Est), la Pacea din

Paris, 1946-47, puterile învingătoare, în speţă

Uniunea Sovietică, aprobată fără nici o şovăială

de Naţiunile Unite (după 23 August 1944) a

ratificat juridic internaţional anexiunea (prin

violenţă şi război) a Basarabiei şi Bucovinei de

Nord în avantajul Uniunii Sovietice, aceasta

fiind considerată victimă a agresiunii hitleriste,

1941-1945, cu care, de altfel, în 1939, a fost

încheiat Pactul de alianţă zis Ribentropp-

Molotov pus în aplicare de altfel în vara anului

1940 (iunie-iulie-august) la începutul celui de-al

Doilea Rozboi Mondial, când România a fost

amputată de la o treime din teritoriul ei naţional

(Basarabia, Bucovina de Nord, Nordul

Transilvaniei, Cadrilaterul).

La Tratatul de pace din Paris Uniunea

Sovietică, putere învingătoare, a refuzat clauza

de stat şi armată beligerantă a României în acest

război alături de puterile unite. Totuşi Uniunea

Sovietică recunoaşte retrocedarea, restituirea

Ardealului de Nord a României de către

Ungaria, care de altfel a fost reluat cu armele de

armata română aliată la Vest cu Uniunea

Sovietică.

Dragul meu Petre, prieten vechi şi de

totdeauna, noi ne rugăm pentru pacea sufletului

tău bun şi viteaz în serviciul Bisericii noastre,

neamului şi ţărilor româneşti. Ne rugăm ca şi de

acum înainte să veghezi de acolo din dreapta

Tatălui, unde cu drepţii eşti aşezat, să veghezi

asupra noastră, celor de aici de jos de sub tăria

lui Dumnezeu şi cerului albastru, luminos, de

primăvară dulce.

Titus Bărbulescu

acum pe care de a deveni şi ei rătăcitori, de Mircea

Eliade, Paul Costin Deleanu, Horia Stamate şi alţii care

ne adunam încercând de a da o mână de ajutor

„fugiţilor” vechi şi noi.

6

Hommage posthume

au Père Petre Popescu

Ainsi s’est-il endormi

dans la paix de Dieu,

paisiblement, l’évan-

gile posé sur sa

poitrine, au milieu de

ses proches familiers et fidèles, dans la soirée

du 5/6 juin 2003, le T. Rév. Père Petre Popescu,

Supérieur de l’Eglise de la Ste. Trinité de

Montréal, Canada, Vicaire épiscopal de notre

Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris, près de

Sa Sainteté l’Archevêque Nathaniel d’Amérique

donneur de charisme apostolique sur notre

église de Paris et son peuple de fidèles. Les

obsèques religieuses ont eu lieu en l’Eglise Ste.

Trinité de Montréal, Canada, ce mardi 10 juin,

concélébrées par une assemblée de prêtres, sous

la présidence et bénédiction de notre évêque

Nathaniel. Une délégation de notre église de

Paris, formée de notre prêtre supérieur et deux

conseillers y a participé. Aussi avons-nous

adressé à la famille proche du Père Petre

Popescu, à ses paroissiens amis frères et sœurs

dans l’amour de Jésus Christ, nos condoléances

sincères et notre peine pour la perte ici-bas et

son départ dans l’éternité de celui qui,avec un

infini amour pour Dieu le Père, le Fils crucifié

et ressuscité, le Saint Esprit ; et pour son/notre

prochain en souffrance, avec sa solide foi en

l’Eglise du Christ le Sauveur et son espérance

inébranlable dans son/notre salut – a célébré

notre sainte Liturgie pendant plus de 50 ans, là-

bas au Canada, Amérique, à son église, ou

ailleurs de par le monde, nous représentant.

