Mary Slessor Mama tuturor popoarelorIntr-o dupa-amiaza din septembrie 1876, pe coasta sclavilor din Africa, un vapor ruginit se indrepta spre gura raului Calabar. Aceasta parte a Africii este cunoscuta sub numele de Mormantul Omului Alb si numai un nebun ar putea veni aici fara frica. La cateva mile de tarm, ti-nutul este necunoscut. Elefanti si lei, roiuri de insecte, vraci si canibali traiesc acolo. Intrarea pe acel pamant inseamna moarte.

Viata nu insemna mare lucru pentru cei din Calabar. Sclavia, sa omori o fe-meie sau un batran nu insemna nimic. Daca o familie avea prea multi copii, putea abandona fara nici un fel de remus-care un copil in tufisuri. Nasterea unor gemeni era considerata a fi un semn rau, de aceea acestia erau ucisi cu cruzime si mama lor era parasita sa moara

in jun-gla. Nu exista respect pentru adevar sau onoare. „Fa ceea ce este bine” ar fi fost o fraza fara sens, pentru ca acesti oameni nu stiau ce este binele.

In aceste conditii aspre, coborand de pe vaporul ce a ancorat in Duke Town, Mary Slessor, o tanara de 29 de ani din Scotia, a venit sa-l slujeasca pe Dumnezeu in Africa. Ea si-a inceput mun-ca la misiunea din acel oras, invatand limba locala si vizitand satele de pe coasta si de-a lungul raului. Cu cat calatorea mai departe de centrul de mi-siune, cu atat mai multe nevoi gasea. Ma-ry le-a spus nativilor despre Cristos si i-a indemnat sa inceteze a mai venera cra-niile oamenilor morti si a se teme de „spi-ritele rele”. Ea le-a aratat femeilor cum sa aiba o alimentatie corecta si cum sa ingri-jeasca de casa si de copii.

Scopul suprem al misionarei era sa patrunda in jungla, acolo unde nici un alb nu mai fusese spre a le duce si acelor oameni Vestea Buna. Cel mai mare dus-man al ei erau bolile tropicale, care o lo-veau foarte des. De multe ori se parea ca nu mai are nici o sansa de supravietuire dar, ca prin minune, a rezistat. A fost o mare ispita pentru ea sa paraseasca pa-mantul asa de nesanatos al Africii si sa se reintoarca in ceturile racoroase ale Sco-tiei.

Pentru a fi mai aproape de jungla, Mary s-a mutat in Old Town, o asezare care cu greu putea fi numita oras. Acolo, ea se ingrijea de cei bolnavi, invata pe altii din Biblie, vizita vecinii. Seful era un crestin, regele Eyo Honesty al saselea, care o sustinea pe Mary in lucrare. Desi era iubita in Old Town, misionara dorea fierbinte sa ajunga la tribul izolat Oko-yong.

In iunie 1888 a anuntat ca se va duce singura sa se stabileasca printre salba-tici. Toti prietenii au rugat-o sa nu plece caci se ducea la o moarte sigura, dar ea a ramas ferma si, urcandu-se in cea mai mare canoe din Calabar – un dar al regelui Eyo – a plecat in jungla. Desi au fost multe pericole de-a lungul calatoriei, Domnul a fost cu Mary si tot El a pre-gatit inima sefului primului sat intalnit. Mary a fost prima straina ca-reia i s-a permis sa locuiasca acolo. Seful i-a dat voie, de asemenea, sa construias-ca o scoala.

A fost un timp extraordinar de greu pentru misionara. Ea stia ca nu se poate ca vietile salbaticilor sa fie schimbate intr-o clipa, dar nu putea sa stea cu mainile in san in timp ce oamenii aceia faceau rau. Se odihnea foarte putin si starea sa de sanatate era precara, dar era prezenta oriunde era nevoie. De cate ori auzea ca nativii se pregateau de razboi cu un alt trib, de fiecare data se grabea spre „campul de lupta”. Acolo, razboinicii beau, dansau si proferau blesteme asu-pra celeilalte parti. Purtau culorile de lupta si sulitele sclipeau in soare. Cape-tele si scalpurile victimelor anterioare apareau peste tot. Era, cu adevarat, o scena diabolica.

Dar, pe cand cele doua tabere se pregateau de atac, vedeau stand intre ei o femeie mica si calma. „La o parte, Ma (asa era numita Mary de catre cei din Calabar). Luptam!” Ea ignora strigatul. „Da-te la o parte, Ma, sau vei muri!” Mary replica: „Arunca sulita, daca in-draznesti!” Pe cand cele doua

parti se apropiau sa indeparteze acel „obsta-col” cu par cenusiu, misionara stia ca invinsese. Ii implora sa arate ingaduinta unii fata de altii si, pana la urma, ii convingea sa se aseze la umbra unui pom si sa negocieze. Dupa ore de discutii, oamenii erau mai calmi si prea obositi sa lupte. Se duceau acasa fara sa fi varsat sange.

In caz ca vestea despre apropiata lupta intre doua triburi ajungea prea tar-ziu pentru Mary, ca sa poata ajunge ea acolo, trimitea printr-un alergator o buca-ta de pergament cu niste semne pe ea. Cum nici unul dintre razboinici nu stia sa citeasca, ei petreceau toata ziua incer-cand sa descifreze „mesajul” important trimis de Ma! Si cand aceasta sosea, nici unul nu mai avea chef de lupta.

Dupa un timp, misionara si-a dat seama ca datorita lipsei de ocupatie a celor din Okoyong, acestia incepeau sa bea si betia ii ducea la lupta. Aratandu-le cateva lucruri precum haine, un ceainic si o masina veche de cusut, ea i-a indemnat sa vanda ulei de palmier comerciantilor din josul raului, ca sa poata si ei sa aiba lucruri la fel de frumoase.

Nativii erau incantati de acele lu-cruri vechi, dar au refuzat sa iasa din satul lor, fiindu-le teama de civilizatie. Du-pa cateva luni de presiune din partea misionarei, au cedat si cativa sefi si razboinici au plecat spre Duke Town si Old Town. Acolo, ei au fost bine primiti de catre regele Eyo, care le-a aratat lucrurile bune care ei le-ar putea avea daca ar re-nunta la caile lor rele. La plecare, fiecare a primit cadouri si haine.

Ca rezultat al acelor intalniri, regiu-nea Okoyong a fost deschisa strainilor. Mary a reusit ceea ce n-au putut comer-ciantii, soldatii si diplomatii sa faca in 400 de ani. Aceasta experienta a fost un punct de cotitura in viata salbaticilor, ca-re in timp, au acceptat Evanghelia. Eliberati de superstitii si betie, puteau intelege acum dragostea lui Dumnezeu pentru ei.

Idolii au disparut din satele lor si mici biserici au fost construite. Cat despre Mary, ea avea pe inima acum tinuturile de dincolo de Okoyong. Desi ii iubea pe acestia, asa cum facuse si cu cei din Old Town, deviza ei era : „Tot inainte! Nu te uita niciodata inapoi!”

Reputatia misionarei, ca fiind o fe-meie mare si inteleapta si un judecator drept in problemele triburilor, a patruns inaintea ei pe pamanturile canibalilor Azo. La inceput, pareau ca nu acorda vreo atentie mesajului ei, dar mai apoi, multi l-au acceptat pe Cristos ca Man-tuitor. Mary spunea ca intr-un sat erau doua sute de credinciosi si nici unul nu stia sa citeasca, asa ca a rugat pe alti pastori sa vina sa-i instruiasca pe noii crestini.

Timpul a trecut si totusi misionara a ramas tot atat de activa in lucrul Dom-nului. Fiind batrana si slabita, cativa prie-teni din Scotia au rugat-o sa se intoarca acasa. Insa ea s-a rugat pentru putere de a sfarsi ceea ce incepuse printre canibali. Puterea a venit si ea a lucrat cu si mai multa rapiditate si daruire.

Doi ani mai tarziu, Domnul a luat-o pe Mary acasa, pentru a fi cu El intot-deauna. Grupul care se aduna la mor-mantul ei este o marturie a vietii pe care Mary Slessor a trait-o.

Sunt mari demnitari care au desco-perit ca se puteau baza pe sfatul acestei femei. Este un fost sef de canibali, care a descoperit in „Ma” un prieten credincios. Este un tanar pe care Mary l-a ingrijit in timpul bolii. Sunt gemenii care ar fi fost ucisi la nastere daca ea n-ar fi fost acolo. Uitandu-se in jur, peste mormantul ei, toti vad o tara pe care Mary Slessor a revendicat-o pentru Cristos, stand pe puntea unui vapor ruginit, cu aproape patruzeci de ani in urma.

Viata lor nu va mai fi niciodata aceeasi.

Samuel Marsden (1764-1838) Purtatorul vestilor bune in Noua Zeelanda si in New South Wales

In decembrie 1814, vasul Active a aruncat ancora la Whangaroa, Noua Zeelanda. Va indrazni misionarul sa debarce printre miile de salbatici aliniati pe tarm?

Nu cu mult timp in urma, un alt vas englezesc fusese capturat de fiorosii nativi si dintre cei 70 de oameni de la bord, doua fe-mei si un baiat fusesera vanduti ca sclavi, iar restul au fost ucisi si mancati de canibali. Si totusi, acest misionar a indraznit sa debarce. A vorbit cu cativa sefi si s-a plimbat printre razboinici. Mai mult, el si-a petrecut noaptea pe tarm, dormind sub cerul liber, printre nativii inarmati. Cine a fost acest om cu inima neinfricata? A fost Samuel Marsden si secretul uriasului sau curaj

se gaseste in Luca 2v10: ”Nu va temeti, caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul.”

Samuel Marsden s-a nascut in Yorkshi-re, Anglia, in 1764, parintii sai fiind metodisti. Dupa scoala secundara, el s-a alaturat un-chiului sau, un comerciant din Horsforth, insa nu-l multumea o cariera de afaceri; a desco-perit splendoarea harului rascumparator si tanjea sa imparta si altora „vestea buna”, atat de draga sufletului sau. A devenit student al Colegiului St. John, Cambridge, unde si-a dat seama de nevoia intregii omeniri de Evanghelie si de responsabilitatea tuturor cresti-nilor de „a duce mesajul luminii in tarile care zac in intuneric”.

Samuel a devenit preot in 1793 si in acelasi an s-a casatorit cu Elizabeth Tristan, care s-a dovedit a fi o sotie devotata si un to-varas de nadejde in calatoriile de mai tarziu. A fost trimis ca misionar in New South Wales, Australia, unde a ajuns in 1794, stabilindu-se la Paramatta. Populatia era alcatuita aproa-pe in intregime din criminali alungati din An-glia. Starea morala a acelor oameni era complet depravata: „Sunt inconjurat de rau-facatori, hoti, curvari si defaimatori.” Mars-den nu a fost inspaimantat insa de intunericul spiritual din jurul sau, ci a continuat sa duca „vestea buna” acelor oameni. Predicile sale erau directe, fierbinti, accentuand starea de-cazuta a omului si realitatea tragica a pa-catului. Aceasta i-a condus pe unii la Cristos, in timp ce altii au respins cu furie mesajul sau.

Intr-o zi, Samuel se plimba pe malul u-nui rau, cand a vazut un ocnas plonjand in apa. Marsden a sarit imediat dupa el, incer-cand sa-l aduca la suprafata. Ocnasul insa, tinea capul misionarului sub apa si se lupta sa iasa la mal. Totusi, Marsden a reusit sa ajun-ga cu bine la tarm, tragandu-l si pe acel om. Acesta, cuprins de remuscare, i-a marturisit care fusese planul sau condamnabil. Fiind in-furiat de mesajele despre pacat, dorise sa se razbune si planuise astfel sa il inece pe mi-sionar. Acest ocnas a devenit crestin si a im-partasit si altora „vestea buna” a salvarii.

Viata familiei Marsden n-a fost lipsita de necazuri, doi copilasi de-ai lor murind in Australia. Totusi, ei au ales sa aduca mai de-parte mangaiere celor nenorociti, in special copiilor si femeilor. Acestea din urma erau inconjurate de imoralitate, prin standardele coloniei si din cauza nevoii de a gasi o locu-inta prin orice mijloace. Familia Marsden a fondat o institutie in care ele gaseau adapost, fiind ferite de ispita si unde puteau primi o ins-truire crestina. Sute de astfel de femei depra-vate au gasit pacea divina, prin dragostea care le-a fost aratata de catre misionari.

