1

Biologia Mării Negre Marea Neagră este una dintre cele mai mari mări semi-închise şi cel mai mare bazin

meromictic din lume. Numeroasele sale particularităţi i-au atras statutul de „unicum hydrobiologicum”.

Originea numelui Mării Negre

Popoarele de origine iraniană, sciţi, geţi şi sarmaţi, care au locuit în sec. VIII-VII î.e.n. în regiunile nordice şi estice ale actualei Mări Negre, numeau aceste ape Akhshaena (sau Asken), cuvânt care în iraniană înseamnă sumbru, mohorât, întunecat, închis. Grecii antici au preluat şi adaptat acest nume propriei limbi, spunându-i Pontos Axeinos (de la grecescul axeinos = ostil, neospitalier, neprimitor şi pontos = întindere de ape), adică Marea Neprietenoasă. Pentru a îmbuna zeii, grecii (sec. VII î.e.n) au rebotezat marea în Pontos Euxeinos, adică Marea Ospitalieră. Seneca utiliza numele de Pontos Skythicos (Marea Scitică), iar Martial acela de Mare Sarmaticum. Romanii (sec. I î.e.n.) îi spuneau Pontus Euxinus, iar mai târziu Mare Caecili (Marea Închisă)

Bizantinii îi spuneau Pontos Major, denumire care apare pe hărţile genoveze şi veneţiene ca Mare Maggiore sau în unele documente istorice româneşti din perioada lui Mircea cel Bătrân ca Marea cea Mare. La arabi această mare apare ca Bahr al Tarabazunda (Marea Trapezundului), Bahr al Kirim (Marea Crimeei) sau Bahr al Rus (Marea Ruşilor)

Turcii, care au pus stăpânire pe ţărmurile Nării Negre începând cu sec. XIII, îi spuneau Kara Deniz (kara = sumbru, negru, întunecat, dar şi puternic, temut). În turcă cuvântul kara se foloseşte şi pentru desemnarea nordului în opoziie cu Ak, folosit pentru sud (ak = luminos, alb). În felul acesta, ei deosebeau Marea Neagră, situată la nord de Turcia, de Marea Mediterană, situată la sud şi pe care o denumeau Ak Deniz (Marea Albă). În lucrarea „Tabula Geographica Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir aceasta apare sub numele ei actual, Mare Nigrum.

Evoluţia geologică

Marea Neagră este rezultatul unor îndelungate transformări geologice, desfăşurate timp de milioane de ani. Marea Neagră are o origine comună cu Marea Caspică şi Lacul Aral.

În Paleozoic (aprox. 543-248 milioane de ani în urmă) (sfârşitul erei Secundare şi începutul celei Terţiare), în sudul Europei şi Asiei se întindea un vast golf al Mării Tethys. Această mare separa cele două continente (Laurasia şi Gondwana) şi avea legături cu Oceanul Atlantic spre vest, cu cel Indian spre est şi cu Oceanul Îngheţat de Nord spre nord. Apele Mării Tethys se caracterizau printr-o salinitate marină normală, iar flora şi fauna erau de tipiul mediteranean.

În Paleogen apele Mării Tethys s-au retras treptat către vest cu urmare a ridicării lanţului Alpino-Carpato-Caucazian, lăsând loc unui bazin izolat denumit Marea Paratethys.

În Miocenul inferior şi cel mijlociu în sudul platformei Ruse se întindea Bazinul central-miocenic, care era un fragment al Mării Paratethys şi care comunica cu oceanul. Această mare avea o salinitate normală şi era populată cu specii marine stenohaline.

În Miocenul superior (aproximativ 14,5 milioane de ani în urmă) marea miocenă s-a izolat de ocean, urmând o fragmentare şi apariţia unor zone cu salinităţi diferite, datorită invaziei apelor dulci. Astfel, pe teritoriul actual al Mării Negre, Caspice şi Aral apare Marea Sarmatică (fig. 4.1.). Acest bazin, complet izolat de mediul oceanic, se caracteriza prin ape salmastre, cu o salinitate comparabilă cu cea a Mării Negre actuale. În ceste condiţii, majoritatea formelor marine au dispărut. Speciile care populau Marea Sarmatică şi s-au păstrat până în zilele noastre sunt cunoscute sub numele de relicte sarmatice (vezi Originea faunei actuale a Mării Negre). Apele Mării Sarmatice s-au îndulcit tot mai mult, iar diferenţele între salinitatea straturilor inferioare şi cele superioare au determinat formarea în adâncuri a hidrogenului sulfurat, ceea ce a dus la dispariţia multor forme sarmatice. La sfârşitul Miocenului bazinul sarmatic se restrânge şi restabileşte temporar legătura cu bazinul Mediteranei. Această fază, ce corespunde Bazinului Maeotic, s-a caracterizat prin creşterea salinităţii şi prin pătrunderea unor forme stenohaline.

2

La începutul Pliocenului conexiunea Bazinului Maeotic cu Oceanul Îngheţat de Nord se întrerupe, ceea ce a determinat din nou o îndulcire pronunţată şi instalarea faunei tipic salmastricole (Dreissena, Hypanis). Marele Lac Pontic care a luat naştere cuprindea actualul bazin al Mării Negre şi o parte din cel Caspic, cele două bazine comunicând prin canalul Cumo-Manych.

În Pliocenului mijlociu (aprox. 7,5 milioane de ani în urmă) are loc închiderea strâmtorii Manych şi scindarea Marelui Lac Pontic în două părţi: bazinul pontic la vest şi bazinul aralo-caspic la est. Bazinul vestic apărut este numit Marea Cimeriană. În Pliocenul superior, datorită creşterii nivelului Mării Caspice are loc restabilirea legăturii cu aceasta prin valea Manych asociată cu aportul elementelor faunistice de tip caspic odată cu apele dulci şi calde. Această fază este cunoscută sub numele de Marea Kuyalnytsk. La sfârşitul pliocenului legătura dintre cele două bazine se întrerupe din nou.

Fig. nr. 4.1. – Evoluţia geologică a Mării Negre: (a) Bazinul Sarmatic; (b) Bazinul Meotic; (c) Bazinul Pontic; (d) Bazinul

Cimerian. (după Caspers, 1957) În timpul glaciaţiunii Günz în locul Mării Kuyalnytsk apare Lacul Chaudia ale cărui ape erau

aproape dulci şi găzduiau o faună asemănătoare cu cea a Mării Caspice actuale. Marea Chaudia comunica cu Marea Marmara prin strâmtoarea Bosfor, însă fără a exista vreo legătura cu bazinul mediteraneean.

Modificările de salinitate se continuă în Cuaternar datorită închiderii şi restabilirii legăturii cu Marea Mediterană, pe de o parte, şi a apariţiei glaciaţiunilor (scăderea nivelului apei şi creşterea salinităţii) şi mai ales a interglaciaţiunilor (creşterea nivelului apei şi scăderea salinităţii), pe de alta.

În perioada glaciaţiunii Mindel (cca. 480.000 ani în urmă) ia naştere Bazinul Paloeuxinic cu o faună de tip caspic. Bazinul Paleoeuxinic comunica cu Marea Caspică prin depresiunea Cumo-Manych şi cu Marea Marmara prin Bosfor. Strâmtoarea Dardanele încă nu apăruse.

Interglaciaţiunea Mindel-Riss (cca. 430.000 ani în urmă) se caracterizează prin deschiderea strâmtorii Dardanele şi prin pătrunderea apelor din Mediterana prin Marea Egee şi Marea Marmara în Marea Neagră. Astfel, în locul vechiului bazin euxinic apare Marea Uzunlar.

3

Datorită unei noi ridicări a uscatului în partea sudică a Mării Negre, se întrerupe comunicarea cu Marea Mediterană. Începe un nou proces de îndulcire ce duce la moartea faunei mediteraneene şi are loc popularea bazinului cu specii caracteristice faunei caspice.

In perioada glaciaţiunii Riss şi interglaciaţiunii Riss-Würm, din cauza redeschiderii Bosforului şi întreruperii legăturii cu Marea Caspică, are loc o nouă creştere a salinităţii face ca în locul fostei Mări Uzunlar să se instaleze o nouă mare, cunoscută sub numele Marea Karangat. Deoarece apa Mării Karangat avea o salinitate de aproximativ 22 g/l, elementele faunei de tip caspic s-au retras spre gurile fluviilor.

În timpul glaciaţiunii Würm are loc o nouă exondare a ţărmurilor şi îndulcire a apei. Bazinul care urmează – Marea Neoeuxinică – prezenta o faună asemănătoare celei ce trăieşte astăzi în Marea Caspică şi în limanurile Mării Negre. Formele mediteraneene au dspărut.

Coborârea uscatului egeean face ca apele Mării Mediterane să pătrundsă din nou în Marea Euxinică, luând naştere Marea Neagră veche („potopul lui Noe”). Salinitatea a crescut treptat, au dispărut formele caspice, în schimb au început să pătrundă formele mediteraneene, ajungându-se la Marea Neagră actuală.

Caracterizarea principalior factori abiotici ai Mării Negre

Caracteristicile fizico-geografice. Marea Neagră este un bazin intercontinental, limitele actuale situându-se între 40°55,5‘ şi 46°32,5‘ latitudine nordică şi între 27°27‘ şi 41°42‘ longitudine estică (fig. 4.2.). Suprafaţă totală a mării este de 423.488 km2 şi cuprinde un volum de apă de 537.000 km3. Adâncimea maximă a chiuvetei Mării Negre este de 2246 m. Din cauza platformei continentale foarte întinse, care ocupă o suprafaţă de peste 144.000 km2 (29,9% din suprafaţa mării), adâncimea medie este de doar 1271 m.

Fig. nr. 4.2. – Harta fiziografică a Mării Negre. (după Kostianoy şi Kosarev, 2008)

4

Lungimea maximă a mării, de-a lungul paralelei de 42°30‘ lat. N, este de 1149 km, lăţimea maximă pe meridianul 31°12‘ long. E este de 611 km, iar lăţimea minimă pe meridianul Capului Sarâci este de 263 km. Lungimea totală a ţărmurilor însumează 4340 km. Ţărmurile Mării Negre sunt destul de sinuoase în partea sa nordică şi relativ uniforme în sud (coeficient de sinuozitate de 1,79). O particularitate a Mării Negre este lipsa aproape totală a insulelor (singurele insule sunt Şerpilor, Kefken şi Berezan)

Relieful submarin (fig. 4.3.) este alcătuit din platforma continentală (şelful), care ocupă 29,9% din suprafaţa bazinului Mării Negre, panta sau taluzul continental (care ocupă 27,3% din suprafaţa fundului), soclul continental (30,6%) şi câmpia abisală (12,2%).

