Biro - State Esuate

POLIROM2013

Daniel Biró (coordonator)

Rela]iile interna]ionale contemporane

Teme centrale `n politica mondial\

Prefa]\ de Andrei Miroiu

Capitolul X State eşuate şi construcţia statală.

Radiografia unor concepte şi practici contestate*

Daniel Biró

În ultima vreme, în cercurile decidenţilor şi analiştilor politici s-a format un consens potrivit căruia intervenţiile internaţionale sunt, dacă nu de dorit, atunci cel puţin un element inevitabil al relaţiilor internaţionale contemporane. Un exemplu vădit al acestei convingeri răspândite este asociat cu proiectul de construcţie statală (state‑building), considerat a fi „principala formă a intervenţiilor internaţionale în ultimii ani” (Bickerton, 2007, p. 94). Este evident că în relaţiile internaţionale actuale construcţia statului are un rol extrem de semnificativ. Importanţa acestui proces se reflectă în primul rând în cantitatea tot mai mare de literatură dedicată eşecului statului, tot mai insistent perceput ca un rău ce îşi găseşte rezolvare numai prin programele externe de întărire sau de construire a instituţiilor statale. În plus, se înregistrează un nivel crescut de instituţionalizare a construcţiei statului ca practică în politica internaţională, demonstrat de multitudinea actorilor şi agenţilor implicaţi în conceperea şi punerea în practică a modelelor de construcţie statală, de la organizaţii internaţionale guvernamentale (OIG-uri) la agenţii din cadrul structurilor guvernamentale ale celor mai puternice state, organizaţii nonguver namentale (ONG-uri) şi numeroşi actori locali.

Ca o reflectare a interesului tot mai mare faţă de consecinţele aşa-numitului „eşec al statului”, „construcţia statului” – prezentată deseori în contextul construcţiei păcii durabile sau al operaţiunilor de construcţie a naţiunii – a devenit o preocupare majoră în planul relaţiilor internaţionale. Această preocupare o au în aceeaşi măsură decidenţii politici, cercetătorii şi analiştii, liderii de opinie, liderii militari şi lucrătorii în ONG-uri. Putem distinge două aspecte diferite ale lărgirii acestui interes. Pe de o parte, se poate identifica o extindere „pe orizontală” reflectată în creşterea numărului misiunilor, actorilor implicaţi şi zonelor geografice afectate. Pe de altă parte, aspectul „vertical” reflectă o creştere în profunzime pe măsură ce aceste misiuni devin mai complexe, îşi stabilesc obiective mai ambiţioase şi prezintă o organizare instituţională mai complexă. Făcând referire la extinderea orizontală, Dobbins surprinde esenţa acestei evoluţii atunci când caracterizează domeniul drept o „industrie a creşterii”, observând că:

pentru ONU, aceasta a însemnat o creştere de opt ori a frecvenţei cu care a lansat operaţiuni noi de menţinere a păcii după 1989. Statele Unite au condus câteva intervenţii multinaţionale începând cu eliberarea Kuwaitului în 1991… În ultima parte a anilor 1990 a apărut o a treia sursă a direcţiei, pe măsură ce guvernele europene au început să organizeze şi să conducă astfel de misiuni, individual sau colectiv (2008, p. 83).

* Ideile prezentate în capitolul de faţă sunt dezvoltate pe larg într-o formă anterioară în Biró, 2010.

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE206

Făcând referire numai la ONU, Doyle şi Sambanis confirmă aceeaşi tendinţă, notând că, între 1987 şi 1994, în cazul Consiliului de Securitate al ONU

numărul rezoluţiilor emise a crescut de patru ori, numărul operaţiunilor autorizate pentru menţinerea păcii s-a triplat şi numărul sancţiunilor economice impuse anual a crescut de şapte ori. Efectivul forţelor militare desfăşurate în operaţiuni de menţinere a păcii a crescut de la mai puţin de 10.000 la peste 70.000. Bugetul anual pentru operaţiunile de menţinere a păcii a crescut vertiginos în consecinţă, de la 230 de milioane de dolari la 3,6 miliarde de dolari în aceeaşi perioadă, sumă reprezentând de aproape trei ori bugetul operaţional obişnuit al ONU, de 1,2 miliarde de dolari (Doyle, Sambanis, 2006, p. 6).

Astfel, se poate afirma că, după sfârşitul Războiului Rece, a avut loc o extindere substanţială a activităţilor de menţinere şi susţinere a păcii şi de construcţie (exogenă) a instituţiilor statale, răspândite „în întreaga arenă internaţională şi implicând deopotrivă majoritatea organizaţiilor internaţionale şi regionale, statele şi organizaţiile nonguver-namentale” (Barnett et al., 2007, p. 51).

Ca o completare a acestei extinderi orizontale, Lambach observă „inovaţia instituţională substanţială apărută recent în privinţa consolidării capacităţilor organizaţionale pentru trecerea la etapele postconflictuale” (2007, p. 2). Astfel, cel puţin pentru lumea occidentală dezvoltată, la nivel statal, se construiesc noi agenţii/departamente sau ministere şi altele mai vechi se reformează tocmai pentru a răspunde mai bine la chestiunea eşecului statului şi a „construcţiei statului”. De pildă, în SUA, situaţia din Somalia a dus mai întâi la crearea Forţei de Intervenţie în caz de Eşec al Statului (State Failure Task Force – SFTF) în 1994 sub egida CIA, devenită ulterior Forţa de Intervenţie în caz de Instabilitate Politică (Political Instability Task Force – PITF). În plus, anul 2004 a marcat crearea Oficiului Coordonatorului pentru Reconstrucţie şi Stabilizare (Office of the Coordinator for Reconstruction and Stabilization – OCRS) având obiectivul ambiţios de a „conduce, coordona şi instituţionaliza capacitatea civilă a guvernului SUA de a preveni conflictele sau de a se pregăti pentru situaţii postconflict, precum şi de a contribui la stabilizarea şi reconstrucţia societăţilor aflate în tranziţie după perioade de conflicte sau confruntări interne, astfel încât acestea să pornească pe calea durabilă a păcii, democraţiei şi economiei de piaţă” (OCRS). În Marea Britanie, vechea organizaţie numită Administraţia pentru Dezvoltare peste Mări (Overseas Development Administration – ODA) a fost reformată în 1997, devenind Departamentul pentru Dezvoltare Internaţională (Department for International Development – DfID)1. În februarie 2005, în raportul „Investiţiile în prevenire” al Unităţii pentru Strategie a Guvernului Marii Britanii (United Kingdom Government Strategy Unit – UKGSU), „construcţia statului” era considerată o parte esenţială a agendei. La nivel internaţional, sub autoritatea guvernului canadian şi cu sprijin din partea ONU, în 2001 s-a format Comisia Internaţională pentru Intervenţie şi Suveranitatea Statală (International Commission on Intervention and State Sovereignty – ICISS), iar în raportul acesteia se evidenţia conceptul de „responsabilitate de a proteja”. Ulterior, în 2005, ONU a creat Comisia

1. Iniţial, noul departament a fost condus de Claire Short, din ale cărei discursuri s-a individualizat la sfârşitul anilor 1990 sintagma „reformă a sectorului securităţii” – atât de importantă pentru programele de construcţie a statului (Chappuis, Hanggi, 2009, p. 41). DfID, mai ales prin divizia de cercetare, are în continuare un rol important în stabilirea discursului despre eşecul statului şi construcţia statului, reflectat în materiale interesante cum ar fi Documentele de lucru (Working Papers) din 2008 (Whaites, 2008).

STATE EŞUATE ŞI CONSTRUCŢIA STATALĂ 207

pentru Construcţia Păcii (Peacebuilding Commission) cu scopul de a „coordona eforturile ţărilor donatoare, instituţiilor financiare internaţionale şi ţărilor care contribuie cu trupe” (Baker, 2007, p. 94). În luna martie a aceluiaşi an, ţările membre ale OECD au stabilit „principiile privind o bună implicare internaţională în statele fragile”, „construcţia statului” fiind din nou un obiectiv central (Chandler, 2009, p. 16).

Dincolo de acest aspect instituţional, un alt indicator semnificativ al extinderii verticale este faptul că, până la sfârşitul primului deceniu al secolului XXI, imaginea statelor disfuncţionale generase deja modificări profunde în percepţia de sine a decidenţilor politici, precum şi în percepţia asupra lumii şi a rolului lor în lume. Mai întâi, această schimbare de percepţie i-a afectat pe birocraţii politicii externe occidentale din toate departamentele, de la diplomaţie la armată, trecând prin agenţiile pentru dezvoltare, în aceeaşi măsură în care a afectat lumea ONG-urilor. În acest sens, Charles T. Call dă exemplul specialiştilor în dezvoltare ale căror „vechi idei potrivit cărora dezvoltarea constă în principal în transferul resurselor (ajutor) sau chiar în politici de remodelare (un exemplu contemporan fiind reprezentat de politicile de ajustare structurală) au fost înlocuite de ideea că dezvoltarea constă în construirea unor instituţii capabile de a genera şi administra politici şi procese economice” (2006, p. 5, sublinierea noastră). În acelaşi timp, această perspectivă face necesare mai multe intervenţii internaţionale – şi mai eficiente – ca reacţie la problemele create de prezenţa statelor disfuncţionale. Aparent, această afirmaţie depăşeşte dezacordurile ideologice. Referindu-se numai la Statele Unite, Logan şi Preble au demonstrat existenţa „fetişului referitor la îndreptarea statelor eşuate, identificabil atât la Democraţi, cât şi la Republicani”, cu exemplul bipartizan din eseul lui Brent Scowcroft şi Sandy Berger din 2005, în care foştii înalţi oficiali descriu „acţiunea de stabilizare şi reconstrucţie a statelor ce au trecut prin perioade de conflict nu numai ca «politică externă, ci şi ca asistenţă socială», o expresie intens vehiculată în anii 1990. Este în aceeaşi măsură o prioritate de securitate naţională” (Logan, Preble, 2008, p. 62)2.

În final, ca dovadă a forţei şi răspândirii acestui mod de gândire, trebuie să observăm utilizarea largă a aceluiaşi discurs nu numai de către diferiţii actori care fac intervenţia, ci şi de către subiecţii potenţiali ai intervenţiei. Jourde, de pildă, situându-se în paradigma „securitizării” avansată de Şcoala de la Copenhaga, oferă o descriere fascinantă a modului în care limbajul „stabilităţii/instabilităţii” a devenit un numitor comun al discursurilor politice ale puterilor occidentale şi al discursurilor conducătorilor „Sudului global”. Mai exact, autorul monitorizează mecanismele prin care elitele autoritare din Guineea şi Mauritania împrumută şi internalizează elemente ale discursului „războiului împotriva terorii” spre a-şi urmări propriile interese, rezultând „construcţia unui cadru dominant foarte asemănător pentru interlocutorii lor occidentali, cadrul stabilităţii” (Jourde, 2007, p. 487). Într-un mod similar, limbajul eşecului statului şi al „construcţiei statale” nu mai este de multă vreme prerogativa exclusivă a aşa-numitei comunităţi internaţionale. Mai degrabă, fluenţa acestor discursuri şi exploatarea lor productivă au devenit indispensabile pentru liderii sau liderii aspiranţi ai statului slab vizat.

Una dintre consecinţele acestei duble extinderi este că până şi cea mai superficială trecere în revistă a literaturii tot mai bogate despre eşecul statului şi „construcţia statului”

2. Asocierea dintre Scowcroft şi Berger este semnificativă în măsura în care primul a ocupat funcţia de consilier privind securitatea naţională în administraţiile Republicane ale lui Gerald Ford şi George Bush Sr., în timp ce Samuel Richard Berger a ocupat o poziţie similară în a doua administraţie a lui Bill Clinton.


generează multe probleme legate de concepte şi organizare. Mai întâi – ca şi în cazul tratării celeilalte teme „fierbinţi” din dezbaterile actuale, terorismul –, în ciuda răspândirii globale a disfuncţionalităţii statale, literatura de specialitate continuă să fie caracterizată de prezenţa unor ambiguităţi conceptuale profunde. De pildă, există un grad foarte scăzut al consensului la nivelul fundamental (cel al definirii), „construcţia statului” şi eşecul statului fiind con ceptualizate în mod diferit de instituţii şi specialişti diferiţi, în funcţie de interesele lor individuale sau colective3. În acest sens, reflectând modul prin care definiţiile se transformă în practici în contextul construcţiei păcii, Barnett şi colaboratorii lui au observat că organizaţii diferite tind să se concentreze asupra unor activităţi diferite, că ţări diferite preferă domenii diferite ale intervenţiei, precum şi că în interiorul fiecărei ţări se menţin diferenţele între agenţii.

