BIOSECURITATEA PE FILIERA PRODUSELOR DE ORIGINE VEGETALA

Biosecuritatea pe filiera produselor de origine vegetala

Prin biosecuritate se înţelege complexul de măsuri organizatorice şi tehnice, ce trebuie aplicat in orice punct pe filiera produselor vegetale pentru prevenirea introducerii şi răspîndirii de agenţi patogeni, astfel încît să fie prevenită apariţia bolilor transmisibile.

Biosecuritatea este un concept polivalent, managerial şi profesional, extrem de important pentru protecţia sănătăţii animalelor şi umana.

Biosecuritatea este reprezentată de un spectru larg de măsuri (politici de biosecuritate, regim de reglementări, măsuri ştiinţifice şi tehnice) aplicate într-un cadru organizat, necesar minimalizării riscurilor potenţiale pe care biotehnologia modernă le poate aduce asupra echilibrului natural al mediului înconjurător şi sănătaţii umane.

Domeniul biosecuritaţii este indisolubil legat de cercetarea fundamentală şi aplicativă impunându-se orientarea rapidă şi eficientă a politicii de cercetare spre dezvoltarea capacităţilor de cercetare în domeniul biotehnologiilor moderne (resurse umane, management performant, alocare de fonduri, sprijinirea prin programe guvernamentale).

Termenul de biosecuritate descrie rezultatul eforturilor de reducere sau eliminare a riscurilor potenţiale care pot apărea ca o consecinţă a utilizării biotehnologiei moderene şi a produselor lor.

Biosecuritatea, garanţia calităţii şi securităţii producţiei

Biosecuritatea reprezintă o garanţie a calităţii şi securităţii producţiei şi, în mod deosebit, un mijloc de asigurare a salubrităţii produselor alimentare de origine vegetala şi a protecţiei sănătăţii publice.

Ignorarea măsurilor de biosecuritate este, de regulă, urmată de creşterea costurilor de producţie, ca urmare a cheltuielilor cu combaterea infecţiilor şi a infestaţiilor posibile. Acest aspectul este important nu numai pentru fermierii şi producătorii de produse vegetale, dar şi pentru economia naţională, deoarece apariţia bolilor transmisibile provoacă perturbări importante în zonă, prin măsurile de carantină şi prin restricţiile de circulaţie a oamenilor şi a vehiculelor, ce se impun pentru prevenirea extinderii bolilor epizootice. Din aceste motive, legislaţia tuturor ţărilor prevede responsabilităţi importante privind biosecuritatea nu numai pentru fermieri, dar şi pentru furnizorii de furaje, pentru vecini şi alţi cetăţeni sau unităţi comerciale, de producţie şi chiar instituţii, care prin activitatea lor pot favoriza apariţia şi extinderea unor boli.

Conceptul de biosecuritate

Conceptul de biosecuritate este relativ nou şi nu a pătruns încă în dicţionare, dar este prezent în numeroase publicaţii de specialitate. Necunoaşterea acestui concept de către fermieri şi în general de

1

către populaţie se datorează faptului că în ţara noastră crescătorii de animale au fost obişnuiţi cu ideea că prevenirea bolilor transmisibile la animale reprezintă obligaţia serviciului veterinar de stat, care trebuie să efectueze vaccinările şi tratamentele preventive obligatorii, să planifice dezinfecţiile, dezinsecţiile şi deratizările, să impună restricţiile de circulaţie necesare etc. Tot serviciului veterinar îi reveneau şi răspunderile privind sănătatea consumatorilor de produse de origine animală.

Trecerea la economia de piaţă, privatizarea unităţilor vegetale, au produs schimbări importante în strategia şi tactica prevenirii şi combaterii bolilor, însoţite de un transfer de răspundere dinspre stat spre fermieri. În acest fel, fermierii devin nu numai interesaţi economic să cultive produse vegetale sănătoase şi să producă alimente lipsite de risc, dar sunt şi răspunzători legal de managementul sănătăţii animalelor (pentru produsele care ajung in alimentatia animalelor) şi de protecţia sănătăţii publice.

Biosecuritatea reprezintă totalitatea măsurilor luate pentru a reduce sau elimina riscurile potenţiale ce pot apărea ca o consecinţă a utilizării organismelor modificate genetic (OMG), care ar putea avea efecte adverse asupra sănătăţii umane şi asupra conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice.

Organismele vii modificate genetic sunt organisme care deţin o combinaţie de material genetic, obţinută prin intermediul biotehnologiei moderne şi capabile de reproducere (multiplicare). Cele mai frecvente OVMG sunt plantele de cultură modificate genetic (porumb, bumbac, soia), modificarea genetică având ca scop obţinerea unei productivităţi superioare sau biosinteza de noi compuşi.

Organismul modificat genetic este orice organism, cu excepţia fiinţelor umane, în care materialul genetic a fost modificat printr-o modalitate ce nu se produce natural prin împerechere şi/sau recombinare naturală.

Sub denumirea de OVMG se pot regasi plantele de cultura care au fost modificate genetic pentru îmbunătăţirea productivităţii sau pentru creşterea reyistenţei la boli şi dăunători. Dintre plantele de cultură modificate genetic se pot exemplifica tomatele, porumbul, bumbacul şi soia.

OMG constituie baza unei game largi de produse procesate şi produse agricole destinate uzului direct. Produsele procesate, care conţin materialul din care sunt constituite OMG sau componentele ne-vii modificate genetic, includ vaccinuri, medicamente, aditivi alimentari precum şi foarte multe alimente procesate, îmbuteliate şi conservate. De asemenea, pot include sămânţa de porumb şi soia (utilizată în producerea de alimente şi produse ne-alimentare), amidonul din porumb (folosit pentru obţinerea cartonului şi adezivilor), etanolul (utilizat pentru obţinerea de gazolină), vitamine, vaccinuri, produse farmaceutice şo alimentare obţinute prin fermenaţie (berea, pâinea).

Sistemul de autorizare în domeniul biosecurităţii este autoritatea naţională competentă, responsabilă pentru primirea notificărilor referitoare la introducerea deliberată în mediu şi introducerea pe piaţă a OMG precum şi a celor vizând utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic este Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului conform legislaţiei în vigoare.

Cadrul instituţional

În România cadrul instituţional în domeniul biosecurităţii este asigurat de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, Comisia pentru Securitate Biologică şi alte autorităţi publice centrale.

- Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile coordonează şi asigură aplicarea principiului precauţiei pentru evitarea efectelor adverse potenţiale ale organismelor modificate genetic asupra sănătăţii umane şi asupra mediului, asigură cadrul legislativ în domeniul biosecurităţii, şi stabileşte proceduri de comunicare cu Comisia Europeană şi cu alte state membre în funcţie de solicitările organismelor comunitare.

2

- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului gestionează procedurile de notificare şi autorizare, emite autorizaţii/acorduri, conform prevederilor legale în vigoare, le suspendă sau anulează, colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, autorităţile implicate, notificatorul, Comisia pentru securitate biologică şi cu organul de control, colaborează cu autorităţile naţionale şi comunitare în procesul de autorizare a organismelor modificate genetic pentru utilizarea directă ca aliment sau hrană pentru animale, sau ca produse medicamentoase de uz uman sau veterinar, realizează şi gestionează baza de date pentru funcţionarea Biosafety Clearing-House (BCH) la nivel naţional, asigură raportarea stadiului evoluţiei şi implementării legislaţiei în domeniul microorganismelor şi organismelor modificate genetic atât către Comisia Europeană (DG ENV) în contextul îndeplinirii obligaţiilor de natură comunitară ce revin României în calitate de Stat Membru, cât şi în raportarea către Comisia pentru Diversitate Biologică (CBD), respectiv către Biosafety Clearing House (BCH), în contextul îndeplinirii obligaţiilor de natură internaţională ce revin României în calitate de stat Parte la Protocolul de la Cartagena.

- Comisia pentru Securitate Biologică este autoritatea ştiinţifică cu rol consultativ în procesul de luare a deciziilor de M.M.D.D. – A.N.P.M.

- Alte autorităţi publice centrale: Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, Ministerul Sănătăţii, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului, au atribuţii în procedura de notificare, stabilirea capacităţii necesare de a primi şi evalua notificările, îndeplinirea/realizarea de către utilizatori, a evaluării de risc, pentru evaluarea efectelor potenţial periculoase a OMG asupra diversităţii biologice, luând in considerare de asemenea riscul asupra sănătăţii umane, realizarea registrului locaţiilor introducerii deliberate in mediu a PSMG (plantelor superioare modificate genetic), pentru testare în câmp sau pentru cultivare, informarea şi participarea publicului referitor la introducerea deliberată în mediu si plasarea pe piaţă a OMG şi asigurarea trasabilităţii şi etichetării produselor plasate pe piaţă.

Legislaţia privind Biosecuritate în UE şi România

- Directiva 2009/41/CE privind utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic

- Directiva 2001/18/CE privind diseminarea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic si de abrogare a Directivei 90/220/CEE

- Regulamentul (CE) nr. 1946/2003 privind deplasările transfrontaliere de organisme modificate genetic

- Protocolul de la Cartagena privind biosiguranţa referitor la Convenţia privind diversitatea biologică (denumit în continuare "Protocolul") a fost semnat de Comunitate şi de statele membre ale acesteia în 2000, iar Decizia 2002/628/CE a Consiliului [5] privind încheierea Protocolului, în numele Comunităţii, a fost adoptată la 25 iunie 2002

- Regulamentul (CE) nr. 1830/2003 privind trasabilitatea si etichetarea organismelor modificate genetic si trasabilitatea produselor destinate alimentatiei umane sau animale, produse din organisme modificate genetic, si de modificare a Directivei 2001/18/CE

- Regulamentul (CE) NR. 1829/2003 privind produsele alimentare şi furajele modificate genetic. Libera circulaţie a produselor alimentare şi furajelor sigure şi sănătoase este un aspect esenţial al pieţei interne şi contribuie în mod considerabil la sănătatea şi bunăstarea cetă?enilor, precum şi la interesele economice şi sociale ale acestora.

- Decizia Comisiei nr.98/294 privind introducerea pe piaţă a porumbului modificat genetic (Lat. Zea mays linia MON 810)

3

- Lege Nr. 266/5.05.2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante

- Lege Nr. 59/11.03.2003 pentru ratificarea Protocolului de la Cartagena privind biosecuritatea la Convenţia privind diversitatea biologică (semnată la 5 iunie 1992 la Rio de Janeiro), adoptat la Montreal la 29 ianuarie 2000

- Lege Nr. 86/10.05.2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998

- Lege Nr. 58/13.07.1994 pentru ratificarea Convenţiei privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro la 5.06.1992

- Ordonanţa de urgenţă Nr. 44/23.05.2007 privind utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic

- Ordonanţa de urgenţă Nr. 43/23.05.2007 privind introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic

- Ordonanţa de urgenţă Nr. 195/22.12.2005 privind protecţia mediului

- Hotărârea Nr. 497/23.05.2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1.946/2003 din 15.07.2003 privind mişcarea transfrontieră a organismelor modificate genetic

- Hotărârea Nr. 256/22.02.2006 privind hrana pentru animale şi alimentele modificate genetic

- Hotărârea Nr. 173/9.02.2006 privind trasabilitatea şi etichetarea organismelor modificate genetic şi trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru animale, obţinute din organisme modificate genetic

- Ordin Nr. 950/2012 privind constituirea Comisiei pentru Securitate Biologica si stabilirea cuantumului indemnizatiilor pentru membrii acesteia si pentru expertii reprezentand colaboratori externi ai Comisiei pentru Securitate Biologica

- Ordin Nr. 149/21.06.2010 privind comercializarea seminţelor de cereale

- ORDIN Nr. 1718/16.12.2009 pentru aprobarea formatului autorizaţiei şi al acordului de import privind introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic, în alte scopuri decât introducerea pe piaţă

- Ordin Nr. 1205/16.09.2009 pentru realizarea şi funcţionarea Registrului naţional privind locaţiile introducerii în mediu a organismelor modificate genetic

- Ordin Nr. 1104/18.08.2009 pentru aprobarea modelului autorizaţiei privind activităţile de utilizare în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic

- Ordin Nr. 973/21.08.2008 privind înfiinţarea Registrului activităţilor de utilizare în condiţii de izolare a microorganismelor modificate geneticsănătăţii umane, datorate introducerii deliberate în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic

- Ordin Nr. 98/25.01.2008 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Comisiei pentru Securitate Biologică

4

- Ordin Nr. 1829/21.11.2007 pentru aprobarea Îndrumarului privind evaluarea riscurilor asupra mediului şi sănătăţii umane, datorate introducerii deliberate în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic

- Ordin Nr. 1108/507.2007 privind aprobarea Nomenclatorului lucrărilor şi serviciilor care se prestează de către autorităţile publice pentru protecţia mediului în regim de tarifare şi cuantumul tarifelor aferente acestora

- Ordin Nr. 55 din 16 ianuarie 2007 pentru înfiinţarea Registrului naţional al informaţiei cu privire la modificările genetice din organismele modificate genetic şi transmiterea informaţiei către Comisia Europeană

- Ordin Nr. 730/1.11.2006 pentru aprobarea radierii soiurilor de soia modificate genetic din Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România

- Ordin Nr. 237/704.2006 privind autorizarea cultivatorilor de plante modificate genetic

- Ordin Nr. 1295/23.12.2005 pentru aprobarea Formularului de prezentare a rezumatului notificării privind introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic, în alte scopuri decât introducerea pe piaţă

- Ordin Nr. 838/15.09.2005 pentru aprobarea Îndrumarului privind aplicarea anexei nr. 122 "Planul de monitorizare" la Ordonanţa Guvernului nr. 49/2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne, precum şi a produselor rezultate din acestea, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 214/2002

- Ordin Nr. 923/6.10.2005 pentru aprobarea Formularului de prezentare a rezumatului notificării privind introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic, ca atare sau în produse

- Ordin Nr. 606/6.07.2005 privind aprobarea Formularului pentru prezentarea rezultatelor introducerii deliberate în mediu a plantelor superioare modificate genetic, în alte scopuri decât introducerea pe piaţă

Principalele măsuri de biosecuritate

Biosecuritatea fermelor vegetale şi fabricilor de procesare ale acestora au la bază trei principii de bază: izolarea fermelor, controlul circulaţiei şi igiena unitatilor, în raport cu riscul principal din zona în care se află ferma. Prezentarea tuturor măsurilor de biosecuritate este imposibilă, deoarece acestea trebuie elaborate pentru fiecare fermă în parte, în funcţie de specie, tehnologia de creştere şi alte condiţii concrete.

În continuare sunt prezentate zece măsuri mai importante, care reprezintă un fel de decalog al biosecurităţii:

1) Pentru asigurarea protecţiei antiinfecţioase, este necesară o delimitare în cadrul unităţii de procesare a două zone distincte: zona administrativă şi zona de producţie. Zona administrativă include construcţiile cu caracter auxiliar, cum sunt: birourile, parcul de maşini, staţia pentru dezinfecţia vehiculelor etc. Zona de producţie cuprinde hale, depozite, secţia de producţie, depozitarea furajelor, construcţiile pentru stocarea şi prelucrarea primară a produselor obţinute.

5

2) Zona de producţie trebuie să fie împrejmuită cu gard, în aşa fel încît contactul dintre personalul celor două zone (administrativă şi de producţie) şi introducerea diferitelor materiale să fie, pe cît posibil, excluse. În cadrul zonei de producţie, se pot delimita sectoare.

3) Distanţa dintre zona murdară şi zona curată trebuie să asigure prevenirea transmiterii unor boli prin sistemele de ventilaţie, ape reziduale, deşeuri, etc. Această distanţa, derivată din cerinţele de ordin igienic, este suficientă şi pentru protecţia contra incendiilor, în cazul construcţiilor din materiale rezistente la foc.

4) Trebuie să se ia măsuri pentru prevenirea accesului dăunătorilor: rozătoarelor, insectelor şi a păsărilor.

5) Zona de producţie este necesar să aibă o singură intrare, astfel încît circulaţia oamenilor şi a vehiculelor să poată fi supravegheată permanent. Pentru vehicule, pe drumul de acces al acestora, este necesară amenajarea unui dezinfector rutier. Vehiculele trebuie să treacă prin dezinfector, astfel încît întreaga circumferinţă a roţilor să fie umectată cu soluţie dezinfectantă.

6) Toate unitatile trebuie să fie dotate cu un vestiar dotat corespunzător, încît să împiedice "circulaţia" agenţilor patogeni. Vestiarul este bine să aibă cel puţin trei compartimente: camera pentru echipamentul de stradă, camera pentru duşuri şi decontaminare şi camera pentru echipamentul de lucru. Atât la intrarea, cît şi la ieşirea din vestiar se amenajează dezinfectoare pentru încălţăminte. El trebuie să fie dotat cu materiale de protecţie (cizme, halate, bonete etc.), săpun, substanţe dezinfectante etc.

7) În principiu, trebuie interzis accesul persoanelor străine în fabrică. Aprobarea vizitei trebuie să fie temeinic motivată şi de măsuri severe de protecţie: duş, echipament de protecţie, decontaminarea cizmelor şi a mîinilor etc.

8) Dezinsecţia este obligatorie ori de cîte ori se constată prezenţa în unitate a insectelor şi/sau acarienilor paraziţi sau transmiţători de boli. Metodele de dezinsecţie trebuie alese în funcţie de speciile combătute (muşte, gîndaci, acarieni etc.). În unele cazuri, dezinsecţia poate fi mai dificilă şi mai riscantă decît dezinfecţia, de aceea trebuie efectuată de către echipe specializate.

9) Combaterea rozătoarelor trebuie avută în vedere încă din faza de proiectare şi de construcţie. Limitarea accesului rozătoarelor la hrană şi la apă este importantă, foarte eficientă şi economicoasă. Utilizarea de generatoare de ultrasunete poate fi, de asemenea, eficientă, dar numai pe termen scurt. Combaterea rozătoarelor trebuie să se desfăşoare simultan în toată unitatea.

10) Evitarea fluxurilor încrucişate şi respectarea principiului FIFO (First in First out)

Sisteme de calitate în procesarea produselor agricole de origine vegetală

Sistemul calităţii are drept scop integrarea tuturor elementelor care influenţează calitatea unui produs sau serviciu oferit de o unitate comercială. Pentru a obţine calitate trebuie să depui eforturi considerabile. O mare parte a efortului se îndreaptă către activităţile de verificare şi remediere a defectelor şi a rebuturilor în timpul fabricaţiei.

Implementarea diverselor sisteme de management al calităţii a apărut ca o necesitate pentru combaterea incidenţelor crescute de toxiinfecţii alimentare colective (TAC) de la începutul secolului XX. Pentru a controla aceste TAC se recomandă aplicarea unor măsuri stricte de igienă, care trebuie aplicate pe toată filiera alimentului, de la fermier la consumator.

6

Conştientizarea calităţii trebuie să înceapă chiar de la ideea de concepere a produsului, atunci când se identifică necesităţile clientului.

În a doua jumătate a secolului trecut în ţările industrializate s-a înregistrat treptat o evoluţie de la asigurarea necesarului zilnic de hrană pentru populaţie, la obţinerea unor alimente sigure pentru cei care le consumă. Cercetările efectuate de-a lungul timpului au arătat că alimentele nu sunt numai o sursă de elemente nutritive pentru susţinerea vieţii însă, din păcate pot fi şi vectori de transmitere a unor boli. Milioane de oameni s-au îmbolnăvit şi mulţi au murit ca rezultat al consumării unor alimente nesigure.

Fenomenul de globalizare, de liberalizare a comerţului internaţional, intensificarea şi uşurinţa deplasărilor interne şi internaţionale, cerinţele consumatorilor din diverse zone ale globului, precum şi presiunea creată de îmbolnăvirile datorate alimentelor au impus apariţia unor reglementări internaţionale care să cuprindă reguli general acceptate de funcţionare a unei unităţi din cadrul lanţului agroalimentar.

Alimentele indispensabile, în general, printre care şi laptele şi produsele lactate, în special când nu sunt de calitate, pot afecta siguranţa alimentară a omului. Ca urmare s-a elaborat norme internaţionale de siguranţă alimentară, cele mai riguroase fiind cele din UE.

Aceste norme s-au intensificat, consecutiv, datorită apariţiei şi extinderii unor TAC cu Salmonella ssp. şi alţi patogeni, cu deosebire crizele din ultimele decenii privind dioxină şi Encefalopatia Spongiforma Bovina (ESB) sau boala vacii nebune. ESB a apărut în anii 1985/1986 în Marea Britanie şi s-a extins ulterior în alte ţări (primele acţiuni şi măsuri s-au luat în perioada 1987-1990). Această boală cuprinde 3 forme: bovină, umană şi ovină, şi are o patologie neurovegetativă incurabilă.

Deşi normele de siguranţă alimentară au crescut, iar cele ale UE apar ca foarte înalte în perspectiva internaţională, există încă probleme serioase generate de toxiinfectii alimentare cu Salmonella, E.coli, Staphylococcus şi alţi agenţi patogeni. În plus, recentele crize ale dioxinei, melaminei şi encefalopatiei bovine spongiforme (BSE) au polarizat atenţia specialiştilor, opiniei publice şi autorităţilor impunând măsuri din ce în ce mai severe în ceea ce priveşte obţinerea şi comercializarea produselor alimentare.

Ca urmare, s-au elaborat norme internaţionale de siguranţă alimentară. Cele mai riguroase fiind cele din UE.

Pentru a se ajunge la un sistem de calitate cât mai performant s-au parcurs cinci paşi importanţi menţionaţi în cele ce urmează.

Primul pas a fost elaborarea de către Comisia Codex Alimentarius, din cadrul FAO/OMS, în 1969 a Codului internaţional de practică recomandată privind principiile generale de igienă a alimentelor [CAC/RCP 1-1969]. Pe baza regulilor generale stabilite în acest document au fost elaborate ghidurile de bune practici, indiferent de sectorul din lanţul agroalimentar căruia i se adresează. Ele au un caracter de lege şi se aplică în toate unităţile care produc produse alimentare. Toate persoanele care produc şi distribuie produse alimentare trebuie să înveţe şi să aplice în practică aceste reglementări în scopul asigurării calităţii şi deci, a salubrităţii acestor produse.

Până la elaborarea GMP se considera că asigurarea calităţii produselor se poate realiza doar prin controlul produselor finite. În raport de rezultatele obţinute se luau măsurile ce se impuneau faţă de loturile de produse din care proveneau probele examinate. Este necesar ca fiecare producător să dezvolte şi să implementeze proceduri pentru practicile bune de lucru. Atunci când aceste proceduri sunt incluse într-un sistem de management a calităţii, ele se pot concentra asupra aspectelor igienice ale fabricaţiei.

7

Ghidul de bune practici de igienă reprezintă o procedură scrisă şi adoptată la nivelul întreprinderilor care se referă la gradul de igienă ce trebuie asigurat în întreprindere şi la angajamentul în menţinerea igienei la un nivel definit şi adecvat. Pentru aplicarea procedurilor de igienă şi pentru a le controla este util să clasificăm produsele şi ingredientele în funcţie de magnitudinea şi frecvenţa pericolului. Astfel se vor considera: produse cu risc mare, mediu şi mic.

Utilizarea unor practici bune de lucru (GMP), cuplată cu efectuarea unor analize de laborator ale produsului finit, nu dau întotdeauna rezultatele dorite. Problema siguranţei pentru consum a produselor finite poate fi rezolvată complet doar prin aplicarea sistemului HACCP, care permite identificarea şi menţinerea sub control a pericolelor potentiale.

Al doilea pas l-a constituit apariţia conceptului HACCP, un sistem care identifică, evaluează şi controlează pericolele semnificative pentru siguranţa alimentului pe tot parcursul lanţului agroalimentar, conform conceptului „de la furcă la furculiţă”.

HACCP (Hazard Analysis Critical Control Points) este o metodă sistematică de identificare, evaluare şi control a pericolelor asociate produselor alimentare.

Industria alimentară poate obţine mai multe beneficii prin aplicarea metodei HACCP, principalul fiind acela că această metodă reprezintă instrumentul de management cel mai eficient, chiar din punct de vedere al costurilor, pentru producerea unor alimente cât mai sigure pentru consum cu tehnologia existentă.