Samuel Marsden a reusit, de aseme-nea, sa atraga atentia guvernului englez asupra starii josnice in care acei oameni se aflau si in 1807, Anglia a trimis in colonie pre-oti, profesori si oameni care sa ofere instruire in mecanica si manufactura. Oricum, tinta lui Samuel Marsden a fost intotdeauna

spiritua-la si munca prin care el merita sa fie amintit nu priveste in intregime, colonia in care a trudit din greu. El spunea: ”Cred ca Dumnezeu are planuri mari pentru New South Wales si E-vanghelia Sa, prinzand radacini aici, se va raspandi printre natiunile pagane, spre slava Numelui Sau.” El se gandea in special la Noua Zeelanda si Friendly Islands, in care nici o raza a Evangheliei nu patrunsese inca.

Noua Zeelanda este numele dat unui grup de insule situate la Antipozi, a caror su-prafata este aproape egala cu cea a Marii Britanii si a Irlandei la un loc. Aborigenii aces-tei regiuni erau maorii, care, la fel ca ceilalti polinezieni, credeau in magie, vrajitorie, spi-ritul rau si traiau sub legea cruda si inviola-bila tabu. Maorii erau extrem de cruzi si ince-peau un razboi din orice nimic. Ucideau, fri-geau si mancau barbati, femei si chiar copi-lasi. Bolnavii, infirmii si batranii erau lasati sa moara fara mila. Castitatea era ceva necu-noscut pentru ei si conversatiile dintre ei erau de obicei obscene.

Oamenii se dedicau vrajitoriei, crimei, canibalismului si tuturor orgiilor pe care le pu-teau nascoci. Astfel erau maorii, nespus de cazuti si totusi oameni de o inteligenta supe-rioara. De cateva ori, unii dintre cei mai intre-prinzatori au reusit sa ajunga in New South Wales. Marsden s-a imprietenit cu ei, i-a dus la el acasa, cautand sa le spuna vestea buna a salvarii.

In 1807-1808, Marsden s-a intors in Anglia ca sa le trezeasca celor de acolo inte-resul pentru evanghelizarea Noii Zeelande. Pe cand se intorcea in Australia, pe acelasi vas a intalnit un zeelandez bolnav si batjoco-rit de englezi, numit Ruatara. Marsden s-a in-grijit de el si l-a castigat pentru Cristos, trimi-tandu-l apoi la ai sai si asigurandu-l ca il va urma cat mai curand posibil.

Pe 19 decembrie 1814, Samuel, insotit de cativa crestini si de cateva animale domes-tice, a ajuns in Noua Zeelanda. Acolo il as-tepta Ruatara, care, cunoscand ferocitatea poporului sau, a incercat sa-l convinga sa nu debarce. Marsden a insistat sa mearga la tarm, unde a fost intampinat de o ceata de nativi inarmati care au inceput sa danseze cu frenezie in jurul sau, aratand astfel ca-l pri-mesc pe misionar ca pe un prieten.

Duminica urmatoare, de Craciun, Rua-tara a strans o multime de oameni pentru un serviciu crestin, primul tinut vreodata in Noua Zeelanda, iar mesajul misionarului a fost, bi-neinteles, Luca 2v10.

Dupa ce a stabilit trei misionari in insu-le, Marsden s-a reintors in Australia, dar ini-ma sa ramasese la acei maori salbatici. A in-treprins sapte calatorii misionare in Noua Ze-elanda, petrecand aproape un an in fiecare dintre ele. De multe ori a pasit printre triburi ostile, aflate in razboi si a facut pace intre ele, dar tinta sa era sa faca pace intre omul paca-tos si Mantuitorul plin de mila. Astfel, mii de pagani fiorosi au auzit si au crezut „vestea buna” a salvarii.

Pe 12 mai 1838, dupa ce s-a intors la Paramatta din ultima sa calatorie misionara, Samuel Marsden s-a dus sa fie pentru totdeauna cu Domnul. Pe piatra mormantului sau, se poate citi si azi textul care l-a insotit toata via-ta, Luca 2v10: „iata, va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul.”

Karl F.A. Gutzlaff (1803-1851) KKarl F.A. Gutzlaff s-a nascut pe 8 iulie 1803 in Pyritz, un oras de provincie din Pomerania, Germania. Tatal sau era un croitor crestin si baiatul a fost crescut intr-o atmosfera crestina.Moartea mamei sale si recasatorirea tatalui sau l-au facut sa devina un singuratic. In 1813 a parasit scoala si a devenit ucenic la un mestesugar din Stettin. Aici a intrat in contact cu interesul crescand pentru misiunile straine si a inceput sa simta ca aceasta este chemarea lui.

Totusi ii lipseau fondurile pentru studii pana cand s-a intalnit, printr-o intamplare neobisnuita, cu insusi regele Prusiei, Frederick William III. Acestuia, vizitand trupele stationate la Stettin, i s-a inmanat un poem omagial scris de un baiat de 17 ani. Miscat de cuvintele poemului, el a ordonat sa fie gasit autorul si astfel Karl a primit o bursa pentru studiile la care ravnea atat de mult.

Tanarul, la indemnul altui misionar, a intrat in 1821 la seminarul de misiune al pastorului Johannes Jänicke din Berlin. Aici a stat doi ani, fiind un student ambitios si cu mari capacitati intelectuale. Dupa terminarea studiilor, in 1823, a fost chemat de Societatea Misionara Germana si a plecat la Rotterdam pentru pregatiri. In 1825 a vizitat Londra, unde a intalnit misionari din Asia si astfel a fost convins ca locul lui de munca era in Orient. A fost ordinat in 1826 si a plecat in Indonezia.

Fusese trimis sa lucreze in nordul Sumatrei, dar conflictul existent acolo l-a fortat sa se mute pe o alta insula, Bintang. Inainte de a ajunge aici, a intalnit in Java un misionar englez, Walter Medhurst, care lucra printre chinezii si malaiezienii care traiau acolo.

Tanarul german a inceput sa studieze astfel si cultura chinezilor. Urmatorul an petrecut pe Bintang l-au facut sa-si redirectioneze eforturile. A invatat chineza clasica, precum si alte dialecte, locuia intre chinezi, si-a luat un nume de chinez si a fost adoptat intr-un clan din provincia Fukien.

In 1828, a ajuns in Siam (Thailanda), ducand cu el multe biblii in chineza si tractate publicate in Malacca, pentru ca practic China era inchisa crestinilor. In Siam, Gutzlaff si-a incheiat colaborarea cu Societatea Germana de Misiune, ramanand in relatii bune cu aceasta.

Pentru ca invatase notiuni de baza in medicina si putea trata cateva cazuri de dependenta de opiu, si-a castigat popularitatea. Totusi, opozitia Bisericii Romano-Catolice si a cercurilor budiste, l-au fortat sa plece un an mai tarziu cand s-a dus la Malacca pentru a aranja tiparirea unei traduceri a Bibliei.

Aici s-a casatorit cu Mary Newell, in 1830, si s-au reintors la Siam. Au lucrat ca echipa traducand Biblia, scriind tratate si slujind oamenilor. Dar in februarie 1831, Mary a murit.

Desi castigase un camp de lucru promitator in Siam, Gutzlaff a decis sa plece in China. Hotararea sa a fost indelung criticata in Europa pentru ca nu se consultase cu consiliul bisericii care-l trimisese in misiune si scopul lui nu era cel de a intemeia biserici, ci de a imparti biblii si literatura crestina.

In iunie a plecat pe un vas comercial, imbracat ca un chinez, si a mers pana la Tientsin. In Macao, el a cautat sa convinga Compania Engleza India de Est sa faca comert si in alte porturi.

In 1832, a facut o alta calatorie pe coasta, pana in Coreea, intr-un vas al companiei. Acest lucru, din pacate, l-a facut sa combine misiunea cu interesele economice si politice. Autoritatile chineze au suspectat motivele misionarilor, problema ce a fost accentuata de cea de-a treia calatorie din 1833 la bordul unui vas englez de contrabanda.

Acest lucru a demonstrat cum lucrul individual, de capul lui, fara sfatul intelept al altora poate

aduce necazuri. Cand te bazezi doar pe tine insuti nu poti fi sigur de calauzirea lui Dumnezeu.

In acest timp, si-a luat cetatenia chineza, si-a insusit limba si stilul de viata. In toate lucrurile el a incercat sa se identifice cu chinezii, sau asa cum Pavel spunea, s-a facut tuturor totul, ca sa castige pe unii dintre ei(1Cor.9v20-22).

A inceput sa faca tot mai multe calatorii spre interiorul Chinei. Credea cu tarie ca o modalitate foarte buna de a raspandi Evanghelia era prin traducerea bibliei, distribuirea de tratate si fondarea scolilor. A pus bazele unui jurnal in limba chineza si a unei societati care sa-i ajute pe chinezi sa invete lucruri folositoare din cultura europeana.

In 1834 s-a casatorit cu Mary Wanstall, o misionara engleza. In decembrie, cei doi s-au mutat la Canton, succedandu-l pe primul misionar protestant, Robert Morrison, fiind angajati ai Companiei India de Est, ca translatori. Desi acum avea un salariu regulat, Gutzlaff nu mai putea calatori atat de mult pe cat dorea. Apropierea sa de autoritatile engleze, prin munca pe care o depunea, i-au compromis mai tarziu pozitia.

Dupa razboiul anglo-chinez din 1839-1842, cunoscut si sub numele de razboiul opiumului, China a devenit oarecum mai deschisa crestinilor.

In 1844, in Hong Kong, Gutzlaff a lansat Uniunea Chineza, un proiect prin care crestinii chinezi sa raspandeasca Evanghelia in interiorul Chinei, in decursul unei generatii. El ii antrena pe predicatori si pe cei ce distribuiau literatura si apoi ii trimitea in orasele in care aveau acces.

In acelasi timp si-a revizuit traducerea Bibliei si a scris numeroase carti in engleza si chineza. A facut apel la cei de acasa pentru fonduri si pentru lucratori si, in 1847, primii lucratori germani au sosit in China. Dupa moartea sotiei sale s-a intors in Germania pentru a recruta noi lucratori.

In curand au inceput sa circule zvonuri cu privire la Uniunea Chineza, proiectul sau. Barfele care circulau pe seama sa ascundeau insa faptul ca Gutzlaff fusese inselat de lucratorii sai, care plecasera cu gentile pline de biblii, si se intorsesera cu jurnale de calatorie pe care n-o facusera niciodata si liste de convertiti care nu existau.

Isi luasera doar banii si traiau in minciuna. Gutzlaff s-a intors in Hong Kong pentru a repune pe picioare Uniunea si pentru a dezminti zvonurile. Insa, in august 1851, a murit de guta reumatica si hidropizie.

Uniunea Chineza s-a desfiintat in curand. Adevarata implinire a visului lui Gutzlaff a venit in 1853 cand un tanar misionar, pe nume Hudson Taylor a ajuns in China. In 1853 el a fondat China Island Mission (CIM) care si-a modelat activitatea dupa exemplul lui Gutzlaff – identificarea cu chinezii, evanghelismul itinerant, distribuirea de literatura in interior si dependenta de credinta.

Cu siguranta, munca de pionierat si zbuciumul misionarului german n-au fost in zadar. Bursa regelui Prusiei pentru baiatul de 17 ani a fost frumos rasplatita printr-o Imparatie mult mai glorioasa.

Sursa: “Ambassadors for Christ” de Richard PierardPreluat din InfoMisionar, traducere si adaptare Mihaela Adam.

George Grenfell (1849-1906) O lumina in intunecatul Congo

George Grenfell s-a nascut pe 21 august 1849, in Sancreed, Cornwall, Anglia. Copilaria si-a petre-cut-o insa in Birmingham, unde, la varsta de 15 ani s-a convertit.

Astfel, candela vietii sale a fost aprinsa, prin Cel care este „Lumina lumii”, si foarte curand el a inceput sa se gan-deasca la posibilitatea de a fi un purtator al Luminii pe continentul negru, Africa.

Curand dupa ce a fost botezat, George a parasit scoala si a devenit un ucenic intr-o uzina de masinarii, unde a capatat cunostinte ce s-au dovedit mai apoi de o valoare inestimabila in viata sa de misionar. Tot aici, el si-a pierdut vede-rea de la un ochi, printr-un accident de munca.

Impreuna cu alti tineri zelosi din bi-serica sa, Grenfell a editat o revista, Mission Work (Lucrarea de misiune), ca-re avea ca scop „demonstrarea faptului ca Evanghelia este, din totdeauna, pute-rea lui Dumnezeu de salvare”. Pe langa aceasta revista, George era implicat in multe alte activitati ale bisericii sale.