În termenii organizaţiilor internaţionale, Barnett şi colaboratorii săi concluzionează că există diferenţe semnificative de accent. Astfel,

– „Unităţile Secretariatului ONU tind să îşi definească activităţile într-un mod compre-hensiv. Sunt incluse aproape toate domeniile de activitate.

– Deşi Banca Mondială şi FMI se concentrează asupra dezvoltării economice, prima orga nizaţie pune accent pe reconstrucţie şi infrastructură, iar cea de-a doua îşi descrie activităţile drept refacere şi asistenţă tehnică.

– Uniunea Europeană pune accent pe aspectele politice şi diplomatice ale activităţilor de construcţie a păcii concentrându-se tot mai mult asupra activităţilor de evaluare a conflictului şi avertizare timpurie, care pot fi privite ca făcând parte din domeniul militar şi al securităţii” (Barnett et al., 2007, p. 47).

De asemenea, ţări diferite vor acorda prioritate unor sectoare diferite ale intervenţiei, fie într-un mod coordonat (cum ar fi strategia din Afganistan), fie automat. Aşadar,

– „Marea Britanie se concentrează asupra securităţii şi sectorului militar.– Statele Unite au început printr-un interes puternic faţă de democratizare şi refacere

economică, dar experienţele din Afganistan şi Irak le-au făcut să-şi reorienteze atenţia asupra stabilizării.

– Japonia tinde să se concentreze asupra reconstrucţiei generale postconflict, în timp ce– Franţa şi Germania îşi concentrează atenţia asupra stabilizării imediate postconflict şi

asupra pro movării democraţiei şi reconstrucţiei economice pe termen lung” (Barnett et al., 2007, p. 48).

Se poate afirma că ambiguitatea definirii este atât cauzată, cât şi accentuată de situarea literaturii despre „construcţia statului” la intersecţia câtorva discursuri din care s-a format şi care îi influenţează existenţa în continuare. În acest sens, aşa cum am văzut, discuţiile despre „construcţia statului” deseori decurg din, abordează, se suprapun şi, în cele din urmă, se transformă în discuţii despre eşecul statului, construcţia naţiunii sau construcţia păcii. La rândul lor, acestea au în comun anumite asumpţii şi funcţionează în acord cu

3. În privinţa literaturii consacrate celor trei chestiuni, există contribuţii recente care trec în revistă diferenţele dintre acestea. Puncte de plecare bune în labirintul definiţiilor sunt contribuţia din Barnett et al. (2007) referitoare la construcţia păcii şi al doilea capitol din Carment et al. (2009) privitor la eşecul statului; ambele texte utilizează baze de date impresionante conţinând diverse definiţii instituţionale ale construcţiei păcii şi, respectiv, eşecului statului. În ceea ce priveşte literatura despre „construcţia statului”, nu cunosc să existe eforturi similare la nivelul definirii. O alternativă bună ar putea fi trecerea în revistă a literaturii de către Scott (2008).


discursuri cum ar fi cele despre democratizare şi pacea democratică, drepturile omului şi intervenţia umanitară sau dezvoltarea şi buna guvernare.

Pe de altă parte, în ciuda sau, probabil, datorită apetitului aparent avid la nivel inter-naţional pentru construcţia statului, aceasta este însoţită în mod frecvent de un nivel de confuzie derutant, exprimat cel mai vădit prin răspândirea etichetelor care încearcă să surprindă esenţa intervenţiilor. Această babilonie terminologică funcţionează la trei niveluri. Primul nivel se referă la ţinta intervenţiei. Nu este foarte clar care sunt actorii ce au atins un nivel la care sunt necesare intervenţiile internaţionale sub forma misiunii de construcţie a statului. Încadrate într-o perspectivă patologică a devianţei, aberaţiei şi disfuncţiei (Morton, 2005, p. 372; Raeymaekers, 2005, p. 2), se operează distincţia dintre situaţiile în care statul nu mai funcţionează deloc şi cele în care nu furnizează serviciile aşteptate. În acest sens, analiştii discută despre „slăbiciune”, „fragilitate”, „eşec” sau „colaps”, definirile lor fiind sprijinite şi complicate de încercările de a descrie termenii de mai sus nu ca momente statice individuale (de fragilitate, eşec sau colaps), ci dintr-o perspectivă procesuală, drept state în curs de slăbire, eşuare şi prăbuşire (Milliken, Krause, 2002).

La nivelul terminologiei, nu există un consens cu privire la termenii – şi definiţiile – care descriu mai bine obiectivele intervenţiilor internaţionale. Din acest motiv, se utilizează o serie amplă de concepte. Dintre acestea, cele mai utilizate sunt:

Fragilitatea statului

– Acest concept a fost adoptat la început în principal de agenţiile de asistenţă, după ce s-au formulat critici potrivit cărora termeni precum state slabe sau eşuate sunt vagi şi politizaţi.

– În linii mari, agenţiile de asistenţă consideră că fragilitatea apare „atunci când structurile statului nu au voinţa politică şi/sau capacitatea de a îndeplini funcţiile fundamentale necesare pentru reducerea sărăciei, dezvoltare şi asigurarea securităţii şi drepturilor omului pentru populaţiile lor” (OECD/DAC, 2007, Principiul 3).

– Acest sens este împărtăşit de (unele) agenţii de asistenţă cum ar fi Banca Mondială (Raportul LICUS, 2005) şi DfID din Marea Britanie.

Eşecul statului (asociat ca proces cu statele în curs de eşuare şi, la finalul acestui proces, cu statele eşuate)

– Într-un stat eşuat, „toate funcţiile esenţiale au încetat a mai fi îndeplinite (în mod continuu şi pe întregul teritoriu), dar este posibil ca anumite structuri instituţionale să mai existe” (Clement, 2005, p. 2).

– În acest sens, eşecul s-ar referi la eşecul funcţional, fără eşec instituţional. Astfel, un stat eşuează când „este incapabil să îndeplinească funcţiile esenţiale ale statalităţii, inclusiv capacitatea de a extrage resurse (materiale şi nonmateriale, cum ar fi legiti mitatea), de a le administra (cel puţin de a aloca o parte a lor pentru aparatul de securitate), de a asigura acomodarea politică (inclusiv securitatea) şi de a furniza serviciile sociale şi infrastructura de bază (de exemplu, apa, drumurile…)” (Clement, 2005, p. 4).

Colapsul statului

– Unii autori definesc colapsul statului prin prezenţa simultană a prăbuşirii instituţionale, a prăbuşirii societale şi persistenţei conflictului violent (adică armat) (Raeymaekers, 2005, pp. 2-3).

– În cadrul acestei tipologii, un stat colapsat „presupune atât un eşec funcţional (inca-pacitatea de a îndeplini funcţii esenţiale), cât şi un eşec instituţional (suprastructura politică nu mai are o existenţă continuă şi nu mai face parte dintr-un cadru integrator general)” (Clement, 2005, p. 2).


Deşi se înrudesc, termenii de slăbiciune sau fragilitate, eşec şi colaps nu sunt sinonimi; în mod frecvent, se consideră că ei se situează pe o axă continuă a performanţei şi eficacităţii statului (Torres, Anderson, 2004, p. 6). În unele modele ale colapsului (Clement, 2005; Howard, 2008), aceste situaţii sunt considerate etape intermediare.

Figura 5. Disfuncţionalitatea statului: o relaţie posibilă între terminologii

Sursa: Daniel Biró, 2010, p. 92, adaptat după Carment et al., 2009, p. 7.

Al doilea nivel al confuziei se referă la natura intervenţiei. Odată selectate ţintele intervenţiei, încă nu este clar care sunt cele mai potrivite metode, în ciuda încercărilor de a scrie manuale despre „cum să” construieşti statul. Considerând aceste situaţii drept anomalii sau devieri de la funcţionarea „normală” a unei comunităţi politice moderne, aşa-numita comunitate internaţională va interveni într-o serie de misiuni etichetate deseori vag drept „construcţia păcii”, „construcţia naţiunii” sau „construcţia statului” (pentru o perspectivă critică, vezi, de pildă, Bendana, 2005).

Există foarte multe suprapuneri atât sub aspectul substanţei, cât şi, mai frecvent, la nivel terminologic între diferitele concepte amestecate într-o categorie eterogenă a „construcţiei”, cele mai importante dintre acestea fiind conceptele „construcţia naţiunii”, „construcţia păcii”, „construcţia statului” sau „construcţia capacităţii”. Deşi se înrudesc (câte două sau mai multe), aceste concepte au fost dezvoltate în momente diferite şi reflectă preocuparea faţă de temele principale, perspectivele şi soluţiile momentului.Primul dintre acestea, conceptul de construcţie a naţiunii, cu toate că este utilizat interşanjabil cu cel de construcţie a statului, mai ales de comentatorii nord-americani, se asociază în principal cu discursul teoriei modernizării de la începutul Războiului Rece. Potrivit teore ticienilor


modernizării, indiferent de contextul istoric, politic, economic sau social, dezvoltarea spre modernitate este nu numai posibilă, ci şi firească şi universală. Statul apărând ca rezultat al procesului de decolonizare, mecanismul fundamental al dezvoltării, potrivit teoriei moder-nizării, a fost „reconstrucţia identităţilor populaţiilor şi societăţilor tradiţionale” cu intenţia de „a-i aduce în modernitate pe oameni, «eliberându-i» de neregularităţile agasante… ale genului, rasei, valorilor «tradiţionale»…” (Gillman, 2003, p. 10). Reconstrucţia identităţilor se referea la abandonarea loialităţii faţă de autorităţile tradiţionale şi reorientarea spre naţiune, statul central şi partidul politic. Ca atare, construcţia naţiunii descrie, de obicei, procesul de încurajare a formării unei identităţi naţionale solide ca bază a statului-naţiune. Asociată în prezent cu procesul democratizării, „construcţia naţiunii implică un proces organic intern prin care o societate contestă, analizează, formează un consens şi consolidează o identitate naţională spre care se orientează societatea” (D’Costa, Ford, 2009, p. 25).

În al doilea rând, referindu-se la situaţiile de conflict sau la cele postconflict (asemenea conceptului de construcţie a statului), conceptul de construcţie a păcii derivă din încercarea ONU de a se adapta la situaţiile existente imediat după încheierea Războiului Rece. Introdus prin Agenda pentru pace a Secretarului General al ONU Boutros-Boutros Ghali în 1992, conceptul a fost gândit în aşa fel încât să ocupe ultimul loc, cel mai complex (şi cel mai invaziv) în distincţia pe care a făcut-o între menţinerea păcii (peace‑keeping), crearea păcii (peace‑making) şi construcţia păcii (peace‑building), referindu-se la încercările de a „identifica şi sprijini structurile care vor tinde să întărească şi să consolideze pacea, pentru a se evita reizbucnirea conflictului, inclusiv reformarea sau întărirea instituţiilor guvernamentale”. Potrivit lui Schneckener (2007, p. 11), „construcţia păcii are scopul principal de a stimula relaţiile paşnice între părţi aflate altădată într-un conflict, şi, astfel, de a identifica soluţii comprehensive pentru consecinţele politice, economice, sociale şi psihologice ale războaielor, precum şi de a elimina cauzele structurale fundamentale ale conflictelor (de exemplu, inegalitatea socioeconomică, tensiunea etnonaţională, penuria de resurse). Reconstrucţia statului devine unul dintre mecanismele de asigurare a unei păci durabile, dar există posibilitatea ca scopurile şi instrumentele construcţiei statului şi construcţiei păcii să se ciocnească”.

