Biblioteca Citatepedia -...

342
Cornelia Cornelia GEORGESCU GEORGESCU - roman S.F. -

Transcript of Biblioteca Citatepedia -...

Cornelia Cornelia GEORGESCUGEORGESCU

- roman S.F. -

- Editura RINATO -Craiova, 2005

Tehnoredactare computerizată:

Cornelia Georgescu

- 2 -

În urmă cu 65 de milioane de ani, odată cu sfârşitul Cretacicului, s-a încheiat şi dominaţia celor mai mari creaturi care au trăit vreodată pe suprafaţa albastră a Terrei, dinozaurii.

Nici până în prezent nu s-a desluşit misterul extincţiei dinozaurilor. Se fac în continuare numeroa-se presupuneri referitoare la dispariţia totală a aces-tora. Teoria cea mai des acceptată este cea în care un asteroid uriaş, de 10 km diametru, ar fi lovit Pămân-tul, provocând schimbări majore în clima şi relieful planetei noastre, ceea ce ar fi condus la extincţia gi-ganţilor din acele vremuri îndepărtate, dinozaurii, care au dominat Terra timp de aproximativ 140-150 de milioane de ani, adică o întreagă eră

- 3 -

geologică, Me-zozoicul, împărţită în trei mari perioade reprezenta-tive: Triasic, Jurasic şi Cretacic.

Însă cine şi-ar imagina oare vreodată că moti-vul dispariţiei acelor creaturi fioroase, dinozaurii, ar putea fi… prezenţa omului în timpul lor şi interven-ţia umană?!

Autoarea

- 4 -

„SPERANŢA”… DINOZAURILOR!

(roman S. F.)de Cornelia Georgescu

***

Rena şi Als se întorceau acasă, spre Terra, după o călătorie spaţială de şapte ani. O călătorie care se dovedise, din nefericire pentru ei, inutilă.

Parcuseseră o distanţă enormă, cu nava lor, „Hope” („Spe-ranţa”), spre o altă galaxie, pentru a ajunge pe o planetă pe care ei o denumiseră simbolic „Epsilon M”, a cărei prezenţă o semnalaseră în recentele lor observaţii astronomice efectuate pe când încă se aflau pe Terra. Ce căutau? Evident, viaţă; viaţă în afara Terrei, a sistemului solar, a galaxiei noastre, viaţă pe o altă planetă.

- 5 -

Şi o căutau pe Epsilon M, pentru că, în observaţiile lor, această planetă le atrăsese în mod deosebit atenţia, părând „suspectă” de a fi populată. Se înşelaseră însă amarnic! După ce ajunseseră la destinaţie, în zona respectivă, nu numai că nu găsiseră viaţă, dar nici urmă de planeta Epsilon M sau măcar o alta asemănătoare ei. Nici planetă, nici stea, ori vreun alt corp ceresc, ci doar spaţiu, vid… Deci cum să fi găsit viaţă acolo, când nici măcar planeta pe care o căutau nu era… Ce să se fi întâmplat? Nu-şi dădeau seama! Era însă evident că pe undeva se strecurase o greşeală, dar pe unde, habar n-aveau… Şi atunci? Întrebările lor rămâneau din nou fără răspuns? Să fi fost oare Terra într-adevăr unică în felul ei, în tot acest Univers infinit, plin de stele şi planete, miliarde şi miliarde, singura locuită? Greu de crezut, greu de acceptat… Însă dovada căutată rămânea negăsită. Dezamăgiţi de rezultatul nefavorabil al expediţiei lor spaţiale, fără a fi ajuns nicăieri, sau doar într-un loc gol, Rena şi Als se deciseră să se întoarcă spre Terra; drum greu, lung, anevoios… Încă şapte ani de acum încolo, străbătuţi degeaba. Contrar denumirii navei lor, „Hope”, „Speranţa”, care părea să le sugereze ca, indiferent ce s-ar întâmpla, să nu-şi piardă speranţa, cei doi erau abătuţi, iar în acel moment, foarte pesimişti. La ce bun pierduseră oare atâţia ani? Degeaba?! Deloc interesant! Amândoi erau tineri. Plecaseră la vârsta adolescenţei de pe Terra; atunci Als avusese aproape 18 ani, Rena aproape 17. Acum Als avea aproape 25, Rena aproape 24. Stătuseră atâta timp singuri, doar în interiorul navei lor, încât practic uitaseră complet cum e într-o colectivitate, cum e când te afli în mijlocul unei mulţimi, cum să comunici cu aceştia, iar între ei doi se înfiripase o stranie relaţie de respingere, dar în acelaşi timp de atracţie reciprocă. Nici nu se iubeau, nici nu se urau unul pe altul. Pur şi simplu, doar se suportau, îşi acceptau prezenţa. Se tachinau destul de des, chiar şi înainte de a fi ajuns în apropierea acestui loc gol unde ar fi trebuit să se afle splendida planetă Epsilon M, dar mai ales după constatarea inexistenţei acesteia.

Rena, şatenă, cu părul lung, buclat (nici drept, nici creţ), cu ochii albaştri spre verzui, cu tenul catifelat, creol, se maturizase niţeluş, căpătând trăsături mai ferme, deşi încă delicate. Putea fi considerată foarte frumoasă, deşi Als nu avea cu cine sau cu ce s-o compare. Trupul ei, zvelt şi suplu, cu forme feminine bine conturate, era plăcut privirii. Purta un soi de salopetă mulată pe corp,

- 6 -

confecţionată dintr-un material elastic, comod. Cât despre Als, evident, trecerea timpului adusese câteva mici modificări şi-n fizionomia lui. Avea un aspect mult mai masculin, nu mai părea doar un băieţandru inocent, necopt. El era brunet, cu ochii căprui spre negru şi arăta bine, deşi nici Rena nu avea un model cu care să-l asemuiască. Dar după cum îşi aminteau ei despre oamenii de pe Terra, totul era foarte normal în înfăţişarea lor actuală, micile schimbări survenite în cursul celor şapte ani nefiind deloc alarmante. Amândoi erau astronomi şi evident, astronauţi. Pe lângă asta, Rena era un medic excelent, în plus psiholog şi paleontolog, deşi în privinţa paleontologiei, se oprise undeva, doar în stadiul amatorismului. Nu era deci profesionistă şi-n acest domeniu, doar din cauza plecării cu „Hope”. Als era matematician şi fizician, iar „Hope” ieşise din mâinile lui, era deci capodopera lui. Iată-se însă nevoiţi, contrar dorinţei lor, să se întoarcă spre Terra. N-aveau încotro! Nu puteau întârzia într-o zonă pustie, pentru că „Hope” nu dispunea de mai mult combustibil decât i-ar fi fost necesar călătoriei dus-întors, deci nu puteau căuta planeta Epsilon M prin zonă, dacă aceasta nu era acolo unde trebuia să fie.

Als şi Rena dădeau vina unul pe altul pentru eşecul misiunii lor, deşi poate nu era vina nici unuia. Un alt motiv pentru care nu puteau rămâne în căutarea presupusei planete era acela că stocul de alimente, gândit exact pentru această călătorie, s-ar fi epuizat dacă nu respectau programul iniţial. La bordul navei „Hope”, pentru a-i ajuta pe cei doi, se afla un singur robot, denumit Syrinx, o altă creaţie a lui Als. „Hope” făcuse cale întoarsă, spre Terra.

***

Dacă pentru câteva clipe trecuseră nava pe comandă manuală, după ce se asiguraseră că totul era în ordine, Als şi Rena lăsaseră din nou putere deplină pilotului automat, pentru a-i conduce acasă. Şi iată începând astfel călătoria pe drumul de întoarcere… Drum parcurs fără probleme, timp de alţi trei ani. Rena avea acum 27 de ani, Als - 28. Iată însă, că după zece ani, situaţia începea să se schimbe; şi nu în bine…

Als şi Rena dormeau sau încercau să se odihnească, fiecare în cabina sa, când sunetul strident al alarmei îi trezi brusc. Ce anume

- 7 -

provocase declanşarea alarmei? Nici unul nu avea habar; nu încă! În stare de alertă, se echipară rapid în salopetele lor mulate pe corp şi porniră grabnic, în fugă, spre puntea principală, la panoul de comandă.

- Ce s-a întâmplat, Als?- Nu ştiu. Dormeam… M-a trezit alarma! De abia am sosit.

Acum verific sistemul.- Vreun incendiu cumva, vreo defecţiune a motoarelor, sau

stricăciuni cauzate învelişului extern al navei de către radiaţiile cosmice? presupuse Rena, enumerând eventualele posibilităţi.

- Încă n-am reuşit să aflu… Dar n-avem nici un incendiu. Nici probleme cu motoarele navei. Nici învelişul extern nu e afectat, spuse Als, verificând informaţiile derulate de computerul principal de bord. Se pare însă că am deviat serios de la traseul pe care trebuia să-l urmăm.

- Cum adică am deviat? tresări Rena. S-a stricat pilotul automat? Nu ne mai îndreptăm spre Terra?

- Nu cred că mai mergem spre Terra… Cel puţin aşa pare, conform indicaţiilor aparaturii.

- Ce-ar fi putut provoca o asemenea deviere? întrebă Rena.- Nava a fost pe pilot automat, deci e posibil să se fi strecurat

vreo eroare în sistem, sau vreun virus, presupuse Als.- Vai! exclamă Rena. Şi de cât timp ne deplasăm astfel? Şi-n

ce direcţie?- Încă nu ştiu nimic sigur.- Încearcă să corectezi traiectoria!- Va fi foarte dificil…- Dificil sau nu, încearcă! repetă Rena, rotindu-şi în jur

privirea. Şi Syrinx ăsta, pe unde naiba o umbla?- Ar fi bine să-l găseşti!- Ha… pufni Rena. Nici n-am de gând să-l caut; nava e

imensă, poate fi oriunde.- Atunci ar fi indicat să apară cât mai curând. Şi-ar putea da

seama că avem nevoie de el, zise Als, apoi privi spre colega lui: Dar până să vină robotul, ai face bine să opreşti motoarele! Nu putem continua să ne deplasăm în direcţie greşită. Ne-am rătăci definitiv. Şi-n plus, consumăm combustibilul degeaba…

- 8 -

Fără a-l aproba sau dezaproba, Rena se conformă totuşi. Opri deci motoarele navei. Ciudat lucru însă: În loc să se oprească, „Hope” continua să înainteze; ce-i drept, lent, dar nu staţiona.

- Rena, am spus să opreşti motoarele! îi aminti Als.- Nu-mi spune de două ori acelaşi lucru, zevzecule! se supără

Rena. Le-am oprit deja! - Le-ai oprit?! se miră Als, întrerupându-şi pentru câteva clipe

activitatea pe care şi-o desfăşura, pentru a privi spre Rena.- Evident, întări ea. Ai de gând să mă şi verifici?- Nu… renunţă Als, reluându-şi activitatea. Nu te supăra aşa de

uşor; n-ai motive să te simţi ofensată. Nu pricep deloc de ce nu se opreşte „Hope”, de moment ce motoarele nu mai funcţionează…

- E nava ta. Tu ar trebui să şti ce se petrece, îi aruncă Rena în cârcă întreaga responsabilitate.

- Nu le pot şti pe toate, protestă Als.- Ştii atât de puţine… bombăni Rena.- Poftim? nu auzi el ultimele cuvinte ale Renei.- Nimic. Vezi-ţi de treabă! rosti Rena.În timp ce Als calcula de zor, străduindu-se să afle cu

exactitate de când şi cu cât deviase nava de la traseu, pentru a corecta traiectoria, iată că apăru şi robotul pe puntea principală. Între timp opriseră şi alarma.

- Syrinx… îl văzu Rena. Pe unde naiba tot umbli? Nu vezi că e nevoie de tine aici?

- Mă aflam în sala motoarelor, răspunse robotul.- De ce acolo şi nu aici? Trebuia să supraveghezi zborul… îi

reproşă Als, dar imediat renunţă la a da vina pe robot, întrebându-l: Ai idee ce se petrece aici?

- Da… replică, surprinzător, robotul.Rena şi Als îşi îndreptară, ambii deodată, atenţia spre Syrinx.- Spune odată! îl îndemnă Als.- „Hope” se află sub influenţa unui „black hole”, afirmă

robotul.- Cum?! se holbă la el Als, scăpând pixul din mână.- Ce tot vorbeşti?! adăugă Rena, albă ca varul, înlemnind de

groază doar la gândul că ar putea fi posibil ca robotul să aibă dreptate.

- 9 -

Evident, Als şi Rena cunoşteau amândoi semnificaţia acestui cuvânt, „black hole”…

- Am zis că „Hope” trece prin apropierea unui „black hole”, repetă robotul. Şi a intrat deja, de câtva timp, sub influenţa astrului.

- Imposibil! murmură şoptit Als, abia reuşind să-şi mişte buzele, paralizate parcă, binenţeles, tot de teamă.

- Şi dacă Syrinx are dreptate? reuşi Rena să pună această întrebare.

- Nici nu vreau să-mi închipui ce-ar fi dacă ar avea dreptate… rosti Als îngândurat.

***

„Black hole”… În română, „gol negru” sau „gaură nea-gră”… Nişte aştri a căror existenţă putea fi mai curând doar presu-pusă. Nişte monştri întunecaţi printre corpurile cereşti, rămăşiţe ale unor foşti aştri gigantici, reduşi prin colaps gravitaţional la dimensiu-ni nu foarte mari, dar care dezvoltau o forţă de atracţie gravitaţională imensă. O cantitate mare de materie, de energie, compresată într-un spaţiu restrâns… Dacă „Hope” se afla într-adevăr în apropierea unui asemenea corp ceresc, n-avea nici o şansă de scăpare, era o cauză pierdută. „Golurile negre” atrăgeau spre ele alţi aştri aflaţi în apropi-ere, înghiţindu-i cu lăcomie, fără a-şi mări forma sau dimensiunile în urma acestor acţiuni. Iar motivul pentru care se denumeau astfel era acela că apăreau ca nişte pete negre, deoarece îşi înghiţeau până şi radiaţia propriei lumini, neputând scăpa nici aceasta, nici măcar cu impresionanta sa viteză de 300000 km/s.

- Syrinx… Vorbeşti serios? Chiar ne aflăm în apropierea unui „black hole”? îndrăzni Rena, cu mare dificultate, să întrebe.

- Bineînţeles, continuă să susţină robotul că ar avea dreptate. N-aş glumi cu aşa ceva; nu e cazul…

- Nici n-ai putea glumi! îl corectă Als.- Aşa-i, îl aprobă robotul. Nici n-aş putea, de fapt.- Şi dacă ar fi aşa cum spui, unde-i aşa zisul „black hole”? se

îndoi Als de veridicitatea spuselor robotului.- Nu poate fi văzut, zise robotul, explicând, inutil: Fotonii de

lumină nu pot părăsi suprafaţa lui, nici chiar cu viteza de 300000 km/s. Cu alte cuvinte, îşi înghite propria lumină…

- 10 -

- Nu ne spune ceea ce ştim deja, îl întrerupse Als, iritat de cuvintele robotului. Suntem astronomi. Nu ne interesează acum definiţia „golului negru”, nici explicaţia fenomenului, deşi totul e încă foarte incert… Spune-ne altceva, ce nu ştim, dar care să ne şi intereseze în acest moment!

- Păi… Nu ştiu ce nu ştiţi, se încurcă robotul.- De ce nu ne indică nimic aparatura de bord? sugeră Rena. De

ce nu ne semnalează prezenţa unui asemenea astru ?- Aparatura de bord?! replică robotul. În momentul de faţă, nu

vă mai puteţi baza pe indicaţiile primite de la aparatura de bord. E complet dereglată.

- Cum?! tresări Als, întrerupându-şi activitatea.- Toate indicaţiile sunt greşite, eronate, incorecte, susţinu ro-

botul.- Şi atunci devierea de la traiectorie… începu Als o idee pe

care nu o continuă.- Aceea este reală, îl completă Syrinx. Dar nu aşa cum indică

acum computerul. Totuşi, logic, „Hope” a deviat de la traseu, în direcţia „golului negru”.

- Deci calculele mele… Le-am făcut degeaba! se tângui Als, dându-şi seama de acest lucru.

- Şi nici măcar nu ştim care-i devierea reală, zise Rena.- Nu, deşi, până am să mă dereglez şi eu din cauza apropierii

de „gaura neagră”, pentru că sunt tot o maşinărie şi nu pot scăpa, v-aş putea arăta cum se prezintă situaţia în momentul de faţă.

- De unde putem şti că nu eşti deja dereglat? păru Als suspi-cios.

- Când voi fi cu adevărat dereglat, vă veţi da imediat seama, cu siguranţă. Deocamdată, nu încă, zise Syrinx.

Als şi Rena nu aveau încotro. Erau nevoiţi să-i dea crezare robotului, mai ales că în curând toată apartura de bord începu să deruleze cu o viteză uimitoare tot felul de informaţii eronate pe care nimeni nu le solicitase, în timp ce luminile se stingeau şi se aprindeau într-una, clipind des, uşile automate se închideau şi se deschideau… totul o luase razna.

- Asta ne lipsea! aprecie, a pagubă, Als.- Nu mai e mult. În curând voi fi şi eu afectat, îi înştiinţă ro-

botul pe cei doi.

- 11 -

Înainte ca Syrinx să fie dereglat, Als şi Rena citiră informaţiile stocate în memoria lui şi le notară grabnic pe foi; erau mai în sigu-ranţă decât pe computer.

- Ce se va întâmpla cu „Hope”, cu noi? întrebă Rena.- Teoreric, nu există scăpare, rosti robotul. „Hope” va fi dezin-

tegrată, ca şi tot ceea ce se află în interiorul ei, totul va fi demateriali-zat, descompus instantaneu în particule elementare şi reţinut în interiorul „golului negru”, intrând în componenţa acestuia. Vom fi asimilaţi! spuse robotul ultimele sale cuvinte, înainte de a începe să spună şi să facă lucruri fără sens.

Syrinx se dereglase… Als şi Rena se priviră uluiţi. Rămăseseră singuri.

- Ce facem? Aşteptăm inevitabilul? întrebă Rena, cu glas temă-tor.

- Nu! tună Als. Orice ar fi, nu trebuie să ne dăm bătuţi. De ce să ne considerăm din start învinşi, fără a încerca nimic? Nu trebuie să cedăm! Nu fără luptă!

- Als, ne confruntăm cu un „black hole”. Inamicul nostru e mult prea puternic. Şi invizibil.

- Ştiu, rosti el. E o forţă încă necunoscută, imprevizibilă, dar asta nu înseamnă că… „Hope”, speranţă, încredere… Am putea scăpa totuşi…

- Cum? E imposibil să ne întoarcem, să opunem rezistenţă forţei astrului!

- Cine a zis să ne întoarcem, să ne opunem? Dar nici să-i facem jocul. Putem trece dincolo.

- Să… tre - tre - tre… trecem? Dincolo? se bâlbâi Rena. Cum?- Prin „black hole”, rosti Als.- Ai înnebunit?- Poate; dar e unica noastră şansă. În fond ce avem de pierdut?

Ce altceva?- Nu! se împotrivi Rena. Cum să trecem?- Cu viteză maximă, drept prin mijloc.- Dar…- Ai altă părere mai bună? Să aşteptăm să ne „înghită”? zise

Als. Să ne asimileze?- Nu. Însă nimeni şi nimic n-a mai trecut până acum. Nici lu-

mina nu scapă.

- 12 -

- Lumina, cu viteza ei de 300000 km/s, nu scapă, n-are nici o şansă, monstrul o reţine. Dar „Hope” e o navă puternică, prinde viteze superluminice; asta-i şansa noastră.

- N-a mai încercat nimeni aşa ceva, spuse Rena.- Nu, n-a încercat. Vom fi primii, deci deschizători de dru-

muri… Îţi dai seama ce-ar însemna dacă am reuşi?- Dacă am reuşi… sublinie Rena cuvântul „dacă”.- N-am găsit Epsilon M, nici viaţă pe acolo, dar am trecut

printr-un „black hole”… Asta ar compensa în totalitate eşecul misi-unii de până acum… îşi continuă Als îngândurat ideea, fără a lua în seamă pesimismul Renei.

- E cunoscut faptul că „golurile negre” produc distorsiuni şi deformări spaţio-temporale. De unde şti că dacă vom trece, vom ieşi chiar de partea cealaltă, sau că ne vom mai afla în aceeaşi dimen-siune, în acelaşi spaţiu, în acelaşi timp? Sau poate într-o lume para-lelă?

- Nu pot şti asta, dar măcar vom ieşi. Vom vedea după aceea unde, cum, când, dacă vom mai fi teferi. Spune, Rena, ce altceva am putea face?

- Nimic… zise ea, resimţind mişcarea circulară descrisă de „Hope” în ritm ameţitor. Nimic altceva…

Nava se îndrepta rapid spre „gaura neagră”, de parcă s-ar fi aflat într-o imensă pâlnie invizibilă, iar forţa vârtejului creat ar atrage-o spre scurgere, inevitabil.

- De unde o fi apărut „golul” ăsta? se întrebă Als ca pentru sine.

- N-am idee… murmură Rena îngândurată. Mai întâi lipsa pla-netei Epsilon M, acum „golul” ăsta… Oare ce ne mai aşteaptă? Ce alte surprize?

- Vom vedea, dacă vom apuca… Acum, cât încă mai avem posibilitatea, hai să pornim motoarele navei, să ne îndreptăm cu viteză maximă spre „black hole”, spre centrul lui!

- Hai! îl aprobă Rena în ultimă instanţă, neavând altă alter-nativă.

- La drum! Monstrule, venim! Păzea! ameninţă Als, râzând bolnăvicios.

***

- 13 -

Sincronizându-şi în ultima clipă mişcările, Als şi Rena porniră motoarele navei, îndreptând „Hope” spre ceea ce trebuia să fie miezul „golului negru”. Înainte ca nava să fi răspuns comenzilor manuale date, cei doi avură impresia certă că totul în jur se deforma inexplicabil; se ondula, se alungea, se lăţea, se micşora sau se lărgea alternativ, succesiv ori concomitent, după nici o regulă sau lege cunoscută a fizicii moderne sau a oricărei alte ştiinţe. Apoi „Hope” porni cu toată viteza spre monstrul nevăzut. Als şi Rena simţeau că toată greutatea ba li se lasă în vârful picioarelor, ba li se ridică în creştetul capului, ba li se mută în alte părţi ale corpului, până când îşi pierdură cunoştinţa…

Se treziră după un timp, fără a-şi da seama dacă trecuse o infinitate sau doar o fracţiune de secundă, dacă mai erau încă în viaţă, dacă trecuseră sau nu prin presupusul „gol negru”, de partea cealaltă a acestuia sau se aflau în interiorul lui, dacă mai erau întregi sau dematerializaţi, descompuşi în particule elementare… Îşi deschiseră ochii, iar senzaţia că totul din jur se deforma persista. Însă senzaţia trecu dintr-o dată, ca prin farmec, iar încet-încet, lucrurile începură să revină la normal, să-şi recapete forma cunoscută. Chiar şi robotul, aparatura de bord, restul… „Hope” zbura lin, cu viteză maximă, într-o direcţie necunoscută. Nedumerit, Als se ridică, întrebându-se ce căuta pe jos. Privi în jur; se afla pe puntea principală a unei nave spaţiale… Încet, îşi aminti de „Hope”, de Epsilon M, de „black hole”, de Syrinx, de Rena… Speriat, privi în jos; îşi regăsi colega, întinsă pe podea. Se îndreptă îngrijorat spre ea, oprindu-se în dreptul ei, tocmai când ea dădea semne de revenire.

- Ce s-a întâmplat? întrebă Rena. A fost cumva un vis urât sau ce ?

- Nu, n-a fost deloc un vis; am trecut printr-un „black hole”, zise Als.

- Cum? se dezmetici de-a binelea Rena, deschizându-şi larg ochii. Am scăpat?

- Încă nu-mi dau seama. Trebuie să analizăm totul cu calm. Tu eşti teafără?

- Cred că da. Cel puţin întreagă, zise ea, privindu-şi mâinile, trupul…

Se ridică.

- 14 -

- Iar eu cred că am reuşit! zise Als, observând că aparatura de bord îşi încheia derularea rapidă a informaţiilor, luminile nu mai clipeau necontenit, uşile nu se mai închideau şi deschideau într-una, iar robotul îşi stăpânea mişcările necoordonate şi frânturile de cuvinte lipsite de sens pe care le înşirase până în acel moment.

Ochii lui Als străluceau de bucurie la gândul ca „Hope” să fi reuşit imposibilul, trecerea printr-un „gol negru”.

- Şi ăsta ce tot îndrugă? se referi Rena la robot.- Baliverne… se amuză Als. - Nu. Baliverne, nu, îşi reveni brusc Syrinx.- Syrinx! exclamă Rena, îmbrăţişând robotul, exprimându-şi

astfel sentimentele.Syrinx, fiind doar un robot, nu putu avea aceeaşi reacţie de

bucurie sau de alt gen.- E totul în ordine cu tine? întrebă Als robotul, fără a se ma-

nifesta ca Rena, deşi era şi el fericit că Syrinx nu păţise nimic. - Circuitele mele sunt intacte; totul funcţionează la parametrii

normali, zise robotul, după ce-şi făcuse o verificare rapidă a între-gului sistem cibernetic ce-l punea în funcţiune.

- Dar memoria ţi-a fost cumva afectată? continuă Als cu în-trebările.

- Nu, fu răspunsul robotului. Memoria mea nu a avut de sufe-rit.

- Foarte bine, aprecie Rena. Atunci lămureşte-ne, te rog! Ce s-a petrecut de fapt?

- Tocmai am trecut cu „Hope” printr-un „black hole”, spuse robotul.

- Deci e adevărat… tresări Als.- Nu ni s-a părut, adăugă Rena. - Şi unde suntem acum? întrebă Als.- Am ieşit cu bine? Suntem de partea cealaltă a monstrului?

zise şi Rena.- După toate aparenţele, aşa ar trebui să fie, spuse robotul.- Aparenţe… murmură Als. Nu-mi place cuvântul ăsta. Deloc!- Cât timp a trecut de când te-ai dereglat, Syrinx? i se adresă

Rena.- 10 secunde, afirmă robotul, care cronometrase totul, iar acum

funcţiona corect.

- 15 -

- 10 secunde?! se miră Rena. Doar atât? Mie mi s-a părut o eternitate!

- Şi eu am avut aceeaşi stranie senzaţie, adăugă Als. De veşnicie…

- 10 secunde, repetă Syrinx cu fermitate. Acum totul este în ordine. Nu mai există nici un pericol. A trecut… Puteţi opri motoa-rele, calcula traiectoria, devierea, totul, pentru a redirecţiona nava, din nou, spre Terra. Aparatura de bord funcţionează perfect!

- Vai, am reuşit! Am reuşit! sări Als în sus de bucurie. Am tre-cut! Am scăpat! Am învins! Suntem pionierii călătoriilor spaţiale prin „golurile negre”!

- Nu te ambala prea tare! îl domoli Rena. Mai bine apucă-te de calcule!

- Nu mă feliciţi? o privi Als cu un aer superior.- Dovedeşte-mi mai întâi că meriţi felicitările mele, replică

Rena, fără a-l lăuda. Hai, la treabă!- Ce tot faci pe şefa cea dură?- Als, calculele! Ne aşteaptă Terra!- Eşti o mică tirană. Ştiai? îi trânti Als, adăugând: Dar „Hope”

e nava mea.- Ştiu, zise ea, încruntându-se a nemulţumire. Asta nu mă îm-

piedică să fiu tot eu comandantul misiunii.- Halal misiune; până acum, eşec total, comentă el. - Nu mă provoca! ameninţă ea.Robotul îi privi fără a-i înţelege; reîncepuseră ostilităţile, ta-

chinările…

***

Totuşi, nici Als, nici Rena nu-şi neglijară îndatoririle. Veri-ficară aparatura navei, redevenită eficientă, iar Als efectuă toate cal-culele necesare, cu o precizie de netăgăduit.

Stabiliră poziţia navei, care indica faptul că, într-adevăr, „Hope” se afla în acel moment, în deplină siguranţă, undeva, depar-te, de partea cealaltă a „golului negru”. Stabiliră apoi traiectoria pe care trebuiau s-o urmeze pentru a ajunge pe Terra şi lăsară din nou totul pe seama pilotului automat, a aparaturii de bord şi sub supra-vegherea atentă a neobositului Syrinx, unicul lor robot.

- 16 -

„Hope” îşi continua nestingherită zborul printre aştri, în direc-ţia galaxiei Calea Lactee, a sistemului solar, a Terrei. Als şi Rena evitau intenţionat să amintească despre eşecul misiunii lor, despre lipsa planetei Epsilon M, despre „black hole”, despre tot ce se pe-trecuse în ultimul timp şi era inexplicabil. Trecuseră astfel încă trei ani şi jumătate de la incidentul cu „golul negru”. Aproape că ui-taseră deja totul, mai ales că intraseră de ceva timp în galaxia Calea Lactee, iar acum se apropiau de norul Oort, periferia sistemului solar, locul de provenienţă al cometelor. Deja începeau, tare emoţionaţi, să se simtă ca acasă. Als avea deja 31 de ani, Rena – 30… Nu mai erau adolescenţi, deşi încă mai păreau a se purta copilăreşte. Relaţiile dintre ei erau aceleaşi, la fel de tensionante: nici nu se iubeau, nici nu se urau; se suportau doar… Numai Syrinx, robotul, neobosit, era la fel de eficient ca la începutul călătoriei.

După ce „Hope” trecu de banda lui Kuiper, formată din multe corpuri cereşti micuţe, îngheţate şi prăfuite, Pluto fu prima planetă a sistemului solar care-i întâmpină, împreună cu satelitul ei natural, Charon, ambii prăfuiţi şi îngheţaţi. „Hope” se opri câteva clipe pe orbita micuţului Pluto, pentru a-i saluta pe cei doi aştri de la mar-ginea sistemului solar. Als şi Rena micşorară simţitor viteza navei; în câteva ore, spre sfârşitul acelei zile, aveau să ajungă, în sfârşit, acasă. Fiindcă se aflau în apropierea lui Pluto, iar viteza navei era atât de mică, Rena încercă să stabilească legătura audio-video cu orice bază de pe Terra. În mod normal, această legătură ar fi trebuit să fie posibilă, deci să nu întâmpine greutăţi în stabilirea ei. Totuşi, tăcere deplină, absolută…

- Ce faci? o întrebă Als.- Mai bine zis, ce încerc să fac, îl corectă Rena. - Bine, cum vrei tu. Deci… Ce încerci să faci?- Vreau să obţin legătura cu cei de acasă, dar, în mod inexpli-

cabil, nu primesc nici un răspuns, zise Rena. - Poate ne aflăm încă prea departe de Terra, presupuse Als.- Ce departe? tresări Rena. Nu vezi bine? E Pluto!- Pluto, da, am văzut… Şi ce, Pluto e aproape?- Destul de aproape pentru a se stabili legătura, replică Rena.

Am intrat deja în sistemul solar.- Ştiu. Încearcă să le trimiţi un mesaj; au trecut atâţia ani…

Poate nu se aşteaptă să ne întoarcem. Poate au uitat.

- 17 -

- Nu contează câţi ani au trecut, se împotrivi Rena. Noi n-am întârziat deloc; la atât era preconizată misiunea noastră, ba chiar aş putea afirma că am sosit mai devreme, deci ar trebui să fie pregătiţi de întoarcerea noastră, să ne aştepte…

- Rena, n-are rost să ne facem iluzii… Vom vedea când ne vom apropia mai mult de Terra. Nu mai durează. Ai puţină răbdare! De ce te chinui degeaba?

- Ştii ce mă îngrijorează cel mai mult? replică ea, de parcă nici nu l-ar fi auzit.

- Nu. Ce? se interesă el.- Liniştea asta absurdă… Lipsa oricărui semnal. De ce nu reu-

şesc să recepţionez nimic, absolut nimic?- Rena, ai răbdare! Prea vrei totul dintr-o dată… îi reproşă Als.- Nu vreau totul dintr-o dată, dar nici nimic, replică ea nervoa-

să. Ce-i cu tăcerea asta?- N-ai decât să te oboseşti degeaba, dacă te încăpăţânezi cu

semnalele alea… Eu mă duc în cabina mea, să dorm vreo câteva ore.- Să dormi? se miră Rena. Cum poţi dormi în asemenea mo-

mente?- Crezi că aş avea altceva mai bun de făcut? o privi el fix, în-

trebător, parcă chiar batjocoritor, tachinând-o: Dacă nu, prefer să în-cerc să mă odihnesc, să-mi refac forţele. Spune, comandante! Sunt la ordinele tale. Porunceşte!

- Pleacă unde vrei! Şi aşa prezenţa ta e inutilă, zise ea în ze-flemea.

- Inutilă? repetă el. Cum vrei… mai zise şi se retrase în direcţia cabinei sale, ridicând nepăsător din umeri.

- Ah, ce enervant! mormăi Rena, fără a abandona încercarea de a stabili, fără nici un rezultat, legătura cu Pământul.

***

„Hope” trecu de la Pluto şi Charon, a noua planetă a sistemu-lui solar, la Neptun cu suita sa de sateliţi naturali: Triton, Nereida, plus ceilalţi, încă identificaţi cu denumirile lor mai mult simbolice, stabilite în secolul XX: 1989N1, 1989N2, 1989N3, 1989N4, 1989N5, 1989N6.

- 18 -

„Hope” nu staţionă prea mult pe orbita lui Neptun, se îndreptă spre Uranus şi sateliţii acestuia: Ariel, Belinda, Bianca, Cordelia, Cressida, Desdemona, Julieta, Miranda, Oberon, Ophelia, Portia, Puck, Rosalinda, Titania, Umbriel; în total 15.

Rena se grăbea spre Terra, mai ales că nu primea nici un răspuns, nu recepţiona nici un semnal, nimic. Nu după mult timp, „Hope” se afla în preajma inelatului Saturn, alături de cei 18 sateliţi naturali ai acestuia: Atlas, Enceladus, Janus, 1990S18, Tethys, Calypso, Epimetheus, Mimas, Phoebe, Titan, Dione, Hyperion, 1980S26, Rhea, Dione B, Iapetus, 1980S27, Telesto. Impresionant sistem în miniatură, demn de admirat. Dar Rena n-avea chef să admire frumuseţea inelatului sistemului solar; altceva o preocupa pe ea în acele momente, mult mai important decât frumuseţea gigantului gazos cu inele, anume recepţionarea vreunui răspuns de acasă, de pe Terra, fie chiar şi o înjurătură banală; dorea doar să audă ceva, dar nimic… Tăcere adâncă!

Jupiter se ivi în curând în zare, impunând prin măreţia lui. „Hope” se „încurcă” printre cei 16 sateliţi cunoscuţi ai uriaşului: Adrasteea, Metis, Amalteea, Io, Ganimede, Europa, Callisto, Carme, Ananke, Sinope, Himalia, Elara, Lysithea, Pasiphae, Leda, Thebe. Jupiter, regele planetelor sistemului solar, trona în mijlocul acestor 16 sateliţi. Ciudat i se păru Renei faptul că nu zări celebra Mare Pată Roşie a lui Jupiter, o furtună uriaşă, încă activă, după mai multe secole, de parcă nimic nu i se putea pune în cale, să o oprească. Rena nu se chinui să descifreze misterul lipsei acestei pete; probabil doar n-o observase ea. Cât despre Terra, încă nimic; nici un răspuns… Rena trimisese şi vreo câteva mesaje, dar în zadar. Degeaba! Tot nu-i răspundea nimeni, de parcă nu era nimeni acolo, jos, pe Terra, să recepţioneze mesajele ei, să o audă…

„Hope” trecu pe lângă centura de asteroizi şi ajunse pe orbita planetei Marte, alături de Phobos şi Deimos (Spaima şi Teroarea), cei doi sateliţi naturali diformi ai planetei roşii, mici şi prăfuiţi, deloc aspectuoşi sau ospitalieri. Als apăru şi el pe puntea principală. O sin-gură privire îi fu de ajuns ca să priceapă unde se aflau:

- Marte, zeul războiului…- Te-ai trezit? tresări Rena, întorcându-şi capul spre el, doar

pentru o clipă.

- 19 -

- Crezi că m-am putut odihni vreun pic? Am încercat doar, însă în zadar…

- Nu intra în amănunte; nu mă interesează! îl întrerupse Rena, concentrându-se asupra aparaturii de emisie-recepţie.

- Încă nimic? întrebă Als.- Absolut nimic, întări Rena.- Ciudat! aprecie Als. Acum chiar că ar trebui să ne audă, să ne

răspundă…- De când tot încerc să-ţi explic acest lucru? E bine că pricepi

totuşi, chiar dacă doar acum, cu o oarecare întârziere.- Deh, spre deosebire de tine, sunt mai greu de cap… zise Als,

apoi privi insistent spre planeta pe a cărei orbită se aflau: Dar ce-o fi păţit Marte?

- La ce te referi? nu pricepu Rena.- Păi, planeta asta e celebră pentru culoarea ei inconfundabilă;

acum totuşi, parcă nu e chiar aşa de roşie cum ar trebui, remarcă Als.- Ai dreptate, aprobă Rena, observând de abia în acel moment

că aşa era. Nu prea e roşie… De altfel, în cazul lui Jupiter, credeam că doar mi se pare mie, însă acum sunt sigură că lipsea Marea Pată Roşie, iar inelele lui Saturn nu erau chiar aşa de spectaculoase, de multe, de clare, de bine conturate… Ca să nu mai pomenim de inele-le celorlalte planete; nu aveau deloc, nici Neptun, nici Uranus, nici Jupiter… Cum puteau să dispară?

- Ce-or însemna toate astea? rosti Als îngândurat.- Nu-mi dau seama, dar ceva nu e în regulă, spuse Rena.- Poate că nu; dar ce?- Cine ştie? Întreg sistemul solar pare schimbat. Fii atent, por-

nim spre Lună!- Acum e acum! Ne vom lămuri cât de cât… Oare mai e Terra

acolo, la locul ei?- Ce întrebare stupidă mai e şi asta? se înspăimântă Rena.- Ba e o întrebare logică, având în vedere faptul că nu ni se

răspunde.- Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva! alungă Rena o

asemenea posibilitate, scuturând categoric din cap.- Dar ar trebui să te gândeşti; un război de talie mondială ar fi

putut conduce la distrugerea planetei.- Taci! îi interzise Rena. Cum poţi spune aşa ceva?

- 20 -

- Păi, am dreptate. Altfel cum îţi explici ceea ce se petrece?- Deocamdată, nu-mi explic nimic.- Şi totuşi, dacă Terra ar fi supravieţuit unui asemenea război,

nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre vieţuitoarele planetei, inclusiv oamenii… Asta ar explica de ce nu ne răspunde nimeni… Imaginează-ţi: în cazul acesta, odată întorşi acasă, am fi singurii locuitori ai Terrei.

- Als, ţi-am spus să taci!- De ce? - Pentru că mă enervezi! Şi pentru că e absurd!- Ba nu-i deloc absurd! se împotrivi Als, cu încăpăţânare. Doar

aşa s-ar putea explica de ce nu primeşti nici un răspuns.- Hm… murmură Rena îngândurată. Poate că ar explica partea

cu lipsa răspunsului, dar ce zici de lipsa oricărui semnal? Ce mai ai de zis acum, isteţule? Asta cum s-ar mai explica?

- Păi, simplu… Normal, după un război total, distructiv, ce semnal ai mai vrea să recepţionezi?

- Orice semnal; audio, video, chiar şi din trecut… Pe Terra se comunică de mult timp, prin diverse metode, deci puteam recepţiona vreun semnal cât de slab, de la vreo emisiune radio sau TV, de la vreun telefon mobil sau fix, de la orice staţie de emisie-recepţie, de la vreun satelit artificial, sau din altă parte, măcar un semnal banal, dar… Nimic. Tăcere absolută pe toate planurile.

- Ah, asta mă pune serios pe gânduri, murmură Als. Mă îngri-jorează.

- Şi eu ce tot încerc oare să-ţi explic? De când sunt în stare de alertă?

- Stai, să nu ne pierdem cumpătul! Să ne păstrăm calmul. Să aşteptăm să ajungem în apropierea Lunii; mai sunt doar câteva minute. Vom vedea după aceea care-i situaţia.

- Bine. Să aşteptăm, decise Rena, încercând să se calmeze. Era oare posibil? Cam dificil! Mai ales că tot nu reuşea să re-

cepţioneze nici un semnal, ca să nu mai pomenim de stabilirea le-găturii cu cei de acasă…

***

- 21 -

În curând, în depărtare, se ivi Luna, la fel ca întotdeauna, urâtă sau frumoasă, depinzând de punctul de vedere al fiecăruia, de modul în care era privită. În acel moment, Luna se înfăţişa doar ca satelitul natural al Terrei, cu suprafaţa-i plină de cratere, munţi, nisip…

Iar dincolo de ea se zărea Terra, inconfundabila planetă albas-tră, paradisul vieţuitoarelor, ba chiar leagănul speciei umane. Als şi Rena răsuflară a uşurare; Terra era la locul ei, nu dispăruse. Şi totuşi… Nu se puteau bucura pe deplin. Ceva îi reţinea. Ceva mis-terios, inexplicabil. De acord, în faţa lor era Terra, era Luna, dar… Mesajele lor? Semnalele? Planeta albastră încă se încăpăţâna să rămână tăcută, mută, spre disperarea celor doi. „Hope” se apropie, pentru început, de Lună.

- Vezi; încă nici un răspuns… remarcă Rena.- Văd… şopti Als. Poate că totuşi au pierit cu toţii.- Nu mă enerva! Ţi-am spus, chiar de-ar fi pierit, tot recepţio-

nam ceva, era imposibil să nu auzim nimic! continuă Rena să-şi susţină punctul de vedere. De altfel… Ia stai! Priveşte cu mai multă atenţie Luna! Nu ţi se pare nimic schimbat la ea?

Als îşi concentră atenţia asupra satelitului natural al Terrei. Zise nedumerit:

- Nu văd nimic deosebit; e aceeaşi dintotdeauna…- Da, dar… Unde sunt bazele lunare, sondele spaţiale? Su-

prafaţa ei este pustie, plină doar de cratere, nisip şi roci. Nu sunt nici măcar steagurile lăsate acolo de misiunile Apollo în secolul XX, re-marcă Rena, după o scanare rapidă a suprafeţei lunare.

- Aşa-i… remarcă surprins Als că Rena avea dreptate. Asta-i cu adevărat ciudat! Din ce în ce mai ciudat. Ce-o vrea să însemne?

- Nu ştiu. Mi-e şi teamă să-mi închipui.- În fine; ce atâtea presupuneri şi temeri? făcu Als pe curajosul.

Dacă tot am ajuns până aici, să ne continuăm drumul până la capăt. Ne vom lămuri când vom ajunge pe Terra!

- Sper să ai dreptate, murmură Rena. Fără a ţine cont de temerile celor doi, „Hope” se îndreptă spre

orbita terestră, o orbită complet goală, fără staţii spaţiale, fără sateliţi artificiali, militari, defensivi, de spionaj, sau de telecomunicaţii, fără telescopul spaţial… Nimic! Doar „Hope” şi Luna, rămasă undeva, la locul ei. În rest… tăcere! „Hope” se afla deasupra oceanului, pro-babil Pacificul, albastru, imens…

- 22 -

- Acum ce mai ai de spus? Unde sunt sateliţii artificiali, unde sunt sondele şi staţiile spaţiale, unde sunt toate? Cum justifici lipsa lor? întrebă Rena.