Planul HACCP nu se elaborează pentru a înlocui norme şi directive curente sau programele existente în unitate. El trebuie să se concentreze pe prevenirea pericolelor pentru protejarea sănătăţii publice, să minimalizeze aceste pericole sau, dacă este posibil, să le elimine.

O mare problemă ce poate să apară în industria alimentară este atunci când unitatea încearcă să includă toate procedurile standard de lucru într-un plan HACCP. O a doua problemă majoră apare atunci când clienţii solicită ca toate cerinţele lor să fie incluse în planul HACCP al furnizorului.

În unităţile din Uniunea Europeană şi în alte ţări există două programe esenţiale aplicate: codurile de bune practici de lucru (GMP) şi programele de igienizare (GHP). Ambele programe fac parte efectivă din orice plan HACCP, fără a-l substitui însă, implicit din SR EN ISO 22000:2005.

Al treilea pas ISO a adoptat în 2000, standardul internaţional 9001, privind cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un sistem de management al calităţii. ISO 9001:2000 aduce o nouă viziune asupra conceptelor specifice calităţii. Calitatea este definită aici ca: „măsura în care un ansamblu de caracteristici implicite satisface cerinţele”.

Inconvenientul acestui standard este că are caracter general, nefiind specific lanţului agroalimentar. Astfel că, pentru aplicarea specifică a ISO 9001 pentru unităţile din cadrul lanţului agroalimentar, în 2000 ISO a elaborat standardul internaţional 15161 – Ghid pentru aplicarea ISO 9001:2000 în industria alimentară. ISO a revizuit familia de standarde ISO 9001:2000, în prezent fiind în vigoare ISO 9001:2008.

SR EN ISO 9001:2008 conţine cerinţele pentru un Sistem de Management al Calitatii (abreviat SMC) care prevede:

identificarea proceselor şi a relaţiilor dintre ele; documentarea Sistemului de Management al Calităţii prin Manualul Calităţii ISO 9001,

proceduri de sistem, proceduri şi instrucţiuni de lucru; stabilirea metodelor de elaborare, verificare şi aprobare a documentelor, condiţiilor de difuzare

sau retragere a documentelor;8

stabilirea regulilor prin care se modifică documentele şi datele; stabilirea regulilor privind documentele externe.

Al patrulea pas a fost adoptarea documentului Carta albă. Cu toate că existau atâtea sisteme de calitate, tot mai existau proleme serioase generate de toxiinfectii alimentare cu Salmonella şi ale microorganisme patogene, dioxină, melamină şi alţi agenţi. Aceste incidente au dus la scăderea încrederii populaţiei în produsele alimentare.

Pentru recâştigarea încrederii opiniei publice în produsele alimentare, în ştiinţa alimentelor, în legislaţia alimentară şi în sistemele de control a alimentelor, UE a asociat un nou concept privind „siguranţa alimentară”, şi a elaborat „Carta albă a siguranţei produselor alimentare” (Bruxelles, 2000).

„Carta albă” conţine propuneri care transformă politica alimentară într-un instrument prospectiv, dinamic, coerent şi complet, bazat pe următoarele principii generale:

abordare globală, integrată; definirea clară a responsabilităţilor; trasabilitatea produselor alimentare; coerenţă, eficienţă, dinamism şi transparenţă; analiza riscurilor; independenţă, excelenţă şi transparenţa avizelor ştiinţifice; principiul precauţiei.

Al cincile pas Numai că, între timp, a apărut necesitatea reunirii celor două sisteme (HACCP şi ISO 9001) în cadrul unui singur sistem. Ca urmare a acestui fapt, în 2005, ISO a elaborat standardul 22000 privind sistemele de management pentru siguranţa alimentului, cuprinzând cerinţele pentru orice organizaţie din cadrul lanţului alimentar. În acest standard, în anexe, se face o paralelă între ISO 9001 şi ISO 22000 şi între ISO 22000 şi documentul Codex de referinţă [CAC/RCP 1-1969].

În cazul în care nu apar problemele menţionate anterior, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile preliminare pentru implementarea SR EN ISO 22000:2005, se vor audita: practicile bune de lucru, practicile de manipulare, înregistrările reclamaţiilor din partea consumatorilor, incidenţa situaţiilor de carantină a produselor, existenţa sistemelor de management a calităţii şi asigurarea calităţii, existenţa procedurilor de testare în laborator şi încrederea pe care o oferă, revizuirea periodică a rezultatelor obţinute în urma inspecţiilor.

SR EN ISO 22000:2005, "Sisteme de management a siguranţei alimentare – Cerinţe pentru o organizaţie din domeniul industriei alimentare", oferă un cadru de lucru cerinţelor internaţionale armonizate pentru o abordare globală a tuturor aspectelor implicate. Standardul a fost dezvoltat pentru ISO de experţi din industria alimentară, alături de reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale specializate şi cu Comisia Codex Alimentarius, organism înfiinţat de FAO1 şi de WHO2 pentru dezvoltarea standardelor alimentare.

Acest sistem internaţional a fost corelat cu SR EN ISO 9001:2000 cu scopul de a mări compatibilitatea celor două standarde, şi cuprinde şi principiile sistemului HACCP şi etapele de aplicare ale ghidurilor de bune practice elaborate de Comisia Codex Alimentarius. Prin intermediul cerinţelor auditabile, acest standard, combină planul HACCP cu programele preliminare (PRP). Pe parcursul analizei pericolelor se stabileşte strategia care se va urma pentru a se asigura controlul pericolelor prin combinarea programelor preliminare (PRP), programelor preliminare operaţionale şi a planului HACCP.

Un beneficiu major este că SR EN ISO 22000:2005:1 FAO - Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură a ONU2 WHO - Organizaţia Mondiala a Sănătăţii

9

facilitează implementarea sistemului de igienă alimentară Codex, HACCP (Analiza pericolelor. Punctelor critice de control), în mod armonizat, în cadrul organizaţiilor din lumea întreagă, incluzând principiile HACCP şi acoperind cerinţele din standardele-cheie într-un singur document;

permite, tuturor tipurilor de organizaţii din industria alimentară să-şi implementeze un sistem de management al siguranţei alimentelor;

armonizează cerinţele şi monitorizarea sistematică a siguranţei în domeniul alimentar şi oferă o soluţie unică pentru o bună practică la nivel global;

extinde cu succes abordarea sistemului de management al calităţii ISO 9001:2000, şi aceasta pentru ca dezvoltarea SR EN ISO 22000 s-a bazat pe presupunerea că cele mai eficiente sisteme de securitate alimentară sunt proiectate, implementate şi continuu îmbunătăţite într-un cadru integrat al sistemului de management structurat şi incorporat în totalitatea activităţilor de management a organizaţiei.

Etapele implementării SR EN ISO 20000:2005

1. Angajamentul managementului faţă de dezvoltarea şi implementarea sistemului de management al siguranţei alimentelor;

2. Constituirea şi instruirea echipei de sistemului de management al siguranţei alimentelor;3. Analiza managementului;4. Procedurile preliminare (PRP);5. Caracteristicile produsului;6. Utilizare preconizată;7. Diagrame de flux, etape de proces şi măsuri de control;8. Stabilirea limitelor critice;9. Stabilirea unui sistem de monitorizare a controlului în CCP;10. Stabilirea acţiunilor corective;11. Planificare verificare;12. Sistem de trasabilitate;13. Control neconformitate;14. Validarea, verificarea şi îmbunătăţirea sistemului de management al siguranţei alimentului;15. Stabilirea documentaţiei şi menţinerea înregistrărilor;

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un aliment pentru a fi considerat sigur

Siguranţa alimentară este o componentă a securităţii alimentare şi a nutriţiei umane referindu-se la 3 aspecte pe care trebuie să le îndeplinească un produs alimentar şi anume:

1) Să aibă valoare nutritivă intrinsecă care este exprimată prin calitatea şi cantitatea principalilor nutrenţi (proteine, lipide şi glucide) care sunt în acelaşi timp şi furnizori de energie. De asemenea, important este şi conţinutul în compuşi biominerali, vitamine şi alte substanţe biologic active.

Funcţiile nutrienţilor în organismul uman sunt următoarele:

- asigură energia necesară organismului şi cerinţele nutritive ale acestuia- au rol plastic, fiziologic şi fizico-chimic- sunt substanţe indispensabile vieţii intervenind la nivel celular şi asigurând dezvoltarea şi

menţinerea normală a sănătăţii organismului.

2) Să aibă o valoare nutritivă biodisponibilă cât mai ridicată.

10

Biodisponibilitatea alimentelor se referă la măsura în care nutrienţii, biomineralele, vitaminele şi substanţele biologic active sunt utilizate de organismul uman, această biodisponibilitate fiind cuantificată după:

Nivelul de substanţe nutritive şi sunstanţe biologic active aflate în tractul intestinal, nivel apt de a fi absorbit de către organism

Viteza de absorbţie a substanţelor rezultate din digestie Cantitatea de substanţe reţinute de organism

Biodisponibilitatea este influenţată de o serie de factori precum:

Starea fiziologică a organismului Natura produsuui Prezenţa substanţelor cu caracter antinutritiv Modalitatea de procesare a materiei prime Interacţiunile de tip sinergism, antagonism sau asociativ între nutrienţi şi biominerale sau nutrienţi şi vitamine

3) Să aibă inocuitate adică:

Să fie salubru Să nu pună în pericol consumatorul normal sănătos

Inocuitatea/calitatea igienică este parte integrată a calităţii globale şi este influenţată de:

a) Substanţele cu caracter toxic care se găsesc în mod natural în materiile prime sau în produsele finite (aminoacizi cu seleniu, alcaloizi, amine biogene,etc)

b) Substanţele cu caracter antinutritiv din materiile prime agroalimentare (hemaglutinine sau lectine, inhibitorii tripsinici, antivitaminele, antimineralizantele, blocanţii diferitelor enzime etc)

c) Aditivii – acei aditivi care se folosesc în producţia de alimente fără respectarea legislaţiei în vigoare cu referire la destinatie, doze etc.

d) Contaminanţi chimici de tipul metalelor grele, pesticidelor, micotoxinelor.e) Substanţele chimice care se pot forma în timpul procesării de tipul nitrozaminelor,

hidrocarburilor policiclice aromatice ori a polimerilor de oxidare termică a grasimilorf) Substanţele care pot migra din ambalajele plastice în produsul alimentar (pigmenţi,

stabilizatori, monomeri cu masă moleculara redusă etc.)g) Microorganisme patogene care pot produce fie intoxicaţii prin toxinele elaborate în document,

fie infecţii prin multiplicarea acestor organisme în organismul umanh) Agenţi biologici care pot infesta alimentele (paraziţi, insecte, protozoare, larve etc.)i) Virusuri care pot contamina materiile prime şi produsele atât de origine vegetală cât şi de

origine animală.

Calitatea igienică a alimentelor este realizată dacă se respectă următoarele reguli:

Folosirea de materii prime proaspete; Aplicarea de tratamente termice de inactivare a subst antinutritive; Procesarea minimă pentru evitarea formării de substante nocive şi păstrarea calităţii nutrienţilor

şi substante biologic active; Conservarea corespunzatoare pentru evitarea alterării microbiologice; Utilizarea aditivilor cu destinaţia şi în dozele prescrise; Folosirea raţională şi strict controlată a îngrăşămintelor, pesticidelor şi antibioticelor; Păstrarea perfectă a igienei în unităţile de procesare în spaţiile de depozitare în cazul

echipamentelor, utilajelor şi ustensilelor de lucru;

11

Educarea consumatorului pentru a respecta regulile de igienă pe durata preparării culinare şi a păstrării produselor obţinute.

Conceptul de aliment sigur şi hrănitor înglobează o multitudine de elemente diverse. Este vorba despre un aliment care conţine toţi nutrienţii şi substanţele biologic active de catre omul care are nevoie pentru menţinerea sănătăţii şi pentru prevenirea apariţiei bolilor cronice în plus, este vorba despre un aliment lipsit de toxine, de pesticide, de contaminanţi chimici, de contaminanţi fizici şi de agenţi patogeni de tipul bacteriilor şi virusurilor care pot provoca îmbolnăviri.