În final, împrumutând elemente ale construcţiei naţiunii şi ale construcţiei păcii, conceptul de construcţie a statului în era matură ulterioară Războiului Rece s-a dezvoltat gradual „într-o relaţie cu eforturi impulsionate sau sprijinite din exterior, de a construi pe plan local instituţii de guvernare capabile, în societăţi în care aceste capacităţi instituţionale nu au existat niciodată sau au fost slăbite, inclusiv prin conflict” (D’Costa, Ford, 2009, p. 14). În mod firesc, „construcţia instituţiilor” cuprinde consolidarea sau crearea instituţiilor politice şi administrative în care o autoritate centrală îşi dezvoltă mijloace de control asupra recursului legitim la violenţă, furnizând, concomitent, servicii sociale şi politice. În acest sens, conceptul este legat atât de procesul de construcţie a naţiunii, cât şi de cel de construcţie a păcii, aşa cum le-am definit mai sus.

În sfârşit, al treilea nivel al confuziei se referă la scopul intervenţiei. Dacă dorim să înţelegem mecanismele prin care se construiesc statele moderne, putem alege în mod evident (dar nu lipsit de riscuri) să analizăm încercări similare din trecut, începând cu formarea primelor state moderne. Rezultatul final al acestor tendinţe combinate este că unele concepte, cum ar fi „formarea statului” (state‑formation), „alcătuirea statului” (state‑making) şi „construcţia statului” (state‑building), sunt utilizate fără distincţie între ele la nivelul analitic care, la rândul său, influenţează reacţiile politice.

Ţinând seama de aria cadrelor analitice, diversitatea definiţiilor conceptuale şi numărul mare de actori implicaţi, poate părea surprinzător să constatăm că, recent, un comentator


„explorează asemănările remarcabile dintre abordările construcţiei statului, aplicate de state şi coaliţii diferite în contexte diferite” (Wesley, 2008, p. 369). Cum am putea discuta despre consecvenţă când există nenumărate planuri propuse pentru intervenţii, variind de la o abordare a „amprentei discrete”, trecând printr-un tip „convenţional” mai invaziv de construcţie a statului (o abordare de tip holistic a guvernării) şi culminând prin soluţia radicală a unei Administraţii Internaţionale, de tipul neotutelajului?

Avertizând cu privire la iluzia oricărei tipologii clar delimitate, Lambach a oferit această clasificare în care

• abordarea „amprentei discrete” se referă la misiunile în care „actorii internaţionali sunt ¼numai½ mediatori între părţile din conflict şi furnizează ajutor financiar şi umanitar”;

• „abordarea convenţională a construcţiei statului” se referă la măsuri mai invazive cum ar fi „Reforma Sectorului Securităţii (RSS), programele de Dezarmare, Demobilizare şi Reintegrare (DDR), reconstrucţia şi reformarea instituţiilor şi infrastructurii statului şi furnizarea asistenţei tehnice (de exemplu, înregistrarea votanţilor)”; şi, în sfârşit,

• Administraţiile Internaţionale, ca misiuni în care „actori internaţionali sub umbrela ONU construiesc, dotează cu personal şi gestionează structurile administrative în ţara ieşită din conflict” (Lambach, 2007, p. 4).

O posibilă explicaţie este aceea că, în ciuda variaţiei la nivel analitic, practica inter-venţiilor internaţionale pentru construcţia statului urmează, în general, acelaşi tipar: intervenţii externe de natură predominant militară în situaţii postconflict, cu scopul eliminării a ceea ce se percepe a fi „anarhie” locală, prin construirea unui stat centralizat care funcţionează după un tipar liberal. Alternativ, în timp ce se acceptă diferenţele rezultând în urma mecanismelor diferite de implementare, se poate evidenţia elementul comun constând în obiectivul final, adică starea finală ideală la care se presupune că aspiră misiunile de construcţie a statului. Problema îşi pierde caracterul aparent contra-dictoriu atunci când, în ciuda lipsei unor acorduri cu privire la ce anume constituie un stat eşuat, ce înseamnă „construcţia păcii” şi „construcţia statului” sau cum pot fi puse în practică mai bine, discursurile relevante converg şi proiectează o imagine comună a stării dorite. În această viziune comună asupra coordonatelor unui stat „reuşit”, se pune un accent constant pe:

a) un set centralizat de instituţii formale (a se citi birocratice) şi monopolul asupra violenţei pe un teritoriu dat;

b) funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească atât în relaţie cu domeniul intern – cum ar fi securitatea, reprezentarea şi bunăstarea (Milliken, Krause, 2002; Schwartz, 2005) –, cât şi în relaţie cu sistemul internaţional (stabilitatea).

Apropriere hobbesiană a unei înţelegeri weberiene incomplete a statului modern, plasată într-un context favorabil pentru ceea ce se numeşte „wilsonianism militarizat”, aceasta este imaginea statului care face legătura între diagnosticul de eşec al statului şi practicile aşa-zis terapeutice ale „construcţiei statului”.

„Uzurparea hobbesiană” se referă la prioritatea absolută acordată dimensiunii securitare a statului, în acord cu ipoteza lui Hobbes potrivit căreia doar deţinerea puterii absolute de către Leviatan poate genera pacea internă şi securitatea externă în lipsa cărora nu pot avea loc activitatea umană, dezvoltarea şi progresul. Astfel, în lipsa monopolului statului,


„violenţa ¼devine½ manifestarea cea mai vizibilă a eşecului statului” (Wesley, 2008, p. 377). La rândul său, acest nivel al violenţei este identificat la nesfârşit drept „cauza fundamentală” a tuturor relelor presupuse a veni împreună – sărăcia, foametea, bolile, analfabetismul, subdezvoltarea, corupţia şi aşa mai departe. Pe de altă parte, dovada acestei aproprieri este prioritatea acordată dimensiunii securităţii şi, mai ales, programelor de Reformă a Sectorului Securităţii (RSS), Dezarmare, Demobilizare şi Reintegrare (DDR) în marea majoritate a discursurilor şi practicilor „construcţiei statului” (Dobbins et al., 2007; Ghani, Lockhart, 2008; Chappuis, Hanggi, 2009).

În mod evident, referirea la o „înţelegere weberiană simplificată” vizează frecventa descriere a statului ca deţinător al monopolului recursului legitim la violenţă pe un teritoriu dat, pe de o parte, şi definiţia birocratic-administrativă a statului modern ca deţinător al tipului raţional-legal de autoritate. Din nou, aceste elemente devin parte integrantă a standardului după care se măsoară „eşecul”, precum şi a tiparului (tiparelor) pe care constructorii (externi) ai statului îşi propun să îl (le) pună în practică. Ambele discursuri sunt saturate cu referiri directe sau indirecte, conştiente sau inconştiente la aceste elemente ale sociologiei weberiene, dar ele generează o versiune simplificată a acesteia. De fapt, ele ignoră metodologia tipului ideal utilizată de Weber şi asimilarea ei cu „realitatea” (Trouillot, 2001). De asemenea, aceste discursuri izolează definiţia statului de sociologia complexă a lui Weber, şi mai ales de sociologia autorităţii. În consecinţă, o caracteristică esenţială a lucrărilor despre eşecul statului şi construcţia statului este perspectiva limitată asupra statului ca relaţie socială (Bilgin, Morton, 2002, p. 71). Cu alte cuvinte, nemaipunând accentul pe natura socială a instituţiilor statului, ci pe stabilitate, de pildă (Pfister, 2007, p. 21), aceste lucrări marginalizează astfel natura co-constitutivă a statului şi societăţii, atât de importantă pentru Weber (Hobson, 1998; Seabrooke, 2002).

În final, eticheta sonoră de „wilsonianism militarizat” concepută de Pierre Hassner surprinde două atribute esenţiale ale încercărilor actuale de „construcţie a statului”. Primul se referă la parametrii stării ce urmează a se construi, iar al doilea la mecanismele prin care acea stare se poate exporta. În acest sens, „wilsonianismul” trimite la etosul politico--economic liberal al imaginii statului, care este proiectat în demersul de „construcţie a statului” (drepturile omului, democraţia, efectele pacificatoare ale comerţului, piaţa liberă). Pe de altă parte, „militarizat” se referă la apetitul tot mai militant de exportare a acestui model prin mijloace care nu exclud intervenţia militară (Hassner, 2002).

Proliferarea etichetelor este doar o parte a enigmei. Confuzia terminologică este însoţită de penuria de date „pozitive”, adică rezultate pozitive ale încercărilor de construcţie a statului, majoritatea analiştilor caracterizând astfel de rezultate drept modeste în cel mai bun caz. Probabil că Doyle şi Sambanis (2006) fac cel mai cunoscut şi consistent efort academic de a descrie succesul timid al operaţiunilor ONU de construcţie a păcii, dar până şi ei fac referire la construcţia păcii, şi nu la „construcţia statului”. Printre alte evaluări, mai critice, se numără Zuercher (2006) şi Barnett (2007). În ciuda unor eforturi susţinute în termenii resurselor instituţionale, financiare şi epistemice alocate de comuni-tatea internaţională pentru zonele problematice, există în continuare niveluri persistente ale instabilităţii şi violenţei tocmai acolo unde se desfăşoară cele mai multe eforturi – violenţă comisă atât de elementele care controlează rămăşiţele statului de (re)construit, cât şi de actori situaţi în afara controlului statelor. La nivelul instituţional, situaţia nu pare cu nimic mai promiţătoare, existând numeroase luări de poziţie ce denunţă corupţia, lipsa de funcţionalitate sau fragilitatea instituţiilor rezultate.


În înţelegerea dificultăţilor generate de aceste etichetări, este important să evidenţiem că analizele contemporane dominante ce influenţează atât constructele teoretice privitoare la eşecul statului, cât şi arena politicilor de construcţie a statului, suferă în ambele cazuri din cauza efectelor statocentrismului şi, mai ales, din cauza asocierii obsesive a guvernării cu monopolul asupra violenţei şi cu centralismul instituţional. Parţial responsabilă pentru această atitudine statocentrică este moştenirea reziduală a teoriilor modernizării, prevalente în anii 1950 şi 1960, care au naturalizat statul drept unica formă legitimă de organizare a comunităţilor politice în modernitate. Sub multe aspecte, această proiecţie naturalizată reprezintă esenţa concentrării curente în mod obsesiv asupra eşecului statului şi a paleativului construcţiei statului. Dacă statul este acceptat ca unicul punct legitim de referinţă, alţi actori – exclusiv moderni – implicaţi în contestarea armată a monopolului unui stat asupra violenţei ajung să fie caricaturizaţi şi să nu fie analizaţi adecvat. Această părtinire analitică statocentrică ignoră nu numai caracterul modern (sau poate postmodern) al unor actori contemporani cum ar fi „seniorii războiului” (warlords) sau „miliţiile”, ci şi relaţiile co-constitutive pe care aceşti actori le au cu statul şi societatea în care prosperă, relaţiile lor complexe cu alte state din sistemul internaţional, precum şi cu o diversitate de agenţi ai globalizării cum ar fi ONG-urile, OING-urile, diasporele şi alţii.

Uneori, dacă nu chiar cel mai adesea, eforturile de a „construi state” cu scopul de a impune modelul weberian ideal(izat) al instituţiilor politice centralizate, completat de monopolul statului asupra violenţei, ar putea fi condamnate la „eşec”. Există un număr mare de factori pe seama cărora se pun rezultatele slabe ale încercării de construire a statului, inclusiv:

• absenţa voinţei politice susţinute din partea „constructorilor” (externi),• contextul geopolitic sau• resursele financiare, umane şi materiale insuficiente investite.

Totuşi, dincolo de aceşti vinovaţi obişnuiţi, „eşecul” se datorează mai mult utilizării unui model analitic care proiectează o schemă idealizată a statului, iar starea finală trebuie evaluată în raport cu rezultatele acestui model.