Quant à sa présence à Paris, lorsque, appelé

par nous en aide, ici, en Europe, notre bon père

Petre Popescu n’a jamais hésite à venir aussitôt

chez nous, à Paris. Afin qu’ensemble, en union

de pensée et d’action qui plaisent à Dieu, nous

soyons tous en l’Eglise de Dieu ! Le corps du

Christ, qui souffrons ou nous réjouissons avec

Lui. Ce fut la joie de prier ensemble en union de

pensée avec tous nos frères et sœurs, d’ici et

d’ailleurs. Avec ceux qui sont tous l’épreuve

…Oui !ce fut à plaisir de Dieu que nous ayons

pu naguère devant ce saint autel de l’Eglise

roumaine de Paris, dire la messe avec le père

Petre Popescu comme célébrant, et que la Sainte

messe ait été dite eu union de pensée avec ceux

qui souffrent. Avec nos frères et sœurs de

Roumanie dont il faut partager la douleur d’être

dans l’épreuve depuis plus de 50 ans ! Et de

tenir bon…Apres avoir subi les mutilations

territoriales ainsi que morales, spirituelles dont

le destin aveugle a frappé les pays et peuple

roumain durant cette période de l’histoire

contemporaine de 1940 à nos jours. Souvent le

Père Petre Popescu à cet autel, a-t-il célébré

notre Sainte Liturgie de rite romano-byzantin, et

d’autres offices, des requiems à la mémoire de

nos héros, morts à la guerre ou en temps de

paix, et nous le peuples fidèles l’avons écouté,

lui avons répondu en choeur nous rappelant la

psaume 137 de David. Nous rappelant avec

émotion douloureuse notre bonheur de jadis.

Nous avons évoqué ensemble le temps où cette

église servait de haut lieu de prière et de

mémoire pour tout un peuple et toutes les

provinces roumaines réunis. On les honorait, on

les respectait en chantant ! Le Christ est

ressuscité ! A Pâques !...

Autres temps, autres événements et d’autres

souvenirs, riches, bonifiés -comme on dit, par le

temps ! Nous nous sommes souvenus, en

compagnie du Père Petre Popescu de tant

personnes illustres aujourd’hui, qui ont prié

dans cette église, l’ont aimée, y ont été heureux.

Emil Cioran, par exemple qu’il connaissait bien

et qui passait souvent devant l’église ; il

traversait le parvis, puis il montait les marches

aboutissant à la statue d’Eminescu, le saluait, il

tournait le coin de la Rue des Ecoles ; de

nouveau il tournait au coin de la Rue des

Carmes, la descendait pour retrouver, après en

avoir fait le tour, l’église des Trois Saints

Archanges ! Ceux-ci vous accueillent, peints sur

le tympan du porche, braves, rassurants !

Quelquefois aussi il entrait dans l’église le soir

du vendredi par exemple, à l’Acathiste. Des

fidèles a illustres de même que tant d’autres

anonymes – tenaient – tiennent tous et tout

d’abord à ce que soient préservées la beauté, la

sainteté, la majesté de ce monument d’art

religieux gothique rayonnant, enrichi, voie

même flamboyant des feux de son iconostase

orthodoxe, a la byzantine.

Ce fut dans les années 1946, que j’allais

faire connaissance avec Petre Popescu ? Ici à

7

Paris jeunes « anciens combattants » tous les

deux. Ex-mobilisés, envoyés, chacun de son

coté, son régiment, sa division, sur le front de

guerre, plus exactement sur les front de l’est

(contre la Russie) ou sur le front de l’ouest

(contre l’Allemagne), à savoir contre les

envahisseurs, agresseurs et occupants de notre

pays pendant un certain temps, disions nous

alors : « vremelnici ocupanţi» de nos terres

ancestrales et de nos population roumaines.

Nous comprenions un peu rapidement et

confusément ce mot « vremelnic» en espérant

que les Nation unies avec laquelle les soviets

communistes étaient alliés ne seraient pas

totalement séduites par la thèse impérialiste de

ces termes. En fait c’est avec rigueur et brutalité

rapace que les soviets se comportèrent envers

que les habitants de l’Europe centrale,

Orientale, de l’Est ! Inéquitablement, par-dessus

le marché, après que précisément, l’autre

impérialisme/nazi et raciste/cette fois-ci

meurtrier par millions (peut-être dix millions)

de victimes innocentes, civiles : hommes,

femmes, enfants, avait été abattu

imprtoyablement. Et le coupable : jugé, puni,

exécuté. Enfin il est possible aujourd’hui, en

2003, de savoir (après la chute du régime

communiste dans l’URSS et ses pays satellites)

le nombre effrayant de victimes innocentes,

civiles : hommes, femmes, enfants, sous le

règne de Stalin et ses bourreaux camarades,

avant, pendant, après cette guerre. Il se chiffre

au double du nombre des victimes innocentes de

Hitler et de ses camarades bourreaux ! Or, pour

revenir aux rapts commis par l’URSS, avec la

violence, aux dépens de la Roumaine, laquelle

pourtant fut alliée avec elle de même qu’avec

les Nations unies, pensons-nous qui étions sur le

front face aux Allemands, dans les Tatras, à ce

moment-là, la Roumanie fut alliée avec l’URSS

et les Nations Unies du septembre 1944 au 10

mai 1945 et précisément : belligérante dans

cette guerre pour la libération des pays

d’Europe centrale de sous l’occupation nazie.