Substanţe chimice cu caracter toxic care se găsesc în mod natural în materiile prime sau în produsele finite

Amine biogene toxice – rezultă în organism prin decarboxilarea aminoacizilor, proces care este realizat de amino-acid-decarboxilazele produse de bacteriile intestinale şi cele de putrefacţie. Din această grupă de substanţe fac parte următoarele:

Histamina care provine de la aminoacidul histidină, prezentă în toate produsele alimentare obţinute prin procese fermentative (bere, vin, produse lactate, produse făinoase etc.). În cantităţi mici se găseşte în stare naturală şi în unele produse vegetale precum zmeură, căpşuni, piersici, tomate şi spanac. În doze de 150 mg până la 100 mg prezintă efect toxic asupra organismului manifestat prin dureri de cap, vomă, alergii şi uneori ulcer.

Triptomina – este produsul de degradare a triptofanului prezent mai ales în cerealele sau soia şi are acţiune hipertensivă.

Putresceina – derivă din aminoacidul ornitină, fiind o diamină toxică prezentă mai ales în carnea alterată.

Cadaverina – este o diamină toxică rezultată prin decarboxilarea lizinei, este prezent în carnea alterată şi are o acţiune hipertensivă.

Toxinele din ciupercile sălbatice Alegerea speciilor comestibile de ciuperci de către culegători presupune necesitatea unei bune experienţe, în caz contrar putând fi culese şi specii toxice, în special Amanita muscaria, Amanita phalloides.

Amanita muscaria conţine substanţe toxice precum muscimolul, acidul ibotenic şi muscarina. Dintre acestea cea mai toxică este muscarina. De regulă, intoxicaţia cu Amanita muscaria nu este letală, cei intoxicaţi răspunzând foarte bine la tratamentul cu sulfat de atropină.

Cea mai toxică ciupercă este Amanita phalloides care poate fi confundată cu unele specii comestibile. Această ciupercă produce 2 tipuri de toxine şi anume:

Phaloidinele care intervin în prima fază a intoxicării gastro-intestinale Amanitinele care sunt mai toxice decât primele şi care acţionează după 3-5 de la ingerarea

ciupecilor.

Aceste toxine afectează ficatul şi rinichii.

Dintre toxinele amintite cea mai toxică este α – amanitina. Simtomele intoxicaţiei cu Amanita phalloides sunt: dureri abdominale, diaree, vomă şi poate survenii şi decesul dacă deteriorarea ficatului şi rinichilor este excesivă. Tratamenul cu citocrom C măreşte rata de supravieţuire la 50% în cazul intoxicării cu Amanita phalloides.

Substanţe care se găsesc în mod natural în materii prime vegetale şi care pot avea potenţial toxic pentru oraganismul uman

12

Cafeina se găseşte în cafea în proporţie de 1%; în ceai aprox 5%, în cola aprox 3% şi în cacao. În general alături de cofeină se găseşte şi teobromină şi teofilină (substanţă cu o structură asemănătoare şi proprietăţi apropiate de cele ale cafeinei).

Cafeina la o doză mai mică de 200 mg are o serie de efecte biologice pozitive printre care: stimularea SNC, diureză, relaxarea muşchilor netezi, stimularea muşchiului cardiac şi creşterea secreţiei gastrice. Se consideră că în cazul consumatorilor obosiţi, cafeina stimulează şi performanţa fizică, însă la un consum exagerat de cafea, deci de cafeină (mai mult de 6 mg cafeina/zi) se produc efecte adverse de nervozitate, irabilitate şi aritmetrie cardiacă şi insomnie.

Cafeina este încadrată în categoria substanţelor moderat toxice considerându-se că este implicată în mutagenitate şi carcinogenitate.

La doze moderate consumate zilnic de către consumatorii de cafea şi ceai, aceasta are însă efect anticancerigen.

Substanţe chimice cu caracter antinutritiv care se găsesc în mod natural în materiile prime alimentare

Substanţe antiproteinogenice Din această categorie fac parte substanţele care acţionează asupra enzimelor proteolitice din tubul digestiv, inhibându-le activitatea şi cele care reduc utilizarea anabolică a proteinelor (inhibitorul tripsinic, hemaglutininele, saponinele şi gosipolul).

Inhibitorul tripsinic este un compus de natură proteică care reacţioneză cu tripsina dând o combinaţie inactivă şi realizează astfel anularea efectului hidrolitic realizat de tripsină. Efectele acţiunii inhibitorului sunt următoarele:

Micşorarea coeficientului de utilizare digestivă a proteinelor din produsele alimentare Micşorarea în acelaşi timp a absorbiţiei lipidelor şi glucidelor Reducerea disponibilului de energie necesară dezvoltării organismului

Inhibitorii tripsinici au fost evidenţiaţi în lapte şi mai ales în colostru, în ouă, în făină de grâu, în cartofi şi leguminoase, atât în cele crude cât şi în cele uscate (soia, mazăre, fasole, linte şi năut).

Antimineralizante Antimineralizantele reduc utilizarea sărurilor minerale în organism prin procese de complexare sau de interferenţă. În această categorie intră: acidul fitic, acidul oxalic, factorii gusogeni sau goitrogeni şi în cazul unui aport ridicat şi fibrele alimentare.

Acidul fitic este esterul hexofosforic al mezoinozitolului. Acidul fitic are capacitatea de a forma cu unele elemente minerale (în special Ca, Fe, Mg şi Zn) compuşi insolubili care se elimină din organism fără ca elementele minerale să poată fi utilizate de acesta.

Acidul fitic se găseşte în cantităţi destul de mari în cereale, leguminoase, nuci, seminţe oleaginoase şi în făinurile de extracţie ridicată. Pentru reducerea efectelor antinutritive ale acidului fitic se poate acţiona pe 2 căi:

1) Reducerea cantităţii de acid fitic din dietă, caz în care trebuie micşorat consumul de produse bogate în acid fitic şi filaţi precum pâinea neagră, mălaiul, cacao, leguminoase sau să se aplice tratamente care sa conducă la hidroliza acidului fitic.

2) Creşterea consumului de alimente care aduc un aport ridicat de minerale (carne, organe, vegetale bogate în minerale, lapte şi produse lactate)

Acidul oxalic are proprietatea de a insolubiliza o parte din Ca şi Mg existente în alimente sub formă de oxalaţi reducând în acest fel absorbţia mineralelor.

13

Acidul oxalic şi oxaltul de calciu sunt ele înşile toxice, astfel că efectul demineralizant este însoţit şi de alte efecte nocive asupra organismului precum:

Posibilitatea apariţiei gastroenteritelor ca urmare a iritării mucoasei intestinale, Inducerea hipocalcemiei datorită precipitarii ionilor de calciu din sânge, Îmbolnăvirea rinichilor datorită apariţiei pietrelor la rinichi.

Spanacul, ştevia, pulberea de cacao, loboda şi măcrişul au o concentraţie de acid oxalic de până la 7 ori mai mare decât cea de calciu. Din acest motiv, aceste elimente pot insolubiliza un procent ridicat din calciu furnizat de alte prooduse şi se pot înregistra efecte entinutritive.

Pentru a se diminua acţiunea acidului oxalic se recomandă fierberea produselor vegetale, proces în care acidul oxalic şi oxalaţii (cei solubili) trec în apa de fierbere îndepărtându-se.

Factorii guşogeni sunt acele substanţe care interferă prin diferite mecanisme sinteza hormonilor tiroidieni putând intervenii în diferite etape ale metabolismului iodului. Factorii guşogeni pot fi de 2 tipuri:

1. de tip tiocianat care inhibă captarea tiroidiană de iod;2. de tip tiouracil care interferă cu legarea organică a iodului în tiroidă.

Guşogenii de tip tiocianat sunt conţinuţi într- o proporţie însemnată de toate cruciferele (varză, conopidă, gulii, napi, brocolii), dar mai ales de rapiţă. Efectul gusogen este determinat în primul rând de substanţa numită goitrină.

Guşogenii de tip tiouracil afectează negativ creşterea organismului şi determină în mod semnificativ creşterea glandei tiroide. Dacă goitrogenii de tip tiocianat pot fi contracaraţi într-o oarecare măsură prin administrarea de iod, acesta din urmă nu are niciun efect în cazul celor de tip tiouracil.

Pentru contractarea efectului acestora este necesară administrarea hormonilor tiroidieni a căror sinteză o inhiba în organism. Metoda cea mai eficientă de denaturare a factorilor guşogeni este tratamentul termic.

Fibrele alimentare reprezintă un complex de substanţe formate din celuloză, hemiceluloze, pentozani, pectine, lignină, gume şi mucilagii. Fibrele alimentare nu pot fi descompuse de sucurile digestive ale omului, însă un rol important în fiziologia gastrointestinală prin intensificarea peristaltismului.

Produsele alimentare care conţin o cantitate mare de fibre sunt cerealele, fructele şi legumele şi parţial leguminoasele. Rolul lor benefic, în prevenirea constipaţiei, a cancerului de colon poate fi contracarat în cazul unui consum ridicat de alimente bogate în fibre prin scăderea biodisponibilităţii mineralelor şi a altor nutrienţi.

Mecanismele implicate în acest efect sunt pe de o parte complexarea substanţelor minerale datorită componentelor de însoţire (acid fitic, acid oxalic), iar pe de altă parte prin capaciateta dse reţinere ionică, fibrele funcţionând ca nişte coloane schimbătoare de ioni.

Substanţe chimice cu caracter toxic care contaminează materiile prime alimentare

Micotoxinele Micotoxina este termenul general pentru desemnarea metaboliţilor micotici de la peste 250 de specii care pot fi nocivi pentru om şi animale, produse care dau anumite avantaje mucegaiurilor faţă de alte specii de mucegai sau de bacterii.

Micotoxinele prezintă unele caracteristici specifice si anume:

14

spre deosebire de toxinele bacteriene, ele nu declanşează o imnunoreacţie; ele rezistă la diferitele procese tehnologice utilizate în ind. alimentară.

Micotoxinele produc intoxicaţii numite micotoxicoze patogene sau sunt promotori ai cancerului dacă sunt ingerate în cantităţi mici un timp îndelungat.

Denumirea generică iniţială a micotoxinelor a fost de aflatoxine, deoarece au fost evidenţiate pentru prima oară la Aspergillus flavus - mucegai care este capabil să elaboreze 15 micotoxine.

Dintre micotoxine se acordă o atenţie specială celor cu capacitate cancerigenă şi mai ales aflatoxinelor, ochratoxinelor, sterigmatocistinei, patulinei şi acidului penicilic.

Micotoxinele în general şi aflatoxinele, în special, sunt compuşi foarte stabili, ele nefiind deloc sau fiind prea puţin influenţate de temperatură, astfel că prin tratament termic se pot distruge sau inactiva doar cantităţi minore de micotoxine, în schimb radiaţiile UV reduc mult toxicitatea micotoxinelor printr-un efect fotodistructiv.

Unele micotoxine precum aflatoxinele, patulina, deşi se dizolvă puţin în apă, difuzează totuşi în produsele alimentare care conţin apă, de le locul unde apare miceliul în adâncimea produselor alimentare. Alte micotoxine, precum sterigmatocistina nu părăseşte miceliul intact şi de aceea nu prezintă risc pentru sănătate decât atunci când mucegaiul este consumat împreună cu produsul alimentar.

Cerealele mucegăite pot fi valorificate în scopul obţinerii alcoolului etilic deoarece micotoxinele nu sunt antrenate prin distilare.

Aflatoxinele din punct de vedere chimic sunt toxicocumarine şi reprezintă produşi de metabolizare ai mai multor specii de mucegaiuri din genurile Aspergillus, Penicillium şi Rhizopus.

Aflatoxinele pot rezista în grâu, sorg, susan, mei, cartof, porumb, orez, orz, soia, arahide, alune care sunt depozitate în condiţii improprii (umezeală relativă mare a aerului şi temperatură ridicată care favorizează dezvoltarea mucegaiurilor).

Se cunosc 17 aflatoxine, dintre care cea mai întâlnită şi cea mai toxică este aflatoxina B 1. Aflatoxina B1 şi metaboliţii săi se acumulează în ţesuturile animale, în special în ficat şi rinichi la vită, porc, oaie provocând hepatita. De asemenea în cazul curcanilor aceste micotoxine provoacă imboalnavire curcanului.

În lapte, în special în cel de vacă, se întâlneşte aflatoxina M1 care este metabolit al aflatoxinei B1.