Bineînţeles, nu afirmăm că acest cadru este acceptat în mod necritic în literatura de specialitate. Dimpotrivă, este necesar să subliniem că literatura generoasă despre „eşecul statului” şi „construcţia păcii”/„construcţia statului” a dat naştere unei perspective critice bogate în cadrul căreia se pot identifica cel puţin patru direcţii prolifice de investigaţie. Acestea sunt:

• perspectiva critică asupra „păcii liberale” (Richmond, 2001, 2006a, 2006b, 2007; Richmond, Franks, 2009; Barnett et al., 2007; Bures, 2007);

• critica depolitizării „construcţiei statului” şi critica viziunii „tehnocratice” a construcţiei statului, prezentă mai ales în lucrările lui David Chandler (2004, 2005, 2006a, 2006b, 2007a) şi ale autorilor inspiraţi de opiniile lui (Bickerton, 2007);

• critica relaţiei „dezvoltare-securitate” (Menkhaus, 2004; Hameiri, 2007; Shah, 2009); şi, în final,

• dezbaterea despre cea mai bună/„corectă” secvenţă a construcţiei statului, dintre susţinătorii instituţionalizării ca primă etapă – consolidarea instituţiilor politice existente sau importate (Fukuyama, 2004; Paris, 2004) – şi susţinătorii democratizării ca primă etapă – punându-se accent pe democratizare, controlul civil asupra armatei şi consolidarea economiei de piaţă (Ikenberry, Slaughter, 2006; Carothers, 2007).


Unii dintre aceşti specialişti (şi alţii) critică în mod explicit şi (mai ales) implicit întregul efort al încercării de a exporta o anumită formă de ordine socială – statul – în zone în care experienţa statului „modern” este nesemnificativă, negativă sau inexistentă, şi unde probabil că nu există o infrastructură care să funcţioneze asemenea statelor. Totuşi, cu câteva excepţii, majoritatea criticilor de acest tip se concentrează asupra mecanismelor – adică asupra chestiunii referitoare la cum sunt puse în aplicare politicile vizând construcţia statului – pentru a-şi prezenta explicaţiile privind eşecul efortului internaţional de construcţie a statului. Analizele asupra motivelor pentru care politicile curente de „construcţie a statului” eşuează frecvent sunt complexe, majoritatea abordând neajunsurile atribuite implementării lor, începând cu:

• succesiunea „corectă” (instituţii versus democratizare);• abordarea graduală – opusă abordărilor de tip holistic a guvernării în cazul statelor

eşuate, aşa cum anunţă titlul unui raport OECD din 2006 (pentru o evaluare a acestor abordări, vezi Stewart, Brown, 2007);

• insuficienţa angajamentelor (exprimată în mandate, resurse, orizonturi de timp etc.);• lipsa de coordonare între numeroşii actori implicaţi.

În ciuda numărului tot mai mare al acestor perspective critice, precum şi al „învăţă-mintelor (ne)trase” în urma evaluărilor practicii, încă nu s-a formulat un model teoretic comprehensiv al construcţiei statelor contemporane.

Pentru a înţelege mai bine caracteristicile cadrului eşecul-statului/construcţia-statului, restul analizei critice prezentate în capitolul de faţă are ca scop identificarea unei genealogii a practicilor curente în ceea ce priveşte „construcţiei statului”. Pentru a înţelege mai bine caracteristicile interne şi contradicţiile inerente întâlnite în conceptualizarea eşecului statului şi în practicile construcţiei statului este necesară o mai atentă analiză a contextului în care s-a creat acest cadru. Obiectivul nostru este de a arăta că trăsăturile caracteristice ale cadrului vizat decurg în egală măsură din natura sa instrumentală şi din apariţia sa la intersecţia lucrărilor academice din anii 1990 despre drepturile omului, democratizare şi guvernanţă.

Contradicţii şi dileme ale construcţiei statului

În chestiunea punerii în aplicare a programelor de construcţie a statului, mulţi autori au analizat numeroasele dificultăţi întâmpinate pe parcursul acestor procese. De exemplu, Paris şi Sisk (2007) au observat existenţa a cinci contradicţii şi cinci dileme majore.

Principalele tensiuni şi contradicţii

1. Este utilizată intervenţia din exterior pentru stimularea autoguvernării.2. Străinii sunt implicaţi în definirea liderilor locali „legitimi”.3. Sunt promovate valori „universale” ca remediu pentru probleme locale.4. Construcţia statului presupune atât o ruptură definitivă de trecut, cât şi o reafirmare a istoriei.5. Imperativele pe termen scurt intră deseori în conflict cu obiectivele pe termen mai lung.

Principalele tipuri de dileme

1. Dilema amprentei – „pe de o parte, o prezenţă internaţională dominantă («amprentă marcantă») ar putea fi necesară pentru menţinerea securităţii şi supravegherea (sau chiar impunerea) unui acord de pace ¼…½. Pe de altă parte, o prezenţă internaţională mai puţin invazivă («amprentă discretă») ar putea fi necesară pentru ca viaţa politică, socială şi economică locală să poată ajunge la un echilibru postconflict în termenii proprii”.


2. Dilema duratei – „construcţia statului este fără îndoială un proces de lungă durată, dar există presiuni în sens contrar, împotriva unei prezenţe internaţionale prelungite sau nedeterminate”.

3. Dilemele participării – „Liderii facţiunilor nu reprezintă neapărat populaţia ţărilor lor, dar, de obicei, sunt indivizii cei mai implicaţi în negocierile pentru pace ¼…½. Dacă liderii facţiunilor sunt prea puternici, atunci noile structuri instituţionale ar putea fi privite drept nelegitime de către alte grupuri şi indivizi ¼…½. Pe de altă parte, alienarea liderilor facţiunilor poate reaprinde conflictul”.

4. Dilemele dependenţei – „Obiectivul construcţiei statului după un război este de a încuraja condiţiile pentru o pace care să se autosusţină, printr-o autoguvernare legitimă, eficientă. Cu toate acestea, fluxurile considerabile ale asistenţei externe şi rolul «direct» al actorilor internaţionali în facilitarea punerii în aplicare a acordurilor de pace pot crea noi aşteptări şi dependenţe politice şi economice”.

5. Dilemele coerenţei – Coerenţa organizaţională presupune „nevoia de coordonare între numeroşii actori internaţionali implicaţi în aceste operaţiuni”. Dilema coerenţei normative „decurge din incoerenţa dintre valorile exprimate de constructorii statului (derivate deseori din norme universale) şi valorile reflectate în politicile urmărite la faţa locului de constructorii statului, şi rezultatele acestor politici”.

Sursa: Roland Paris şi Timothy Sisk, „Managing Contradictions: The Inherent Dilemmas of Postwar Statebuilding”, International Peace Academy, noiembrie 2007, pp. 4-7.

Într-o astfel de genealogie, descendenţa imediată asociază practicile de „construcţie a statului” de după atacurile de la 11 septembrie 2001 cu o varietate de alte practici, mai ales cu cele ale construcţiei păcii, ale bunei guvernări şi cu politicile democratizării. Scurta carieră a conceptului de stat eşuat, propusă de Bueger şi Bethke, constă în general din patru etape, fiecare iniţiată sau dusă la îndeplinire de tipuri diferite de actori: de la specialişti în diverse discipline academice, decidenţi de politică externă, organizaţii internaţionale şi ONG-uri naţionale şi internaţionale, până la industria think‑tank-urilor:

menţionat arareori în cercurile academice la sfârşitul anilor 1980 (prima etapă), circulaţia conceptului s-a extins la nivelul decidenţilor de politică externă la începutul anilor 1990 şi s-a stabilizat prin încercările de tipologizare şi definire (a doua etapă), a fost securitizat şi globalizat la începutul anilor 2000 (a treia etapă), iar în etapa contemporană (a patra) există o tendinţă dublă de omogenizare prin cuantificare, şi de de-omogenizare cu ajutorul criticii (2010, p. 19).

Cu toate acestea, deşi se consideră că „construcţia statului” şi mai ales construcţia din exterior sunt fenomene ulterioare atacurilor de la 11 septembrie 2001 şi descriu o stare de lucruri post-11 septembrie, arhitectura ideologică a intervenţiilor externe, creată cu scopul de a afecta comportamentul extern (la un nivel minim) şi alcătuirea internă (la un nivel maxim) ale statelor vizate, nu este în nici un caz o noutate. Astfel, în contextul sistemului westfalian matur – bazat pe principiul suveranităţii şi nonintervenţiei – firul mai lung al acestei genealogii trebuie să sesizeze că procesele actuale de „construcţie a statului” sunt asociate sau sunt chiar moştenitoare directe ale modului de gândire specific teoriei modernizării din primele etape ale Războiului Rece – mai ales aşa cum a formulat-o Rostow (1960). Identificarea acestei derivări este importantă pentru că ne permite să vedem în construcţia naţiunii un element esenţial al modernizării – când naţiunile se construiau, într-adevăr, în interiorul statului şi după afirmarea statului într-un context


postcolonial. Dar se poate merge pe firul acestei genealogii, înapoi în timp, până în era protectoratului temporar de la sfârşitul anilor 1920 (Chandler, 2007b) sau, mai devreme, până la parametrii filosofiei politice liberale şi ai Iluminismului în general (Jahn, 2007a, 2007b)4. Aceste genealogii ale construcţiei statului au în comun concentrarea predomi-nantă asupra factorilor intervenţiei externe în modelarea entităţilor teritoriale numite „state”. Totuşi, deşi impunerea externă este, fără îndoială, un mecanism foarte important pentru difuzia instituţională, nu este şi unicul. Concentrarea strictă asupra intervenţiilor externe împiedică înţelegerea mai profundă a altor mecanisme de creare a statelor, cum ar fi imitaţia, improvizaţia şi invenţia deliberată, combinate cu importarea unor modele externe (Fukase-Indergaard, Indergaard, 2008).

În secolul al XIX-lea şi în cea mai mare parte din secolul XX, s-a considerat că principala ameninţare la adresa stabilităţii sistemului internaţional venea din activităţile statelor (mai ales ale celor mai puternice). Dimpotrivă, după Războiul Rece, în contextul discursului despre „eşecul statului”, în loc de a continua să fie perceput ca o ameninţare, statul a apărut ca o soluţie la ameninţări variate, de la migraţii la epidemii generalizate şi, mai ales, terorism. Se poate identifica forţa motrice a acestei schimbări într-o mişcare de dublă securitizare – a dezvoltării, pe de o parte, şi a statelor eşuate, pe de altă parte – într-un context specific, dominat de discursurile drepturilor omului, păcii liberale şi democratizării. Înţelegerea rolului deţinut de securitizarea eşecului statului după Războiul Rece ne permite să explorăm motivele şi modul în care „punctele slabe ale statului, care, asemenea săracilor, au existat dintotdeauna alături de noi, se transformă într-o problemă globală şi, mai mult, capătă o importanţă particulară pentru intervenţia ¼internaţională½” (Robinson, 2007, p. 3). Procesul securitizării în ceea ce priveşte cadrul „eşecului statului”, după Războiul Rece, este marcat de două momente, fiecare fiind legat întâmplător de ziua de 11 septembrie. Mai întâi, proclamarea unei „Noi ordini mondiale” la sfârşitul Războiului Rece de către preşedintele SUA de la acea vreme, George H.W. Bush (11 septembrie 1990), defineşte contextul în care ia naştere formularea. În al doilea rând, atacurile teroriste asupra SUA, de la 11 septembrie 2001, marchează transformarea critică în ceea ce priveşte tratarea obiectului acestui cadru. De la această dată, „statele eşuate” încep să fie percepute ca reprezentând o ameninţare nu doar la adresa securităţii statelor „de succes” individuale, ci chiar la adresa securităţii sistemului internaţional de state. Între aceste momente, în umbra aşteptărilor generate de discursurile dominante ale perioadei – în principal cele despre drepturile omului, democratizare, buna guvernare şi „noile războaie” – cadrul „eşecului” a ajuns la forma cunoscută în prezent.