Elle se battait alors contre l’occupant en

Transylvanie, Hongrie, Tchécoslovaquie, aux

cotés des soviets et des Nations Unies en

première ligne de feu ; et sur ce champ

d’honneur, elle devait perdre 250000 officiers,

soldats morts pour la Patrie et pour la libération

de sous le joug hitlérien de leur pays et, en plus,

de la Hongrie de la Tchécoslovaquie. Et

pourtant à ce moment là comme a la Conférence

de paix de Paris (1947) et encore aujourd’hui en

l’an 2003 ! la Bessarabie, le nord de la

Bucovine, le pays de Hertza, toutes ces terres

sont annexées, occupées, colonisées par

l’empire de l’ex-Union Soviétique, appelé

aujourd’hui la Confédération Russo-Bielo-

Ukrainienne. Il s’agit là de rapts impérialistes

commis par les Soviets, à savoir l’Empire

Soviétique aux dépens de la Roumanie, son

alliée dans cette guerre-ci et de Nations Unies

contre l’Allemagne hitlerienne ! Comme le 26

juin 1940 lors de l’ultimatum soviétique à la

Roumanie exigeant la cession immédiate des

provinces roumaines : la Bassarabie et

Bukovine de nord à l’avantage de l’Union

Soviétique et cela en application du Pacte de

non agression Ribentrop-Molotov conclu par

Hitler et Stalin en 1939. En effet ce rapt

impérialiste de provinces roumaine à l’avantage

de l’empire soviétique fut commis à l’abri de

l’alliance militaire, ce qu’était en fait le Pacte de

non agression de Stalin avec Hitler.

Avec Petre Popescu, des années 46-47 à

Paris, nous nous sommes liés d’amitié, d’une

bonne, solide amitié nourrie de connaissances

nouvelles de choses et d’êtres au cours de ces

années de 1946, 1947. Mon cher et vieil ami de

toujours comme on dit (draga Petre) tu n’es plus

de ce monde d’ici-bas, mais de là où tu es dans

ce moment tu dois te rappeler, tu dois même

revoir avec sympathie : à plaisir de Dieu !,

comme on dit si bien et dans ta proximité, me

semble-t-il ; tu dois te rappeler et évoquer nos

rencontres de jadis, nos problèmes, nos

conversations amicales entre copains. De qui,

de quoi était-il question ? Nous avons connu à

cette époque-là des gens de qualité. Au service

du Consulat roumain de Paris il y avait toujours

le personnel de temps du Maréchal Antonescu

jusqu’à la fin de 46 quand Ana Pauker, devenue

ministre des Affaires Etrangères, est venue à

Paris pour tout changer – en mal ! Et les

remplacer tous – Je me rappelle le Consul Virgil

Constantinescu, son épouse, ses enfants lycéens.

Quelle gentillesse ! Avec combien de célérité et

efficacité nous a-t-il servis nous, Petre Popescu,

moi et tant d’autres « errants », « fugitifs »,

anciens soldats, anciens prisonniers, réfugiés –

les premiers réfugiés politiques d’un pays de

l’Est qui devenait de plus en plus rouge. D’un

rouge-sang … D’un rouge-sale, pourtant !