De un astfel de entuziasm consa-crat avea nevoie Cristos in Africa. Con-vins de faptul ca este chemat sa fie mi-sionar, George a renuntat la afaceri la varsta de 24 de ani si dupa un an pe-trecut la Colegiul Baptist din Bristol, a ple-cat spre Africa.

A ajuns in regiunea Cameroons in ianuarie 1875 si anul urmator s-a casa-torit cu Mary Ha[w]kes. Ea a murit in mai putin de un an si astfel Grenfell a trecut prin primul mare necaz din viata sa.

Pana la acea vreme, Congo, al doi-lea fluviu al lumii ca latime, era foarte pu-tin cunoscut, iar continentul african – foar-te putin explorat.

In august 1877, Henry M. Stanley si caravana sa au ajuns la izvorul fluviu-lui, dupa o calatorie istovitoare, in care, timp de 999 de zile strabatusera Africa. Dar cu cateva luni inainte ca senza-tionala calatorie a lui Stanley sa ajunga la capat, doi oameni planuiau, in mod independent, sa realizeze un lant de sta-tii misionare mult inauntru si chiar de-a lungul Africii.

Unul dintre ei era George Grenfell, pe atunci inca in Cameroons; celalalt era Robert Arthington, un om din Anglia care si-a dedicat intreaga avere pentru evan-ghelizarea lumii.

In 1878, la scurt timp dupa ce Stan-ley si-a facut publice descoperirile, Gren-fell a pornit de-a lungul Congo-ului. Dupa multe eforturi, nenumarate pericole, tre-cand prin mlastini si ierburi mai inalte decat statura unui om, el a trecut de cata-ractele fluviului. Acum, 24 de milioane de oameni puteau fi contactati. Ceea ce ii lipsea insa lui Grenfell era un vapor. Si solutia a venit din partea lui Robert Ar-thington, care a donat banii necesari construirii vasului.

Grenfell, care se recasatorise in 1879, si-a lasat sotia pe Congo si s-a in-tors in Anglia, unde a supravegheat cons-tructia vaporului Peace (Pace). Dupa ce a ajuns inapoi in Africa, inginerul mi-sionar, care trebuia sa se ocupe de asam-blarea si buna functionare a vasului, s-a imbolnavit si a murit.

Astfel, Grenfell a trebuit sa continue singur munca aceasta si, cu multa ingeni-ozitate si rugaciune, Peace a fost pus in miscare. Grenfell isi incepea remarca-bila explorare misionara si lucrarea de intemeiere a statiilor de misiune ca centre ale Luminii.

De-a lungul calatoriei sale in inima Africii, inima lui Grenfell se impovara la vederea depravarii, idolatriei si barbaris-mului in care traiau oamenii. El a gasit sase tipuri de practici atroce comise frec-vent de africani, ca fiind parti definitorii ale sistemului lor religios sau o expresie a depravarii din care religia lor nu putea sa-i ridice.

Primul astfel de obicei era ritualul de inmormantare. Nici o persoana libe-ra, din orice stare sociala, nu putea fi inmormantata fara sacrificiul altor vieti (cel putin una). Aceasta se datora credin-tei lor care spunea ca cel mort nu trebuie sa mearga in lumea spiritelor singur. So-tia sau un servitor (in cazul unui rege, mai multi) trebuiau sa insoteasca spiritul celui mort in cealalta lume, asa ca erau ingro-pati de vii. Grenfell a vazut astfel de atro-citati de-a lungul calatoriei sale.

A doua practica era vrajitoria si cru-zimea dictata de aceasta. Relativ vor-bind, daca ritualurile de inmormantare ucideau mii, chinurile vrajitoriei ucideau zeci de mii. Astfel, populatia unui trib a scazut dramatic de la zece mii in 1845, la doua mii in 1885. In viziunea nativilor, nimeni nu murea de o moarte naturala. Boala si moartea, spuneau ei, erau pro-vocate de puterile „ochiului rau”, a vra-jitoriei.

Asadar, dupa ce un satean murea, din cauza unei boli sau a unui accident, un vraci era chemat sa ghiceasca cine fusese de vina. Bineinteles ca era invinuit un om nevinovat si acestuia i se dadea sa bea otrava. Daca era destul de norocos ca s-o vomite, era considerat nevinovat, dar daca murea, ceea ce se intampla de cele mai multe ori, se „dovedea” ca fuse-se vinovat. In munca sa de traducere a Bibliei, Grenfell a descoperit ca in limba lor nu exista nici un cuvant pentru „ier-tare”. Ce viata aveau acesti oameni!

Un alt obicei era vanatoarea de sclavi, care se facea pentru a inlocui nu-marul de sclavi omorati prin vrajitorie, batai, boli sau ritualurile de inmorman-tare. Acesti bieti oameni puteau fi vanduti si comerciantilor arabi sau portughezi, care aveau nevoie de sclavi pentru plan-tatiile lor. Africanii vindeau si ucideau africani!

A patra practica infioratoare era canibalismul. Nativii „preparau” sclavi pentru marile sarbatori si se impodobeau cu coliere facute din dinti umani. Cand fiul unui sef de trib a fost intrebat daca a mancat carne de om, el a raspuns: ”O, da! Si mi-as dori sa pot manca toti oa-menii de pe pamant!” !!!

Ultimele doua obiceiuri erau senzu-alitatea si orgiile de nedescris din timpul ospetelor si metodele sadice de pedep-sire.

Timp de 25 de ani, Grenfell a ca-latorit pe Congo, stabilind centre de mi-siune si purtand lumina Evangheliei in lo-cuinta intunericului.

Dorinta lui era sa fie „o lumina vie, arzatoare”. Insa a intampinat multe obs-tacole in viata sa de misiune. Inima ii san-gera cand vedea raidurile si crimele co-mise de vanatorii de sclavi, care lasau sa-te intregi arzand in urma lor. El insusi a infruntat nenumarate pericole.

Apoi, Grenfell a fost dezamagit de administratia belgiana, care, in loc sa o-preasca haosul si salbaticia nativilor, ii exploatau in folosul lor. Mai mult, bel-gienii i-au stat in cale atunci cand dorea sa intemeieze noi statii misionare. Pe lan-ga aceste necazuri, mai era si pericolul mortii. Cei mai multi colegi misionari ai lui George au murit dupa numai cateva luni de slujba. El insusi si-a ingropat prima sotie si patru copii in pamantul african, care nu si-a dezmintit numele de „scurta-tura spre cer”.

Ultimii sai ani de viata au fost impo-varati de boala, dar luminati de bucuria secerisului. In calatoriile sale de-a lungul raului, el a vazut schimbarea din vietile oamenilor.

Grenfell povesteste cum a ancorat in dreptul unui sat, in care, cu ani in urma, fusese aproape sa-si piarda viata din cauza furiei salbaticilor. Acum, spre va-porul lor se indreptau cateva canoe, si din acestea s-au inaltat versurile unui imn crestin: „Incoronati-l pe El, Domn al tu-turor”. Ce primire glorioasa!

Dupa atatia ani de misiune, in care fondase o tipografie, tratase bolnavi, tra-dusese si realizase harti de o mare valoare (a fost premiat de Societatea Regala de Geografie pentru explorarile sale), lumina vietii sale s-a stins pe 1 iulie 1906.

Cand Isus l-a numit pe Ioan Botezatorul „lumina, care este aprinsa si lumineaza”, El se referea la o lumanare, care trebuie sa plateasca un pret mare pentru a straluci – pretul propriei existente! Tot asa, aprinderea luminii Evangheliei l-a costat totul pe George Grenfell. Cine altcineva este dispus sa plateasca azi pretul?

Sursa: Worldwide Missions de George R. CollinsPreluat din InfoMisionar, traducere si adaptare Mihaela Adam.

Pastorul HSI (1830-1896) – Biruitorul demonilor

Nascut intr-o familie chineza instarita si cultivata din Western Chang, provincia Shansi, in 1837, Hsi Shengmo a fost inca de mic un copil meditativ. Fara ca parintii lui sa stie, baiatul isi punea adesea multe intrebari legate de nemurire, de sensul vietii, de fericire.Tanarul Hsi a continuat sa studieze cu sarguinta pentru mult ravnita diploma ce avea sa-l plaseze intr-o zi printre cei mai straluciti invatati confucianisti. In mijlocul prietenilor sai, Hsi era un baiat curajos, extrem de inteligent, cu un caracter foarte puternic si cu calitatile unui lider innascut.Dar, cand ramanea numai cu el insusi, reveneau mereu aceleasi intrebari

care-l framantau si-l nedumereau.Dupa moartea tatalui sau, din partea sa de mostenire, tanarul Hsi cu educatia de-acum incheiata, a cumparat o ferma la marginea orasului. A castigat stima satenilor simpli prin medierea diferitelor procese si neintelegeri.Dar stima si faima cu care era inconjurat nu i-au adus pacea si fericirea. Prima lui sotie a murit, iar confucianismul nu i-a putut potoli tumultul sufletului. Inchinarea la idolii budisti si studiul clasicilor chinezi, desi hraneau latura intelectuala a personalitatii sale, nu-l multumeau.S-a recasatorit la varsta de 30 de ani. Insa inclestarea din sufletul sau i-a afectat sanatatea si la sfatul unor prieteni, a inceput sa ia opiu. In scurt timp, a ajuns de nerecunoscut si sotia si prietenii, crezand ca nu mai are mult de trait, l-au asezat pe patul de moarte, imbracat in cele mai bune haine. In starea in care era, pe moarte, a auzit insa clar un glas poruncitor spunand: “Intoarce-te! Intoarce-te!†si� brusc si-a revenit.In 1877, o foamete de proportii nemaiintalnite a cuprins provincia Shansi. Timp de cativa ani, trei sferturi din populatia provinciei, altadata atat de infloritoare, a pierit din cauza foamei, a febrei sau prin sinucidere.In mijlocul acestei nenorociri, au inceput a circula zvonuri stranii despre doi straini, care adusesera cu ei o religie noua. Hsi s-a facut si el partas la ostilitatea generala fata de acesti venetici, dar in inima sa era curios cu privire la noua religie.Apoi s-a aflat ca cei doi – invatatorul Li (David Hill) si domnul Teh (Turner) – distribuiau alimente si bani satenilor infometati. Intr-o zi, Hsi a primit o invitatie din partea strainilor de a participa, impreuna cu alti invatati din Shansi, la o competitie de eseuri cu subiecte precum rugaciunea, opiumul, modalitati de indreptare a vietii si a inimii. Pe langa invitatie a primit si niste pliante si carti crestine care tratau aceste subiecte.Desi nu intentiona sa se implice, Hsi, dorind sa-si dovedeasca maiestria, a trimis patru eseuri, castigand trei dintre cele patru premii oferite. Hsi a mers la casa misionarului pentru a-si lua premiile, si neincrederea sa cu privire la straini a fost spulberata de chipul bland al misionarului.A continuat sa-l viziteze si astfel a primit un Nou Testament. Timp de patru ore a citit si cand a ajuns la relatarea crucificarii, Hsi s-a prabusit in genunchi, cu lacrimi in ochi. Cautarea sa luase sfarsit si pacea, asemeni unui rau, l-a cuprins. Robul pacatului devenise acum slujitorul devotat al lui Dumnezeu.