- Cum? Habar n-am! Nu justific nimic… Hai să scanăm supra-faţa Terrei, poate reuşim să aflăm ceva, propuse Als.

- Ce să scanăm? Apele? Nu vezi că ne aflăm deasupra ocea-nului?

- Ai dreptate. Să aşteptăm să apară continentele; n-ar trebui să dureze prea mult, spuse Als.

- N-ar trebui… şopti Rena. Ce-o fi şi cu oceanul ăsta? Parcă e, totuşi, cam prea mare. Mult prea mare!

- Pacific? Bineînţeles că-i mare. - Nu chiar atât de mare! tresări Rena.- Ce vrei să spui? se miră Als.- Stai! Să vedem, nu se grăbi Rena cu explicaţiile. Doar ai zis

să avem răbdare, să apară continentele.Pentru Als şi Rena era cam greu să aibă răbdare; era uşor de

spus, dar greu de făcut. După atâţia ani şi după atâtea probleme, ajunseseră, în sfârşit, acasă, iar aici îi întâmpina… doar tăcerea! Cum să mai dea dovadă şi de răbdare? Totuşi, nu după mult timp, se ivi uscatul, care se vedea destul de bine de la bordul navei „Hope”. Nu reuşiră însă să desluşească despre ce continent era vorba, poate şi din cauza norilor ce acopereau parţial în acel moment regiunea ivită. Deciseră deci să scaneze acea zonă, iar cu ajutorul aparaturii de bord reuşiră să obţină imagini din acel loc. Dacă Als şi Rena se aşteptau ca pe ecranul monitorului să apară clădirile înalte ale unui mare oraş, fie el chiar pustiu, părăsit, se înşelaseră. În imagine apăru o pădure cu copaci foarte înalţi, mai-mai ca zgârie-norii, cu o vegetaţie bogată, luxuriantă, ca o adevărată junglă.

- Ce-i asta? se interesă Als.- N-am idee, recunoscu Rena.- Ce fel de copaci sunt aceştia?- Nici asta nu ştiu. Ar putea fi Sequoia… presupuse Rena.- Ce vegetaţie! admiră Als frunzişul des şi bogat. Parcă ar fi o

pădure tropicală.- Poate asta şi e… murmură Rena a neştiinţă.- În ce zonă a globului am nimerit oare?

- 23 -

- Probabil în America de Sud; parcă pe acolo sunt păduri de genul acesteia…

- Probabil… repetă Als deznădăjnuit.

***

După câteva minute, norii începură să se risipească sau cel puţin să se rărească, astfel încât Als şi Rena să poată zări mai bine zona uscatului deasupra căruia se afla „Hope”. Brusc, Rena făcu ochii mari:

- Pe naiba! Pangeea… - Poftim? păru Als tare nelămurit.- Pangeea, continentul unic de pe Terra, dintr-o eră geologică

de mult apusă, din urmă cu 200 de milioane de ani, când exista un singur continent – Pangeea – şi un singur ocean – denumit Panthala-sa.

- Ştiam şi eu ce înseamnă Pangeea; nu ţi-am cerut să-mi spui definiţia unicului continent, se încruntă Als, oarecum supărat. Eu doream să ştiu ce ţi-a venit acum să aminteşti de Pangeea? De ce vorbeşti despre acest continent de mult dispărut?

- Pentru că asta este acum acolo, jos, pe Terra… Pangeea… Asta ne aşteaptă!

- Cum? tresări Als. Nu se poate! protestă el. Cum adică… Pangeea?!

- Priveşte şi tu! îi indică Rena. America de Sud unită de Africa, Australia şi Antarctica, aceasta din urmă neacoperită de gheaţă.

- Antarctica fără gheaţă… Asta ar fi interesant de văzut, dar… Pangeea… În ce eră exista acest unic continent?

- În era Mezozoică, afirmă Rena, deşi nu foarte sigură. Parcă… Cred că…

- Mezozoic? repetă Als. Asta-i perioada în care dinozaurii stă-pâneau lumea?

- Da… şopti aprobator Rena. - Nu se poate! E imposibil! se împotrivi Als. Vrei să spui că

acolo, jos, prin pădurile alea, mişună tot felul de creaturi imense, de reptile uriaşe?

- Cam aşa ceva… După toate aparenţele, asta ne aşteaptă jos.

- 24 -

- Nu! Ce tot spui? E imposibil! Cum să fie dinozauri?!… De-sigur, asta ar explica multe fenomene stranii observate până acum, anume de ce nu primeam nici un răspuns pe nici o lungime de undă, de ce nu recepţionam nici un semnal sau mesaj, lipsa sondelor şi sta-ţiilor spaţiale, bazelor lunare, sateliţilor artificiali, etc. Dar…

- Stai! Nu-i chiar Pangeea, îl întrerupse Rena.- Adică? se miră Als.- Nu-i doar un singur continent; sunt două, explică Rena, ob-

servând mai clar uscatul.- Laurasia şi Gondwana, despărţite de marea Tethys, care în

urma retragerii apelor, a format lanţul muntos alpin, dovedi Als că nu era chiar totalmente pe dinafara subiectului.

- Văd că mai ştii câte ceva, remarcă Rena. - Desigur. Nu sunt chiar atât de neştiutor cum crezi… Şi dacă-i

vorba despre cele continente, în ce perioadă a Mezozoicului ne-am afla?

- Acum ţi-aş putea răspunde mult mai sigur. Asta aş putea şti…

- Ştii sau ai putea doar? zise Als.- Ştiu, dar trebuie să mă gândesc puţin.- Parcă tu ai studiat paleontologia, îşi aminti Als.- De fapt, am început doar s-o studiez, îl corectă ea. Nu mi-am

terminat niciodată studiile astea de specialitate. - Acum ai ocazia să ţi le termini, în direct… În orice caz, câte

perioade erau în era Mezozoică?- Atâta lucru ar trebui să şti şi tu.- Eu n-am studiat deloc paleontologia, dar parcă erau trei, zise

Als.- Exact. Atâtea erau; trei: Triasic, Jurasic şi Cretacic, explică

Rena. Iar Pangeea s-a despărţit în cele două continente, Laurasia şi Gondwana, înaintea Cretacicului. Iar aşa, atât de bine conturat, în Cretacicul Superior.

- Cretacic? Ce bine că n-am nimerit în Jurasic! Parcă atunci trăiau Stegosaurus, Brontosaurus, Ty Rex, Triceratops… enumeră Als denumirile a câtorva dinozauri mai cunoscuţi, mai studiaţi, în jurul cărora se născuseră adevărate legende.

- 25 -

- Greşit! exclamă Rena. Poate că primii doi, Stego şi Bronto, au trăit în Jurasic, dar ceilalţi doi, Ty Rex şi Tricer, cu siguranţă în Cretacic, ba chiar în Cretacicul Superior.

- Vrei să spui că… Ty Rex şi Tricer? murmură temător Als.- Exact: Tyrannosaurus Rex, Spinosaurus, Dasplaetosaurus,

Tarbosaurus, Carcharadontosaurus, Megalosaurus, Megalodon, Me-garaptor, Velociraptor, Oviraptor, Deinonychus, Sauroniholestes, Coelurus, Dylophosaurus, Deinosuchus, Triceratops, Protoceratops, Hypsilophodon, Pachycephalosaurus, Corythosaurus, Parasauro-lophus, Ankylosaurus, Maiasaura, Hadrosaurus, Iguanodon, Saltasa-urus, Plesiosaurus, Ichtiosaurus, Elasmosaurus, Pteranodon, Ptero-dactylus, Quetzalcoatlus, Rhamphorhynchus, Dimorphodon, Archa-eopterix, etc, mări Rena lista cu câţiva dintre dinozaurii care trăiseră în era Cretacicului.

- Eu cred că nu pot nici măcar să pronunţ corect toate aceste denumiri, recunoscu Als.

- Ar fi cazul să te obişnuieşti cu ele, ba chiar să înveţi câte ceva despre fiecare, propuse Rena.

- Da’, ce, am înnebunit? Nici prin gând nu-mi trece! Nu mă pasionează deloc paleontologia, câtuşi de puţin.

- Atunci să nu te plângi când nu vei reuşi să deosebeşti un di-nozaur carnivor de unul ierbivor, sau când nu vei reuşi să-i recunoşti, dacă te va ataca vreunul.

- Cum adică să-i recunosc, să-i deosebesc? Doar n-ai de gând să spui că vom coborî acolo, printre toate creaturile alea…

- Ba exact asta am de gând! afirmă Rena.- Cum?!… În nici un caz! se împotrivi Als. - Uiţi un mic, dar foarte important amănunt: anume, eu sunt

comandantul, deci vom face aşa cum spun eu!- Ce?! uită complet Als de termenul „poftim”. Şi tu uiţi că

„Hope” e a mea, deci nu coboară nicăieri fără aprobarea mea! Nu-mi impui tu ce să fac!

- Ai tu altă soluţie mai potrivită? Nu putem rămâne la nesfârşit pe orbită, nici pleca în altă parte. Nu avem nici energie, nici combus-tibil, nici provizii. În curând se vor termina toate.

- Şi ce propui? întrebă Als.

- 26 -

- Să coborâm, să ne reaprovizionăm. Să ne refacem stocul ali-mentar şi de apă, să reîncărcăm acumulatorii şi generatoarele, să um-plem rezervoarele de combustibil…

- Ha! pufni ironic Als. Şi cum crezi că am reuşi toate astea?- Simplu: Pe atunci, Terra era o planetă ale cărei resurse erau

intacte, neexploatate. Acolo, jos, totul se găseşte din belşug, din abundenţă, nimeni n-a încercat să extragă nimic. Avem de unde alege.

- Într-adevăr, nimeni. Dar noi; noi doi şi cu Syrinx, cum crezi că am putea? Nu suntem de ajuns şi nici nu dispunem de utilajele necesare; în plus, peste tot mişună creaturi imense, fioroase. Cât despre hrană, cu ce ne-am putea aprovioziona? Frunze de arbori gigantici, ierburi înalte, rădăcini şi alte plante primitive despre care nu ştim prea multe lucruri. Asta doar dacă nu cumva ai de gând să concurezi cu Ty Rex şi să te ospătezi, alături de acesta, cu carnea altor dinozauri vii.

- Nu fi prost! Vom găsi noi ceva. Măcar fructe… Miere…- Fructe şi miere preistorice… Nu mi se pare deloc tentant!

Prefer să rabd de foame.- N-ai decât, fraiere!- Şi n-am de gând să cobor acolo! De altfel, Cretacicul Su-

perior… Nu-i asta perioada care a pus capăt erei Mezozoice şi do-minaţiei dinozaurilor?

- Ba da, e ultima perioadă din Mezozoic.- Şi s-a încheiat cu extincţia dinozaurilor, datorată unui mete-

orit uriaş, care a căzut pe Pământ, determinând schimbări majore, bruşte, în evoluţia Terrei, continuă Als ideea.

- Aşa se presupune, că un meteorit ar fi cauzat extincţia di-nozaurilor, dar nu se ştie sigur, îl corectă Rena.

- Şi oare noi ne aflăm chiar înainte de sosirea meteoritului cu pricina?

- Als, repet, e doar o teorie, încă nesigură. Nu este confirmată.- Ce contează? N-aş vrea să fiu acolo, când va sosi meteoritul,

să asist la dispariţia dinozaurilor. De altfel, n-aş vrea să fiu deloc acolo, nici când aceştia ar fi vii, liberi, prin păduri… Nu! Hotărât: Nu! Categoric, nu! Nu!!!

***

- 27 -

- Als, trebuie să coborâm, n-avem încotro. De altfel, „Hope” va fi protejată de scutul protector format din câmpul electromagnetic de forţe, deci vom fi în siguranţă, la adăpost de dinozauri; nici unul nu se va putea apropia de „Hope”.

- Da, dar până când? N-ai spus că n-avem suficientă energie, că întreg sistemul va ceda în curând?

- Să sperăm că până atunci vom reuşi să reîncărcăm acumu-latorii, măcar atât încât să poată menţine în stare de funcţionare aparatura de bord, sistemul de menţinere a vieţii şi cel mai important, scutul energetic protector… spuse Rena.

- Să reîncărcăm acumulatorii? Cum? - Sunt resurse de energie neexploatate, practic nelimitate. Ne

trebuie doar puţină îndemânare şi vom reuşi. - Ce îndemânare printre toţi dinozaurii ăia? Cine o să ne ajute?

Vărul Ty Rex? Unchiul Tricer? Mătuşa Raptor? - Lasă ironia! Nu-i cazul. - Dar eu vorbesc serios, susţinu Als.- Syrinx ne va ajuta. Doar el. În plus, va trebui să învăţăm să

utilizăm în mod eficient aparatura de bord şi utilajele de care dispunem. În rest, totul e din abundenţă.

- Inclusiv dinozaurii, sau, mai ales ei. Nu vom reuşi niciodată, protestă Als.

- Nu fi atât de sceptic. În plus, ai tu vreo altă idee mai bună?- Nu, din nefericire, n-am. Dar tu eşti comandantul. Găseşte tu

soluţia potrivită!- Aşa, laşule! Pasează-mi mie întreaga responsabilitate. - Nu-mi spune mie laş! avertiză Als.- Atunci nu te comporta de parcă ai fi!- Bine, acceptă Als provocarea. Bine, să coborâm, deşi… Oare

cum am putut spune una ca asta? Dar fie. Să facem cum zici tu. Ce prostie…

- Sigur. De altfel, tu vei fi mereu foarte ocupat, nici nu vei avea timp să bagi în seamă dinozaurii, pentru că trebuie să te ocupi serios de calcule.

- Calcule? Ce calcule? - Calculele pentru întoarcere, explică Rena.- Unde să ne întoarcem? făcu Als ochii mari.

- 28 -

- Înapoi de unde am venit.- Ce spui? Te referi cumva la „black hole”? bănui Als.- Exact, doar n-am de gând să rămânem veşnic aici, printre

dinozauri…- Cum? Nici gând, fetiţo! Accept să înfrunt dinozaurii, să

trăiesc cu ei, printre ei, dar niciodată n-am să mai înfrunt un „black hole”!

- Als, e singura noastră şansă de a mai ajunge…- Unde? se miră el. - Înapoi. Acasă, pe Terra, în dimensiunea noastră. În spaţiul şi

în timpul nostru. - Asta s-o crezi tu!- Da, cred. Dacă vei calcula totul exact, fără cea mai mică

eroare şi vom reface întocmai traseul urmat, viteza, totul, am putea reuşi, zise ea, plină de speranţă.

- Asta doar dacă acel „black hole” este cauza pentru care am ajuns aici, îşi păstră Als scepticismul.

- Sigur. Care alta ar putea fi?- Vrei să spui că nenorocitul ăla de „black hole”, după ce că de

abia am reuşit să trecem prin el, ne-a trimis într-o călătorie înapoi, în spaţiu şi în timp?

- Exact, acceptă Rena presupunerea lui. Ar fi ca un fel de poar-tă între aceste dimensiuni. Şi poate că lumina şi aştrii pe care noi pre-supunem că-i înghite, nu rămân în interiorul lui, ci doar trec dintr-o parte într-alta… Şi e mai bine că nu reuşim să-l vedem, altfel ar arăta tare ciudat.

- Las’ că şi aşa arată destul de ciudat! Ba chiar ciudat e prea puţin spus… zise Als îngândurat. Şi crezi că dacă am reuşi să trecem din nou prin acel „black hole”, am ajunge exact de partea cealaltă, acolo unde ar trebui, sau vom ieşi în cu totul altă dimensiune? În altă parte? În viitor sau în trecut?

- Ba nu. Dacă vom respecta totul întocmai, ar trebui să reuşim. Depinde deci de calculele tale, de profesionalismul tău.

- Ia te uită, comandante; ai ajuns să depinzi de mine, ba chiar să recunoşti acest lucru.

- Hai, lasă prosteala şi pregăteşte nava pentru manevrele de aterizare!

- Chiar vrei să coborâm acolo?

- 29 -

- N-avem încotro. N-avem de ales.- Hm… Nu mi-aş fi închipuit niciodată că aş putea ajunge con-

temporan cu dinozaurii… În orice caz, nu putem coborî chiar acolo, în mijlocul acelei păduri; trebuie să alegem un loc mai adecvat, deşi nu ştiu unde am putea găsi aşa ceva.

- Ai dreptate. Hai să continuăm scanarea, propuse Rena. Vom alege locul de aterizare potrivit.

- Incredibil! Noi şi dinozaurii din Cretacicul Superior, pe la sfârşitul erei Mezozoice… Sună ciudat. Sper totuşi să nu cadă şi meteoritul ăla în curând; n-am mai avea cum să ne apărăm şi de el. Ăla ne-ar mai lipsi!

- Ţi-am mai zis de atâtea ori că nu e sigur că asta s-ar fi întâmplat, repetă Rena.

- Ştiu ce mi-ai zis; nu sunt uituc. Nici tâmpit. Dar de atâtea ori s-a vorbit pe Terra despre acest gen de sfârşit al dinozaurilor, încât ăsta mi-a rămas întipărit în minte. Nu-mi pot închipui ce altceva ar fi putut păţi giganţii ăia…

- Ce altceva? De pildă, am fi ajuns noi în timpul lor… glumi Rena.

- Şi noi am fi produs exterminarea lor? se miră Als. - Glumeam, Als, ce naiba?- Desigur, ştiam, ce crezi? Dar n-ar fi imposibil. Eu sunt un ex-

terminator de temut. Deci, dinozaurilor, feriţi-vă! Vine Als, meteo-ritul vostru! avertiză el.

Rena zâmbi discret, dând dezaprobator din cap. Convins că Rena ar avea dreptate, Als continuă să scaneze suprafaţa Terrei, în căutarea unui loc în care „Hope” să poată opri. După cercetări îndelungate, Als şi Rena aleseră, de comun acord, fără a uita să-l consulte şi pe Syrinx, locul în care „Hope” va stârni vâlvă în rândul dinozaurilor, un câmp, o pajişte, un luminiş, sau cel puţin un loc despădurit, situat undeva, prin centrul continentului nordic, Laurasia.

***

Nu ştiau exact în ce perioadă a Cretacicului nimeriseră, iar locul cu pricina li se părea cât de cât mai acceptabil pentru „Hope”, printre sauropode probabil, mai bine decât în mijlocul unei păduri cu copaci gigantici. Probabil nici iarba nu era prea mică, dar era

- 30 -

preferabilă arborilor. În plus, contase foarte mult în stabilirea locului şi faptul că prin zonă nu se afla nici un vulcan activ, destul de des întâlniţi în acea perioadă. Nici Als, nici Rena, nu aveau de gând să înfrunte, pe lângă prezenţa dinozaurilor, foarte periculoşi, fie ei chiar ierbivori, şi pericolul reprezentat de vecinătatea unui vulcan activ; scutul energetic al navei n-ar putea opri şi lava fierbinte, ar ceda. Temător, Als porni, supravegheat de Rena şi de Syrinx, manevrele de aterizare. „Hope” se îndrepta spre Terra Cretacicului Superior.

Jos îi aştepta o lume misterioasă, bizară, necunoscută, despre care cunoştinţele lor, chiar cumulate, erau foarte reduse. Erau însă siguri că nu putea fi decât o lume sălbatică, plină de lupte sângeroase pentru supravieţuire şi de alte acte violente; vor trăi deci o aventură incredibilă, iar dacă vor reuşi să scape cu bine, teferi şi nevătămaţi, apoi să ajungă, în sfârşit, acasă, la ei acasă, vor avea cu siguranţă ce povesti. Nu găsiseră planeta căutată, Epsilon M, nici viaţă pe aceasta, dar trecuseră printr-un „black hole” şi ajunseseră pe Terra din vre-mea dinozaurilor, când existenţa oamenilor nu putea fi considerată nici măcar o părere… Dinozaurii erau stăpânii incontestabili în acele locuri, în acele timpuri. Dinozaurii! Pe aceştia aveau să-i întâlnească, ei vor fi vecinii lor. Cum se vor înţelege oare, dacă se vor înţelege cumva? Nu puteau şti decât că aveau să convieţuiască o perioadă, sperau ei, cât mai scurtă.

Fără a şti ce o aşteaptă jos, „Hope” se îndreptă nebănuitoare spre suprafaţa Terrei. Als şi Rena avură mare grijă să o înconjoare cu scutul energetic protector, pentru a nu se expune inutil cine ştie cărui risc nedorit, doar era vorba despre dinozaurii din Cretacic, nişte crea-turi deloc blânde sau de neglijat. Als şi Rena erau deci conştienţi mă-car în mică măsură de pericolul la care se expuneau, pericol repre-zentat de aceste animale fioroase. Şi totuşi…

„Hope” atinse solul şi se opri acolo, în mijlocul acelui straniu luminiş, arzând iarba înaltă de jur împrejurul ei, până când focul mo-toarelor se stinse definitiv. „Hope” era protejată de scutul protector, imposibil de penetrat chiar şi pentru un Ty Rex sau un sauropod adult masiv. Dinozaurii din zonă, deranjaţi de zgomotul produs de motoarele navei, alergaseră spre pădure, deci locul de aterizare era „curat”, fără reptile uriaşe. De foc nu se sinchiseau dinozaurii, mai văzuseră ei în preajma vulcanilor activi sau când vreun fulger aprin-dea, după o furtună năprasnică, păduri întregi. Nici straniul obiect ră-

- 31 -

sărit ca de nicăieri în mijlocul câmpului nu stârni agitaţie în rândurile dinozaurilor; nu păreau impresionaţi, alertaţi, nici măcar curioşi să afle ce ar putea fi. Păstrau deci, deocamdată, distanţa faţă de „intru-sul” căzut din cer în mijlocul lor, pentru a le deranja lor ţinutul…

Als şi Rena, destul de îngroziţi şi conştienţi de gravitatea situ-aţiei în care se aflau, nu aveau de gând să iasă din navă, nici măcar în perimetrul de siguranţă păstrat de scutul navei, care trebuia înconti-nuu menţinut în stare de funcţionare, mai ales că se însera. Nu prea erau curioşi să afle cum era afară noaptea, pe întuneric, în acele îm-prejurări; sunetele şi urletele înfiorătoare care ajungeau până la ei păreau a-i lămuri suficient. Nu doreau să afle cum era noaptea afară. Şi nici nu-şi puteau închipui cum vor reuşi să doarmă în vacarmul acela îngrozitor, în acel concert al teroarei…

Totuşi, aveau posibilitatea să-şi izoleze fonic cabinele persona-le, destinate odihnei; în plus, muzica ar fi de un real folos, un reme-diu binevenit. Ce bine de Syrinx! El nu trebuia să doarmă, nici nu-l înspăimântau sunetele acelea… Pentru Als şi Rena începuse aventu-ra! Iar pentru a fi siguri că scutul va funcţiona neîncetat, reduseră la minim consumul de energie la bordul navei, lăsând în stare de func-ţionare doar ceea ce le era indispensabil, pentru că o cădere electrică, fie chiar pentru câteva secunde, ce ar putea cauza întreruperea scutu-lui protector, le-ar putea fi fatală, iar ei nu doreau să se expună unor asemenea riscuri. Era oare lumea în care ajunseseră mai periculoasă decât „golul negru” prin care reuşiseră să treacă? Gândindu-se la de-zintegrare totală, asimilare, reducere la particule elementare, probabil că nu… Şi totuşi, afară erau dinozaurii… La ce se puteau aştepta din partea lor?

- Iată-ne şi aici, zise Rena şoptit, de parcă se temea că o vor auzi şi dinozaurii de afară. Ce zici de asta, Als?

- No comment, comandante! Şi totuşi, de calcule să şti că am să mă ocup începând de mâine. Acum n-am nici un chef.

- Desigur; nici n-ai putea. Nu vom aprinde din nou lumina, nici măcar aici, pe puntea principală. E suficientă lumina de serviciu, iar după ce ne vom retrage în cabinele noastre, se va stinge şi aceea. N-are rost să consumăm ceea ce nu avem.

- Cât despre cina din seara asta…- Consideră că a fost deja servită, îl întrerupse brusc Rena,

completându-l: Până ne vom reface cât de cât stocul de provizii, vom

- 32 -

reduce drastic consumul alimentar, deci vom avea o dietă strictă, foarte severă.

- Cură de slăbire? Cine avea nevoie de aşa ceva? se tângui Als. Eu, unul, nu!

- Măcar o perioadă, până vom găsi… - Miere şi fructe preistorice, o completă Als, deloc încântat de

idee.- Exact, îl aprobă Rena. Şi acum, la culcare! Syrinx, ai grijă pe

aici! Trezeşte-ne doar dacă va fi nevoie.- Lăsaţi totul în seama mea? zise roboul.- Bineînţeles. Avem încredere în tine, spuse Als.- Noapte bună, ură Rena, decisă să se retragă spre cabina ei.- Numai bună n-ar putea fi… bombăni Als a nemulţumire. Ori-

cum, noapte bună, şefa! zise el, îndreptându-se spre cabina lui.

***

După ce intrară în cabinele lor izolate fonic, toate luminile din restul navei se stinseră. „Hope” se cufundă în întuneric, dar Syrinx şi scutul protector vegheau la siguranţa ei. Als şi Rena încercau să adoarmă, fiecare în cabina sa, ascultând muzică lentă, odihnitoare, menită să-i îndepărteze de la realitatea înconjurătoare, Cretacicul…

Nici unul dintre cei doi nu se grăbi să se trezească şi să iasă din cabină ziua următoare; se simţeau în siguranţă acolo. În plus, pu-teau păstra impresia că totuşi nu s-ar afla în mijlocul altei lumi decât cea cunoscută lor. Totuşi, afară, soarele răsărise de mult şi dezvăluia exact ceea ce ei doi n-ar fi dorit să vadă: dinozaurii şi Cretacicul. Însă oricât de confortabile ar fi fost cabinele lor şi oricâtă siguranţă le-ar fi oferit, nu puteau rămâne doar în interiorul lor. Se văzură nevoiţi să le părăsească, împinşi şi de foame. Apărură deci pe puntea principală când, după toate aparenţele, era deja miezul zilei, o zi din Cretacic.

- Nici acum nu putem mânca nimic? întrebă, morocănos, Als.- Ba, acum vom mânca, însă meniul va fi cam sărăcăcios,

spuse Rena.- Nu contează. Orice, oricât… acceptă Als, adăugând: Am sărit

peste cină şi peste micul-dejun… Sper să ne putem permite măcar o masă pe zi.

- 33 -

- Nici chiar doar câte una. N-aş vrea să devenim subnutriţi.- Oare cine ar vrea? rosti îngândurat Als, încercând să nu bage

în seamă zgomotele de afară, care răzbăteau până la ei.Serviră tăcuţi masa de prânz, nu foarte încărcată, străduindu-se

amândoi să nu facă mofturi. Robotul lor, Syrinx, nu avea nevoie de hrană, deci în această privinţă părea mai norocos decât ei doi, pentru că nu suferea de foame, nu era nevoit să rabde. Totuşi, pentru a func-ţiona, avea nevoie de energie; ce-i drept, bateriile sale reîncărcabile nu consumau foarte mult, însă fără ele, robotul nu era operaţional, iar pentru a-i asigura cantitatea de energie necesară, cei doi vor trebui să înfrunte pericolul reprezentat de dinozauri, să-şi învingă teama. Deo-camdată, însă, nu aveau de ce să se îngrijoreze în privinţa energiei; încă aveau suficientă.

După ce-şi potoliră cât de cât foamea, deşi nu puteau considera că s-ar fi săturat, Als şi Rena începură să planifice restul zilei.

- Eu cred că am să mă apuc serios de calcule azi, zise Als.- Ar fi şi cazul, îl aprobă Rena.- Şi tu? se interesă Als, privind-o curios.- Nu ştiu. Mă gândeam să ies…- Cum? tresări Als. Să ieşi? Unde?- Evident, afară, întări ea.- A… a… a-fară; adică, acolo unde-s… di... di-di-dinozaurii?

se bâlbâi Als.- Odată şi odată tot va trebui să ieşim, justifică Rena.- Bine, dar… Nu acum!- Măcar în perimetrul de siguranţă, adăugă Rena.- Ah… murmură Als. Şi totuşi, ce te face să crezi că ar fi chiar

în atât de siguranţă?- Păi, scutul navei noastre e solid, nici chiar dinozaurii n-ar

putea trece, nici măcar dacă şi-ar uni cu toţii forţele.- Dacă şi le-ar uni… Nici chiar aşa! protestă Als.- Ai dreptate, murmură Rena.- Dar dacă a rămas vreo creatură din asta în perimetrul de

siguranţă? presupuse Als. - Exclus! păru foarte sigură de acest amănunt, Rena. Toţi dino-

zaurii au fugit spre pădure când „Hope” a aterizat. Dacă, prin ab-surd, ar fi rămas totuşi vreunul, n-ar fi avut nici o şansă de supravie-ţuire, mai ales în interiorul perimetrului de siguranţă; până s-ar fi

- 34 -

stins motoarele navei, s-ar fi carbonizat complet. Nici cenuşa n-ar mai fi rămas din el.

- Aşa e, spuse Als îngândurat, apoi privi întrebător spre colega lui: Deci vrei să ieşi?

- Da, întări ea.- Chiar vrei? Eşti sigură? insistă el.- Mai mult ca sigură, afirmă ea.- Să ştii că eu n-am de gând să te însoţesc în această incur-

siune, o înştiinţă el.- Nu-mi pasă! Ies şi singură, nu renunţă ea la această idee. De

altfel, nici nu te-am rugat să mă însoţeşti…- Treaba ta; cum vrei! În locul tău, aş fi foarte prudent şi m-aş

gândi de două ori înainte de a lua o asemenea decizie.- Vrei să pari îngrijorat? Dar nu e cazul, drăguţule! replică Re-

na. M-am gândit nu doar de două, ci de mai multe ori şi n-am de gând să dau înapoi.

- Repet: Treaba ta! Să nu zici că nu te-aş fi avertizat.- N-am nevoie de avertismentul tău, găgăuţă! rosti Rena şi

înainte ca Als să mai fi apucat să spună ceva, ieşi.

***

Trapa navei se deschise, iar Rena păşi temătoare dincolo de ea. Als n-avea de gând s-o urmeze, deci rămase în navă, să se ocupe serios de calcule, deşi părea îngrijorat din cauza colegei sale; Rena nu-i era deloc indiferentă. Ea era deja afară, cuprinzând în lim-pezimea ochilor ei atât cât putea din mirifica lume a dinozaurilor din Cretacic. Aerul planetei era proaspăt, nepoluat; iată unul dintre pu-ţinele avantaje ale acelei ere. Rena respiră cu nesaţ acelaşi aer pe care-l respirau şi dinozaurii; apoi coborî treptele navei. Ajunse jos. Solul înnegrit de jur-împrejurul navei, pe o rază destul de mare, încă mai mirosea a iarbă arsă. Dincolo însă de perimetrul de siguranţă, iarba creştea în voie, nestingherită, sub razele soarelui. Rena privi în zare; nu văzu nici un dinozaur, nici măcar unul mic, fie el ierbivor, ori carnivor. Probabil creaturile erau încă speriate şi le era teamă să se apropie de straniul obiect ivit pe neaşteptate în lumea lor. Dar după ce teama se va risipi, vor îndrăzni să pătrundă în zonă. Deocam-dată însă, nimic. În depărtare, Rena zări pădurea înaltă şi deasă. Pen-

- 35 -

tru o clipă se gândi că, dacă tot nu era nici un dinozaur prin preajmă, ar putea părăsi perimetrul de siguranţă, dar se răzgândi rapid. Dacă apărea brusc vreunul? Nu, nu era cazul să se aventureze de una sin-gură, neînsoţită şi neînarmată, fără ca măcar să-i fi anunţat pe Als şi pe Syrinx de intenţia ei, aşa că rămase pe loc, nu ieşi din zona sigură din jurul navei, rămase să privească. Zări şi munţii, înalţi, abrupţi, stâncoşi. Peisajul era sălbatic, lipsit de cărări, poteci, de orice semne ale civilizaţiei umane. Şi era normal, doar aparţinea dinozaurilor. Ei stăpâneau totul. Era lumea lor. Rena dădu ocol de câteva ori navei şi rămase vreo câteva ore afară, dar cum nici un dinozaur nu se încu-meta să se apropie, se plictisi să admire peisajul, oricât de sălbatic ar fi fost el şi reintră în navă.

- Cum? Te-ai întors deja? o întâmpină Als.- Da. Ţi-era dor de mine?- Nu, deloc. M-aş fi bucurat să scap definitiv de tine, eşti o

pacoste! Cum de nu te-a inclus nici un dinozaur în meniul său?- Ca să vezi... Cum de-au neglijat oare? rosti ea.- Fraierii! Habar n-au ce-au pierdut, comentă Als, în glumă,

apoi redeveni serios şi întrebă: Ce-ai văzut? - Nimic. Nimic deosebit… Iarbă, pădure, munţi, parcă un lac

pe undeva, în depărtare şi cam atât. Relief…- Cum atât?! Relief?! Şi dinozaurii? Ce-au păţit? N-ai spus tu

că ne aflăm în Cretacic?- Ba da, evident. Chiar în Cretacic ne şi aflăm, fără îndoială!

Cretacicul Superior, întări Rena. - Păi şi atunci?… Ce, a căzut deja meteoritul?- Fi-ţi-ar meteoritul să-ţi fie! Ce tot îi dai zor cu un meteorit?- Eh, ţi-am mai spus… Dacă asta am reţinut… Ce altceva ar fi

putut înlătura definitiv giganţii ăştia de pe Pământ? justifică Als.- Ce altceva?! Şi eu ţi-am mai spus că nu s-a aflat nimic sigur.

Chestia cu meteoritul e doar o teorie, o presupunere, încă neadeveri-tă.

- Păi, se găsise craterul de impact şi stratul de iridiu ce delimita Cretacicul de restul suprafeţei terestre, adică „graniţa KT”, îşi susţi-nu Als teoria.

- Ha… pufni Rena, sceptică. Asta nu putea dovedi nimic con-cret.

- 36 -

- Poate o să aflăm noi ce a condus la dispariţia dinozaurilor şi o să aflăm sigur, presupuse Als. Vom confirma sau infirma teoria.

- Nu se ştie, îl combătu Rena. Ţi-am mai spus că s-ar putea să nu ne aflăm chiar la sfârşitul Cretacicului Superior, pentru a asista la fenomenul ce a condus la extincţia dinozaurilor. Şi în plus, n-am de gând să rămânem prea mult pe aici.

- De ce? Nu te mai pasionează paleontologia?- Ba da, însă paleontologia presupune studierea şi descoperirea

fosilelor acestor creaturi, în perfectă siguranţă, în laborator sau pe teren, nu în compania dinozaurilor vii.

- Dar tu ai unica ocazie de a studia în direct; cine mai e ca tine? o provocă Als.

- Ştii ce? Hai să abandonăm acest gen de discuţii; spune-mi mai bine cum stai cu calculele?

- Cu calculele? Evident, sunt doar în stadiu de început, dar totul arată destul de promiţător. Poate că în curând voi reuşi ceea ce mi-ai propus.

- Nu poate, ci sigur. Străduieşte-te mai mult! zise Rena.- Dacă mă rogi tu…- Să te rog?! Nu exagera!- Fie, de acord, am să mă ocup oricum de calcule, pentru că

nici eu nu vreau să rămânem aici pentru totdeauna; nu-i o perspectivă prea plăcută. Dar deocamdată, ce se aude cu cina din seara asta; sărim din nou şi peste ea?

- Iarăşi ţi-e foame? Tu numai la mâncare te gândeşti?- Păi, ce să fac?! Nu-s eu de vină; stomacul cere. S-a obişnuit

să i se ofere mai mult…- Va trebui să-l dezobişnuieşti.- Ah, mai dificil… De altfel, dacă nu sunt sătul, nu dau

randament; poate greşesc calculele, ceea ce n-ar fi de dorit. Vrei să ajungem iar altundeva? Într-o altă lume? Într-un alt univers paralel?

- Ufff… murmură Rena. Nu-ţi face griji, nu vom sări peste cina din seara asta, însă va trebui să te înveţi cu mai puţin.

- Mda… bombăni Als nemulţumit. În ritmul ăsta, în curând am să arăt ca o fosilă, dar una vie.

- Nu te mai plânge! Conformează-te situaţiei! Şi eu înfrunt ace-leaşi neajunsuri ca şi tine, dar nu fac atâta caz.

- 37 -

- Păi, tu, probabil eşti obişnuită, doar te preocupa mereu men-ţinerea siluetei.

- Aşa aveai impresia? Greşit, amice! îl contrazise Rena. Dar acum n-am încotro…

- Hm, n-ai… Bine, lasă; hai să mâncăm totuşi ceva! zise Als, simţindu-se flămând.

- Desigur, îl aprobă Rena, deşi ei nu-i era foarte foame. Syrinx ne va aduce ceva.

Robotul porni grabnic spre bucătărie, iar „ceva”-ul adus de el de abia dacă-i ajungea lui Als pe o măsea. Nu se putea sătura doar cu atât; nu era nici pe sfertul unei porţii cu care era obişnuit. Privind spre tava sărăcăcioasă, mai mult goală, Als comentă:

- E clar că iar am să dorm cu stomacul gol şi voi visa că mă înfrupt din toate bunătăţile posibile.

- Eşti liber să visezi ce vrei, dar la ora actuală, din asta e compusă cina noastră.

- La ora actuală simt că aş concura cu toţi dinozaurii din lumea asta pentru o masă îmbelşugată ca a lor.

- Te încumeţi să ieşim?- Ah, nu, încă nu, bătu Als în retragere.- Atunci rabdă. Şi mănâncă doar ceea ce ai, îl sfătui Rena.

***

Neavând încotro, Als renunţă la orice pretenţii culinare, încer-când să se mulţumească doar cu puţinul adus de Syrinx. Noroc că ro-botul nu avea nevoie de hrană. Dar nici cu energia lui nu stătea deloc prea bine, se părea că în curând va avea şi el probleme, ba încă destul de grave. Însă Als şi Rena trebuiau să găsească soluţii, pentru ca scu-tul protector să nu fie nici o clipă întrerupt, iar acest lucru părea a fi şi-n avantajul robotului, căci şi Syrinx, ca şi scutul, tot de energie avea nevoie pentru funcţionare. De altfel, Als şi Rena nu prea aveau de gând să-l întrerupă pe robot, doar nu era în interesul lor; Syrinx le era de mare folos, însă numai în stare de funcţionare. În plus, tot de energie aveau nevoie pentru a menţine în stare de funcţionare toate

- 38 -

sistemele vitale ale navei (sistemul de menţinere a vieţii, sistemul de iluminare, de ventilaţie, etc.)

Camerele lor confortabile, izolate fonic, le oferi din nou adă-post pe timp de noapte; a doua noapte în lumea dinozaurilor din Cre-tacic. „Hope” staţiona stingheră în mijlocul acelei câmpii, încă pus-tie, în jurul navei aflându-se doar iarba înaltă; nici nu era de dorit o altă vecinătate. Măcar vegetaţia era inofensivă.

În navă era întuneric, iar Als şi Rena ascultau muzică în cabi-nele lor. Cum altfel să adoarmă? Măcar muzica era liniştitoare, odih-nitoare… Atât de odihnitoare cât putea fi în acea situaţie…

Dar timpul, acelaşi veşnic inamic şi aliat al tuturor vieţuitoare-lor şi nu numai, nu se oprise-n loc. Trecea, ca de obicei…

Astfel, o nouă zi începuse, a treia de când se aflau în această mirifică şi necunoscută lume a dinozaurilor. Als şi Rena ar fi preferat să întârzie mai mult în cabinele lor, însă ceasul biologic se împotri-vea, îşi spunea cuvântul şi îşi susţinea punctul de vedere cu încăpă-ţânare. În plus, i se alătură şi stomacul, cu necesităţile sale, peste care nu puteau sări, oricât ar fi dorit; senzaţia de foame nu era deloc prea plăcută.

Prin urmare, Als şi Rena nu mai puteau dormi. Se treziră, înfă-ţişându-se, nu prea bine-dispuşi, pe puntea principală. Als nu mai făcu mofturi la masă, nici nu se mai plânse de meniul sărăcăcios, deşi stomacul lui protesta vehement şi zgomotos! Als încercă să nu se mai gândească la lipsa hranei şi să înlăture astfel senzaţia de foame, sau măcar s-o înşele cumva; de potolit n-avea cum… Măcar bine că încă mai aveau apă potabilă, deci nu existau restricţii şi-n privinţa aces-teia.

După ce amândoi se amăgiseră doar că s-ar putea sătura cu puţin, se priviră încurcaţi. Ce plan să mai elaboreze şi pentru această zi? Să se învârtă din nou prin navă fără rost, lovindu-se unul de altul? Hm… Nu-şi puteau permite să petreacă astfel prea mult timp. Nevoia îi împingea afară. Als întrebă:

- Ce facem azi? Iar stăm degeaba? - Ce mă întrebi pe mine?- Eşti şefa. Stabileşte programul!- Tu vezi-ţi de calculele alea care ne-ar putea scoate din încur-

cătură.

- 39 -

- Azi n-am chef de calcule, se împotrivi Als. De altfel, nu ne vor fi de nici un folos, oricât de exacte ar fi ele, dacă nu vom găsi cele necesare pentru a ne reîncărca acumulatorii, generatoarele şi pentru a reumple rezervoarele cu combustibil. Se mai ridică şi pro-blema proviziilor alimentare. Nu putem continua mult timp astfel. Nu vom rezista!

- Pentru a găsi cele necesare, ar trebui să le căutăm. Iar pentru a le căuta, ar trebui să ieşim… afară!

- De acord. Să ieşim, aprobă Als. Afară!- Ce-ai zis? se miră Rena.- Nu putem sta mereu închişi în bârlog, justifică Als. Gata! Pe-

rioada de hibernare s-a încheiat. M-aş mulţumi şi cu fructe şi miere preistorice, dacă ar fi în cantităţi îndestulătoare, să mă satur…

- Ca să te saturi tu, ai avea nevoie de tone, comentă Rena.- Tone sau nu… Hai să mergem! Probabil chiar sunt tone, ju-

decând după dimensiunile consumatorilor de afară.- Chiar vrei să ieşi?- Da, împreună. Deocamdată, doar în perimetrul de siguranţă,

să cercetăm cu atenţie împrejurimile.- Eu am ieşit singură ieri.- Şi ce propui?! Azi e cumva rândul meu să întreprind aceeaşi

acţiune de unul singur? presupuse Als.- Nu. Hai să ieşim amândoi! Dar nu vom rezolva nimic rămâ-

nând în perimetrul de siguranţă; nu putem găsi nimic altceva decât iarbă arsă, pârlită de motoarele navei, iar asta nu ne e de nici un folos.

- Poate că vom părăsi perimetrul de siguranţă, dar nu chiar acum. Trebuie să ne formăm o idee asupra a ceea ne aşteaptă dinco-lo, să luăm măsurile adecvate; nu ne putem aventura aşa, ca orbeţii… Trebuie să cercetăm zona, să studiem terenul.