Aflatoxinele au un efect puternic hematotoxic şi în multe cazuri pe lângă acest efect s-au observat şi leziuni renale. Toxicitatea aflatoxinelor se manifestă prin mutagenitate şi carcinogenitate mai ales la nivelul ficatului.

Sterigmatocistina Termenul denumeşte un grup de substanţe asemănătoare ca structură cu aflatoxinele şi care au o acţiune hepatocarcinogenică. Ele sunt sintetizate de o serie de specii de mucegaiuri precum: Aspergillus flavus, A. versicolor, A. nidulans. Aceste micotoxine sunt mai puţin întâlnite în produsele alimentare naturale, însă au fost decelate în grâu, ovăz, boabe de cacao şi brânză. Lipsa lor din produsele alimentare se explică prin faptul că difuzează greu în alimentele pe care se dezvoltă mucegaiul, rămânând înmagazinate în miceliu ca endotoxină.

Ochratoxinele reprezintă un grup de compuşi toxici, secretaţi de aşa zisele mucegaiuri ochratoxinogene din genurile Penicillium şi Aspergillus. Aceste micotoxine sunt reprezentate de cel puţin 7 metaboliţi secundari dintre care cel mai important este ochratoxina A. Aceasta poate contamina

15

porumbul, fasolea uscată, boabele de cacao, soia, fructele citrice, boabele de cafea, berea, vinul, sucul de mere, condimentele, şuncile sărate etc,

Ochratoxina A are acţiune cancerigenă dar în acelaşi timp şi acţiune nefrotoxică. Contribuţia cea mai mare la ingerarea de ochratoxina A o au cerealele şi derivatele din cereale.

Patulina a fost considerată iniţial ca antibiotic fiind izolată din Penicillium patulum şi apoi din P. expansum. Denumită şi clavacina sau expanina, patulina este produsă de mai multe specii de Penicillium şi Aspergillus dar şi de mucegaiul Byssochlamis (B. fulva, B. nivea).

Patulina poate fi întâlnită în pâinea mucegăită, în salamurile mucegăite, în fructe precum: banane, pere şi grapefruit dar în special în sucurile de mere şi în cidru.

Patulina are caracteristica de a reacţiona cu compuşii care conţin o grupare sulfidril rezultând un compus stabil şi lipsit de activitate biologică.

Patulina este moderat toxică, iar toxicitatea ei acută este considerată a fi de 2 ori mai mică decât cea a aflatoxinei B1. Ea nu se acumulează în ţesuturile şi organele animalelor deoarece nu este prezentă în furaje.

Acidul penicilic este o micotoxină produsă de Penicillium puberulum care poate infecta boabele de porumb de pe ştiuleţii aflaţi pe cocenii din câmp.

Citrinina este produsă de Penicillium citrinum şi P. viridicatum care se dezvoltă pe orezul decorticat, grâu, secară, ovăz, şunca de ţară fiind considerate mucegaiuri de depozit. Citrinina este moderat nefrotoxică şi cancerigenă.

Zearolenonele se cunosc cel puţin 5 zearolenone produse de specii de Fusarium. Aceste mucegaiuri de câmp pot infecta culturile de grâu, ovăz, orez, susan dar mai ales pe cele de porumb.

Micotoxine care produc ergotism Mucegaiurile din genul Claviceps produc micotoxine dintre care Claviceps purpurea produce aşa numitul ergot de tip cangrenos sau ergotism denumit şi “focul sfânt” sau “focul Sfântului Andrei”. Ergotul de tip cangrenos este caracterizat prin dureri severe, aspect de ars al membrelor şi inflamarea extremităţilor care devin negre, iar în cazurile cele mai grave se detaşează de corp.

Cel de-al 2-lea tip este ergotul convulsiv caracterizat prin tulburări neurologice precum: amorţire, orbire, paralizii şi convulsii. Substanţele din ergot (unele dintre ele cu acţiune farmacologică) sunt derivaţi alcaloizi care au în structură acidul lisergic.

Fumonisinele sunt micotoxine produse de diferite specii de Fusarium care pot infecte cerealele şi produsele derivate. Fumonisinele au o acţiune hepatocancerigenă. O serie de studii au arătat că ingerarea fumonisinei are legătură cu incidenţa cancerului esofagian în ţări din Africa şi în China.

Din punct de vedere structural fumonisinele se aseamănă cu sfigolipidele şi pot modifică biosinteza acestora sugerând că acest mecanism joacă un rol în boală şi carcinogeneză.

Prevenirea contaminării produselor alimentare şi evitarea micotoxinelor constă în măsuri specifice precum achiziţionarea materiilor prime vegetale pentru procesare sau consum de la furnizori testaţi, depozitarea şi păstrarea în stare uscată a acestora.

Produşi toxici care se formează în produsele alimentare în procesele de conservare sau prelucrare

16

Nitrozaminele se formează în produsele alimentare în timpul unor tratamente termice precum: prăjirea, frigerea, afumarea, într-o gamă largă de produse alimentare precum: preparatele din carne preparate cu azotaţi-azotiţi, unele băuturi nealcoolice, brânzeturi etc.

Din punct de vedere al toxicităţii, nitrozaminele au o toxicitate slabă sau medie, dar pericolul principal îl reprezintă faptul că posedă un potenţial cancerigen foarte ridicat.

Nitrozaminele sunt transformate în metaboliţi activi prin procese enzimatice în organele mamiferelor, acţiunea lor specifică asupra organelor şi gradul lor de toxicitate depinzând mai mult de structura chimică şi în măsură mai redusă de specia animalului, calea de acces în organism şi doza ingerată.

Producerea de leziuni maligne de către nitrozamine s-ar datora formării prin metabolizare a radicalilor liberi organici.

Nitrozaminele se pot forma în produsele alimentare dar şi în organismul animal pe cale endogenă. Producerea de nitrozamine în produsele alimentare are loc atunci când se îndeplinesc următoarele condiţii de bază:

Când există o substanţă denitrozoare cum este azotitul şi potenţial azotatul care se poate transforma în azotit ptrecum şi atunci când sunt prezenţi diferiţi oxizi de azot rezultaţi la producerea fumului sau în gazele de combustie în cazul frigerii pe grătare

Când există substanţe care pot fi nitrozate, acestea includ o serie de aminoacizi liberi sau legaţi în structura proteinelor precum şi amine rezultate în procesele de maturare, fermentare, acţiunea microorganismelor ori procese termice.

Cantitatea de azotiţi şi azotaţi din produsele de origine vegetală este mai greu de controlat mai ales în cazul fertilizării solurilor cu îngraşăminte azotoase.

De asemenea, azotiţii şi azotaţii din sol pot polua şi aple râurilor şi în consecinţă apa potabilă.

În preparatele din carne, adaosul de azotiţi şi azotaţi este legiferat şi desi cantitatea acestora scade în diferitele etape ale procesului tehnologic (la sărare, afumare, pasteurizare, sterilizare, uscare) nivelul azotiţilor reziduali atinge valori până la 6 mg/100 g produs.

Apariţia nitrozaminelor este posibilă în alimente dacă azotitul de sodiu depăşeşte 1mg/100g produs.

Mai trebuie precizat faptul că din aminele secundare se formează cea mai mare cantitate de nitrozamine. Formarea nitrozaminelor este favorizată în intervalulde pH = 2,5-3,5 însă ele se pot forma în cantităţi decelabile până la un pH = 7.

Producerea de nitrozamine în produsele alimentare care conţin azotiţi este limitată în prezenţa acidului ascorbic, izoascorbic şi sorbic precum şi a sărurilor de sodiu ale acestora. De asemenea, α tocoferolul precum şi coloizii de tipul amidonului limitează formarea nitrozaminelor.

H idrocarburile policiclice aromatice ( HPC/HPA/PAC)

Hidrocarburile policiclice aromatice în mediul înconjurător ca rezultat al unor procese industriale contaminând în acest fel produsele de origine animală sau vegetală, dar în acelaşi timp ele se formează şi în procesele de afumare, frigere şi prăjire a produselor din carne şi peşte.

Hidrocarburile policiclice din aerul poluat, în special, în mediul urban provin din arderea incompletă a combustibililor solizi sau lichizi, ori din erodarea straturilor asfaltice ca rezultat al traficului rutier intens.

17

Drept indicator al poluării atmosferei urbane cu HPCa fost ales 3,4 benzpirenul a cărei acţiune cancerigenă este dovedită.

HPC din sol sunt rezultatul arderii unor materii organice (ex: coceni, paie) pe terenuri agricole în scopul degajării acestor terenuri pentru a fi bine arate, însă nu este exclusă acumularea de HPC în sol ca urmare a unor organisme.

HPC în ape precum râuri, fluvii, mari, oceane sunt consecinţa poluării acestora cu petrol şi derivate petroliere.

În produsele de origine vegetală, sursa principală de HPC este aerul poluat din zona localităţilor urbane, lucru confirmat de faptul că plantele cu o suprafaţă mai mare expusă contactului cu aerul poluat conţine o cantitate mai mare de HPC în comparaţie cu plantele cu o suprafaţă mai mică de contact.

În produsele de carne şi peşte supuse afumării se pot acumula HPC. Nivelul de 3,4 benzpiren în produsele de carne afumate variază în limite destul de largi, membranele artificiale având un rol protector superior celor naturale.

HPC au fost decelate şi în alte produse alimentare precum biscuiţii, coaja pâinii, cafeaua prăjită şi brânzeturile.

La coacerea biscuiţilor şi a pâinii, la prăjirea cafelei sub influenţa temperaturilor ridicate, amidonul şi substanţele grase pot conduce la formarea de HPC.

Efectul cancerigen al 3,4 benzpirenului este dependent de doza absorbită în organism. Anumite substanţe precum cafeina din ceai, cafea, Coca Cola, Pepsi Cola, favorizează adsorbţia la om a 3,4 benzpirenului.

Pentru ca în produsele alimentare de origine animală să se găsească cantităţi cât mai reduse de 3,4 benzpiren pot fi luate următoarele măsuri:

a) Temperatura de producere a fumului în generator să nu depăşească 400˚C deoarece se ajunge la temperatura de piroliză a ligninei (principalul component al lemnului din care se formează HPC cancerigene).b) Fumul obţinut în generator să fie răcit şi purificat prin spălare, filtrare sau pe cale electrostatică în vederea eliminării parţiale sau totale a substanţelor gudrunoase şi răşinoase.

În aceste condiţii se poate înlătura un procent de până la 70% din conţinutul de 3,4 benzpiren al fumului. Însă cel mai bun mod de a nu incorpora HPC cancerigene în produsele din carne şi peşte este acela de a folosi lichidele de afumare.

A crilamida sau propenamida se întâlneşte în produsele alimentare care au suferit un tratament termic sever, precum coacerea, prăjirea, toastarea, frigerea.

Produsele alimentare incriminate sunt: pâinea (coaja), cartofii prăjiţi, chipsurile, produsele tip crackers, carnea sau peştele prăjit. Şi în produsele pentru copii pe bază de cereale tratare termic, precum cerealele extrudate sau expandate poate fi întâlnită acrilamida.

Aceasta se formează, de asemenenea, la prăjirea cepei, cafelei, la obţinerea malţului, în special a celui brun, la prăjirea cărnii şi peştelui, în prealabil înfăinate sau împesmetate.

Şi mediul înconjurător poate fi contaminat cu monomeri de acrilamidă proveniţi din folosirea poliacrilamidelor în industria hârtiei şi a adezivilor, industria textilă, fotografică etc.

18

Se consideră că acrilamida are acţiune cancerigenă, mutagenă şi neurotoxică.

Se pare că activitatea sa mutagenă şi cancerigenă s-ar datora nu acrilamidei în sine ci epoximetabolitului său, glicidamida.

Aditivii alimentari

Aditivii alimentari reprezintă orice substanţă care în mod normal nu sunt consumate ca alimente în sine şi care nu sunt utilizate ca ingrediente alimentare caracteristice, având sau nu valoare nutritivă, prin a căror adăugare intenţionată în produsele alimentare în scopuri tehnologice, devin sau pot deveni direct sau prin derivaţii lor, componente ale acestor produse.

Pe scurt, aditivii alimentari se pot defini ca substanţe adăugate în mod voit în cantităţi mici unui produs alimentar, în orice fază tehnologică de obţinere şi păstrare, conferind beneficii convenabile, directe sau indirecte, proprietăţilor acestora.