Repetând succesul articolului lui Kaplan despre anarhia ce vine (1994), conceptul eşecului/colapsului statului s-a răspândit fulgerător în lumea politicii internaţionale. De la prima utilizare într-un cadru academic – atribuită unui articol publicat în 1993 în Foreign Policy de doi foşti înalţi oficiali din Departamentul de Stat al SUA (Helman, Ratner, 1992) – el s-a răspândit în scurt timp de la jurnalişti la cercurile politice, un rol crucial în popularizarea conceptului fiindu-i atribuit Ambasadorului SUA la ONU de la momentul respectiv, M. Albright, în contextul crizei din Somalia (Gros, 1996, p. 445; Nijman, 1998, p. 273). În acest context, jurnalişti, politicieni şi analişti politici adoptă rapid sub noua etichetă a eşecului statului o diversitate de crize în state care „abia

4. Aşa cum arată Chandler şi Jahn, în timpul Războiului Rece şi imediat după sfârşitul acestuia, a dominat credinţa în progres şi în posibilitatea generării acestuia în condiţiile adecvate, de către actorii potriviţi, după un tipar corespunzător.


funcţionează (de exemplu, Republica Centrafricană), state caracterizate printr-un grad ridicat al corupţiei (de exemplu, Nigeria) sau de un regim foarte represiv (de exemplu, Sudan), precum şi state aflate într-o situaţie postconflict (de exemplu, Republica Demo-crată Congo, Afganistan, Burundi, Coasta de Fildeş)” (Vlassenroot, Hoebcke, 2009, p. 1)5. Până în 1996, larga utilizare a conceptului în moduri deseori nondiscriminatorii generase deja apeluri la claritate analitică, specialiştii demarând cursa pentru organizarea diferitelor categorii de state într-o taxonomie a disfuncţionalităţii (Gros, 1996)6.

Între timp, având în vedere mai ales rolul central jucat de dezbaterile despre drepturile omului, democraţie şi umanitarism, avea loc o transformare a atitudinilor faţă de statele aflate în conflict. Pe măsură ce avea loc o îndepărtare de preceptele stricte ale suveranităţii ca nonintervenţie, călăuzită de conceptul ONU de construcţie a păcii, „în condiţiile con sensului post-Război Rece, s-a considerat că dezastrele umanitare sau conflictele interne manifeste în aceste state reprezintă temeiuri justificate pentru intervenţii internaţionale” (Cotton, 2007, p. 457). La începutul anilor 1990, la intersecţia unor evoluţii cum ar fi intensificarea acordării de ajutor umanitar şi asistenţă în anii 1980, succesul doctrinelor drepturilor omului şi, în final, transformarea graduală a doctrinei asupra menţinerii păcii culminând prin Agenda pentru Pace din 1992, reacţiile la crizele din zone geografice incluse în domeniul „statelor eşuate” au luat forma intervenţiilor umanitare cu scopul atingerii unor obiective diferite. Primele astfel de reacţii au constat în crearea de adăposturi pentru populaţia kurdă din nordul Irakului – dar nu şi din Turcia – în cadrul Operaţiunii Provide Hope din 1991, şi au continuat prin intervenţia UNPROFOR în fosta Iugoslavie (Bosnia şi Herţegovina) între 1992 şi 1995, Operaţiunea Provide Hope derulată sub egida UNITAF şi condusă de SUA, misiunile UNOSOM II dintre 1992 şi 1993 ca reacţie la seceta şi foametea care ameninţau populaţia somaleză, Operaţiunea Restore Democracy desfăşurată în Haiti, sub conducerea SUA (1994), precum şi seriile de intervenţii cu scopul restabilirii guvernării democratice în Sierra Leone între 1994 şi 20007. Se pare că epoca de aur a practicii intervenţiei umanitare (Wheeler, Bellamy, 2008) a atins punctul maxim prin intervenţia NATO în Kosovo cu scopul protecţiei populaţiei albaneze (martie-iulie 1999), şi prin intervenţia sub comandă australiană în Timorul de Est cu scopul de a pune capăt

5. Exemplele se referă la situaţii din ultimul deceniu al secolului XX, dar eticheta rămâne relevantă pentru cazurile diverse considerate eşuate de la începutul secolului XXI.

6. Primul care a făcut această încercare, Gros distinge între categorii diferite ale disfuncţionalităţii statului, cum ar fi: a) state anarhice, definite drept state fără o guvernare centralizată, Somalia fiind un exemplu; b) state‑fantomă sau miraj, definite drept state în care există doar o aparenţă de autoritate, cum ar fi Zair/Republica Democrată Congo; c) state anemice, definite drept state a căror capacitate este epuizată fie de grupuri contrainsurgenţă, fie prin absenţa modernizării principiilor economiei sau a celor democratice, de pildă, cum este cazul Haiti; d) state capturate, controlate centralizat de o elită nesigură care încearcă să submineze sau să elimine elita rivală, cum ar fi cazul Rwandei; e) eşecuri in vitro, cum este cazul Bosniei (Gros, 1996, pp. 458-461).

7. De la începuturile sale, odată cu Operaţiunea Provide Hope în 1991, valul de intervenţii umanitare a fost sprijinit (selectiv) de elitele politice, inclusiv ca urmare a impactului mass-mediei asupra opiniei publice – sau, mai curând, asupra opiniei publice percepute. Aşa-numitul efect CNN s-a numărat printre primii factori care au influenţat retragerea SUA din Somalia ca urmare a dezastrului din bătălia de la Mogadishu (octombrie 1993) şi a fost, de asemenea, (parţial) responsabil pentru nonintervenţia în criza care a dus la genocidul din Rwanda (aprilie-iulie 1994). Pentru o analiză detaliată a „efectului CNN” asupra intervenţiilor umanitare, vezi Robinson (2002) şi Livingston (1997).


violenţelor masive declanşate după referendumul pentru dobândirea independenţei (Kaldor, 2007, pp. 18-21).

Ţinând pasul cu practica intervenţiilor, datorită caracterului său orientat spre politici, literatura despre statul eşuat se caracterizează în această etapă nu atât printr-o concentrare teoretică sau analitică, ci mai curând printr-o tendinţă puternică spre descrierea studiilor de caz particulare – candidate pentru intervenţii umanitare – şi se orientează tot mai mult spre predicţii. Cele mai importante proiecte academice dedicate temei în cauză în anii 1990 reflectă această caracteristică durabilă a literaturii despre eşecul statului. Preponderenţa contribuţiilor bazate pe studii de caz descriptive se reflectă în colecţia de eseuri despre statele africane „prăbuşite” (collapsed) a lui Zartman (1995). Forţa de Intervenţie în caz de Eşec al Statului, finanţată de CIA (Esty et al., 1995; Goldstone et al., 2000), cu concen-trarea ei interdisciplinară şi multianuală, este reprezentativă în continuare pentru tendinţa cuantificatoare de a identifica anumite variabile drept esenţiale în predicţiile privind cazurile de eşec al statului (Goldstone et al., 2000). Cel puţin trei caracteristici ale acestui val de literatură pot fi explicate ca o consecinţă a acestei orientări descriptiv-pre dictive. Mai întâi, în loc să se construiască în jurul unui nucleu teoretic solid, modelul de analiză a statelor eşuate a fost constituit din amalgamarea unor contribuţii provenind din diferite programe de cercetare, într-o încercare de a identifica anumite consecinţe ale disfuncţiona-lităţii statului pentru populaţiile locale şi pentru arhitectura sistemului internaţional.

În ciuda popularităţii în creştere a acestui model analitic în interiorul diferitelor componente ale cercurilor de decidenţi politici, universitare şi de specialişti în problema-tica dezvoltării, predominanţa perspectivei descriptive, în detrimentul celei analitice, explică în mare măsură lipsa unei definiţii larg acceptate a ce anume înseamnă un eşec, precum şi lipsa unui consens asupra parametrilor necesari pentru măsurarea acestuia. În locul unui concept autonom, de sine stătător, „eşecul statului” este definit, prin opoziţie cu stabilitatea, ca „deviaţie, aberaţie şi ruptură de normele statalităţii” (Morton, 2005, p. 372). Astfel, dacă statele de succes sunt considerate a fi cele care „controlează teritorii şi populaţii delimitate, desfăşoară relaţii diplomatice cu alte state, monopolizează violenţa legitimă între graniţele proprii şi reuşesc să furnizeze bunuri sociale adecvate pentru populaţiile lor” (Brooks, 2005, p. 1160), situaţiile care impun intervenţii internaţionale (umanitare) sunt cele de „prăbuşire a instituţiilor politice, economice şi sociale; pierdere a controlului asupra teritoriului; tulburări civile; dislocări masive ale populaţiei şi conflict intern violent” (Morton, 2005, p. 372). Într-adevăr, Zartman, de pildă, descrie o imagine a prăbuşirii statului conceptualizat sub forma ruperii contractului social dintre stat şi populaţie, definit în principal în termeni funcţionali (1995, p. 5).

Dezvoltarea cadrului statului eşuat, în perioada dintre sfârşitul Războiului Rece şi atacurile de la 11 septembrie 2001, a fost marcată de acapararea iniţială a conceptului de către decidenţii politici implicaţi în practica intervenţiei umanitare. Cooptarea unor segmente academice noi în acest context a conferit noului concept o trăsătură instrumen-tală, responsabilă de caracterul descriptiv şi de marginalizarea dimensiunii analitice ale acestuia. Totuşi, până la finalul perioadei, convergenţa cu diferite subdomenii ale agendelor de cercetare asupra conflictului instrastatal şi soluţionării conflictelor a orientat analiza asupra eşecului statului spre direcţii mai analitice, mai ales sub impulsul clasificării diversităţii de cazuri în tipologii variate şi al identificării principalilor factori care cauzează fenomenul. Astfel, până în 1999, descrierea caracteristicilor funcţionale începe să fie însoţită de eforturi de identificare a cauzelor generice ale eşecului (Alao, 1999). Aceasta s-a reflectat în arena politică odată cu dezvoltarea în timpul administraţiilor Clinton a


unei abordări reactive construite în jurul multilateralismului, diplomaţiei preventive şi promovării securităţii colective cu scopul de a „aborda cauzele originare ale conflictului din statele fragile ¼ceea ce a dus½ la politici care au pus accent pe pieţele deschise şi pe dezvoltarea legăturilor economice, promovarea democraţiei şi a drepturilor omului, dezvoltarea infrastructurilor, precum şi consolidarea guvernării pentru ca statele să îşi poată rezolva propriile conflicte” (Stohl, 2001, p. 2). În linii mari, chestiunea eşecului statului a ocupat o poziţie oarecum periferică pentru specialişti şi decidenţii politici deopotrivă. Într-adevăr, aşa cum arată Wolf:

chestiunea în ansamblu nu a fost privită în principal ca prezentând un risc pentru securitatea internaţională, ci doar ca un fenomen regional „nefericit”, fie de importanţă temporară (Europa Centrală şi de Est şi fosta Uniune Sovietică), fie având un caracter mai pronunţat endemic, dar nu neapărat ameninţător (mai ales Africa) (2011, p. 953).

Totuşi, după atacurile teroriste de la World Trade Center şi reacţia liderilor politici faţă de acestea în contextul „războiului global împotriva terorii care prinde contur ca noua naraţiune strategică majoră” (Buerger, Bethke, 2010, p. 21), cadrul de analiză a „statului eşuat” a fost plasat din nou într-un context diferit. Aşa cum am văzut mai sus, în anii 1950 problema unităţilor politice disfuncţionale era privită din perspectiva ideologică a teoriilor modernizării. În următoarele două decenii, ca urmare a criticii intense la adresa acestor teorii, paradigma teoretică dominantă pentru contextul postcolonial al ultimelor entităţi care au dobândit „statalitatea modernă” a fost cea a dezvoltării. În valul din anii 1980 şi 1990 (corespunzând în linii mari celui de-al „treilea val al democratizării” al lui Huntington), a apărut o înţelegere diferită a problemei disfuncţionalităţii statului, etichetată de această dată drept „eşec al statului”. Acesta a fost un mediu conceptual guvernat de democratizarea politică, globalizare – cu accentul acesteia asupra răspândirii principiilor pieţelor libere – şi triumful doctrinelor drepturilor omului şi al intervenţiilor umanitare. În cadrul acestui din urmă val, atacurile de la 11 septembrie 2001 fiind principalul catalizator, problematica eşecului statului a fost împinsă ferm într-un domeniu diferit, securitatea internaţională.