- Bine, să cercetăm, să studiem… fu de acord Rena.

***

Ieşiră deci din navă, de astă dată, amândoi. Pe puntea prin-cipală rămăsese doar Syrinx şi aparatura de bord.

Als păru uimit de prospeţimea aerului, de senzaţia plăcută pe care o avu când aerul acela nepoluat trecu de căile respiratorii, ajun-

- 40 -

gând în plămâni. Se simţi înviorat, viguros! Uită de foame, de perico-lul reprezentat de vecinătatea dinozaurilor, de toate neajunsurile cu care se confruntau. Era răsplătit cu o porţie de aer, într-adevăr, curat! Să tot respiri în voie astfel! Nu regretă deci faptul că ieşise cu Rena.

- Ah… Ce aer! nu putu el fără a remarca acest amănunt. Acum înţeleg de ce ai stat tu ieri atâtea ore afară…

- Da, e plăcut… confirmă Rena.- Şi dinozaurii?! Unde naiba sunt? întrebă Als, cercetând îm-

prejurimile cu privirea.- În pădure, pare-se, presupuse Rena.- În pădure?! repetă Als, decis să verifice acest amănunt.Scoase un binoclu profesional, performant şi-l potrivi la ochi,

pentru a-i ajuta vederea.- Ah, te-ai pregătit; ai adus şi echipament adecvat… constată

Rena.- Altfel cum?! replică Als cu indiferenţă, ignorând nota ironică

din glasul ei.- Ceva interesant? întrebă Rena, renunţând la orice urmă de

ironie.- Poate… murmură irelevant Als, fără a oferi amănunte, dar

după un timp îi întinse binoclul, zicând: Priveşte şi tu! Poate reuşeşti să recunoşti vreunul dintre „prietenii” tăi…

- Dinozaurii?! replică Rena, înainte de a-şi potrivi binoclul la ochi; de îndată ce zări totul mai clar, exclamă cu admiraţie: Raptori, Coelurus, Deinonychus, Corythosaurus, Pachycephalosaurus, Maia-saura, Iguanodon, Protoceratops, Hypsilophodon, Hadrosaurus… Prăzi şi prădători, câteva specimene de ierbivore şi carnivore laolaltă, nu de mari dimensiuni… Interesant!

- Interesant?! tresări uimit Als. Mie mi se pare mai degrabă în-fiorător!

- Depinde de punctul fiecăruia de vedere…- Zici că ăia-s mici?!- Da, afirmă Rena. Sau tu cum îţi aminteşti descrierea dinozau-

rilor?- Într-adevăr, ca pe nişte fiinţe imense, uriaşe, iar alea… Nu

sunt totuşi foarte mici!

- 41 -

- Foarte mici, nu, însă pentru nişte dinozauri, sunt de dimen-siuni mai modeste.

- Modeste, pe naiba, fir-aş al… nu continuă Als ceea ce părea a fi, după cum începuse, o înjurătură, pe care privirea severă a „şefei” o curmase.

- Te-ai încumeta să te aventurezi printre ele? îl întrebă Rena.- Poate; închis într-o navetă, echipată corespunzător cu arma-

mentul necesar. Aş înlătura rapid din cale orice creatură din asta, mică sau mare, ierbivoră sau carnivoră…

- Ce-ai spus?!… tresări Rena nemulţumită. Să-ţi fie clar, zev-zecule! Nu vom ucide nici un dinozaur! Cap sec!

- Cum adică? păru Als nedumerit.- Nu ne aflăm aici ca să ucidem aceste creaturi, explică Rena.- Mai bine noi pe ele, decât ele pe noi, justifică Als. De altfel,

oricum se ucid singure, între ele.- Asta nu-i treaba noastră! N-au decât să facă tot ceea ce vor!

Noi n-avem dreptul să ne amestecăm, să ne implicăm, să distrugem echilibrul ecologic dintre ele.

- Despre ce echilibru vorbeşti? În scurt timp va sosi meteoritul şi… Buuum!!! Pa! S-a zis cu orice echilibru. Adio!

- Ia mai lasă meteoritul ăla afurisit în pace! În orice caz, noi n-avem dreptul să provocăm moartea nici unui exemplar dintre aceste creaturi.

- Nici măcar dacă ar fi vorba despre un Ty Rex?- Nici! preciză scurt, dar ferm, Rena.- Ascultă, drăguţo, eu am de gând să ne apărăm cu orice preţ.

Şi prefer ca preţul să fie viaţa vreunui dinozaur, nu a noastră.- Să ne apărăm, de acord! Dar asta nu înseamnă să ucidem.

Credeam că ne deosebim de acele creaturi…- Nu, zău, isteaţo?! Şi cum o să ne aventurăm printre ele, să ne

procurăm cele necesare, fără a le face nici un rău? Nici ele nouă, mai degrabă?!

- După cum ai zis, trebuie să cercetăm zona cu atenţie, să vedem când putem părăsi în siguranţă perimetrul în care ne aflăm şi pe unde să o luăm. Iar în caz de strictă necesitate, pentru a ne apăra, vom utiliza tranchilizante, care să nu le ucidă…

- 42 -

- Tranchilizante?! repetă uluit Als. Păi, cine ştie de ce doză ar avea nevoie creaturile astea? Şi ce fel de tranchilizante ar avea efect asupra lor?

- Putem aprecia, raportând dozarea din cazul elefanţilor, al ri-nocerilor, al girafelor, la dimensiunile acestor creaturi, răspunse Re-na îngândurată.

- Alea-s mamifere, astea – nu! găsi Als un inconvenient propu-nerii ei.

- Atunci ne gândim şi la reptile; mai mari, precum crocodilii de Nil şi varanii din Komodo, preciză Rena.

- Şi dacă aprecierile nu vor fi corecte? se îndoi Als.- Vom găsi o soluţie! Oricare alta decât uciderea dinozaurilor!

Pricepi?- Grozav… Eşti nebună! Complet! Te-ai dereglat rău, nu glu-

mă… Vrei nu numai să mergem printre dinozaurii ăia de afară, dar, pe deasupra, să nu cumva să-i ucidem, să le facem vreun rău, să le stricăm habitatul sau să le distrugem echilibrul ecologic… Minunat! Habar n-ai ce vorbeşti!

- Te înşeli; am… se împotrivi Rena. Uiţi că dintre noi doi, doar eu am cunoştinţe mai temeinice de paleontologie. În plus, eu sunt co-mandantul, fie că-ţi place, fie că nu! Aşa că vom face cum spun eu, decise ea.

- Nu şi dacă ne pui pe noi în pericol! nu cedă Als. N-am de gând să devin cina sau desertul vreunui dinozaur carnivor flămând, doar pentru că tu nu eşti de acord să-i ucidem, ci doar să le adminis-trăm tranchilizante, să-i adormim.

- Als, repet, vom face aşa cum spun eu! Nu admit nesupunere! În caz contrar voi lua măsurile ce se impun, avertiză ea.

- Ha… Împotriva mea?! Ce-ai face?- Pot utiliza tranchilizante eficiente şi-n cazul tău; mai mult

chiar, cu efect imediat garantat! Doar sunt medic…- M-ai imobiliza? se interesă el.- În caz de necesitate, da! afirmă ea.- Şi cum te-ai descurca singură?- Aş găsi o soluţie, oricare alta. Uciderea acestor creaturi nu

intră în calcul.- În care calcul; al tău, sau al meu?

- 43 -

- Al tău constă doar în a stabili cu exactitate traiectoria pentru drumul de întoarcere. Restul lasă-l în seama mea!

- În seama ta?!… Ce liniştitor! mormăi nemulţumit Als, por-nind îndărăt, spre treptele navei.

- Încotro? întrebă Rena.- Înapoi în navă. Am văzut şi am auzit destule! În plus, nici

măcar n-am făcut rost de fructe sau miere din alea, preistorice…- Stând aici, nici n-aveam cum.- Ai fi vrut să plecăm chiar acum în căutarea lor? Neînarmaţi;

nici măcar cu tranchilizante?- Nu, nu încă. Nu suntem pregătiţi pentru asemenea incursiune.- Foarte bine, aprecie Als. Prefer să mă întorc la calculele

mele. Tu mai rămâi aici?- Da, puţin… murmură Rena. - Treaba ta… Măcar m-am ales cu o gură de aer curat. Asta da;

merge, zise Als şi intră în navă, la adăpost.

***

Rena mai rămase în afara navei. Având binoclul la îndemână, nu pregetă în a-l utiliza, pentru a zări detaliat împrejurimile. Recu-noscu mai multe specii de dinozauri, atât carnivori, cât şi ierbivori. Însă toţi păstrau încă distanţa faţă de „Hope”, teama ţinându-i depar-te de corpul metalic al navei. Cel puţin deocamdată…

Rena se întreba cât va dura situaţia aceasta. Probabil nu prea mult timp. Vegetaţia înaltă, proaspătă, tot va ademeni în cele din ur-mă dinozaurii ierbivori, în căutare de hrană, iar aceşti dinozauri îi vor atrage în zonă, inevitabil, pe cei carnivori, iar când acest lucru se va întâmpla, în întreaga regiune aflată de jur-împrejurul navei „Hope” vor mişuna tot felul de creaturi imense, monstruoase. Scutul navei le va ţine însă la distanţă faţă de corpul ei metalic.

Rena rămase afară până se înserase şi parcă deja începuse să zărească vreo câteva ierbivore aventurându-se prin iarba deasă şi înaltă, deşi ce-i drept, în depărtare, încă aproape de pădure; nu înain-tau spre interiorul zonei în care aterizase „Hope”; nu încă…

Fiindcă soarele, roşiatic, se îndrepta în mod vizibil spre apus, Rena îşi încetă activitatea şi intră în navă. Pe puntea principală îl găsi pe Als, încă socotind de zor. Când o zări, abandonă însă socotelile.

- 44 -

- Ceva nou? întrebă el.- Cu excepţia faptului că au început să pătrundă, deşi, timid, în

zonă, nimic, îi răspunse Rena.- Grozav! aprecie Als. Deci, în curând nu vom mai fi singuri;

vom avea companie.- Aşa se pare, îl aprobă Rena.- Interesant… Cât despre fructele alea şi mierea preistorică…- Va trebui să pornim în căutarea lor.- Înarmaţi doar cu tranchilizante, o completă Als.- Exact! întări Rena.- N-ai renunţat la ideea asta?- Nu; şi nici n-am de gând!- Bine. Nu vreau să pierd timpul contrazicându-te. Dar nu te-ai

gândit că dinozaurii adormiţi de noi, vor atrage alţii, trezi, care-i vor ataca, iar cei adormiţi, neputându-se apăra, vor fi victime sigure?

- La nevoie, îi vom adormi şi pe atacatori, sugeră Rena.- Hm… mormăi Als. Trebuia să-mi închipui… În fine… Ce se

aude cu cina din seara asta?- N-ai mâncat nimic cât am stat eu afară?- Nu m-am gândit să trişez; am fost ocupat cu calculele.- Cum merge treaba? se interesă Rena.- În privinţa calculelelor, bine. Progresez! Cred că nu-i imposi-

bil să reuşesc ceea ce mi-ai sugerat, cel puţin teoretic, pe hârtie. Cât despre partea practică, nu mă încumet să afirm nimic. Vom vedea la momentul potrivit. Deocamdată însă, cina…

- Syrinx ne va servi de îndată, spuse Rena.- Presupun că… începu Als.- Da, îl întrerupse Rena. Nu vom avea o cină îmbelşugată.- Îmi imaginam eu… Oare iarba aia de afară n-o avea calităţi

nutritive?- Ba da, dacă ai fi un dinozaur ierbivor, sau măcar un mamifer

ierbivor, rumegător, spuse Rena.- Vrei să spui bou… presupuse Als.- Tu ai spus asta, nu eu, replică Rena.- Şi totuşi, crezi că dacă aş smulge un smoc din iarba asta din

apropierea scutului, n-am putea-o găti cumva? nu renunţă Als la ideea lui.

- 45 -

- Eşti nebun? Să culegi iarbă presupune să treci dincolo de pe-rimetrul de siguranţă. E prea riscant!

- N-aş trece decât cu un pas, insistă Als.- La ce bun? Nu ştim dacă iarba asta-i comestibilă, ori ba, aşa

că renunţă la ideea asta, îl sfătui Rena. Nu treci nici un mm!- Bine, bine... cedă Als în cele din urmă. Atunci măcar să se

grăbească Syrinx cu cina noastră cea sărăcăcioasă, altfel sunt în stare să ies afară, să mănânc iarbă crudă, chiar dacă ar fi necomestibilă, avertiză Als.

- Nici chiar aşa... surâse Rena, aşezându-se liniştită la masă.Als o urmă, iar Syrinx le servi în curând cina, bineînţeles,

neîndestulătoare, dar amândoi renunţaseră la mofturi sau pretenţii în ceea ce privea dieta lor zilnică, iar această situaţie ar putea dura până vor găsi fructe şi miere preistorice, sau altceva comestibil; spera Als, cât mai curând, altfel simţea că nu mai putea rezista prea mult în acest ritm. Se simţea slăbit, lipsit de vlagă.

Se retrase însă în cabina sa fără a protesta. Măcar de odihnă putea avea parte în voie, deocamdată. Rena se retrase şi ea în cabina ei, iar toate luminile se stinseră automat, căci aşa erau programate. „Hope”, supravegheată încă de Syrinx, se cufundă din nou în în-tuneric, iar în cabinele celor doi ocupanţi se auzi muzica, la fel de plăcută. În ritmurile ei lente, cei doi adormiră, încercând să nu se gândească la ce avea să-i aştepte ziua următoare. Şi pentru a treia oară adormiră în cabinele lor, în compania muzicii, în această lume mirifică a dinozaurilor din Cretacic.

***

Dar a patra zi îi scoase din cabinele lor, în ciuda voinţei lor. Pe puntea principală răzbăteau până la ei tot felul de sunete înfiorătoare, ce sugerau vecinătatea unor creaturi cum ar fi dinozaurii. Als şi Rena se străduiră să nu ia seama la acele sunete, dar era dificil să le ignore, dat fiind că se auzeau din ce în ce mai tare.

- E a patra zi… îi aminti Als colegei sale.- Ştiu… murmură Rena nepăsătoare.

- 46 -

- Şi ce facem azi? se interesă Als.- Deocamdată, pentru că încă mai dispunem de provizii ali-

mentare, mâncăm puţin.- De acord, acceptă Als. E un început bun pentru a patra zi de

când ne aflăm aici.- Als, am zis puţin, îi aminti Rena.- Nu contează; tot e mai bine decât nimic, acceptă Als.- Iar după aceea vom ieşi, să vedem cum se mai prezintă situa-

ţia afară, propuse Rena. Parcă prea se aud apropiate sunetele astea.- Aşa-i, o aprobă Als îngândurat. Crezi că... - Vom vedea după aceea, îl întrerupse Rena. Şi evident, nu-ţi

vei neglija nici calculele.- Nici n-aveam de gând să le neglijez, zise Als, aşezându-se la

masă, în aşteptarea robotului. Syrinx nu întârzie, îi servi, conform instrucţiunilor primite de

la Rena, nu cu prea multă mâncare, ci doar atât cât să le înşele celor doi senzaţia neplăcută de foame. După această masă, desigur neîn-destulătoare, Rena şi Als se îndreptară spre trapa navei, pentru a cer-ceta zona în care se aflau, deşi, deocamdată, tot fără a părăsi perime-trul asigurat de scutul protector, încă funcţional.

De cum trecură dincolo de trapa navei, ambii căscară ochii mari de uimire; de jur-împrejurul navei, prin iarba înaltă şi deasă, mi-şunau o grămadă de creaturi imense, fioroase, dinozaurii. Deci teama de straniul obiect se risipise; mânaţi de foame, dinozaurii se încume-taseră să se apropie de navă, de a cărei prezenţă nu se sinchiseau câ-tuşi de puţin, de parcă „Hope” ar fi făcut dintotdeauna parte din pei-sajul cu care erau ei obişnuiţi. Als şi Rena nu mai ajunseseră jos, ră-măseseră înmărmuriţi pe treptele navei, privind spectacolul ce se desfăşura gratuit în faţa lor.

Dinozaurii ce se perindau prin zonă erau majoritatea ierbivori, dar probabil că în curând vor apărea şi ceilalţi, carnivorii, pentru a-i vâna pe cei aflaţi aici. Cum însă vânătorii nu-şi făcuseră încă apari-ţia, dinozaurii se înfruptau cu lăcomie din iarba înaltă şi deasă, netul-buraţi de nimeni, provocându-i parcă şi lui Als o teribilă poftă.

- Cred că iarba asta-i totuşi comestibilă, sau cel puţin bună de ceva, judecând după felul în care o înfulecă, zise Als.

- E bună pentru ei, se referi Rena la dinozauri.

- 47 -

- Dacă-i bună pentru ei, probabil e bună şi pentru noi, presupu-se Als.

- N-aş prea crede, îl contrazise Rena. Teoria ta e cam şubredă, nu poate fi valabilă. E ca şi cum ai afirma că ai fi în stare să mănânci aceeaşi hrană pe care o consumă elefanţii africani sau indieni.

- Păi, în momentul de faţă, chiar aş fi capabil să mănânc acee-aşi hrană cu elefanţii; numai să mă simt sătul.

- Als, ce-i cu tine? Mă îngrijorezi... Nu judeci normal, dacă vorbeşti astfel.

- Cum ai vrea să mai şi judec normal, dacă mor de foame? Sto-macul meu urlă! Mă mir că mai judec totuşi...

- Potoleşte-te! îl sfătui Rena. Probabil am să-i dau câteva in-strucţiuni clare lui Syrinx în privinţa ta. O să-i cer să-ţi mărească ra-ţia zilnică, în aşa fel încât să te saturi, sau măcar să nu te mai tot plângi că mori de foame.

- Mersi, şefa, rosti Als recunoscător.- Îţi dai seama însă că asta presupune că va trebui să pornim

cât mai curând în căutarea unor noi resurse alimentare; şi nu mă refer la iarba asta...

- De acord, şefa! Doar de asta ne aflăm acum aici, să investi-găm terenul şi obiceiurile creaturile ăstora. Ce zici, mai coborâm sau deja ţi-e frică? întrebă Als, dat fiind că încă se aflau pe treptele navei „Hope”.

- Hm... murmură a nemulţumire Rena, atribuindu-i o privire superioară.

- După tine, şefa! zise Als galant, pornind în urma ei.Amândoi se opriră jos, în perimetrul de siguranţă, în zona cu

iarbă arsă. Dinozaurii se aflau incredibil de aproape; îi zăreau clar, cu uşurinţă. Ei însă îşi vedeau liniştiţi de ospăţ, fără a băga în seamă cele două creaturi minuscule ce se aflau într-o zonă neinteresantă din punctul lor de vedere, fiind lipsită de vegetaţie. Deci dinozaurii treceau nepăsători prin faţa lor, parcă fără a-i zări.

- Ce fiinţe remarcabile! rosti admirativ Rena. Ce părere ai des-pre ele?

- Remarcabile? se strâmbă Als, corectând-o: Poate vrei să spui respingătoare şi înfiorătoare!

- Asta-i părerea ta? Află că n-o împărtăşesc, se împotrivi Rena.

- 48 -

- Nu mă mir... spuse Als, privind spre dinozaurii din faţa lui. Eşti sigură că toţi ăştia sunt ierbivori?

- Din câte-mi dau eu seama, da, afirmă Rena.- Cum, nu s-a strecurat nici un carnivor printre ei, pentru o par-

tidă de vânătoare?- Până acum, nu, dar nu-ţi fie teamă, încă nu-i timpul pierdut.

Dă-mi binoclul! îi ceru Rena.Als i-l întinse, iar Rena şi-l potrivi la ochi, pentru a observa

mai bine dinozaurii.- Văd că nu se sinchisesc de prezenţa noastră aici, remarcă Als.- Asta pentru că nu suntem printre ei şi nici nu reprezentăm

vreo ameninţare pentru ei, îl lămuri Rena. Nici nu concurăm cu ei în procurarea hranei.

- Dar nici de perimetrul de siguranţă nu s-au apropiat, să-i „pârlească” sau să-i „scuture” serios scutul navei.

- Asta pentru că nu-i atrage nimic aici, nefiind vegetaţie. Iarba de aici e arsă, deci ce-ar căuta? explică Rena.

- Şi dacă ar fi iarbă, ar încerca să treacă de scutul protector?- Probabil că da, presupuse Rena.- Par destul de paşnici, zise Als. Ce zici, ne încumetăm să tre-

cem? propuse el.- Unde? se miră Rena, lăsând pentru câteva clipe binoclul de la

ochi.- Dincolo de scut, printre ierbivorele astea...- Fără tranchilizante?... Nu cred că e cazul! Nu ştim cum vor

reacţiona când ne vor zări printre ele.- Păi, nu prea se sinchisesc de prezenţa noastră, spuse Als.- Acum nu, pentru că suntem aici, nu în mijlocul lor. Altfel,

gândeşte-te la elefanţi, la rinoceri...- Atunci hai să ne înarmăm cu câteva tranchilizante şi să verifi-

căm cum ne vor primi în mijlocul lor, insistă Als.- Ne vor primi ca pe nişte intruşi ciudaţi. Dar de ce ţii morţiş să

mergem printre ele?- Păi, zărindu-le atât de aproape, mi-au stârnit curiozitatea. Aş

vrea să aflu cum vor reacţiona când îl vor vedea pe marele Als!?- Marele Als? repetă Rena întrebător, uşor ironic. Poate vrei să

spui micuţul Als! îl corectă ea. Nu vezi că pe lângă creaturile astea eşti minuscul?

- 49 -

- La fel şi tu, şefa!- Aşa-i, dar dar eu nu m-am lăudat că aş fi mare, replică Rena.- Cum rămâne cu incursiunea despre care ţi-am vorbit? Ce zici,

încercăm? Mă duc eu în navă, după tranchilizante; aduc tot ce-i nece-sar. Cu ocazia asta, poate facem rost şi de miere şi fructe preisto-rice...

- Nu! protestă Rena. Amânăm incursiunea asta pe altădată.- Dar... încercă Als să fie convingător.- Poate mâine, îl întrerupse Rena. Deocamdată, doar privim.- Fie cum zici tu, şefa! o aprobă Als, renunţând la ideea cu in-

cursiunea printre dinozauri în cursul acelei zile; însă imediat îşi aminti: Dar era ocazia perfectă să procurăm ceva miere şi fructe; poate şi altceva comestibil pentru noi.

- Als, ţi-am promis că-ţi voi mări porţia, îi aminti Rena. Ai pu-ţină răbdare! Nu cred că suntem încă suficient pregătiţi pentru o in-cursiune printre dinozauri.

- Bine, bine... renunţă Als definitiv. Dar mâine...- Vom ieşi în recunoaştere, doar dacă nu vor apărea şi carnivo-

rii, îl completă Rena.- Şi dacă vor apărea? întrebă Als.- Nu vom risca nimic, preciză Rena.- Rena, mă înnebuneşti! Parcă tu spuneai că va trebui să por-

nim cât mai curând în căutarea proviziilor şi a resurselor. Acum de ce eziţi?

- Nu ezit, dar trebuie să fim mai bine pregătiţi! Iar în cele din urmă, va trebui să ieşim.

- Să nu fie prea târziu! Dacă va cădea energia, s-a zis cu sis-temul de menţinere al vieţii, cu Syrinx, cu scutul protector... enumeră Als.

- Ştiu, dar nu voi permite să ajungem în situaţia asta, îl asigură Rena. Prea bine... Mâine vom face prima incursiune. Indiferent ce-ar fi! decise ea.

- Bravo, şefa! o lăudă Als pentru această decizie.- Dar nu ne vom aventura prea departe şi ne vom pregăti te-

meinic încă din seara asta.- De acord, şefa! o aprobă Als. Ne vom pregăti cu toate cele

necesare.- Als, ai grijă! îl avertiză ea, privindu-l sever, cu subînţeles.

- 50 -

- Ştiu, nu vom ucide nici un exemplar dintre aceste creaturi, pricepu el. Ne vom apăra doar, fără a le pricinui moartea.

- Aşa. Ai grijă, să n-avem probleme!- Nu din partea mea... rosti Als.

***

Neavând încotro, Als se supuse grabnic hotărârilor „şefei” sale, dovedindu-se ascultător. Negăsind însă motive întemeiate pen-tru a mai rămâne afară, Als intră în navă, să-şi vadă liniştit de calcu-lele sale, lăsând-o pe Rena să se ocupe singură de studierea creaturi-lor din Cretacic, doar ea era specialistul în paleontologie, deci price-pea mai bine ceea ce se petrecea acolo.

Rena, fermecată de apariţia inedită a dinozaurilor ierbivori în vecinătatea navei, întârzie vreo câteva ore bune afară, pentru a observa aceste creaturi preistorice masive, fără a părăsi perimetrul de siguranţă oferit de scutul protector al navei. Apoi intră în navă şi-l găsi pe Als pe puntea principală, încă ocupat cu calculele sale, destul de importante pentru viitorul lor. Rena nu intenţiona să-l deranjeze, dar Als îi simţi prezenţa şi-şi întrerupse activitatea, justificând:

- De ajuns pentru astăzi cu calculele astea! Să ştii că progresez şi poate vom învinge încă o dată afurisitul ăla de „black hole”. Dar pentru asta vom avea nevoie de provizii, energie, combustibil şi încă n-am găsit o soluţie pentru acestea. Cum rămâne pentru mâine?

- Aşa cum am stabilit. Şi vom pregăti totul încă din seara asta. Dar fiindcă va fi vorba de prima ieşire, nu ne vom aventura prea departe.

- Ştiu, am înţeles asta, replică Als. - Acum hai să te învăţ câte ceva despre dinozauri. Presupun că

nu ştii mai nimic.- Absolut nimic! întări Als.- Atunci, hai, să nu mai pierdem timpul, incultule! Avem

destul de multe de pus la punct.- De ce-mi spui incult? se strâmbă el a nemulţumire la auzul

acestui termen. - Pentru că aşa eşti! afirmă Rena, adăugând cu seriozitate:

Bineînţeles, doar în ceea ce priveşte dinozaurii, Als. Deci, nu te simţi ofensat.

- 51 -

- Ah, asta era... Şi crezi că ai să mă poţi lămuri tu în privinţa dinozaurilor?

- Trebuie. Măcar esenţialul, Als!- Esenţialul? ridică el nepăsător din umeri. Ştiu cam cum ar

trebui să arate un Ty Rex şi un Tricer, deci cred că e de ajuns.- Ba nu-i deloc suficient! protestă Rena. Acolo, afară, nu te vei

confrunta doar cu Ty Rex şi cu Tricer. Sunt o mulţime de alte specii, pe care n-ai cum să le recunoşti, doar prin simpla comparare cu aceştia.

- Dar ce nevoie aş avea să le recunosc?- Nu se ştie niciodată. Poate vei avea.- Eh, dacă are gheare şi dinţi, înseamnă că e un carnivor feroce,

periculos şi trebuie să mă feresc din calea lui; dacă nu, e din celălalt, un ierbivor mai puţin periculos şi nu trebuie să-mi fac probleme...

- Nu te poţi ghida doar după aceste amănunte! îl contrazise Re-na, specificând: Dinozaurii ierbivori şi-au perfecţionat numeroase modalităţi de apărare contra atacatorilor. Spre exemplu, Triceratops este ierbivor, dar cele trei coarne lungi şi ascuţite, ca nişte lănci, îl fac să fie foarte periculos, pentru orice prădător feroce. În plus, se presupune că ar fi un animal agresiv, cam la fel ca rinocerii cunoscuţi nouă. Tot la fel s-ar putea spune şi despre Pachycephalosaurus; o singură lovitură cu capul din partea acestor dinozauri ierbivori şi nu te-aş vedea deloc bine; rănile interne provocate ţi-ar fi fatale. Şi ce-ai avea de spus în cazul Ankylosaurului, un ierbivor pe care nici puter-nicul Ty Rex n-ar îndrăzni să-l atace, fiind un dinozaur blindat, un a-devărat tanc viu, dotat şi cu o armă periculoasă: o măciucă osoasă dură în vârful cozii mobile; o singură lovitură bine plasată cu aceasta ar doborî orice prădător. Ar mai fi şi Stegosaurus, cu patru spini ţe-poşi, lungi şi ascuţiţi, situaţi în vârful cozii; se presupune că ar con-ţine şi o toxină puternică pe care o introduc în corp, prin înţepare. Desigur, trăiau în Jurasic, dar au numeroase rude şi în Cretacic. În plus, unii raptori nu dispun de gheare şi dinţi chiar aşa de bine dez-voltaţi, impresionanţi prin mărime sau ascuţiş, dar asta nu înseamnă deloc că ar fi inofensivi, sau că apropierea lor nu ar prezenta nici un pericol; au ei alte modalităţi de a-şi atinge scopul, acela de a ucide, pentru a supravieţui.

- Bine, hai să încercăm să învăţăm puţină paleontologie. Instruieşte-mă, şefa!

- 52 -

Rena îl privi dezaprobator, dând uşor din cap, dar nu-i reproşă nimic. Iar astfel îşi începură lecţia de paleontologie, deşi Als nu părea prea interesat de subiect; încercă totuşi să reţină esenţialul, după cum îi spusese şi Rena. Măcar atât, pentru ca „şefa” să nu se străduiască degeaba.

Apoi pregătiră armele cu tranchilizante şi tot ceea ce conside-rau că le-ar mai fi necesar în incursiunea din ziua următoare. Utili-zând computerele, încercară să raporteze dozarea tranchilizantelor la diferitele specii de dinozauri, în funcţie de tranchilizantele utilizate în cazul animalelor de talie mai mare cunoscute lui Als şi Renei. Sperau ca aprecierile lor să nu fie greşite, mai ales că utilizaseră computerul, iar în plus, îi ceruseră şi lui Syrinx părerea; robotul părea de acord cu ei.

În sfârşit, după toate acestea, urmă partea cea mai aşteptată de Als, servitul cinei. El primi, după cum îi promisese Rena, mai mult decât în zilele precedente, deşi parcă tot nu era suficient pentru stomacul lui. Dar el privi încurcat spre porţia Renei şi ezită în a-şi începe ospăţul. Rena îl întrebă mirată:

- Ce faci? Nu mănânci? Tot nu eşti mulţumit? Ţi-am promis mai mult şi m-am ţinut de cuvânt. Ce nu-ţi convine de data asta?

- Păi... Văd că te-ai ţinut de cuvânt şi-ţi sunt recunoscător pentru asta, dar nu înţeleg de ce tu ai mai puţină mâncare decât mine...

- Pentru că nu ne putem permite să mărim porţia amândurora, explică Rena.

- Scuză-mă, dar nu mi se pare deloc corect. Nu e posibil ca eu să mănânc mai mult decât tine.

- Als, lasă mofturile! Ar trebui să-ţi convină.- Nu! Dacă e să suferim, atunci să suferim amândoi, doar

suntem în aceeaşi oală. Nu trebuie ca eu să fiu privilegiat; ori servim amândoi la fel de mult, ori la fel de puţin.

- Dar, Als, nu e posibil; nu ne permitem să... - Atunci spune-i lui Syrinx să-mi servească o porţie identică

din punct de vedere cantitativ cu a ta!- Zău că nu te mai înţeleg deloc... murmură Rena, apoi îi dădu

instrucţiuni precise robotului în ceea ce privea porţia lui Als, care redeveni identică din punct de vedere cantitativ cu cea a Renei.

- 53 -

De abia în acel moment, Als servi masa, părând mulţumit, de-şi, evident, nu se sătura. Dar era în aceeaşi situaţie cu Rena şi asta-l mulţumea; compensa chiar şi cantitatea neîndestulătoare. Astfel se încheiase a patra zi de când cei doi se aflau în vremea Cretacicului Superior, alături de dinozauri. Evident, urma noaptea, pe care şi-o petreceau în deplină siguranţă în cabinele lor, unde nu renunţaseră la ritmurile muzicale atât de odihnitoare, care le aminteau de lumea ci-vilizată din viitor, pe care o părăsiseră, culmea, cu ani în urmă!

***

Adormiră însă cu gândul la incursiunea pe care aveau s-o între-prindă ziua următoare, când se vor aventura pentru prima oară în mij-locul dinozaurilor, pentru început, printre cei ierbivori, aşa cum şi era de dorit.

A cincea zi în Cretacic pentru Als şi Rena începu, odată cu zo-rii dimineţii. Deocamdată, cei doi se aflau încă în siguranţă, pe pun-tea principală a navei „Hope”, servind sărăcăciosul mic-dejun. Nu se treziseră foarte devreme, dar nu uitaseră de incursiunea printre dino-zauri pe care o programaseră pentru acea zi. Totul era pregătit încă de seara trecută, dar nu strica o scurtă verificare rapidă, ca şi o reca-pitulare a cunoştinţelor lui Als în ceea ce privea dinozaurii, cunoş-tinţe, ca şi mâncarea pe care o serviseră, neîndestulătoare. Oricât s-ar fi străduit Rena, era imposibil ca Als să dobândească atât de repede cunoştinţe temeinice de paleontologie; însă, după cum spunea „şe-fa”, măcar esenţialul... Era însă foarte dificil de stabilit în ce anume consta acest esenţial; cel puţin în recunoaşterea câtorva specii de di-nozauri, cu excepţia lui Ty Rex şi Tricer.

După ce serviră mic-dejunul în urma căruia erau la fel de flă-mânzi ca şi înainte de a-l fi servit, Als şi Rena se pregătiră de ieşire. În acest sens, Syrinx primi instrucţiuni exacte, pentru ca incursiunea să decurgă în condiţii normale, fără neplăceri. Deci Syrinx îi monito-riza pe cei doi pe toată durata ieşirii lor, iar în plus, avea datoria de a întrerupe pentru scurt timp scutul protector la ieşirea şi revenirea ce-lor doi colegi, doar atât cât ei să aibă timp să treacă dincolo de scut, împreună cu echipamentul adecvat, fără ca vreun dinozaur, ierbivor sau carnivor, să pătrundă în perimetrul de protecţie din jurul navei. Pentru robot nu era deloc o datorie prea dificilă, de neîndeplinit.

- 54 -

Trapa navei se deschise, iar dincolo de scutul protector se pu-teau zări o mulţime de dinozauri, din fericire pentru cei doi „ex-cursionişti”, pare-se, toţi ierbivori. Carnivorii nu pătrunseseră încă în zonă. Als şi Rena, „înarmaţi” cu tot ceea ce consideraseră a le fi ne-cesar, coborâră treptele şi se îndreptară cu paşi hotărâţi către scutul navei, pentru a părăsi perimetrul de protecţie din jurul navei „Hope”.

De cum ajunseră în apropierea scutului protector, Syrinx, aflat în navă, îl întrerupse doar pentru o clipă, suficient pentru ca Als şi Rena să treacă dincolo de el. Apoi scutul fu rapid reactivat, înainte ca vreun „intrus” preistoric să fi apucat să intre în perimetrul de sigu-ranţă; dar pe dinozauri nu-i atrăgea nimic într-acolo.

Als şi Rena se aflau deja în iarba deasă şi înaltă. Privind în ur-mă, zăriră că scutul protector fusese reactivat, devenind rapid invizi-bil. Înaintară cu precauţie, dar fără teamă. Câţiva dinozauri aflaţi în apropiere îşi îndreptară doar pentru o clipă atenţia spre ei, întreru-pându-şi activitatea, ce consta din a se înfrupta cu lăcomie din iarba înaltă existentă acolo, dar imediat îşi continuară liniştiţi şi nepăsători aceeaşi activitate, ignorând prezenţa celor doi stranii intruşi, care, din punctul lor de vedere, nu reprezentau vreo ameninţare pentru ei.

Als şi Rena se priviră, surprinşi de reacţia indiferentă a dinoza-urilor şi continuară să înainteze cu prudenţă, pregătiţi să utilizeze tranchilizantele pe care le aveau la ei, în caz de necesitate. Deocam-dată însă, nu li se ivise ocazia, spre satisfacţia Renei, care nu prea do-rea să utilizeze nici măcar acele tranchilizante. În privinţa lui Als, îi era indiferent dacă vor adormi sau nu vreo câteva creaturi din acelea, pe care le privea nici cu admiraţie, nici cu repulsie, nici cu teamă; to-tuşi o senzaţie stranie îl încerca zărindu-le atât de aproape.

Dinozaurii nu erau de dimensiuni foarte mari, dar nici prea mici; totuşi, cam modeste pentru nişte dinozauri. Pentru că în zonă nu pătrunsese nici un carnivor care să le vâneze, să le pună pe fugă, toate ierbivorele păreau foarte preocupate să consume cât mai repede iarba din zonă; poate de aceea nici nu se sinchiseau de prezenţa celor două creaturi minuscule care treceau printre ele, fără ca măcar să se atingă de preţioasa lor iarbă. Datorită acestui fapt, Als şi Rena înain-tau destul de repede, fără greutate, luând cu atenţie seama la toate amănuntele din jur, deşi prin acea zonă nu prea aveau ce vedea, cu excepţia ierbii şi a creaturilor care o consumau cu poftă.

- 55 -

Cei doi se îndepărtaseră destul de mult de nava lor, fără a se apropia de pădurea din faţa lor, teama reţinându-i parcă printre ierbi-vore. Nu se văzuseră nevoiţi să utilizeze tranchilizantele, căci dino-zaurii se dovediseră a fi paşnici, nu manifestaseră intenţia de a-i ata-ca pe cei doi; ba chiar le ignoraseră prezenţa.

Als şi Rena deciseră să se întoarcă spre „Hope”. Înaintaseră suficient pentru prima lor ieşire în lumea dinozaurilor, cu toate că, spre dezamăgirea lui Als, nu găsiseră nici fructe, nici miere, nici alt-ceva comestibil pentru ei. Dar Als pricepu că nu putea avea pretenţii prea mari de la întâia incursiune. Era bucuros că măcar nu fuseseră atacaţi.

Reintrară în perimetrul de siguranţă fără a fi însoţiţi de vreo creatură masivă sau mai mică, deci fără probleme. Trecuse ceva timp de când părăsiseră bordul navei „Hope”, aproximativ câteva ore, timp în care merseseră prin iarba înaltă, printre creaturile din Creta-cic. Pe Als nu-l ajutase prea mult lecţia de paleontologie a Renei, căci nu recunoscuse nici una dintre creaturile întâlnite, deşi trecuse prin imediata lor apropiere, nefiind însă vorba nici despre Ty Rex, nici despre Tricer. Desigur, nu acelaşi lucru se putea afirma şi despre Rena, care, foarte entuziasmată, recunoscuse mai multe creaturi, ba chiar pe toate cele întâlnite în această primă incursiune.

- Cum ţi s-a părut? îi ceru Als părerea.- Mie, destul de bine.- Mie, nu prea... Asta pentru că n-am găsit nimic comestibil.

De ce n-am luat măcar nişte iarbă, s-o analizăm în laborator?- Păi, ce te-a reţinut să rupi iarbă?- Am neglijat. Dar tu?- Eu eram prea ocupată să observ dinozaurii.- Hai să mai ieşim puţin, să luăm acum, de aici, de aproape,

propuse Als.- Nu cred că e cazul, se împotrivi Rena.- Te rog, nu mă refuza! Ies doar eu, la nevoie. Ai văzut doar că

nu-i nici un pericol. Syrinx mă monitorizează din navă, tu mă urmă-reşti de aici, eu am tranchilizante asupra mea... Te rog! insistă Als.

- Fie, ieşi, însă doar puţin, cedă Rena.

***

- 56 -

Als nu mai aşteptă o a doua aprobare, sau ca Rena să se răz-gândească. De cum Syrinx dezactivă scutul protector, ieşi, fără a se îndepărta prea mult şi trase de firele de iarbă. Nu se aştepta însă să întâmpine rezistenţă; nu reuşi aşa de uşor să smulgă firele de iarbă. Trase, trase şi când reuşi să rupă câteva vârfuri din firele de iarbă, ce semănau mai degrabă cu un fel de ferigă uriaşă, căzu, mai-mai să se izbească de scutul protector al navei. Norocul lui că Syrinx, atent, dezactivase scutul la timp pentru câteva secunde, aşa că Als căzu în dreptul Renei, fără a fi însoţit de vreo creatură din Cretacic, iar „şefa” îl sprijini îngrijorată.

- Ai păţit ceva? întrebă Rena.- Afurisită iarbă, parcă ar fi oţelită! replică Als. Abia am reuşit

să rup vârfurile astea, îi arătă colegei sale cele câteva fire rupte, dar Rena remarcă mâinile lui însângerate.

- Als, te-ai rănit! tresări ea.- Aş, nu-i nimic serios sau grav, zise el, ridicându-se. Doar ce

ţi-am spus că afurisita asta de iarbă parcă ar fi de oţel. Ce naiba o avea?

- Nu-i iarbă; sunt ferigi, îl corectă ea.- Ce contează ce-or fi? se strâmbă el.- Hai sus imediat, să-ţi dezinfectez rănile! i se adresă Rena.Amândoi urcară treptele navei, ajungând pe puntea principală.

Aici lăsară echipamentul cu care fuseseră înzestraţi în grija lui Sy-rinx, care luă şi „iarba” culeasă cu greu de Als şi o duse în laborator, pentru analize. Rena îmbrăcă halatul alb de medic şi îşi luă în serios datoria, în calitate de medic. Dezinfectă rănile lui Als, nelăsându-i acestuia posibilitatea de a protesta. El se strâmbă uşor de durere, pe care se strădui s-o suporte, fără a-i da Renei de înţeles că ar fi ceva grav, serios. În curând sosi Syrinx cu rezultatul analizelor firelor de iarbă, pe care i-l prezentă Renei. Ea căscă ochii mari de uimire şi-i desfăcu bandajele pe care de abia i le aplicase colegului ei.

- Ce faci? se miră el.- Iarbă-ţi trebuia ţie! se răsti uşor Rena. Măcar dacă ai fi purtat

mănuşi în momentul în care ai rupt-o sau să fi avut vreun instrument cu care s-o tai...

- Într-adevăr, am remarcat că era foarte dură, tăioasă, oţelită... replică Als. Dar am neglijat...

- 57 -

- Iată rezultatul adus de Syrinx de la laborator! îi întinse Rena o foaie, pe care Als n-avu timp s-o cerceteze, căci ea o retrase din fa-ţa lui. Iarba e veninoasă! îl lămuri Rena, în timp ce-şi pregătea serin-ga pentru o inevitabilă injecţie. E chiar foarte otrăvitoare. Şi de fapt, e vorba despre o specie de ferigă.

- Cum? Ai spus veninoasă? păru Als nedumerit.- Exact. Conţine o toxină mai puternică decât oricare alta cu-

noscută nouă din veninul plantelor şi animalelor şi nu ştiu cum vei reacţiona, dar trebuie să utilizez un alt dezinfectant şi un antidot. Să sperăm că vor fi eficiente. Te voi ţine sub observaţie în următoarele ore.

- Vrei să spui că m-am otrăvit atingând iarba aia afurisită?- Exact, aprobă Rena.- Deci sigur nu e comestibilă, concluzionă Als. Dar dinozaurii

cum o consumă? Cum îi rezistă?- Pentru ei e inofensivă, ceea ce nu-i valabil şi-n cazul nostru,

după cum se pare, zise Rena, introducându-i substanţa din seringă în braţ.