Aditivii alimentari utilizaţi trebuie să asigure:

a) Conservarea valorii nutritive a produselor alimentare,b) Creşterea duratei de conservare şi stabilitate a produselor,c) Îmbunătăţirea caracteristicilor senzoriale, implicit a atractivităţii lor fără a induce în eroare consumatoruld) Favorizarea fabricării, ambalării, depozitării şi transportului produselor alimentare

Utilizarea aditivilor este interzisă în următoarele situaţii:

Doza propusă reprezintă un risc pentru sănătatea consumatorului În cazul în care determină o reducere sensibilă a valorii nutritive a produselor alimentare Se urmăreşte inducerea în eroare a consumatorului în ceea ce priveşte calitatea produselor Se intenţionează ascunderea unor tehnici defectuase de transformare, respectiv mascarea defectelor produselor alimentare Efectul preconizat se poate obţine şi prin alte metode de procesare convenabile economic şi tehnic.

Calitatea igienică sau inocuitatea produselor alimentare este influenţată negativ dacă aditivii care se folosesc în produsele alimentare nu respectă legislaţia europeană trebuind acordată o atenţie specială destinaţiei şi dozelor utilizate.

Microorganisme patogene care pot produce intoxicaţii sau infecţii şi virusuri

Bacteriile Asa cum se cunoaşte dintre microorganisme, bacteriile au ponderea cea mai mare printre agentii infecţioşi caracterizaţi prin patogenitate (aptitudinea de a produce o boală) şi toxigenitate (aptitudinea de a elabora toxine).

Toxigenitatea variază de la o specie la alta şi chiar de la o tulpină la alta.

Toxinele elaborate de bacterii pot fi impărţite în exotoxine şi endotoxine.

Exotoxinele bacteriene sunt toxine care se separă uşor de bacteriile care le elaborează difuzând în mediu, sunt de natură proteică, sunt termolabile şi sunt elaborate mai ales de bacteriile Gram pozitive. Aceste toxine sunt elaborate în faza de multiplicare logaritmică a bacteriilor patogene. În ceea ce

19

priveşte mecanismului de acţiune, ele intervin în procesele metabolice esenţiale ale celulelor din ţesuturile organismului intoxicat.

În ceea ce priveşte termorezistenţa exotoxinelor, ea diferă de la o specie la alta, însă cea mai mare parte a acestora este inactivată la 60˚C, excepţie face toxina elaborată de Clostridium perfringens care prin menţinerea timp de 5 min la 100˚C este inactivată în proporţie de 25%.

Endotoxinele bacteriene – sunt componenţi structurali ai celulei care nu difuzează în mediu sau care difuzează greu. Ele sunt elaborate de bacteriile Gram negative şi se caracterizează printr-o termorezistenţă mai ridicată decât a exotoxinelor. Ele sunt inactivate la temperatura 80-100˚C după circa 60 min. Doza letală de endotoxină pentru om este de circa 400 mg în timp ce pentru exotoxine această doză este de 0,00006 mg. (de ex. 1 mg de toxină botulinică care este o exotoxină poate provoca moartea a 1200 tone de cobai).

În funcţie de criteriile de patogenitate şi de simtomatologie, toxiinfecţiile alimentare se împart în:

1) Toxiinfecţii de tip infecţios atunci când boala este determinată de multiplicare în organism a bacteriilor pâtrunse o dată cu alimentele ingerate. Ex.:toxiinfecţiile produse de Salmonelle.

2) Toxiinfecţii de tip toxic atunci când boala este produsă de o toxină bacteriană performantă şi introdusă o data cu alimentil ingerat. Ex.: toxiinfectiile stafilococice.

3) Toxiinfecţiile de tip intermediar când boala este determinată de eliberarea în intestin a unei toxine pe care bacteriile nu o formează uşor în alimente. Ex.: toxiinfecţia produsă de Clostridium perfringens.

În ceea ce priveşte frecvenţa toxiinfecţiilor, ponderea cea mai mare o au cele produse de Salmonelle fiind urmate de cele produse de stafilococi.

Virusurile Sunt entităţi mici, simple şi inerte deoarece în afara celulelor vii ele nu se pot multiplica.

Bolile virale se pot transmite direct de la purtătorul de virusuri prin contact direct sau atingere ori contact de la distanţă prin intermediul aerului şi indirect prin atingerea obiectelor incriminate cu virusuri, prin intermediul unor vehiculatori precum apa şi alimentele.

Alimentele de origine animală pot fi contaminate cu 3 categorii de virusuri:

1) Virusuri care infecteză animalele dar şi oamenii2) Virusuri de origine animală care sunt capabile să infecteze oamenii3) Virusuri de origine umană care pot infecta animalele

Principalele virusuri transmise prin alimente sunt virusul poliomielitei şi virusul hepatitei. Primul este transmis în special prin laptele nepasteurizat care a fost contaminat de un manipulator uman infectat sau de muşte care au venit în prealabil în contact cu fecale umane.

Virusul hepatitei este răspândit pe cale fecală orală, simtomele iniţiale fiind: febra, pierderea apetitului, vome ocazionale, dureri de cap şi de articulaţii.

Prin progresia bolii apar implicaţii la ficat care devine dur la palpare.

Alimentele incriminate ca vehiculatori ai virusului hepatic sunt: laptele, pastele, salatele vegetale, cărnurile şi apa poluată cu fecale.

Agenţi biologici care pot contamina alimentele

20

Paraziţii sunt organisme mici sau microscopice care trăiesc permanent sau temporar, obligatoriu sau facultativ, pe seama indivizilor din alte specii, prin stabilirea de legături bioecologice de diferite intensităţi. Prin pătrunderea într-un sistem alimentar, ei vor cauza îmbolnăviri dificile şi neplăcute.

Infecţiile cu paraziţi sunt mai des întâlnite decât cele bacteriene sau virale. Paraziţii care pot infesta omul aparţin la trei grupe distincte:

Protozoare Viermi laţi Viermi rotunzi

De remarcat că, spre deosebire de bacterii, paraziţii nu proliferează în produsele alimentare. Prezenţa lor este mai uşor de detectat având în vedere mărimea acestora. Mulţi dintre paraziţi sunt patogeni intracelulari, iar ciclul lor de viaţă necesită mai multe gazde, gazda definitivă fiind animalul sau omul unde parazitul îşi parcurge ciclul sexual. Gazdele intermediare sunt cele în care larvele sau formele juvenile ale parazitului se dezvoltă. De remarcat că în anumite cazuri există o singură gazdă definitivă (ex. cryptosporidiaza), în alte cazuri mai mult de un animal sunt gazde definitive (ex. diphyllobotriaza), iar în alte cazuri atât stadiul larvar cât şi cel de adult se dezvoltă în aceeaşi gazdă (ex. trichinoza).

Dintre bolile parazitare produse de protozoare mai răspândită este giardioza, mai ales la copii, determinată de Giardia intestinalis. Giardia îşi are habitatul în intestinul subţire şi mai ales în partea anterioară a acestuia, în duoden. Giardiile au rol iritativ, toxicoalergic, cu influenţă dăunătoare asupra ficatului. Drept consecinţă, pot apare fenomene de diskinezie biliară şi de multe ori diaree, cu scaune numeroase (până la 20 pe zi), colorate în galben, galben-brun sau roşcat, din cauza pigmenţiior biliari în exces.

Cestodele sunt helminţi plaţi cu înfăţişare de panglică, care pot parazita intestinul subţire al omului. Omul poate găzdui în mod obişnuit 4 specii de cestode şi acestea sunt: Taenia solium, Taenia saginata, Botricefalul şi Hymenoiepsis nana.

Atât Tenia solium cât şi Tenia saginata au acţiune spoliatoare, iritativă, toxică şi alergică. Acţiunea spoliatoare se datorează faptului că o bună parte din sucurile intestinale destinate hranei omului este zilnic absorbită de suprafaţa mare a acestor tenii lungi de câţiva metri. în cazul teniazei, datorită maldigestiei şi malnutriţiei, organismul uman se anemiază. Omul se infestează cu Tenia solium prin ingestie de carne de porc cu cisticerci (larve).

Botricefalul este una din cele mai lungi tenii (10-12m) care parazitează intestinul subţire al omului, care se poate transmite prin carne de peşte şi icre. De obicei, peştii răpitori (ştiucă, somn, păstrăv) sunt mai puternic infestaţi deoarece cumulează larve de la alţi peşti. La noi în ţară, această teniază se întâlneşte mai mult în Delta Dunării. În cazul teniazei produsă de botricefal, anemia este mai accentuată, deoarece viermele absoarbe din conţinutul intestinal o mai mare cantitate de vitamină B 12. Pentru a se preveni această boală parazitară, peştele se va consuma bine fript sau fiert. Icrele de ştiucă vor fi bine sărate şi păstrate câteva zile la frigider.

Nematodele sunt helminţi (viermi intestinali) care au corpul cilindric atenuat spre cele două extremităţi. Nematodele, infestând unele produse alimentare, determină parazitoze ca: Ascaridioză, Trichocefaloză, Strongiloidoza, Enterobioza şi Trichinoza.

Ascaridioza - este o boală parazitară determinată de Ascaris lumbricoides (popular-limbric), cel mai lung vierme cilindric al omului. Ascarizii hrănindu-se pe seama gazdei au rol spoliator, iritativ, traumatic şi toxic. Pe lângă spolierea directă de elemente nutritive, ascarizii exercită şi un rol spoliator indirect, provocând prin toxinele lor, o inhibare a activităţii fermenţilor digestivi şi prin aceasta o maldigestie, o malnutriţie. Acţiunea toxică a ascarizilor poate determina fenomene nervoase, uneori

21

chiar crize epileptiforme, convulsii, tulburări ale vederii, auzului, insomnie, cefalee, scăderea memoriei, prurit (mâncărime) nazal şi anal.

Strongiloidoza - este o boală parazitară determinată de Strongyloides stercolaris, cel mai mic nematod care parazitează intestinul subţire al omului. Acest parazit îşi are habitatul în prima porţiune a intestinului subţire, în mucoasa intestinală. Larvele, care în contact cu organismul uman pot străbate pielea, ajung în sânge, şi de obicei în plămâni, iar în continuare trec prin trahee, laringe, faringe, esofag, stomac şi apoi în intestinul subţire. Trecerea larvelor prin plămâni poate provoca fenomene congestive. Toxinele produse de parazit, pot determina insomnie, iritabilitate, stare depresivă nervoasă. O complicaţie a strongiloidozei se manifestă prin dâre inflamatorii, care se deplasează cu o remarcabilă viteză, datorită circulaţiei larvei în grosimea pielii.

Oxiurioza (Enteriobioza). Această parazitoză este determinată de un vierme mic denumit „oxiur" (coadă ascuţită) cunoscut şi cu denumirea de Enterobius vermicularis. Acest viermişor trăieşte în primele stadii de viaţă în intestinul subţire şi apoi se stabileşte în cavitatea cecală. Pe lângă iritaţia locală, parazitul produce tulburări digestive. În acest caz, bolnavul poate prezenta diaree, scaune de culoare deschisă şi dureri abdominale.

Migraţia femelelor de oxiuri pentru depunerea ouălor are loc mai ales spre seară, provocând prurit anat insuportabil, care determină o stare de iritabilitate. Ouăle de oxiuri pot rezista la uscăciune timp îndelungat.

Examenul coproparazitologic, educarea sanitară a oamenilor în scopul respectării igienei individuale, pot preveni răspândirea acestei maladii.

Trichinoza - este o boală determinată de un nematod mic, Trichinella spiralis, care măsoară în lungime 1-4 mm. Forma adultă parazitează intestinul unor mamifere domestice (porc, câine, pisică) sau mamifere sălbatice (şobolan, mistreţ, urs). Omul nu face parte din circuitul obişnuit al parazitului, însă poate fi infestat prin consum de carne cu paraziţi vii.

Trichinoza poate fi prevenită prin reducerea posibilităţilor de infestare a porcilor (prin împiedicarea rozătoarelor de a ajunge în hrana porcilor, prin deratizare), prin examen trichinoscopic obligatoriu la toate animalele sacrificate pentru consum public, prin educaţia populaţiei în sensul de a nu consuma carne provenită din tăieri clandestine.

Calitatea apei şi a resurselor de apă – condiţii de potabilitate

Resursele de apă şi calitatea acesteia sunt de importanţă majoră pentru securitatea şi siguranţa alimentară. Apa pentru industria alimentară trebuie să îndeplinească condiţii de potabilitate.