Au urmat insa zile grele. Timp de o saptamana, el nu a mancat nici nu a dormit, ducand o lupta teribila atat spiritual cat si fizic, renuntand la opium. In acest timp pentru el s-au inaltat rugaciuni neintrerupte. In cele mai crunte momente ale luptei sale, citind pasaje de incurajare din Biblie, a descoperit ca Duhul Sfant ii putea da puterea de a iesi victorios din acest conflict si astfel a fost pe deplin eliberat de sub influenta drogului.Pe masura ce citea Scripturile, noul convertit invata tot mai multe lucruri si a ajuns la convingerea ca Dumnezeu il cheama spre a fi un proclamator al Vestii Bune printre semenii sai. Intors in satul sau, Hsi a intampinat furia sotiei si a rudelor sale, dar a ramas ferm in credinta sa.Hsi s-a intors apoi la David Hill la Pingyang, unde a petrecut doua luni de partasie cu parintele sau spiritual. In aceasta perioada, a scris doua tratate si a inceput sa scrie cateva dintre cele 60 de imnuri care au devenit foarte cunoscute in bisericile din China.Intors acasa, Hsi a devenit o lumina printre cei apropiati si nu numai. A urmat insa una dintre cele mai mari crize din viata sa de crestin. Sotia sa, contrar dispozitiei naturale, a inceput sa aiba dese perioade de depresie, devenind din ce in ce mai furioasa si folosind cuvinte vulgare in timpul inchinarii in familie. Devenise evident ca problema reala era o posesiune demonica.Satenii, inainte aproape convinsi sa se intoarca de la idoli la Dumnezeul adevarat, au inceput sa-l batjocoreasca pe Hsi.Hsi a postit si s-a rugat trei zile, dupa care, si-a pus mainile peste sotia suferinda si in Numele lui Isus a poruncit demonilor s-o lase. Si minunea s-a petrecut. Doamna Hsi n-a mai fost niciodata chinuita in felul acela, devenind un ajutor potrivit pentru sotul ei, care a devenit cunoscut drept Biruitorul demonilor.�Desi nu mai consuma opium, dupa ce a devenit crestin, Hsi inca mai cultiva un teren cu mac, pentru a creste venitul familiei. Luminat de invataturile din Biblie, el a incetat apoi sa se mai ocupe de acest lucru. A inteles de asemenea importanta rugaciunii in viata crestinului si pretul ce trebuie platit pentru o viata de rugaciune.Victimele opiumului din provincia Shansi ocupau acum toata atentia sa. Prima sa incercare de a-i ajuta a fost prin faptul ca sotia sa si-a vandut vesmintele de nunta si bijuteriile si, cu banii obtinuti, au inchiriat un magazin, pe care l-au umplut cu medicamente pentru astfel de cazuri.Timp de douazeci de ani, Hsi a pus la punct zeci de astfel de refugii pentru nefericitii dependenti. O ingrijire plina de dragoste, prezentarea Evangheliei si multa rugaciune au salvat mii de suflete din patima drogurilor, Hsi insusi inventand pilule mai bune decat cele vechi.Bineinteles ca a intampinat multa opozitie si multe lucruri neadevarate se auzeau despre el. Lovitura a venit din partea unor misionari care i-au spus sa inchida acele Refugii. Hsi a mers mai departe in �puterea Altuia, nu a sa. Postind, rugandu-se, ducand un trai mai mult decat modest, studiind Scripturile, Hsi a dus o viata apostolica in sensul primar al cuvantului.In ultimii cinci ani de viata, sotia sa a fost chemata sa lucreze intr-un refugiu pentru femei. Acest lucru a insemnat ca trebuiau sa lucreze despartiti – ea intr-un oras, el la sute de km distanta. Ei insa au inteles ca merita sacrificiul si rezultatul a fost uimitor: oras dupa oras a fost atins si un lant de refugii pentru femei au fost deschise.Hsi Shengmo a murit in urma unei boli de inima. Biruitorul demonilor isi implinise lucrarea. Lupta lui se sfarsise. Bravul luptator a plecat Acasa.Material preluat din Ei L-au cunoscut pe Dumnezeul lor, de E. & L. HarveyAdaptare: Mihaela Adam, Sursa: InfoMisionar

Paget Wilkes (1871-1934)

Destoinic aparator al credintei

Paget Wilkes s-a nascut in ianuarie 1871, in Whitton, Anglia, fiind al doilea dintre cei patru copii ai familiei. La cincisprezece ani, Paget este descris ca avand o fire navalnica, dar simpatica.

Convertirea lui s-a petrecut intr-un mod cat se poate de simplu. In 1892, impreuna cu un grup de prieteni, a ascultat o predica tinuta de F.B. Meyer despre lucrarea Duhului Sfant in inima unui pacatos. La invitatia predicatorului, tanarul i-a surprins pe ceilalti prin raspunsul sau pozitiv.

Familia sa a remarcat transformarea. Invidia, ca si inclinatia spre suparare si cearta disparusera. Mai tarziu, studiind la Oxford, Wilkes n-a pierdut niciodata ocazia de a lua pozitie pentru Dumnezeu.

Tanarul proclama mesajul Evangheliei, adesea fiind batjocorit. Opozitia nu a luat doar forma dispretului public. Cativa colegi de scoala i-au devastat camera, arzand toate hartiile si spargand ceea ce se putea sparge si avertizandu-l sa nu mai predice. Tanarul insa nu a incetat in a-si implini misiunea.

In 1897, Paget s-a casatorit cu Gertrude Barthrope. Anul casatoriei lui a marcat si absolvirea universitatii Oxford. Wilkes era convins ca va deveni misionar peste ocean, dar intrebarea arzatoare era „Unde?”.

Dorinta inimii sale era de a pleca in Japonia, la misionarul Barclay F. Buxton. Exact in timpul in care Paget cauta sa afle voia Domnului, domnul Buxton a inteles faptul ca, daca dorea ca lucrarea din Japonia sa dea roade de calitate, era necesar sa aiba ca partener un om cu aceleasi convingeri spirituale ca ale sale. Si l-a gasit in persoana lui Paget Wilkes.

La o luna dupa casatorie, Wilkes si sotia sa s-au imbarcat pentru Japonia. Dumnezeu lucra cu putere acolo. Unii crestini japonezi renuntasera la pozitii sociale inalte si slujbe bine platite pentru a putea raspandi Evanghelia si, nici un sacrificiu nu li se parea prea mare pentru a-L vedea pe Dumnezeu in actiune iar sufletele atinse si salvate. Uneori petreceau nopti intregi in rugaciune.

Noul misionar a fost stimulat si de viata de rugaciune a domnului Buxton, de importanta acordata de el sfinteniei si de studiile sale biblice pentru studenti. Wilkes a cunoscut o cercetare adanca a inimii sale in cursul zilelor si saptamanilor care au urmat.

Punctul culminant a venit in septembrie 1901, cand intr-o adunare, un pastor japonez a vorbit cu multa putere despre victoria pe care Dumnezeu ne-o pune la dispozitie prin credinta in sangele lui Isus.

Paget Wilkes a capatat convingerea adanca a nevoii sale de a scapa de comoditatea spirituala, de ingaduinta fata de greselile personale, de lauda de sine, si si-a dat seama ca va trebui sa faca o declaratie publica a nevoii sale de a fi curatit prin harul divin si umplut cu Duhul Sfant. Infrangandu-si mandria si rusinea, misionarul european, care petrecuse deja patru ani in Japonia, si-a recunoscut starea si a fost „transformat”.

Din acel moment, el a devenit un sustinator inflacarat al salvarii depline. A trait-o, a vorbit, a scris si a predicat despre ea. Intorcandu-se in Anglia in 1908, el s-a simtit extrem de impovarat in legatura cu viitorul lucrarii in Japonia.

Printr-o serie de intamplari supranaturale si rugaciuni aprinse, s-a nascut Echipa de Evanghelizare din Japonia, avandu-l ca presedinte pe Barclay Buxton.

Intors in Japonia, Wilkes, ajutat de dl. Mitani, a editat timp de cativa ani un ziar publicat in scopul raspandirii mesajului mantuirii depline.

Una dintre lectiile pe care acest misionar le-a invatat in decursul unei vieti petrecute cu Dumnezeu, a fost aceea ca este esential sa imbini declararea adevarului fara nici un compromis cu dragostea plina de compasiune pentru toti oamenii.

Criticand cu tarie o intalnire a liderilor sintoisti, budisti si crestini pentru a dezbate situatia creata de guvernul japonez in incercarea de a revitaliza religia traditionala, Wilkes spunea: „Ne-am indepartat, vai, atat de mult de crestinismul apostolic. Imaginati-va , primarul si pe toti dregatorii din Efes organizand o conferinta religioasa si invitandu-l pe Alexandru evreul, pe Dimitrie argintarul si pe Sfantul Pavel ca sa aiba o conversatie prieteneasca in legatura cu cea mai buna metoda de a trezi sentimentul religios si de a stimula moralitatea printre locuitorii orasului!

Azi, suntem considerati retrograzi daca nu ne aratam gata de a zambi la auzul acelor solemne cuvinte rostite de Pavel: „Ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor.” Oh, faca Dumnezeu ca suflarea Lui cereasca sa spulbere aceste compromisuri vrednice de dispret!”

Paget a demisionat din functia de director al misiunii in 1925. Dar cei ce i-au urmarit cursul vietii in urmatorii zece ani nu s-au indoit ca planul lui Dumnezeu se implinea.

In China, Canada, Statele Unite, Africa de Sud, Elvetia si Marea Britanie, Paget Wilkes avea sa proclame mesajul atat de drag sufletului lui: salvarea deplina prin credinta.

El a lasat posteritatii o bogata mostenire scrisa. Seria „Dinamicilor” contine unele dintre cele mai bune lucrari ale sale: Dinamica rascumpararii, Dinamica lucrarii, Dinamica credintei si Dinamica vietii. Bucuriile misiunii in Japonia este iarasi o carte ce merita citita.

Titlul reflecta spiritul stralucitor al celui care a considerat ca pe cel mai inalt privilegiu sa trudeasca si sa sufere pentru Stapanul sau in aceasta tara plina de nevoi.

Wilkes a trecut in vesnicie, pentru a fi cu Domnul sau, pe 5 octombrie 1934.

Sursa: „Ei L-au cunoscut pe Dumnezeul lor”, de E. & L. HarveyPreluat din InfoMisionar, traducere si adaptare Mihaela Adam.

James Chalmers Misionar printre canibalii din Noua Guinee

James Chalmers s-a nascut pe 4 august 1841, intr-un sat de pes-cari pe lacul Fyne, langa Inverary, Scotia. Astfel, James a ajuns sa iubeasca de mic marea, petrecandu-si copilaria alaturi de pescari, printre barci, plutind pe busteni sau plute. Datorita firii sale aventuroase, a fost aproape de a se ineca de trei ori.

In noiembrie 1859 s-au tinut cateva intalniri de evanghelizare in Inverary si Chalmers. In varsta de 18 ani, si fiind li-derul unui grup de tineri rebeli, a hotarat sa deranjeze intalnirile. In prima noapte, desi ploua foarte tare, el a gasit o adu-nare mare de oameni si a fost impresionat de entuziasmul si bucuria lor. Mesajul a-celei seri era din Apocalipsa 22v17: ”Si Duhul si Mireasa zic: „Vino!” si cine aude sa zica: „Vino!” si celui ce ii este sete, sa vina; cine vrea, sa ia apa vietii fara pla-ta!” Aceste cuvinte au patruns adanc in inima lui James. Cateva zile mai tarziu, el a fost vizitat de pastorul Bisericii Prezbi-teriene, care i-a explicat sensul acelor cu-vinte si astfel tanarul a venit la Fantana Vietii.

La scurt timp dupa convertirea sa, Chalmers a devenit invatator de scoala duminicala si a inceput sa predice Evan-ghelia atat in oras cat si in tara. Dorinta sa arzatoare era insa de a deveni misionar printre salbaticii Noii Guinee, asa ca a lu-crat cu cei mai rai oameni din Glasgow, a studiat doi ani la Cheshunt College, si a luat cursuri speciale timp de un an la Highgate, incluzand cunostinte de medi-cina elementara.

In octombrie 1865 s-a casatorit cu Jane Hercus si in ianuarie 1866 au plecat cu vasul John Williams spre Rarotonga, Samoa. Calatoria lor a durat 16 luni si n-a fost lipsita de pericole; loviti de furtuna aproape de Savage Islands, cei sapte-zeci de oameni de la bord au ajuns cu bi-ne la tarm, dar toate posesiunile lor erau pierdute. Intr-un mod miraculos, Chalmers a ajuns la destinatie, cu o nava condusa de un pirat renumit, Bully Hayes, care, in-trand in contact cu personalitatea misi-onarului s-a transformat intr-un gentleman.

Cand Chalmers a ajuns in Raroton-ga, aproape toti locuitorii se declarau crestini, desi multi nu erau nici pe departe. Sub numele dat de nativi, Tamate, el a in-ceput sa lucreze printre ei, traducand Bi-blia, predicand si vizitandu-i acasa si mai ales, instruind pe cei doritori in munca misionara. Dar totusi n-a fost multumit pen-tru ca voia sa mearga intr-un loc unde Cristos era necunoscut. Inima sa era le-gata de Noua Guinee si, dupa zece ani petrecuti in Rarotonga, Chalmers si sotia sa au ajuns pe pamanturile canibalilor, in septembrie 1877.