- Ah... se plânse Als.- Stai liniştit, doar nu eşti copil mic!- Doare al naibii... justifică Als.- Ştiu, dar n-am ce-ţi face. Şi asta nu-i nimic pe lângă ce va

urma, îl avertiză ea.- Adică? tresări Als.- Probabil că vei avea frisoane, vei delira şi cine ştie cum altfel

te vei manifesta. Sper însă că vei rezista şi vei răspunde tratamen-tului.

- Cum aşa? Nici nu eşti sigură că mă voi vindeca? întrebă el. Nu mă voi însănătoşi? O să scapi de mine?

- Als, e o toxină nouă, necunoscută nouă şi foarte puternică. Nu ştiu dacă antidotul e bun. Iar dacă tratamentul pe care ţi l-am ad-ministrat nu e eficient, s-ar putea ca antidotul necesar să fie tocmai în sângele ierbivorelor alea care consumă această iarbă.

- Ceee?! se holbă Als la ea, uitând de termenul „poftim”.- Acum hai să mâncăm şi la culcare! Vom vedea ce va mai fi,

zise Rena, iar Syrinx le servi masa de seară, puţin mai bogată decât în zilele trecute.

- 58 -

Als mâncă, deşi parcă-i pierise pofta. Deja începuse să pă-lească şi se simţea tare, tare obosit. Spuse că ar dori să se retragă în cabina lui, iar Rena îi îngădui acest lucru. Porni şi ea spre cabina ei, dar înainte de a intra, îi puse lui Syrinx în vedere să-l supravegheze pe Als şi s-o trezească fără întârziere, dacă starea lui se va înrăutăţi. Robotul aprobă, iar luminile se stinseră.

Urma a cincea noapte, o noapte chinuitoare pentru Als. De-sigur, nici unul dintre cei doi nu renunţase la muzică, în compania căreia adormiră.

Afară, vietăţile nocturne din Cretacic de abia îşi începeau acti-vitatea, în timp ce celelalte, vigilente, gata să fugă sau să lupte pentru a-şi salva viaţa în caz de necesitate, dormeau. Iar în întunericul din navă, Syrinx îl supraveghea pe Als, a cărui stare de sănătate începea să dea semne de înrăutăţire, datorită ierburilor otrăvitoare pe care le rupsese, din imprudenţă, cu mâinile goale.

După vreo câteva ore, în plină noapte, Rena se trezi fără ca Sy-rinx s-o fi deranjat. Dar nu putea dormi liniştită. Aprinse doar lu-minile de serviciu, suficiente pentru a-i facilita vederea şi se îndreptă îngrijorată spre cabina lui Als, unde acesta dormea, zvârcolindu-se. Syrinx nu considerase că ar fi fost necesar s-o trezească pe Rena, de aceea n-o deranjase, iar ea nu-i reproşă nimic robotului. Dar întrucât se trezise deja, nu mai putea adormi la loc, fără a verifica starea cole-gului ei. Intră deci în cabina lui şi constată că el n-avea deloc un somn liniştit, odihnitor, ci, dimpotrivă, era tare agitat, se chinuia cumplit. Se vedea clar că toxina îşi făcea efectul şi că tratamentul ei nu prea era eficient. Rena îi puse mâna pe frunte şi constată că Als avea febră. În plus, era în stare de inconştienţă.

Syrinx îl transportă pe Als în cabinetul medical, după cum îi ceruse Rena, în timp ce ea se echipă rapid în uniformă. Îl lăsară pe Als să zacă în cabinetul medical; nici nu prea avea ce face pentru el, deocamdată. Bietul Als, inconştient, se zbătea între viaţă şi moarte, dar, cel mai important lucru, era încă viu. Iar Rena n-avea de gând să cedeze cu una, cu două. Nu renunţa aşa de uşor! Hotărâtă să facă to-tul pentru a-şi salva colegul, ieşi, împreună cu Syrinx, la bordul unei mici navete. Setase computerul de bord să întrerupă scutul protector în momentul în care naveta va ieşi din perimetrul de siguranţă şi când va reintra. Ea însăşi pilotă naveta şi o opri în dreptul unui dinozaur

- 59 -

ierbivor, pe care era sigură că-l văzuse ziua mâncând din acea iarbă ce-i putea fi fatală lui Als.

Rena coborî împreună cu robotul. Acum dinozaurul respectiv dormea, deci Renei nu-i fu greu să-l tranchilizeze. Scoase o seringă mare, cu un ac gros, rezistent, care putea pătrunde prin pielea groasă a dinozaurului şi recoltă o probă de sânge, din care spera că putea prepara un antidot pentru Als. Nu putea lăsa însă animalul sedat acolo, căci acesta nu s-ar fi putut apăra în cazul în care ar fi fost atacat. Îl luă deci, cu ajutorul lui Syrinx, la bordul navetei şi-l tran-sportă în perimetrul de siguranţă, de unde îl va elibera de îndată ce acesta se va trezi. Deocamdată însă, îl lăsă acolo, unde era la adăpost de atacatori, iar ea urcă în fugă treptele navei şi nu se opri decât în cabinetul medical, unde se şi apucă serios de treabă.

***

Dorea să obţină cât mai rapid antidotul pentru Als, mai ales că starea acestuia se înrăutăţea vizibil. Naveta o lăsase în grija robo-tului, care o adusese la locul ei. Rena spera din tot sufletul ca sângele dinozaurului să fie potrivit pentru obţinerea antidotului necesar salvării vieţii lui Als.

Munci mult, de una singură, iar până dimineaţă reuşi să obţină ceea ce-şi propusese: antidotul! Fără a mai sta pe gânduri, i-l injectă colegului ei. Antidotul obţinut începu să lucreze rapid şi se dovedi chiar eficient, dar insuficient.

Rena ieşi rapid din navă, pentru a mai preleva o probă de sânge de la animalul tranchilizat, aflat încă în perimetrul de siguranţă. Din fericire pentru ea, dinozaurul nu se trezise; se pare că utilizase o doză cam prea mare de tranchilizant, de moment ce acesta nu-şi revenise. Dar, oricum, animalul era viu, deci tranchilizantul administrat nu-i fusese fatal. Rena luă din nou sânge de la acel ierbivor, ceva mai mult de data aceasta, apoi fugi înapoi în cabinetul medical.

Acum ştia deja ce avea de făcut, deci nu mai dură mult până să obţină cantitatea de antidot necesară pentru salvarea colegului ei. Îi injectă şi această doză, apoi nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să aştepte ca antidotul să-şi facă efectul, iar colegul ei să-şi revină din starea de inconştienţă. Dar acest lucru putea dura mai mult; nu se ştia sigur cât, însă era cert că Als îşi va reveni în cele din urmă.

- 60 -

Simţindu-se cam obosită, Rena se retrase în cabina ei, pentru a se mai odihni puţin şi-l lăsă pe Als în grija robotului, ştiind că Syrinx îşi va face datoria aşa cum trebuie. Tot lui Syrinx îi puse în vedere să elibereze dinozaurul ierbivor, când acesta se va trezi de-a binelea. Robotul se supuse, aşa că Rena se putea odihni liniştită.

Din cauza oboselii, sări peste micul-dejun, care şi aşa era foarte sărăcăcios. În ceea ce privea hrana colegului ei, aceasta era constituită din substanţe nutritive, sub formă de perfuzie, până ce acesta îşi va reveni.

După câteva ore bune de somn odihnitor, Rena se trezi, iar pri-ma ei grijă fu să verifice starea colegului ei, care era încă inconştient, dar în afara oricărui pericol. Antidotul obţinut din sângele dinozau-rului se dovedise cu adevărat eficient. Deci Rena nu-şi mai făcea griji din pricina colegului ei; lui Als nu-i mai rămânea decât să-şi revină. Procesul dura atât de mult poate doar din cauză că bietul Als era cam slăbit, fiindcă în ultimul timp nu prea se hrănise aşa cum ar fi trebuit.

Cât despre dinozaurul care-i salvase lui viaţa, Rena află de la Syrinx că acesta îşi revenise definitiv între timp şi fiind agitat, robo-tul îl eliberase din perimetrul de siguranţă, având grijă să nu pătrundă vreun altul în locul lui. Rena spera ca acest dinozaur binefăcător pen-tru colegul ei să nu păţească nimic, să scape teafăr mereu, doar Als îi datora chiar viaţa. Pentru că-i mai rămăsese ceva sânge de la acest animal din Cretacic, Rena începu să-l analizeze detaliat la microscop.

Apoi, mai pe seară, ieşi doar puţin afară, fără a mai părăsi pe-rimetrul de siguranţă. Îl căută cu binoclul pe dinozaurul care-i sal-vase viaţa colegului ei şi se bucură regăsindu-l printre celelalte ierbi-vore, mâncând cu lăcomie toată vegetaţia ce-i apărea în cale; normal, după ce fusese sedat, era tare flămând şi avea nevoie de foarte multă hrană pentru a-şi reface forţele.

Rena reveni la bordul navei, unde servi cina, deşi-i era tare greu să mănânce de una singură. Înainte de a se retrage în cabina ei, la culcare, mai trecu prin cabinetul medical, să vadă cum se mai prezenta Als. Dar fiindcă starea lui era neschimbată, nu mai întârzie deloc prin zonă, se duse la culcare, nu înainte de a-i spune lui Syrinx s-o trezească imediat ce Als va da semne de revenire.

Astfel trecuse a şaptea zi; începuseră deja peripeţiile, încă de la prima incursiune în lumea dinozaurilor din Cretacic. Noaptea nu aduse schimbări în starea lui Als, iar Rena avu ocazia să constate

- 61 -

acest lucru în dimineaţa celei de-a opta zile de când se aflau pe acest tărâm mirific din Cretacicul Superior, în compania celor mai mari creaturi care au populat vreodată Terra: dinozaurii! Iată cum, in-credibil, viitor şi trecut, aveau nesperata ocazie de a convieţui.

Fără Als, Rena se simţea cam singură, stingheră, neajutorată, deşi când el era conştient, se tachinau necontenit. Acum însă, îi sim-ţea cu adevărat lipsa şi realiza că se obişnuise cu prezenţa lui. Se în-trebă în gând ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi reuşit să obţină antido-tul necesar supravieţuirii lui, dar scutură rapid din cap şi nici nu în-cercă să răspundă acestei întrebări, pe care nu dorea decât s-o alunge rapid din minte. Găsise antidotul, iar asta era cel mai important. Ho-tărât lucru, Als îşi va reveni şi totul va reintra în normal, adică vor re-începe tachinările. Însă gândul acesta i se păru chiar îmbucurător; parcă îi era dor şi de aceste tachinări, cu care se obişnuise. Îşi privi colegul cu o neprefăcută afecţiune. Era Als, cel cu care-şi împărţea viaţa de destul de mult timp; de asemenea, bucuriile şi greutăţile, cât şi această aventură în trecut.

Micul-dejun, de una singură, i se păru trist şi mai sărăcăcios ca de obicei. Măcar îl mai avea pe Syrinx, care să-i ţină companie. De-sigur, robotul nu era cicălitor, nici n-o tachina, dar măcar avea cu cine să întreţină o conversaţie, să alunge senzaţia de singurătate şi plictiseală.

Rena mai părăsi pentru câteva ore bordul navei „Hope”, dar nu se mai încumetă să treacă dincolo de perimetrul de siguranţă. Ră-mase deci în apropierea corpului metalic al navei, privind, cu sau fără binoclu, ce se petrecea dincolo de scutul protector.

Regăsi dinozaurul ierbivor căruia Als îi datora viaţa; era un di-nozaur tânăr cu creastă din specia Corythosaurus (ornitopod – dino-zaur ierbivor cu labe de pasăre) şi era încă teafăr. Rena simţea o pu-ternică recunoştinţă faţă de această creatură şi ar fi vrut s-o protejeze împotriva prădătorilor feroce de genul Ty Rex, care, desigur, stăteau la pândă, gata de atac, să se asigure că nu va păţi nimic, va fi teafăr, măcar în perioada în care „Hope” va rămâne aici. Deocamdată, dino-zaurul se descurcase singur, fără ajutor şi reuşise să supravieţuiască, dar încă nici nu pătrunseseră carnivorii în zonă, deci viitorul îi era incert. De altfel, nimic în această lume nu era sigur, garantat.

***

- 62 -

Privind în jur, chiar şi Renei îi era greu să accepte ideea că to-tuşi se afla pe Terra, nu în altă parte, ci doar în trecut. În depărtare, prin frunzişul des de la marginea pădurii, parcă recunoscu silueta unui Tyrannosaurus Rex şi se cutremură. Deci, sângerosul prădător stătea la pândă, gata de atac. Rena se temea pentru viaţa tânărului ier-bivor care-l salvase pe Als de la pierire. Ar fi vrut să-l protejeze cum-va, în permanenţă, dar nu ştia cum. Se tot gândea, însă nu-i venea în minte nici o soluţie. Cum însă Ty Rex-ul pe care-l zărise la marginea pădurii nu dădea încă semne că ar intenţiona să intre printre ierbi-vore, să le atace, Rena se mai linişti în privinţa vieţii dinozaurului salvator pentru Als, cel puţin pe moment. Reintră în navă, păstrând în minte, bine conturată, imaginea temutului prădător, care stătea la pândă. Probabil nu va dura foarte mult până ce va „îndrăzni” să ata-ce, chiar în acea zonă, în apropiere de „Hope”, care, nemişcată ca o stâncă ivită de nicăieri drept în mijlocul acelui luminiş, nu reprezenta o ameninţare pentru faimosul „Rege Tiran” (Ty Rex). Cina, din nou singură, fără Als, care continua să zacă în stare de inconştienţă, i se păru inutilă. Tăcută, se retrase spre cabina ei, pentru a dormi, dacă va putea.

Spre dimineaţă, Rena se trezi nu singură, ci datorită lui Syrinx, care intrase în cabina ei. Robotul n-ar fi deranjat-o fără un motiv în-temeiat, iar acest motiv părea a fi Als. Syrinx îi aducea la cunoştinţă faptul că Als părea a-şi reveni. La auzul acestei noutăţi, Rena sări drept în picioare, se echipă rapid, dar nu neglijent şi porni în grabă mare spre cabinetul medical, să verifice starea colegului ei.

Ajunse destul de repede în cabinetul medical, iar chipul i se lumină de bucurie când constată că starea lui Als se îmbunătăţea, într-adevăr. El nu-şi revenise complet, dar probabil că nici nu va dura mult până se va petrece acest lucru. Însufleţită de această constatare, Rena îl îmbrăţişă pe Syrinx, care-i înţelese manifestarea; probabil că dacă n-ar fi fost doar un robot, s-ar fi comportat în mod asemănător. Aşa însă, părea indiferent. După îmbrăţişarea acordată robotului, Rena îşi trase un scaun în apropierea patului lui Als şi se aşeză, aşteptând cu multă răbdare. Aşteptarea îi fu în curând recompensată. Als începu prin a-şi mişca uşor mâinile, clipi de câteva ori, apoi îşi deschise ochii. În sfârşit, îşi revenise!

- 63 -

- Salut, îl întâmpină Rena cu acest cuvânt, încercând să-şi mascheze faţă de el bucuria pe care o simţea în acele momente.

- Sa... Salut, bombăni cu greu Als ca răspuns, privind nedu-merit în jur. Rena?!...

- Da, eu... Te aşteptai să fie altcineva?- Păi... murmură Als, fără a continua ideea. Părea tare derutat şi privi încurcat spre perfuzia pe care colega

lui i-o înlătura. - Ce-ţi aminteşti? îl întrebă Rena.- Nu mare lucru... Unde suntem?- Bună întrebare! Depinde... Aici suntem în cabinetul medical

al navei „Hope”, rosti cu precauţie Rena, ferindu-se să-i dezvăluias-că totul dintr-o dată.

- „Hope”... repetă Als, oprindu-şi privirea asupra robotului. Syrinx... îşi aminti el denumirea robotului.

- Da, domnule, chiar eu... zise Syrinx, apropiindu-se de patul bolnavului.

- Mai e şi altcineva, Rena? întrebă Als.- Aici, la bordul navei, cu excepţia noastră, nu!- Ce s-a întâmplat? se interesă Als.- În ultimul timp, destule, ezită Rena să intre în detalii, pre-

ferând ca el să-şi amintească totul, treptat.- Ce zi e azi? continuă Als cu întrebările.- Azi?!... Ah, dificil de precizat. A noua zi de când ne aflăm...

Aici, se încăpăţână Rena să nu-i spună nimic concret. - Aici, unde? spuse Als, forţându-se să se ridice, dar nu reuşi.

Unde suntem?- Stai liniştit, eşti slăbit! îl sfătui Rena.- Aşa-i; chiar mă simt slăbit. Aş mânca puţin. - Desigur, imediat, zise Rena, privind spre robot.Deodată, Als îşi aminti ceva:- Mâncare... Avem?!- La drept vorbind, nu prea multă. Stăm prost cu proviziile, dar

Syrinx va găsi ceva pentru tine. - N-avem mâncare şi suntem doar noi... „Hope”, Syrinx, tu şi

eu... Misiunea noastră; Epsilon M nu era acolo, la locul ei... „Black-hole”, Terra, dinozaurii... îşi aminti Als, treptat-treptat. Dinozaurii...

- 64 -

Suntem pe Terra, dar în trecut, pentru că am traversat un „black-ho-le”, cu „Hope”. Afară... e Cretacicul Superior! Sunt dinozauri!

- Cam aşa ceva, aprobă Rena. Văd că ţi-ai amintit. Acum ştii şi ce ai păţit?

- Parcă, nu păru Als convins de acest amănunt. Au trecut deja nouă zile de când ne aflăm aici, în compania dinozaurilor? ceru el o confirmare.

- Da, spuse Rena simplu. Aproape nouă.- Vai... Şi nu mai avem provizii alimentare suficiente, energie

şi combustibil.- Exact, întări Rena.- Şi trebuie să le procurăm de afară, continuă Als să-şi amin-

tească.- Întocmai, îl aprobă din nou Rena.- Acum ştiu! tresări Als. Am ieşit deja odată, iar eu am rupt

nişte iarbă, parcă era oţelită. Spuneai că ar fi otrăvitoare... zise el, privindu-şi mâinile, încă bandajate.

- Vezi că ştii... Tu cu iarba ta! Nu era comestibilă, ci doar otrăvitoare... Şi de fapt, e un soi de ferigă; în Cretacic nu exista iarbă! Deci, nu este iarbă, se corectă ea.

Între timp sosise Syrinx cu o tavă destul de încărcată. Rena îşi ajută colegul să se ridice într-o poziţie cât mai convenabilă, apoi aşeză tava în dreptul lui.

- Parcă economiseam hrana... îşi aminti Als, privind spre tava destul de încărcată.

- Aşa-i, dar tu n-ai mai mâncat nimic de ceva timp, deci meriţi o porţie îndestulătoare, pentru a-ţi reface forţele.

- Ah, merit... zise el şi începu să mănânce. De cât timp sunt aici?

- Nu de foarte mult timp. De vreo două zile şi câteva ore. Şi încă n-au trecut nouă zile de când ne aflăm aici; asta-i a noua zi în compania dinozaurilor, îl corectă Rena.

- A trecut deci o săptămână, concluzionă Als. Şi încă nu am re-uşit să procurăm nici energie, nici hrană, nici combustibil.

- Încă nu, dar nu-i timpul pierdut, rosti Rena. Totuşi, adevărat, va trebui să ne grăbim!

- Scutul protector mai funcţionează? se interesă Als.- Evident, replică Rena. Altfel cum?

- 65 -

- Şi dinozaurii? Tot ierbivorii mişună pe afară?- Deocamdată, da. Dar ieri am zărit prin desişul pădurii un Ty

Rex care ameninţa să intre printre ierbivore. S-a oprit însă la margi-nea pădurii, dar probabil nu pentru mult timp.

- Ty Rex... repetă Als denumirea prădătorului. Şi cum ai obţi-nut antidotul pentru mine? schimbă el subiectul. Spuneai că iarba e foarte otrăvitoare.

- Ah, antidotul... Asta a fost foarte dificil. Iarba era, într-ade-văr, foarte otrăvitoare; şi de fapt, repet, e un soi de ferigă! Ştii ce te-a salvat? Sau, mai exact, cine?

- Nu, replică Als, privind-o încurcat. Cine m-a salvat?! Nu tu?- Poate că eu, însă doar cu ajutorul unui Corythosaurus de

afară, preciză Rena.- Cum?! se miră Als.- Am obţinut antidotul necesar din sângele unui dinozaur ier-

bivor, pe care l-am sedat. Altfel, era vai de tine! N-ai fi scăpat!- Deci îi datorez viaţa unui dinozaur...- Exact. Iar altădată să nu mai rupi ferigi cu mâinile goale.

Protejează-te!- N-aveam de unde să ştiu că afurisita aia de iarbă ar fi pericu-

loasă. La pericol mă aşteptam din partea dinozaurilor, nu a vege-taţiei.

- Altădată să fi mai precaut, îl sfătui Rena.- Cred că mi-am învăţat lecţia... murmură Als, care terminase

de mâncat. Mulţumesc, chiar m-am săturat, spuse el, iar Rena luă tava şi i-o înmână robotului.

Syrinx plecă să ducă tava.- Ce bine că ţi-ai revenit! zise Rena.- Te bucuri? o suspectă Als.- N-ar fi fost interesant să rămân singură, justifică ea. În plus,

va trebui să-ţi reiei calculele. Nu le poţi abandona în stadiul acesta.- Sigur, calculele... Asupritoareo! Mă voi ocupa de ele când mă

voi simţi mai bine. În plus, vom relua incursiunile printre reptilele-gigant, în curând. Deocamdată însă, parcă m-aş mai odihni. Crezi că ar fi posibil?

- Bineînţeles, aprobă Rena. Nu doar posibil, ci şi necesar, zise ea, ajutându-l să ocupe poziţia de culcare. Chiar îţi recomand odihna, în calitate de medic.

- 66 -

- Şi tu? privi el întrebător spre ea, aşezându-şi mai bine capul pe pernă.

- Poate o să mai ies puţin pe afară, fără a părăsi perimetrul de protecţie, să urmăresc activitatea dinozaurilor din zonă; inclusiv pe cea a celui care ţi-a salvat ţie viaţa, zise ea.

- Aha... murmură Als, părând nemulţumit de remarca privi-toare la salvarea vieţii lui.

- Ce este? Ce nu-ţi convine? zise Rena. Ar trebui să accepţi ideea că ai fost salvat datorită unui dinozaur ierbivor.

- Bine, bine... Acum mă laşi să dorm?- Desigur, rosti Rena şi se retrase, lăsându-şi colegul să se o-

dihnească.

***

Obosit, Als adormi destul de repede după plecarea Renei. Faţă de el, Rena nu-şi arătase bucuria pricinuită de revenirea lui; probabil că el îşi dăduse totuşi seama. Nu conta însă! Mult mai bine cu el, decât singură!

După cum spusese, Rena ieşi din navă, fără Syrinx, robotul rămânând să-l supravegheze pe Als. „Înarmată” doar cu binoclul, Rena nu părăsi perimetrul de protecţie din jurul navei. Cercetă însă cu mare atenţie zona, dominată încă de ierbivorele care nu ter-minaseră de consumat ferigile cele înalte şi otrăvitoare pentru oameni, în contactul direct cu ele. Regăsi dinozaurul „răspunzător” de salvarea lui Als, iar acest amănunt o înveseli.

Îndreptând însă temător binoclul spre pădure, regăsi şi Ty Rexul pe care-l văzuse ziua trecută, cam în aceeaşi zonă. Prădătorul stătea la pândă, deşi nu trecuse încă la atac. Aştepta răbdător ocazia potrivită. Stătea în pădure, privind spre ierbivorele care se hrăneau liniştite, nefiind în pericol. Imaginea Tyrannosaurului o impresionă pe Rena. Era un animal imens care-i stârnea teamă şi admiraţie în egală măsură. Un vânător feroce, cu sânge rece, probabil şi la pro-priu, nu doar la figurat. Rena întârzie câtva timp afară, privind spre Ty Rexul din pădure, dar şi spre „salvatorul” lui Als, deocamdată în siguranţă, în iarbă.

Spre seară, Rena reveni la bordul navei. Întâiul loc spre care se îndreptă fu cabinetul medical, unde constată că Als încă dormea şi

- 67 -

nici nu dădea semne că s-ar trezi. În plus, află de la Syrinx că dormise tot timpul cât stătuse ea afară. Iată-se deci în postura de a servi din nou cina singură, de data asta ceva mai veselă, ştiind că Als îşi revenise totuşi. Probabil că ziua următoare colegul ei se va şi ridica din pat. Cu acest gând, Rena se retrase spre cabina ei, pentru a dormi, din nou în compania muzicii, la care nu renunţa. Aşa îşi petrecu cea de-a noua noapte de când „Hope” se afla pe tărâmul dinozaurilor, tot pe Terra, dar într-o eră trecută, Cretacicul.

Dimineaţa următoare, în cea de-a zecea zi de aventură în tre-cut, Rena se trezi foarte devreme, nu de dragul dinozaurilor de afară, ci fiindcă era nerăbdătoare să vadă dacă Als, colegul ei de „suferin-ţă” se trezise şi era sau nu complet refăcut. Pentru orice eventualita-te, îi puse în vedere lui Syrinx să pregătească un mic-dejun mai copios, în limita posibilităţilor, adică fără excese inutile, pe care nu şi le permiteau.

Urmând cu exactitate instrucţiunile primite, robotul se retrase spre bucătăria navei, în timp ce Rena porni grabnic spre cabinetul medical, căci Als se afla încă acolo, nu dormise în cabina lui, însă acest lucru nu-i afectase cu nimic somnul; el se putuse odihni în voie.

Rena, comandantul şi medicul misiunii, ajunse repede în cabi-netul medical, unde constată că Als încă dormea. Aşteptând ca el să se trezească, se aşeză pe un scaun, în apropierea patului lui. Nu avu prea mult de aşteptat. Als se odihnise suficient şi nefiind leneş, se trezi. Se simţea destul de bine; în plus, se miră de prezenţa Renei. Nu se aştepta ca ea să se intereseze chiar atât de mult de soarta lui. Ser-viră împreună micul-dejun pe care robotul îl pregătise după indica-ţiile Renei.

- Cum te simţi acum? îl întrebă ea.- Aş putea spune că perfect. Zău, mi-am refăcut forţele. Dar cu

ce ocazie atâta abundenţă în meniul matinal?- Să nu te obişnuieşti astfel! Cu un mic efort, am reuşit ca

meniul să fie mai bogat, dar situaţia asta nu poate dura prea mult, dacă nu găsim în curând alte surse de provizii alimentare.

- Ştiu; fructe şi miere preistorice, îşi aminti Als.- Cu condiţia să fie comestibile pentru noi, nu ca feriga ta otră-

vitoare, spuse Rena.- Sigur! Nici eu nu mai vreau alte otrăvuri, de nici o natură, o

aprobă Als, ridicându-se de la masă. Mergem?

- 68 -

- Unde te grăbeşti? se miră Rena.- Cum unde? Afară, în căutarea altor provizii, replică Als.- Aşa de repede?- Ce să mai amânăm? Acum e cel mai bine, cât mă simt revi-

gorat. N-are rost să întârziem. Şi mi-am învăţat lecţia; o să umblu cu mănuşi. Am priceput că şi vegetaţia e periculoasă. În plus, vreau să-l văd pe salvatorul meu.

- Chiar vrei?- Bineînţeles. Dacă ai bunătatea să mi-l prezinţi.- În caz că am să-l mai zăresc...- Atunci, hai să ne înarmăm cu tranchilizantele necesare şi să

pornim într-o nouă incursiune printre creaturile astea, în timp ce Sy-rinx ne va monitoriza cu atenţie.

- Bine, dacă insişti, hai să mergem, acceptă Rena.- Bravo, şefa! Bună decizie, o lăudă Als. Ai mai urmărit activi-

tatea saurienilor zilele astea?- Evident. Doar nu era să le scap din vedere.- Şi ce-ai constatat?- Deocamdată, marile carnivore păstrează distanţa; în zonă încă

sunt doar ierbivore.- Asta-i bine, aprecie Als. Dar parcă spuneai ceva despre un Ty

Rex, îşi aminti el.- Da, stă la pândă la marginea pădurii, dar s-a oprit acolo. Nu

ştiu ce aşteaptă, însă nu atacă.- Poate tocmai pe noi ne aşteaptă, presupuse Als.- Aiurea... îl contrazise Rena.- Oricum, hai! o îndemnă Als. Poate avem mai mult noroc de

data asta.- Poate... murmură Rena.Cu ajutorul robotului, Als şi Rena pregătiră rapid cele necesare

unei noi incursiuni printre flora şi fauna cretacică.- Spuneai că ai obţinut antidotul necesar mie din sângele unui

saurian, spuse el înainte de a ieşi.- Da. Numai aşa am reuşit să te stabilizez, altfel situaţia ta era

incertă, îl lămuri Rena.- Şi cum era sângele dinozaurului ăsta? Rece sau cald? se

interesă Als. - Rece, preciză Rena scurt.

- 69 -

- Deci dinozaurii sunt creaturi cu sânge rece, concluzionă Als. Şi iată cum am mai rezolvat astfel o altă mare dilemă a omenirii.

- Nu m-aş grăbi cu afirmaţiile de genul acesta. Concluzia e ire-levantă, îl contrazise Rena.

- Ce vrei să spui?- Nu sunt foarte sigură de acest amănunt. De acord, acela avea

sânge rece, dar nu-i exclus să existe şi specii cu sânge cald. Ba chiar parcă sunt convinsă că există şi din aceia.

- Ah; cum complici tu totul! îi reproşă Als.- Nu-i adevărat! se împotrivi Rena. Nu complic nimic. Lucru-

rile nu sunt deloc simple. Afirmaţiile de genul acesteia au nevoie de o bază solidă, de o confirmare, altfel nu-şi au rostul.

- Probabil vei avea ocazia să obţii şi această confirmare, presu-puse Als.

- Probabil... îl aprobă parţial Rena.- Hai, şefa! Să mergem! o îndemnă Als.- Să mergem! zise ea.

***

Trapa navei se deschise, iar Als şi Rena, echipaţi corespun-zător, trecură dincolo de ea. De la bordul navei, Syrinx îi monitoriza cu atenţie, gata să intervină în favoarea lor în caz de necesitate. Cei doi colegi trecură de scutul protector, pe care robotul îl reactivă imediat după trecerea lor. Şi iată-se din nou printre ferigile cele înalte şi otrăvitoare, în mijlocul ierbivorelor din Cretacic, care-i priveau cu nepăsare. Als se miră din nou de indiferenţa saurienilor, dar parcă chiar şi Rena părea nedumerită de reacţia acestor creaturi.

Cei doi înconjurară nava. Zărind dinozaurul care-i salvase via-ţa lui Als, Rena porni în direcţia acestuia. Als o urmă fără a se îm-potrivi. Urma să-l cunoască pe tânărul său salvator, să-l întâlnească în direct. Era chiar curios să-l vadă. I se părea interesant să se apro-pie de un dinozaur viu, cu atât mai mult cu cât era vorba despre cel care-i salvase lui viaţa. Şi nici măcar nu fu greu să se apropie de această creatură ierbivoră, care se dovedi a fi una blândă.

Als privi dinozaurul cu mult interes. Zărindu-l, îi stârni admi-raţie. Ar fi vrut să-l atingă, dar parcă nu îndrăznea, ceva reţinându-l. Dar Rena, înţelegându-l, se apropie de dinozaur şi-şi puse mâna pe

- 70 -

pielea groasă. Atingerea îi provocă o senzaţie stranie, însă, în mod inexplicabil, plăcută. Dinozaurul tresări uşor, întrerupându-şi pentru câteva clipe activitatea de „rumegător”. Îşi îndreptă, plin de curiozi-tate, privirea ageră spre cele două creaturi ciudate, în care nu recu-noştea nici prieteni, nici duşmani, apoi îşi reluă nestingherit activi-tatea, „tocând” liniştit ferigi. Als se apropie şi atinse şi el dinozaurul, un fior plăcut străbătându-i trupul în momentul atingerii. Pentru o clipită îşi retrase mâna, dar şi-o aşeză imediat la loc, pe trupul masiv al dinozaurului, care nu-şi întrerupse din nou activitatea.

- Nu-i chiar atât de respingător, constată Als cu surprindere. - De abia acum îţi dai seama? spuse Rena, mângâind dinozau-

rul, care de data aceasta nu mai era sedat.- Zău, nu mă aşteptam să afirm aşa ceva, dar chiar îmi place! E

simpatic! Ce-i, mascul sau femelă?- Mascul, afirmă Rena încrezătoare. Ia să vedem ce-ai reţinut

din explicaţile mele. Recunoşti din ce specie face parte?- Sincer, nu. Habar n-am, zise Als, privind încurcat dinozaurul.

Parcă ar fi o vită mai mare. De ce este blând? Doar nu-i domesticit... Cine l-a îmblânzit?

- Domesticit nu-i, însă habar n-am de ce-i aşa de blând, în loc să fie agresiv. Nu-mi dau seama ce se întâmplă. Poate înţelege cum-va că nu-i suntem duşmani, că nu-i vrem răul.

- Înţelege? se miră Als. Păi ce, e cumva inteligent? Şi cine sau cum i-ar fi explicat?

- Nu i-a explicat nimeni nimic, însă presupun că simte ceva... În plus, n-ar fi exclus să fie şi inteligent, replică Rena.

- Aha... Dispune deci de o inteligenţă primitivă, spuse Als. - Primitiv eşti tu! spuse Rena.- Eu?!- Sigur, maimuţoiule... Iar dacă vrei să-mi dovedeşti contrariul,

spune-mi din ce specie face parte.- Repet: Habar n-am! Şi n-am ce dovedi.- Da’ mult ai reţinut din explicaţiile mele... rosti Rena pe un

ton acuzator. - Ce-ai vrea? Paleontologie; nu oricui îi place, justifică Als.- Aici nu mai poate fi vorba despre o plăcere sau pasiune, zev-

zecule, ci despre o necesitate strictă!

- 71 -

- Lasă, lasă; mie nu mi se pare atât de necesar. E suficient să ştii tu şi pentru mine.

- Ah... murmură Rena a nemulţumire, adăugând: E un tânăr Corythosaurus.

- Co... Corythosaurus?! încercă Als să pronunţe corect denumi-rea dinozaurului şi s-o reţină.

- Exact! Corythosaurus, adică o specie de dinozauri ierbivori cu creastă; este un ornithopod, adică dinozaur cu labe de pasăre. Se hrăneşte, de obicei, cu ace de pin, seminţe, fructe ale unor plante cu flori primitive, frunze de magnolie, ferigi, etc. Şi dacă ai fi fost mai atent, ţi-ai fi dat seama că ţi-am mai spus denumirea speciei acestui dinozaur.

- Eh, eu şi dinozaurii... Dar pe el am să încerc să-l reţin; deci Corythosaurus... repetă Als, apoi propuse: Hai, şefa! Să-l lăsăm să mănânce, iar noi să ne continuăm drumul.

- Cum vrei... acceptă Rena.Îl lăsară deci pe tânărul ierbivor să „rumege” liniştit la acele

ferigi otrăvitoare, iar ei îşi văzură de drum, înaintând cu prudenţă printre magnificele creaturi, după cum le considera Rena.

Undeva, nu foarte departe de ei, prin desişul pădurii, recunos-cură „silueta” inconfundabilă a unui Ty Rex, acelaşi pe care „şefa” îl remarcase şi zilele trecute. Pe acest mare prădător chiar şi Als îl recunoscu cu uşurinţă şi i se păru tare ciudat să-l vadă viu, în carne şi oase, atât de aproape.

- Tyrannosaurul... şopti Als cu timiditate, ferindu-se parcă să nu fie auzit de însuşi marele carnivor.

- L-am văzut... îi răspunse Rena la fel de şoptit, cu privirea încă aţintită în direcţia în care se afla dinozaurul.

- De ce o sta acolo şi nu atacă?- Nu ştiu. Probabil e sătul, altfel nu se explică. Ai vrea să-l vezi

în acţiune?- La drept vorbind, nu prea, recunoscu Als.- E o ea, zise Rena, mai mult ca pentru sine.- Cum?! nu înţelese imediat Als.- Ty Rex-ul din pădure; e o femelă tânără. O „ea”, repetă şefa. - De unde ştii? se miră Als.- Ştiu... murmură scurt Rena, fără alte explicaţii.- Cum? Şi-a ridicat cumva fustiţa?

- 72 -

- Aş... rosti Rena dezaprobator, apoi continuă, din nou ca pen-tru sine: Tyranna...

- Poftim? păru Als nedumerit.- Tyranna; aşa am denumit-o, îl lămuri ea.- Vrei să spui că i-ai pus un nume? Tyranna?!... Eşti nebună! o

clasifică Als. - Ba, deloc! se împotrivi Rena.- Păi, ce, ne aflăm aici ca să botezăm dinozaurii din Cretacic?- Poate că nu, dar ei o să-i spun Tyranna.- Trebuie să recunosc că e un nume care i se potriveşte ca o

mănuşă, zise el.- Normal, doar e un Ty Rex, femelă, îl aprobă ea.- Ce zici, intrăm în pădure? propuse Als, privind întrebător

spre colega lui.- Nu! se împotrivi categoric Rena. Ce, ai înnebunit?- Încă n-am înnebunit, dar nu vezi că dacă ne tot învârtim doar

prin iarba asta otrăvitoare, n-avem şanse să găsim ceva interesant sau necesar pentru noi?!

- Nu e cazul să ne aventurăm prin pădure!- De ce? Ţi-e frică? Te temi de pericolele care ne-ar pândi pe

acolo? De... Tyranna?- Recunosc, e periculos, însă nu e vorba doar de teamă. Nu

suntem echipaţi corespunzător pentru o asemenea incursiune.- Păi, avem tranchilizante...- Nu-i suficient! continuă Rena să se împotrivească.- Bine, bine, să nu intrăm! Dar nu rezolvăm nimic rămânând

doar aici.- Vom intra, dar nu acum, zise Rena.- Bine, şefa! Fie cum zici tu... acceptă Als. - Sigur, va fi cum zic eu! rosti Rena.Prin urmare, amândoi se îndreptară spre corpul metalic al na-

vei. Intrară în perimetrul de siguranţă, căci robotul avusese grijă să dezactiveze la timp scutul protector, apoi urcară pe puntea principală.

- Tyranna... murmură Als îngândurat, apoi continuă: Când mergem prin pădure, s-o vizităm, şefa?

- Dacă vrei, chiar azi, dar puţin mai târziu, răspunse Rena.- Cum?! tresări Als.

- 73 -

- Vom survola zona la bordul unei navete, îl lămuri Rena. Mer-gând pe jos, nu putem cerceta decât un teritoriu restrâns şi chiar nu putem găsi nimic din ceea ce ne trebuie nouă prin jurul navei. Va trebui să ne îndepărtăm.

- Excelent! se entuziasmă Als. În sfârşit, şefa, iată încă o deci-zie înţeleaptă.

- Mda... murmură Rena a nemulţumire.- Hai, mergem? păru nerăbdător Als.- Nu chiar acum, replică Rena.- Dar... - Ai răbdare! îl întrerupse ea. În plus, nu-ţi neglija îndatoririle!- Adică?! se prefăcu el a nu înţelege.- Calculele tale! E foarte important să te ocupi din nou de ele.- Ah; de calcule mă pot ocupa şi când ne vom întoarce.- Nu, pentru că atunci vom stinge luminile din navă. Ştii bine

că economisim energia. Profită acum de lumina naturală de afară.- O.K., şefa! acceptă Als. Să fie cum vrei; din nou...

***

Iar Als se aşeză să-şi reia calculele de unde le întrerupsese, în timp ce Rena şi Syrinx urmăreau, cu ajutorul aparaturii de bord, ceea ce se petrecea afară. Astfel „şefa” încerca să stabilească un itinerariu mai potrivit pe care să-l urmeze împreună cu Als la a doua ieşire din acea zi, o ieşire cu naveta, pe care bineînţeles că Syrinx o va monito-riza integral, cu mare atenţie, căci robotul rămânea la bordul navei „Hope”. Normal că robotul îşi acceptă misiunea, care nici nu era greu de îndeplinit.

În timpul acestei cercetări computerizate, Rena o remarcă din nou pe Tyranna, cam în acelaşi loc în care o zărise şi puţin mai înain-te. I se părea ceva deosebit la acest dinozaur, un prădător feroce, care stătea doar la pândă, fără a trece la atac. Nu ştia ce anume o atrăgea spre acest animal de temut, dar în mod sigur era ceva... O lăsă însă pe Tyranna acolo unde era, la marginea pădurii, iar ea îşi continuă investigaţia spre zone mai îndepărtate, sperând să găsească şi altceva care să-i stârnească interesul, curiozitatea. Pădurea era imensă şi plină de tot felul de creaturi cretacice.

- 74 -

Prin anumiţi pomi, parcă zări ceva ce aducea a fructe, dar era foarte greu de ajuns până acolo, chiar şi cu o navetă, nu doar din cauza dinozaurilor care mişunau pe acolo, ci şi datorită vegetaţiei bogate, care putea îngreuna înaintarea navetei. Traseul fiind totuşi stabilit, Rena îl anunţă pe Als că pot pleca, iar acesta îşi întrerupse din nou calculele, pe care probabil le va relua zilele următoare; oricum progresa, dar erau foarte multe detalii de pus la punct, iar calculele trebuiau să fie cât mai exacte, fără greşeli, nici măcar minore, de aceea dura mai mult până a le termina, însă cel puţin timp avea suficient la dispoziţie.

Înainte de a pleca, Rena îi arătă lui Als traseul pe care-l vor urma, iar el n-avu nimic de obiectat. Fiind deci de acord cu colega lui, amândoi se urcară în navetă şi porniră. Syrinx decuplase scutul protector doar în clipa în care naveta trecuse pe acolo, apoi îl reactivase rapid.

Oricum, dinozaurii din zonă nu prea intenţionau să pătrundă în perimetrul de securitate, acolo nefiind în continuare vegetaţie, ci doar sol pârlit. Iar judecând după ritmul în care creaturile consumau feri-gile cele înalte şi otrăvitoare, probabil că în curând acestea se vor e-puiza, iar zona va rămâne pustie, până când ferigile vor creşte la loc.

Naveta zbură deasupra ierbivorelor, care priviră cu indiferenţă în sus, spre ceea ce probabil considerau a fi un soi de pteranodon, pterodactil sau alt zburător preistoric ciudat. Dar cum „pterozaurul” zărit de ele nu dădea deloc semne că ar intenţiona să le atace, îşi vă-zură în continuare liniştite de „rumegat”, aceasta fiind principala lor ocupaţie până în momentul în care vor reuşi să consume toată vege-taţia din zonă.

„Pterozaurul” cel ciudat îşi continuă zborul spre pădure. La bordul lui, Als şi Rena urmăreau cu atenţie ceea ce se petrecea de-desubt. Zăriră chiar şi tânărul ierbivor care-i salvase viaţa lui Als.