În partea sa sud-vestică Marea Neagră comunică prin strâmtoarea Bosfor cu Marea Marmara mai departe prin strâmtoarea Dardanele cu Marea Egee şi Marea Mediterană. Bosforul este un canal natural de 28,5 km lungime, 0,75-3,60 km lăţime şi 27,5-120,0 m adâncime. Marea Marmara are o suprafaţă de 11500 km2 şi o adâncime maximă de 1390 m. În partea nord-estică, marea este legată prin strâmtoarea Kerci, de 41 km lungime, 9-15 km lăţime şi o adâncime menţinută artificial la 10-18 m, cu Marea Azov. Această din urmă are o suprafaţă de 38.840 km2, un volum de 24,90 km3, o adâncime medie de 8,5 m şi o adâncime maximă de 14,0 m.

Marea Neagră se caracterizează printr-un raport foarte mare dintre suprafaţa bazinului hidrografic şi suprafaţa mării (5,6). Acest raport este şi mai mare în cazul Mării Azov (19,0). Pentru comparaţie, Marea Mediterană are un raport egal cu 2,6, Marea Adriatică 2,1, Marea Egee 0,7, Marea Ionică 0,3 şi Marea Tireniană 0,4.

Fig. nr. 4.3. – Profilul vertical al Mării Negre şi principalele domenii de viaţă (după Manoleli şi Nalbant, 1976)

Marea Neagră poate fi împărţită printr-o linie care trece prin Novorosiisk şi Bosfor în două

zone, fiecare având caracteristicile sale specifice. Regiunea nord-vestică este supusă acţiunii vânturilor dominante, care în general vin din zonele arctice. Climatul este continental, cu friguri care pot provoca chiar îngheţarea apei la mal. Regiunea sud-estică este protejată de înaltul masiv al Caucazului împotriva vânturilor reci din nord-est. Această regiune se caracterizează printr-un climat umed subtropical, cu ploi abundente şi frecvente.

Bilanţul hidrologic. În partea sa nordică Marea Neagră primeşte marile fluvii: Dunărea (208 km3 – 61,5%), Nistrul (10,2 km3 – 6,2%), Bugul (3 km3 – 0,9%) şi Niprul (51,2 km3 – 15,1%). Aportul

5

anual total al efluenţilor continentali este de 338 km3 de ape dulci (42,14% din aportul de apă), captate de un bazin hidrografic cu o suprafaţă de 1.874.904 km2, format în majoritate din roci sedimentare.

La această cantitate se adaugă 238 km3 (29,68%) de ape dulci provenite din precipitaţii care cad direct pe suprafaţa mării. Circa 176 km3 (21,95%) de apă sărată se varsă din Marea Marmara prin curentul de adâncime a strâmtorii Bosfor şi 50 km3 (6,23%) de apă salmastră se scurge din Marea Azov prin strâmtoarea Kerci. În felul acesta, aportul total de apă care intră anual în Marea Neagră (bilanţul pozitiv) este de 802 km3.

Marea Neagră pierde în fiecare an aproximativ aceeaşi cantitate de apă (799 km3), din care 395 km3 de apă (49,44%) se evaporă de la suprafaţa bazinului, 371 km3 (46,43%) se scurg prin Bosfor curentul superficial în Marea Marmara şi 33 km3 (4,13%) intră prin strâmtoarea Kerci în Marea Azov (Altman, 1991).

În felul acesta, există un echilibru între aportul şi pierderea de apă în Marea Neagră şi datorită acestui fapt nivelul său se menţine aproximativ constant. Aceste valori medii pot varia de la un an la altul, în funcţie de o serie de factori climatici: cantitatea de precipitaţii care cade asupra bazinului, gradul de insolaţie şi prin consecinţă, intensitatea evaporării, forţa vânturior, nebulozitatea cerului, barajele pe cursurile de apă etc.

Oscilaţiile nivelului mării. În Marea Neagră fenomenele de flux şi reflux sunt ca şi inexistente, amplitudinea mareelor în timpul sizigiilor fiind de maximum 13 cm (Arnoldi, 1948). Variaţiile multianuale ale nivelului mării sunt şi ele relativ mici, de maximum 33 cm. În zona litorală, variaţii mai mari ale nivelului apei sunt cauzate de acţiunea prelungită a vântului (seişe barice, brize, exondările cu caracter sezonier).

Vânturile Mării Negre sunt destul de instabile, cu predominarea celor de nord-est (30%) şi de nord-vest (23%). Efectele acestor vânturi predominante se adaugă curentului ciclonal. Datorită configuraţiei geomorfologice, partea de sud-est a Mării Negre, adăpostită de munţii Caucaz şi cei ai Anatoliei, constituie o regiune foarte liniştită, în timp ce partea de nord-vest, expusă vânturilor dominante din nord, este o zonă cu frecvente perturbaţii atmosferice.

Intensitatea vânturilor este variabilă: până la 5 m/s – 47%, între 5-10 m/s – 42%, între 10-15 m/s – 9% şi peste 15 m/s – 2%.

Valurile nu sunt prea mari, cele mai multe nedepăşind 3 m înălţime în timpul iernii. Lungimea de undă a acestor valuri este, de asemenea, scurtă din cauza dimensiunilor relativ mici ale bazinului Mării Negre. Cele mai mari valuri înregistrate în Marea Neagră au avut 4-5 m înălţime, 90 m lungime şi o viteză de 12 m/s. În apropierea ţărmului valurile pot influenţa fundul, modelând suprafaţa sedimentelor nisipoase sub forma unor vălurele (ripple-marks).

Curenţii. În Marea Neagră se distinge un curent ciclonal cu în sens invers acelor de ceasornic cu o viteză de 5-12 km/zi. Forma generală a bazinului Mării Negre, ştrangulat la mijloc de către Crimeea şi coastele Anatoliei, fac ca din curentul circular să se desprindă doi curenţi circulari (fig. 4.4.).

S-a semnalat şi existenţa unui curent anticiclonal, situat la o adâncime de 50-100 m în lungul coastelor vestice şi care se deplasează de la Bosfor către gurile Dunării şi aduc ape sărate.

În afara curenţilor principali, există o serie de curenţi locali. Circulaţia locală este dată de variabilitatea temporară şi distribuţia spaţială neomogenă a cauzelor generatoare de curenţi (circulaţia eoliană, structura termo-halină, debitele fluviale etc.). Instabilitatea regimului vânturilor deasupra bazinului Mării Negre (nu există vânturi constantă cu o durată mai mare de 4 zile) face ca, curenţii de derivă din stratul superficial să nu atingă practic niciodată starea staţionară şi să prezinte variaţii însemnate de direcţie şi viteză.

6

Fig. nr. 4.4. – Schema generală a circulaţiei principalilor curenţi superficiali din Marea Neagră.

Din cauza barierei înalte cu Mediterana, printr-o strâmtoare de mică adâncime, schimbul de

ape se face doar între păturile superioare ale mării. În strâmtoarea Bosfor există un curent de suprafaţă (0-25 m adâncime) prin care apa salmastră din Marea Neagră se varsă în Marea Marmara şi un curent de fund (la adâncimi mai mare de 25 m) prin care apele mediteraneene cu salinitate ridicată intră în Marea Neagră. Apele mediteraneene mai sărate, deci mai dense şi mai grele, cad pe fundul bazinului şi datorită acestui fapt salinitatea totală a Mării Negre creşte către odată cu adâncimea (fig. 4.5.). Stratificarea salină din Marea Neagră determină lipsa curenţilor de convecţie.

Fig. nr. 4.5. – Secţiune Odessa-Bosfor pentru a ilustra sensul circulaţiei verticale şi schimbul de ape prin Bosfor.

7

Regimul termic al Mării Negre depinde în principal de cantitatea de căldură primită (120 milioane cal/cm2/an). Această căldură este distribuită neuniform de curenţii superficiali. În regiunile nordice există un deficit termic, în timp ce în regiunile sudice există un excedent termic. Din cauza stratificării saline, variaţiile termice ale apei se resimt doar până la adâncimea de 100-200 m. Apele de sprafaţă se încălzesc vara până la 24-28°C şi se răcesc iarna până la 2-8°C (Tabelul nr. 4.2.). În iernile foarte reci apele de suprafaţă din partea nord-vestică a mării pot avea chiar temperaturi negative (−1,3°C). În perioada rece a anului termoclina sezonieră dispare, apele de suprafaţă fiind izoterme până la o adâncime de 70-80 m.

Între haloclina permanentă şi termoclina sezonieră din perioada caldă a anului se află aşa-numitul „strat intermediar rece” (Cold Intermediate Layer sau CIL), având o temperatură de 6-8°C.

Sub 80 m adâncime temperatura apei creşte până la 9°C şi se menţine la această valoare până la cele mai mari adâncimi.

Tabelul nr. 4.1. – Variaţia salinităţii Mării Negre în funcţie de adâncime (Pora & Oros, 1974)

Marea Neagră Bosfor

Adâncimea (m)

Ape neritice Ape de larg Adâncimea(m) Salinitatea (‰)

Vara Iarna Vara Iarna

0-1 17,4 16,7 18,6 18,00 0 17,79

25 18,5 17,5 19,0 18,2 10 17,88

50 17,7 17,7 19,5 18,5 20 18,12

100 20,5 20,1 21,0 20,5 30 19,79

150 22,0 21,0 40 28,87

200 22,5 21,6 50 36,42

300 – 21,7 60 37,12

500 – 22,1 – –

1000 – 22,3 – –

2000 – 22,5 – –

Salinitatea Mării Negre prezintă trăsături deosebite farte de alte mări. În primul rând, Marea

Neagră prezintă o salinitate redusă faţă mările cu regim salin normal. De aceea, Marea Neagră este cel mai mare bazin cu apă salmastră din lume! De asemenea, Marea Neagră prezintă o repartiţie neuniformă a salinităţii globale pe verticală şi pe orizontală. Salinitatea Mării Negre creşte odată cu adâncimea, ceea ce duce la o stratificare verticală stabilă a salinităţii ca urmare a diferenţei de dinsitate a apei. Astfel, pătura superficială a apei are o salinitate de 17-18 g/l, ca o consecinţă a aportului mare de ape dulci prin fluvii şi precipitaţii, în timp ce apele de adâncime ating 21,9-22,3 g/l ca urmare a pătrunderii apelor sărate prin curentul profundal al Bosforului (Tabelul nr. 4.1).