Papua-Noua Guinee este cea mai mare insula a lumii, avand munti compa-rabili cu Alpii, numeroase mlastini si un cli-mat cald si umed, favorabil bolilor. Con-ducerea operatiunilor misionare a fost in-greunata de diversitatea limbilor si dia-lectelor vorbite, ceea ce l-a facut pe Chal-mers sa spuna: „Turnul Babel trebuie sa fi fost pe undeva langa Noua Guinee.” Ca-nibalismul era infloritor peste tot. Oamenii erau hoti si mincinosi si de frica dusma-nilor isi construiau casele in locuri ciudate: unele sate erau construite pe mlastini, un-de strazile erau facute din busteni, altele pe apa, alte case erau construite in co-paci inalti. In fiecare sat era un templu numit dubu. Curtile templului erau deco-rate cu sute de cranii de barbati, femei, copii, crocodili si porci mistreti si in inte-riorul templului erau idoli cu o infatisare hidoasa. Printre acesti oameni, razboiul si crima erau considerate cele mai inalte arte. Nu aveau deprinderi pentru nici o al-ta meserie in afara de construirea armelor si vanatoarea de capete.

In mijlocul acestor oameni a ales sa mearga misionarul si s-a stabilit in Stacey Island (Suau), in mijlocul canibalilor. A-cestia veneau „in turme” sa-i viziteze – din curiozitate si ca sa fure orice le cadea in mana. Unii ii invitau in colibele lor la ma-sa. Intr-o zi, d-na Chalmers, care tocmai isi revenea de pe urma unei boli, a fost vizi-tata de un nativ care i-a adus o mancare: „Uite, ceva special pentru tine; te va face sanatoasa.” Precauta, ea a intrebat ce continea mancarea si astfel a aflat ca era … carne de om gatita.

In primavara lui 1878, Chalmers a navigat de-a lungul coastei, de la est la vest, vizitand 105 sate, fiind neinarmat. A avut diverse experiente: unele comice, altele bizare, altele periculoase. Era sur-prins de obiceiurile nativilor si de primiti-vismul lor. De multe ori a fost pus fata in fata cu moartea, dar a scapat intr-un mod miraculos.

Inainte de a-si incepe prima ma-re calatorie in 1878, Chalmers a rugat-o pe sotia sa sa il insoteasca. Ea a insistat insa sa ramana la baza misionara, cre-zand ca lucrarea ar avea de suferit daca si ea ar pleca si ca cei trei invatatori Raro-tonga ar putea fi ucisi. Curajul ei a fost eroic dar clima, anxietatea si pericolul permanent i-au slabit constitutia si a fost rapusa de febra, in februarie 1879.

Chalmers s-a mutat in Port Moresby, pentru ca era situat undeva mai in centru. Isi petrecea timpul incercand sa se impri-eteneasca cu salbaticii si lasand inva-tatori nativi in toate satele de pe coasta. Ca ajutoare, misionarul ii avea pe niste bastinasi din Marea Sudului, pe care ii condusese la Cristos. Multi dintre ei au murit, fie din cauza febrei, fie ca martiri, dar numarul lor era completat mereu de alti voluntari, veniti din Samoa sau alte insule.

In vara anului 1886, Chalmers s-a intors in Anglia pentru primul sau conce-diu dupa 20 de ani de misiune. Peste tot unde era chemat sa vorbeasca, el po-vestea despre minunile facute de Dum-nezeu

printre salbatici. In aceasta peri-oada a scris o carte, “Pionier in Noua Gui-nee” si s-a logodit cu Sarah E. Harrison.

In toamna anului 1887, s-a intors in Noua Guinee unde a aflat ca unul dintre cei mai buni evanghelisti ai sai fusese ucis. In 1888, Chalmers s-a recasatorit si s-a stabilit la Motumotu. Desi casa in care tra-iau misuna de sobolani, gandaci, pa-ianjeni, soparle si alte vietati si traiau intr-o vecinatate fioroasa, d-na Chalmers nu s-a plans niciodata si a fost un adevarat aju-tor pentru sotul ei, infruntand pericole de moarte alaturi de el adesea . Ea a inceput o scoala pentru copiii tribului, in care a-cestia invatau sa scrie si sa citeasca in cinci limbi diferite.

In 1890, sanatatea ei era precara asa ca cei doi soti au plecat spre Raro-tonga. Acolo, Chalmers a ridicat multi vo-luntari pentru lucrarea din Noua Guinee. Pentru ca la intoarcerea in Motumotu, starea d-nei Chalmers era foarte grava, ea a decis sa se intoarca in Anglia, in 1892. Chalmers a intreprins apoi o ex-plorare a raului Fly, dorind sa stabileasca mai multe statii de misiune de-a lungul a-cestuia pe viitor.

Misionarul a trait ca sa vada pri-mele roade ale secerisului. A botezat sute de nativi si a vazut alte sute primind in-vatatura din Cuvant in biserici construite de ei. In august 1897, d-na Chalmers s-a reintors in Noua Guinee si a reintrat cu bucurie in lucrare, desi pentru putin timp, murind in octombrie 1900.

Chinuit de viziunea unei multimi in-finite de papuasi care nu stiau nimic des-pre Cristos, Chalmers si-a reinceput cala-toria, mergand pe raul Fly, in aprilie 1901. Regiunea Blackwood era cunoscuta pen-tru ferocitatea locuitorilor. In timp ce se pregateau sa ancoreze pe insula Goari-bari, au fost intampinati de o hoarda de salbatici inarmati. Misionarul a decis sa mearga totusi pe tarm si un coleg de-al sau, venit de curand din Anglia, rev. Oliver Tomkins, l-a insotit. Au plecat im-preuna spre sat si cei ramasi pe vas nu i-au mai vazut niciodata. Cateva zile mai tar-ziu, lumea crestina a fost zguduita de ves-tea ca James Chalmers si colegul sau au fost ucisi si mancati de canibalii de pe Fly River.

Asa cum spunea un poet, Chalmers inca traieste. Faclia pe care el a aprins-o straluceste inca in Noua Guinee si va straluci pana ce intunericul de pe acele meleaguri va pieri si toate imparatiile pamantului vor fi cucerite pentru Cristos.

Amy Carmichael 1867-1951 Amy Carmichael e nascuta la Millisle, Irlanda de Nord, in 1867, decedata in 1951.

Misionara in Japonia si India, fondatoarea Comunitatii din Dohnavour, al carei scop era salvarea copiilor destinati prostitutiei in templele pagane.

La varsta de 16 ani, pe cand era studenta la Harrogate in nordul Irlandei, Amy Carmichael l-a gasit pe Domnul Isus ca Mantuitorul ei personal. In legatura cu aceasta, ea scrie: „In liniste, la sfarsitul unui mesaj evanghelic, Bunul Pastor a raspuns rugaciunilor mamei, tatalui meu si a multora dintre cei dragi. El m-a atras si pe mine la turma sa.”

Prima experienta a lui Amy cu Domnul cel viu a avut loc pe strazile orasului Belfast, pe cand avea 18 ani; o intalnire instantanee si cu totul neasteptata. Ea povesteste ca in timp ce se indrepta spre casa, venind de la biserica impreuna cu familia ei, a observat o sarmana batrana care ducea un pachet greu. Impinsi de o mila subita, Amy si fratii ei s-au apropiat si i-au luat povara, luand-o de brat si ajutand-o sa mearga. Intalnindu-se cu cetateni respectabili ce se uitau uimiti la ei, tinerii se

simteau stanjeniti, inaintand cu greu prin vant. Deodata, lui Amy ii rasuna prin minte urmatoarea fraza puternica a apostolului Pavel: „Daca cladeste cineva pe aceasta temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fan, trestie, lucrarea fiecaruia va fi data pe fata: ziua Domnului o va face cunoscut, caci se va dovedi in foc. Si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea zidita de cineva pe temelia aceea ramane in picioare…” – 1 Corinteni 3v12-14.

„Daca lucrarea zidita de cineva… ramane in picioare!” „M-am intors in jur sa vad cine imi vorbea. N-am vazut decat fantana, strada noroioasa si oamenii cu figurile lor surprinse. Fulgerul orbitor venise, apoi plecase – in jurul nostru nu se aflau decat lucruri obisnuite. Am mers mai departe. N-am spus nimanui nimic, dar stiam ca mi s-a intamplat ceva care a schimbat valorile in viata mea. Nimic nu mai conta in afara de lucrurile care raman in picioare pentru vesnicie.”

In acea dupa-amiaza, Amy s-a inchis in camera ei, s-a rugat lui Dumnezeu si a tors pentru totdeauna tesatura vietii ei. Mai tarziu, la varsta de 19 ani, cu ocazia unei adunari la Glasgow, a auzit pentru prima oara marturia cu privire la viata de biruinta prin Duhul Sfant.” M-am dus la acea adunare cu inima impartita intre teama si nadejde. Va fi aici si ceva pentru mine? Nu-mi amintesc nimic din mesajele din acea zi, dar la sfarsit, cel care a rostit rugaciunea finala a inceput asa: „O, Doamne, stim ca Tu esti in stare sa ne pazesti de orice cadere!” Aceste cuvinte m-au izbit. Ele au fost pentru mine ca un foc stralucitor. „Siguranta mantuirii la Harrogate, descoperirea valorilor vesnice cu ajutorul Duhului Sfant la Belfast si actualitatea vietii noi in Cristos la Glasgow au fost etapele spirituale simple ale trezirii lui Amy Carmichael la lunga ei slujire pentru Domnul.

Pe 13 ianuarie 1892, Amy a raspuns la apelul pentru slujire in strainatate. Supunandu-se poruncii Mantuitorului: „Mergeti!“, ea s-a oferit ca misionara a conventiei din Keswick si dupa cateva luni, a plecat in Japonia. Cu toate ca serviciul ei aici a fost de scurta durata, ea a invatat numeroase lucruri pretioase care i-au fost utile in cursul celor 55 de ani de serviciu neintrerupt in India.

De la sosirea in Japonia, ea a inteles importanta unei vieti simple pentru misionari, valoarea adaptarii la vesmintele si obiceiurile oamenilor printre care ajungi sa-l marturisesti pe Isus Cristos. A invatat aceasta lectie aspra intr-un mod trist. Impreuna cu translatoarea ei japoneza, Misaki Sin, s-a dus sa viziteze o batrana bolnava. Acest suflet chinuit parea gata sa se intoarca spre Mantuitorul, cand batrana a observat manusile de piele de pe mainile misionarei si n-a mai ascultat ce-i spunea vizitatoarea. „M-am intors acasa si, fara sa ezit, am abandonat imbracamintea europeana. Mai tarziu, am descoperit ca acest lucru m-a facut sa castig mii de ore de activitate si mi-a crutat si multi bani. Acest timp si acesti bani economisiti insemnau jertfe de bani in plus pentru Acela care ne-a dat totul. Mai mult inca, cred ca aceasta hotarare ne-a deschis usi care nu s-ar fi deschis niciodata inainte. Ar fi fost imposibil sa merg imbracata dupa moda europeana in locurile unde a trebuit sa merg mai tarziu in India. Aceasta descoperire ne-a deschis usa la inimile oamenilor.”

Curand in viata ei misionara, Amy a cunoscut puterea Dumnezeului Atotputernic. Un budist din localitatea Matsue din Japonia era stapanit de un “duh de vulpe”, cum spuneau ei posedarii demonice. Misionara s-a dus in acea localitate fara a fi invitata, spunand sotiei omului stapanit de demoni ca se vor ruga in alta casa ca sotul ei sa fie eliberat. O ora mai tarziu, un mesager a venit sa le spuna ca toate „vulpile” au plecat din acel om. A doua zi, omul, eliberat complet, a venit cu o ramura de flori ca sa-si exprime recunostinta fata de Amy iar cateva luni mai tarziu, cand a murit, el avea Noul Testament in maini. Astfel, Amy a invatat in lupta practica faptul ca „Cel ce este in voi este mai mare decat cel ce este in lume” – 1 Ioan 4v4.

Asa au fost inceputurile cunoasterii profunde a Domnului. In India, in timp ce invata tamila, Amy avea impresia ca un „Auditor” invizibil se afla acolo in preajma ei. Ea a devenit constienta ca o Prezenta divina era in cautarea cuiva, care sa asculte cum striga de la pamant spre El chemarea sangelui unui frate. Cand Dumnezeu a chemat-o la salvarea copiilor din templele indiene, doar putini misionari si indieni crestini au fost de acord cu ea. Amy scria: „Cateodata, este ca si cum as vedea pe Domnul, asa cum statea in genunchi, singur, sub maslinii din gradina Ghetsimani. Acum, arborii sunt tamarini, ca cei din fata mea. Si singurul lucru care s-ar putea face ar fi sa se ingenuncheze alaturi de Domnul, pentru ca El sa nu fie singur in durerea Lui pentru copilasi.”