Bineînţeles că plasarea a ceea ce se numeşte în prezent eşec al statului într-un context al securităţii nu este în sine o trăsătură specifică doar lumii de după atacurile de la 11 septembrie 2001. Paradigma modernizării şi programele de dezvoltare ulterioare, aplicate în timpul Războiului Rece, au avut drept scop construcţia unor „economii de piaţă stabile şi solide în Lumea a Treia”, dar, în contextul bipolarismului, acest scop s-a subordonat obiectivului geostrategic de „asigurare a securităţii pentru Lumea Dezvoltată” (Coelho, 2008, p. 80). În acest sens, diferiţi specialişti descriu modul în care „construcţia naţiunii” în timpul Războiului Rece „a reprezentat o strategie occidentală pentru îngrădirea socialis-mului şi a Uniunii Sovietice în Lumea a Treia” (Hippler, 2005, p. 5). Întrucât tabăra comunistă a imitat această strategie, dezvoltarea a devenit un alt instrument pentru competiţia geopolitică în care, aşa cum demonstrează descrierea Afganistanului de către Cullather, „digurile au devenit alternativa americană la reformele funciare comuniste” (2002, p. 523). În studiul lui comprehensiv, şi Michael Latham „a plasat programele lui Kennedy ¼de modernizare în Lumea a Treia½ în contextul unei «reacţii flexibile la comu-nism»” (2000, p. 10). Ameninţarea la adresa securităţii în acel context venea nu din partea statelor care îşi câştigaseră independenţa de curând, ci decurgea din posibilitatea ca răspân direa modelului de dezvoltare şi organizare a comunităţilor politice promovat de blocul rival să devină mai atractivă. Ca atare, programele de modernizare şi dezvoltare au avut drept


scop menţinerea stării de fapt, adică menţinerea coexistenţei echilibrate a unor modele opuse. Prin contrast, eşecul statului după atacurile de la 11 septembrie 2001 este securitizat într-un mod în care referentul securităţii nu este doar o regiune (sau blocul corespunzător), ci însuşi sistemul westfalian de state, şi în care unica soluţie oferită este universalizarea unui model unic omogen al statului. Obiectivul secţiunii de faţă este de a investiga cum anume a apărut şi s-a dezvoltat această securitizare, precum şi consecinţele acestui proces.

În timp ce, începând cu promovarea conceptului de „cvasistat” (quasi‑state) în anii 1980, categoria statelor disfuncţionale a fost tratată ca un „rău public” (indiferent de perspectivă, umanitară, a dezvoltării sau economică), atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au fost catalizatorul tratării eşecului statului ca provocare la adresa securităţii internaţionale. Mişcarea spre securitizarea eşecului statului ca ameninţare internaţională este vizibilă în primul rând şi în principal în documentele privind strategia pentru securitatea naţională ale ţărilor dezvoltate şi organizaţiilor internaţionale. Acestea variază de la frecvent citata Strategie de Securitate Naţională a SUA (2002) la prima Strategie Europeană de Securitate (2003); de la Unitatea pentru Strategie a Prim-Ministrului (PMSU) britanic din 2005 la Declaraţia privind Politica Internaţională emisă de Canada în 2005 sau Carta Albă „AusAid” lansată de Australia în 2006; de la aşa-numita iniţiativă „Statele Fragile” a OECD (2005) la programul LICUS al Băncii Mondiale (2006) sau crearea unei Comisii ONU pentru Construcţia Păcii cu scopul contracarării ameninţărilor la adresa securităţii venite din partea statelor eşuate (Stewart, 2007).

Pentru a sprijini această mişcare de securitizare, s-au făcut numeroase conexiuni între eşecul statului şi diferitele procese care ameninţă securitatea globală. Într-adevăr, aşa cum nota Gourevitch încă din 2004, „se consideră că acest fenomen este responsabil de aproape toate ameninţările la adresa păcii şi securităţii internaţionale: războaiele civile, migraţiile în masă, conflictele etnice, degradarea mediului înconjurător, traficul de droguri, traficul de arme şi terorismul” (2004, p. 255). Pe un ton similar, discutând despre consecinţele locale, regionale şi, în cele din urmă, internaţionale ale fragilităţii statului, Torres şi Anderson se referă la o serie de chestiuni diverse asociate dezintegrării statelor:

• conflictul şi consecinţele umanitare ale conflictului, de la abuzuri împotriva drepturilor omului la sărăcie şi foamete;

• ameninţări la adresa securităţii globale, cum ar fi crima organizată, traficul de droguri şi fiinţe umane, şi riscurile asociate cu blocarea principalelor căi de comunicare şi reducerea prosperităţii globale;

• în fine, perturbarea caracterului cooperativ al sistemelor internaţionale atunci când se confruntă cu chestiuni controversate, cum ar fi intervenţiile internaţionale (2004, p. 8).

Dar nici una dintre corelaţii nu a avut o influenţă mai pregnantă asupra securitizării eşecului statului decât presupusa asociere cu terorismul. De atunci, asocierea dintre Afganistan – clasificat drept „stat eşuat” – şi talibanii care au pus la cale şi au dus la îndeplinire atacurile de la 11 septembrie 2001 reprezintă fundamentul tezei potrivit căreia statele eşuate furnizează „spaţii neguvernate” care servesc drept „pepiniere” pentru activităţile teroriste. Potrivit asumpţiei fundamentale a acestei teze,

într-un vid de autoritate publică – când nu există instituţii eficiente sau funcţionale ale justiţiei sau punerii în aplicare a legii – grupurile teroriste pot recruta, instrui şi pune la cale atacuri ale căror ţinte sunt fie interese locale, fie interese externe ¼…½, fără a fi detectate, perturbate sau împiedicate (Newmann, 2007, p. 467).


Baza teritorială şi lipsa controlului şi interdicţiei deţin un rol central în argumentul „pepinierei” care leagă terorismul de chestiunea statelor eşuate, dar acestea nu sunt în nici un caz singurele elemente de legătură. Alte asemenea elemente au fost identificate recent de Menkhaus:

¼riscul de½ preluare de către o mişcare radicală a unui stat eşuat deţinător de arme nucleare ¼Pakistanul½ sau bunuri economice esenţiale ¼Arabia Saudită½; riscul de a deveni „sanctuar” – spre deosebire de utilizarea statului eşuat pentru lansarea unor atacuri; vizarea aşa-numitelor „ţinte vulnerabile” din interiorul statului eşuat – cum ar fi hotelurile internaţionale, bunurile economice globale, ambasadele şi aşa mai departe; finanţarea în contextul unor resurse care pot fi prădate, variind de la droguri la diamante, cherestea şi alte astfel de bunuri; şi, nu în ultimul rând, riscul de a fi o bază prolifică pentru recrutarea teroriştilor, mai ales în contextul unor state prădătoare şi represive (2010, pp. 93-94).

Relaţia dintre terorism şi statul eşuat este atacată tot mai intens, mai mulţi specialişti punând sub semnul întrebării cel puţin relaţia directă dintre pericolul reprezentat de terorismul internaţional şi statul eşuat (Stewart, 2006; Newman, 2007). Totuşi, dincolo de chestiunea terorismului, se acceptă în general că efectele eşecului statului trec de graniţele comunităţii politice respective prin contagiune şi revărsare (spillover) atât la nivel regional, cât şi la nivel internaţional. Dezvoltarea economică, degradarea mediului şi sănătatea globală reprezintă alte trei arii de interes în securitizarea chestiunii eşecului statului. După ce securitizarea „eşecului statului” ca o afecţiune contagioasă şi invazivă care ameninţă întregul sistem internaţional s-a fixat ferm în discursul politicii globale, nevoia de intervenţii internaţionale – prezentate ca „leacul” acestor patologii – a impus nu numai distincţia între forme/etape diferite ale erodării, ci şi, mai important, identifi-carea cauzelor originare ale „bolii degenerative”8. Robert Rotberg (2003) joacă încă o dată un rol crucial în reorientarea agendei eşecului statului de la identificarea simptomelor spre identificarea „cauzelor şi indicatorilor”. Impulsul spre această evoluţie are un rol esenţial necontestat, întrucât „înţelegerea exactă a motivelor pentru care statele slabe alunecă spre eşec îi va ajuta pe decidenţii politici să conceapă metode pentru prevenirea eşecului şi, în cazurile în care statele eşuează (sau ajung la colaps), pentru a le resuscita şi asista în procesul de reconstrucţie” (2003, p. 2).

Întrucât eşecul statului a fost plasat pe o poziţie strategică, politica din anii 1990 a îngră dirii (containment) şi intervenţiei (umanitare) selective a fost considerată drept inefi-cientă şi insuficientă ca abordare a chestiunii statelor eşuate în noul secol. Dat fiind că „arhitectura internaţională a cooperării economice, politice şi pentru dezvoltare se bazează pe asumpţii cu privire la stat” (Whaites, 2008, p. 3), soluţia post-11 septembrie prefigurată pentru o serie de ameninţări asociate cu eşecul statului, de la terorism la războaiele civile,

8. Încă de la utilizarea sintagmei „bolnavul Europei” în secolul al XIX-lea, chestiunea „statelor eşuate” a fost abordată cu predilecţie prin metafore medicale. Afirmaţia rămâne valabilă şi după sfârşitul Războiului Rece, când Zartman, de pildă, descrie „colapsul statului ca boală degenerativă de durată”, în cazul căreia „sunt posibile remedii şi remisia” (1995, p. 8). „Mişcarea de securitizare” a plasat această predilecţie într-un context dominat de o tot mai pronunţată interconectare (globalizarea) care a încurajat reactivarea temerilor de contagiune din „teoria dominoului”, astfel crescând nevoia de tratament – a se citi intervenţie sub forma „construcţiei statului” (Bilgin, Morton, 2007, p. 24). Pentru o analiză detaliată a acestei metafore în cadrul analitic al eşecului statului, vezi Manjikian (2008) sau Borg şi Figueroa-Helland (2010).


de la subdezvoltare şi sărăcie la degradarea mediului şi sănătatea globală, a fost identificarea şi consolidarea statelor vulnerabile prin sporirea capacităţilor lor şi promovarea (impu-nerea?) principiilor liberale ale bunei guvernări. O consecinţă a securi tizării eşecului statului după atacurile de la 11 septembrie 2001 constă în faptul că s-a produs un transfer la nivelul referentului securizării, de la individ – ce domina cadrul intervenţiilor umanitare din anii 1990 – la sistemul internaţional, organizat potrivit unor principii în care unitatea principală este versiunea liberală occidentală, modernă a statului. Prezentată ca o ameninţare multidimensională cu răspândire globală prin metafora medi cală a unui virus letal extrem de contagios, existenţa statelor disfuncţionale este percepută nu numai ca o ameninţare la adresa individului, ci şi ca o „provocare la adresa sistemului westfalian idealizat de state weberiene prin subminarea ordinii constitutive a sistemului internaţional” (Newmann, 2009, p. 437). Astfel, securitizarea eşecului statului a devenit, de fapt, un argument în favoarea consolidării poziţiei statului modern, liberal ca principala unitate a Sistemului Internaţional şi, prin aceasta, un argument pentru consolidarea Societăţii Internaţionale de state.

Confruntarea cu ceea ce poate fi perceput drept provocare la adresa primordialităţii ontologice a unităţii sale constitutive – statul modern – duce la „un impuls asertiv al sistemului de state suverane de a se reproduce” potrivit direcţiilor „proiectului statocentric”, aşa cum l-a definit Wendt (Halvorson, 2010, pp. 591-592). Pe parcurs, folosind terminologia Şcolii engleze, intervenţiile internaţionale nu se dezvoltă numai pornind de la viziunea solidaristă care pune accent pe valorile cosmopolite şi normele universale, aşa cum implicau discursurile din anii 1990 despre „democratizare”, „intervenţie umanitară” şi, în final, „responsabilitatea de a proteja”; ca urmare a reuşitei în securitizarea eşecului statului, intervenţiile pentru construcţia statului sunt exprimate în continuare într-un limbaj solidarist, dar se desfăşoară mai degrabă potrivit unei logici pluraliste având scopul de a menţine, extinde şi consolida centralitatea politică şi juridică a statului (cu adevărat) suveran în practica relaţiilor internaţionale. Statul eşuat fiind deja definit drept cvasisuveran – unii propunând chiar retragerea recunoaşterii ca abordare a statelor eşuate (Delaney, 2008) – construcţia statului devine instrumentul pentru abordarea nu numai a simptomelor crizei umanitare, ci şi a cauzei acesteia, identificată drept lipsa unui stat „real”.