- Lui nu i-ai găsit o denumire? întrebă Als.- Nu. Pe el tu ar trebui să-l botezi, replică Rena.- Ah; îmi rezervi mie cinstea de a-l boteza.- Desigur, doar e salvatorul tău, zâmbi Rena.- Atunci să-i spunem Chance (Şansă), decise Als. Sau Lucky

(Norocosul). Mai bine Chance.- „Chance”?! se miră Rena.

- 75 -

- Da, pentru că mi-a redat şansa de a supravieţui, şansă de care sper să se bucure şi el în continuare, justifică Als denumirea aleasă.

- Mda... Eu mă gândeam chiar să-l protejăm în permanenţă împotriva prădătorilor.

- Împotriva prădătorilor precum Tyranna, o completă Als.- Desigur. Chiar şi împotriva ei, rosti Rena, privindu-l fix, a

nemulţumire.- Bună idee! Să-l protejăm deci. Dar cum?- Asta nu ştiu. Ar trebui să găsim totuşi o soluţie, spuse Rena.- Am să mă gândesc la o posibilă soluţie, zise Als.- Şi eu mă gândesc, adăugă Rena cu seriozitate.- Tyranna şi Chance... murmură Als. Foarte interesant! Sper în-

să să nu se întâlnească niciodată. Dacă totuşi s-ar întâlni, pe care l-ai proteja? Sau i-ai adormi pe amândoi? Şi pe alţii din jurul lor? zise Als pe un ton uşor ironic.

- Nu-i deloc amuzant! îi reproşă Rena.- Nici nu intenţionam să fie, replică Als.Urmând traseul stabilit de Rena şi Syrinx, naveta se ridică dea-

supra copacilor înalţi. Cei doi ocupanţi ai navetei putură aprecia imensitatea pădurii, văzând-o de sus.

- Uite, acolo jos, parcă am zărit şi fructe, rosti Rena.- Întrebarea e dacă or fi comestibile; pentru noi, spuse Als în-

gândurat, amintindu-şi de iarba otrăvitoare pe care cu greu o culesese.

- Bineînţeles, dacă vom culege câteva, vom utiliza mănuşi şi instrumente speciale de tăiere. Şi nu le vom consuma înainte de a le analiza temeinic în laborator, să fim foarte siguri că sunt bune.

- Şi... Vom culege câteva? se interesă Als.- Deocamdată mai inspectăm de sus terenul, decise Rena.

Poate după aceea, la întoarcere.- O.K., şefa! Dar cum vom coborî?- Trebuie să găsim o modalitate, spuse Rena.- Şi dacă în timp ce vom încerca să culegem fructe vom da nas

în nas cu Tyranna sau cu vreo rudă de-a ei, la fel de periculoasă?- Să sperăm că nu se va întâmpla astfel. În general, carnivorele

nu prea se învârt în jurul fructelor. Poate vom întâlni nişte ierbivore amatoare de asemenea fructe, dar nu e exclus să dăm şi peste prădă-tori. Totuşi, prin păduri nu umblă marii carnozauri, gen Tyranna. A-

- 76 -

ici e mai posibil să întâlnim vânători iscusiţi, de dimensiuni mai mici, precum Velociraptor, Deinonychus, Coelurosaurus, Dilophosa-urus şi alte rude de ale lor.

- Asta ar trebui să fie liniştitor pentru noi? păru nedumerit Als.- Nici gând! se împotrivi categoric Rena. Mic, pentru un dino-

zaur, înseamnă cel puţin 2 m lungime şi cam tot atât înălţime, deci nu poate fi nimic liniştitor.

- Interesant! Va trebui să fim foarte atenţi, presupuse Als. Cu ochii în patru!

- Asta-i oricum o regulă ce trebuie mereu respectată, cu stric-teţe, replică Rena.

***

Naveta îşi continuă zborul deasupra pădurii. Dincolo de pădure se putea distinge limpezimea apei unui lac întins, iar în spatele acestuia, stânci golaşe, din ce în ce mai multe şi mai înalte, anunţau vecinătatea munţilor. În ansamblu, peisajul, cu tot cu dinozauri, era de o rară frumuseţe, greu de descris în cuvinte, iar cei doi ocupanţi ai navetei îşi puteau desfăta privirile cu asemenea privelişti.

- Uite, în depărtare se zăreşte un lac din care se adapă dino-zaurii, spuse Als.

- Am văzut... murmură scurt Rena.- Dacă se adapă, înseamnă că apa aceea e potabilă, presupuse

Als.- Potabilă pentru dinozauri, nu obligatoriu şi pentru noi, îl

combătu Rena.- Dar dincolo de lac pare-se că se înalţă munţii, continuă Als

observaţiile.- Da; şi?! zise Rena cu indiferenţă.- În munţi ar trebui să fie izvoare cu apă limpede, potabilă,

replică Als.- E vorba despre munţii şi apa din Cretacic, aşa că nu te aştepta

la prea multe asemănări cu ceea ce cunoaştem noi. Nu-i obligatoriu ca apa acelor izvoare să fie potabilă.

- Posibil, acceptă Als. Dar am putea lua câteva probe din apa acelor izvoare, să le examinăm cu atenţie după aceea în navă, în la-borator, să constatăm dacă e sau nu potabilă pentru noi.

- 77 -

- Desigur. Asta s-ar putea; chiar şi-n cazul apei din lac, îl aprobă Rena.

- Aşa mă gândeam şi eu. Deci oprim să luăm apă? întrebă Als.- Da. Însă va trebui să fim cu ochii în patru.- Ştiam... zise Als şoptit.Naveta ajunse deasupra lacului şi îşi continuă drumul spre

munţi, unde vor opri pentru prima oară, în apropierea unui izvor, pentru a lua apă de acolo, iar la bordul navei, în laborator, vor constata dacă e sau nu potabilă. Dacă apa se dovedea a fi bună de băut pentru ei, nu strica să-şi refacă rezervele de la bordul navei, deşi de apă nu duceau încă lipsă.

Şi iată-se în dreptul unui asemenea izvor aflat pe o stâncă, des-tul de sus. Naveta se opri, iar din interiorul ei coborâră, foarte pru-denţi, Als şi Rena. Îmbuteliară rapid o probă din apa acelui izvor. La prima vedere, apa, rece şi limpede ca roua, părea potabilă. Poate chiar era, însă cei doi n-aveau de gând să-şi asume nici un risc. Nu vor gusta din apa acelui izvor până n-o supuneau unei examinări atente în laborator şi nu vor obţine rezultate sigure, care să înlăture orice urmă de îndoială în privinţa acelei ape. Nu departe de acel loc, Als zări un alt izvor. Agil, din câteva mişcări, ajunse acolo şi luă o probă din apa acelui izvor, pentru analize. Cercetă rapid împreju-rimile şi zări mai multe asemenea izvoare prin zonă. Privi încurcat spre Rena. Întrebă:

- Sunt foarte multe izvoare pe aici. Luăm câte o probă din fiecare?

- Nu chiar din fiecare, dar mai luăm câteva. - Pare potabilă, aprecie Als, ridicând o eprubetă, pentru a

observa lichidul din interior, care era foarte limpede.- Nu ne putem baza pe aparenţe. Nu ne permitem!- Ştiu. Dar văzând atâta apă, aşa de limpede, mi s-a făcut brusc

teribil de sete!- Nu cumva să bei vreun strop! îi interzise categoric Rena.- Linişteşte-te! N-am să mă ating de nici o picătură, până nu

vom avea rezultatul analizelor, o asigură Als.- Foarte bine. Nu vreau alte probleme de ordin medical, doar

din cauza nesăbuinţei tale.Luară mai multe probe, din diferite izvoare.

- 78 -

- Cum vom şti din care izvoare am prelevat aceste probe? se interesă Als.

- Syrinx ne monitorizează. Le vom identifica datorită imagini-lor înregistrate de el. În plus, pentru siguranţă, am înfipt nişte tăbliţe, pe care am lipit nişte etichete cu seria şi numărul corespunzător fie-cărui recipient în care am pus probele. Mâine, Syrinx ne va îndruma, tot cu ajutorul imaginilor înregistrate de el, astfel încât să ajungem în acelaşi loc.

- Ah... se dumiri Als. Foarte bine!În curând, în transmiţătoarele lor, se auzi glasul robotului:- Cred că ar trebui să plecaţi de acolo acum, imediat! Zona în

care vă aflaţi începe să devină periculoasă.- Poftim? replică Rena, rotindu-şi privirea în jur; nu zări nimic

ameninţător. Ce vrei să spui, Syrinx? Nici un dinozaur nu s-ar aven-tura pe aici! Suntem prea sus pentru ei.

- Desigur, nici un dinozaur terestru, însă pterozaurii, da, se a-propie! Aşa că plecaţi de acolo! Acum! Imediat! zise robotul.

- Pteranodoni? Pterodactili? Quetzalcoatlus? Rhamphorhyn-chus? Dimorphodon? enumeră Rena entuziasmată denumirile a câ-torva reptile zburătoare din era Mezozoică şi potrivi rapid binoclul la ochi, îndreptându-l în sus.

Dar Als o trase de mânecă, împiedicând-o să observe pterosau-rienii ce se apropiau de ei.

- Ce faci? Eşti nebună? Lasă binoclul acum! N-ai auzit ce-a spus Syrinx? Trebuie să plecăm imediat!

- Dar ar fi fost interesant să-i văd! Măcar puţin! încercă Rena să protesteze.

- Altădată! Nu acum! păru Als a intra în panică.- Bine, fricosule! Să mergem! renunţă Rena la încercarea de a

zări saurienii zburători; îi mai zise lui Als: Ai grijă să luăm toate probele prelevate şi să nu spargi vreo sticluţă!

- Da, da, desigur! Grăbeşte-te! o zori Als îngrozit, la gândul că ar putea fi ajunşi de cine ştie ce ciudăţenii înaripate, cu gheare şi dinţi.

N-avea de gând să rămână prin zonă, să afle cum s-ar manifes-ta pterozaurii dacă i-ar găsi acolo. Rena şi Als ajunseră repede la na-vetă, de care, prudenţi, nu se îndepărtaseră prea mult. Se urcară şi

- 79 -

porniră rapid, înapoi spre „Hope”, cu toate sticluţele cu apă din munţi.

- Ce spui? Mai ai chef să coborâm şi prin pădure, după fructe şi miere? întrebă Rena.

- După sperietura trasă în munţi? Nu prea cred!- Eşti un laş, iar în halul ăsta nu vom reuşi să ne refacem nicio-

dată stocul de apă, alimente, combustibil şi energie! se enervă Rena.- Eu, laş? se miră Als.- Da, tu! Aşa te porţi, ca un laş!- Păi, ai fi vrut să aşteptăm reptilele alea zburătoare?- Pterosaurieni, sau pterozauri, îl corectă Rena.- Oricum le-ar zice! murmură Als cu indiferenţă. Îi puteam

tranchiliza pe toţi?- Din zbor, cam greu.- Păi, vezi... Mă întreb cum vom umple mâine rezervoarele de

apă? ridică Als această problemă.- Poate ar trebui să vin cu Syrinx şi să rămâi tu în navă, să ne

monitorizezi şi să ne îndrumi; sau poate ţi-e frică şi de acolo?- Poftim? căscă Als ochii mari.- Cum ai auzit! Robotul mi-ar fi mai de folos decât tine! În

plus, tu te-ai putea ocupa şi de calcule.- Calcule... Nu mă mai tot zori cu calculele alea afurisite!- E foarte important să le obţinem, cât mai exacte! Perfecte! Şi

de preferinţă, mai repede!- Mă voi ocupa serios de afurisitele alea de calcule, dar mâine

tot eu voi veni cu tine!- Prea bine. Cum vrei, acceptă Rena în cele din urmă.

***

Naveta ajunse în dreptul navei. Syrinx opri scutul protector doar atât cât să intre naveta în perimetrul de protecţie. Als şi Rena coborâră, lăsând naveta afară, în acel perimetru. Cu probele de apă urcară grăbiţi la bordul navei „Hope”. Robotul îi aştepta acolo, la datorie.

- Aţi plecat exact la ţanc, zise Syrinx. - Ce vrei să spui? murmură Als.

- 80 -

- Imediat după ce-aţi pornit naveta, zona respectivă s-a umplut de pterozauri. Puteţi vedea imaginile.

- Hm... Tu doreai să mai rămânem... îi reproşă Als Renei.- Nu puteam şti... murmură ea.Als şi Rena se îndreptară mai întâi spre laborator, unde aşezară

sticluţele cu apă de izvor.- Te ocupi chiar acum de analize? o întrebă Als.- Mai întâi vreau să vedem înregistrările, după aceea mă voi

ocupa de analize, iar tu de calcule.- Bine, să vedem înregistrările, o aprobă Als.Reveniră pe puntea principală, pentru a urmări imaginile înre-

gistrate de robot. Priviră atenţi spre ecran.- Prima noastră incursiune montană... În Cretacic, comentă

Als. Foarte interesant!Rena nu spuse nimic până în momentul în care zări pterozaurii.- Pteranodoni! Mulţi pteranodoni...- Uriaşi... remarcă Als. S-ar fi încumetat să atace naveta?- Dacă rămâneam acolo, probabil că da; sunt destul de mari.

Cu aripile desfăcute au 7 m lungime; anvergura aripilor. Dar naveta e prea rapidă pentru posibilităţile lor de zbor, deci odată ce am pornit, au renunţat la urmărire.

- Chiar; cum or reuşi să zboare?- Practic, nu s-ar putea spune chiar că zboară. Sunt prea greoi

pentru aşa ceva, au aproape 40-50 kg. Mai mult plutesc pe curenţii de aer; planează... La dimensiunile lor, obosesc prea repede, le e greu să tot dea din aripi, explică Rena.

Şi înregistrarea se termină. Rena se îndreptă spre laborator, îmbrăcă un halat alb şi se apucă de lucru. Trebuia să facă analize apei adusă din munţi.

De partea cealaltă, Als, rămas pe puntea principală, se aşeză la masa de lucru, pentru a-şi relua complicatele calcule, cu ajutorul cărora, dacă se vor dovedi corecte, vreodată se vor întoarce în lumea lor, civilizată, a speciei umane, într-un viitor îndepărtat, adică cel puţin vreo 65 milioane de ani. Ei puteau trece rapid peste această impresionantă perioadă de timp, în doar zece secunde, cât durase „traversarea” „golului negru”.

Deocamdată, erau încă în lumea dinozaurilor. Als nici nu ştia cât timp trecuse de când tot calcula de zor. Nu şi-ar fi amintit de

- 81 -

faptul că nu mâncase nimic, dacă stomacul lui n-ar fi avut grijă să nu-i dea voie să uite acest lucru.

Prin urmare, se îndreptă spre laborator, bănuind că Rena trebuia să fie acolo. Şi nu greşise. Chiar era acolo. O zări cu uşurinţă, îmbrăcată în halatul alb, printre tot felul de sticluţe, eprubete şi felurite substanţe chimice. Ea încă era concentrată asupra analizelor pe care le efectua. Din această cauză, nu-l observase pe Als.

- N-ai terminat încă? îşi dezvălui el prezenţa.Preţ de o clipă, Rena îşi ridică privirea spre el.- Nu, încă nu, mai am de lucru. Vreau ca rezultatele obţinute să

fie foarte sigure, exacte, fără probabilităţi sau erori.- De acord, nu ne putem permite greşeli de acest gen, aprobă

Als. Dar ai putea lua o scurtă pauză acum?- Pauză? De ce? se miră Rena.- Să mâncăm puţin. Altfel mor de foame.- Ah; tu şi foamea asta incontrolabilă a ta! Nu ne e benefică în

aceste momente.- Ce-ai vrea? Să rabd? Mai mult de atât?- Nu, dar ai putea încerca să... începu Rena o idee, la care

renunţă. Hai totuşi să mâncăm puţin! zise ea, aşezând la loc halatul alb.

Reveniră pe puntea principală, iar Syrinx le servi masa. Pentru că stocul alimentar se diminua vizibil, meniul acestor mese era din ce în ce mai sărăcăcios, spre disperarea şi nemulţumirea crescândă a lui Als, care conştientiza că în curând nu vor mai avea deloc ce să pună pe masă. Dar şi Rena era conştientă de acest lucru îngrijorător. Ştia că trebuiau luate măsuri urgente, dar era atât de dificil... Normal, prezenţa dinozaurilor era principalul motiv care le îngreuna ieşirile în scopul refacerii proviziilor. Deocamdată mâncară puţinul de care încă mai dispuneau.

Apoi, nemulţumiţi de meniul sărăcăcios, reveniră la locurile lor de muncă. În acest scop, Als rămase pe puntea principală, pentru a continua cu calculele sale, în timp ce Rena se îndreptă spre laborator, pentru a încheia analizele probelor de apă. Ea se îmbrăcă din nou cu halatul alb şi reluă investigaţiile chimice.

După mai multe ore petrecute în laborator, Rena avu rezultatul final, incontestabil, în privinţa apei din izvoarele Cretacicului. Iar după toate analizele amănunţite, repetate, efectuate deci, pentru sigu-

- 82 -

ranţă, chiar de mai multe ori, Rena stabili clar că apa din toate pro-bele era potabilă, chiar şi pentru ei doi, nu doar pentru dinozauri.

De îndată ce fu foarte sigură de acest amănunt, goli rapid con-ţinutul câtorva sticluţe cu apă de izvor; îi era tare sete, aşa că îşi po-toli această senzaţie, mai ales acum, când era sigură că nu se expunea nici unui risc dacă va consuma acea apă. Practic, o putea bea chiar pe toată; se gândi însă să-i păstreze şi lui Als. Poate dorea şi el să guste din apa izvoarelor Cretacicului.

Bucuroasă de acest nesperat rezultat favorabil, luă câteva sti-cluţe cu apă şi se îndreptă spre puntea principală, să-i împărtăşească şi colegului ei marea noutate. Ajunse repede pe puntea principală. Als era acolo, la masa de lucru. Rena se apropie de el. Vru să spună ceva, dar renunţă rapid, în momentul în care-şi dădu seama că Als dormea.

Într-adevăr, obosit şi flămând, colegul ei adormise pe scaun, cu capul peste foile pe care înşirase o sumedenie de calcule dificile, pe care numai el le putea descifra.

Rena n-ar fi vrut să-l deranjeze, dar nu-l putea lăsa să doarmă acolo; poziţia în care se afla colegul ei părea tare incomodă. Lăsă sticluţele cu apă pe o altă măsuţă şi se apropie de Als. Încercă să tragă foile de sub coatele lui, uşor, să nu le rupă; calculele lui erau foarte importante! Als simţi, tresări şi brusc deschise ochii. Îşi ridică privirea obosită spre ea.

- Ce faci, spionezi? Vrei să-mi furi calculele? Să ştii, încă nu le-am încheiat; ţi-aş fi spus dacă erau gata.

- Nu încerc nimic, isteţule; adormisei peste ele. Doream doar să le salvez, le puteai deteriora, justifică Rena.

- Ah, le salvai; de mine?! murmură Als nemulţumit; renunţă la tonul ostil: Zi-mi mai bine ce vrei de fapt?

- În primul rând, să te anunţ că am sfârşit analizele apei.- I-auzi... Şi?- Ţi-am adus câteva sticluţe; poţi să bei liniştit din ele, zise ea.- Să beau? Adică?- Eu deja am băut, destulă! Nu există nici un pericol, Als! Apa

e foarte bună! Potabilă! Chiar şi pentru noi.- Ca să vezi... Apă din Cretacic... Cine ar fi crezut?! spuse Als

şi ridică una dintre sticluţe, privind mai întâi spre conţinutul limpede.

- 83 -

Imediat îl sorbi fără a mai sta pe gânduri, procedând la fel şi cu apa din celelalte sticluţe. Avea încredere în rezultatul obţinut de Rena.

- Ce zici? întrebă ea.- Foarte bună! Şi să ştii, chiar mi-era sete!- Cred că mâine vom putea merge să ne refacem stocul de apă.- Vom avea deci la discreţie, cel puţin apă. Nu-i rău, pentru în-

ceput... surâse Als.Şi întrucât îi era somn, se retrase spre cabina lui, abandonând

momentan calculele, aflate încă în stadiul de început. Neavând ce alt-ceva să facă, Rena se îndreptă şi ea spre cabina ei, pentru a se odihni. Ziua următoare vor merge din nou în munţi, după apă...

***

Ziua următoare, a unsprezecea de când se aflau pe tărâmul di-nozaurilor din Cretacic, cei doi se treziră devreme, părăsindu-şi cabi-nele lor izolate fonic, unde dormiseră încă în compania muzicii. Se pregăteau de o nouă incursiune în munţi, de astă dată cu o destinaţie şi un scop foarte clare: de a-şi reface stocul de apă potabilă de la bor-dul navei „Hope”.

Syrinx şi Rena stabiliră „itinerarul” şi alte detalii, iar după ce serviră un mic-dejun sărăcăcios, deloc îndestulător, Als şi Rena pără-siră perimetrul asigurat încă de scutul protector al navei, la bordul unei navete, Syrinx rămânând pe puntea principală a navei „Hope” pentru a-i monitoriza cu atenţie pe cei doi, să-i avertizeze în caz de necesitate, dar şi să-i îndrume exact spre izvoarele din care preleva-seră probe ziua precedentă.

Călătoria cu naveta nu putea fi primejdioasă, nici chiar datorită prezenţei pterozaurilor, naveta fiind mult prea rapidă pentru posibili-tăţile acestora de zbor; prin urmare, cei doi ajunseră fără dificultate în aceiaşi munţi în care fuseseră şi ziua trecută. Îndrumaţi de Syrinx, opriseră în aceeaşi zonă şi tot cu ajutorul robotului lor, regăsiră şi iz-voarele cu pricina. Unele dintre tăbliţele de identificare puse de Rena mai erau la locurile lor, intacte, dar altele dispăruseră peste noapte, „înlăturate” probabil de pterosaurienii care trecuseră prin zonă.

Cei doi nu pierdură timpul în inspectarea împrejurimilor; de acest aspect se ocupa Syrinx. Ei n-aveau timp de pierdut! Nefiind

- 84 -

nici un înaripat preistoric prin preajmă, care să le zădărnicească acţi-unile, se apucară de treabă, care consta în umplerea rezervoarelor pe care le putuseră lua în navetă.

Als bău apă rece, direct de la sursă. Rena nu protestă, ci îi ur-mă exemplul. Apa îi învioră, deci puteau lucra cu mai multă eficien-ţă. Păcat că apa nu le alunga şi senzaţia de foame, care persista chi-nuitor, mai ales asupra lui Als.

După aproximativ două ore, de abia reuşiră să umple un rezer-vor. În navetă mai erau încă două asemenea rezervoare. Fără a sta pe gânduri, Als şi Rena trecură rapid la umplerea celui de-al doilea re-zervor. Însă la numai 15 minute, când nu se umpluse nici un sfert din al doilea rezervor, auziră vocea robotului:

- Am zărit în depărtare un grup de pterosaurieni.- Pteranodoni sau nu? se interesă Rena.- Nu, aceştia sunt pterodactili, preciză Syrinx.- Sunt mai puţin periculoşi decât cei de ieri? întrebă Als.- N-aş putea spune, ezită Rena în a-i oferi un răspuns în acest

sens; adăugă: Diferenţele între ei nu sunt foarte mari, mai ales în pri-vinţa comportamentului. Cât despre înfăţişare, aceştia au cozi, cei de ieri, nu; aceia aveau creste osoase în prelungirea capului, aceştia de acum n-au! Şi cam atât cu deosebirile. Poate şi în privinţa dimensiu-nilor există ceva deosebiri, însă nu foarte mari, deci oricum am lua-o, e cam tot acelaşi lucru. Syrinx, pterodactilii se îndreaptă spre noi?

- Nu pot fi sigur de acest amănunt, spuse robotul. Încă nu se află în apropiere. În plus, îşi pot modifica oricând traiectoria de zbor. Deci, s-ar putea să vină spre voi, după cum, la fel de bine s-ar putea să nu vină spre voi. Nu e clar.

- Ce ne propui? Să mai rămânem sau să revenim în navă? în-trebă Rena.

- Mai sigur ar fi să vă întoarceţi, zise robotul, iar deocamdată, întrerupse transmisia.

- Rena, să plecăm de aici! propuse Als cu glas tremurător, vă-dit înspăimântat după ce auzise cuvintele robotului.

- Nu, nu încă! Mai putem rămâne, se împotrivi Rena.- Dar Syrinx a spus...- Am auzit ce-a spus Syrinx! îl întrerupse Rena. A zărit un

grup de pterodactili în depărtare şi nici măcar nu e sigur dacă se în-dreaptă încoace. Ne poate anunţa când va şti ceva mai sigur.

- 85 -

- Dacă va fi prea târziu când va şti sigur? se înspăimântă Als. Nu vreau să dau nas în nas cu vreo reptilă din asta, zburătoare, oricâte tranchilizante am avea la noi. Mai prudent ar fi să ne în-toarcem acum, am umplut deja un rezervor.

- Doar unul, zevzecule! Mai sunt o grămadă goale la bordul navei.

- Da, dar... mai venim noi altădată. Deocamdată, cred că ajun-ge! murmură Als.

- Ah, nu-mi vine să cred că eşti atât de fricos! se enervă Rena.- Nu sunt, dar nu-mi plac liliecii; şi ăştia seamănă cu nişte lili-

eci uriaşi. Sunt respingători! Urâţi! Oribili!- Ba cred că arată mai bine decât tine!- Oricum, ar fi mai precaut să ne retragem, Rena!- Mai precaut pentru tine ar fi să nu părăsim deloc nava, dar

asta-i imposibil! Trezeşte-te la realitate!- M-am trezit! Şi ştiu care-i realitatea: Cretacicul Superior, ul-

tima perioadă a erei Mezozoice! Nu-i deloc o perspectivă prea plă-cută.

- Plăcută sau nu, nu la asta mă refeream! La celălalt aspect al problemei: nu mai avem cele necesare! Aşa că realitatea ne împinge afară din navă, în mijlocul dinozaurilor, pentru a ne procura cele ne-cesare.

- Bine, le vom procura, dar acum hai înapoi! Venim mai târziu, tot azi, sau mâine, când zona va fi mai sigură, liberă, fără reptile zburătoare.

- Nu sunt nici acum. Vezi tu vreuna?- Păi, nici nu vreau să văd vreuna! Hai, Rena! Apă avem des-

tulă! Nu murim de sete!- Ah, dacă ar fi după tine, n-am avea nimic...- Hai, totuşi, să plecăm! insistă Als. Ne ajunge apa. Am luat

destulă azi.- Vai, vai, vai... se tângui Rena. Chiar n-aveam nevoie de un

coleg aşa de fricos!Însă Rena cedă în cele din urmă şi renunţă la umplerea celui

de-al doilea rezervor de apă. Reintrară în navetă şi se întoarseră la bordul navei „Hope”, unde-l găsiră pe Syrinx, încă în faţa monitoare-lor. Robotul îi ajută să ducă rezervorul cu apă la locul lui.

- 86 -

- Syrinx, ziceai ceva de nişte pterodactili, îi aminti Rena. De ce-ai întrerupt legătura?

- Pentru că erau încă departe de locul în care vă aflaţi voi.- Deci nu era nici un pericol imediat, presupuse Rena.- Nu, dar putea fi, spuse robotul. V-am recomandat să vă retra-

geţi. Poate-i mai bine că aţi procedat astfel, deşi pterodactilii pe care i-am observat nu s-au îndreptat spre acea zonă, ci în cu totul altă parte, departe de acel loc, unde s-au oprit şi încă se află chiar şi-n acest moment.

- Ah, deci, de fapt, nu era nici un pericol, deloc. Puteam ră-mâne liniştiţi şi umple toate rezervoarele de apă, dacă laşul ăsta de Als ar mai fi avut o fărâmă de curaj! se enervă Rena.

- Şefa, ai grijă ce zici! Nu exagera! îi atrase el atenţia.- Păi, în halul ăsta, Als, nu vom reuşi niciodată să ne refacem

stocurile, nici măcar de apă, ca să nu mai vorbim de celelalte. Deci, nici vorbă de plecare înapoi, pentru că nu vom avea nicicând com-bustibilul necesar, energia, hrana... Cine ştie dacă vom supravieţui?! Probabil nu mult timp!

- Hai, şefa, nici chiar aşa... E normal să-mi fie teamă, mai ales la început!

- Als, au trecut deja zece zile; asta-i a unsprezecea. Nu mai poate fi vorba de început! Ar fi trebuit să te obişnuieşti cât de cât, până acum.

- Să mă obişnuiesc? Mai dificil! Dar am să încerc să mă con-formez situaţiei. Recunoaşte însă, nu-i aşa de uşor să treci brusc de la confortul cu care eram obişnuiţi, la sălbăticimea Cretacicului. Dar mâine...

- Mâine am să merg cu Syrinx în munţi, să luăm apă! decise Rena. Tu rămâi aici, în navă, să ne monitorizezi!

- Dar... încercă Als.- Taci! îl întrerupse Rena nervoasă. Vom face aşa cum am

spus! Ai priceput?- Sigur, şefa! Cum vrei tu, acceptă Als.- Syrinx îţi va explica clar ce ai de făcut, ca să ştii cum să ne

monitorizezi. - Cred că mă pricep destul de bine la asta. Am să mă descurc,

protestă Als.

- 87 -

- Nu mă interesează cât de bine te pricepi! E mai indicat să-ţi arate Syrinx; el s-a descurcat admirabil! Tu ai face bine să nu mă dezamăgeşti mâine, să nu regret că te-am lăsat în navă, să ne monitorizezi! Totuşi, ar trebui să fi şi tu de folos la ceva, nu doar să încurci mai rău totul; situaţia e oricum destul de gravă!

- Bine, şefa! Gata, calmează-te! N-am să te dezamăgesc! Uite, încep chiar de acum; mă ocup serios de calcule.

- Als, calculele tale nu ne vor fi de nici un folos, oricât de co-recte şi exacte ar fi ele, dacă nu vom procura tot ceea ce ne trebuie pentru a putea părăsi acest loc, adică apă, hrană, combustibil, ener-gie. Iar deocamdată, am început cu ceea ce pare a fi mai uşor de pro-curat: apa, care s-a dovedit a fi şi potabilă, deci bună pentru noi. Iar dacă tu nici aici nu eşti capabil să te descurci, la ce ajutor mă pot aştepta din partea ta în celelalte cazuri, unde va fi mult mai dificil decât în munţi? Te rog, încearcă să te faci şi tu util cu ceva!

- Bine, şefa! Gata! Am înţeles! promise Als. Încerc...- Aşa sper şi eu... zise ea şi ieşi supărată din navă, în perimetrul

de siguranţă, unde rămase, să se liniştească, privind ierbivorii, care încă nu consumaseră toată vegetaţia din zonă, dar şi pe Tyranna, care aştepta răbdătoare la marginea pădurii...

***

Cina din acea seară fu ca de obicei, sărăcăcioasă, însă, pe deasupra şi plictisitoare, deoarece Rena, încă supărată pe colegul ei, Als, nu schimbă nici un cuvânt cu acesta, iar după ce termină de mâncat, se retrase nepăsătoare în cabina ei. Als o urmă, evident, spre cabina lui, deşi ar mai fi rămas pe puntea principală, să-şi continue calculele, dar ştia că nu putea, deoarece, pentru a economisi energia, se stingeau toate luminile. Deci cum ar fi putut calcula pe întuneric?

Nu prea-i convenea lui supărarea Renei, dar nu-i putea reproşa nimic; în felul ei, avea totuşi dreptate. Dar şi el avea partea lui de dreptate, nu se simţea vinovat cu nimic faţă de ea. În condiţiile în care se aflau, printre creaturile din Cretacic, era mult mai indicat să fie precauţi, deşi, într-adevăr, erau nevoiţi să se ocupe şi de refacerea stocurilor alimentare şi de celelalte care le lipseau.

Trecuseră deja unsprezece zile de când se aflau pe terenul saurienilor din Cretacic şi nu reuşiseră decât să umple un rezervor cu

- 88 -

apă de izvor, potabilă pentru ei, apă luată din munţi, unde dinozaurii tereştrii nu puteau ajunge, dar zburătoarele primitive, da, puteau.

Dimineaţa următoare se treziră destul de devreme. Începea a douăsprezecea zi de când se aflau pe acest tărâm. Pe puntea princi-pală îi întâmpină Syrinx. Robotul pregătise deja totul pentru noua incursiune în munţi, după apă. În plus, îi aşteptă pe cei doi cu masa pusă, deşi, evident, ca în ultimul timp, la fel de neîndestulătoare. Als şi Rena serviră tăcuţi acest mic-dejun, evitând chiar şi să se privească unul pe altul, pentru a nu reîncepe cu reproşurile, cu ostilităţile. Rena se pregăti de plecare. Înainte de a ieşi, îi atrase atenţia lui Als:

- Ai grijă ce faci pe aici! Să ne monitorizezi cu atenţie, să ne anunţi doar dacă va fi nevoie să ne întrerupem activitatea. Te rog să nu mă mai dezamăgeşti din nou! Ar fi prea de tot.

- Nici o grijă, şefa! Am să mă străduiesc să mă ridic la nivelul aşteptărilor tale. Plecaţi liniştiţi!

- Hai, Syrinx! spuse Rena şi ieşi.Robotul o urmă. Rămas la bord, pe puntea principală, Als

porni aparatura. Îşi luă rolul în serios şi spera să se descurce, doar nu era mare lucru. Era în siguranţă, pe puntea principală a navei „Ho-pe” şi nu trebuia decât să-i monitorizeze pe Rena şi pe Syrinx, să-i a-vertizeze dacă se aflau în pericol, iar la acea altitudine, pericolul nu putea fi reprezentat decât de pterosaurieni, reptile zburătoare din Cre-tacic, care lui Als îi inspirau nu doar teamă, ci şi repulsie. Le consi-dera respingătoare, iar dacă mai punea la socoteală şi faptul că erau primejdioase, rezultau nişte creaturi monstruoase cu aripi. Cam asta era imaginea pe care Als şi-o formase despre pterozauri.

Rena şi Syrinx ajunseră fără probleme în munţi, în aceeaşi zonă a izvoarelor şi se apucară fără întârziere de treabă. Normal, ro-botul era foarte eficient, iar umplerea rezervoarelor părea o treabă simplă şi uşor de îndeplinit pentru el. Rena se bucură că-l avea ală-turi, remarcând diferenţa faţă de Als, deci era de preferat compania robotului. Se gândi ca şi la următoarele ieşiri, tot pe Syrinx să-l ia cu ea, iar Als să rămână la bordul navei, să-i monitorizeze; ar fi fost prea de tot să nu se descurce nici astfel.

Însă nu după mult timp, când nu reuşiseră să umple nici jumă-tate dintr-un rezervor, Rena şi Syrinx auziră glasul lui Als:

- Gata! De ajuns! Plecaţi de acolo! Acum! Imediat!- De ce, Als? întrebă Rena.

- 89 -

- Pentru că vin spre voi! răspunse scurt Als.- Cine? Cine vin? se interesă Rena.- Ăăă... Vulturii ăia... murmură Als.- Vulturi? Ce vulturi? Ai înnebunit? În Cretacic nu existau vul-

turi! Deci, nu există! se corectă ea.- Eh, păi, ce-or fi... Păsări din alea primitive!- Păsări?! se miră Rena. Archaeopterix? întrebă ea entuziasma-

tă, la gândul că ar putea vedea niscaiva asemenea păsări primitive.- Arca... Arcae... începu Als, dar se lăsă păgubaş. Cum naiba

le-o zice! Vin spre voi!- Au pene? insistă Rena.- Pene?! Nu, nu chiar, rosti Als încurcat.- Atunci nu-s păsări, deci nu Archaeopterix!- Probabil că nu. Deci nu vulturi sau păsări, ci... lilieci din ăia

uriaşi!- Pteranodoni sau pterodactili? insistă Rena în a afla.- Nu ştiu, nu mă zăpăci cu denumirile astea; ce-or fi...- Au sau nu cozi? întrebă Rena.- Cozi?! repetă Als întrebător, privind atent imaginile. Păi...

Nu, n-au!- Dar creastă au?- Creastă?! repetă din nou întrebător Als.- Da, o creastă lungă şi osoasă, în prelungirea capului, explică

Rena.- Nu, n-au nici creastă, negă Als, după o nouă confruntare cu

imaginile, pe care le privi cu atenţie, forţându-se să observe amănun-tul solicitat de colega lui.

- N-au nici cozi, nici creastă, deci nu pot fi pteranodoni.- Nu ştiu ce naiba ar putea fi, dar sunt gigantici, cu adevărat

gigantici! Cam cât un avion...- Quetzalcoatlus! exclamă Rena admirativ.- Oricum le-ar spune, par foarte periculoşi! În plus, parcă ai

spus că orice ar fi, au un comportament asemănător, deloc prietenos. Aşa că, plecaţi de acolo, acum, imediat!

- Als, eşti sigur?- Da, şefa! Plecaţi! repetă Als insistent.- Eu aş prefera să mai rămânem, măcar până vom umple cel

puţin un rezervor, zise Rena îngândurată.

- 90 -

- Nu, nu mai rămâneţi deloc! Strângeţi mai repede totul şi reveniţi în navă! încheie Als transmisia.

Renei nu-i convenea deloc acest lucru, dar în cele din urmă se conformă situaţiei şi începu să strângă, deşi simţea că, împreună cu Syrinx s-ar fi descurcat, chiar şi în prezenţa unor pterozauri precum Quetzalcoatlus, robotul inspirându-i multă încredere, deşi era una dintre creaţiile colegului ei, Als. Totuşi, abandonă încercarea de a umple rezervorul cu apă de izvor din munţi, aşa că acesta rămase mai mult gol decât plin.

Aşa ajunseră înapoi, în navă, pe puntea principală. Als ajută la aducerea rezervorului la bord. Fără a-i spune nimic colegului ei, Re-na se îndreptă direct spre aparatul care înregistrase noua incursiune în munţi. Privi atentă spre imaginile înregistrate de Als, în care ea şi Syrinx încercau să umple rezervorul cu apă, dar nu reuşiseră acest lucru, căci Als îi întrerupsese când umpluseră mai puţin de jumătate din rezervor, anunţându-i că se apropiau de ei nişte „vulturi” sau „lilieci” uriaşi. Rena constată că pterozaurii observaţi de Als erau într-adevăr Quetzalcoatlus, doar că nu se aflau deloc prin apropierea locului în care fusese ea împreună cu robotul şi nici măcar nu inten-ţionau să se îndrepte într-acolo. După ce văzu imaginile, îl chemă pe colegul ei:

- Als... Acesta se apropie temător, dându-şi seama că ea era furioasă,

supărată; glasul ei nu prevestea nimic bun.- Ce este, şefa?- De ce-ai spus să ne întoarcem la bord?- Din cauza liliecilor ălora uriaşi... - Nu sunt lilieci!- Ce-or fi; mie aşa mi se par!- Nu ştiu cum ţi s-or părea, dar de ce spuneai că s-ar îndrepta

spre locul în care eram? Ai cumva vedenii? Şi aşa ţi s-a părut, că s-ar îndrepta spre noi?

- Păi, nu mi s-a părut deloc, chiar se îndreptau... - Nu-mi vine să cred! Unde ai văzut tu aşa ceva? În care

imagini? În astea înregistrate de tine, cu siguranţă, nu! Cum poţi fi atât de laş, de fricos? Mă descurcam foarte bine cu Syrinx, puteam rămâne acolo, să ne vedem de treabă, dacă nu ne întrerupeai tu, cu vedeniile tale, cu vulturii şi liliecii tăi!

- 91 -

- Păi, şefa, v-aţi putea duce înapoi, dacă nu-i nici un pericol! zise Als.

- De ce? Ca să ne chemi iarăşi în navă? Şi de câte ori am face drumul ăsta în cursul zilei de azi; dus-întors, până-n munţi? În plus şi degeaba, ca să nu umplem nici măcar un rezervor de apă. Ştii foarte bine că n-avem combustibil de consumat pentru plimbări inutile cu naveta, prin munţi! Als, cum crezi că vom mai părăsi vreodată acest loc, dacă tu te comporţi ca un laş iresponsabil, chiar şi de la bordul navei?

- Dar... încercă el să justifice ceva, însă Rena, nervoasă, îl întrerupse brusc:

- Ah, se pare că vom rămâne blocaţi pe veci aici, doar din cauza ta! Pentru că eşti un laş fricos şi inutil! Pricepi?

Spunând acestea, ea ieşi val-vârtej afară, în perimetrul de siguranţă, în timp ce Als rămase pe puntea principală, nevenindu-i să creadă că greşise din nou. În felul ei însă, Rena avea dreptate...

***

Rena rămase mult timp afară, în perimetrul de siguranţă, pri-vind spre dinozaurii ierbivori care încă se ospătau din ferigile înalte din jurul navei, dar şi spre Tyranna, care tot stătea la marginea pădu-rii, aşteptând. „Oare ce?” părea a se întreba Rena în gând. Tyranna nu trecea la acţiune, la atac, deşi în apropierea ei mişunau nestin-gherite multe ierbivore. Văzând-o cum stătea nepăsătoare acolo, la marginea pădurii, Rena fu înclinată să creadă că Tyrannosaurus Rex nu era un animal de pradă, fioros, deşi aşa părea, a fi făcut pentru a ucide, ci mai degrabă un necrofag, căci parcă asta aştepta Tyranna, ca unul dintre ierbivori să crape de atâta mâncat, pentru ca ea să aibă, la rândul ei, hrană.

Rena se simţi dezamăgită de această presupunere, deşi, evi-dent, nu ar fi dorit s-o vadă pe Tyranna în acţiune, mai ales dacă-i punea viaţa lui Chance în pericol. Dar nici un Ty Rex necrofag nu arăta deloc interesant, nici doar în gând; să nu mai vorbim de reali-tate!

Rena n-ar fi dorit s-o vadă pe Tyranna într-o asemenea postură jenantă. Îşi potrivi binoclul la ochi şi o privi. Fioroasă, într-adevăr! Un trup solid, bine făcut, picioare groase, ca nişte stâlpi, coada mobi-

- 92 -

lă, flexibilă, puternică, capul mare, dinţi ascuţiţi şi lungi, tăioşi; doar membrele superioare, mici, mai puţin dezvoltate, nu păreau a se înca-dra în tipar, deşi erau înzestrate cu câte două gheare ascuţite... Ce să mai; o adevărată maşinărie de ucis vie! Dacă ar fi fost un animal ne-crofag, atunci tot arsenalul de care dispunea nu-şi avea rostul. La ce bun ar fi înzestrat-o natura cu toate acelea, dacă nu şi le folosea în scopul în care erau destinate?

Şi totuşi, faptul că ar putea fi un animal necrofag era întărit şi de comportamentul ierbivorelor, care „defilau” fără teamă prin apro-pierea Tyrannei, fără a intra deloc în panică, de parcă se simţeau în siguranţă, nu în pericol de a deveni vânat, pradă; nu li se manifesta deloc instinctul de supravieţuire, presupus, foarte dezvoltat la aceste creaturi. Rena era tare nedumerită, neînţelegând nimic din comporta-mentul Tyrannei...