Après la soi-disant « liberation de la Roumanie

de sous le joug fasciste » ! Près du Consul

Constantinescu et les siens se rassemblait

souvent et de bon cœur une table conviviale – je

devrais dire : une « table ronde » de gens

8

intéressants, composée de : ex-haut-

fonctionnaires de l’ambassade roumaine

(rappelés à ce moment là par le gouvernement

Groza), étudiants au doctorat, écrivains,

journalistes de passage ou établis à Paris. Eugen

Ionescu, Emil Cioran (tous les deux anciens

conseillers culturels du temps du régime

politique et gouvernement du Maréchal

Antonescu) y étaient et participaient

quelquefois. Le Colonel Tomoroveanu, son

épouse très active dans les Affaires et activités

sociales de l’Eglise qui faisait dès ce temps-là

bon accueil aux réfugiés. Un remarquable

historien : Nicolae Tolu, ancien étudiant de

Seignobos, ancien secrétaire de Nicolae

Titulescu – très beau parleur, très savant, très

proche de Maniu et Mihalache. Vers la fin de

1946 nous avions la joie et la chance surtout de

connaître Grégoire Gafencu, l’ex-ministre des

affaires étrangères, lequel, entouré d’une équipe

de spécialistes, essayant du dehors d’infléchir

en notre faveur l’attitude de la Conférence de

paix (Paris 1946-47) entre l’URSS et les pays

satellites de l’Axe dont la Roumanie. L’Union

Soviétique s’est toujours opposée à l’obtention

par la Roumanie de la clause de belligérance

durant la guerre qu’elle mena aux cotés des

russes et des alliés occidentaux contre le 3e

Reich de Hitler (de Septembre 1947 à Mai

1945). Roumains morts, disparus pendant cette

guerre en Roumanie, en Hongrie, en Slovaquie :

300.000 environs.

Mon cher Petre, cher comme un frère et

vieil ami de toujours !, en servant Dieu tu as

toujours servi notre Eglise, notre langue, notre

peuple roumain, ainsi que nos valeurs de

civilisation roumaines : cultuelles, culturelles et

artistiques. Continue à veiller sur nous de là où

ton âme, ton esprit doivent reposant en paix

avec les justes à la droite du Seigneur !

Que Dieu nous aide tous – les pays et

peuple roumain !

Titus Barbulescu

Cuvânt pentru tatăl meu

şi părintele nostru

Eminenţa Voastră,

Prea Cucernici părinţi,

Onorat Primar,

Dragi prieteni.

Cu credinţa în Hristos cel Înviat, oferim

astăzi un adânc la revedere tatălui nostru,

preotul nostru paroh şi vicarul nostru. Părintele

Petre Popescu, D.Th., un om sclipitor, un tată

devotat şi un adevărat păstor, ne lasă pentru

viaţa cea veşnică. Toţi care l’au întâlnit erau

frapaţi de prezenţa lui, de convingerea cu care

rostea cuvintele în care găseau o adevărată sursă

de inspiraţie, dotat cu talentul desăvârşit şi unic

al expresiei, împletit cu iubirea care emana din

toata fiinţa lui. Pentru noi, cei care l-am cunos-

cut cu adevărat şi îndeaproape, aceste trăsături

erau umbrite de faptul ca avea, aproape totdea-

una, dreptate. Dar acest dar de a avea dreptate,

îşi găsea o dimensiune cu totul aparte, căci cu

forţa convingerilor sale el nu a umbrit pe nimeni

şi niciodată nu voia să facă rău nimănui. Era un

om modest şi umil care ne inspira la toţi

încredere totala. Greşelile şi slăbiciunile noastre

erau pentru el numai instrumente pedagogice

pentru a ne îndruma spre calea divină. Un om

care a trăit propriile convingeri cu atâta pasiune,

un scriitor talentat, un orator puternic, un om

care inspira loialitate şi iubire, un adevărat

îndrumător, el era pentru noi un tată iubitor şi

un preot de o credinţă inebranlabilă.

Ştiu ca tata este astăzi cu Dumnezeu. Ştiu

că este lângă Hristos pe care l-a servit cu toata

fiinţa lui şi pe care l-a iubit fără limită. Îmi

amintesc de cuvintele lui Dostoievski: “şi chiar

dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în

afara adevărului, şi că în realitate, adevărul

este în afara lui Hristos, eu aş prefera să rămân

cu Hristos, şi nu cu adevărul”.(1) Iată ce om era

tata. Avea mai multă credinţă în Hristos decât în

puternica sa raţiune, fiindcă îl simţea pe Hristos

izvorând permanent în duhul lui. Tata a trăit şi a

acţionat în perfectă armonie cu conştiinţa lui.

Convingerile sale erau atât de profunde încât

şi-a dat seama, chiar din tinereţe, că raţiunea

umană este depăşită de forţa divină care

9

sălăşluieşte cu adevărat în duhul omului. Şi din

credinţa aceasta a sacrificat totul pentru Hristos.

Într-adevăr tata a fost, cum spun Apostolii, un

“nebun pentru Hristos”.(2)

Ştiu că tata este astăzi şi cu ai noştii, cu

tatăl lui, Părintele Alexandru, cu mama lui,

Preoteasa Caliopi, cu fraţii lui, Părintele Nicolae

şi Theodor, cu Bunicii lui, preoţi şi ei din tată în

fiu, cu toţii din familia noastră până la izvoare.