Stratificarea salină are drept consecinţă demarcaţia dintre apele de suprafaţă şi cele profundale la nivelul haloclinei, fapt care împiedică circulaţia pe verticală a apelor sub adâncmii mai mari de 180-200 m.

8

Salinitatea superficială a apei este mare în sectorul prebosforic şi mică în cel nord-vestic. În centrul celor doi curenţi ciclonali ai Mării Negre, salinitatea superficială este relativ constantă (cca. 18 g/l), acestea reprezentând aşa-numitele zone halistatice.

Se admite în general că salinitatea Mării Negre creşte foarte lent din cauza scăderii din ce în ce mai mari a cantităţiide apă dulce adusă de fluvii (construcţia de baraje) şi a aportului din ce în ce mai mare a apelor sărate intrate din Mediterana prin Bosfor. Acest fenomen este cunoscut sub numele de „mediteranizare” a Mării Negre.

O ultimă trăsătură a salinităţii Mării Negre, ce o deosebeşte de cea oceanică, este procentul mai ridicat de carbonaţi şi un procent mai scăzut de sulfaţi.

Tabelul nr. 4.2. – Caracteristicile fizice şi chimice ale apei pe verticală

Adâncimea (m)

Temperatura (°C) pH O2

(cm3/l) H2S

(cm3/l) P-PO4 (μg/l)

N-NO3 (μg/l)

Si-SiO3 (μg/l) Vara Iarna

0-1 22,0 0 8,24 4,57-7,62 - 6 71 2000

25 14,0 3,0 8,28 2,51-8,64 - 6 ? 1400

50 7,0 5,0 8,09 1,05-7,76 - 12 99 1515

100 7,0 7,81 0,12-7,16 - 35 84 2010

150 7,5 7,80 0-2,71 0,088 93 ? 2765

200 8,0 7,76 0-1,88 0,470 135 80 3215

300 8,5 7,78 0-1,93 1,480 154 8 4150

500 8,9 7,71 0 3,779 177 3 5160

1000 9,0 7,62 0 5,637 207 0 6060

2000 9,0 7,62 0 5,796 225 0 9150

Regimul gazos al Mării Negre este caracteristic şi total diferit de cel al oceanelor sau al altor

mări. Apele situate deasupra termoclinei sezoniere (15-25 m adâncime) sunt bine aerate. Din cauza schimburilor reduse de apă şi a vitezei foarte reduse a circulaţiei verticale, apele de sub haloclina permanentă, situată între 60 şi 200 m, sunt complet anoxice (87% din volumul mării) din cauză că aerarea apei în straturile profunde se face extrem de lent, mult mai lent decât consumul de oxigen de către organismele vii. În consecinţă, la adâncimea unde amestecul de ape de suprafaţă se opreşte (amestec realizat prin valuri, curenţi superficiali), oxigenul lipseşte complet. Acest fenomen are loc către 150-200 m adâncime, depinzând de asemenea de distanţa până la ţărm. Sub această adâncime substanţa organică, rezultată din miile de cadavre care cad din păturile superioare, este degradată de către sulfobacterii în condiţii anaerobe prin reducerea sulfaţilor şi producerea hidrogenului sulfurat după următoarele reacţii:

CaSO4 + 2C (bacterian) → CaS +2CO2 CaS +2CO2 + H2O → Ca(HCO3)2 + H2S CaS + Ca(HCO3)2 → CaCO3 + H2S Prezenţa H2S face ca apele Mării Negre, sub 180-250 m adâncime în zonele litorale şi sub

100-150 m în regiunile centrale, să fie complet lipsite de vieţuitoare. Concentraţia hidrogenului

9

sulfurat creşte odată cu adâncimea, putând atinge la mari adâncimi o concentraţie de până la 7 cm3/l.

Datorită acestui fenomen, bazinul Mării Negre se împarte în 2 pături suprapuse: una de suprafaţă, zona biotică, cu ape agitate şi aerate, populată de plante şi animale, şi una situată dedesubtul celei dintâi, zona abiotică, în care oxigenul lipseşte, este prezent hidrogenul sulfurat toxic şi se întâlnesc doar sulfo-bacteriiile Microspira aestuarii şi Desulfovibrio desulfuricans. Zona biotică a Mării Negre este mai profundă către coaste decât în mijlocul bazinului.

Eutrofizarea Mării Negre. Apele de suprafaţă ale Mării Negre sunt considerate a fi în general mezotrofe. În partea nord-vestică a mării, care este puternic influenţată de aportul de nutrienţi de către apele dulci (în special Dunăre) apele sunt eutrofe sau chiar hipertrofe. Eutrofizarea reprezintă una dintre formele cele mai grave ale impactului antropic asupra ecosistemelor marine. Creşterea aportului de săruri nutritive ca urmare a urbanizării şi practicării intensive a agriculturii în bazinul hidrografic al Mării Negre determină o dezvoltare exponenţială a algelor planctonice (“înflorirea apei”), o creştere a cantităţii de substanţă organică din coloana de apă şi sediment şi o reducere a transparenţei. Ca urmare a degradării acestei substanţe organice de către bacterii, în straturile de apă din apropierea fundului se instalează hipoxia sau chiar anoxia, ceea ce duce în final la mortalitatea în masă a formelor demersale şi la producerea de H2S toxic. În timpul homotermiei autumnale are loc oxigenarea apei şi recolonizarea sedimentelor de către organisme.

Tabelul nr. 4.3. – Comparaţie între numărul de specii din principalele grupe de animale din Marea Mediteraneană şi cea

din Marea Neagră şi între cea a Mării Nordului şi cea a Mării Baltice

Grupul Număr de specii

M. Mediterană M. Neagră % M. Nordului M. Baltică %

Spongieri 356 38 10,7 - - -

Hidrozoare 109 32 29,4 96 36 37,5

Ctenofore 16 3 18,8 3 2 66,7

Polichete 1015 214 21,1 126 93 73,8

Scafopode 14 1 7,1 + +

Gasteropode 830 98 11,8 ? ?

Pteropode 26 - 0 + +

Cirripede 43 5 11,6 8 3 37,5

Izopode 159 36 22,6 80 20 25,0

Decapode 328 44 13,4 90 24 26,7

Briozoare 306 20 6,5 70 25 35,7

Echinoderme 119 11 11,8 ? ?

Cefalopode 72 - 0 + +

Peşti 549 160 29,1 120 55 45,8

10

Principalele biocenoze ale Mării Negre

Domeniul pelagial Fitoplanctonul. Fitoplanctonul Mării Negre este mai puţin diversificat comparativ cu alte mări

şi oceane din cauza salinităţii reduse. Pe grupe sistematice, compoziţia fitoplanctonului este următoarea: aproximativ 340 specii şi varietăţi de diatomee (51,4%), 200 taxoni de dinoflagelate (34,8%), 90 taxoni de cloroficee, 50 taxoni de crizomonade, 32 taxoni de cianobacterii şi 16 specii de euglenoficee. În zonele îndulcite, cum ar fi cele din faţa gurilor de vărsare a fluviilor, numărul speciilor de dinoflagelate scade, în schimb creşte numărul speciilor de diatomee dulcicole.

Din punct de vedere al originii, fitoplanctonul Mării negre este alcătuit din specii tipic planctonice marine şi salmastricole (55%), specii planctonice dulcicole eurihaline (31,7%) şi specii marine şi salmastricole ocazional planctonice (13,3%). Speciile dulcicole se întâlnesc în număr mare în partea nord-vestică şi vestică a mării.

În schimb, cantitatea mare de elemente biogene transportate în apele Mării Negre de către fluvii (outwelling) determină o abundenţă şi productivitate foarte ridicată, care se manifestă frecvente „înfloriri” algale (vezi Eutrofizarea Mării Negre). Din punct de vedere cantitativ, dominante sunt diatomeele (Cyclotella caspia, Skeletonema costatum, Leptocylindrus danicus, Rhizosolenia calcar-avis, Chaetoceros socialis, Thalassionema nitzschioides, Nitzschia delicatissima, Nitzschia serriata), urmate de dinoficee (Exuviaella cordata, Prorocentrum micans, Gonyaulax polyedra). Înfloririle ale apei pot fi provocate şi de unele cianobacterii (Microcystis aeruginosa, Merismopedia, Aphanizomenon flos-aquae, Anabaena spiroides) şi coccolithophoride (Pontosphaera huxleyi). Apa capătă o culoare brun-roşcată în cazul înmulţirii exponenţiale a dinoflagelatelor (în special Gonyaulax), gri-verzuie în cazul diatomeelor, galben-verzuie în cazul cianobacteriilor, brun-roşcată în cazul amestecului de diatomee şi dinoflagelate, roz-cenuşie în cazul cistoflagelatului Noctiluca miliaris1. Densitatea algelor planctonice este mai mare în apropierea ţărmului unde există un aport de substanţe biogene de pe uscat şi scade către larg. În mod obişnuit densitatea algelor este de 20.000.000 celule/litru, dar în timpul înfloririlor se pot atinge valori de peste 800.000.000 celule/litru şi o biomasă de 1000 g/m3. Pe verticală densitatea fitoplanctonului este maximă în orizontul 0-25 m şi scade odată cu creşterea adâncimii. În larg, din cauza transparenţei mai mari, densitatea fitoplanctonului este mai uniform distribuită pe verticală.

În ceea ce priveşte dinamica sezonieră a fitoplanctonului, în ianuarie-februarie are loc dezvoltarea speciilor criofile (Skeletonema costatum). Pe măsură ce insolaţia şi temperatura apei creşte, speciile criofile intră în declin şi încep să predomine speciile fotofile-termofile (Cyclotella caspia, Exuviaella cordata) şi care ating maximul în iunie-iulie. În august-septembrie densitatea acestor specii scade şi se menţine până în decembrie-ianuarie.