Cartea ei, intitulata „Lucrurile asa cum sunt” (1903) a starnit o mare valva in India si in Marea Britanie, datorita ascultarii lui Amy fata de „ordinele divine” si conceptia ei de lupta. Ea a invatat sa se roage, sa se increada, sa asculte si sa nu se uite inapoi. Iata cateva dintre randurile ei:

„Cand trebuie sa fie luate hotarari, sa nu se priveasca inapoi, ci in sus. Atunci va veni lumina pentru a face ceea ce Domnul si Stapanul nostru vrea ca sa faceti.”

„Poate ca trebuie sa fie luate hotarari care par sa schimbe caracterul lucrului. Dar daca principiile de baza care ne-au calauzit de la inceput sunt mentinute solid, nu va avea loc o schimbare reala. Raul poate urma un curs nou, dar va fi mereu acelasi rau.”

„Daca ramaneti fermi in hotararea ca, in toate lucrurile, Cristos ca Domn sa aiba intaietatea; daca socotiti vointa Lui, gloria Lui si placerea Lui mai presus de toate si daca ramaneti in iubirea Lui, iubind unii pe altii asa cum v-a iubit El, atunci totul va fi bine, vesnic bine.”

Amy a avut o inima care canta. Sensibila artista, talentul s-a dovedit in poeziile ei. Experientele ei de credinta si biruintele lui Dumnezeu, exprimate in scrierile ei, au fost traduse in toate regiunile lumii. In cartea „Funia de Aur”, Amy vorbeste despre calatoria unor copii indieni, mergand sa caute izvorul raului lor de munte. Ascensiunea a fost lunga dar pasionanta, prin luminisurile padurii, pe marginea apei, unde uneori se vedeau urme de tigru. „Copiii se minunau de privelistile noi, de cascadele feerice, de iazuri, pesteri si tot felul de plante care cresteau acolo, dar izvorul nu l-au gasit. Un copac cazuse chiar in locul unde malurile erau rapoase si maracinii incalciti. Trunchiul acoperit cu orhidee era minunat, dar bara drumul. Copiii stiau ca dincolo, deasupra lizierei padurii, adevaratul izvor trebuia sa apara in frumusetea lui solitara, dar ca ei nu vor putea ajunge pana acolo.”

Iata o parabola a lui Amy Carmichael. Izvorul profund al vietii sale abundente se gaseste si el cu mult dincolo de ceea ce poate fi vazut si atins, pentru ca el se afla in Dumnezeu. Dar „iazul” care a alimentat viata ei a fost acea intalnire cu Domnul Isus pe strazile din Belfast, schimband toate valorile vietii ei, cum spune Scriptura: „Daca lucrarea zidita de cineva… ramane in picioare…” – 1 Corinteni3v14.

Material preluat si adaptat din “Ei au gasit secretul”, V.Raymond Edman

John şi Betty Stam

În decembrie 1934, pe un deal izolat din China, John şi Betty Stam, tineri misionari americani ce nu trecuseră de 30 de ani, erau conduşi pe ultimul lor drum de către Soldaţii Roşii. Reacţia la auzul acestei veşti ce a făcut înconjurul lumii, a fost la început una de şoc paralizant. Apoi, pe buzele tuturor a apărut întrebarea: „Pentru ce o astfel de pierdere?”

Dar, pe măsură ce credinţa triumfa asupra înfrângerii aparente, în toate locurile unde existau oameni ai lui Dumnezeu, zelul misionar a crescut cu un elan deosebit. Poate s-a făcut mai mult pentru Dumnezeu prin acest suprem sacrificiu, decât ar fi putut John şi Betty înfăptui dacă ar fi trăit pentru a se dedica unei activităţi misionare obişnuite.

John Stam a crescut în Paterson, statul New Jersey, într-un cămin creştin. Deşi se bucura de timpul devoţional din familie, de dragostea şi sfatul înţelept al părinţilor săi, la absolvirea liceului, el încă nu găsise rezolvare la problemele spirituale care-l frământau. Încă de la 15 ani îşi dăduse seama că are nevoie de mântuire. În timp ce se afla la colegiul de afaceri, în primăvara anului 1922, s-a dedicat în întregime lui Dumnezeu, devenind un creştin activ.

Deşi mai timid din fire, el a început să se implice alături de fratele şi tatăl său în evanghelizarea oamenilor. În această perioadă era funcţionar în New York şi a început să fie interesat de vieţile celor din jur, milioanele de locuitori ai oraşului oferindu-i numeroase ocazii de a observa natura umană.

Pentru o scurtă perioadă de timp s-a alăturat Misiunii „Steaua Speranţei”, iar apoi s-a înscris la institutul biblic din Chicago, unde a fost un student strălucit.

Pe măsură ce timpul trecea, pământul întins al Chinei începea să-l preocupe din ce în ce mai mult, chemarea de a pleca într-acolo în misiune de pionierat devenind tot mai presantă. La întâlnirile săptămânale de rugăciune pentru lucrarea Misiunii Interne din China a întâlnit-o pe fata care avea să-i devină soţie credincioasă şi împreună martiră.

Elizabeth Alden Scott, deşi născută în Michigan, Statele Unite, fusese crescută în China, părinţii ei înşişi fiind misionari. Betty, cum i se mai spunea, avea o fire blândă şi caldă, iubind cu pasiune viaţa. Spre sfârşitul liceului, ea a fost doborâtă de un reumatism inflamator care i-a afectat în aşa măsură inima încât a avut nevoie de o lungă perioadă de refacere, răstimp în care a devenit mult mai conştientă decât până atunci de latura spirituală a vieţii.

Întorcându-se în America, ea a intrat la colegiul Wilson, din Chambersburg, Pennsylvania, dedicându-se studiului cu seriozitate şi motivaţie, absolvind printre primii. În timpul acesta, ea participase la o conferinţă în Keswick, New Jersey, unde şi-a consacrat viaţa în lucrarea lui Dumnezeu.

Aici ea a primit o viziune nouă a lucrării din China, începând să se roage Domnului să-i arate dacă ea trebuie să-L slujească acolo. Primind „confirmarea”, ea s-a înscris la Institutul Biblic Moody cu un an înaintea lui John Stam.

Treptat, chemarea către China a devenit evidentă şi a început să participe la întâlnirile de rugăciune unde l-a cunoscut pe John. Pe parcursul ultimului trimestru ea a depus o cerere de a lucra pentru Misiunea Internă în China. John mai avea încă un an de şcoală aşa că fără să fi ajuns la o clarificare a relaţiei lor, Betty a plecat spre China în toamna anului 1931, despărţirea fiind pentru amândoi dificilă.

După ce a absolvit institutul, John a plecat şi el spre China în vara anului 1932. În conformitate cu regulamentul Misiunii, John nu se putea căsători timp de un an, dar dragostea reciprocă dintre cei

doi tineri era atât de adevărată şi născută din Dumnezeu încât nu s-au îndoit de aprobarea Lui în privinţa relaţiei lor. Betty s-a îndreptat către nord, la una dintre bazele misiunii (într-o zonă foarte periculoasă datorită atacurilor periodice ale bandiţilor), iar John a început studiul limbii în Shangai.

La terminarea anului pregătitor al lui John, cei doi s-au căsătorit, pe 25 octombrie 1933, la casa părinţilor lui Betty. După o altă perioadă de pregătire, s-a decis ca centrul lor permanent să fie Tsingteh, un oraş aflat la 60 de mile distanţă şi un adevărat bastion al păgânismului. În septembrie 1934, la Wuhu, li s-a născut o fiică, Helen Priscilla.

Nori ameninţători se profilau însă pe cerul vieţii lor. Comunismul făcea ca situaţia politică să se înrăutăţească în China. În districtul din jurul Tsingtehului, atacurile bandiţilor cauzate de secetă se înteţeau. Deşi îngrijoraţi, cei doi soţi şi-au luat micuţa fiică şi au plecat spre acea zonă periculoasă, ajungând acolo la sfârşitul lui noiembrie şi începând să se gândească la programul pentru studiul limbii şi evanghelizare.

Pe data de 5 decembrie, comuniştii au atacat Tsingteh, luându-l fără nici un fel de rezistenţă. Oraşul răsuna de împuşcăturile celor ce se puseseră pe jefuit. Familia Stam şi îngrijitorii lor chinezi au început să se roage şi când soldaţii au sosit le-au vorbit politicos şi i-au servit cu prăjituri şi ceai. Plini însă de intenţii duşmănoase, ei i-au dus pe creştini în faţa şefului comunist, punându-l pe John să scrie o scrisoare Misiunii din Shangai, prin care le era cerută suma de 20.000$ ca răscumpărare pentru misionari. Apoi un grup de soldaţi i-au escortat pe John, Betty şi micuţa Helen spre un oraş aflat la 12 mile depărtare.

Ajungând la destinaţie, au fost închişi sub pază strictă pe timpul nopţii. În dimineaţa următoare, hainele groase le-au fost luate, li s-au legat mâinile la spate şi au fost escortaţi spre marginea oraşului, pentru a fi executaţi. Doctorul locului, un creştin numit Chang, pledând pentru eliberarea prizonierilor, a fost executat şi el alături de misionari. Câteva clipe şi pământul - cu toată amărăciunea, truda şi lacrimile lui - rămăsese în urmă; pentru ei, cerul începuse.

În mod miraculos, viaţa fiicei lor de trei luni a fost cruţată. Ea a fost găsită în casa în care familia îşi petrecuse ultima noapte împreună, de un prieten creştin chinez, şi astfel „Copilul minunii”, cum a devenit ea cunoscută mai târziu, a ajuns neatinsă în braţele părinţilor mamei ei, care i-au oferit toată dragostea lor.

Martiriul tinerilor a atins o coardă sensibilă în fiinţa doamnei Howard Taylor, care a scris istoria vieţii lor într-o carte intitulată Triumful lui John şi al lui Betty Stam. Ca urmare, consacrarea şi devotamentul lor faţă de Dumnezeu încă îşi mai trimit mireasma provocatoare, de un miros atât de plăcut.

„Căci pentru mine, a trăi este Cristos...”

Adaptare: Tradus de: Mihaela Adam

Johanna Veenstra O flacără arzând pentru Dumnezeu

Johanna a venit pe lume în anul 1894, într-un cartier olandez din oraşul Paterson, New Jersey, SUA. Tatăl ei fusese pastor şi a murit de febră tifoidă.

După moartea sa, Johanna a devenit o tânără rebelă, părăsind şcoala şi angajându-se ca dactilografă în New York, la vârsta de şaisprezece ani. Bucurându-se din plin de libertate şi de banii proprii, ea a făcut loc tot mai mult în inima ei pentru dragostea de lume şi plăcerile oferite de aceasta.

Într-o seară, pastorul ei a invitat-o la el acasă, arătându-şi preocuparea pentru sufletul ei. După un moment de rugăciune, a plecat acasă. Viaţa ei nepăsătoare a început să o apese.

Cuprinsă fiind de frica morţii şi a iadului, avea insomnii şi se ruga de multe ori. Într-o seară, Johanna a găsit eliberarea după care tânjea, privind spre ceruri şi primind asigurarea iertării. Viaţa ei a devenit una pusă în slujba lui Dumnezeu.

Până la vârsta de nouăsprezece ani, a ajutat la Misiunea „Steaua Speranţei” din Paterson. Apoi a intrat la Casa de Pregătire Misionară din Brooklyn, New York. În cel de-al doilea an de pregătire, a participat la o conferinţă misionară, unde l-a ascultat pe un misionar vorbind despre triburile păgâne din Africa Centrală, care nu fuseseră atinse de Evanghelie.

La încheierea serviciului, Johanna a petrecut trei zile în comuniune cu Dumnezeu, primind încredinţarea că, pentru ea, câmpul de misiune îl constituia Nigeria.

Pentru că până la 25 de ani nu i s-a permis să plece în Africa, următorii trei ani i-a petrecut lucrând cu o misiune din oraş, printre ţigani, pe la case, închisori, spitale, cartiere rău famate.

În sfârşit, în 1920 a ajuns în oraşul african Lagos. Până a ajunge la punctul ei de lucru, din districtul Takum, printre canibali, a trebuit să aştepte încă un an, pe care l-a petrecut cu folos însă, reuşind în şase luni să stăpânească limba Hausa.

În această perioadă, Johanna a trăit cea mai importantă criză a vieţii sale. A petrecut mult timp în rugăciune şi a fost condusă de către Duhul Sfânt spre o înţelegere mai clară decât o avusese vreodată, a lucrării Lui asupra inimii omeneşti. A învăţat că ea este nimic şi că trebuie să se bazeze pe resursele sale inepuizabile în Cristos.