În final se văd, cei care nu s-au văzut din 1944.

Astăzi tata este în familia pe care a lăsat-o aca-

să, ca să trăiască ca un om liber, cu răspunderi

morale, aşa cum l-a făcut Dumnezeu pe om.

Dar să nu îndrăznească nimeni să spună că

tata s-a îndepărtat vreodată de România. Nu,

România s-a îndepărtat de tata. Acea Românie

după 1945, aflată sub jugul celor fără de

Dumnezeu, care începuseră deja să distrugă

valorile noastre ancestrale. El s-a luptat o viaţă

întreagă pentru o Românie liberă, pentru o

Românie care respectă, înainte de toate,

individualitatea şi nu colectivitatea. El spunea

cu deplină convingere că, dând prioritate

colectivităţii, valoarea umană este diminuată şi

omul nu este preţuit. Această aberaţie necreştină

nu era deloc acceptabilă pentru tata. El s-a rugat

şi s-a luptat o viaţă întreagă pentru cei lăsaţi

acasă în suferinţă şi în durere, pentru toţi cei

fără glas de a striga împotriva nedreptăţii. Şi-a

dedicat viaţa unei mari cauze: să ţină sus

stindardul adevărului Creştinesc şi Românesc.

Să fie o adevărată lumină de românism creşti-

nesc aprinsă, chiar în întunericul celor 50 de ani

de sclavie a neamului, şi să facă din aceasta

biserică un loc sfânt, şi din această comunitate,

una curata şi nepătată. Era rostul vieţii lui.

Tata era convins că omul este făcut să fie

liber, pentru că numai fiind liber, omul poate

alege. Alegerile omului cer o împăcare cu

fizicul, cu raţiunea şi cu conştiinţa. Dar alegerea

înseamnă deopotrivă şi alegeri bune după cum

şi cele rele. Şi totuşi, prin pocăinţa şi mărturi-

sire, iertare şi chiar uitare, omul poate să se

depăşească şi să înflorească în unitate cu

Dumnezeu. Acest drum îl aduce pe om pe calea

divinităţii dar presupune, înainte de toate, liber-

tate. Pentru aceasta putem spune că tata a fost,

întâi şi întâi, un preot prin credinţa lui nezdrun-

cinată, şi în al doilea rând, un anti-comunist prin

convingerile lui teologice şi filosofice.

A fost cunoscut în România comunistă prin

intervenţiile lui la Radio Europa Liberă. În afara

graniţelor a fost cunoscut nu numai ca preot la

Montreal şi vicarul Episcopiei din Europa

Occidentala cu sediu la Paris, dar şi ca un

gânditor erudit, o personalitate proeminentă a

exilului romanesc, apreciat pentru scrierile lui în

paginile româneşti libere din tot exilul. La Paris

din 1945, a făcut parte din elita intelectuală a

exilului românesc, floarea neamului, cum o

numea el.

Când a venit la Montreal în 1951 a găsit o

mică comunitate de Români, veniţi aici chiar

din anii 1900. Români, într’adevăr Români

creştini, asemeni celor pe care i-a cunoscut

acasă. Împreună cu ei, cu copiii lor născuţi în

Canada şi cu cei veniţi din generaţia lui, a pus

temelia acestei comunităţi. El a lăsat în urmă ce

vedeţi ca clădiri, biserica, casa parohialăşi Casa

Română, dar mai ales, el ne-a lăsat ceea ce se

poate simţi, adică un model de trăire

creştinească şi românească în libertate. Tata a

fost nu numai ctitor, lăsând în urma clădiri, ci,

mai ales, a fost un model de trăire creştinească

şi românească într-o ţară liberă. Asta nu ar fi

fost posibil în România după 1945 unde, până-n

ziua de astăzi, nu s-a re-introdus acest mod de

trăire. Dar acest model de trăire, bazat pe valo-

rile noastre ancestrale, exista cu adevărat, şi a

prins rădăcini aici, apărat şi păstrat cu credinţa,

cu sângele şi lacrimile unui idealist, a uni preot

desăvârşit, o flacără mereu vie pentru cei care

vor sa înţeleagă... Si, poate că într-o zi, oamenii

10

din România post-modernă, acest oameni vor

alege să restabilească acest mod de viaţă. Ei nu

vor avea nevoie să consulte cărţi de istorie

pentru a reinterpreta modelul nostru ancestral.