Zooplanctonul. Ca şi fitoplanctonul, zooplanctonul este reprezentat printr-un număr redus

de specii comparativ cu alte mări şi oceane. Astfel, din cauza salinităţii reduse, în Marea Neagră nu se întâlnesc reprezentanţi ai radiolariilor, sifonoforelor, salpelor sau moluştelor heteropode şi pteropode.

Reprezentanţii cei mai comuni ai zooplanctonului Mării Negre sunt: Tintinnopsis campanula, Noctiluca miliaris, Coxliella helix, Helicostomella sublata şi Favella ehrenbergi dintre protozoare, Aurelia aurita şi Rhizostoma pulmo dintre celenterate, Pleurobranchia rhodopis, Mnemiopsis leidyi şi Beroe sp. dintre ctenofore, Penilia avirostris, Pleopis polyphemoides şi Evadne spinifera dintre cladocere, Acartia clausi, Calanus helgolandicus, Pseudocalanus elongatus, Paracalanus parvus, Centropages ponticus, Anomalocera patersoni şi Pontella mediteranea dintre copepodele calanoide, Oithona nana şi Oithona similis dintre copepodele ciclopide, chetognatul Sagitta setosa şi tunicatul Oikopleura dioica.

1 Din cauza lipsei cromatoforilor şi a nutriţiei heterotrofe unii autori îl consideră zooplanctont

11

În apele neritice zooplanctonul este îmbogăţit, mai ales în sezonul cald, prin prezenţa formelor larvare ale nevertebratelor bentonice, precum şi prin ouăle şi larvele de peşti. Cele mai abundente sunt larvele de ciripede, polichete, bivalve şi gasteropode.

În timpul viiturilor Dunării sau a altor fluvii din partea de nord-vest a mării, în zooplancton se remarcă prezenţa unor specii dulcicole (rotifere, copepode, cladocere).

Zooplanctonul înregistrează o dezvoltare sezonieră, cu cele mai reduse valori ale abundenţei şi biomasei zooplanctonului iarna şi cu cele mai ridicate valori vara. Repartiţia sezonieră a speciilor zooplanctonice este legată de particularităţile ecologice ale acestora. Formele euriterme (Acartia clausi, Paracalanus parvus, Oikopleura dioica) sunt permanent întâlnite, dar cu maximul dezvoltării în sezonul cald. Formele stenoterme de apă caldă (Noctiluca miliaris, Rhizostoma pulmo, Centropages ponticus, Pontella mediterranea, Penilia avirostris, Evadne spinifera) se dezvoltă cu precădere în straturile situate deasupra termoclinei sezoniere, de la sfârşitul primăverii până la începutul toamnei. Acestea dispar din plancton către sfârşitul toamnei şi lipsesc în perioada iernii. Speciile stenoterme de apă rece (Aurelia aurita, Calanus helgolandicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Oithona similis) au, din contra, dezvoltarea maximă în timpul iernii şi începutul primăverii, fiind prezente de la suprafaţă până la 150-200 m.

Multe specii (Acartia clausi, Sagitta setosa) execută migraţii pe verticală. Nectonul din Marea Neagră este reprezentat prin peşti şi mamifere acvatice. Din punct de

vedere taxonomic, fauna ihtiologică a Mării Negre cuprinde aproximativ 180 specii şi subspecii (inclusiv speciile bentonice şi demersale). Dintre acestea 25 specii sunt peşti anadromi şi semianadromi, 17 sunt specii dulcicole ce apar temporar în zonele îndulcite din apropierea ţărmului, 29 specii salmastricole şi 120 specii marine. Compoziţia actuală a ihtiofaunei pontice poartă urmele profunde ale particularităţilor hidrologice şi hidrochimice trecute şi actuale, precum şi ale evoluţiei geologice a bazinului. Astfel, din cauza condiţiilor anoxice de la adâncimi mai mari de 200 m, peştii abisali lipsesc. De asemenea, variaţiile ample ale regimului termic şi salin au permis pătrunderea în Marea Neagră doar a speciilor celor mai eurihaline şi mai euriterme. Din totalul de ihtiofaunei, doar 25 specii prezintă un interes comercial. Hamsia dă cam 50% din capturi, urmată de stavrid, şprot şi celelalte specii. O caracteristică a ihtiocenozelor din Marea Neagră constă în absenţa consumatorilor de vârf de talie mare autohtoni.

Cele mai importante specii nectonice de peşti sunt: hamsia (Engraulis encrasicolus ponticus), şprotul (Sprattus sprattus phalericus), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), stavridul (Trachurus mediterraneus ponticus), bacaliarul (Odontogadus merlangus euxinus), aterina (Atherina boyeri), gingirica (Clupeonella cultriventris), nisetrul (Acipenser gueldenstaedti colchicus), păstruga (Acipenser stellatus), morunul (Huso huso), lufarul (Pomatomus saltatrix), labanul (Mugil cephalus), chefalul (Liza aurata), ostreinosul (Mugil saliens), pălămida (Sarda sarda), scrumbia albastră (Scomber scombrus), sardeaua (Sardina pilchardus), scrumbia de mare (Alosa maeotica), ghidrinul (Gasterosteus aculeatus), zărganul (Belone belone euxini), galea (Gaidropsarus mediterraneus), câinele de mare (Squalus acanthias) etc. (fig. 4.5.)

Peştii de apă dulce – babuşca (Rutilus rutilus), plătica (Abramis brama), şalăul (Stizostedion lucioperca), bibanul (Perca fluviatilis), ştiuca (Esox lucius) – se întâlnesc în faţa gurilor Dunării, mai ales în timpul viiturilor.

Dintre mamifere în Marea Neagră se întâlnesc marsuinul sau porcul de mare (Phocaena phocaena), delfinul comun (Delphinus delphis) şi afalinul sau delfinul mare (Tursiops truncatus). Din cauza pescuitului excesiv şi al poluării accentuate, numărul mamiferelor marine s-a redus dramatic în ultimii ani, iar foca monah (Monachus monachus), care trăia altădată în grotele de la Capul Caliacra, a dipărut complet din Marea Neagră.

Peştii anadromi (scrumbiile şi sturionii) execută migraţii lungi şi regulate din mare în Dunăre pentru reproducere şi înapoi pentru hrănire. Chefalii migrează neregulat din mare în lacurile litorale pentru hrănire. Calcanul execută migraţii scurte şi neregulate de la adâncimi mari spre coastă pentru reproducere. Migraţii neregulate între larg şi zona de ţărm sunt efectuate din primăvară până toamna, în funcţie de temperatura apei sau de abundenţa hranei de către hamsie, şprot şi

12

stavrid. În perioada caldă a anului din Marea Marmara în Marea Neagră intrau pentru a se hrăni speciile prădătoare de talie mare (peştele spadă, tonul, scrumbia albastră şi pălămida). Din cauza poluării accentuate a Bosforului aceste migraţii anuale au fost întrerupte pe la mijlocul anilor 1970, lăsând comunităţile pelagice (peştii de talie mică şi planctonul gelatinos) fără controlul din partea prădătorilor.

Fig. 4.6. – Peşti Marea Neagră.

13

Domeniul bental Macrofitobentosul. Flora de macrofite a Mării Negre numără 310 specii, dintre care 84 de

specii de alge verzi (Chlorophyta), 77 de specii de alge brune (Phaeophyta), 142 de specii de alge roşii (Rhodophyta) şi 7 specii de fanerogame (Magnoliophyta)(Sorokin, 2002). Algele macrofite se dezvoltă numai pe substrat pietros, formând câmpuri destul de întinse. De asemenea, multe specii de alge macrofite sunt epifite (Acrochaetium savianum), trăind fixate pe alte macrofite (pe Cystoseira, Phyllophora sau Zostera). Fanerogamele marine, dimpotrivă, se întâlnesc numai pe substrat mobil, nisipos şi nisipos-mâlos, formând pajişti insulare în zonele cu ape liniştite.

Algele verzi se întâlnesc cu precădere la adâncimi mici, în zone adăpostite, în perioada caldă a anului. Multe alge verzi, fiind oportuniste, se dezvoltă excesiv în apele poluate. Speciile cele mai comune de alge verzi sunt Ulva rigida (salata de mare), Ulva intestinalis (syn. Enteromorpha intestinalis), Ulva linza, Ulva prolifera, Ulva compressa, Cladophora vagabunda, Cladophora sericea, Cladophora albida, Cladophora dalmatica, Chaetomorpha aerea, Bryopsis plumosa şi Urospora penicilliformis.

Ca şi algele verzi, algele brune populează fundurile de mică adâncime. Deoarece sunt sensibile la poluare, numărul feoficeelor s-a redus considerabil în ultimii 40 de ani. Dintre cele mai comune specii de alge brune care se întâlnesc în Marea Neagră fac parte Cystoseira barbata, Ectocarpus siliculosus, Scytosiphon lomentaria şi Punctaria latifolia.

Algele roşii se întâlnesc de la ţărm până la 60 m adâncime. Cele mai comune specii de alge roşii sunt Bangia fuscopurpurea, Callithamnion corymbosum, Ceramium virgatum (syn. Ceramium rubrum), Ceramium diafanum, Ceramium diaphanum var. elegans (syn. Ceramium elegans), Corallina officinalis, Hildenbrandia rubra, Lomentaria clavellosa, Phyllophora crispa (syn. Phyllophora nervosa), Phyllophora pseudoceranoides, Coccotylus truncatus (syn. Phyllophora brodiaei), Polysiphonia denudata, Polysiphonia brodiaei şi Porphyra leucosticta.

O caracteristică biologică a Mării Negre o constituie prezenţa în partea sa nord-vestică a aşa-numitului “Câmp de Phyllophora al lui Zernov” – cea mai mare aglomerare de alge roşii din lume. Acest câmp, care altădată se întindea la adâncimi de 20-50 m pe o suprafaţă de 11.000 km2, adăpostea o floră (cca. 40 specii de macroalge) şi o faună asociată bogată (118 specii de nevertebrate şi 47 specii de peşti). Stocurile de Phyllophora erau estimate la peste 5,6·106 tone biomasă umedă. Din cauza dragării, eutrofizării şi reducerii transparenţei apei, în prezent câmpul cu Phyllophora şi-a redus aria de răspândire la doar 3000 km2, iar biomasa estimată este de numai 0,3-0,5 milioane tone (Zaitsev şi Mamaev, 1997).