Prin apă potabilă se înţelege apa destinată consumului uman, după cum urmează:

a) orice tip de apă în stare naturală sau după tratare folosită pentru băut, la prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi indiferent dacă este furnizată prin reţeaua de distribuţie, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;

b) toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori substanţelor destinate consumului uman.

Apa potabilă neîmbuteliată trebuie să nu conţină E. coli/100 ml şi nici enterococi (streptococi fecali)/100ml. Apa îmbuteliată la sticle sau alte recipiente trebuie să nu conţină E. coli =0/250ml, enterococi (streptococi fecali)/250ml şi nici Pseudomonas aeruginosa =0/250ml.

22

Apa proaspătă de suprafaţă (şi de adâncime) este folosită în agricultură în principal pentru irigare şi pentru piscicultura. Apa de adâncime (din fântâni) este folosită în multe din gospodăriile rurale în scopuri domestice (băut, pregătire mâncăruri, adăparea animalelor, igienizare etc).

În concluzie, condiţiile de potabilitate ale apei sunt următoarele:

să fie incoloră, transparentă, inodoră, relativ insipidă, să nu conţină substanţe chimice organice sau de altă natură peste limita maximă admisibilă de standardele obligatorii; să fie lipsită de microorganisme patogene şi relativ patogene; microflora saprofită să fie limitată strict la un număr foarte redus; să aibă compoziţie acceptabilă în săruri de calciu care imprimă aşa-numita duritate a apei.

Duritatea apei se exprimă în grade germane şi este cuprinsă între 10 şi 20 grade germane.

Trasabilitatea - rol în siguranţa alimentelor

Conform Comisiei Codex Alimentarius, prin trasabilitate se înţelege capacitatea de a urmări deplasarea unui produs alimentar în diferite etape specifice ale producţiei, prelucrării şi distribuţiei. Trasabilitatea permite urmărirea unui produs, mergând pe traseul acestuia de la materia primă până la expunerea în vederea comercializării, inclusiv la consumator. Consumatorul percepe trasabilitatea ca pe o însuşire ce permite parcurgerea fluxului unui produs alimentar "de la fermă la masa consumatorului" sau "de la furcă la furculiţă", fiind vorba despre o politică de identificare şi urmărire cu ajutorul documentelor.

Sistemele de trasabilitate sunt utile pentru consumatori deoarece:

Fac posibilă evitarea cu uşurinţă a unor alimente specifice şi ingrediente alimentare care pot produce alergii, intoleranţă alimentară, respectiv a celor care nu corespund unui anumit stil de viaţă;

Fac posibilă ca alegerea să fie exercitată între diferite alimente fabricate în diferite feluri; Fac posibilă protejarea siguranţei alimentare prin recunoaşterea produsului, în caz de

necesitate.

Prin urmare, sistemul de trasabilitate permite consumatorului să cumpere numai alimentele sigure din punct de vedere al salubrităţii acestora.

Sistemele de trasabilitate sunt parte a sistemelor care fac ca producătorii şi procesatorii:

să respecte legislaţia în vigoare în domeniu;să ia măsuri prompte de a îndepărta de pe piaţă produsele de calitate inferioară şi care nu

îndeplinesc condiţiile de siguranţă alimentară, apărându-se în acest fel reputaţia brand-ului;să minimalizeze cantitatea produselor retrase de piaţă, prin urmare să minimalizeze costurile de

recuperare, lichidare, recondiţionare a produselor retrase de pe piaţă;să diagnosticheze problemele de producţie care au condus la produse de calitate slabă sau

nesigure şi să ia măsurile de remediere;să minimalizeze răspândirea bolilor la animale şi păsări;să protejeze lanţul alimentar de efectele bolilor animalelor;să creeze produse diferite pentru piaţă prin modul în care acestea sunt fabricate.

Sistemele de trasabilitate sunt de interes deosebit şi pentru guverne, ca parte a sistemului care:

o protejează sănătatea publică prin retragerea produselor alimentare de la vânzare

23

o ajută la prevenirea fraudelor atunci când analizele nu pot fi folosite pentru autentificare (de exemplu, alimente organice)

o controlează bolile zoonotice cum ar fi tuberculoza, salmoneloza, encefalopatia spongiformă bovină prin Direcţia de Sănătate Animală a ANSVSA (Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor);

o face posibil controlul cu privire la sănătatea oamenilor şi animalelor în cazuri de urgenţe; ( de exemplu, contaminarea solului, a materiilor prime);

o facilitează controlul epizootic şi enzootic al bolilor şeptelului prin identificarea rapidă a surselor de boli şi contactelor periculoase;

o monitorizează/controlează numărul de animale în vederea acordării de subvenţii.

Trasabilitatea este diferenţiată în:

trasabilitatea internă, reprezentată de informaţiile ce permit urmărirea produsului în cadrul unei întreprinderi sau companii; trasabilitatea internă are loc atunci când partenerii trasabilităţii primesc una sau mai multe materii şi ingrediente care sunt supuse procesării interne (în cadrul companiei, întreprinderii).

trasabilitatea externă, reprezentată de informaţiile pe care compania (întreprinderea) le primeşte sau furnizează altor membri ai lanţului alimentar, cu privire la un anumit produs;

trasabilitatea lanţului alimentar, respectiv trasabilitatea dintre legăturile lanţului, atenţia fiind îndreptată asupra informaţiilor care însoţesc produsul de la un punct al lanţului la alt punct al acestuia, astfel încât trasabilitatea este extinsă pentru orice produs, în toate etapele producţiei, prelucrării şi distribuţiei.

Factorii cheie pentru implementarea cu succes a unui sistem de trasabilitate în industria alimentară sunt:

a) obţinerea, de la furnizori, a detaliilor despre materii prime şi ingrediente;b) identificarea loturilor individuale prin coduri de produs, ce se vor folosi în timpul cât acestea se găsesc în fabrică;c) păstrarea separată a loturilor atât la prelucrare, cât şi în depozite;d) asocierea codurilor de lot cu înregistrările de prelucrare.

Procedura de autorizare a introducerii unui OMG pe piata

Înainte de introducerea în mediu sau pe piaţă a unui OMG, orice persoană juridică, trebuie să prezinte o notificare la A.N.P.M., prin care să solicite obţinerea autorizaţiei şi/sau acordului de import privind activităţile care implică OMG.

După primirea notificării, A.N.P.M., pe baza informaţiilor cuprinse în dosarul tehnic, poate să înceapă procedura de autorizare, care constă în: informarea şi consultarea publicului cu privire la notificarea primită; transmiterea rezumatelor dosarelor de notificare depuse, la Comisia Europeană – DG Joint Research Centre; consultarea CSB; solicitarea avizelor autorităţilor publice centrale pentru agricultură, sănătate, siguranţa alimentelor, protecţia consumatorilor.

După primirea avizelor de la CSB şi celelalte autorităţi implicate, precum şi după consultarea publicului, ANPM emite Autorizaţia şi/sau Acordul de import privind activităţile care implică OMG.

Evaluarea riscurilor

24

Obiectivul evaluării riscurilor asupra mediului îl constituie identificarea şi evaluarea posibilelor efecte negative pe care OMG îl poate avea asupra sănătăţii umane sau asupra mediului, pe parcursul introducerii deliberate în mediu sau pe piaţă, efecte ce pot fi directe sau indirecte şi care pot apărea imediat sau cu întârziere.

Principiile şi liniile directoare pentru analiza riscului şi evaluarea siguranţei alimentelor modificate genetic presupun investigarea efectelor directe asupra sănătăţii (toxicitatea), a tendinţei de a provoca reacţii alergice (alergenitate), a componenţilor specifici care ar putea avea proprietăţi antinutriţionale ori toxice, a stabilităţii genei inserate, a efectelor nutriţionale asociate cu modificarea genetică specifică şi a oricăror efecte neintenţionate care ar rezulta ca urmare a inserţiei transgenei.

În acord cu principiul precauţiei în elaborarea studiului de evaluare a riscurilor asupra mediului, trebuie să se urmărească următoarele reguli generale: caracteristicile identificate ale unui OMG şi ale utilizării lui, care pot avea efecte adverse, trebuie să fie comparate cu cele prezentate de organismul nemodificat din care provine şi cu utilizarea acestuia în situaţii similare;

evaluarea riscurilor trebuie să se realizeze pentru fiecare caz, ceea ce înseamnă că informaţiile solicitate pot varia, în funcţie de tipul de organisme modificate genetic implicate, de utilizarea preconizată şi de mediul potenţial receptor, ţinând cont, printre altele, de organismele modificate genetic existente deja în mediu; realizarea unei analize a efectelor cumulative pe termen lung în legătură cu introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă.

Efectele cumulative pe termen lung se referă la efectele cumulative ale autorizărilor asupra sănătăţii umane şi asupra mediului, inter alia, asupra florei şi faunei, asupra fertilităţii solului, asupra descompunerii în sol a materiei organice, asupra lanţului trofic, diversităţii biologice, sănătăţii animalelor, precum şi la aspectele ce ţin de rezistenţa la antibiotice.

Măsuri de monitorizare a riscurilor şi de intervenţie în caz de accidente

Activităţile care privesc organismele modificate genetic sunt supuse procedurii de monitorizare asupra potenţialelor efecte negative asupra sănătăţii umane şi mediului înconjurător. Activitatea de monitorizare se desfăşoară după obţinerea autorizaţiei de introducere deliberată în mediu sau pe piaţă a organismelor modificate genetic.

Notificatorul are obligaţia de a elabora un plan de monitorizare care se depune la autoritatea competentă, odată cu notificarea.

Interpretarea datelor colectate prin monitorizare trebuie să fie făcută în funcţie de toate condiţiile de mediu existente şi de toate activităţile. În cazul în care se observă modificări în mediu, trebuie să se aibă în vedere o evaluare suplimentară, cu scopul de a stabili dacă aceste modificări sunt o consecinţă a organismului modificat genetic sau a utilizării sale, precum şi dacă asemenea modificări pot fi un rezultat al factorilor de mediu, alţii decât introducerea pe piaţă a organismului modificat genetic.

Monitorizarea caz – specifică reprezintă analiza efectelor potenţiale evidenţiate în studiul de evaluare a riscurilor (verificarea corectitudinii prezumtiilor avansate pe baza studiului de evaluare a riscurilor). Exemple: diseminarea prin intermediul polenului, persistenţa, invazivitatea, compatibilitatea sexuală cu specii înrudite, apariţia formelor de rezistenţă la anumite insecte etc.

Monitorizarea prin supraveghere generală reprezintă efectele neanticipate, neprevăzute (perioadă de timp mai lungă, observaţii, zone mai extinse) – realizată cu ajutorul fermierilor (recomandare EFSA). Exemple: efecte negative asupra ecosistemului, biodiversităţii, modificarea biologiei plantei în timp.

25

Notificatorul are obligaţia de a transmite rapoartele de monitorizare, autorităţii competente, Comisiei Europene şi autorităţilor competente ale statelor membre.

PRIN Ordinul M.M.G.A. nr. 606/2005 a fost aprobat Formularul pentru prezentarea rezultatelor introducerii deliberate în mediu a plantelor superioare modificate genetic, în alte scopuri decât introducerea pe piaţă.

Etichetarea şi trasabilitatea OMG

Etichetarea şi trasabilitatea sunt elemente importante ale activităţilor care urmează după procedura de autorizare din cadrul sistemului de biosecuritate.

Actele normative care reglementează aceste activităţi sunt: Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 1830/2003 privind trasabilitatea şi etichetarea organismelor modificate genetic şi trasabilitatea produselor alimentare şi furajere obţinute din organisme modificate genetic, transpus prin H.G. nr. 173/2006 privind trasabilitatea şi etichetarea organismelor modificate genetic şi trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru animale, obţinute din organismele modificate genetic şi Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 1829/2003 privind alimentele şi furajele obţinute din organisme modificate genetic, transpus în legislaţia românească prin H.G. nr. 256/2006.

Etichetarea

H.G. nr.173/2006, are ca scop facilitarea etichetării corespunzătoare, monitorizarea efectelor asupra mediului şi, după caz, asupra sănătăţii umane şi sănătăţii animale şi aplicarea măsurilor corespunzătoare de management al riscului, ce includ, dacă este necesar, retragerea de pe piaţă a produselor.