Nu, ei nu vor avea decât să vină aici, să vadă şi

să simtă, să reînveţe şi să aplice principiile

modelului de viaţă care a fost menţinut în viaţă

stârnind chiar gelozie, şi menţinut vivant prin

Tati, şi semănat cu dragoste în inimile noastre.

Asta era viaţa şi voinţa lui tata.

Tati ne iubea pe toţi şi nu făcea nici o

distincţie între familia sa şi dragii săi parohieni.

în inima sa atât de mare, fiecare îşi avea locul

lui. Ca un adevărat păstor, el avea grijă de

fiecare din oile sale şi suferea pentru fiecare

pierdere, fie ea numai una.

Mântuitorul Iisus Hristos, adresându-se

Apostolilor Săi a spus: “În lume necazuri veţi

avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”(3)

Mulţi ştiţi prin câte a trecut tata, până la

atentatul la viaţa sa în 1994. Dar tata era un

adevărat bărbat. Fiind în vârf, a fost primul gata

să primească jignirile, şi le-a primit în numele

nostru. S-a sacrificat şi s-a jertfit pentru noi toţi,

pentru neputinţele noastre ale tuturora, dar să

ştiţi că tata le-a primit creştineşte până la

moarte, repetând de fiecare dată cuvintele lui

Hristos, “Doamne, iartă-le, că nu ştiu ce fac.”

(4). Tata a îndrăznit şi nu s-a clătinat niciodată.

Noi, cei mai aproape de tine, Tati, începând

cu mami şi noi, copii tăi, te-am iertat din capătul

locului, fiindcă ştiam cât ne iubeşti.

Dar Tati, să ne ierţi şi pe noi, familia

ta... “iartă-ne, Tati”.

Părinte Paroh, să ne ierţi pe noi

parohienii tai ... “iartă-ne, Părinte Paroh”

Părinte Vicar, să ne ierţi pe noi oile tale

... “iartă-ne, Părinte Vicar”.

Sfântul Apostol Pavel a spus: “lupta cea

bună m’am luptat, ... credinţa am păzit, ...

cununa dreptăţii am dobândit”. (5) Aceste

cuvinte te caracterizează Tati. Eşti iubit de noi

toţi, şi ne-ai păzit pe noi aici pe lumea aceasta.

Păzeşte-ne pe noi şi de-acum în acolo, din locul

unde te găseşti astăzi “unde nu este durere nici

întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit în

loc luminat, în loc cu verdeaţă” (6), unde

iubirea biruieşte totul.

Laşi în urmă o familie cu care te-ai mândrit,

pe mama noastră, soţia ta care te iubeşte fără

limită în loc şi timp. Să ştii că noi, copii tăi,

vom avea grijă de mami. Şi ai lăsat nepoţi şi

nepoate în grija noastră care te iubesc atât de

mult, fiindcă eşti, şi vei rămâne pentru totdea-

una, idolul lor, viu şi pentru copiii copiilor lor.

Noi, ai tăi, nu te vom uita niciodată, şi vei fi

pomenit de noi din neam în neam. Amin. Amin.

Amin.

La revederea cea veşnică!

Alex. C. Popescu

10 iunie 2003

Montreal, Canada

Referinţe:

(1) Dirscherl, Denis, S.J. “Dostoyevsky and the

Ctholic Church”, Chicago, USA, Loyola University

Press, 1986. p. 52

(2) I Corinteni 4: 10

(3) Ioan 16: 33

(4) Luca 23: 34

(5) II Timotei 4: 7-8

(6) Serviciul Înmormântării Ortodox

La moartea Părintelui Petre Popescu

Înalt Prea Sfinţite,

Onoraţi Preoţi,

Doamnă Preoteasă şi Onorată Asistenţă,

Cu profundă tristeţe, credincioşii Episcopiei

Ortodoxe române din Europa Occidentală şi a

Bisericii ortodoxe române Sfinţii Arhangheli de

la Paris, au aflat că foarte respectatul şi iubitul

lor Vicar şi preşedinte al AEOR, Prea

Cucernicul Părinte Dr. Petre Popescu a părăsit

această lume. Pentru noi toţi, cei care am avut

cinstea şi onoarea de a-l cunoaşte şi de a-i

aprecia credinţa, înţelepciunea, cultura şi

bunătatea lui sufletească, dar şi energia şi toată

munca depusă şi sacrificiile personale făcute o

viata întreagă pentru menţinerea şi dezvoltarea

11

valorilor tradiţionale ale românilor ortodocşi

din lumea întreagă, este o foarte mare pierdere.