În Marea Neagră fanerogamele (plantele superioare) sunt reprezentate prin Cymodocea nodosa, Zostera marina (iarba de mare), Zostera noltii (iarba de mare pitică), Ruppia maritima, Ruppia cirrhosa, Potamogeton pectinatus (mărarul de apă) şi Zannichellia major (Milchakova, 1999; Milchakova & Phillips, 2003; Aysel et al., 2004, 2005, 2006).

Dintre speciile endemice de alge (5 specii) cea mai comună este Laurencia coronopus. Algele de origine mediteraneană care s-au adaptat condiţiilor din Marea Neagră au, de regulă, talul mai mic decât în Mediterana.

În funcţie de perioada de dezvoltare şi creştere, algoflora Mării Negre poate fi împărţită în patru grupuri: perene, anuale, sezoniere de vară şi sezoniere de iarnă. Algele perene aparţin grupelor fitogeografice de apă caldă şi de aceea ating densitatea maximă primăvara şi vara. Dintre algele perene pot fi citate specii ale genurilor Cystoseira, Sphacelaria, Cladostephus, Phyllophora, Coccotylus, Laurencia, Gelidium şi Gracillaria. Algele anuale sunt prezente în bentos din martie până în decembrie, atingând biomasa maximă in perioada primăvară-vară şi descrescând drastic către toamnă-vară. Din grupul algelor anuale fac parte Enteromorpha, Cladophora laetevirens, Ceramium virgatum, Callithamnion, precum şi numeroase alge epifite. Algele sezoniere de vară încep să se dezvolte primăvara târziu (când temperatura apei depăşeşte 16°C), ating maximul biomasei către sfârşitul verii şi dispar către sfârşitul toamnei. Acest grup este reprezentat exclusiv prin specii termofile ca Ectocarpus, Stilophora, Dilophus, Nemalion. Speciile sezoniere hivernale se dezvoltă în sezonul rece al anului. Aici pot fi încadrate speciile criofile precum Urospora

14

penicilliformis, Bangia fuscopurpurea, Scytosiphon lomentaria, Ectocarpus siliculosus şi Porphyra leucosticta.

Diversitatea algoflorei prezintă importante variaţii sezoniere. Numărul total de specii începe să crească de la sfâritul lui februarie, atinge maximul în mai-iunie şi apoi descreşte către sfârşitul toamnei-iarnă. Luna februarie este marcată de dezvoltarea din spori a algelor verzi în zonele pietroase de mică adâncime. În luna martie acestora li se adaugă algele roşii, iar dezvoltarea algelor brune începe abia în luna aprilie. Variaţiile sezoniere ale diversităţii sunt determinate de diferenţele legate de perioadele de reproducere. Majoritatea algelor perene de apă caldă, cu excepţia algelor sciafie ca Phyllophora crispa sau Nereia, se reproduc de două ori pe an, cu un maximum în primăvară şi unul mai mic toamna. Algele perene de apă rece (Coccotylus truncatus) se reproduc vara, iar cele anuale tot anul. Speciile sezoniere de iarnă se reproduc în martie-aprilie, iar cele de vară în iulie-august. După reproducere talurile speciilor sezoniere dispar.

În funcţie de succesiunea sezonieră şi de adâncime, algele macrofite formează asociaţii caracterizate printr-o anumită compoziţie specifică şi prin predominarea cantitativă a anumitor specii.

Algele macrofite şi fanerogamele marine au o importanţă deosebită deoarece au rol de substrat pentru algele epifite, locuri de hrănire şi reproducere pentru nevertebrate şi peşti şi agenţi de epurare biologică a nutrienţilor şi metalelor grele. De asemenea, algele produc o cantitate apreciabilă de oxigen şi de substanţă organică uşor asimilabilă.

Fenomenele de îngheţ a apei la ţărm, creşterea turbidităţii şi poluarea a determinat dipariţia anumitor specii (de ex. Dasya baillouviana, Blidingia marginata, Gelidium spinosum, Polysiphonia subulifera, Chondria dasyphylla, Laurencia pinnatifida) şi reducerea drastică stocurilor altor specii (Cystoseira barbata, Phyllophora).

Zoobentosul Mării Negre este mult mai sărac comparativ cu cel al Mării Mediterane. Din

cauza salinităţii reduse a apelor Mării Negre şi a temperaturii variabile, în Marea Neagră lipsesc grupe întregi de nevertebrate cum sunt brachiopodele, cefalopodele, iar celelalte (în special echinodermele şi tunicatele) sunt reprezentate prin foarte puţine specii. În schimb, din punct de vedere cantitativ zoobentosul este bine reprezentat.

Etajul supralitoral este reprezentat de fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor pentru un moment dat şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur), de fenomenele de capilaritate (în cazul sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. Supralitoralul este populat, de regulă, de organisme mobile, care pot vieţui doar în imediata apropiere a apei, legătură condiţionată atât trofic (depozitele de alge şi animale aruncate de furtuni pe plajă), cât şi microclimatic (umiditatea şi salinitatea substratului), dar care evită contactul nemijlocit cu apa mării, neputând suporta imersiuni cât de cât prelungite. Aceste organisme sunt fie de origine terestră, fie de origine marină, dar întotdeauna primele predomină sub aspect calitativ, în timp ce ultimele predomină cantitativ. În acest etaj nu există biocenoze stabile în spaţiu şi timp, ci numai nişte comunităţi de organisme cu o viaţă sezonieră. În funcţie de tipul de substrat şi de gradul în care acesta este acoperit de depozite de alge şi animale moarte, formate după furtuni, în etajul supralitoral se pot distinge, mai ales în sezonul cald, următoarele asociaţii principale:

Asociaţia nisipurilor curate care este dominată de crustaceul amfipod Talorchestia deshayesi, insectele halofile, unii păianjeni şi miriapode (Mokievski, 1949).

Asociaţia sustratului dur. Pe stâncile golaşe emerse sunt prezente gasteropodele Melarhaphe neritoides şi Ovatella myosotis, crustaceele izopode Ligia italica şi Tylos latreilli, crabul de piatră Pachygrapsus marmoratus, diptere halofile etc. Formele marine sunt prezente în centura inferioară cu diatomee („centura verde”), iar insectele în centura superioară cu cianobacterii („centura neagră”).

Asociaţia depozitelor de alge moarte aruncate la mal este dominată de amfipodele săritoare Orchestia gammarella şi O. montagui (65.000 ex./m2), Talitrus saltator, oligochetul Enchytraeus albidus (+30.000 ex./m2), larve de insecte, nematode etc. (Băcescu et al., 1971).

15

Etajul pseudolitoral este reprezentat de zona de spargere a valurilor. În acest etaj organismele marine formează biocenoze bine individualizate, cu populaţii ce se dezvoltă exuberant mai ales în sezonul cald.

O biocenoză caracteristică zonei de spargere a valurilor pentru substratul nisipos de granulaţie medie şi grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea şi polichetului Ophelia bicornis (20.000 ex./m2), cărora li se mai asociază izopodul Eurydice dollfusi, polichetele Pisione remota şi Saccocirrus papillocercus şi turbelariatul Leptoplana (Mokievski, 1949; Băcescu et al., 1967).

Pseudolitoralul nisipurilor fine, cuarţoase, este caracterizat de predominarea populaţiilor amfipodului Euxinia maeotica, ale cărui populaţii prezintă o abundenţă medie de 1.150 ex./ m2 (Petran, 1997). Local, specia conducătoare poate fi însoţită de polichetul Scolelepis squamata, misidul Gastrosaccus sanctus, izopodul Eurydice pulchra sau turbelariatul Otoplana subterranea (+330.000 ex./m2). Dintre formele meiobentice, ce se dezvoltă în număr mare în această biocenoză, pot fi menţionate ciliatele microporale ale genurilor Tracheloraphis, Trachelocerca, Trachelonema, Remanella, Geleia şi Condylostoma, turbelariatele din genul Otoplana, copepodul Ectinosoma melaniceps, cumaceele, misidele, nematodele etc. (Băcescu et al., 1967b, 1968, 1971).

În cazul substratului dur nu putem vorbi despre organisme strict adaptate zonei pseudolitorale, ci doar de dezvoltarea în număr mare a acelor specii care pot rezista loviturilor intermitente ale valurilor şi care sunt prezente şi în etajul imediat inferior. Extinderea pseudolitoralului stâncos este variabilă, funcţie de starea vremii. Această zonă este populată de puţine organisme capabile să reziste acţiunii mecanice a valurilor, pe de o parte, şi exondării temporare, pe de alta. În funcţie de configuraţia substratului stâncos, aici putem deosebi suprafeţe expuse direct acţiunii valurilor şi suprafeţe mai adăpostite.

Specia cea mai caracteristică pentru suprafeţele stâncoase expuse direct acţiunii valurilor este midia pitică Mytilaster lineatus. Deoarece acestei specii conducătoare i se asociază adeseori midia Mytilus galloprovincialis şi crustaceul ciriped Amphibalanus improvisus. Aceste trei specii determină o asociaţie caracteristică – subcenoza Mytilaster-Mytilus-Balanus (Băcescu et al., 1971).

Reprezentanţi obişnuiţi ai acestei subcenoze sunt poliplacoforele Middendorfia caprearum şi Lepidochitona cinerea. În spaţiile interstiţiale ale coloniilor celor trei specii sesile care desemnează subcenoza se pot instala unele elemente ale faunei vagile provenite din etajele inferioare (de ex. polichetele Spio decoratus, Salvatoria clavata, harpacticoidul Cumella perplexa etc.).

Pe suprafeţele mai puţin expuse acţiunii valurilor, cum ar fi, de exemplu, crăpăturile mai adânci din rocă sau spaţiile dintre blocurile de stâncă ce formează digurile porturilor şi plajelor, apar frecvent nemerţieni, polichetul Platynereis dumerilii, crabul Pachygrapsus marmoratus şi izopodele Idotea balthica, Sphaeroma serratum, S. pulchellum şi Jaera nordmanni.

Un loc intermediar între pseudolitoralul stâncos şi cel nisipos îl ocupă blocurile de piatră izolate din zona de spargere a valurilor, dispuse direct pe substratul nisipos. Partea lor inferioară poate concentra anumite elemente caracteristice, cum ar fi polichetul Namanereis littoralis, melcul pulmonat Ovatella myosotis, amfipodele Hyale perieri şi Marinogammarus olivii, larve de chironomide, diferite turbelariate mici, nemerţieni, nematode, ostracode, harpacticide, halacaride etc.