Acest transfer la nivelul referentului, de la individ la sistemul internaţional, a fost mediat şi facilitat de turnura radicală în privinţa perceperii statului sub aspectul celor trei dimensiuni – securitatea, economia, dezvoltarea – cărora li se adaugă drepturile omului şi democratizarea. Mai întâi, în domeniul securităţii, eforturile de teoretizare a procesului „dilemei securităţii” au reflectat percepţia că ameninţările existenţiale decurg din forţa altor state într-un mediu anarhic, şi nu din punctele lor slabe. De asemenea, paradigmele dezvoltării – reflectate în pachetele condiţionate ale instituţiilor financiare internaţionale în anii 1990 – au identificat cel puţin o parte din sursele sărăciei şi subdezvoltării în caracterul instituţiilor locale ale statului. În acord cu originile lor în tradiţia filosofiei liberale, paradigmele drepturilor omului şi ale democratizării s-au dezvoltat în lupta împotriva abuzurilor comise de statele autoritare şi totalitare. În final, Consensul de la Washington de la începutul anilor 1990 a marcat triumful politicilor neoliberale care propun un rol minimal al statului în economie, reflectat în programele de ajustare structurală drept norma „bunei guvernări”. Într-adevăr, în timpul agendei structurale din anii 1980 şi începutul anilor 1990, când a devenit una dintre cele mai detestate instituţii, s-a considerat că statul „se opune încercărilor de dezvoltare, blochează libera funcţionare a pieţelor, consumă o cotă disproporţionată a resurselor investibile, ¼…½ centralizează excesiv procesul dezvoltării şi sufocă iniţiativa privată” (Olukoshi, 2004, p. 47).


Totuşi, până la începutul noului mileniu, aceste atitudini faţă de stat au fost răsturnate. Aşa cum am văzut, în ceea ce priveşte securitatea, sub influenţa atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 s-au construit multe planuri pentru securitatea naţională în jurul ideii că, în general, securitatea este astăzi mai ameninţată de statele în curs de erodare, şi nu de statele puternice (National Security Strategy, 2002, p. 1). În ceea ce priveşte economia, succesiunea crizelor financiare, inclusiv criza asiatică din 1997-1998 (Wesley, 2008, p. 372), a impus „conştientizarea faptului că pieţele nu se pot crea şi proteja singure”. Apoi, această idee a dus la „resurgenţa statului ¼…½ ca unic protector al pieţei” (Hameiri, 2007, p. 130). De asemenea, statul a fost „readus în ecuaţie” ca soluţie, şi nu ca ameninţare în arena dezvoltării, parţial ca reacţie la declinul Consensului de la Washington (Fukuyama, 2002) şi parţial ca recunoaştere de către principalii donatori că „statele sunt esenţiale pentru asigurarea unor reforme dificile” (Hameiri, 2007, p. 130)9. De asemenea, Englebert şi Tull analizează schimbarea de atitudine a comunităţii donatoare faţă de rolul statelor în privinţa dezvoltării. Concentrându-se asupra dezvoltării africane, autorii afirmă că principalii donatori au alternat între „o perioadă keynesistă în anii 1960 şi 1970, când statul era perceput drept motorul creşterii… ¼şi o perioadă în care l-au½ considerat un obstacol pentru dezvoltare în cea mai mare parte a următoarelor două decenii… ¼recunoscând odată cu sfârşitul anilor 1990½ că dezvoltarea presupune un stat eficace” (2008, p. 114). În final, se pare că lecţiile învăţate de „comunitatea internaţională” a decidenţilor politici şi autorilor de specialitate ca urmare a catastrofelor umanitare recente sunt că nici pieţele şi nici drepturile omului nu pot fi protejate în lipsa unui stat solid. Aşa cum notează Thurer, „statele eşuate demonstrează clar că protecţia drepturilor omului depinde de funcţionarea adecvată a statului”, datorită faptului că, printre altele, „dreptul umanitar internaţional depinde considerabil de structurile ierarhice ale statului şi, mai ales, de ordinea militară şi ierarhia de comandă” (2008, pp. 43-44).

Totuşi, aşa cum am menţionat mai sus, rezultatul unei implicări mai intense în procesul de construcţie externă a statelor se caracterizează în continuare prin cel mult un succes limitat. Din această perspectivă, combinarea dintre atracţia constantă exercitată de posibi-litatea angajării în inginerii sociale în societăţi (externe) situate la periferia sistemului westfalian şi rezultatele modeste ale acestor implicări repetate reflectă ceea ce se poate numi paradoxul Dorian Gray al „construcţiei statului”. Potrivit descrierii succinte oferite de Ganev,

Dorian Gray este o persoană arogantă şi fără scrupule care ţine un portret al său în podul casei. Odată cu trecerea timpului, el alunecă tot mai adânc în abisul imoralităţii şi fărădelegilor. Totuşi, în mod miraculos, aspectul lui uimitor pare să nu fie atins de timp: nici un rid şi nici o umbră de tulburare nu îi întinează chipul tineresc care îşi menţine atracţia irezistibilă. Totuşi, în acelaşi timp, chipul din portret se urâţeşte treptat şi devine tot mai respingător, transformându-se cu fiecare imoralitate comisă de Dorian. Această sinergie stranie face imposibilă atribuirea existenţei lui Dorian şi a portretului său unor sfere distincte ale fiinţării. Portretul este cel care poartă

9. Consensul de la Washington, un pachet de (zece) principii macroeconomice şi de administrare financiară, este un termen introdus de John Williamson în 1990 pentru a face referire la ceea ce era perceput drept o „convergenţă universală” în discursul din acea vreme asupra dezvoltării, spre o trecere de la politicile dirijate de stat la cele orientate spre piaţă, ca fiind cele mai bune practici pentru dezvoltarea şi creşterea economică (Williamson, 1990; 2004). Pentru o analiză a argumentelor care leagă democraţia de principiile Consensului de la Washington, vezi Williamson (1993) şi mai ales Rose (2006).


marca adevăratului caracter al acţiunilor lui Dorian; comportamentul lui Dorian este cel care furnizează secretul înţelegerii forţelor aparent incomprehensibile care alimentează metamorfoza degradantă a portretului (Ganev, 2001, p. 22).

Această metaforă descrie perfect industria curentă a „construcţiei statului”. Pe de o parte, tinereţea artificială a lui Dorian corespunde atracţiei continue a proiectului de construcţie a statelor „moderne” în secolul trecut10. Pe de altă parte, soarta portretului condamnat să acumuleze urmele îmbătrânirii şi abuzurile tinereţii pare să semene cu rezultatele ascunse ale încercărilor repetate de a construi state, mascate prin aceea că în descrierea lor se vorbeşte de eşecuri (interne), seniori ai războiului şi alţii ca ei.

Bibliografie

Alao, C.A. (1999), „The Problem of the Failed State in Africa”, în M. Alagappa, T. Inoguchi (eds.), International Security Management and the United Nations, United Nations University Press, New York, pp. 83-103.

Baker, P.H. (2007), „Fixing Failing States: The New Security Agenda”, The Whitehead Journal of Diplomacy and International Relations, iarna-primăvara, pp. 85-96.

Barnett, M., Kim, H. et al. (2007), „Peacebuilding: What is in a name”, Global Governance, 13(1), pp. 35-58.

Bellamy, J.A., Wheeler, N.J. (2008), „Humanitarian Intervention in World Politics”, în J. Baylis, S. Smith, P. Owens (eds.), The Globalization of World Politics, Oxford University Press, Oxford.

Bendana, A. (2005), „From Peacebuilding to State Building: One step forward and two steps back?”, Development and Change, 43(3), pp. 5-15.

Bickerton, C. (2007), „State-building: Exporting State Failure”, în C. Bickerton, P. Cunliffe, A. Gourevitch (eds.), Politics without Sovereignty: A Critique of Contemporary International Relations, UCL Press, Londra, pp. 93-111.

Biró, D. (2010), State‑failure or Polity‑creation? World Politics beyond State‑centrism, Department of International Relations, School of International, Political & Strategic Studies, Canberra, Australian National University, teză de doctorat, nepublicată.

Borg, S., Figueroa-Helland, L. (2010), „The Lure of State Failure: Critical Engagement with State-failure Discourse in World Politics”, The 2010 Annual Convention of the International Studies Association, New Orleans.

Brooks, R.E. (2005), „Failed States, or the State as Failure?”, The University of Chicago Law Review, 72(4), pp. 1159-1196.

Bueger, C., Bethke, F. (2010), „Networking the Failed State – Enacting the Discipline of International Relations?”, schiţa prezentării pentru 51st Annual Conference of the International Studies Association, New Orleans.

Bures, O. (2007), „Wanted: A Mid-Range Theory of International Peacekeeping”, International Studies Review, 9(3), pp. 407-436.

Call, C.T. (2006), „The Fallacy of the ‘Failed State’”, lucrare prezentată la International Studies Association Annual Meeting, San Diego, California.

Carment, D., Samy, Y. et al. (2009), Security Development and the Fragile State: Bridging the Gap between Theory and Policy, Routledge.

Carothers, T. (2007), „The ‘Sequencing’ Fallacy”, Journal of Democracy, 18(1), pp. 12-27.

10. Utilizez modern (cu sensul de „cel mai avansat”) între ghilimele pentru a-l distinge de imaginea statului modern din teoria modernizării, referindu-mă în aceste cazuri la ceea ce constituie schim bări moderne în epoci diferite.


Chandler, D. (2004), „The responsibility to protect? Imposing the ‘Liberal Peace’”, International Peacekeeping, 11(1), pp. 59-81.

Chandler, D. (2005), „International State-Building: Beyond Conditionality, Beyond Sovereignty”, Royal Institute for International Relations, Bruxelles.

Chandler, D. (2006a), Empire in Denial: The Politics of State‑Building, Pluto Press.Chandler, D. (2006b), „Back to the future? The limits of neo-Wilsonian ideals of exporting

democracy”, Review of International Studies, 32(3), pp. 475-494.Chandler, D. (2007a), „EU Statebuilding: Securing the Liberal Peace through EU Enlargement”,

Global Society, 21(4), pp. 593-607.Chandler, D. (2007b), „The Problem of the African State: The Missing Genealogy of International

Statebuilding”, Sixth SGIR Pan-European Conference on International Relations, Torino.Chandler, D. (2009), „Great Power Responsibility and ‘Failed States’: Strengthening Sovereignty?”,

în J. Raue, P. Sutter (eds.), Facets and Practices of State‑Building, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden/Boston, pp. 15-31.

Chappuis, F., Hanggi, H. (2009), „The Interplay between Security and Legitimacy: Security Sector Reform and State-Building”, în J. Raue, P. Sutter (eds.), Facets and Practices of State‑Building, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden/Boston, pp. 31-59.

Clement, C. (2005), „The Nuts and Bolts of State Collapse: Common Causes and Different Patterns? A QCA Analysis of Lebanon, Somalia and the former-Yugoslavia”, Annual meeting of the International Studies Association, Hilton Hawaiian Village, Honolulu, Hawaii, 5 martie 2005, publicat şi ca COMPASSS Working Paper 32/2005.

Coelho, J.B. (2008), Building Stable and Effective States through International Governance Technocratic Interventions, Northeastern University, Boston, teză de doctorat nepublicată.

Cotton, J. (2007), „Timor Leste and the discourse of state failure”, Australian Journal of International Affairs, 61(4), pp. 455-470.

Cullather, N. (2002), „Damning Afghanistan: Modernization in a Buffer State”, The Journal of American History, 89(2), pp. 512-537.

D’Costa, B., Ford, J. (2009), „Terminology Matters: Statebuilding, Nationbuilding and Peacebuilding”, Issue Paper No. 6, Centre for International Governance and Justice at Australian National University, diponibil online la http://cigj.anu.edu.au/cigj/link_documents/IssuesPapers/IssuesPaper6.pdf.

Delaney, R. (2009), „De-recognition of States: A Different Approach to Failed States”, Stanford Journal of International Relations, 10(1), pp. 10-17.