Rămas singur în navă, pe puntea principală, mohorât, Als se reaşeză la masa de lucru, cu intenţia de a-şi relua complicatele cal-cule, deşi n-avea nici un chef. Se gândea însă ca măcar în cazul aces-tor calcule să lucreze eficient, să nu dea greş şi aici, să n-o dezamă-gească din nou pe Rena. Nu mai avea mult până la obţinerea rezulta-tului final. În minte îi răsunau cuvintele colegei sale, destul de jigni-toare, usturătoare chiar, „laş iresponsabil, fricos şi inutil...”. Oare chiar aşa era el? Desigur, afară erau dinozaurii, cele mai mari crea-turi care au existat vreodată pe Terra, deci acest amănunt îi justifica totuşi, cât de cât, comportamentul. Dar dacă dorea ca într-adevăr să scape de aici, să plece, trebuia să-şi revizuie acest comportament, să dea dovadă de curaj, să ajute cu ceva, nu să încurce mereu.

Desigur, îşi dădea seama că Rena nu rostea acele cuvinte la adresa lui cu răutate, cu ură, dar acest lucru nu avea darul de a-l linişti. Nu putea deci continua astfel! Hotărât lucru! Era cazul să ia măsuri drastice, de urgenţă! Remarcă faptul că Rena întârzia afară, nu reintra în navă, deşi începea să se însereze. Nu ieşi însă după ea; nu dorea să dea ochii cu ea, nici să-şi ceară scuze sau altceva asemănător. Totuşi, îngrijorat, verifică dacă era sau nu în perimetrul de siguranţă. Zărind-o acolo, se mai linişti.

Îl rugă pe Syrinx să-i pregătească sărăcăcioasa cină din acea seară, pe care o servi singur, apoi se retrase în cabina lui, abando-nând calculele, care progresau în mod surprinzător; nu mai avea de-loc mult de lucru la ele. Oricum, măcar de modul în care avansa cu

- 93 -

acele calcule era destul de mulţumit; totul arăta promiţător, cel puţin pe foi. Era din ce în ce mai sigur că va reuşi ceea ce Rena îi propu-sese, măcar teoretic, pe hârtie. Partea practică era probabil ceva mai dificilă, dar nu imposibilă! Oricum, pentru a trece vreodată la partea practică, era conştient că aveau nevoie de refacerea stocurilor, în curs de epuizare, deci tot erau nevoiţi să iasă afară, printre dinozauri, să se descurce cumva, deşi Rena mai venise şi cu inedita propunere de a tranchiliza creaturile acelea, de a nu le ucide...

Dificil! Foarte; dar oare imposibil? Probabil că nu! Dacă reuşi-seră ei să scape de „black hole”, de ce n-ar reuşi şi-n cazul dinozau-rilor acelaşi lucru, să scape de ei? Totuşi, „golul negru” părea mult mai monstruos şi mai periculos decât toţi dinozaurii din Cretacic, adunaţi laolaltă, deci...

Observând faptul că în navă se stinseseră luminile, Rena reveni la bord. Cum sosi pe puntea principală, luminile se reaprinseră, cel puţin în acel loc, restul navei rămânând cufundat în întuneric. Rena înţelese că Als se retrăsese în cabina lui, să se odihnească, iar Syrinx îi spuse că acesta servise deja cina, singur, aşa că procedă şi ea la fel, adică servi singură cina, pe care tot robotul i-o pregăti rapid; desigur, nu putea fi o cină îmbelşugată...

Rena parcă regreta modul dur în care îl tratase pe colegul ei, dar nu se putea descurca singură, doar cu Syrinx, avea nevoie şi de ajutorul lui; dorea ca şi el să înţeleagă odată acest lucru, să se dezmeticească. Şi ce credea el? Că ei nu-i era deloc frică? De nimic? Doar din cauză că avea ceva habar de paleontologie, nu era deloc mai curajoasă; dimpotrivă... Tocmai pentru că ştia câte ceva despre comportamentul dinozaurilor, putea fi mai temătoare.

După ce servi cina, se retrase în cabina ei, gândindu-se ca ziua următoare s-o ia de la capăt, cu sau fără Als.

„Hope”, vegheată de Syrinx, se cufundă din nou în întuneric, în timp ce în cabinele celor doi încă răsunau în surdină acordurile unor melodii lente, odihnitoare...

***

Als nu se putea odihni în voie. Se răsucea necontenit. „Laş, fricos, inutil, iresponsabil...” auzea mereu; cuvintele Renei îi ţiuiau

- 94 -

chinuitor în urechi şi nu era deloc plăcut. Prin urmare se trezi. Nu mai putea continua să pretindă că s-ar putea totuşi odihni liniştit.

În cabina lui se aprinse lumina, palidă. Îşi privi ceasul. Indica 03.30. Era deci, în plină noapte. Opri muzica. Nu-şi putea permite să consume prea multă energie, degeaba; doar ştia că n-aveau îndea-juns. „Laş, fricos, inutil, iresponsabil...” Era cazul să acţioneze, să ia măsuri, să-i schimbe Renei această impresie pe care şi-o formase despre el.

Hotărât lucru! Se echipă rapid în uniforma-i mulată, rupse o foaie pe care scrise în grabă câteva rânduri adresate Renei şi se în-dreptă spre puntea principală. Noroc că Syrinx nu era acolo, ci în altă parte a navei, deci Als nu se întâlni cu robotul. Nici nu dorea să-l în-tâlnească. Lăsă foaia pe care o scrisese pe puntea principală, pe masa de lucru, deasupra foilor cu calculele, pe care le încheie rapid, ştiind că Rena obişnuia să verifice acele calcule, luă câteva seringi pline cu substanţe tranchilizante, setă computerul de bord să întrerupă scutul protector doar pentru scurtul timp necesar lui pentru a trece dincolo de el, se urcă la bordul navetei cu care Rena fusese în munţi şi porni, dar nu spre aceştia. N-avea rost! Nu de apă duceau ei lipsă. Aveau suficientă. Se îndreptă deci spre pădure. Fructe şi miere preistorice, sau alte provizii alimentare, comestibile, numai acolo putea găsi. Scutul protector se întrerupse doar în momentul în care naveta trecuse prin dreptul lui.

Syrinx, încă activ, nu auzise nimic când Als pornise naveta, zgomotul produs de aceasta fiind anihilat de sunetele de afară. Als părăsise singur nava, fără a-i fi înştiinţat pe Rena şi pe Syrinx. Se aventurase singur în mijlocul dinozaurilor, ba chiar pe întuneric. Procedase oare corect sau nu? Nici nu-şi pusese deloc această întrebare. El doar plecase, atât! Ce spera să câştige prin acţiunea lui, nici el nu-şi dădea prea bine seama. Dar nu mai putea sta degeaba!

Naveta, avându-l la bord doar pe Als, zbura jos, spintecând fe-rigile înalte şi otrăvitoare, în direcţia pădurii. Deşi singur, Als, atent, manevra cu uşurinţă naveta. Din nefericire pentru el, departe de „Ho-pe” şi aproape de pădure, naveta se opri brusc şi oricât încercă Als să o repornească, nu reuşi sub nici o formă acest lucru. Privi derutat aparatura de bord şi înţelese...

- 95 -

Nu mai avea combustibil! Deci nici gând s-o mai urnească din acel loc! Ah, iarăşi pornise strâmb! Cum naiba plecase fără a verifica acest important amănunt? Ce-i rămânea de făcut? Habar n-avea...

Deodată, simţi nişte vibraţii, care în curând se măriră în in-tensitate, devenind zdruncinături evidente. Aprinse luminile navetei şi privi în exterior. La început nu zări nimic, absolut nimic. Apoi văzu: sauropode uriaşe, masive, gen Brontosaurus, Brachiosaurus, Diplodocus, sau altele asemenea lor, fiecare cântărind vreo câteva zeci de tone şi având vreo 30 m lungime din vârful cozii până-n creş-tetul capului, care se îndreptau exact spre navetă!

Als n-avu timp să ia decât o lanternă micuţă şi ieşi rapid afară, înainte ca naveta să fie strivită instantaneu sub tălpile unui asemenea dinozaur ierbivor uriaş. El se feri, să nu fie călcat de sauropodele care treceau nepăsătoare. Dar iată-se acum afară, departe de „Hope”, în plină noapte, având în mână doar o lanternă! Cu ce-i putea fi oare de folos?!

Deocamdată, admiră tăcut la lumina ei imensele creaturi. Fiind ierbivore, deşi uriaşe, nu erau deloc fioroase, nici respingătoare. După ce sauropodele se îndepărtară, într-o direcţie necunoscută lui, Als porni spre rămăşiţele navetei, întrebându-se în gând de ce oare animalele astea masive nu dormeau noaptea, ci se plimbau aiurea pe acolo, parcă doar pentru a-i încurca lui planurile, din câte se putea observa, prost elaborate! Normal însă, nu era vina acelor sauropode că el rămăsese blocat acolo, doar cu o lanternă în mână.

- Mii de draci! răcni el furios, când zări ceea ce mai rămăsese din naveta cu care venise.

Începu să caute, sperând să găsească măcar o seringă plină cu substanţă tranchilizantă, dar nici urmă de aşa ceva. Înjură straşnic în gând, de vreo câteva ori chiar.

Nu-i venea să creadă că într-adevăr păţea aşa ceva! Rămăsese nu doar fără combustibil, ci şi fără navetă, fără tranchilizante, în plină noapte, singur, în mijlocul acelei sălbăticiuni, având asupra lui doar o lanternă banală. Iar „Hope” era undeva în urmă, departe...

Ce se întâmpla oare cu el? Cum să-i mai demonstreze acum Renei că n-ar fi totuşi iresponsabil? De ce oare orice acţiune a lui, deşi bine intenţionată, era parcă din start sortită eşecului? De ce greşea mereu?!... După ora 00.00, începuse a treisprezecea zi de când se aflau în plină eră Mezozoică, printre creaturile Cretacicului Supe-

- 96 -

rior. Ziua cu numărul 13; era oare ghinionist sau ce? Superstiţios si-gur nu era, sau cel puţin el nu se considera astfel. Şi atunci de ce era urmărit de ghinion în această zi? Sau, de fapt, în oricare alta? Şi cum să mai iasă oare din această încurcătură teribilă? Încotro să mai por-nească? Ce decizie să mai ia? Parcă-i era teamă şi să se gândească!

Pentru că, iată, într-adevăr greşise crezând că ar putea rezolva ceva aventurându-se de unul singur, în plină noapte, fără a-i anunţa pe Syrinx şi pe Rena de intenţia lui. Greşise enorm! Şi cum să în-drepte această greşeală? În faţa lui se afla pădurea din Cretacicul Su-perior, plină la tot pasul, de „surprize” primejdioase, total necunos-cute lui Als...

***

Privind în urmă, Als de abia reuşi să zărească nava, „Hope”. Până a fi remarcat acest lucru, n-ar fi crezut că pădurea era atât de în-depărtată faţă de navă. Gândindu-se totuşi mai bine, se hotărî să por-nească spre „Hope”, amintindu-şi că Rena zisese că în zona uriaşelor ferigi otrăvitoare nu pătrunseseră încă marii prădători, carnosaurii, nici raptorii, prădătorii de talie mai mică, deci era mai indicat să por-nească în acea direcţie, decât să se aventureze singur în pădure, unde nu ştia ce-l aşteaptă, „înarmat” doar cu o lanternă!

Începuse deja să se lumineze de ziuă, deci lanterna chiar nu-i mai era de nici un folos, aşa că Als o stinse; n-avea motive s-o ţină aprinsă. Porni îndărăt, spre „Hope”. Dar nici nu părăsi bine locul în care zăceau rămăşiţele navetei, când se pomeni cu o ciudăţenie bipe-dă în faţa lui, care se holba la el.

Als se uită chiorâş la creatura din faţa lui. Măsură dinozaurul cu privirea, încercând să-şi dea seama dacă e carnivor sau ierbivor, însă nu reuşea acest lucru. „Poate ar fi trebuit să fiu mai atent la ex-plicaţiile Renei...” se gândi Als, fără a-şi da seama dacă acea creatură reprezenta sau nu vreun pericol pentru el. Deocamdată, dinozaurul nu era deloc agresiv şi nici nu părea a intenţiona să devină în clipele imediat următoare. Îl cerceta şi el pe Als, părând a fi la fel de curios în privinţa omului; nu era o creatură des întâlnită în Cretacic, era un „intrus” ciudat, foarte ciudat în privirea unui dinozaur!

- 97 -

Als se chinui să-şi amintească totuşi ceva din explicaţiile Re-nei, dar îi era imposibil. Dinozaurul era biped, cam mic pentru un di-nozaur (nu era cu mult mai înalt decât el), avea o coadă lungă, fle-xibilă, braţele cu trei gheare, ochii mici, de reptilă, capul alungit, cu două creste subţiri, în formă de semilună, pornind din părţile laterale spre creştet.

Stăteau aşa, uitându-se unul la altul, de câteva minute bune. După un timp, Als zise, nu foarte tare:

- Ce eşti? Pari cam micuţ pentru un dinozaur! Probabil că eşti pui, nu-i aşa?... Ce ştii tu oare? Ce mă priveşti aşa? N-ai mai văzut a-semenea fiinţe ca mine, nu? Nici n-o să mai ai vreodată ocazia! Ţine minte: Eu sunt Als! Un om... Pricepi?! Mai mult de-o groază... Ce să pricepi? Eşti tare prost, greu de cap, încet la minte! Şi al dracului de urât, pe deasupra! Nu-i de mirare că aţi dispărut toţi de pe suprafaţa Terrei. Şi-o să dispăreţi din nou, în curând. Nu mai e mult până vine meteoritul, face „Bum!” şi gata! Asta a fost! S-a zis cu voi! Sunteţi istorie; de domeniul trecutului. Te uiţi la mine... Vezi, eu reprezint viitorul, nu cei ca tine, de teapa ta. Hm; eşti prost. Teribil de prost! Nu pricepi nimic, nici o iotă... Hai, cară-te, dacă n-ai treabă pe aici! Lasă-mă naiba în pace! Du-te unde oi vrea, să nu te mai văd pe aici... Ce dracu’ de nu cade meteoritu’ ăla stupid odată, să termine cu toate creaturile astea idioate, oribile şi uriaşe?! Eu şi Rena ne-am descurca, am supravieţui, am avea unde să ne adăpostim. Cât despre proştii ăştia... Cui îi pasă ce păţesc? Probabil, doar Renei! Paleontologie; hm, ce porcărie inutilă! Oricum, extincţia îi aşteaptă pe toţi fraierii ăştia şi ei habar n-au; se plimbă nepăsători pe aici, de parcă ar fi stă-pânii lumii... Tot aici eşti? Pleacă, n-auzi?! N-ai dispărut? Ce mai aş-tepţi? Hai, du-te! Cară-te! Marş... încercă Als să gonească dinozau-rul, fără a se apropia de el.

Îi făcu semn cu mâna să se îndepărteze. Dinozaurul scoase câ-teva sunete stridente, dezvelindu-şi astfel dinţii mici, subţiri, însă destul de ascuţiţi. „Ah, eşti ierbivor... Sau nu?!... Şi ce dracu’ ai de nu mai taci odată? Îţi chemi cumva semenii, rudele, sau ce faci? Acum îmi ţii tu mie un discurs, în limba ta? Mai bine taci, mă scoţi din minţi cu sunetele alea!” gândi Als.

Dinozaurul însă, nu tăcu deloc; îşi înfoie cele două creste în formă de semilună, părând acum a fi o bizară coamă solzoasă ce-i în-

- 98 -

cadra chipul hidos. „Ce te-nfoi aşa la mine? Te enervezi, vrei să mă sperii, sau ce?” se întrebă Als în gând.

În clipa imediat următoare, dinozaurul scuipă spre Als o sub-stanţă vâscoasă, alb-verzuie. Als se feri de jetul vâscos, însă o can-titate mică poposi pe mâneca uniformei sale mulate. Materialul, deşi impermeabil, începu să fumege, apoi să se topească, lichidul vâscos, gelatinos, urât mirositor, spumegând uşor. „Ce dracu’? Acid?!...” murmură Als în gând şi fără a mai sta prea mult pe gânduri, trase de mânecă, rupând-o şi înlăturând-o rapid, exact la timp, înainte ca sub-stanţa vâscoasă s-o găurească şi să-i atingă pielea; Als nu dorea să afle ce efect ar fi putut avea asupra pielii sale.

Dinozaurul, încă „înfoiat”, părea pregătit să „scuipe” o nouă cantitate de lichid vâscos spre Als. Speriat, acesta porni spre pădure; „Hope” era prea departe, ca să ajungă în apropierea navei în timp util; în pădure, poate mai reuşea totuşi să se ascundă, sau cel puţin aşa spera. Dinozaurul încetă să mai „strige”, îşi strânse la loc creasta ciudată şi porni în urma lui Als.

„La dracu’! E totuşi carnivor...” îşi spuse Als în gând, mărind pasul. Dinozaurul, agil în mişcări, mări şi el pasul. „Desigur, nu putea fi ierbivor...” completă Als ideea în gând, fugind cât putea de repede spre pădure. Dinozaurul se ţinea după el, la o distanţă nu foarte mare.

Lanterna nu-i putea fi de nici un folos. Totuşi, Als o aprinse, îndreptând fasciculul luminos spre creatura care-l urmărea, sperând că-l va speria, sau cel puţin îl va orbi, îngreunându-i înaintarea. A-prinderea lanternei avu pentru scurt timp efectul scontat de Als. Di-nozaurul ori se speriase, ori fusese orbit de lumina ivită ca de ni-căieri; cert era că se oprise din înaintare. Nu după mult timp însă, îşi reluă urmărirea; lanterna se stinsese, iar Als n-o mai putea reaprinde. Desigur, bateriile se consumaseră şi chiar dacă erau reîncărcabile şi nu consumau foarte multă energie, de unde sau cu ce era să le reîncarce? „Afurisită energie!” zise Als, înjurând zdravăn în gând. Totuşi, aprinsă, lanterna îi mai era de folos, dar aşa, stinsă, ce să facă oare cu ea? O scăpă din mână, dar nici că se aplecă să o ridice; o abandonă acolo, în acel loc, continuând să alerge spre pădure.

Privi în urmă şi remarcă faptul că totuşi, câştigase ceva teren. Nu foarte mult, dar câştigase, mărise puţin distanţa dintre el şi crea-tura aceea ciudată. Iar pădurea era din ce în ce mai apropiată. Nu mai

- 99 -

dura probabil mult timp până ce Als avea să ajungă în desişul ei, unde se putea ascunde, să scape de urmăritor. După un timp de aler-gare continuă, deja gâfâia puternic; nu mai fugise de mult atâta, deci condiţia lui fizică era precară.

Privi din nou în urmă şi constată că dinozaurul se oprise de data aceasta, ba chiar nici nu intenţiona să-şi reia urmărirea. Mai mult chiar, se întoarse brusc şi porni grăbit în direcţie opusă, înde-părtându-se rapid.

„Aşa, laş urât şi idiot! Du-te învârtindu-te! Dă bir cu fugiţii... Vezi, creatură hidoasă şi proastă, tot Als câştigă...”

***

Dar Als avea să priceapă de îndată care era motivul real pentru care ciudăţenia aceea renunţase la urmărire; în nici un caz din cauză că s-ar fi speriat de el...

Reîntorcându-şi capul în direcţia pădurii, zări o altă creatură bipedă, care-l privea cu interes, de data aceasta, deşi încă mic pentru un dinozaur, cu mult mai mare decât cel dinainte; cel puţin dublu. În plus, lui Als îi fu de ajuns o singură privire pentru a pricepe că acesta era cu siguranţă un carnivor.

Înalt, ceva mai mult de 2 m, de vreo 3-4 m lungime din vârful cozii până-n creştetul capului, subţirel, făcut parcă anume pentru alergare, pentru a-şi urmări prada, noua creatură ivită în calea lui Als, avea un cap mare, lipsit de orice creastă, ochi cu o privire fioroasă, dinţi puternici, zimţaţi, membrele superioare subţirele, lunguieţe, cu câte trei gheare ascuţite, picioare vânjoase, tot cu câte trei gheare fiecare, dintre care una imensă, curbată, tăioasă, de cel puţin 15 cm.

Als privi îngrozit spre dinozaurul, care, deocamdată, părea şi el la fel de îngrozit sau uimit de strania apariţie a astronautului, cu haine mulate, colorate.

„Ce dracu’ o mai fi şi ăsta? Pui de Ty Rex, ori vreun alt car-nivor adult, de talie mai mică? Mic, ăsta?! Fir-aş al...” îşi spuse Als în gând, neîndrăznind să spună nimic cu voce tare.

Cum să mai scape şi de această creatură? Desigur, prin apariţia sa, acesta îl gonise pe celălalt, dar parcă ar fi fost de preferat să-l ştie pe acela pe urmele lui. Totuşi, pădurea, destul de aproape, părea a fi ultimul refugiu care să-i ofere cât de cât „protecţie”. Altminteri,

- 100 -

chiar n-avea nici o scăpare, nici o şansă în faţa noii ameninţări sosite ca de nicăieri.

Dinozaurul păru a se plictisi să-şi tot cerceteze potenţiala victi-mă, aşa că Als porni din nou în direcţia pădurii, urmat îndeaproape de acest biped, mult mai agil, mai rapid în mişcări decât precedentul. „Vai mie...” se tângui Als în gând, neştiind dacă va izbuti să mai scape viu din această nouă încercare.

Iată că totuşi reuşi să ajungă în pădure. Continuă să alerge printre trunchiurile copacilor uriaşi, dar acest lucru nu părea să-l împiedice deloc pe urmăritor, care părea familiarizat cu pădurea respectivă. Desigur, poate tocmai de aici, din desişul pădurii, ieşise. Cum să se apere de acest prădător agil; nu avea tranchilizante, nici măcar lanternă, nu avea nimic! Cu mâinile goale nu avea ce face!

Razele soarelui pătrundeau din ce în ce mai greu prin desişul pădurii, deci pe aici i-ar fi fost de folos lanterna, măcar să-i lumineze drumul; i-ar fi fost fatal să se mai şi împiedice de cine ştie ce obsta-cole şi să cadă. În plus, urlete înfiorătoare ajungeau din toate părţile până la el, îngrozindu-l, îngheţându-i parcă simţurile. Dar n-avea timp să ia seama la acele sunete deloc plăcute; era vânat...

Als căută rapid o soluţie în gând. Singura care-i veni în minte fu aceea de a se urca grabnic într-un copac, unul mai accesibil pentru el. Ochi rapid unul, nu prea departe de el şi în momentul în care ajunse în dreptul lui, se căţără degrabă, exact la ţanc, apoi se urcă mai sus, cât mai sus.

„Acum să te văd; ce-o să mai faci, arătare fără minte?” gândi Als triumfător, privind în jos, dar nu mai zări acolo dinozaurul. „Unde dracului o fi? Gata, s-a speriat, a plecat deja?” se întrebă Als, continuând ascensiunea; parcă se simţea în siguranţă prin frunzişul des, ramnificat.

Spre nenorocul şi disperarea lui, avea să afle de îndată unde dispăruse prădătorul. Tresări uimit, înspăimântat, când îl regăsi acolo, sus, în pom, coborând în dreptul lui, de undeva, de deasupra.

„Nu-i corect! Nu joci cinstit! Nu mi-a spus nimeni că ai putea să te caţeri prin copaci, pocitule; probabil că nici Rena nu ştia, iar din alte surse, n-aş fi avut de unde să aflu. Ah, ce porcărie com-plicată...” gândi Als şi privi în jos. Urcase destul de mult, dar n-avea încotro! Dinozaurul cu gheare uriaşe îl putea sfârteca din clipă în clipă, pentru ca apoi să se ospăteze din el, chiar acolo, sus, în pom.

- 101 -

„N-am să-ţi dau satisfacţia asta, urâtanie! Am să-ţi îngreunez par-tida de vânătoare! Ce, mă consideri un adversar jalnic, o pradă mult prea uşoară? Mai vedem noi, pocitanie!” îşi zise Als în gând şi nu mai întârzie: îşi dete drumul în jos!

În cădere, se lovi serios de crengile groase, iar vârfurile mai subţirele, însă tari, îl zgâriară în multe locuri, sfâşiindu-i costumul mulat. Ajunse jos cu o zdupănitură zdravănă, care-l ameţi serios. Era încă în viaţă, dar nici gând să se mai ridice în picioare. Reuşi să-şi sprijine doar capul şi să-şi ridice privirea.

Normal, nu după mult timp apăru vânătorul, privindu-l victo-rios. „Da... Ca să vezi, ai câştigat bătălia... Şi tu eşti întreg, nu te-ai ales cu nici o zgârietură! Ce mai aştepţi? Sunt prada ta! N-am ce face, nu mai pot lupta; cedez... Ce dracu’, savurezi momentul victo-riei?! Nu mă înhaţi odată? Să terminăm agonia asta...” gândi Als.

Din câte mai reuşi Als să vadă, vânătorul se pregăti de atacul decisiv, dar nu-i fu dat să se bucure în tihnă de victima sa, la care re-nunţă rapid, luând-o la goană printre copacii înalţi, după care se făcu degrabă nevăzut.

„Ce-o mai fi şi de data asta?” îşi puse Als întrebarea, dar parcă nu dorea să afle răspunsul. Se chinui să se ridice, dar nu-i era cu putinţă. Un picior masiv ca un stâlp, imens, apoi un altul, îl scuti de orice efort. În faţa lui apăru creatura care-l pusese pe fugă pe vânătorul victorios, alungându-l din zonă.

Dinozaurul îşi coborî capul uriaş spre Als, acesta simţindu-i suflul respiraţiei puternice trecându-i pe lângă tâmple. Astronautul, deşi ameţit de lovituri şi de groază, mai văzu şi membrele superioare scurte, dar vânjoase, ale animalului, prevăzute cu numai câte două gheare fiecare, apoi maxilarele împodobite dintr-o parte într-alta de mulţi dinţi lungi, ascuţiţi, ca nişte cuţite. Lui Als nu-i fu deloc greu să recunoască rapid acest dinozaur, desigur, nimeni altul decât Tyra-nnosaurus Rex.

„Ty-Rex... Grozav... Exact asta-mi lipsea!...” mai gândi el, înainte de a-şi pierde cunoştinţa şi a simţi dacă Ty Rex îl sfâşie cu ghearele, ori cu dinţii lui puternici...

***

- 102 -

Între timp, la bordul navei „Hope”, Rena de abia se trezea. Încă supărată pe Als, datorită evenimentelor din zilele trecute, se echipă rapid şi se îndreptă spre puntea principală, unde-l găsi doar pe Syrinx. Nu întrebă nimic despre colegul ei, iar robotul îi servi micul-dejun.

Rena nu era deloc îngrijorată pentru Als, presupunând că acesta nu se trezise încă, deci era în cabina lui. Nu se duse însă să verifice acest lucru. Intenţiona să plece din nou spre munţi, împreună cu Syrinx, cu naveta, înarmaţi cu multe tranchilizante, pentru a umple cu apă toate rezervoarele goale în acea zi, fără a-l mai anunţa deloc pe Als. N-avea nevoie de proasta lui monitorizare! Se lipsea de inutilitatea colegului ei...

Începu să pregătească tot ceea ce era necesar, împreună cu Syrinx, cu care se înţelegea de minune. Înainte de a transporta totul în navetă, ieşi afară, în perimetrul de siguranţă, să „investigheze” zona. Îl regăsi pe Chance, Corythosaurul cel blând, rumegând de zor la ferigile înalte, care erau cât pe ce să-l răpună pe inutilul Als. Îşi potrivi binoclul la ochi şi-n depărtare, la marginea pădurii, o zări pe Tyranna. Avea ceva în gură; ceva foarte ciudat colorat!

„Ah... deja a trecut la acţiune!” îşi zise Rena în gând, lăsând binoclul în jos. Nu dorea s-o vadă pe Tyranna înfulecând la dinozau-rul însângerat, pe care-l răpusese cu uşurinţă, probabil.

Însă Tyranna, cu acel „ceva” dubios colorat în gură, părăsi pădurea, aventurându-se printre ferigile înalte. Dinozaurii ierbivori aflaţi în imediata apropiere nu fugiră deloc din calea ei, dar nici ea nu-i atacă. „Ce proşti sunt! Cum naiba...?! Îi poate înhăţa în orice secundă! Unde le e instinctul de apărare?” se gândi Rena, privind cu ochiul liber spre Tyranna. Ciudat, aceasta părea a se îndrepta direct spre... „Hope”!

Zărind că se apropie de Chance, iar acesta nu părea interesat să fugă, Rena îşi potrivi din nou binoclul la ochi. Tyranna nu înghiţise încă victima pe care o purta în gură, între dinţii imenşi, ţinând-o strâns de... cureaua uniformei!???

- Bine, dar acela-i Als!!! tresări îngrozită Rena, privind trupul şi chipul însângerat al colegului ei.

Îl considera definitiv pierdut! Nu înţelegea deloc ce căuta el afară, chiar în gura Tyrannei, când ea-l credea dormind în siguranţă, în cabina lui, în compania muzicii. Porni înapoi, spre trepte, val-

- 103 -

vârtej, traversă în fugă puntea principală şi se opri doar în cabina lui Als; goală... Colegul ei nu era acolo! Inutil sau nu, enervant sau nu, Rena nu-i dorea răul! Reveni furioasă pe puntea principală, de unde luă, nu tranchilizante, ci cea mai puternică armă de care dispunea! Îi zise robotului cu o voce schimbată, ce nu părea a ei:

- Syrinx, hai afară! Tyranna... Als e... e... E mort!Porni spre trepte. Robotul o urmă. Nu se putea manifesta nici-

cum la auzul acelor vorbe cumplite, de aceea Rena îi spusese totul direct, fără ocolişuri. Ambii ajunseră în perimetrul de siguranţă, de care Tyranna se apropia vizibil.

„Ce dracu’ face? Vrea s-o văd eu clar cum îl mănâncă?” se întrebă Rena şi strângând arma, se îndreptă spre scut, intenţionând să treacă dincolo de el; de aici, din interior, nu avea cum să tragă asupra Tyrannei. Dar robotul nu-i permise; o opri, în ciuda încercărilor ei disperate de a se împotrivi. Într-adevăr, nu mai avea cum să-l ajute pe Als, dar...

Robotul, puternic, o ţinea strâns pe Rena şi nu intenţiona să-i dea drumul. Poate Syrinx avea dreptate; ce rost avea să-şi rişte şi ea zadarnic viaţa? N-avea şanse de câştig asupra Tyrannei, nici chiar cu acea armă, oricât de puternică ar fi fost ea şi oricât ar fi ajutat-o şi robotul în atac...

Tyranna se apropie mult de scutul protector. Ajunse chiar mi-limetric în dreptul lui. Rena se bucură în gând, închipuindu-şi că Tyranna va resimţi puternic acţiunea scutului pe trupul ei, când se va atinge de el. Dar, culmea, Tyranna se opri! Brusc, chiar acolo, drept în faţa ei! Pe cele două „rivale” le mai despărţeau doar câţiva milimetri, traversaţi de scutul protector al navei. Syrinx nu slăbise strânsoarea, deşi Rena privea deja cu teamă imensul animal. Tyranna îşi aplecă serios capul enorm, fără a se atinge de scutul invizibil şi-l lăsă jos pe Als, moale ca o cârpă.

Privi spre Rena, fixând-o cu ochii imenşi, reci, ca de gheaţă, dar parcă nu fioroşi. Rena înmărmuri instantaneu, auzind suflul res-piraţiei dinozaurului, dincolo de scutul protector, de aceea nu simţea nimic.

După câteva clipe lungi, Tyranna se ridică, se întoarse ne-păsătoare pe picioarele-i imense şi porni îndărăt, spre marginea pă-durii. Dinozaurii ierbivori, inclusiv Chance, care păşteau liniştiţi feri-gile uriaşe, nu fugiră din calea ei.

- 104 -

Când Tyranna se îndepărtă suficient de mult pentru a nu mai putea fi atacată, robotul îi dădu Renei drumul din strânsoare; ea scăpase arma din mână când Tyranna o fixase cu privirea ei adâncă.

Rena trecu de data asta dincolo de scutul protector. Se aplecă spre colegul ei şi... surpriză generală! Acesta, deşi inconştient, res-pira, deci era, culmea, viu, nu mort...

***

Rena şi Syrinx îl transportară cu grijă în navă, în cabinetul medical, pentru îngrijirile de rigoare. Neînţelegând nimic din cele petrecute, Rena abandonă orice încercare de a pricepe totuşi ceva şi se ocupă cu maximă seriozitate de Als. În ciuda rănilor multiple, Als era teafăr, în afara oricărui pericol...?!

Rena, medic profesionist, singură, îl îngriji, îl bandajă, îl „co-nectă” perfuziilor, asistată doar de Syrinx, întreaga acţiune medicală neluându-i mai mult de patru, maxim cinci ore.

Ce se întâmplase?! Tyranna îi... salvase lui viaţa?! Deci nu-l atacase?! Şi nu intenţiona deloc să-l înfulece brusc?!

Rena, mai nedumerită ca oricând, reveni pe puntea principală. La masa de lucru a lui Als, peste foile cu calculele complicate ale colegului ei, zări de abia în acel moment biletul scris de acesta în grabă, înainte de a fi părăsit nava, în acea noapte. Rena luă bileţelul şi începu să-l citească:

«Dragă şefa, Nu mai suport să-mi reproşezi într-una că aş fi inutil, laş, fri-

cos, iresponsabil... Vreau să-ţi dovedesc că n-ai dreptate! Nu-i aşa! Te înşeli!

În acest scop, am să ies singur, acum, la ora 03.30, cu naveta din dotare, pentru a procura, nu apa din munţi, ci provizii alimentare din pădure, fie ele chiar şi doar fructe şi miere preistorice. Deasemenea, poate mai găsesc şi altceva necesar, deşi nu ştiu ce, în refacerea stocului de energie şi combustibil.

Nu încerca să mă urmezi sau să mă opreşti, pentru că nu vei reuşi!

Inutilul Als...

- 105 -

P.S.: Mi-am încheiat calculele. Sunt foarte corecte şi exacte! Dacă vreodată vom avea ocazia să le urmăm, să părăsim această lume, vom reuşi cu siguranţă să ne întoarcem de unde am venit, în lumea noastră! Chiar şi trecând prin acel afurisit „black hole”, din nou!»

Rena citi şi reciti bileţelul, de mai multe ori, cu lacrimi în ochi. Căută apoi naveta, dar, evident, n-o găsi la locul ei. Reveni pe puntea principală, unde Syrinx îi servi doar ei cina, încă sărăcăcioasă, dar ea nu făcea mofturi; parcă se obişnuise astfel. În timp ce mânca, privi de mai multe ori incredibilele înregistrări efectuate de aparatura de bord a navei, cu Tyranna în prim plan, aducându-l pe Als până în dreptul scutului protector.

Ciudat, acest dinozaur carnivor, acest presupus prădător feroce, cu ochii săi mari, cu o privire parcă blândă, părea inteligent, chiar deosebit de inteligent! Tyranna... Misterioasă creatură!!!

Astfel se încheiase cea de-a treisprezecea zi, o zi plină de neprevăzut, atât pentru Als, cât şi pentru Rena. Ea se retrase în cabina ei, unde adormi liniştită, în compania muzicii, ştiindu-şi colegul în siguranţă, în afara oricărui pericol, în cabinetul medical.

„Hope” se cufundă în întuneric din nou, pentru a treisprezecea oară în compania creaturilor din Cretacicul Superior, dinozaurii, su-pravegheată doar de neobositul Syrinx...

***

Iată că începea a paisprezecea zi de când Als şi Rena se aflau laolaltă cu dinozaurii, în vremuri demult apuse. Se împlineau deci două săptămâni de când ajunseseră în aceste locuri, iar îngrijorător era faptul că nu reuşiseră să-şi refacă nimic din ceea ce le lipsea, deci nici stocul alimentar, nici cel de energie, nici combustibilul, care riscau să se epuizeze în orice clipă. Umpluseră doar cu apă aproape două rezervoare, dar de apă nici măcar nu duceau lipsă, deci refacerea rezervei de apă potabilă nici nu constituia o urgenţă. Celelalte însă...

Rena se trezi ceva mai târziu. Înainte de a servi micul dejun, verifică starea colegului ei, din nou inconştient, dar în afara oricărui

- 106 -

pericol. Constată doar că starea lui nu înregistrase nici o modificare, dar era liniştită în privinţa lui, iar substanţele necesare perfuziei existau; nici de acestea nu duceau lipsă.

Syrinx îi servi un mic-dejun, ca de obicei în ultima vreme, să-răcăcios şi neîndestulător, dar Rena n-avea pretenţii, ştiind cum se prezenta situaţia în privinţa proviziilor alimentare, deci nu făcu mof-turi. În timp ce mânca puţinul de care dispunea, revăzu incredibilele imagini surprinse în cursul zilei precedente de aparatura de bord a navei.

Apoi ieşi în perimetrul de siguranţă oferit de scutul protector, încă activ, deocamdată.

Printre ferigile înalte îl regăsi pe Chance, Corythosaurul care participase fără voia lui, în urmă cu o săptămână, la întâia acţiune de salvare a vieţii lui Als. Acesta păştea liniştit, nepăsător. Rena nu pri-cepea deloc ce era în neregulă cu aceste ferigi. Cum de nu se consu-mau deloc, deşi ierbivorele, destul de multe, mâncau zilnic, cu lăco-mie, o cantitate imensă? Cum creştea la loc atât de repede, cum se regenera, sau ce se petrecea de fapt? Şi cum de nu intrau prădătorii în zonă, la atac? Alţii, nu Tyranna...

Erau cam multe întrebări, ale căror misterioase răspunsuri îi erau necunoscute. Unele dintre aceste întrebări erau legate de Ty Re-xul pe care Rena-l denumise Tyranna. Şi iat-o! O regăsi rapid şi pe Tyranna, îndreptând binoclul spre acelaşi loc de la marginea pădurii, unde dinozaurul stătea de câtva timp, de parcă ridicase cumva acolo, în acel loc, un soi de adăpost strategic.

Răspunzând parcă la o chemare nerostită de nimeni, însă gân-dită de Rena, Tyranna porni hotărât, în direcţia navei „Hope”. Nu mai avea nimic în gură. Trecu pe lângă ierbivorele care nu se sinchi-seau de prezenţa ei, de parcă nici n-o zăreau, fără a părea deloc in-teresată de vreo intenţie ofensivă.

„Oare ce mănâncă totuşi, de moment ce nu atacă niciodată, iar ierbivorele simt că nu reprezintă nici un pericol pentru ele, de aceea nu fug îngrozite din calea ei?” se întrebă în gând Rena, privind spre Tyranna, care se apropia.

Şi iat-o ajunsă, milimetric în faţa ei, dincolo de scutul protector al navei, unde se opri, deşi scutul, încă activ, era invizibil. Devenea, pentru scurt timp vizibil, doar în momentul în care era oprit, cât şi la

- 107 -

reactivare. În rest, nu se putea zări cu ochiul liber. Şi atunci cum de Tyranna se oprea, de parcă îi simţea prezenţa?

Rena privi imensa creatură fără teamă; de data aceasta, doar cu multă admiraţie! Tyranna... Şi când se gândea că ziua trecută, furioa-să foc, chiar avusese intenţia s-o ucidă, închipuindu-şi că ea-l răpu-sese pe Als, care, inconştient, părăsise nava singur, fără a anunţa pe nimeni de acţiunea lui. Când colo, incredibil, Tyranna îl protejase pe colegul ei...

Creatura îşi aplecă în jos imensul cap, oprindu-se în locul în care, ziua precedentă, îl aşezase cu grijă pe Als. Rena privi în ochii ei mari, adânci şi încă o dată citi în ei, incredibil, doar multă blândeţe. Zise către Syrinx, care, la bordul navei, pe puntea principală, unde o monitoriza, auzi clar glasul ei:

- Dezactivează scutul de protecţie, Syrinx!- Poftim?! rosti încurcat robotul, fără a-i da imediat ascultare,

justificând: Dar Tyranna...- Tyranna e inofensivă, îl întrerupse Rena, repetând: Dezacti-

vează scutul! Acum! Ştiu ce spun, ştiu ce fac...Robotul nu se împotrivi, îi îndeplini cerinţa. Dezactivă scutul

protector al navei, iar Rena trecu doar cu un pas dincolo de el, su-ficient însă pentru a se afla de data aceasta faţă în faţă cu... Tyranna, totuşi, un Tyrannosaurus Rex viu, în carne şi oase, indiscutabil!

- Acum reactivează-l! îi spuse Rena robotului, iar acesta pro-cedă întocmai.

După cum se aştepta şi Rena, Tyranna nu o atacă deloc, deşi se afla exact în faţa ei. Încă temătoare, Rena decise totuşi să încer-ce... s-o atingă pe Tyranna! În ciuda temerii ce-o stăpânea, îndemnul de a o atinge era mult prea mare. Aşa că Rena închise ochii şi, plină de curiozitate, îşi aşeză mâna pe creştetul dinozaurului. Percepu atin-gerea în mod plăcut, iar teama se risipi brusc. Imediat însă, în minte îi năvăliră o sumedenie de idei ciudate, legate în principal, de un stra-niu aparat sofisticat, care să-i permită Renei comunicarea cu... Tyra-nna!

Neînţelegând ce-ar putea semnifica aceste gânduri care îi inva-daseră mintea, Rena se sperie iarăşi, îşi retrase mâna şi deschise ochii. Privi din nou. Tyranna era acolo, cu capul încă aplecat, de parcă o îndemna s-o atingă. Respira uşor, ca suflul puternic să n-o deranjeze cumva pe Rena.

- 108 -

Aceasta închise din nou ochii şi îşi reaşeză mâna pe creştetul creaturii. De îndată, în minte îi năvăliră aceleaşi idei ciudate, mult mai bine conturate. Hotărât lucru! Rena pricepu că Tyranna îi sugera cumva, în acest mod, că ea ar trebui să realizeze acel straniu aparat, prin intermediul căruia, amândouă ar putea comunica. Iar pentru că nu-şi retrase atât de repede mâna, Rena „văzu” clar în minte care ar fi piesele componente şi cum ar trebui să le asambleze. După un timp, în care Rena înţelese cum să realizeze acel bizar aparat, îşi retrase mâna şi deschise ochii. Tyranna îşi îndreptă poziţia.

- Syrinx, scutul! auzi robotul vocea comandantului misiunii.Robotul pricepu ce i se cerea prin acest anunţ scurt şi dezactivă

scutul doar pentru atâta timp cât îi fu necesar Renei să treacă dincolo de el. Rena se îndreptă spre „Hope”, în timp ce Tyranna rămase li-niştită afară, în aşteptare...

***

Rena urcă spre puntea principală şi având în minte instruc-ţiunile precise primite, se apucă de lucru. Începu prin a căuta piesele componente, pe care le găsi cu uşurinţă, deşi nu ştia dinainte unde se aflau, apoi le asamblă cu grijă, cu pricepere, deşi Rena nu avea ase-menea cunoştinţe, Als fiind expertul în domeniu, el fiind cel ce reali-zase nava „Hope” şi robotul de la bord. Totuşi, mişcându-se cu o ui-mitoare îndemânare, ivită parcă brusc, de nicăieri, Rena termină re-pede de asamblat ciudatul aparat, care urma să-i permită comuni-carea cu şi mai ciudata Tyranna.