Etajul sublitoral cuprinde porţiunea de fund marin permanent imersă, situată între limita inundării permanente şi adâncimea maximă care permite existenţa organismelor fotosintetizante. Acest etaj adăposteşte mai multe biocenoze şi asociaţii.

Biocenoza nisipurilor fine cu Lentidium este dezvoltată mai ales în partea nord-vestică a Mării Negre. În lungul litoralului românesc suprafaţa ocupată de nisipurile cu Lentidium depăşeşte cu puţin 600 km2, având extensiunea maximă între Mamaia şi Portiţa. Substratul este un nisip fin, cuarţos-micaceu, amestecat în unele cazuri cu sfărâmături de cochilii. Nisipurile fine sublitorale pot ajunge până la 22 m adâncime.

16

Fig. nr. 4.7. – Bivalve endopsamice din Marea Neagră: (1) Cerastoderma edule; (2) Chamelea gallina; (3) Lentidium mediterraneum; (4) Mya arenaria; (5) Tellina tenuis; (6) Divaricella divaricata; (7) Gafrarium minutum. (După Gomoiu, 1976).

Elementul cel mai caracteristic şi cel mai reprezentativ al biocenozei este mica bivalvă

Lentidium mediterraneum (syn. Corbula mediterranea), care prezintă un coeficient de frecvenţă de 100%, o densitate medie de 3.700 ex./m2 şi o biomasă de aproape 30 g/m2 (fig. 4.6.). Specii însoţitoare permanente ale acestei biocenoze sunt polichetele Spio decoratus (cu o densitate medie de 800 ex./m2), Alitta succinea (264 ex./m2) şi Polydora cornuta, bivalvele Mya arenaria (240 ex./m2), Anadara inaequivalvis (syn. Scapharca inaequivalvis) şi Cerastoderma edule (în medie 300 ex./m2), amfipodul Ampelisca diadema (în medie 11.349 ex./m2), crabul de nisip Liocarcinus vernalis (syn. Macropipus holsatus), bigecul Diogenes pugilator. Dintre peşti aici se întâlnesc Callyonimus belenus, guvidaşii de nisip (Pomatoschistus microps, Pomatoschistus minutus elongatus şi Pomatoschistus caucasicus), strunghilul (Neogobius melanostomus), guvidul negru (Gobius niger), limba de mare (Pegusa lascaris), cambula (Platychthys flesus luscus), calcanul (Psetta maxima maeotica), cordeaua (Ophidion rochei), dracul de mare (Trachinus draco) şi pisica de mare (Dasyatis pastinaca). Populaţii numeroase prezintă şi creveta-de-nisip (Crangon crangon). Ciripedul Amphibalanus improvisus, deşi este o formă caracteristică fundurilor tari, prezintă densităţi ridicate (în medie de 400 ex./m2), fixându-şi căsuţele sale calcaroase pe cochiliile moluştelor. Dintre alte specii, mai rare, dar caracteristice nisipurilor sublitorale fine, pot fi citaţi nemerţienii Amphiporus hastatus, Arenonemertes microps, Prostomatella arenicola şi Pontolineus arenarius, polichetele Arenicola marina, Eteone picta, Hediste diversicolor, Capitella capitata şi Capitella minima, gasteropodele Cyclope neritea, Nassarius reticulatus, bivalvele Chamelea gallina şi Tellina tenuis, cumaceele Iphinoe maeotica şi Pseudocuma longicornis pontica, misidul Gastrosaccus sanctus, şi gebia Upogebia pusilla. Dintre formele meiobentice, tipic psamobionte, fac parte nematodele Enoplus littoralis, Epsilonema sp., Sabatieria sp., ostracodele Pontocythere bacescui şi Cyprideis littoralis, harpacticoidele Ectinosoma intermedia, E. elongatum, Canuella perplexa, C. furcigera, Harpacticus flexus şi Microarthridion litorale.

Biocenoza nisipurilor medii ocupă suprafeţe mici, insulare, la 2-3 m adâncime şi este o biocenoză săracă atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ. Biocenoza este caracterizată de bivalva Donax trunculus şi câteva forme meiobentale.

Pajiştile cu Zostera noltii se întâlnesc în zonele adăpostite de acţiunea vântului, pe un substrat alcătuit din nisip mâlos, de până la 10 m adâncime. Dintre nevertebratele hipogee care

17

trăiesc în sedimentele dintre rădăcinile şi rizomii de iarbă de mare pot fi menţionate: crabul de iarbă Carcinus aestuarii, gebia Upogebia pusilla, bivalvele Cerastoderma edule, Mya arenaria, Abra segmentum, polichetele Hediste diversicolor, Glycera convoluta şi Pectinaria koreni. Specii caracteristice suprafeţei frunzelor sunt melcii Hydrobia ventrosa şi Rissoa, . Printre frunzele de Zostera se întâlnesc creveta de iarbă (Palaemon adspersus), guvidul de iarbă (Gobius ophiocephalus), acul de mare (Syngnathus typhle argentatus şi Syngnathus schmidti), andreaua de mare (Syngnathus abaster), aţa de mare (Nerophis ophidion) şi căluţii de mare (Hippocampus guttulatus guttulatus şi H. microstephanus).

Biocenoza midiilor de piatră. Fundurile stâncoase sunt răspândite în zona situată la sud de Constanţa, ocupând în faţa coastelor româneşti o suprafaţă de aproximativ 70 km2. Acestea cuprind porţiunea de fund marin, care este tot timpul imersă şi ajunge până la adâncimi de 11-20 m. În ciuda suprafeţei relativ restrânse a substratului dur, bogăţia în substanţe nutritive, precum şi epibiozele bogate date de algele macrofite (Ulva rigida, Ulva intestinalis, Ulva linza, Cladophora sericea, Cl. laetevirens, Bryopsis plumosa, Ceramium virgatum, C. diaphanum var. elegans, C. diaphanum, Porphyra leucosticta etc.) şi de unele macrobentonte sesile (Mytilus galloprovincialis, Mytilaster lineatus, Amphibalanus improvisus etc.) determină o vastă diferenţiere de nişe ecologice şi microbiotopuri, oferind condiţii favorabile pentru dezvoltarea unei vieţi foarte bogate şi diversificate (33 de specii macrobentice în prezent).

Specia cea mai caracteristică a sublitoralului stâncos este Mytilus galloprovincialis (Băcescu, 1965b; Băcescu et al., 1963; Ţigănuş, 1978, 1981). Speciile însoţitoare cele mai caracteristice sunt antozoarul Actinia equina, ciripedul Amphibalanus improvisus şi amfipodele din genul Corophium.

În cadrul biocenozei midiilor de piatră, datorită existenţei variaţiilor largi în ceea ce priveşte aspectul şi întinderea substratului, se pot distinge trei subcenoze bine delimitate: subcenoza Mytilus galloprovincialis - Actinia equina, Subcenoza Mytilus - Cystoseira şi subcenoza tipică a midiilor de piatră.

a) Subcenoza Mytilus galloprovincialis - Actinia equina. Suprafaţa ocupată de această subcenoză corespunde în spaţiu formei de relief de platformă neregulată cu crăpături, presărată cu bolovăniş cu aspect morenaic, de până la 5-6 m adâncime. Din cauza adâncimilor relativ mici, acţiunea mecanică a valurilor, fenomenele de resedimentare a particulelor şi acţiunea îngheţului se resimt puternic în această subcenoză, determinând un aspect eterogen al populaţiilor de Mytilus galloprovincialis de aici, care sunt compuse din indivizi de mărimi foarte diferite. Cealaltă specie lider, Actinia equina, domină de regulă suprafeţele laterale şi inferioare ale blocurilor de piatră, nepopulate de midii. Al treilea element cel mai comun al acestei subcenoze este ciripedul Amphibalanus improvisus. Din cauza unui hidrodinamism puternic în această subcenoză, există numeroase specii constructoare de tuburi, cum ar fi amfipodele Corophium bonelli, C. crassicorne, Erichthonius difformis, E. brasiliensis, Amphithoe ramondi şi Jassa ocia, tanaidul tubicol Tanais cavolinii şi polichetul perforant Polydora websteri, care sfredeleşte în pietrele calcaroase galerii în forma literei „U” (fig. 4.7.). Un alt polichet tubicol, Fabricia stellaris, populează suprafeţele stâncilor colmatate cu nisip sau detritus. Polichetele calcaroase Janua pagenstecheri şi Pileolaria militaris se întâlnesc în număr mare pe suprafaţa algelor macrofite şi cea a cochiliilor de midii.

Dintre speciile vagile identificate în această subcenoză menţionăm turbelariatul Stylochus tauricus, nemerţienii Zygonemertes maslowskyi, Tetrastemma glandulidorsum, Cephalothrix rufifrons şi Emplectonema gracile, polichetele Salvatoria clavata, Nereis zonata, Platynereis dumerilii, Syllis gracilis, bivalvele Petricola lithophaga, Irus irus, poliplacoforul Middendorfia caprearum, gasteropodele Hydrobia pontieuxini, Doridella obscura, amfipodele netubicole Stenothoe monoculoides, Microdeutopus gryllotalpa şi Melita palmata, izopodele Jaera nordmanni, Synisoma capito, Idotea balthica şi Sphaeroma pulchellum. Creveta-de-piatră (Palaemon elegans) formează populaţii numeroase pe părţile laterale ale bolovanilor şi stâncilor. Crabii Xantho poressa (crabul de ţărm), Rhithropanopeus harrisii (crabul olandez), Eriphia verrucosa (pagurie) şi Pilumnus hirtellus (crabul păros) se adăpostesc sub pietre şi în crăpăturile acestora. Dintre peştii asociaţi fundurilor stâncoase pot fi menţionaţi coroşbina (Blennius sanguinolentus), cocoşelul de

18

mare (Blennius tentacularis), hanosul (Mesogobius batrachocephalus), lapina (Crenilabrus tinca), steluţele de mare (Crenilabrus ocellatus, Crenilabrus quinquemaculatus, Crenilabrus cinereus), scorpia de mare (Scorpaena porcus) şi rândunica de mare (Trigla lucerna). Meiobentosul este bogat reprezentat prin hidracarieni, oligochete, ostracode, nematode, cumacee, tanaide etc.