În februarie 1921, Johanna a plecat spre locul ei de misiune, spre satele de la poalele munţilor Camerun, unde domnea Prinţul Întunericului. Acolo, oamenii făceau sacrificii umane, se închinau demonilor, practicau poligamia şi în general se simţea o noapte spirituală.

Ceea ce o întărea pe tânăra misionară era rugăciunea. printre treburile de casă, serviciul de dimineaţă pentru băştinaşii care o ajutau, cursurile cu copiii, ajutorul medical pe care-l acorda, Johanna îşi făcea timp să petreacă timp cu Acela care îi putea da victoria în lupta împotriva răului.

În cursul anilor ei de slujire, Johanna a fost ajutată din când în când de către misionari din alte centre de misiune, însă toţi recunoşteau că ea este o misionară superioară. O colegă spunea: ”Era MARE, foarte umilă, foarte umană, un monument al rugăciunii.”

Viteaza luptătoare a fost chemată să viziteze Donga, unde câmpul misionar era plin de dificultăţi. Comportarea uşuratică a oamenilor din timpul adunărilor a durut-o mult, convocând apoi o întrunire numai cu creştinii, pe care i-a îndemnat cu lacrimi în ochi să se pocăiască, să se lase de păcatele lor ascunse.

Rezultatul a fost zdrobirea inimii şi mărturisirea păcatelor, când, unul câte unul, oamenii se ridicau să-şi mărturisească neascultarea. Liderul creştin din Donga a fost demis şi înlocuit cu alţi patru creştini. Şeful tribului, deşi se pretindea creştin, se amestecase şi în vrăjitorie. Johanna l-a ajutat să-şi vadă păcatul şi să se pocăiască.

Umblând cu Dumnezeu, misionara a învăţat că joaca cu păcatul, fie în viaţa personală, fie în viaţa noilor convertiţi nu face decât să ducă la confuzie şi la moarte, şi de aceea este nevoie de o disciplinare plină de dragoste, dar categorică.

Convingerea ei a fost aceea că bisericile africane, mai devreme sau mai târziu, trebuie să fie biserici indigene şi pentru binele lor, ea şi-a impus „să nu dea nimic fără plată, cu excepţia mesajului răscumpărării nepreţuite.”

Şi astfel a trudit înainte, în arşiţa soarelui şi la umbră, crezând cu fermitate că sămânţa Evangheliei, semănată cu lacrimi, va aduce un seceriş plin de bucurie.

În decembrie 1932, în ciuda concediilor pe care le petrecuse acasă în ţara ei, trupul ei obosit avea nevoie din nou de odihnă. În urma unei operaţii nereuşite de apendicită, pe neaşteptate, pe 8 aprilie 1933, la numai 39 de ani, Johanna a simţit că se prăbuşeşte şi a chemat pe cineva în ajutor.

În timp ce se făcea o rugăciune la căpătâiul patului ei, ea a exclamat: „Cu totul minunat! Cu totul minunat! El e partea mea.” Apoi, transmiţând un mesaj bisericii şi mamei ei, a mai rostit aceste ultime cuvinte de triumf, ce nu aveau să fie uitate de prietenii ei:

„Nu-mi pare rău. Totul e în voia lui Dumnezeu. Nu aş fi putut alege ceva mai bun decât această cale. Sunt cu totul nevrednică, o păcătoasă mântuită prin har, adusă în prezenţa Domnului Isus, Biruitorul morţii!”Tradus de: Mihaela Adam

Lilias Trotter Toate lucrurile din viata lui Lilias Trotter ii favorizasera cariera artistica. In mod natural fusese inzestrata cat se poate de generos. Circumstantele in care s-a nascut, in anul 1853, in Anglia, erau suficient de bune pentru a-i asigura securitatea financiara in timpul studiilor.

Tatal ei i-a incurajat intotdeauna pe cei noua copii ai sai sa urmeze cursuri in stiinte sau arte. Si totusi tanara Lilias avea sa renunte mai tarziu la un viitor atat de promitator si avea sa caute „mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui”.

Prima lovitura din viata tinerei a fost la varsta de 12 ani, cand tatal ei a murit. Durerea aceasta a avut ca rezultat raspunsul ei la dragostea Mantuitorului. Cand altii credeau ca se joaca pe undeva cu papusile ei, ea isi petrecea timpul in rugaciune.

Cand avea 21 de ani, a participat impreuna cu mama ei la un congres crestin. Mesajele rostite acolo s-au referit la consacrare si la darul Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Ochii ei au fost deschisi ca sa vada frumusetea si dragostea Fiului lui Dumnezeu si dreptul pe care El il are de a conduce viata ei rascumparata.

Asociatia Tinerelor Crestine inregistra succese printre tinerele lucratoare ale clasei de jos si Lilias, a inchiriat o sala de muzica pe care a transformat-o intr-un camin pentru aceste tinere femei. Uneori se angaja in nopti intregi de rugaciune pentru ca puterile raului din viata lor sa fie invinse.

In 1876, doamna Trotter impreuna cu fiica ei au calatorit la Venetia. Aici s-au intalnit cu faimosul John Ruskin care a ramas impresionat de talentul in pictura al tinerei. Tot el a staruit, fara succes insa, ca Lilias sa se dedice artei si sa renunte la planurile ei misionare. Lilias a continuat sa lucreze pentru alti zece ani pentru femeile de pe strada.

In aceasta perioada a cunoscut doua femei, Adeline Braithwaite si Lilie Duff, a caror influenta avea sa schimbe directia in care au fost indreptate eforturile ei pentru mai bine de 10 de ani. De fiecare data cand Lilias se ruga, cuvintele „nordul Africii” ii rasunau in suflet, de parca o voce ar fi chemat-o.

In mai 1887, domnul Glenny a tinut o intrunire misionara si a vorbit despre nevoile acelui camp de misiune. Cand s-a facut apelul la sfarsitul serviciului, Lilias s-a ridicat si a zis: „Dumnezeu ma cheama pe mine.” In mai putin de un an a ajuns in Africa, impreuna cu alte doua tinere femei.

Indraznetele misionare au inchiriat in Alger o casa mare, ca o fortareata. Se zvonea ca e veche de 300 de ani. Usa principala de la intrare a fost cunoscuta multa vreme ca „usa cu o mie de crestaturi” datorita faptului ca baietii neastamparati sau adultii impotrivitori au batut cu salbaticie in usa robusta si groasa. Acestia au fost cei mai dificili ani pentru aceste pioniere, confruntate cu ostilitatea, suspectate de autoritati si infruntand ura innascuta a lumii islamice fata de Cristos.

Dupa sapte ani petrecuti pe campul misionar musulman, Lilias s-a intors in Anglia cu o grava uzura nervoasa si cu inima obosita de incordare si stres. Caldura insuportabila de asemenea a avut efecte epuizante. In linistea caminului, pe masura ce pacea ii patrundea in adancurile sufletului, Dumnezeu a inceput sa-i reveleze tot mai mult ce inseamna sa fii „ingropat cu Cristos”.

Lectia aceasta i-au dat-o mesagerii dezamagirii si ai esecului aparent. Doua dintre femeile convertite au murit ca rezultat al otravirii lente. O alta a cazut sub blestemul unei vrajitoare. Concluzia misionarelor a fost ca cinci din sase cazuri in care convertitii au parasit credinta au avut

drept cauza drogarea acestora.

Astfel, Lilias si prietenele ei au fost fortate sa vina la Tronul harului, caci, fara ajutor de sus, niste femei neajutorate intr-o tara musulmana ostila, nu ar fi putut contracara asemenea forte satanice.

Intr-o zi s-a ivit o ocazie foarte neobisnuita, aceea de a prezenta lucrarea Grupului Misionar din Alger la 600 de delegati americani din Conventia Mondiala a Scolilor Dumnicale care se aflau in drum spre Roma. Nedispunand de nici un spital, de nici o scoala, cu o organizare modesta si putine rezultate evidente, inima misionarei s-a umplut de spaima auzind aceasta cerere. Misionarii au adus problema inaintea lui Dumnezeu cu credinta ca „dificultatile sunt atmosfera in care au loc miracolele”. Au decis sa arate nu ce s-a facut, ci ceea ce nu s-a facut. Dumnezeu a lucrat, caci delegatii americani au devenit prieteni devotati ai Misiunii din Algeria.

In realitate, in cei 20 de ani s-a realizat foarte mult. Au fost deschise centre in locuri strategice; cu ajutorul trenului sau al camilelor, misionarii au ajuns in locurile cele mai indepartate sau aproape inaccesibile.

Pentru Lilias sosise insa timpul suferintei, pe care l-a petrecut cu folos, dedicandu-se scrisului. Ea a scris si a ilustrat „Parabolele Crucii”, si-a ajutat prietenii la revizuirea Bibliei in limba araba clasica si a scris literatura crestina pentru arabi.

Ultimii trei ani ai vietii sale au fost marcati de o slabiciune extrema. Inima ei, atat de obosita din cauza vietii dure, nu ar fi functionat poate deloc, daca nu ar fi fost spiritul luptator din ea. Saptamanile de suferinta au inceput in mai 1928.

Ultimele ei cuvine, pline de bucurie au fost: „Vad multe, multe lucruri minunate!” Stim ca trompetele ingerilor au rasunat la sosirea acestei luptatoare crestine care, la chemarea lui Cristos, a indraznit sa lase confortul, faima si prietenii pentru o tara necunoscuta.

„Si unde a murit El, voi muri si eu; Caci mai scump e un mormant langa El, Decat un loc regesc printre oamenii cei vii, Locul de unde L-au alungat pe El.”Tradus de: Mihaela Adam

Adoniram Judson

Adoniram Judson s-a născut pe 9 august 1788, în Malden, Massa-chusetts. A crescut într-un cămin creştin, tatăl său, un creştin convins, sperând ca fiul său să-i calce pe urme.

Dar Adoniram, un tânăr foarte inte-ligent, nici nu se gândea la aşa ceva.

La 19 ani a terminat Providence College şi îşi imagina că va deveni un ma-re orator, precum Demostene, sau un mare poet, precum Homer, fiind foarte mândru de inteligenţa sa. Nu era numai foarte ambiţios, dar a devenit şi un ateu convins, spre durerea părinţilor săi.

Într-o zi însă, Adoniram a fost lovit de moartea celui mai bun prieten al său care era ateu, convingerile sale înce-pând să se clatine. Căutând răspunsuri la întrebările sale despre viaţă şi moarte, timp şi eternitate, tânărul sceptic s-a în-tors la Cuvântul lui Dumnezeu şi inima i-a fost inundată de dragostea lui Cristos.

După ce s-a convertit, s-a înscris la Seminarul Andovery, unde a citit despre lucrarea lui William Carey şi a asociaţilor săi din India. Acest lucru l-a făcut să se gândească serios la milioanele de oa-meni de pe întreg pământul care au ne-voie de dragostea lui Isus. Dar în el se ducea o luptă teribilă, între ambiţiile fi-reşti şi chemarea de a fi misionar, dra-gostea sa pentru Isus biruind în cele din urmă.

În curând, a format un grup de ti-neri (printre care Samuel J. Mills Jr., J. Richards, Luther Rice şi Gordon Hall), ca-re şi-au dedicat vieţile pentru misiune.

Pe 5 februarie 1812, Judson s-a că-sătorit cu Ann Hasseltine, care a devenit cunoscută sub numele „Ann din Ava”. Următoarea zi, el şi prietenii săi au fost ordinaţi la Salem şi pe 19 februarie s-au îmbarcat pentru Calcutta.

Ajungând în India, au fost de câte-va ori gata să părăsească această ţară, datorită Companiei Indiilor de Est, care se temea că activitatea misionarilor va interfera cu practicile dubioase pe care ei le aveau în comerţ.

Astfel, după o călătorie cumplită pe mare, în care Judson şi-a pierdut pri-mul copil, au ajuns în portul Ragoon, în-tr-un sătuc mizerabil şi primitiv, în iunie 1813.

Cu pericolul de a muri din cauza molimelor sau de mâna oficialilor birma-nezi, cei doi soţi şi-au început teribila a-ventură.

Pentru doi ani, Adoniram a fost în-carcerat într-o închisoare nevrednică nici pentru a adăposti animale, flămând, însetat şi cu multe răni. Nu exista nici o fereastră şi soarele tropical îl ardea ca într-un furnal; viermii roiau peste tot, iar temnicerul era o brută.

Cu siguranţă ar fi murit dacă n-ar fi avut parte de îngrijirea soţiei lui, care făcea mari sacrificii pentru a se strecura în apropierea celulei.