În momentele grele traversate de România după

al doilea război mondial, împreună cu alţi preoţi

ai exilului, printre care notăm pe Părintele

Vasile Boldeanu, el a fost alături de Mitropo-

litul Visarion Puiu, care a întemeiat Episcopia

Ortodoxă română din Europa Occidentală în

1948 la Paris. Instalat apoi la Montreal, el a

păstrat legăturile sale anterioare cu Episcopia

noastră de la Paris. Preluând moştenirea lăsată

de Părintele Boldeanu, după moartea acestuia, a

luptat şi a reuşit să menţină ideea de Biserică ro-

mână curată, aşa cum spera să o vadă după că-

derea comunismului. După ce Sinodul Bisericii

Ruse din afara frontierelor ne-a eliberat în 1998,

prin grija Părintelui Popescu am fost primiţi sub

oblăduirea IPS Nathaniel. Numit de Înalt Prea

Sfinţia Sa Nathaniel în calitate de Vicar al

Eparhiei noastre, a fost confirmat cu bucurie de

toţi credincioşii. Ne-a dat totdeauna sfaturi

bune, ne-a călăuzit şi ne-a încurajat de câte ori

era nevoie. În ciuda oboselilor, a distanţei, a

vârstei, el a continuat să facă sacrificii, ca să-şi

îndeplinească sarcina de Vicar. A venit des de la

Montreal la Paris, a trimis pastorale şi mesagii

credincioşilor şi prin legături telefonice urmărea

cu mult interes şi îndeaproape problemele

noastre. În primăvara anului trecut a ţinut să

vină din nou la Paris, unde după slujbe şi

contacte cu credincioşii în calitate de Vicar, a

prezidat personal cu înţelepciune şi cu energie,

adunările generale ale asociaţiilor noastre. Noi

toţi ne bucurăm să-l putem revedea în mijlocul

nostru la Paris, înconjurat de respectul, dragos-

tea şi recunoştinţa noastră pentru tot ce a făcut

în timpuri grele pentru românii ortodocşi pe

care soarta i-a răspândit peste hotare. El s-a

zbătut fără preget pentru a ne ajuta şi învinge

dificultăţile întâmpinate. O viaţă pe care a

închinat-o lui Dumnezeu şi Bisericii lui, moralei

creştine pe care a apărat-o înainte de toate şi

neamului românesc pentru a cărui spiritualitate

s-a luptat şi în care a crezut cu toată fiinţa lui.

Dumnezeu l-a chemat acum lângă El, după o

viaţă aşa de plină. Dar Părintele Petre Popescu a

fost şi rămâne un exemplu pentru noi toţi.

În numele credincioşilor noştri de la Paris îmi

permit să-i prezint Doamnei Preotese şi întregii

familii condoleanţele noastre cele mai sincere

pentru această mare pierdere pe care o împărtă-

şim cu toţii, cu tot sufletul. Părintele Vicar Petre

Popescu rămâne viu în gândurile şi în memoria

celor care l-au cunoscut ca şi în Istoria Bisericii

Ortodoxe române de la Paris şi a Eparhiei

ortodoxe române din afara hotarelor ţării.

Din partea Eparhiei Ortodoxe Române din

afara hotarelor Ţării,

Domnul Iancu Perifan de la Paris,

10 Iunie 2003

Cuvânt la înmormântarea

Părintelui Petre Popescu

„Cine slujeşte în felul acesta pe

Hristos, plăcut este lui Dumnezeu

şi cinstit de oameni” (Rom 14, 18)

Înalt Prea Sfinţite Părinte Arhiepiscop,

Prea Cinstiţi Părinţi,

Stimată Doamnă Preoteasă,

Îndurerată familie,

Iubiţi fraţi şi surori.

Am venit şi noi astăzi din Oraşul

Luminilor, atât de mult iubit de cel pe care îl

petrecem astăzi pe ultimul său drum, de cel care

a fost pentru noi cei din Paris şi Europa

Occidentală, secretarul IPS mitropolit Visarion

Puiu la întemeierea Episcopiei Ortodoxe

Române din Europa Occidentală, astăzi fiind

vicarul IPS arhiepiscop Nathaniel, PC preot dr.