Aparatul, micuţ şi delicat, fu gata deci în scurt timp. Rena îl privi îngândurată. Îi ataşă un cablu, prin intermediul căruia îl putea conecta la un lap-top. „Acum e acum! Să vedem dacă funcţionea-ză?!” îşi zise Rena în gând. Luă aparatul în mână şi lap-topul sub braţ şi porni din nou spre ieşire. Privi spre exterior. Tyranna era încă acolo, aşteptând-o.

„Ce e în neregulă cu tine? Ce eşti, de fapt? Deşi pari a fi un Tyrannosaurus Rex autentic, totuşi... Oare ce vrei să-mi comunici? Ce încerci să-mi spui, fără a rosti cuvinte, ci doar prin intermediul acestui bizar aparat?”

Rena nu fu nevoită să se oprească în dreptul scutului protector, pentru a-i aminti robotului ce are de făcut. Acesta întrerupse la timp

- 109 -

scutul, apoi îl reporni, deşi nu primise instrucţiuni în acest sens. Iar Rena se afla din nou faţă în faţă cu Tyranna, de data aceasta având asupra ei un straniu aparat micuţ, care să-i permită comunicarea cu... dinozaurul!

Rena realizase rapid acest acel aparat, deşi ea nu era specialistă în acest domeniu, ci Als, care era încă inconştient, în cabinetul medical. Nu ştia dacă aparatul va funcţiona; la fel de necunoscut îi era şi modul în care ar trebui să funcţioneze. Era însă afară, aflată în apropierea celei ce-i sugerase în mod bizar cum să realizeze acel aparat.

„Să încercăm să comunicăm...” se gândi Rena şi desfăcu lap-topul. Citi pe displayul acestuia mesajul afişat:

„Întreabă-mă! Orice vrei să afli despre mine...”Rena privi spre dinozaur. Acesta nu schiţase nici un gest. Oare

din partea ei venea mesajul? Dar din a cui altcuiva?!... S-o întrebe? Cum? Cu viu grai, sau doar în minte, fără a rosti nimic, gândind doar ceea ce voia să afle?!... Încercă a doua variantă, deci se gândi:

„Ce eşti?”„După cum vezi, un Tyrannosaurus Rex, cum bine ţi-ai dat

seama, femelă...” citi ea răspunsul primit.„Da, dar...” nu-şi termină nici în gând ideea începută, încă

neclar formulată.„Ai dreptate; nu sunt un Tyrannosaurus obişnuit, la fel cu

ceilalţi existenţi aici.”„Atunci...?!” gândi Rena, tare nedumerită.„Vin din viitor, pe o altă cale decât cea pe care aţi sosit voi

doi aici. Dintr-un alt viitor decât al vostru, dintr-o altă lume, dintr-un alt spaţiu şi timp, o lume lipsită de prezenţa voastră, a oamenilor, deşi tot de pe Terra.”

„Viitor?... Ce fel de viitor? Şi ce eşti în acel viitor? Cum arăţi? Tot aşa, cum te văd acum, aici?”

„Nu chiar, deşi nu cu mult altfel, pentru că tot asta sunt şi-n acel viitor, un Ty Rex femelă, mult mai evoluat.”

„Deci...” gândi scurt Rena.„Da, lumea din care vin e populată în continuare de dinoza-

uri; însă nişte dinozauri inteligenţi, extrem de civilizaţi, paşnici, care au evoluat mult în timp.”

- 110 -

„Dinozauri?!... Şi de fapt, ce cauţi? De ce-ai venit aici?” gân-di Rena întrebarea.

„Am fost trimisă de semenii mei, ca să vă caut... pe voi!” citi răspunsul.

„Pe noi? Pe noi doi? Adică... pe mine şi pe Als?”„Da, exact!”„Adică; nu pricep... De unde ştiaţi că vom sosi aici, când noi

doi habar n-aveam că vom ajunge în acest loc? A fost doar o întâmplare...”

„Ştiam... Această sosire întâmplătoare e foarte cunoscută în lumea noastră.”

„... ?! ... De ce?”„Pentru că, indirect, în majoritatea lumilor paralele existente,

inclusiv în cea din care aţi sosit, sunteţi răspunzători de dispariţia dinozaurilor!”

„Noi?! Noi doi?!... Cum?” i se păru Renei amuzantă această posibilitate.

„Pentru că aţi găsit una dintre modalităţile de a călători în timp şi spaţiu, pe care oamenii din viitorul vostru, în lumea voastră, o vor perfecţiona, după ce, la întoarcerea voastră, le veţi aduce la cunoştinţă această posibilitate. Ei vor reveni în repetate rânduri şi vor distruge habitatul acestor creaturi, prin exploatare intensă şi prin experimente periculoase.”

„Deci nu meteoritul...”„Nici meteoritul, nici altceva! De acord, a existat şi un me-

teorit, care într-adevăr, a căzut pe Terra, pe la sfârşitul Cretacicului Superior, însă doar el nu putea conduce la extincţia dinozaurilor.”

„Şi totuşi, dacă exişti, asta înseamnă că...”„Da, în unele cazuri, am reuşit să-mi îndeplinesc misiunea,

care constă în a vă convinge pe voi doi să renunţaţi la ideea de a le spune oamenilor, când veţi ajunge înapoi, unde şi cum aţi fost, cât aţi stat şi pe ce cale aţi ajuns.”

„Mai sunt şi alţii ca tine acum, aici?”„Nu, sunt singură!”„Nu e periculos?”„Deloc! Sunt protejată împotriva oricărui pericol, fie el sosit

din partea acestor dinozauri, fie din partea voastră, deci n-ai fi putut să mă ucizi ieri, orice ai fi încercat...”

- 111 -

„De unde ştii că am avut această intenţie?”„Ştiu... De altfel, nu era deloc greu de ghicit, era destul de

evident.”„Şi deci, n-aş fi reuşit?”„Nu, sub nici o formă!”„De ce l-ai ajutat pe Als? De ce l-ai salvat?”„Misiunea mea aici constă şi în a vă proteja pe voi doi pe tot

parcursul şederii voastre în această lume.”„Nu pricep; de ce? N-ar fi mult mai simplu dacă ne-ai ucide

pe amândoi? V-aţi asigura că n-am mai duce dovezile trecerii noastre pe aici, în această lume, oamenilor din viitorul nostru.”

„Ar fi fost foarte simplu, dar nu pot proceda astfel; e împotriva a tot ceea ce ştiu... Într-adevăr, aceste fiinţe din care am evoluat au un comportament care dă dreptate modului tău de a gândi. Nu mă mândresc cu faptul că mă trag din aceste creaturi, deşi nu pot schimba acest amănunt, dar asta nu înseamnă că ar trebui să mă comport în mod identic cu ele. Cu trecerea timpului, am evoluat, ne-am schimbat teribil, atât sub aspect comportamental, cât şi în cel al înfăţişării... Nu mai suntem deloc nişte fiinţe brutale, sângeroase, nici măcar urâte, respingătoare; ba chiar nici măcar imense. Dacă vrei, îţi pot arăta într-una din zilele următoare, mai multe chestii care te vor lămuri, acolo unde mi-am instalat, în mod provizoriu, tabăra, până la plecarea voastră...”

„Să-mi arăţi?! Ar fi interesant! Deci, tabăra ta... E acolo, la marginea pădurii?”

„Da, desigur!”„Şi... Ce mănânci?”„În nici un caz, nu alţi dinozauri! De altfel, nu sunt carnivor.

Nici unul în timpul meu nu mai e; am evoluat, ne-am schimbat... Am destule provizii. Dacă vrei, îţi pot da şi ţie, o cantitate care să vă ajungă până la întoarcerea în lumea voastră; ştiu că vă confruntaţi cu lipsuri. Iar hrana de care dispun e comestibilă şi pentru voi. În plus, vă pot ajuta să procuraţi chiar şi miere şi fructe de aici. Vă pot ajuta şi-n privinţa energiei, cât şi a combustibulului!”

„Poţi? Cum?”„E simplu. Resurse energetice există suficiente pe aici. Com-

bustibil vă pot da de la mine; am destul şi ştiu ce fel de combustibil utilizaţi pentru deplasare.”

- 112 -

„Ştii?!... Şi tu cum ai ajuns aici?”„Nu-ţi pot dezvălui acest lucru, nu-mi este permis! Dar nu

printr-un «black hole», ca voi.”„Ah, nu-ţi este permis...” gândi Rena, apoi făcu o pauză, destul

de lungă, în care nu se mai gândi deloc, la absolut nimic.Tyranna rămase acolo, în faţa ei, în aşteptarea noilor întrebări

din partea Renei, ce nu vor întârzia să sosească, pe calea gândurilor Renei, neexprimate prin viu grai...

***

Deşi era cam de mult afară, Rena nu intenţiona să urce la bor-dul navei, doar îl ştia pe Als în siguranţă acolo, în cabinetul medical, ba chiar supravegheat de Syrinx, care o putea anunţa în cazul unei modificări în starea colegului ei. Iar ea îşi putea continua strania con-versaţie avută cu... Tyranna!

Rena îşi puse ordine în gânduri, încercând să selecteze întrebă-rile mai importante pe care avea să i le pună Tyrannei. Era cam difi-cil, pentru că avea multe nelămuriri, iar toate întrebările păreau im-portante.

„Ştii că ţi-am pus un nume?” gândi Rena într-un târziu.„Ştiu. Tyranna...” citi ea răspunsul.„Crezi că am greşit cu această denumire?”„Nu, deloc. E reprezentativ pentru un Ty Rex femelă.”„Probabil că ai totuşi numele tău. Care ar fi acela?”„Normal, am numele meu, altul decât cel pus de tine, prefer

însă să nu-l dezvălui.”„Dar tu îl ştii deja pe-al meu şi al colegului meu, deşi nu ţi

le-a spus nimeni.”„E mai bine să mă cunoşti drept Tyranna, nu altfel.”„Cum doreşti.” renunţă Rena la a-i afla adevăratul nume; con-

tinuă, cu o altă idee: „L-ai salvat pe Als, dar presupun că ai fi putut interveni mai din timp, înainte de a fi fost atacat. De ce n-ai procedat astfel?”

„Scuze, însă dormeam la ora aceea. Nici chiar eu nu pot sta tot timpul trează. Norocul lui că m-am trezit totuşi, exact la timp! Era cât pe ce să fie răpus de un Deinonychus (Gheară Teribilă) tânăr.”

- 113 -

„Deinonychus?! Ăsta-l atacase?”„Ăsta-l ataca în momentul în care am sosit eu acolo. Ce s-o fi

întâmplat mai înainte de a fi ajuns eu, nu ştiu!”„Îţi mulţumesc că l-ai salvat, chiar şi-n numele lui.”„Nu-i nevoie de mulţumiri; parcă ţi-am spus că misiunea mea

constă şi în a vă proteja pe voi doi de orice pericol, pe parcursul şe-derii voastre aici. Dar prima oară, când colegul tău a cules ferigi cu mâna goală, nu aveam ce face. Nu-l puteam opri!”

„Ştiai însă că ferigile sunt otrăvitoare pentru noi?”„Evident, ştiam! Dar la fel de bine ştiam şi că te vei putea des-

curca singură şi-l vei salva pe colegul tău. Nu m-am înşelat.”„Mda... Interesant! Cel puţin până aici... Ar mai fi multe de lă-

murit. Spre exemplu, în legătură cu ferigile astea; se întâmplă ceva ciudat cu ele. Cum de nu se consumă, deşi ierbivorele le mănâncă ne-încetat, cu lăcomie? Ai vreun amestec pe aici, în chestia asta?”

„Da, ai ghicit! Eu asigur regenerarea ferigilor, creşterea lor rapidă, în aşa fel încât ierbivorele astea de aici să aibă mereu ce mânca, să nu fie nevoite să plece în altă parte, în căutarea hranei, într-un loc unde nu le-aş putea asigura protecţie.”

„Deci le protejezi!... Mă miram eu să n-ai nici un amestec. Cum procedezi?”

„Încerc să-i ţin la distanţă de ferigile înalte pe atacatori, asigurându-le o cantitate suficientă de hrană aici, la marginea pă-durii, hrană constituită nu din alţi dinozauri.”

„Aşa deci... Şi atunci, Als cum de a fost totuşi atacat?”„Nu-i vina mea. Nu le pot suprima instinctul de vânătoare,

care se mai manifestă din când în când, dacă li se iveşte ocazia. Iar colegul tău a apărut neinvitat pe teritoriul lor, trezindu-le interesul pentru o partidă de vânătoare.”

„Deci aşa... Şi dacă n-ai fi intervenit deloc?”„Ar trebui să-ţi fie clar: Era prada acelui Deinonychus, care

n-ar fi pregetat în a-l devora rapid.”„Hm; n-ar fi fost de dorit să se întâmple astfel.”„Nici mie nu mi-ar fi convenit. Ar fi însemnat că nu mi-am în-

deplinit una dintre îndatoririle principale pe care le am.”„Aceea de a ne proteja?”„Desigur. Pentru mine e foarte important să reuşesc.”

- 114 -

„După cum, probabil, la fel de important e şi să ne convingi să nu spunem nimic despre locul acesta oamenilor, când ne vom întoar-ce în lumea noastră.”

„Exact!”„Cum ai de gând să ne convingi?”„Încă nu m-am gândit cum, dar, evident, am să încerc.”„Sper să reuşeşti. Eu deja înclin în favoarea ta. Nu ştiu cum va

reacţiona Als, când îşi va reveni. Totul va fi şocant pentru el. Şi nor-mal, nu-i prea plac dinozaurii. Poate am să încerc eu să-l conving că meritaţi să vi se acorde o nouă şansă.”

„Ar fi de dorit să-l convingi.”„Şi că tot veni vorba despre şanse... Îl ştii pe dinozaurul ierbi-

vor care i-a salvat prima oară viaţa lui Als, săptămâna trecută?”„Cel căruia-i spuneţi Chance? Da, îl ştiu.”„Aş vrea să fie protejat de prădători.”„Păi, este deja!”„Nu doar acum, când eşti tu aici, să-l aperi la nevoie, ci

mereu, deci chiar şi după plecarea noastră şi implicit, a ta. Aş vrea să-l ştiu în continuare protejat, în siguranţă.”

„Asta-i puţin mai dificil, dar nu imposibil. Deci se poate rezol-va.”

„Se poate?!” se miră Rena.„Da, normal! Îi vom injecta o substanţă care-l va face invulne-

rabil, deci va fi mereu în siguranţă. Va trăi mult şi o va duce bine. Va muri probabil de bătrâneţe, ceea ce se întâmplă foarte rar în ca-zul dinozaurilor din Cretacicul Superior. Dar lui îi vom oferi această nesperată şansă, doar îl cheamă Chance, deci merită.”

„Deci eşti dispusă să-l ajutăm?”„Desigur; de ce nu? Mai mult chiar, am să-ţi dezvălui un amă-

nunt, sper, important. Peste vreo câţiva ani după ce veţi ajunge în lu-mea voastră, chiar tu îi vei descoperi resturile fosilizate, într-o expe-diţie paleontologică la care vei lua parte, oasele lui păstrându-se a-proape intacte, datorită substanţei pe care i-o vom injecta acum. Va fi cel mai complet schelet de dinozaur fosilizat dezgropat vreodată şi se va face mare vâlvă în jurul lui. Îl vei denumi, incredibil, tot Cha-nce şi vei simţi în mod inexplicabil, o ciudată conexiune, vei avea şi o stranie senzaţie de recunoştinţă faţă de acel schelet fosilizat. Nu vei reuşi niciodată să înţelegi aceste senzaţii stranii care te vor în-

- 115 -

cerca în momentul în care vei descoperi scheletul fosilizat al lui Chance...”

„De unde ştii că toate astea se vor întâmpla?”„Ştiu sigur. Dar tu vei uita tot ce-ai aflat de la mine, dacă veţi

decide să ne acordaţi din nou şansa supravieţuirii.”„Voi uita?” se miră Rena.„Cu siguranţă, da!” întări Tyranna.„Mi se pare puţin probabil să uit aşa ceva.”„Şi totuşi, aşa se va întâmpla, după trecerea prin acel «black

hole». Dacă veţi decide în favoarea continuării existenţei dinozauri-lor, nici tu, nici colegul tău, nu vă veţi aminti nimic din timpul şede-rii voastre aici, în această lume.”

„Ah, deci de fapt, din cauza asta nu le vom spune nimic oame-nilor la întoarcere, pentru că vom uita totul.” îşi dădu seama Rena.

„Exact!” o aprobă Tyranna. „Şi dacă vom uita de trecerea noastră aici, ce nevoie ai mai

avea să ne convingi să nu spunem nimic la întoarcere? N-am putea spune, dacă am uita...”

„Într-adevăr, aşa ar fi. Aţi uita amănunte despre trecerea voastră pe aici, ba chiar totul. Dar trebuie să vă conving să distru-geţi dovezile, destul de numeroase, care v-ar putea determina să vă amintiţi brusc totul.”

„Ah, dovezile...” se dumiri Rena.„Da, dovezile!” întări Tyranna.„Şi crezi că vei reuşi să ne convingi?”„Nu ştiu dacă voi reuşi, dar voi încerca.”„Bine. Cred că e de ajuns pentru astăzi. Vom continua discuţia

mâine. Acum am să mă întorc în navă.” decise Rena.„Cum vrei...” aprobă Tyranna. Rena închise lap-topul. Acum nu mai putea comunica deloc cu

Tyranna. Mai privi puţin spre ea înainte de a trece de scutul protec-tor, apoi de a urca la bordul navei „Hope”.

***

Rena nu se opri pe puntea principală, ci se îndreptă spre cabi-netul medical, unde constată doar că starea lui Als era neschimbată,

- 116 -

nici nu se înrăutăţise, nici nu se îmbunătăţise. Prin urmare, nu se opri nici în cabinetul medical, reveni pe puntea principală, unde Syrinx aşeză cina pe masă. Rena privi spre masa cu cina sărăcăcioasă, care nu făcea altceva decât să-i înşele senzaţia de foame şi se întrebă dacă mai era Tyranna afară, prin apropiere.

Nu se atinse de puţina mâncare, se ridică de la masă şi ieşi, având aparatul în mână şi lap-topul sub braţ. Tyranna plecase, dar, din fericire, nu se îndepărtase prea mult. Syrinx întrerupse scutul pro-tector, iar Rena trecu dincolo de el. Tyranna nu se întoarse din drum, dar nici nu înaintă, se opri. Prin urmare, Rena ajunse în scurt timp lângă ea. Luă micuţul aparat în mână, deschise lap-topul şi se gândi:

„Ce bine că nu te-ai grăbit să te întorci în tabăra ta. Dacă oferta ta mai este valabilă, aş vrea să merg cu tine acum!”

„Sigur, poţi veni!” citi răspunsul Tyrannei.„La bordul navei n-aveam ce face. Starea lui Als e neschimba-

tă, iar cina mea e cam sărăcăcioasă; altfel spus, mor de foame! Deci, dacă mai eşti dispusă să împarţi cu mine din proviziile tale alimentare, chiar aş mânca acum ceva. Ce zici, s-ar putea?”

„Desigur, de ce nu? Te voi servi, doar am cu ce... Pentru a ajunge însă mai repede, ar fi mai indicat să te urci cumva în spatele meu şi să te ţii bine, să nu cazi.”

„Bine, am să încerc.” gândi Rena, iar pentru a se putea urca în spatele Tyrannei, închise lap-topul şi-l puse sub braţ, aşezând cu grijă micuţul aparat într-un buzunar al uniformei sale.

Deja nu mai putea comunica cu Tyranna; fără straniul aparat îi era imposibil, deşi poate că Tyranna încă mai percepea gândurile ei, dar Rena, cu siguranţă habar n-avea ce gândea dinozaurul. Se urcă totuşi în spinarea ei şi se prinse strâns cu mâinile, să nu alunece sau să cadă. Astfel „împodobită”, Tyranna porni spre adăpostul ei de la marginea pădurii, trecând nepăsătoare pe lângă ierbivorele ce-şi con-tinuau liniştite activitatea începută, aceea de a consuma ferigile înalte. Însă acestea nu se consumau deloc; acum Rena pricepea de ce: Tyranna era responsabilă!

Trecând prin apropierea locului unde lui Als i se oprise naveta, căci se consumase combustibilul, Rena zări rămăşiţele navetei. Gândi rapid:

„Opreşte puţin aici!”

- 117 -

Tyranna se opri, iar Rena coborî din spatele ei. Cercetă cu atenţie ceea ce mai rămăsese din navetă, dar nu găsi nimic, decât res-turi, complet distruse.

„Oare ce s-a întâmplat aici?” se întrebă Rena în gând, ca pentru sine.

Dacă Tyranna îi răspunsese sau nu, nu ştia, nu scosese micuţul aparat, nici lap-topul, dar îşi închipui cam ce anume s-ar fi putut pe-trece; doar mai multe sauropode în mişcare ar fi putut provoca ase-menea distrugeri, deci foarte probabil asta se întâmplase.

Ceva mai încolo, găsi lanterna care-i scăpase lui Als din mână, aceasta încă intactă. Încercă să o aprindă, dar nu reuşi. Înţelese că i se consumaseră bateriile. Luă totuşi lanterna cu ea; o va reîncărca mai târziu, în navă. Negăsind nimic altceva întreg prin zonă, reveni lângă Tyranna, urcându-se din nou în spatele ei. Dinozaurul porni fără în-târziere, continuându-şi drumul.

În curând ajunseră la marginea pădurii, în acelaşi loc unde o zărise aproape mereu. Rena cercetă curioasă împrejurimile, dar nu zări nimic deosebit pe acolo, decât pădurea, cu pomii înalţi şi vegeta-ţia luxuriantă, specifică perioadei în care se aflau, Cretacicul Supe-rior. Dacă se aştepta cumva să găsească vreo navă spaţială, sau altce-va asemănător cu „Hope”, se înşela! Nu era nimic pe acolo, care să amintească de aşa ceva...

Dar nici altceva care să aibă aspectul unui adăpost; nimic nu anunţa apropierea de vreo tabără strategică sau altceva. Şi totuşi, din observaţiile Renei, cât şi din „spusele” Tyrannei, dinozaurul acolo îşi petrecea majoritatea timpului, deci acolo îşi avea adăpostul. Unde anume? În pădure, printre pomi? Adică, de fapt, n-avea nici un adă-post? Rena nu dorea să accepte o asemenea idee. Ar fi fost dezamă-gită dacă ar fi constatat aşa ceva. Dar nu putea fi astfel, iar în curând bănuiala îi fu confirmată, pentru că, deşi nimic nu anunţa ceea ce avea să urmeze, totuşi...

După doar un pas sau doi ai Tyrannei, pădurea şi Cretacicul dispărură ca prin farmec; intraseră într-un alt loc, un fel de minioraş modern, foarte diferit de cele cunoscute Renei, totuşi, un oraş, cu multe clădiri, foarte înalte, cu o arhitectură bizară, sofisticată.

„Unde suntem?” gândi Rena, uitând să pornească aparatul.Aşteptă răspunsul şi se dumiri de abia după vreo câteva clipe

de ce nu-l primea. Probabil dinozaurul îi răspunsese, dar unde să ci-

- 118 -

tească răspunsul? Uşor, se desprinse de trupul masiv şi coborî din spatele Tyrannei. Desfăcu lap-topul.

„Unde suntem?” repetă în gând întrebarea.„Acesta este adăpostul meu.” fu răspunsul pe care-l citi.„Bine, bine, adăpostul tău, dar... Unde suntem? Am intrat în

lumea ta, în viitorul tău?”„Nu! Nici n-aş avea voie să te duc acolo! Ne aflăm exact în

acelaşi loc, de la marginea pădurii.”„Păi... Şi unde-i pădurea? A dispărut?”„Nu, e la locul ei.”„Păi... Nu se vede nimic!”„Nu se vede, dar e tot acolo.”„Nu înţeleg...”„Urcă puţin la loc, în spatele meu şi am să încerc să te lămu-

resc.”Rena se conformă îndemnului dinozaurului, dar pentru a reuşi

acest lucru, renunţă din nou la modalitatea de a comunica; închise deci lap topul şi opri aparatul cel micuţ.

Din câţiva paşi îndărăt ai Tyrannei, ajunseră din nou în pădure, la marginea ei. În faţă se întindea zona cu ferigi înalte prin care mişu-nau ierbivorele, în depărtare distingându-se cu greu silueta navei „Hope”, prin culorile amurgului, iar în spate se aflau pomii înalţi ai pădurii. Sunete înfiorătoare se auzeau din toate părţile. Apoi Tyranna reveni în adăpostul ei şi tot restul dispăru brusc. Nu se zărea nici pă-dure, nici ferigi, nici „Hope”, nici dinozauri, nimic din cele dinainte; în plus, era nefiresc de linişte.

Rena coborî şi porni minusculul aparat de comunicare, deschi-zând lap topul.

„Tot nu pricep nimic... Unde suntem?” gândi, pentru a patra oară, aceeaşi întrebare.

„În acelaşi loc din Cretacic, dar în adăpostul meu, sau în tabăra mea; îi poţi spune oricum doreşti, aşa cum ţi se pare ţie a fi mai potrivit.”

„Bine, dar din afară, nu se zăreşte deloc, nimic... Cum poate fi atât de bine camuflat?”

„Camuflat?... Nu-i nici o camuflare; aş spune, mai degrabă, un fel de iluzie optică.”

„Iluzie?! Adică locul acesta nu există cu adevărat?”

- 119 -

„Ba da, normal că există!”„Atunci care-i iluzia? Pădurea, dinozaurii, Cretacicul?”„Nu, totul este real. Iluzie e doar un fel de a spune. Iluzie e

faptul că adăpostul acesta nu se vede de afară şi nici ceea ce se află în afară nu se vede de aici. Regret, nu-mi este permis să-ţi dau detalii despre existenţa acestui loc, dar ar trebui să-ţi dai seama că după zeci de milioane de ani de evoluţie, e normal ca tehnologia să fie foarte avansată, chiar cu mult superioară celei utilizată de voi.”

„Ah... Ciudat! La noi doar scutul protector e invizibil, nu şi «Hope»...” gândi Rena admirativ, privind nedumerită în jur.

„Nu-ţi mai este foame?” întrebă Tyranna.„Ba da, normal.” îşi aminti Rena de golul imens din stomacul

ei.„Atunci să mergem. Te voi servi.”Tyranna porni, iar Rena, fără a se mai urca în spatele ei, o

urmă.

***

Totul în jur era plăcut iluminat, deşi nicăieri nu se zărea nici o sursă de iluminare. Rena nici nu zise, nici nu gândi nimic. O urma doar pe Tyranna, tăcută. Intrară într-una dintre clădiri, cea mai apro-piată. Încăperea în care pătrunseseră era înaltă, spaţioasă, potrivită Tyrannei. Lumina, părând de provenienţă electrică, era şi aici prezen-tă, dar tot nu se zărea sursa de unde provenea; parcă de peste tot sau de niciunde.

Tyranna se ocupă de îndatorirea ei de gazdă. Prin urmare îşi conduse oaspetele până la o masă cu scaune, de dimensiuni numai potrivite Renei. Ea înţelese şi se aşeză pe unul dintre scaune, trei la număr.

„De ce oare trei?” se gândi Rena, dar cum nu pornise aparatul, nu avea cum să afle răspunsul Tyrannei.

Normal, dinozaurul nu se aşeză pe nici unul dintre acele scau-ne; nu ar fi avut cum, iar un asemenea scaun n-ar fi putut susţine gre-utatea creaturii, era mult prea mic şi fragil.

Rena privi nedumerită spre masa goală. Unde erau proviziile cu care se lăudase Tyranna? Deocamdată, meniul părea mult mai să-răcăcios decât cel de la bordul navei „Hope”, pentru că nu era

- 120 -

constituit din nimic, era inexistent. Rena porni aparatul şi desfăcu lap topul. Gândi:

„Scuze, crezi că aş putea mânca totuşi ceva? Încă mi-e foame şi nu văd nimic comestibil aici; masa e goală...”

„Imediat.” citi răspunsul Tyrannei.Şi brusc, masa se umplu cu tot felul de bunătăţi, pe care Rena

le privi uimită.„Cum?!... De unde?!...” începu nişte idei, la care renunţă; nu

conta cum şi de unde.Îi era mult prea foame ca să mai aştepte vreun răspuns lămu-

ritor. Înainte totuşi de a-şi începe ospăţul, privi spre Tyranna; gândi: „Mă scuzi, te rog, chiar mi-e foame...”Mirosul îmbietor o ademenea să guste din ceea ce se afla pe

acea masă.„Serveşte cu încredere!” citi răspunsul Tyrannei. Nu aşteptă un nou îndemn din partea acesteia; începu să mă-

nânce, străduindu-se să nu pară chiar lihnită, necivilizată. Constată, mai mult sau mai puţin surprinsă, că mâncarea era chiar bună, avea un gust plăcut, deosebit. În plus, era hrănitoare, săţioasă; senzaţia de foame fu rapid înlocuită cu cea de îndestulare. Se săturase! Incredi-bil! După două săptămâni de foamete continuă, timp în care slăbise vizibil, destul de mult, chiar se săturase cu adevărat; pentru prima oară de când se afla în vremuri demult uitate, graţie ospitalităţii unui... Tyrannosaurus Rex femelă!

„Mulţumesc mult, Tyranna! Totul a fost deosebit de gustos şi chiar m-am săturat. Nu ştiu cum mi-aş putea arăta recunoştinţa faţă de tine.”

„N-am nevoie de recunoştinţă. Ar fi suficient să mă asiguri că ne veţi acorda şansa supravieţuirii.”

„Te pot asigura doar de sprijinul meu, deocamdată. Cum va gândi Als când îşi va reveni, n-aş putea şti, deci nu-ţi pot primite nimic în numele lui. Vom vedea ce va fi!”

„Într-adevăr, vom vedea. Iar deocamdată, mă mulţumesc şi doar cu sprijinul tău declarat. Pe moment, e suficient.”

„Bun. Mă bucur... Acum, am mâncat pe săturatelea, dar... Cum aş putea oare să mă întorc în nava mea? E destul de târziu.”

„Tocmai; e prea târziu. Singură ar fi prea riscant să te întorci. Cât despre mine, scuză-mă, te rog, sunt totuşi cam obosită, ar fi un

- 121 -

efort prea mare să te duc până la navă, apoi să mă întorc aici. De aceea am să-ţi propun să rămâi aici peste noapte, să te odihneşti, e loc destul. M-ai scuti de două drumuri anevoioase, pe care nu prea intenţionez să le parcurg la ora aceasta.”

„Să dorm aici?” se miră Rena în gând.„Da, ai putea. Ar fi o alegere bună, dar nu te pot obliga să

procedezi astfel.”„Recunosc, ar fi interesant, dar Als...”„Colegul tău e-n siguranţă la bordul navei, în cabinetul medi-

cal. Nu-şi va reveni atât de curând, până dimineaţă. În plus, pentru orice eventualitate, este supravegheat de Syrinx. Robotul te poate anunţa dacă survine vreo modificare în starea colegului tău. În acest caz, n-aş mai protesta. Te-aş duce înapoi, fără a mai comenta, in-diferent de oră.”

„Ştiu şi eu? Poate ai dreptate...” începu Rena să încline balan-ţa în favoarea propunerii Tyrannei.

„Sigur am!” încercă Tyranna să fie cât mai convingătoare.„Bine.” decise Rena în gând să aprobe propunerea, apoi gândi

întrebător: „Dar unde aş putea totuşi dormi?”„Ţi-am spus, e loc destul. Te voi conduce de îndată. Şi nu-ţi

face griji pentru colegul tău, Als, e în afara oricărui pericol. Nu poate păţi nimic. Hai, urmează-mă!” spuse Tyranna şi o conduse pe Rena spre ieşirea din acea clădire, nu doar din încăpere.

Fără a protesta, Rena se ridică de la masă şi o urmă îndeaproa-pe, cu aparatul pornit în mână şi cu lap topul sub braţ.

Ieşiră afară. În mod ciudat, aici totul părea altfel. Nu se zăreau pomii din pădure, nici nava „Hope”, nici dinozaurii, nici ferigile înal-te, însă clădirile păreau a fi altele, altfel decât cele dinainte.

„Ce s-a întâmplat aici? Totul pare schimbat!”„Nu-i nimic schimbat!” o contrazise Tyranna.„Parcă ar fi alt loc, nu cel dinainte.” se încăpăţână Rena să-şi

susţină părerea.„Nu-i altul, e acelaşi.” citi răspunsul Tyrannei.„Dar clădirile astea... Parcă ar fi altele, nu cele dinainte.”„Nu sunt altele, sunt aceleaşi. Ţi-am spus doar, e numai un fel

de iluzie optică, deşi nu chiar, pentru că totul este real. Nu-mi cere să-ţi explic mai mult de atât; n-aş putea, nu-mi este permis.”

- 122 -

„Mda... Foarte straniu! Ciudat! Bizar!” înşiră Rena o serie de aprecieri sinonimice la adresa locului în care se afla.

„Nu-i chiar atât de straniu cum ţi se pare acum. De fapt, totul e foarte simplu. Repet însă, nu-ţi pot furniza amănunte de acest gen.”

„De ce nu? Le-aş uita...” murmură Rena, nu doar în gând, ci uşor, şoptit.

Glasul ei răsună totuşi în liniştea aceea. Renei i se păru că ar fi comis o greşeală, dar Tyranna nu-i reproşă nimic în acest sens; pe displayul lap topului nu apăruse înscris nici un mesaj din partea dino-zaurului. Totuşi, Rena gândi: „Scuze...”

„N-ai motive să te scuzi faţă de mine. Dacă vrei, poţi vorbi, nu-ţi este interzis.”

„Parcă prefer comunicarea pe calea gândurilor.”„Cum doreşti; e alegerea ta.”„Şi... Dinozaurii de afară nu percep nicicum existenţa acestui

loc?”„Nu-l văd, dacă la asta te referi.”„Şi nu pot pătrunde aici?”„În nici un caz! Îl ocolesc, fără a-şi da seama de acest lucru.”„Ah; interesant!...”„Şi voi aţi fi ocolit acest loc, tot fără a vă fi dat seama de

asta.”„Nu m-aş grăbi cu astfel de afirmaţii.” replică Rena, combă-

tând-o.Tyranna intră într-o clădire, iar Rena o urmă îndeaproape; pro-

babil aici urma să-i propună să se odihnească.Într-adevăr, spre un loc de odihnă o conducea Tyranna. Asta

pricepu Rena, zărind două paturi potrivite unui om, într-o încăpere suficient de înaltă pentru un dinozaur precum Tyranna. Având apara-tul în mână, pornit, îi putea comunica Tyrannei gândurile ei, putând citi răspunsurile dinozaurului.

„Aici mă pot odihni?” „Desigur.” citi pe lap top răspunsul Tyrannei.„În care dintre cele două paturi?”„În care vrei, în care-ţi convine.”„Ambele par a fi la fel.” gândi Rena.„Chiar aşa sunt.”

- 123 -

„Şi totuşi, de ce sunt două paturi potrivite dimensiunilor mele?”

„Am avut în vedere posibilitatea de a fi vizitată de tine şi de colegul tău şi am vrut să vă asigur locuri adecvate, în care să vă puteţi odihni.”

„Ah... Mulţumesc! Şi... Noapte bună!”„Noapte bună!” îi întoarse Tyranna urarea, îndreptându-se

spre ieşire.„Şi tu?” o mai reţinu Rena cu un gând.„Şi eu o să dorm acum; am unde.” răspunse Tyranna şi părăsi

încăperea.Aici Rena n-avea haine de schimb; prin urmare, se întinse în

pat aşa cum era, adică îmbrăcată cu uniforma ei mulată. Acest lucru n-o incomodă deloc. Constată că aşternutul era moale, plăcut, confor-tabil; nu recunoştea ţesătura care acoperea patul, dar nu conta. Fiind sătulă, dar obosită, adormi destul de repede, cu gândul la colegul ei, Als; se întreba ce părere va avea el despre toate acestea când îşi va reveni. Iată cum, în cea de-a paisprezecea noapte, Rena dormea, nu în cabina ei din nava „Hope”, ci într-o cameră din adăpostul... Ty-rannei!

***

Trecuseră deci două săptămâni de când Rena şi Als se aflau în lumea dinozaurilor din Cretacicul Superior şi pentru prima oară, Re-na era, nu la bordul navei „Hope”, ci undeva, la marginea pădurii, într-un loc de odihnă asigurat de Tyranna, devenită, în mod straniu, prietena Renei, în timp ce Als nu era nici el în cabina lui, ci în cabi-netul medical, supravegheat, pe întuneric, de Syrinx.

Începea a cincisprezecea zi de când „Hope” ajunsese pe aceste tărâmuri ciudate pentru o fiinţă umană, normale pentru locuitorii Cretacicului, stăpânii incontestabili în vremea lor, dinozaurii. Proba-bil nici pentru Tyranna locul acesta nu putea fi definit drept „acasă”.

Rena se trezi nici foarte devreme, nici prea târziu. Se odihnise bine, se simţea în putere, refăcută. Nu-i mai era nici foame, ceea ce contribuia la starea ei generală de bună-dispoziţie. Se dumiri însă mai greu, neînţelegând de la început ce căuta acolo; locul nu semăna

- 124 -

cu cabina ei de la bordul navei „Hope” şi nici n-auzea ritmul lent al muzicii.

Uşa încăperii se deschise, iar de dincolo de ea apăru... Tyra-nna, totuşi, un Ty Rex viu, ce părea feroce, fioros. Nu era deloc pri-ma imagine pe care Rena se obişnuise s-o vadă dimineaţa, când des-chidea ochii. Se sperie, dar se dezmetici rapid şi înainte ca dinozau-rul să se întoarcă îndărăt, afară, gândi:

„Scuze... Stai! Nu pleca!”Tyranna se opri în uşă.„N-am vrut să te sperii...” citi Rena, deschizând lap topul.„Nici n-ar fi trebuit să mă sperii, dar sper să mă înţelegi.”„Da, atâta timp cât am înfăţişarea asta fioroasă, a dinozau-

rilor de afară, e normal să ai această reacţie, de teamă, când mă vezi.”

„Nu, nu-i normal. Am să încerc să-mi controlez mai bine re-acţiile.”

„Ai dormit bine aici?”„Da. M-am odihnit. Mă simt perfect!”„Atunci hai!”„Mă duci înapoi, la «Hope» ?”„Nu încă! Mai târziu puţin. Deocamdată, te aşteaptă un mic-

dejun copios.”„Ah... Zău, nu prea mi-e foame, dar dacă te-ai deranjat pentru

mine, n-am să te refuz.”Tyranna ieşi, iar Rena o urmă, fără alte întrebări în gând. Afară

o întâmpină lumina zilei, a unei zile din Cretacic, dar tot nu se deslu-şeau pomii, pădurea, ferigile, dinozaurii, restul; şi încă era nefiresc de linişte.

Clădirile păreau din nou altele, dar Rena nici nu se mai chinui să-şi pună întrebări în gând, legate de acest amănunt; o urmă doar pe Tyranna şi condusă de aceasta, intră într-una dintre clădiri.

„Un mic-dejun copios...” – aşa se exprimase Tyranna, sau cel puţin asta citise Rena pe lap topul ei. Acum privea încurcată spre o masă încărcată cu tot felul de bunătăţi, care mai de care mai apetisan-te, mirosind ademenitor. Nu aşteptă invitaţia Tyrannei; se aşeză pe unul dintre cele trei scaune existente la acea masă. De altfel, nici nu putea citi vreo eventuală invitaţie din partea Tyrannei; nu avea apara-tul pornit, nici lap topul deschis.

- 125 -

Totuşi, văzând atâta mâncare, privi încurcată spre masă. Porni aparatul. Se gândi:

„Toate astea-s pentru mine? Să ştii, nu mi-e chiar atât de foa-me! Nu mai sunt flămândă.”

„Gustă şi vezi ce-ţi place, ca să ştiu ce poţi lua în navă, pentru refacerea proviziilor alimentare. Nu eşti obligată să mănânci tot ce-i aici. Mănânci doar ce şi cât vrei...”

„Ah, asta era...” se dumiri Rena. Privirea i se opri asupra unui platou, ce părea a fi plin cu...

fructe proaspete?!„Ce sunt acelea?” gândi Rena întrebarea.„Fructe proaspete.” îi confirmă răspunsul Tyrannei bănuielile.„Cum? De unde?” se miră Rena.„De aici, de afară; sunt comestibile, deci poţi gusta liniştită.

Am şi miere, tot de aici, de afară...”„Fructe şi miere preistorice... Interesant!” aprecie Rena, ştiind

că doar la acest gen de alimente se gândiseră mereu, de când sosiseră aici, pentru a umple magazia de provizii, atât ea, cât şi colegul ei.

Rena gustă din fiecare câte puţin, apoi îi transmise Tyrannei care erau preferinţele ei, deci pe care le dorea la bordul navei „Ho-pe”, pentru consum.

Pentru a pricepe dacă primise vreun răspuns sau nu, verifică lap topul. Pe display se afişase mesajul:

„Foarte bine. Voi avea grijă să primiţi o cantitate îndestulă-toare din aceste produse alimentare.”

„Deci o să mă conduci înapoi, la «Hope», după acest mic-de-jun.”

„Dacă vrei, da. Şi se pare că o să parcurg destul de des acest drum zilele astea.”

„De ce?” se miră Rena.„Pentru a vă ajuta în refacerea stocurilor, nu doar alimenta-

re.”„Ah, da...” se dumiri ea.„Am pregătit deja un prim pachet, cu unele dintre aceste pro-

vizii alimentare. După ce te voi conduce până la nava ta, ne vom pu-tea întoarce, dar cu robotul tău şi cu o navetă, pentru a-l putea tran-sporta la bordul navei, unde-l veţi depozita. Deasemenea, puteţi lua şi câteva containere cu combustibil, câte intră în navetă. Din câteva

- 126 -

transporturi efectuate azi şi mâine, vă puteţi reface stocul alimentar şi pe cel de combustibil. Pentru siguranţă, v-aş sugera să luaţi mai mult decât consideraţi a vă fi necesar; eu vă pot oferi. Cât despre energie, ne putem ocupa începând de poimâine. Însă din nou vom avea nevoie, cel puţin de robotul de la bordul navei; normal, şi de o navetă.”

„Şi Als?”„Colegul tău va fi mereu în siguranţă la bordul navei, deci nu

trebuie să fi îngrijorată pentru el.”„Dar dacă se va trezi în timp ce noi vom fi afară?”„Presupun că-l puteţi monitoriza.”„Da, ar fi posibil, deci ar fi o soluţie.”„Şi dacă veţi vedea că dă semne de revenire, vă veţi întoarce

repede în navă.”„Ah, da... E bine şi aşa! M-am săturat; nici nu-mi prea era

foame. Cred că putem pleca acum.”„De acord. Cum vrei. Să ştii că am pregătit şi substanţele

nece-sare lui Chance pentru a-l face invulnerabil. I le vom putea ad-ministra în drum spre nava ta.”

„Şi nu trebuie sedat înainte, pentru a i le putea injecta?”„Nu-i nevoie. Vom trage de la distanţă. De fapt, tu vei trage.