Fig. 4.8. – Câteva organisme ce populează microcavităţile substratului pietros din Marea Neagră: (B) ciripedul Amphibalanus improvisus; (C) amfipodul tubicol Corophium acherusicum; (D) diatomee bentonice coloniale; (E) amfipodul tubicol Erichtonius difformis; (F) polichetul tubicol Fabricia stellaris; (M) Miliollidae; (P) polichetul perforant Polydora websteri; (P') secţiune transversală prin tub; (T) tanaidaceul Tanais cavolini. (După Băcescu et al., 1963.)

b) Subcenoza Mytilus - Cystoseira barbata ocupă zonele stâncoase de până în 5 m

adâncime din sudul litoralului românesc. Talurile de Cystoseira reprezintă substratul de fixare pentru speciile sesile precum celenteratele Eudendrium ramosum, Campanularia gelatinosa, Aglaophenia pluma, briozoarul Lepralia pallasiana şi ciripedul Amphibalanus improvisus. Pe de altă parte, desişurile de alge oferă protecţie împotriva acţiunii valurilor şi prădătorilor. Printre alge trăiesc formele vagile ca de exemplu polichetul Platynereis dumerilii şi amfipodul Caprella acanthifera. Aglomerările de Cystoseira sunt locuri preferate de hrănire şi reproducere pentru acul de mare (Syngnathus typhle argentatus), andreaua de mare (Syngnathus nigrolineatus), aţa de mare (Nerophis ophidion) şi căluţii de mare (Hippocampus guttulatus guttulatus şi H. microstephanus).

c) Subcenoza tipică a midiilor de piatră caracterizează fâşia sublitoralului pietros, mai jos de adâncimea de 5-6 m. În partea sa superioară este limitată de pragul stâncos al faliei paralele cu coasta („sâlâc”), iar în partea dinspre larg, de marginea substratului pietros. Datorită caracterului mai ferm al substratului şi condiţiilor hidrologice mai puţin dinamice, subcenoza se diferenţiază net prin aspectul omogen al populaţiilor de midii. Şi în această subcenoză specia însoţitoare caracteristică este Amphibalanus improvisus. O specie strict localizată în limitele subcenozei tipice a midiilor de piatră este melcul răpitor Rapana venosa, care produce ravagii în bancurile de midii. Acest melc, ce a pătruns în apele româneşti în 1964, atinge în prezent densităţi de până la 10-15 ex./m2. Tot în această subcenoză sunt întâlnite frecvent coloniile albăstrui ale spongierului Dysidea fragilis, tunicatul colonial Botryllus schlosseri, amfipodele Microdeutopus gryllotalpa, Melita

19

palmata, Jassa ocia, Stenothoe monoculoides, Corophium bonelli, Amphithoe ramondi şi izopodele Jaera nordmanni şi Naessa bidentata. De cochiliile de midii îşi fixează tuburile calcaroase polichetul Pomatoceros triqueter. Între filamentele de bisus ale coloniilor de midii se adăposteşte o faună vagilă specifică: polichetele Harmothoe impar, Nereiphylla rubiginosa, Alitta succinea, turbelariatul Stylochus tauricus, gasteropode Setia valvatoides, Hydrobia pontieuxini. În ultima vreme, în această subcenoză apare destul de frecvent şi scoica Mya arenaria.

Dintre speciile fitofile, caracteristice desişurilor de macrofite, pot fi amintiţi polichetul Platynereis dumerilii şi amfipodul Caprella acanthifera ferox.

Biocenoza mâlurilor cu Mya şi Mytilus. Această biocenoză de tranziţie, care a substituit-o pe cea a lui Spisula subtruncata, se întinde sub forma unei centuri continui între gurile Dunării şi Capul Caliacra, între 12 m şi 30-40 m adâncime, marcând în spaţiu limita dintre biocenoza nisipurilor cu Lentidium şi cea a mâlurilor cu Mytilus. Sedimentul este reprezentat de mâluri, amestecate în partea de nord a litoralului nostru cu nisip fin.

Din cele 15 specii macrobentice identificate în această cenoză, marea majoritate este dată de polichete. Dintre acestea, abundenţele cele mai ridicate le prezintă speciile oportuniste de polichete Alitta succinea şi Polydora cornuta. Pe lângă polichete, aici au mai fost semnalate 5 specii de moluşte (dintre care dominante sunt Mytilus galloprovincialis, Mya arenaria şi Anadara inaequivalvis) şi 2 de crustacee (Petran, 1997).

Biocenoza midiilor de adânc. Este una dintre cele mai caracteristice şi bine delimitate biocenoze, atât pentru litoralul românesc, cât şi pentru întreg bazinul Mării Negre (Borcea, 1926a, 1931a, 1937; Nikitin, 1966; Marinov, 1964, 1977). În dreptul coastelor româneşti, această biocenoză ocupă o zonă vastă, cuprinsă între 20-45 m şi 48-70 m adâncime, dar se prezintă în forma sa tipică mai ales între 50 şi 65 m adâncime. Ea ocupă totdeauna un spaţiu cu o diferenţă de nivel pe verticală de cel puţin 20 m, lăţimea fâşiei de fund ocupată variind între minimum 8 km (la sud-est de Sf. Gheorghe) şi maximum 100 km (la est de Sulina). Suprafaţa totală ocupată, în faţa coastelor româneşti, cuprinde o suprafaţă de circa 7.000 km2 (Băcescu et al., 1971).

Substratul este alcătuit din mâluri cenuşii cu o proporţie variabilă de scrădiş. O altă caracteristică a acestei biocenoze o reprezintă stabilitatea mai mare a factorilor de mediu (salinitate, oxigen dizolvat, temperatură, curenţi etc.).

Din cauza mâlului aleuritic foarte puţin consistent, populaţiile formei conducătoare – Mytilus galloprovincialis – au o distribuţie neuniformă, formând mici aglomerări, aşa-zisele „cuiburi de midii”. Dintre formele sesile care se fixează pe suprafaţa midiilor, caracteristice acestei biocenoze sunt antozoarul Actinothoe clavata, polichetul tubicol Pomatoceros triqueter, urocordatele Ascidiella aspersa şi Ciona intestinalis. În mâl trăiesc numeroase polichete ca Melinna palmata, Nephtys hombergii, Terebellides stroemii, Lagis koreni, moluştele Mya arenaria, Abra alba, Spisula subtruncata, Polititapes aurea, Acanthocardia paucicostata, Nassarius reticulatus, amfipodul Ampelisca diadema şi castravetele-de-mare Leptosynapta inhaerens. În cuiburile de midii reprezentative sunt nemerţianul Cerebratulus ventrosulcatus, polichetele Phyllodoce mucosa, Nereiphylla rubiginosa şi Harmothoe impar, amfipodele Microdeutopus damnoniensis, M. anomalus şi Coremapus versiculatus, cumaceele Cumella pygmaea euxinica şi Eudorella truncatula, misidul Pseudoparamysis pontica şi crabul Liocarcinus navigator (syn. Macropipus arcuatus). Dintre peşti aici se întâlnesc hanosul (Mesogobius batrachocephalus), barbunul (Mullus barbatus ponticus), pisica de mare (Dasyatis pastinaca) şi vulpea de mare (Raja clavata). În timp ce în alcătuirea biomasei totale ponderea cea mai mare o au moluştele, în ceea ce priveşte densitatea primul loc îl deţin polichetele. Biomasa medie generală a biocenozei midiilor de adânc este de 416,1 g/m2, din care peste 75% revin midiei (Băcescu et al., 1971).

Datorită variaţiei calitative a substratului, în cadrul acestei biocenoze există deosebiri locale însemnate în ceea ce priveşte compoziţia calitativă şi cantitativă a speciilor ce se instalează, fapt care ne permite să distingem la litoralul nostru entităţi bionomice cu rang inferior, printre care cele mai importante sunt:

a) Subcenoza Mytilus - Lithothamnion - Phyllophora. În faţa coastelor româneşti, această subcenoză ocupă spaţiul aflat la est de meridianul de 30º şi la nord de paralela de 45º, între 25 şi

20

48 m adâncime. Substratul este caracterizat prin dezvoltarea masivă a algelor calcaroase roşii din genul Lithothamnion, determinând o natură mai dură a substratului. Rarele taluri ale algei roşii Phyllophora se pot fixa pe un astfel de substrat, iar specia dominantă a bentosului, Mytilus galloprovincialis, prezintă populaţii mai uniform distribuite. Biomasa medie generală a bentosului se ridică la aproape 1.695,2 g/m2, din care 89% este dată de midii. Biodiversitatea acestei subcenoze este mai mare decât în cea tipică. Pe lângă speciile caracteristice subcenozei tipice, aici mai pot fi întâlnite melcul Calyptraea chinensis, crustaceele Phtisica marina şi Caprella acanthifera, spongierii din genul Haliclona.

b) Subcenoza Mytilus - Modiolula phaseolina face tranziţia de la mâlurile cenuşii cu Mytilus la cele albăstrui cu Modiolula phaseolina (syn. Modiolus phaseolinus).

În afara celor două populaţii de moluşte conducătoare, Mytilus galloprovincialis şi Modiolula phaseolina, în această subcenoză se întâlnesc nemerţianul Micrura fasciolata, polichetele Nephtys hombergii, Prionospio multibranchiata, Sphaerosyllis bulbosa şi Protodrilus flavocapitatus şi melcul Trophonopsis breviata.

c) mâlurile cu Melinna palmata. Acumularea din ultima vreme a detritusului în sedimente a permis dezvoltarea masivă a populaţiilor polichetului Melinna palmata (Losovskaya, 1977a; Gomoiu, 1982). Astfel, se poate vorbi despre apariţia la litoralul nostru a unei asociaţii noi, dezvoltate în cadrul suprafeţelor ocupate de subcenoza tipică a lui Mytilus, în care specia dominantă este acest polichet iliofil. Această asociaţie, cunoscută sub numele de mâl cu Melinna, a fost descrisă din sectoarele învecinate platformei continentale româneşti (golful Odessa şi golful Varna), având statut de biocenoză (Zernov, 1913; Losovskaya, 1956; Nikitin, 1966, 1969; Marinov, 1964, 1977).

În dreptul coastelor româneşti, mâlurile cu Melinna au maximul de dezvoltare în zona Chituc - Capul Midia, între 20 şi 40 m adâncime, unde ocupă o suprafaţă de peste 1.100 km2 (Gomoiu, 1982; Ţigănuş, 1982a). Substratul este alcătuit din mâluri aluvionare fine, sărace în scrădiş.