Dobbins, J. (2008), „Europe’s Role in Nation Building”, Survival, 50(3), pp. 83-110.Dobbins, J., Jones, S.G. et al. (2007), „The beginner’s guide to Nation-building”, RAND Corporation,

Santa Monica.Doyle, M.W., Sambanis, N. (2006), Making War and Building Peace: United Nations Peace

Operations, Princeton University Press, Princeton.Englebert, P., Tull, D.M. (2008), „Postconflict Reconstruction in Africa: Flawed Ideas about

Failed States”, International Security, 32(4), pp. 106-139.Esty, D.C., Goldstone, J.A. et al. (1995), State Failure Task Force Report, Science Applications

International Corporation McLean.Fukase-Indergaard, F., Indergaard, M. (2008), „Religious nationalism and the making of the modern

Japanese state”, Theory and Society, 37(4), pp. 343-374.Fukuyama, F., Cornell University Press (2004), State‑Building: Governance and World Order in

the 21st century, Cornell University Press, Ithaca New York.Ganev, V. (2001), „The Dorian Gray Effect: Winners as State Breakers in Postcommunism 34.1”,

Communist and Postcommunist Studies, 34(1), pp. 1-25.Ghani, A., Lockhart, C. (2008), Fixing Failed States: A Framework for Rebuilding a Fractured

World, Oxford University Press.Goldstone, J.A., Gurr, Ted Robert et al. (2000), „State Failure Task Force Report: Phase III

Findings”, Science Applications International Corporation (SAIC), McLean.


Gourevitch, A. (2004), „The Unfailing of the States”, Journal of International Affairs, 58(1), pp. 255-260.

Gros, J.G. (1996), „Towards a taxonomy of failed states in the New World Order: Decaying Somalia, Liberia, Rwanda and Haiti”, Third World Quarterly, 17(3), pp. 455-471.

Halvorson, D. (2010), „‘Bringing international politics back in’: Reconceptualising state failure for the twenty-first century”, Australian Journal of International Affairs, 64(5), pp. 583-600.

Hameiri, S. (2007), „Failed states or a failed paradigm? State capacity and the limits of institu-tionalism”, Journal of International Relations and Development, 10(2), pp. 122-149.

Hassner, P. (2002), „The United States: The empire of force or the force of empire?”, Chaillot Paper ‑ n°54, Institute for Security Studies.

Helman, G.B., Ratner, S.R. (1992), „Saving Failed States”, Foreign Policy, 89(3), pp. 3-20.Hippler, J. (2005), „Violent Conflicts, Conflict Prevention and Nation-building – Terminology and

Political Concepts”, în J. Hippler (ed.), Nation‑building: A Key Concept for Peaceful Conflict Transformation?, Pluto Press & Development and Peace Foundation, Londra, pp. 3-15.

Hobson, J.M. (1998), „The Historical Sociology of the state and the state of historical sociology in International Relations”, Review of International Political Economy, 5(2), pp. 284-320.

Howard, O.T. (2008), „Revisiting State Failure: Developing a Causal Model of State Failure Based Upon Theoretical Insight”, Civil Wars, 10(2), pp. 125-146.

Ikenberry, G.J., Slaughter, A.-M. (2006), „Forging a world of liberty under law: U.S. national security in the 21st century”, The Princeton Project on National Security, The Woodrow Wilson School of Public and International Affairs, disponibil online la http://www.princeton.edu/~ppns/report/FinalReport.pdf.

Jahn, B. (2007a), „The Tragedy of Liberal Diplomacy: Democratization, Intervention, Statebuilding (Part I)”, Journal of Intervention and Statebuilding, 1(1), pp. 87-106.

Jahn, B. (2007b), „The Tragedy of Liberal Diplomacy: Democratization, Intervention, Statebuilding (Part II)”, Journal of Intervention and Statebuilding, 1(2), pp. 211-229.

Jourde, C. (2007), „The International Relations of Small Neoauthoritarian States: Islamism, Warlordism, and the Framing of Stability”, International Studies Quarterly, 51(2), pp. 481-503.

Kaldor, M. (2007), Human security: Reflections on globalization and intervention, Polity Press, Cambridge.

Kaplan, R.D. (1994), „The Coming Anarchy”, The Atlantic Monthly, 44.Lambach, D. (2007), „State-Building as a Two-Level Game”, lucrare prezentată la The 48th

International Studies Association Annual Convention, Chicago.Latham, M.E. (2000), Modernization as Ideology: American Social Science and ‘Nation‑Building’

in the Kennedy Era, The University of North Carolina Press, Chapel Hill.Livingston, S. (1997), „Clarifying the CNN effect: An Examination of Media Effects According

to Type of Military Intervention”, Research Paper R‑18, The Joan Shorenstein Center, Harvard University.

Logan, J., Preble, C. (2008), „Fixing Failed States: A Cure Worse than the Disease?”, Harvard International Review, 29(4), pp. 62-66.

Manjikian, M. (2008), „Diagnosis, Intervention, and Cure: The Illness Narrative in the Discourse of the Failed State”, Alternatives: Global, Local, Political, 33(3), pp. 335-357.

Menkhaus, K. (2004), „Vicious circles and the security development nexus in Somalia”, Conflict, Security & Development, 4(2), pp. 149-165.

Menkhaus, K.J. (2010), „State Fragility as a Wicked Problem”, Prism, 1(2), pp. 85-100.Milliken, J., Krause, K. (2002), „State Failure, State Collapse and State Reconstruction: Concepts,

Lessons and Strategies”, Development and Change, 33(5), pp. 753-774.Morton, A.D. (2005), „The ‘Failed State’ of International Relations”, New Political Economy,

10(3), pp. 371-379.Newman, E. (2007), „Weak States, State Failure, and Terrorism”, Terrorism and Political Violence,

19(4), pp. 463-488.


Newman, E. (2009), „Failed States and International Order: Constructing a Post-Westphalian World”, Contemporary Security Policy, 30(3), pp. 421-443.

Nijman, J. (1998), „Madeleine Albright and the geopolitics of Europe”, GeoJournal, 46, pp. 267-278.Olukoshi, A.O. (2004), „Democratisation, Globalisation and Effective Policy-Making in Africa”,

în C.C. Soludo, Michael Osita Ogbu, H.-J. Chang (eds.), The politics of trade and industrial policy in Africa: forced consensus?, International Development Research Centre (IDRC), Trenton, pp. 43 -76.

Paris, R. (2004), At War’s End: Building peace after civil conflict, Cambridge University Press, Cambridge.

Paris, R., Sisk, T.D. (2007), „Managing Contradictions: The Inherent Dilemmas of Postwar Statebuilding”, Research Partnership on Postwar Statebuilding, International Peace Academy, Tokyo.

Pfister, T. (2004), From State to Stateness, lucrare nepublicată, Queen’s University, Belfast, disponibil online la http://www.qub.ac.uk/polproj/reneg/pdfs/Pfister-From_State_to_Stateness% 2020.pdf, accesat în mai 2007.

Raeymaekers, T. (2005), „Collapse or Order? Questioning State Collapse in Africa”, Working Paper No 10, Household in Conflict Network (HiCN).

Richmond, O.P. (2001), „A genealogy of peacemaking: The Creation and re-creation of Order”, Alternatives: Global, Local, Political, 26(3), pp. 317-348.

Richmond, O.P. (2006a), „Human Security and the Liberal Peace: Tensions and Contradictions”, The Whitehead Journal of Diplomacy and International Relations, iarna-primăvara, pp. 75-87.

Richmond, O.P. (2006b), „The problem of peace: Understanding the ‘liberal peace’”, Conflict, Security and Development, 6(3), pp. 291-314.

Richmond, O.P. (2007), „Emancipatory forms of human security and liberal peacebuilding”, International Journal, 62(3), pp. 459-478.

Richmond, O.P., Franks, J. (2009), Liberal Peace Transitions: Between Statebuilding and Peace‑building, Edinburgh University Press, Edinburgh.

Robinson, N. (2007), „State-building and international politics: The emergence of a ‘new’ problem and agenda”, în A. Hehir, N. Robinson (eds.), State‑building: Theory and Practice, Routledge, Londra, New York, pp. 1-29.

Robinson, P. (2002), The CNN effect: The myth of news, foreign policy, and intervention, Routledge, Londra.

Rose, C.M. (2006), „Privatization – the Road to Democracy”, Saint Louis University Law Journal, 50(3), pp. 691-721.

Rostow, W.W. (1960), The Stages of Economic Growth: A Non‑Communistic Manifesto, Cambridge University Press, Cambridge.

Rotberg, R.I. (ed.) (2003), State Failure and State Weakness in a Time of Terror, Brookings Institution Press.

Schneckener, U. (2009), „Spoilers or Governance Actors? Engaging Armed Non-State Groups in Areas of Limited Statehood”, Governance Working Paper Series, nr. 21, Research Center (SFB) 700, Berlin.

Schwarz, R. (2005), „Post-Conflict Peacebuilding: The Challenges of Security, Welfare, and Representation”, Security Dialogue, 36(4), pp. 429-446.

Scott, Z. (2008), „Literature Review on State-Building, Governance and Social Development Resource Centre”, disponibil online la http://www.gsdrc.org/docs/open/HD2528.pdf, accesat la 30 iulie 2010.

Seabrooke, L. (2002), „Bringing Legitimacy Back In to Neo-Weberian State Theory and International Relations”, Working Paper 6/2006, Department of International Relations, Research School of Pacific and Asian Studies, Australian National University.

Shah, K. (2009), „The Failure of State Building and the Promise of State Failure: Reinterpreting the Security-Development Nexus in Haiti”, Third World Quarterly, 30(1), pp. 17-34.

Stewart, P. (2006), „Weak States and Global Threats: Fact or Fiction?”, The Washington Quarterly, 29(2), pp. 27-53.


Stewart, P. (2007), „‘Failed’ States and Global Security: Empirical Questions and Policy Dilemmas”, International Studies Review, 9(4), pp. 644-662.

Stohl, R. (2001), „Fatally Flawed? U.S. Policy Toward Failed States”, The Defense Monitor, XXX(8), pp. 1-7.

Torres, M.M., Anderson, M. (2004), „Fragile States: Defining Difficult Environments for Poverty Reduction”, PRDE Working Paper, nr. 1, UK Department for International Development, Londra, disponibil online la http://www.ineesite.org/uploads/files/resources/doc_1_FS-Diff_environ_for_pov_reduc.pdf.

Trouillot, M.-R. (2001), „The Anthropology of the State in the Age of Globalization: Close Encounters of the Deceptive Kind”, Current Anthropology, 42(1), pp. 125-138.

Vlassenroot, K., Hoebeke, H. (2009), „Fragile states and the international response: In pursuit of security or development?”, Africa Policy Brief, 1 (septembrie).

Wesley, M. (2008), „The state of the art on the art of state building”, Global Governance, 14(2), pp. 369-385.

Whaites, A. (2008), „States in Development: Understanding State-building”, Working Paper, Department for International Development (DFID), disponibil online la http://www.dfid.gov.uk/pubs/files/State-in-Development-Wkg-Paper.pdf, accesat la 29 iunie 2010.

Williamson, J. (1990), „What Washington means by policy reform”, în J. Williamson (ed.), Latin American adjustment: How much has happened, Institute of International Economics, Washington, DC, pp. 5-20.

Williamson, J. (1993), „Democracy and the ‘Washington Consensus’”, World Development, 21(8), pp. 1329-1336.

Williamson, J. (2004), „A Short History of the Washington Consensus”, lucrare solicitată de Fundación CIDOB pentru o conferinţă pe tema From the Washington Consensus towards a new Global Governance, Barcelona, disponibil online la http://www.iie.com/publications/papers/williamson0904-2012.pdf, accesat la 17 iulie 2010.

Wolf, S. (2011), „The Regional Dimension of State Failure”, Review of International Studies, 37(3), pp. 951-972.

Zartman, W. (ed.) (1995), Collapsed States: The Disintegration and Restoration of Legitimate Authority, Lynne Rienner, Boulder.

Zuercher, C. (2006), „Is More Better? Evaluating External-Led State Building After 1989”, Center on Democracy, Development, and The Rule of Law Working Papers, nr. 54, Freeman Spogli Institute for International Studies, Stanford University, Stanford.

Biro - State Esuate

Documents

Transcript of Biro - State Esuate