În acest timp, ea a născut o fetiţă, Maria, care s-a îmbolnăvit însă curând de variolă. Ann a fost doborâtă de multele încercări, alte femei miloase având cât-va timp grijă de ea şi de copilaş. Când a fost eliberat, Adoniram şi-a găsit soţia foarte bolnavă, aproape de moarte.

Alte necazuri au urmat. În 14 ani petrecuţi în Birmania, a îngropat-o pe Ann şi pe toţi copiii săi. Dar, spunea el, „dacă n-aş fi fost sigur că fiecare necaz în plus era rânduit de o dragoste şi o milă infinită, n-aş fi supravieţuit atâtor sufe-rinţe.”

Judson a avut două mari dorinţe. Una dintre ele a fost să traducă Biblia în birmaneză, pentru ca mulţimi de oameni pe care nu le văzuse niciodată s-o poată citi şi să audă vocea lui Dumnezeu vor-bindu-le direct.

Trecând prin multe primejdii, pier-zând de câteva ori manuscrisele, Adoni-ram a fost ajutat de Ann, ea fiind cea ca-re a învăţat prima Siameza şi a tradus E-vanghelia după Matei în această limbă.

Cea de-a doua mare pasiune a fost să conducă oamenii la cunoştinţa deplină a puterii transformatoare a lui Cristos şi să apuce să vadă 100 de convertiţi.

6 ani de străduinţe au trecut fără ca un singur suflet să fie salvat, dar în sfârşit, în 1819 nădejdea şi zelul misiona-rului au fost răsplătite, primul nativ creş-tin fiind Maung Nau.

Judson făcea dese expediţii în sa-tele împrăştiate în jungla birmaneză, slujindu-se de o barcă. Atât de mare era dorinţa sa ca oamenii să audă Vestea Bună încât, într-o zi i-a spus unui nativ: ”Vino la biserică duminică dimineaţă şi te voi plăti!”

Prin diverse mijloace, Duhul lui Dumnezeu a lucrat şi mulţi dintre cei convertiţi au ajuns la rândul lor misionari în propriile sate.

În 1828, Judson a intrat în contact cu un trib de sălbatici din jungla îndepăr-tată, numit Karen. Printr-un sclav din acel trib pe care l-a cumpărat de pe pia-ţă, Vestea Bună a ajuns şi la acei sălbatici izolaţi de orice contact cu civilizaţia.

Acest sclav, criminal cunoscut (30 de crime), un tâlhar şi un om depravat, a ajuns să-l cunoască pe Cristos prin inter-mediul lui Adoniram Judson.

Misionarul pleda, de asemenea, pentru cauza milioanelor de oameni fără de Dumnezeu oriunde avea ocazia: pe la colegii, şcoli şi seminarii creştine. Puţini oameni au avut vreodată pasiunea şi ar-doarea sa pentru oamenii pierduţi.

Prin mila lui Dumnezeu, Judson a trăit nu numai ca să vadă întreaga Biblie tradusă în birmaneză, dar şi ca să vadă mii de oameni trecând de la moarte şi întuneric la viaţă şi lumină. La moartea sa, existau 63 de biserici şi 7.000 de convertiţi.

În primăvara anului 1850, starea de sănătate a misionarului s-a înrăutăţit şi medicul l-a trimis într-un voiaj pe mare pentru a se reface.

Pe 12 aprilie 1850 însă, Adoniram Hudson şi-a dat ultima suflare şi a fost în-mormântat în mare.

În toată viaţa sa, pasajul din Efe-seni 3v17-19 a fost cel care l-a întărit şi l-a inspirat.

Dragostea lui Cristos i-a curăţit ini-ma de ateism, i-a sfinţit ambiţiile, a glo-rificat încercările sale şi a transformat Valea Umbrelor într-un răsărit strălucitor al unei zile veşnice.

GEORGE HENRY LANG  George Henry Lang s-a născut în noiembrie 1874 la Greenwich, pe atunci un cartier periferic select din partea de sud-est a Londrei. Mama sa a murit la opt zile de la naşterea lui şi tatăl său s-a recăsătorit doi ani mai târziu.

Soţia pe care şi-a ales-o s-a dovedit a fi o mamă bună pentru copiii săi. Prin exemplul ei de bună creştină şi spunându-le copiilor despre Dumnezeu, despre dragostea dar şi dreptatea Lui, ea a fost cea care l-a condus pe George, încă de la o vârstă fragedă, la Cristos.

Familia s-a mutat ulterior în Sidcup, Kent, acolo unde George şi-a început educaţia la şcoală. După terminarea studiilor, a început să lucreze într-un birou la o societate de construcţii şi apoi ca funcţionar debutant în câteva societăţi de asigurare.

La 18 ani era responsabilul unui departament al unei mari societăţi de asigurări din Bristol. Ne putem lesne imagina conflictele spirituale ale unui creştin în lumea afacerilor. Duhul Sfânt, care prelua însă din ce în ce mai mult controlul asupra inimii sale tinere, i-a dat şi curajul şi înţelepciunea de a refuza compromisurile şi de a fi o mărturie pentru cei din jur.

În această perioadă, alte două elemente şi-au găsit un loc precis în viaţa lui George Lang. Primul, a fost concepţia absolut vitală pe care şi-a format-o cu privire la importanţa şi calea spre un studiu corect, imparţial şi consecvent al Bibliei.

În acelaşi timp, acest obicei de a citi în întregime Cuvântul Sfânt, de la un capăt la celălalt, i-a format capacitatea de a fi un om cu totul deosebit, un creştin cu vederi bine înrădăcinate în Biblie, convins de importanţa conducerii pe care Dumnezeu trebuie să o aibă în toate problemele vieţii.

Cel de-al doilea element semnificativ din această perioadă, a fost întâlnirea viitoarei sale partenere de viaţă: Florence Mary Brealey. George era convins că Dumnezeu nu-i pregătise o viaţă uşoară şi nu i-a ascuns acest lucru tinerei, care însă a acceptat curajoasă provocarea.

La trei ani de la căsătoria lor, George a renunţat la slujba lui seculară din motive de conştiinţă şi a fost numit pastor la Unity Chapel, în Bristol. După opt ani în această lucrare, el a primit o scrisoare de la sora soţiei lui, care era misionară în India. Ea îi scria despre adânca nevoie spirituală atât a băştinaşilor, cât şi a misionarilor din acea zonă şi îi spunea că slujirea din partea unui om cu o lucrare atât de plină de Duhul Sfânt era mai mult decât necesară.

Obişnuit să asculte vocea divinului său Stăpân, George Lang şi-a luat rămas bun de la soţia şi fiica sa şi a plecat în martie 1909.

A petrecut o perioadă plină de împliniri în Egipt, apoi şi-a continuat călătoria către India, unde a rămas mai mult de un an. Pe parcursul misiunii sale în străinătate, el a văzut lipsa de pregătire a multora dintre misionarii cu care intra în contact, în ceea ce priveşte învingerea forţelor demonice.

După întoarcerea în Anglia, el a primit numeroase chemări de a lucra în câmpul Evangheliei, chemări venite din Egipt, Tunisia, Palestina, Germania şi România. În unele dintre aceste ţări a fost de mai multe ori, rămânând acolo pentru perioade îndelungate de timp. Întotdeauna el a avut încredere în Tatăl ceresc în ce priveşte nevoile materiale, ca şi în privinţa familiei sale.

Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, activitatea sa în afara ţării a încetat. Dar nevoia de Evanghelie a locuitorilor Angliei a reclamat din partea sa întreaga atenţie.

În această perioadă, şi-a dedicat o mare parte a timpului său scrisului. Lucrările sale erau scrise cu intenţia de a-i încuraja pe copiii lui Dumnezeu să înainteze pe calea spirituală (vezi cartea sa „Ilustraţii şi parabole”).

Spre sfârşitul vieţii, concepţia şi aplicarea în viaţa personală a adevărului despre domnia deplină a lui Cristos a devenit şi mai evidentă. Interesele personale, îndatoririle faţă de familie, părerea oamenilor din jurul său - toate au fost eclipsate de dragostea pentru Căpetenia sa şi de ascultarea poruncilor Lui pline de dragoste.

Acest mesager ascultător a trăit până la optzeci şi patru de ani. În timpul ultimelor luni de viaţă, cu puţin timp înainte de a muri, îi scria unui prieten: „ Aminteşte-ţi de mine, un bătrân şi slab războinic, gata să se înfăşoare în manta şi să meargă la culcare.”

El a trecut din timp în eternitate, pentru a-l servi mai departe pe Domnul său, în ziua de 20 octombrie 1958.Tradus de: Mihaela Adam

David Livingstone Provenind dintr-o familie săracă, David Livingstone lucrează într-o ţesătorie de la vârsta de zece ani, urmând paralel şi cursuri serale, deşi ziua de lucru era de 14 ore.

După studii de medicină şi teologie la Glasgow este trimis de către Societatea de misionari din Londra ca medic şi misionar în Africa de Sud. Stabilindu-se la o misiune din ţinutul muntos Kuruman din sudul "ţării" Beciuana (1841), învaţă limba băştinaşilor şi se căsătoreşte cu fiica misionarului local Robert Moffat.

Traversând de la sud la nord deşertul Kalahari descoperă şi explorează (1 august 1849) Lacul Ngami situat la 21° latitudine sudică. Doi ani mai târziu , în 1851 înaintează spre nord est de Lacul Ngami, traversează fluviul Zambezi, organizându-şi în aşezarea Seshéké, o bază pentru călătoria ce plănuia să o întreprindă. Prima sa mare călătorie o începe în 1853, urcând în amonte pe fluviul Zambezi fiind însoţit de 160 negri în 33 de bărci. Înaintează până la 12° latitudine sudică, pătrunde pe un afluent vestic şi, la 11° latitudine sudică, depăşind un iterfluviu puţin înalt, intră în bazinul fluviului Congo, continundu-şi drumul până pe ţărmul Ocenului Atlantic la Luanda (31 mai 1854). După un scurt popas navighează la amonte pe râul Bengo până la izvoarele sale, trece în bazinul lui Zambezi şi coborând pe marele fluviu, descoperă cascada Victoria (1855), atingând ţărmul Oceanului Indian la Quelimane şi încheind astfel traversarea continentului african la 20 mai 1856. Călătoria sa a dovedit că Africa Centrală tropicală la sud de paralela 8° latitudine sudică este un platou înalt puţin coborât în centru.[1]

După ce se întoarce cu familia sa în patrie (decembrie 1856), este numit consul la Quelimane şi revine pe pământul Africii împreună cu soţia, fiul şi fratele său Charles (mai 1858).

În cursul celei de a doua călătorii, explorează (1859) cursul inferior al fluviului Zambezi şi afluentul său nordic Shire, descoperind cascada Murchison. Cartografiază pentru prima oară lacul Shirwa şi cercetează mare lac Nyassa, căruia îi întocmeşte prima hartă exactă (1861). După moartea soţiei sale pe fluviul Zambezi în ianuarie 1862, îşi continuă călătoria explorând în continuare Lacul Nyasa. După ce pleacă la Londra, revine în Africa orientală în 1866. Urcând pe râul Ruwuma până la izvoare, traversând munţii care îi poartă numele, ocoleşte lacul Nyassa pe la sud şi vest şi pătrunde în regiunea puţin explorată a lacului Mweru. Deşi bolnav, explorează regiunea din Vest şisud vestul Lacului Tanganyika (1868), descoperind Lacul Bangweulu şi râul Lualaba, care era

socotit, just, ca fiind cursul superior al fluviului Congo .

Împreună cu H.M. Stanley, explorează (1871-1872) ţărmul nordic al lacului Tanganyika, convingându-se că nu are nici o legătură cu Nilul. Cercetează din nou ţărmul de sud est al lacului Tanganyika (1873) şi se îndreaptă spre Lacul Bangweulu, pe ţărmul căruia se stinge din viaţă.Memorial David Livingstone, Cascada Victoria

El a murit în Zambia iar inima sa a fost îngropată sub un arbore mvula, aproape de locul morţii, iar trupul şi jurnalele sale de călătorie au fost transportate pe braţe mii de kilometri, din Zambia până în Anglia, de câţiva dintre oamenii săi credincioşi, pentru a fi îngropate la Westminster Abbey. Campaniile desfăşurate de el, combinate cu ineditul funeraliilor sale au contribuit decisiv la abolirea sclaviei în Africa de Est, ceea ce s-a şi realizat în 1873.

Pentru rezultatele călătoriilor sale a primit medalia de aur a Societăţii Regale de geografie din Londra.