Etichetele produselor preambalate constituite din sau conţinând OMG trebuie să aibă înscrisă menţiunea: "Acest produs conţine organisme modificate genetic" sau "Acest produs conţine «numele organismului/organismelor» modificat/ modificate genetic". De asemenea, pentru produsele nepreambalate, destinate consumatorului final, un afiş care să însoţească expunerea la vânzare a produselor trebuie să includă menţiunea: "Acest produs conţine organisme modificate genetic" sau "Acest produs conţine «numele organismului/ organismelor» modificat/modificate genetic". De la această prevedere sunt exceptate produsele, destinate utilizării directe ca alimente, hrană pentru animale sau pentru prelucrare, care conţin urme de OMG într-o proporţie mai mică de 0,9%, cu condiţia ca aceste urme să fie întâmplătoare sau inevitabile din punct de vedere tehnic.

În momentul în care produsele obţinute din OMG sunt introduse pe piaţă, operatorii trebuie să se asigure că următoarele informaţii sunt transmise în scris operatorului care primeşte produsul: o indicaţie despre fiecare dintre ingredientele alimentare obţinute din OMG; o indicaţie despre fiecare dintre furajele sau aditivii furajeri produşi din OMG; în cazul produselor pentru care nu există o listă a ingredientelor, o indicaţie conform căreia produsul este obţinut din OMG.

Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, în colaborare cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile controlează modul de îndeplinire a prevederilor legale în vigoare din acest domeniu.

Trasabilitatea

Poate fi realizată numai în urma etichetării corespunzătoare de-a lungul întregului lanţ, începând cu organismele modificate genetic din laboratorul amelioratorilor şi continuând cu producătorii de seminţe, fermieri, procesatori şi/sau importatori/exportatori.

26

Elemente de trasabilitate s-au introdus prin Ordinul M.A.P.D.R. 471/2006 privind autorizarea cultivatorilor de plante modificate genetic.

M.A.D.R., în baza acestui ordin, este autoritatea naţională competentă pentru evidenţa agenţilor economici care cultivă PSMG. Ordinul prevede obligativitatea agenţilor economici (persoane fizice sau juridice, asociaţii fără personalitate juridică) de a declara la Direcţiile pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, respectiv a municipiului Bucureşti, suprafeţele cultivate cu PSMG şi producţiile realizate. Declaraţia se completează în 2 exemplare astfel, un exemplar se depune la DADR în decurs de 30 zile de la încheierea semănatului.

După încheierea recoltatului agenţii economici sunt obligaţi să depună o declaraţie privind producţia obţinută şi destinaţia acesteia, până la data de 15 decembrie. Informaţiile se centralizează la DADR şi se transmit, electronic, la Centrul de Calcul al MAPDR (Registrul de evidenţă al agenţilor economici care cultivă PSMG în România). Pentru a asigura respectarea O.M. al M.A.P.D.R. nr. 471/2006, companiile transmit clienţilor lor, o dată cu documentele de vânzare a seminţei, şi formularele de declaraţii, pe care trebuie să le completeze şi să le transmită direcţiilor agricole.

Importul seminţelor se face numai după obţinerea avizului de import eliberat de M.A.D.R.. Marfa este ambalată în saci, iar pe etichetele şi documentele însoţitoare se menţionează că soiul este modificat genetic. Pentru evidenţa seminţelor distribuite, clienţii sunt obligaţi să restituie companiilor ambalajele goale după încheierea semănatului.

M.A.D.R. poate lua măsuri de interzicere a utilizării unui soi modificat genetic pentru o parte sau pentru întreg teritoriul ţării, dacă se constată că soiul este dăunător culturilor din alte soiuri sau alte specii, ori prezintă risc pentru mediu sau pentru sănătatea umană. Un soi modificat genetic nu poate fi testat şi înregistrat fără ca solicitantul să dovedească faptul că acesta îndeplineşte condiţiile legale privind protecţia mediului şi a sănătăţii umane.

Controlul implementării legislaţiei

Controlul implementării legislaţiei este de o importanţă deosebită pentru credibilitatea sistemului de biosecuritate. Funcţionarea unui corp de inspecţie de biosecuritate şi a unor laboratoare acreditate în detectarea şi cuantificarea OMG, sunt condiţii esenţiale pentru organizarea unui sistem funcţional în acest domeniu.

Autorităţile cu responsabilităţi de inspecţie şi control în domeniul biosecurităţii sunt: M.M. prin Garda Naţională de Mediu (G.N.M.) în atribuţiile căreia intră verificarea conformării cu prevederile legislaţiei specifice domeniului, respectarea condiţiilor de autorizare, potrivit tipului de organism modificat genetic sau de combinaţii de organisme modificate genetic sau de produse care conţin sau constau din organisme modificate genetic, sau potrivit tipului de activităţi;

În anul 2008, în judeţul Botoşani nu s-au depistat cultivatori de soia modificată genetic.

Locaţii şi suprafeţe cultivate cu plante modificate genetic şi operatorii în domeniu

Guvernul României a decis interzicerea cultivării soiei modificate genetic, începând cu data de 1 ianuarie 2007, conform reglementărilor în vigoare în Uniunea Europeană.

La nivelul Uniunii Europene soia este autorizată doar pentru utilizarea ca aliment sau furaj.

În conformitate cu prevederile Deciziei 98/294/EC, singurul soi de porumb modificat genetic, acceptat pentru cultivare în Uniunea Europeană, este MON 810. Întrucât deciziile Comisiei Europene cu caracter general sunt acte obligatorii pentru toate statele membre şi pentru toate

27

persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora, această decizie se aplică de la data aderării şi în România.

Porumbul MON 810 este un porumb modificat genetic, obţinut prin introducerea unei gene specifice din bacteria Bacillus thuringiensis care se găseşte în sol in mod natural - într-un porumb convenţional. Gena introdusă protejează porumbul împotriva anumitor dăunători lepidopteri (molii şi fluturi), inclusiv Sfredelitorul european al tulpinilor de porumb (Ostrinia nubilalis) şi Sfredelitorul mediteranean al tulpinilor de porumb (Sesamia spp.) ale căror larve atacă porumbul hrănindu-se cu boabe de pe ştiuleţi şi săpând galerii în interiorul tulpinilor. La nivel european, porumbul MON 810 este autorizat atât pentru a fi cultivat, cât şi pentru a fi utilizat în alimentaţia animalelor şi a oamenilor.

Coexistenţa

Coexistenţa se referă la abilitatea fermierilor de a face o alegere practică între agricultura convenţional, ecologică sau cea care utilizeaza OMG, indeplinind obligaţiile legale de etichetare şi / sau standarde de puritate.

Abilitatea de a menţine diferite sisteme de producţie agricolă este o precondiţie pentru furnizarea unui inalt nivel de alegere a consumatorului.

Conceptul de coexistenţă este legat de potenţialele pierderi economice şi impactul amestecării producţiei modificate genetic cu cea nemodificată genetic şi cele mai potrivite măsuri de management care pot fi luate pentru a minimiza amestecarea.

Comisia Europeană consideră că măsurile de coexistenţă trebuie dezvoltate şi implementate de Statele Membre.

Conform Recomandarii Comisiei nr. 556/2003, măsurile de coexistenţă trebuie să fie: eficiente, specifice fiecărei culturi, să dea prioritate măsurilor de management al fermelor şi să se bazeze pe practicile existente de separare, de exemplu cele privind seminţele.

Fermierii care cultivă plante modificate genetic trebuie să aibă în vedere următoarele

crearea unor zone tampon, eşalonarea in timp a semănatului, pentru prevenirea impurificării prin polenizare incrucişată a culturilor ecologice sau convenţionale aparţinând proprietarilor de terenuri situate in vecinătatea culturilor modificate genetic; luarea tuturor măsurilor necesare pentru a preveni amestecul fizic al produselor modificate genetic cu cele ecologice sau convenţionale pe parcursul operaţiunilor de recoltare, transport, depozitare şi condiţionare a producţiei obţinute din culturile modificate genetic; depozitarea separată a producţiei, curăţarea maşinilor de semănat, a instalaţiilor de condiţionare, a mijloacelor de transport, conform prevederilor legislaţiei în vigoare privind producerea seminţelor .

Perspective

În acest sens, trebuie organizate o serie de dezbateri pe tema organismelor modificate genetic, la care să participe specialişti din instituţii implicate în reglementarea OMG (M.A.D.R., M.M., A.N.P.M., A.N.S.V.S.A., A.N.P.C., M.S.), instituţii de cercetare şi învăţământ superior agricol din România, parlamentari, reprezentanţi ai producătorilor de seminţe modificate genetic, ai cultivatorilor şi procesatorilor de plante modificate genetic, ai asociaţiilor de agricultură ecologică, ai unor organizaţii neguvernamentale pentru protecţia mediului.

Trebuie făcută o analiză riguroasă a tuturor aspectelor legate de acest sector, având în vedere avantajele tehnico-economice, sociale, dar şi riscurile cultivării plantelor modificate genetic pentru mediu, sănătate, pentru agricultura convenţională şi ecologică, aspectele etice ale acestei tehnologii.

28

România va continua armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene, construirea cadrului instituţional pentru implementarea acesteia, în vederea întăririi sistemului de inspecţie şi control al activităţilor cu organisme modificate genetic. Trebuie dezvoltată capacitatea de control la frontieră (a importurilor, exporturilor şi tranzitului OMG) precum şi crearea de laboratoare pentru detecţia, identificarea şi cuantificarea OMG.

Opinii pro şi contra OMG

Beneficiile utilizării plantelor modificate genetic (transgenice) se concretizează în: productivitatea sporită, prin combaterea eficientă a buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor; profituri mai mari pentru producători, prin reducerea costurilor de producţie respectiv preţuri mai scăzute pentru consumatori; reducerea globală a cantităţilor de pesticide, cu impact pozitiv asupra biodiversităţii, contribuind în acest fel la protecţia mediului; reducerea dependenţei de pesticidele convenţionale, care au efecte nefaste asupra sănătăţii consumatorilor; îmbunătăţirea apelor freatice şi de suprafaţă, prin reducerea rezidurilor de pesticide.

Introducerea în mediu şi utilizarea fără discernământ a plantelor modificate genetic prezintă anumite riscuri, între care: posibilitatea ca planta transgenică să se comporte ca o buruiană în agrosistem sau să invadeze habitatele naturale; posibilitatea producerii unui „flux de gene” prin intermediul polenului transportat de vânt sau de insecte la plante înrudite, cultivate sau din flora spontană; impactul direct şi neanticipat asupra unor specii nevizate.

Toate aceste efecte nedorite pot fi prevenite prin studiul atent, de la caz la caz, în funcţie de planta modificată genetic, utilizarea propusă şi arealul în care a fost propusă.

Acceptarea necondiţionată a produselor biotehnologice este periculoasă, dar la fel este şi respingerea preconcepută a acestora, fiind similară cu renunţarea la beneficiile oferite.

Romania va semna un protocol privind organismele modificate genetic

Romania va semna un protocol privind organismele modificate genetic. Ministrul Mediului si Padurilor, Laszlo Borbely, va semna miercuri, 11 mai, la New York, un protocol prin care tara noastra se va angaja sa lupte impotriva efectelor adverse ale organismelor modificate genetic (OMG).

Obiectivul declarat al documentului este de a da nastere unor reguli si proceduri internationale in domeniul raspunderii si repararii prejudiciului produs de OMG prin miscarea dincolo de fontiere a acestor organisme, fie ea intentionata ori neintentionata.

Respectivele proceduri vizeaza conservarea diversitatii biologice, luand in considerare si riscurile asupra sanatatii umane.

Actul ce va fi semnat este Proctolul aditional Nagoya – Kuala Lumpur privind raspunderea si repararea. El a fost adoptat la 15 octombrie 2010 si vine sa completeze Protocolul de la Cartagena privind biosecuritatea, semnat in 1992.

Obiectivul Protocolului de la Cartagena este de a asigura ca miscarea transfrontiera, manipularea si utilizarea OMG vii obtinute prin tehnicile biotehnologiei moderne si care pot avea efecte adverse asupra conservarii si utilizarii durabile a diversitatii biologice, luand in considerare si riscurile pentru sanatatea umana, are loc in conditii de siguranta.

29