Petre Popescu, cel care, în cei peste 50 de ani a

lucrat neobosit lucrul cel bun în via Domnului,

aducând spre pomenire şi cinstire atât în parohia

„Bunavestire” din Montreal, dar şi nouă celor

din Paris, după 30 de Ani de absenţă

arhierească, arhiepiscop român, vrednic de

pomenit, IPS arhiepiscop Nathaniel.

Cine ar putea preciza cu exactitate

imensitatea muncii preoţeşti şi varietatea

formelor ei? Preoţia, fraţilor, este o sfântă taină

a Bisericii, care sub chipul văzut al punerii

12

mâinilor arhiereului şi prin rugăciunile acestuia

se transmite harul Sfântului Duh celui care intră

în slujba Mântuitorului.

Astfel, acum peste jumătate de secol,

Părintele nostru iubit Petre a primit puterea şi

datoria de a învăţa şi bine a învăţat, a primit

puterea sfinţitoare de a sfinţi, şi bine a sfinţit, a

primit autoritatea de a conduce obştea credin-

cioşilor la mântuire, adică la dobândirea Împă-

răţiei lui Dumnezeu şi bine a condus, lăsându-ne,

fraţilor, cea mai mare şi sfântă binecuvântare de

la Dumnezeu, arhiereu stăpân din neamul nostru

românesc, vrednic urmaş al întâi-stătătorului

episcopiei române din America şi Canada, PS

Policarp Moruşca.

Mitropolitul Andrei Şaguna scria „Omul

strădalnic spre cele bune goleşte odihnit paharul

morţii, pentru că el şi-a împlinit chemarea. Nu-

mele lui va rămâne în cinste la toţi cei care l-au

cunoscut.” În această cinste va rămâne, fraţilor,

şi Părintele Petre. În această ultimă oră de

petrecere pe pământ, să-i aducem un cald oma-

giu, rugând pe Cel atotputernic să-i facă parte de

bucuria aleşilor săi, iar canela aprinsă în suflete-

le noastre, întru pomenirea PC părinte Petre să o

îngrijim cu undelemnul cel mai de preţ, să nu se

stingă niciodată. De aceea, în acest moment de

despărţire, mă apropiu de trupul PC voastre,

Părinte, sărutându-vă mâna cu care m-aţi bine-

cuvântat, cerându-vă iertare pentru tot ce v-am

spus vreodată şi v-am supărat, asigurându-vă că

veţi rămâne pentru cei de la Paris, luminătorul şi

sfinţitorul inimilor tuturor celor care le-aţi adus

vrednic stăpân arhiereu, Nathaniel.

Salutul meu vi-l transmite şi PC părinte

Mircea Dumitriu, bolnav, de pe patul spitalului

de la Versaille, de asemenea şi Părintele

Dumitru Popa din Freibourg, întrec Consiliul

Parohial şi Eparhial, Asociaţia doamnelor

noastre ortodoxe, având ca preşedintă pe

doamna Irina Luciu, întreaga suflare creştină

din Paris.

Stimată doamnă preoteasă, îndurerată

familie, astăzi, pe firmamentul luminătorilor

sufletelor drepţilor apărători ai credinţei creştine

ortodoxe, iubitori de adevăr, păstrători ai dreptei

credinţe în exil, a mai apărut o stea al cărui

nume este preotul Petre. Astăzi, Părintele s-a

întâlnit cu tot neamul lui de preoţi, s-a întâlnit

cu toţi fraţii lui din exil, s-a întâlnit cu Părintele

Vasile Boldeanu, ieromonahul Pahomie,

mitropolitul Visarion Puiu, episcopul „cel bun”,

cum îl numea Părintele pe PS Teofil. Astăzi

Părintele Petre stă alături de vlădica Valerian.

Astăzi, IPS Părinte Arhiepiscop, IPS

Stăpâne, voi încheia cu rugăciunea păcii şi a

iubirii pe care Părintele Petre o cânta atât de

dulce şi frumos în faţa sfintei mese aşa cum se

ruga şi IPS mitropolit Visarion: „Iubite-voi

Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea

mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu, de cine

mă voi teme”.

Preot Constantin Târziu

Montreal, 10 Iunie 2003

15 August 2003 – Adormirea Maicii Domnului

Redactori responsabili:

Prof. Dr. Titus Bărbulescu

Pr. Iulian Nistea