Populaţiile de Melinna palmata de aici au o densitate medie de 2.331 ex./m2 şi o biomasă de 73,2 g/m2, însă valorile maxime pot depăşi 17.700 ex./m2 şi 570 g/m2 (Gomoiu, 1982). Deşi Melinna palmata reprezintă în mod constant peste 90% din abundenţa totală a macrobentosului, biomasele sunt dominate cu peste 50% de Mya arenaria şi Mytilus galloprovincialis.

Dintre celelalte grupuri de organisme macrobentice, o densitate mai mare o au unele bivalve, precum Cerastoderma edule, Polititapes aurea, Spisula subtruncata, Abra alba, Chamelea gallina, Nassarius reticulatus, polichetele Nephtys hombergii, Lagis koreni, Glycera alba, Aricidea claudiae, Capitella capitata şi Heteromastus filiformis, crustaceele Ampelisca diadema şi Upogebia pusilla şi antozoarul Actinothoe clavata.

Etajul elitoral reprezintă porţiunea inferioară a platformei continentale caracterizată de absenţa organismelor autorotrofe (zona trofolitică). În cadrul acestui etaj se disting 2 orizonturi: orizontul superior, care în Marea Neagră corespunde biocenozei mâlurilor cu Modiolula phaseolina şi orizontul inferior, care reprezintă zona de stingere a vieţii până la marginea platformei continentale.

Biocenoza fazeolinelor. Vasta biocenoză a mâlurilor cu Modiolula phaseolina este foarte bine individualizată, fiind specifică Mării Negre, şi ocupă numai în faţa coastelor româneşti o întindere de aproximativ 10.000 km2, ceea ce ar reprezenta 40% din suprafaţa totală a platformei continentale (Băcescu et al., 1971). Biocenoza fazeolinelor este răspândită între 50-70 m şi 120-130 m, aspectul tipic al biocenozei prezentându-se între 58 şi 90 m adâncime. Substratul este alcătuit spre ţărm din mâluri aleuritico-argiloase albăstrui, iar spre larg, din mâluri calcaroase, albe.

Specia cea mai caracteristică a biocenozei este mica scoicuţă păroasă, cât un bob de fasole, Modiolula phaseolina, cu o densitate medie de 226 ex./m2 şi o biomasă de 10 g/m2. Cercetările efectuate în cadrul acestei biocenoze indică o abundenţă medie totală de 1957 ex./m2 şi o biomasă generală de 45 g/m2. În această biocenoză au fost identificate 33 de specii de organisme macrozoobentice, dintre care 10 de polichete, 4 de moluşte şi 10 de crustacee (Dumitrache, 1996-1997).

21

Printre speciile însoţitoare mai comune se numără polichetul Terebellides stroemii şi tanaidaceul Apseudes acutifrons.

Alte vieţuitoare întâlnite în mâlul faseolinoid sunt: echinodermele Amphiura stepanovi şi Leptosynapta inhaerens, foronidul Phoronis euxinicola, celenteratul Pachicerianthus solitarius, tunicierii Ascidiella aspersa şi Ciona intestinalis, amfipodele Ampelisca diadema, Microdeutopus damnoniensis, Phtisica marina, Corophium runcicorne şi Coremapus versiculatus, moluştele Abra alba şi Trophonopsis breviata, spongierul calcaros Sycon ciliatum, nemerţienii Micrura fasciolata şi Tetrastemma coronatum, polichetele Phyllodoce mucosa, Exogone naidina, Nephtys hombergii, Notomastus profundus şi Protodrillus flavocapitatus, cumaceul Eudorella truncatula şi pantopodul Callipallene phantoma (Gomoiu, 1976a; Gomoiu şi Ţigăniş, 1977).

Dintre formele meiobentice care prezintă în această biocenoză abundenţe ridicate se numără nematodele, copepodele, ostracodele, kinorinchii, halacaridele şi turbelariatele.

În brâul ce mărgineşte platforma continentală, situat la adâncimi cuprinse între 100 şi 210 m, denumit de Băcescu (1963) „etaj periazoic”, iar de Sergeeva şi Zaika (2000) „strat limitrof al bentalului”, au fost identificaţi 92 de taxoni, dintre care 50 aparţin meiobentosului şi 40 macrobentosului.

Aici, substratul este alcătuit din mâluri calcaroase compacte, cenuşii, uneori cu pete negre datorate unor sedimente mai reduse. Aceste mâluri sunt amestecate cu scrădiş subfosil mărunt de cochilii de Modiolula phaseolina şi de moluşte ale complexului pontocaspic, Dreissena în special. La suprafaţă, aceste mâluri compacte prezintă o pătură maronie laxă, de 1-2 cm grosime, rezultată din depunerea „ploii de cadavre”.

Adâncimile cuprinse între 90 şi 160 m se caracterizează prin prezenţa unei asociaţii atipice cu Modiolula phaseolina, în care apar puţine exemplare şi numai juvenile, alături de care apar Terebellides stroemii, Apseudopsis ostroumovi, Cerianthus vestitus, Callipallene phantoma, Halacarus basteri, Peloscolex svirenkoi, Rhizodrilus ponticus, Syllides sp. şi Sphaerosyllis bulbosa. Polichetele Vigtorniella zaikai şi o specie încă nedescrisă de Protodrilus au fost găsite deocamdată numai la aceste adâncimi (Sergeeva şi Zaika, 2000).

Între 150 şi 200 m adâncime bentosul este reprezentat aproape exclusiv de forme meiobentice ca nematodele (Enoplus euxinus, Sabatiera clavicauda, Tricoma sp., Desmoscolex sp., Oxystomina sp.) şi foraminiferele (Lagena laevis, Ammonia lepida, Nonion depressulum). Singurii reprezentanţi ai macrobentosului sunt hidrozoarul Bougainvillia cf. ramosa, bivalva Abra alba şi tunicatul Ctenicella amesophleba. Deoarece Bougainvillia are aici o abundenţă maximă, Băcescu et al. (1971) propune pentru această centură inferioară, ce în faţa coastelor româneşti ocupă o suprafaţă de aproximativ 700 km2, termenul de biocenoză a mâlurilor albe cu Bougainvillia.

Etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental (în medie între 200 şi 2000 m). Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice, în mare parte de origine terigenă. Prezenţa hidrogenului sulfurat începând cu 180-200 m adâncime este principalul factor care determină sărăcia şi aspectul omogen al vieţii de aici. Acest etaj este populat aproape exclusiv de forme meiobentale capabile să supravieţuiască un condiţiile unei concentraţii mici de oxigen dizolvat şi a prezenţei hidrogenului sulfurat. Organismele de aici provin fie din etajele superioare, fie că reprezintă o faună endemică. Dintre organismele care au fost întâlnite între 470 şi 2000 m adâncime pot fi citate Foliculina sp. şi Tintinnopsis sp. dintre ciliate, Streblus beccari dintre foraminifere, Chromadora sp., Microlaimus kaurii, Quadricoma loricata, Desmoscolex sp., Eurystomina assimilis şi Oncholaimus dujardinii dintre nematode, Ectinosoma melaniceps, Parastenhelia spinosa şi Harpacticus sp. dintre harpacticoide, Apseudopsis ostroumovi şi Tanais cf. cavolini dintre anizopode şi Pontarachna punctulum dintre acarieni (Sergeeva, 2000).

Etajul abisal corespunde câmpiilor abisale de peste 2000 m adâncime şi care în Marea Neagră ocupă partea centrală a chiuvetei. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent, aceste substanţe fiind esenţial de natură pelagică. Cunoştinţele asupra organismelor ce populează acest etaj sunt destul

22

de sumare. În acest sens pot fi citate doar datele obţinute recent de Sergeeva (2000), potrivit căreia între 2000 şi 2250 m au fost identificaţi 39 de taxoni, dintre care mulţi sunt forme încă necunoscuţi pentru ştiinţă. Dintre formele ce se întâlnesc şi pe platforma continentală se numără nematodele Neochromadora sabulicola, Chromadora nudicapitata, Euchromadora striata, Monoposthina costata, Eurystomina assimilis, Enoplus quadridentatus, Enoploides cf. brevis, crustaceele Ectinosoma melaniceps, Gammaridea g.sp., Caprellidea g.sp., Apseudopsis ostroumovi şi acarianul Halacarus basteri.

Bibliografie Antipa, Gr. 1941. Marea Neagră. I. Oceanografia, bionomia şi biologia generală. Publ. Fond. “V.

Adamachi”, Acad. Rom., 10(55), 313 pp. Caspers, H. 1957. Black Sea and Sea of Azov. In: J.W. Hedgpeth (Editor), Treatise on Marine

Ecology and Palaeoecology. Geological Society of America Memoirs, Boulder, Colorado, pp. 801-890.

Gomoiu, M.-T. 1976b. Ghid pentru cunoaşterea florei şi faunei marine de la litoralul românesc al Mării Negre. Instututul Român de Cercetări Marine Constanţa, Agigea. 108 pp.

Kostianoy, A.G., Kosarev, A.N. (ed.) 2008. The Black Sea Environment. Vol. 5/Q, Springer-Verlag, Berlin, 457 pp.

Manoleli, D., Nalbant, T. 1976. Viaţa în Marea Neagră. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 270 pp.

Marin, O.A., Timofte, F. 2011. Atlasul macrofitelor de la litoralul românesc, Ed. Boldas, Constanţa, 170 pp.

Müller, G.J. 1995. Marea Neagră. Prezentare generală. In: Godeanu, S.P. (ed.) Diversitatea lumii vii. Determinatorul ilustrat al florei şi faunei României. Vol. 1 – Mediul marin. Ed. Bucura mond, Bucureşti, 1-29.

Nalbant, T.T. 1980. Marea Neagră. În: Pârvu, C. (ed.) Ecosistemele din România. Ed. Ceres, Bucureşti, 131-146.

Sorokin, Y.I. 2002. The Black Sea ecology and oceanography. Backhuys Publishers, Leiden, 875 pp.

Surugiu, V. 1999. Consideraţii asupra etajării bentale din Marea Neagră. An. Univ. „Ovidius” Constanţa, Seria Biologie-Ecologie, 3: 133-148.

Surugiu, V. 2005. Introducere în biologia marină. Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 228 pp.