Eu n-aş putea.”„Şi dacă n-o să nimeresc?”„E totuşi un dinozaur, o ţintă greu de ratat, mai ales că stă pe

loc, nu fuge. Chiar şi un ţintaş prost ar nimeri, ceea ce sper că nu e cazul tău.”

„Ai dreptate. Probabil că m-aş descurca cu partea aasta, dar e mai dificil cu armele tale; nu cred că ştiu să le folosesc.”

„Am să încerc să aleg una accesibilă ţie, asemănătoare cu cele utilizate de voi.”

„Aşa da, mai merge. Haide! Ar trebui să plecăm.”„Sigur. Ştii cum vom proceda ca să ajungem mai repede?”„Da. Mă voi urca în spatele tău.”„Exact. Vom opri puţin în dreptul lui Chance. Dar mai întâi

hai să-ţi arăt de unde putem lua arma. E aproape.”Rena o urmă pe Tyranna până în locul de unde urma să-şi alea-

gă o armă, din aceeaşi clădire. Zări una asemănătoare cu cele cunos-cute ei şi o alese pe aceea, apoi comunică, prin intermediul micuţului

- 127 -

aparat, cu Tyranna, în principal, despre modul în care funcţiona arma respectivă, pentru a şti cum s-o utilizeze. Rena pricepu destul de re-pede cum să tragă cu arma, iar cum Chance era, într-adevăr, o ţintă greu de ratat, avea sorţi de izbândă, existau deci şanse ca această sub-stanţă necesară lui Chance, pentru a-l face pe acesta invulnerabil, să ajungă în trupul tânărului Corythosaurus.

Apoi Rena şi Tyranna porniră, nu doar spre ieşirea din clădire, ci şi spre cea din adăpostul Tyrannei, Rena având asupra ei nu doar micuţul aparat de comunicare şi lap topul, ci şi arma pe care o ale-sese şi cantitatea de substanţă necesară tânărului ierbivor pe nume Chance, pentru invulnerabilitate.

Ajunsă afară din clădire, Rena nu se mai miră de faptul că aici totul părea schimbat, altfel decât în momentul în care intrase; cu cea-laltă ciudăţenie se mai obişnuise, anume, cu faptul că nu se zărea res-tul (lipsea deci peisajul specific perioadei cretacice) şi nu se auzea nimic, era o linişte deplină. Nu pricepea deloc de ce clădirile păreau mereu altele, dar nici nu se mai chinui cu încercarea de a înţelege to-tuşi ceva în acest sens, acceptând doar totul aşa cum i se înfăţişa.

***

Bineînţeles, de cum părăsiră adăpostul Tyrannei, apăru Creta-cicul şi tot ceea ce era legat de acesta; pădurea, dinozaurii – carnivori şi ierbivori, ferigile înalte, iar undeva, în depărtare, stingheră, „Ho-pe”. Clădirile şi tot ceea ce se afla în adăpostul Tyrannei dispăruseră brusc, ca prin farmec, liniştea neobişnuită fiind înlocuită de vacarmul asurzitor al dinozaurilor din Cretacicul Târziu.

Rena se bucură să vadă silueta navei „Hope”; îi oferea senza-ţia de „acasă”. Se simţise bine şi găzduită de Tyranna, dar parcă pre-fera puntea principală, cabina ei şi tot ceea ce se afla la bordul navei cu care călătorise până aici, împreună cu Als, colegul ei. Înainte de a se urca în spatele Tyrannei, pentru a porni spre „Hope”, consideră că ar trebui să mai comunice cu aceasta. Prin urmare, porni aparatul şi desfăcu lap topul. Gândi:

„Mulţumesc pentru găzduire. Ai fost foarte amabilă. M-am săturat şi m-am odihnit, într-un cuvânt, m-am simţit bine.”

„Mă bucur că ţi-a priit. Asta înseamnă că vei mai reveni şi vei mai rămâne aici?”

- 128 -

„Nu ştiu. Poate... Nu ţi-aş putea răspunde sigur.”„Bine. Să nu intrăm în amănunte de acest gen. Oricum, eu te-

aş găzdui cu cea mai mare plăcere. Dacă ar vrea, când îşi va reveni, chiar şi pe colegul tău. Robotul nu – probabil că el ar rămâne să pă-zească nava.”

„Da, probabil...” replică Rena în gând.„Hai, să mergem! Ştii tu cum...” citi Rena îndemnul Tyrannei

şi nu mai aşteptă o nouă invitaţie din partea acesteia; opri aparatul, închise lap topul şi se urcă în spatele dinozaurului.

Tyranna porni în direcţia navei „Hope”, având grijă ca drumul ales să se intersecteze cu locul în care se afla în acel moment Chance, ierbivorul, mare amator de ferigi. Tyranna opri deci, în apropierea acestuia, deşi nu prea aproape, dar nici foarte departe.

Rena pregăti arma, încărcă „proiectilul” constituit din substan-ţa ce urma să-i confere invulnerabilitate Corythosaurului Chance, ochi ţinta şi trase, nu înainte de a fi sigură că-l va nimeri.

Dinozaurul simţi înţepătura acului suficient de mare, gros şi re-zistent pentru a putea pătrunde prin pielea lui, ce părea a fi impene-trabilă, însă nu dădea semne că ar intenţiona să renunţe la activitatea lui favorită, aceea de mare consumator al ferigilor înalte.

Rena se apropie, doar pentru a se asigura că substanţa se injec-tase în trupul masiv al lui Chance. Reveni lângă Tyranna şi porni aparatul, tare curioasă.

„Gata? Asta a fost tot?”„Ce-ai vrea mai mult de atât?” citi ea răspunsul Tyrannei, tot

sub forma unei întrebări.„Şi... Am reuşit sau nu?”„Bineînţeles că da!” afirmase Tyranna. „De unde ştii?” se îndoi Rena.„Păi, de moment ce substanţa i-a fost injectată, nu-i nevoie de

mai mult.”„Deci a devenit invulnerabil...” concluzionă Rena în gând.„Nu încă. Adică nu aşa, imediat...”„Atunci, când îşi va face totuşi efectul substanţa pe care i-am

administrat-o?”„În curând, dar nu aşa, brusc, ci treptat-treptat. Însă efectele

se vor vedea, chiar începând de mâine. Dacă-l vei privi cu atenţie, vei observa că va părea mai viguros, mai sănătos... Iar într-o

- 129 -

săptămână va deveni invulnerabil. Dacă vei dori, vei putea chiar verifica acest lucru.”

„Cum?”„Poţi încerca să-l ucizi, testând diverse arme pe el; binenţeles,

nu acum, ci peste o săptămână. Sau dacă nu, îl putem ademeni într-o zonă dominată de prădători agili; sigur va fi atacat, însă prădătorii vor avea o surpriză imensă: prada lor se va dovedi inaccesibilă lor.”

„Ah, nu ştiu... Nu cred că o să recurg la asemenea verificări.”„Cum vrei; era doar o sugestie. Personal, consider că ar fi

mai bine să verificăm, să fim sigure că Chance va supravieţui oricărei ameninţări după plecarea noastră.”

„Nu ştiu; mă mai gândesc... De altfel, o săptămână; s-ar putea ca până atunci să-şi revină şi colegul meu, să mă consult şi cu el, ca să-i aflu părerea...”

„Ai dreptate, aşa ar fi cel mai corect.” o aprobă Tyranna.Rena nu se mai gândi la altceva. Opri aparatul şi închise lap to-

pul, deci întrerupse modalitatea de a comunica, apoi se urcă în spate-le Tyrannei, care reluă drumul spre „Hope”, unde ajunse în scurt timp. Aici Rena coborî, dar nu intră direct în navă; avea ceva de lă-murit cu Tyranna; în acest scop, reporni sistemul de comunicare.

„Îţi mulţumesc că m-ai adus până aici, dar acum cum proce-dăm?”

„Intră, sfătuieşte-te cu robotul, apoi mă anunţi. Eu aştept aici.”

„Bine.” gândi Rena aprobator, apoi opri sistemul de comuni-care cu Tyranna, pornindu-l pe cel prin care putea lua legătura cu ro-botul. Zise scurt:

- Syrinx, scutul...Robotul, pe puntea principală a navei, o auzi, înţelese solicita-

rea şi opri scutul protector, doar până ce Rena trecu dincolo de el, apoi îl reactivă. Rena traversă perimetrul de siguranţă, încă lipsit de orice vegetaţie, urcă grabnic treptele şi intră în navă. Pe puntea prin-cipală era Syrinx.

- Unde ai fost până la ora asta? întrebă robotul. - M-a găzduit Tyranna, răspunse Rena, apoi rosti întrebător:

Als?!- Nici o schimbare... replică robotul, dar Rena pornise deja

spre cabinetul medical, de unde reveni în scurt timp.

- 130 -

- Syrinx, pregăteşte o navetă! i se adresă robotului.- Pentru ce? nu execută acesta de îndată.- Tyranna ne aşteaptă afară. Ne va da hrană şi combustibil,

pentru început, iar astăzi vom efectua mai multe asemenea transpor-turi, îl lămuri ea.

Robotul nu mai comentă; dădu curs instrucţiunilor primite, deci plecă să pregătească naveta. Iar Rena ieşise din nou afară, alătu-rându-i-se Tyrannei, după ce constatase că Als nu dădea semne de re-venire, dar nici de înrăutăţire; se îndrepta clar spre vindecare, însă procesul părea îndelungat şi dificil, dar nu imposibil. Pentru că Sy-rinx nu mai era pe puntea principală, Rena setase computerul să în-trerupă scutul în momentul în care ea va trece prin dreptul lui, aşa că nu întâmpină probleme de acest gen. Rena porni din nou micuţul aparat. De cum desfăcu lap topul, citi pe displayul acestuia:

„Ce face colegul tău?”„Nimic deosebit. Starea lui e neschimbată.”„Îmi pare rău...”„Pentru ce? Doar l-ai salvat! E în afara oricărui pericol, însă

se pare că-şi va reveni mai greu.”„Atunci e bine. Te-ai înţeles cu robotul tău?”„Încă nu, dar va sosi în curând, cu o navetă.”„Bine. Vom stabili atunci ce-i de făcut.” decise Tyranna.„Aşa mă gândeam şi eu...” remarcă Rena potrivirea.„Tocmai din cauza asta am şi propus; ştiam că te-ai gândit la

această variantă.” recunoscu Tyranna.Apăru robotul, cu naveta. Tyranna, în ciuda dimensiunilor ei,

nu putea egala viteza navetei. Căzură de acord asupra modalităţii de transport. Deci Rena se va urca din nou în spatele Tyrannei, iar Sy-rinx va folosi naveta şi le va aştepta în locul ştiut, de la marginea pă-durii, în apropiere de sălaşul complet invizibil al Tyrannei.

***

Exact aşa şi procedară. Când ajunseră la marginea pădurii, gă-siră naveta deja acolo, iar pe Syrinx afară, aşteptându-le. Fiind robot, nu semăna deloc cu o eventuală pradă, deci nu atrăgea atenţia ataca-torilor, mai mari sau mai mici. Totuşi, Rena îl „certă”, cu blândeţe:

- 131 -

- Syrinx, trebuia să fi rămas în navetă! Afară e periculos! Dacă nu pentru tine, măcar pentru ierbivorele existente aici.

- Scuze, nu m-am gândit că raptorii m-ar putea considera o po-tenţială victimă, doar nu degaj nici un miros specific, care să-i atragă.

- Nu contează! Bine că nu s-a întâmplat nimic. Tyranna n-avea timp să intervină eficient. Haide, urmează-ne, pe mine şi pe Tyranna, să luăm cele necesare.

Syrinx se conformă. Le urmă pe cele două. Ajunseră în dreptul pachetului pregătit de Tyranna. Syrinx îl ridică, pentru a-l transporta la bordul navetei. Urma să se întoarcă pentru a lua şi câteva containe-re cu combustibil.

„Dacă le veţi depozita în mod corespunzător, le veţi putea păs-tra mult timp de acum încolo, nealterate şi vă vor ajunge până când veţi fi în siguranţă, acasă, ba chiar vă vor mai şi rămâne. Nu veţi mai suferi din cauza lipsurilor alimentare; nici combustibilul nu va mai ridica probleme pentru voi.” citi Rena ceea ce-i transmisese Ty-ranna.

„Asta-i bine!” gândi Rena. „Robotul tău poate pleca acum cu naveta, iar după ce va

transporta totul la bordul navei, poate reveni aici. Între timp, noi două vom pregăti un alt pachet cu alimente.”

„De acord.” gândi Rena, iar când veni robotul, pentru a lua şi un container cu combustibil, îi transmise acestuia hotărârea luată, pe care Syrinx n-o comentă.

Reveni pentru a mai lua şi alte containere. Când nu mai avea loc nici un container în navetă, robotul porni spre navă, unde descăr-că totul, apoi se întoarse, evident, tot cu naveta.

Din câteva astfel de transporturi efectuate în cursul acestei zile, a cinsprezecea, la bordul navei „Hope” deja se strânsese o cantitate destul de mare de alimente şi combustibil. Spre seară, Rena urcă şi ea în navetă, fiindcă, oricât de confortabil ar fi fost în adăpostul Tyra-nnei, prefera cabina ei micuţă din navă. În plus, acum nu va mai răb-da de foame; Syrinx avea cu ce să-i pregătească o cină îndestulătoa-re, gustoasă şi hrănitoare. Tyranna nu încercă s-o reţină, dacă Rena nu dorea acest lucru.

Deci Rena reveni la bordul navei, unde prima ei grijă fu să ajungă în cabinetul medical. Nu întârzie prea mult în compania cole-gului ei, reveni pe puntea principală, unde-l ajută pe Syrinx să depo-

- 132 -

ziteze cele aduse în cursul zilei din adăpostul Tyrannei, pe care aceasta i le oferise. După ce Syrinx îi pregăti cina, pe care Rena o servi cu plăcere, savurând delicatesele aflate, după o lungă perioadă de lipsuri alimentare, pe masă, se retrase în cabina ei, unde adormi, în compania muzicii, lentă şi odihnitoare. Adormi repede, nefiind chinuită de senzaţia neplăcută de foame, nici de grija faţă de colegul ei, de eventualele lipsuri cu care s-ar putea confrunta, de posibilitatea de a rămâne veşnic aici, printre dinozauri, ori de soarta Corythosau-rului Chance; toate acestea erau deja rezolvate, mulţumită Tyrannei. Totuşi, pentru că generatoarele nu fuseseră încă încărcate cu energia necesară pentru o bună funcţionare, la parametrii normali, „Hope” se cufundă din nou în întuneric total, pentru a cinsprezecea oară, fără a fi oprit scutul protector, ori robotul Syrinx.

Ziua următoare, a şaisprezecea, Rena, Syrinx şi Tyranna conti-nuară acţiunea începută ziua precedentă, de aprovizionare cu alimen-te şi combustibil. Seara, Rena reveni la bordul navei „Hope”, destul de obosită, aproape istovită, după o zi plină de activitate. Starea lui Als era în continuare neschimbată, deşi înregistrase îmbunătăţiri vizi-bile, spre vindecare. După ce depozită, împreună cu Syrinx, cele adu-se din adăpostul Tyrannei, constată că magazia de alimente se um-pluse până la refuz cu tot felul de produse alimentare, iar rezervoare-le navei se umpluseră şi ele de combustibil, rămânând chiar vreo câ-teva containere pline, al căror conţinut nu mai putuse fi golit în rezer-voare. Deci, logic, începând de ziua următoare, a şaptesprezecea, se puteau ocupa de problema energiei cu care să reîncarce generatoarele şi acumulatorii navei, a apei şi eventual, chiar a fructelor şi mierii preistorice, de afară, încercând să evite, pe cât posibil, întâlnirea cu pterozaurii, raptorii sau alţi semeni din Cretacic ai Tyrannei, lucru nu foarte dificil, dar nici prea simplu. Normal, prezenţa Tyrannei intimi-da orice posibil atacator gen raptori sau pterozauri, dar alţi tiranoza-uri puteau îndrăzni să se apropie, pentru a investiga zona; pe ei nu-i descuraja prea mult prezenţa Tyrannei. Noroc că marii prădători, de genul Ty Rex se dovediseră solitari, nu umblau în număr mare, ca ierbivorele sau raptorii.

Iată că sosi şi a şaptesprezecea zi, iar în momentul în care se întâlni cu Tyranna, Rena îi comunică acesteia că deja aveau la bordul navei „Hope” suficiente provizii alimentare şi o cantitate de com-bustibil mai mult decât îndestulătoare, deci nu mai era nevoie de

- 133 -

acestea. Prin urmare, se puteau ocupa de găsirea unor resurse energe-tice, începând din acea zi, problema energiei devenind din ce în ce mai acută la bordul navei.

Tyranna pricepu şi nu insistă în a-i oferi Renei alte provizii ali-mentare sau containere cu combustibil. Urmau să plece în căutarea resurselor de energie, care se găseau din belşug. Pentru a putea pleca în căutarea unor astfel de resurse, lăsară naveta în siguranţă, în interi-orul adăpostului complet invizibil al Tyrannei, iar cei trei plecară pe jos, Rena şi Syrinx urmând-o îndeaproape pe Tyranna, pentru a fi în siguranţă. La început, o bucată de drum, Rena merse pe jos, admi-rând cu interes totul în jur, însă obosind, se urcă în spatele Tyrannei. Syrinx se dovedi înţelegător; el nu obosea, fiind robot, însă chiar avea nevoie de energie, pentru o bună funcţionare.

Şi cu asta se ocupară în această zi, a şaptesprezecea, ba chiar şi-n următoarele, a optsprezecea şi a nouăsprezecea, dar la finele ce-lei de-a nouăsprezecea, problema energiei de la bordul navei era deja rezolvată, deci în acea noapte nu mai era nevoie ca nava să se cufun-de din nou în beznă totală; aveau şi energie! Prin urmare, dacă până în acel moment scutul protector nu funcţionase la capacitate maximă, începând din acea seară, a nouăsprezecea, putea fi menţinut în stare de funcţionare la acea capacitate, ceea ce conferea navei „Hope” protecţie maximă, deci o ferea de orice pericol.

Rena era foarte mulţumită de modul în care evoluau lucrurile. Era adevărat că petrecea, în mod evident, din ce în ce mai mult timp aproape de Tyranna, cu care legase o foarte stranie prietenie, pe de-plin justificată, după părerea Renei, având în vedere cât de mult se implicase Tyranna în acţiunea de refacere a resurselor, aproape epui-zate de la bordul navei „Hope”; fără ajutorul ei, Rena şi Syrinx, chiar cu ajutorul colegului ei, Als, n-ar fi reuşit atât de repede să re-facă toate aceste stocuri. În acea seară, a nouăsprezecea, avu ocazia să-l vadă şi pe Chance, la patru zile după injectarea substanţei care avea să-l facă invulnerabil, unic printre semenii săi, iar Rena constată că dinozaurul arăta, în mod surprinzător, schimbat, în sensul bun al cuvântului. Într-adevăr, părea viguros, plin de viaţă.

Reveni deci bucuroasă la bordul navei, unde avu parte de o ci-nă îmbelşugată, puntea principală era puternic iluminată, scutul pro-tector funcţiona la capacitate maximă, iar foile de pe masa de lucru a lui Als indicau în mod cert că se vor putea întoarce în lumea lor, tra-

- 134 -

versând din nou acel „black hole”, respectând întocmai calculele e-fectuate de Als şi încheiate înainte ca el să fi întreprins acea acţiune necugetată, în urma căreia încă se afla în stare de inconştienţă. Lip-sea deci doar ca Als să-şi revină, pentru ca bucuria Renei să fie pe deplin justificată. Totuşi, probabil că se va petrece şi acest lucru în scurt timp.

Deci Rena se retrase mulţumită spre cabina ei, unde putea dor-mi liniştită, încă în compania muzicii (acum nici n-avea motive să se gândească s-o oprească, doar nu mai era nevoită să economisească energia), pentru a nouăsprezecea oară, în lumea magnifică a dino-zaurilor din Cretacicul Târziu.

***

Zilele următoare, a douăzecea, respectiv a douăzeci şi una, a-veau un program bine stabilit dinainte, pe care Rena era hotărâtă să-l respecte, doar dacă nu cumva va interveni ceva neprevăzut, să-l întrerupă, ca de exemplu, posibilitatea ca Als să-şi revină în cursul uneia dintre aceste două zile.

În această zi, a douăzecea, era stabilită refacerea rezervei de apă potabilă de la bordul navei. Dar Tyranna nu se putea urca sus, în munţi, aşa că Rena nu se împotrivi propunerii acesteia de a lua apă de la baza munţilor, acolo unde izvoarele se adunau, formând lacul situat în apropiere.

Nici unul dintre dinozaurii care se adăpau din apa acelui lac nu îndrăzni să se apropie şi să le zădărnicească planul, zărind-o pe Tyra-nna, ameninţătoare, dar cum ea nu părea a avea intenţii ofensive, nici nu fugiră îngroziţi care încotro, văzându-şi liniştiţi de potolirea setei. Iar de pterozauri nici nu putea fi vorba aici, jos, la baza munţilor; însă nici aceştia nu s-ar fi încumetat să-i atace, în prezenţa Tyrannei. Ca şi dinozaurii care se adăpau, nici nu s-ar fi apropiat.

Deci, a douăzecea zi avu ca rezultat, la finele ei, umplerea până la refuz a rezervoarelor de apă de la bordul navei „Hope”. Se rezol-vase deci şi problema apei potabile.

În ziua cu numărul douăzeci şi unu, când se împlineau trei săp-tămâni de când se aflau aici, Rena şi Tyranna stabiliseră o incursiune în pădure şi prin împrejurimi, în căutare de fructe şi miere; Tyranna

- 135 -

ştia cum să procure mierea, evitând înţepăturile albinelor preistorice, periculoase pentru Rena.

Pentru că Als se afla în aceeaşi stare de inconştienţă, Rena şi Syrinx o urmară pe Tyranna în pădure; aveau lanterne, ca să lumi-neze drumul forestier, unde razele soarelui nu prea pătrundeau, mai deloc.

Rena admiră felurite creaturi, care, fiind paleontolog, fie chiar şi doar amator, îi stârneau curiozitatea şi admiraţia; nu le recunoştea chiar pe toate. Normal, doar din descoperirea unor schelete pietrifica-te de timp, nici n-avea cum.

Se afundară destul de mult în pădure, dar în compania Tyra-nnei, Rena se simţea în deplină siguranţă. Ea stătea în spatele priete-nei sale, iar Syrinx în apropiere, le urma. Rena desluşi siluetele unor „mici” prădători agili, precum Velociraptor, Oviraptor, Deinony-chus, Dilophosaurus, Sauroniholestes sau ale unor Coelurosaurus mai evoluaţi, specifici Cretacicului Superior. Aceştia se învârteau prin apropiere, dar nu îndrăzneau să atace un Tyrannosaurus Rex tânăr, în putere, viguros, nerănit, fie chiar şi o femelă, mai ales că aceasta părea a avea şi „pui”, pe care probabil îi va apăra cu înverşu-nare, chiar cu preţul vieţii ei, deci nu intenţionau să-şi măsoare pu-terile cu ea. Nu întâmpinară deci probleme din cauza raptorilor întâlniţi în cale.

Se opriră în dreptul unui pom uriaş, unde Tyranna îi indică Re-nei nişte fructe ciudate ca aspect, dar după cum citi Rena pe displa-yul lap topului, comestibile; în plus, foarte gustoase şi hrănitoare, cu un conţinut bogat în vitamine. Cretacicul era, după cum îşi amintea Rena din ceea ce citise, perioada în care apăruseră pentru prima oară pe Terra plantele cu flori şi fructe, normal, primitive încă.

Rena şi Syrinx nu întârziară în a le admira aspectul ciudat; se apucară să adune cât mai multe, sub supravegherea atentă a Tyra-nnei. Deodată însă, pe neaşteptate, apăru un alt Ty Rex, după cum constată Rena, un exemplar tânăr, mascul. Acesta, ori era atras de „farmecul” irezistibil al Tyrannei, pe care probabil intenţiona s-o curteze, ori îşi apăra teritoriul, ori revendica o potenţială pradă, ceea ce Rena şi Syrinx, în ciuda dimensiunilor reduse, păreau a fi. Oricare dintre acestea ar fi fost motivul, apropierea lui nu prevestea nimic bun. Rena înmărmuri la baza copacului, alături de Syrinx, care, ne-mişcat, părea defect. Şi mai grav părea a fi faptul că Rena n-o putea

- 136 -

deranja în acele momente pe Tyranna cu încercarea de a comunica, deci nu ştia dacă primise sau nu indicaţii de la ea şi nu ştia ce să facă. Dar nici n-avea tăria de a face totuşi ceva; rămase pironită locului, sub acel copac uriaş, urmărind cu înfiorare scena.

La început, tânărul mascul se apropie cu interes de Tyranna, părând sigur atras de prezenţa ei „feminină”, dar, evident, se părea că Tyranna nu răspundea în acelaşi mod atenţiei lui. Ty Rexul mas-cul încercă „terenul”, dar cum Tyranna se menţinea fermă pe pozi-ţie, păru a se enerva, neacceptând un refuz atât de categoric. Şi nu părea dispus a se retrage fără a obţine ceea ce-şi dorea; pare-se nu te-ritoriul, nici prada neînsemnată constituită de Rena şi Syrinx, ci chiar pe... Tyranna! Dacă dinozaurul acesta ar fi fost vreunul dintre con-temporanii Tyrannei, n-ar fi reprezentat o ameninţare, în ciuda înfăţi-şării sale fioroase, de prădător sângeros şi nemilos. Însă Tyranna o asigurase că era unica sosită din altă dimensiune aici, deci celălalt Ty Rex nu putea fi coleg cu ea, ci doar unul dintre strămoşii îndepărtaţi ai ei, din care se trăgea specia ei, înrudire cu care însăşi Tyranna nu se lăuda; nu era foarte mândră de aceşti strămoşi.

Văzând acest specimen, Rena îi înţelegea opinia, deşi dinozau-rul mascul nu-i stârnea Renei doar groază, zărindu-l, ci şi admiraţie, în egală măsură, dar asta probabil era normal în cazul unui paleonto-log; cu totul alta ar fi fost părerea lui Als. Tyranna îi mai spusese că era protejată, chiar împotriva unor eventuale atacuri din partea aces-tor creaturi sângeroase, specifice Cretacicului Superior. „Oare în ce fel şi cât de protejată era?” părea să se întrebe Rena în gând, dar nu găsea un eventual răspuns. Sătul să tot încerce în zadar s-o „curteze” pe Tyranna, care nu răspundea în nici un fel „avansurilor” lui, tână-rul mascul, nu prea dornic în a-şi măsura puterile cu o femelă din specia lui, la fel de tânără, sănătoasă şi puternică, îşi îndreptă atenţia spre copacul uriaş, la baza căruia două mici victime, foarte ciudate pentru a fi dinozauri, necunoscute tânărului Ty Rex, stăteau nemişcate de ceva timp, aşteptându-şi parcă tragicul sfârşit, între maxilarele lui puternice.

Rena înţelese intenţia dinozaurului, dar nu schiţă nici un gest, mai ales că nici nu-şi închipuia ce-ar putea face. Să se urce sus... Co-pacul cu trunchiul gros i se părea inaccesibil ei, iar de altfel, acolo, sus, putea da peste alţi prădători micuţi, agili, aşa cum păţise şi Als, cu vânătorul viclean din specia Deinonychus. Desigur, Rena nu cu-

- 137 -

noştea încă aceste amănunte, dar nu intenţiona nici măcar să încerce să se caţere-n copac. De altfel cum să-l abandoneze acolo pe Syrinx? Totuşi, în preajma Tyrannei se simţea în siguranţă, cu toate că, oare ce putea ea face?

Dar iată că Tyranna acţionă salvator, exact la timp; Ty Rexul mascul se apropiase nepermis de mult de trunchiul copacului, iar Ty-ranna nu-i putea permite aşa ceva. Îl atacă deci pe tânărul Ty Rex, care părea surprins de acţiunea ei; probabil că nu se aştepta ca femela să apere cu îndârjire asemenea prăzi „insignifiante”, iar „puii” ei nu păreau a fi, prea arătau altfel; în plus, nici nu aveau miros specific di-nozaurilor.

Urletul său asurzitor, de groază, atât de aproape de urechile Renei, o înspăimântă pe aceasta, mai mult decât până în acel mo-ment, dacă se putea. Dar masculul nu se retrase, declarându-se învins de o femelă îndărătnică, ci îi răspunse atacului. Şi iată-se pornind o luptă între doi rivali la fel de puternici, chiar sub ochii îngroziţi ai Renei. Dar Tyranna proceda astfel doar pentru a o proteja pe ea şi pe robot, altfel avea probabil alte soluţii pentru asemenea situaţii. Iar ea, Rena, cum să-şi ajute prietena? Nu prea avea cum; nu avea nici o armă la ea! De ciudă, scăpă lap topul. Acesta căzu jos, nu se sparse, dar se deschise, iar pe displayul său, Rena citi mesajul afişat:

„Nu interveni în nici un fel! Mă descurc eu...”De când stătea oare acel mesaj acolo, Rena habar n-avea. Prea

înspăimântată pentru a ridica lap topul de jos, Rena îl lăsă acolo. Ty-ranna se descurca oare? Nu prea părea deloc aşa! O lovitură de coadă a tânărului Ty Rex mascul, care trecuse milimetric pe lângă picioare-le Renei, izbi cu furie lap topul de jos, azvârlindu-l cu putere cât co-lo. Lap topul se lovi de trunchiul unui alt copac uriaş, la baza căruia căzu ca o grămadă de piese dezintegrate, ecranul fiind, inevitabil, spart. Iată cum Ty Rexul distrusese modalitatea Renei de comunicare cu Tyranna.

După o luptă crâncenă, destul de îndelungată, masculul se re-trase, recunoscându-se totuşi învins. Era destul de rănit, dar nu mor-tal; se refăcea rapid, într-o zi sau două. Tyranna avusese mare grijă să nu-i provoace răni prea grave; nu intenţiona să fie responsabilă de moartea vreunuia dintre îndepărtaţii ei semeni.

Nu acelaşi lucru se putea spune şi despre atacul tânărului mas-cul; Tyranna părea grav rănită, acesta n-o menajase deloc. Rena se

- 138 -

apropie de ea. Gândi o întrebare, dar cum să afle răspunsul? Doar mi-cuţul aparat nu-i era deloc de ajuns! Tyranna îşi aplecă spre ea capul imens, iar Rena pricepu, amintindu-şi de strania modalitate în care Tyranna îi sugerase cum să realizeze acel aparat, care-i permitea co-municarea cu ea. Îşi închise deci ochii şi-şi aşeză emoţionată mâna pe creştetul dinozaurului.

„Conectează aparatul robotului tău... Conectează aparatul ro-botului tău...” îi năvăli în minte această idee.

Rena pricepu sugestia Tyrannei. Deschise ochii, îşi retrase mâ-na şi se îndreptă spre robot. Tyranna se ridică şi ea în poziţia norma-lă, iar Syrinx nu se împotrivi; îi permise comandantului misiunii să conecteze acel micuţ aparat sistemului său.

***

Iată că Rena restabilise modalitatea de comunicare dintre ea şi Tyranna, deşi Syrinx n-avea nici un ecran pe care să poată citi răs-punsurile dinozaurului. Totuşi gândi:

„Te simţi bine?”- Nu prea grozav. Trebuie să ne întoarcem acum în tabăra mea.

Imediat! spuse robotul.- Syrinx, ce tot spui? rosti uimită Rena, neînţelegând rostul

acelor cuvinte ale robotului. - Robotul tău, atâta timp cât are conectat acest micuţ aparat, îţi

va oferi doar răspunsurile mele; nimic altceva, auzi Rena glasul ro-botului şi pricepu; acum, astfel putea comunica, prin intermediul lui Syrinx, cu Tyranna.

- Ah... murmură Rena. Eşti rănită. Ai nevoie de îngrijiri... spu-se ea, fără a mai gândi ceea ce dorea să-i comunice Tyrannei; acum îi vorbea.

- Da, dar nu-i foarte grav. Pentru îngrijiri însă, trebuie să ne în-toarcem degrabă în tabăra mea.

- Bine, rosti Rena, fără a se urca în spatele ei. Haide! Să mer-gem!

- Urcă totuşi în spatele meu, zise Syrinx, dar răspunsul era al Tyrannei. Aşa vom ajunge mai repede. Robotul ne va putea urma, însă tu ai obosi.

- Da, dar nu te va incomoda?

- 139 -

- Nu, pentru că nu eşti deloc grea. Aproape că nici nu te simt; în nici un caz nu ca pe o povară.

Rena se urcă în spatele ei, iar Tyranna porni. Syrinx le urmă, ridicând şi sacii cu fructele pe care reuşiseră să le adune. Datorită noii modalităţi de a comunica, Rena îi putea vorbi Tyrannei şi în drum spre tabăra ei; robotul îi răspundea. Întrebă deci:

- Ce-a fost asta? De ce te-a atacat Ty Rexul acela?- Eu l-am atacat pe el, pentru a vă apăra pe voi. În mod normal,

dacă nu eraţi voi, nu s-ar fi întâmplat aşa ceva.- Deci, din cauza noastră eşti rănită acum. Îmi pare rău...- Nu trebuie să-ţi pară rău. De îndată ce vom ajunge în tabăra

mea, totul va fi bine. Nu puteam sta fără să intervin, să-l las să vă sfâşie. Pe robot nu l-ar fi mâncat, dar tot l-ar fi făcut bucăţele; cine ştie, s-ar fi putut reface... Soarta ta însă...

- Aş fi ajuns meniul lui, o completă Rena.- Fără îndoială, deşi pentru că eşti mică, nu s-ar fi săturat de-

loc; până acum te-ar fi şi digerat. Aceste creaturi, aidoma crocodililor sau altor reptile cunoscute ţie, deci din vremea ta, mănâncă rar, dar foarte mult. Un dinozaur ierbivor matur, precum Chance, i-ar fi fost de ajuns o perioadă îndelungată. Dar pe Chance deja nu l-ar mai putea răpune.

- A devenit invulnerabil?- Până acum, indiscutabil, da! Pentru Chance nu mai există nici

un pericol.- De ce nu-ţi administrezi şi tu această substanţă miraculoasă?- Asta vreau să-mi injectezi tu când vom ajunge în tabăra mea.

O mică doză din acea substanţă, care nu mă va face invulnerabilă, ca pe Chance, ci doar mă va vindeca. Până mâine voi fi complet refăcu-tă.

- De ce nu-ţi administrezi o cantitate mai mare? Să devii şi tu invulnerabilă?

- Nu trebuie... îi oferi Syrinx răspunsul Tyrannei, iar Rena nu insistă în a afla motivul pentru care nu trebuia, deşi era nelămurită.

- Dacă n-aş vorbi, ci doar m-aş gândi, mi-ai putea răspunde acum, prin intermediul lui Syrinx?

- Bineînţeles. Poţi încerca. Tu alegi cum să comunici cu mine.„Mi-a plăcut cum l-ai pus pe fugă pe Ty Rexul acela...” gândi

Rena, fără a rosti cuvintele.

- 140 -

- Nu mi-a făcut deloc plăcere să mă lupt cu el, dar am avut grijă să nu-l rănesc grav; până mâine se va reface şi el, complet. I-am dat însă de înţeles că prezenţa nu-i era dorită.

- Pentru că robotul îmi răspunde prin viu grai, prefer să vor-besc şi eu.

- Repet, alegerea este a ta...- Dar Syrinx nu m-ar asculta acum, dacă i-aş da vreo altă co-

mandă?- Până nu-i vei detaşa aparatul, robotul tău nu va face nimic

altceva decât să-ţi ofere răspunsurile mele.- Pricep... murmură Rena. Totuşi, ce dorea de la tine acel Ty

Rex? Părea a te curta...- Chiar asta şi făcea... Sunt totuşi un Ty Rex femelă, iar el un

mascul tânăr, deci intenţiile îi erau clare. - De ce nu l-ai acceptat?- Glumeşti, nu?!... În lumea mea, am o familie frumoasă, la

care ţin foarte mult şi chiar de n-ar fi fost aşa, tot nu m-aş fi încurcat cu unul dintre strămoşii mei, cu care mă înrudesc, mai mult sau mai puţin.

- Iar ierbivorele, cum înţeleg că tu nu reprezinţi un pericol pen-tru ele, în timp ce alţi tiranozauri, da! Din calea ta nu fug deloc, dar de alţii se feresc.

- Păi, eu le comunic că nu reprezint nici o ameninţare pentru ei.

- Cum le comunici acest lucru? Au şi ei asemenea aparate, ca acesta, utilizat de mine?

- Ce aparate? Ce nevoie ar avea de aşa ceva? Sunt totuşi dino-zauri, ca şi mine, la urma urmei, deci putem comunica uşor, chiar dacă ei aparţin altor specii şi altor vremuri. Ne înţelegem totuşi.

- Ah, deci nu comunicaţi prin telepatie?- Nu, nici gând!- Dar cu mine comunici prin telepatie?- Nu, deloc! De unde ţi-a venit o asemenea idee?- Păi, acum vorbesc, dar până acum, de cele mai multe ori gân-

deam doar ceea ce doream să-ţi comunic. Deci...- Nu-i vorba despre telepatie. Eu, aşa cum mă vezi acum, am

implantat un astfel de aparat micuţ, care-mi permite comunicarea cu tine, transformând, la fel ca şi aparatul pe care l-ai realizat, semnalele

- 141 -

emise de gândurile tale în mesaje sonore pe care le pot înţelege. Deci, într-un fel, da, „aud” gândurile tale, iar tu le poţi auzi pe ale mele prin intermediul robotului tău, sau le poţi citi pe displayul lap topului.

- Le „auzi”? se miră Rena; nu întrebă unde ar fi implantat mi-cuţul aparat de care-i pomenise Tyranna, prin intermediul lui Syrinx. Dar când n-aveam aparatul, cum ai reuşit să-mi comunici în ce fel să realizez acel mic aparat?

- Se înţelege, prin intermediul aparatului pe care-l am eu im-plantat.

- Ah... murmură Rena, deşi nu se lămurise în totalitate.Ajunseră în tabăra Tyrannei. Aceasta intră într-una dintre clă-

diri, fără a se opri deloc până acolo. Syrinx intrase şi el, executând mişcări mecanice, lipsite parcă de orice logică. Acum, cu acel aparat ataşat, părea doar o maşinărie stupidă, fără inteligenţă proprie.

Rena îi injectă Tyrannei substanţa respectivă, respectând doza-jul şi concentraţia indicată de dinozaur, apoi se pregăti de plecare, înapoi spre nava „Hope”, împreună cu robotul ei, Syrinx. Se urcară în naveta cu care veniseră până în adăpostul Tyrannei şi, urându-i acesteia însănătoşire grabnică, porniră spre navă. Rena nu uită să-i detaşeze robotului micuţul aparat, altfel Syrinx nu i-ar mai fi fost de nici un ajutor; acum nu mai era nevoie să fie intermediarul discuţiilor dintre Tyranna şi stăpâna lui.

Naveta ajunse în curând în apropierea navei „Hope”, Rena re-găsind o navă puternic iluminată, protejată de un scut invizibil ce funcţiona la capacitate maximă. Când scutul se întrerupse, naveta intră în perimetrul de siguranţă, unde rămase să staţioneze până dimi-neaţa următoare, iar Rena şi Syrinx urcară treptele spre puntea prin-cipală.

În cabinetul medical, Rena îşi regăsi colegul în aceeaşi stare în care-l lăsase, de inconştienţă, deci reveni pe puntea principală, unde Syrinx îi servi cina, în ultima vreme, nu doar îndestulătoare, ci, dato-rită Tyrannei, chiar îmbelşugată. Deşi mânca singură, robotul nea-vând nevoie decât de energie (deşi acum, nici de aceea, bateriile sale fiind reîncărcate la maxim), Rena savură cu plăcere tot ceea ce se afla pe masă, cu toate că nu-i mai era foame; nu mai resimţise aceas-tă senzaţie de ceva timp, ceea ce nu putea fi decât în avantajul ei. Nu se retrase spre cabina ei înainte de a fi verificat starea lui Als. Dar

- 142 -

pentru că acesta nu dădea încă semne de revenire, se putea odihni li-niştită, încă în compania muzicii, la care de ce ar mai renunţa acum?

***

Soarele nu întârzie să răsară, razele lui dezvăluind o lume inac-cesibilă pentru cei mai mulţi oameni: Cretacicul Superior. Începea ziua cu numărul 22 de când cei doi colegi ajunseseră, fără voia lor, aici.

Dar când Rena ajunse pe puntea principală, nu razele soarelui se zăreau afară. Se întunecase brusc, deşi era clar că se luminase de ziuă. Şi nu sunetele provocate de urletele dinozaurilor o frapară (cu acestea deja se familiarizase, câtuşi de puţin), ci tunetele puternice, care nu puteau prevesti decât o inevitabilă furtună, una violentă, ju-decând după fulgerele ce luminau întreaga zare. Rena se uită chiorâş afară; pe o asemenea vreme, n-ar fi ieşit nici dacă s-ar fi aflat în lu-mea ei civilizată, deci cu atât mai puţin aici. Auzi şi ropotul ploii fu-rioase, care se pornise brusc. Intră în cabinetul medical, dar Als, indi-ferent, încă zăcea acolo, parcă fără vlagă. Reveni pe puntea princi-pală, intenţionând să servească micul dejun, însă privind din nou spre exterior, i se păru că o zăreşte, la lumina fulgerelor, pe Tyranna.

Îi spuse robotului să-i pregătească totuşi micul dejun, iar ea coborî, având asupra ei micuţul aparat şi un alt lap top; din anumite considerente, prefera ca Syrinx să rămână în navă. Ieşi deci. Ploaia nu răzbea în perimetrul de siguranţă, dar dincolo de scutul protector, în ploaie, se afla într-adevăr, prietena ei, Ty Rexul femelă dintr-un alt viitor.

„Ce-i cu tine aici, pe vremea asta? S-a întâmplat ceva?” gândi Rena.

„Nimic deosebit.” citi Rena răspunsul.„Te simţi bine?”„Da, m-am refăcut.”„Că nu mai ai răni, observ, dar...”„Mă simt perfect!” o întrerupse Tyranna.„Deci substanţa aceea şi-a făcut efectul.” concluzionă Rena.„Până acum, da, normal.”„Ce este substanţa aceea?” se interesă Rena.

- 143 -

„Mă tem că nu ţi-aş putea da o astfel de informaţie; nu-mi este permis.”

„Ai cam multe interdicţii.” constată Rena.„Presupun că e normal să am restricţii.”„N-o să te îmbolnăveşti dacă stai acolo, afară, în ploaie?”„Nici o şansă!”„Intră totuşi aici, lângă mine, în perimetrul de siguranţă.

Ploaia nu te va mai uda aşa de rău.” o invită Rena.„Bine.” acceptă Tyranna, pregătindu-se să dea curs invitaţiei

Renei; totuşi, nu porni încă.- Syrinx, scutul! auzi robotul, aflat pe puntea principală, un

scurt mesaj de la comandantul misiunii.Syrinx îi înţelese rostul şi întrerupse scutul, iar după ce Tyra-

nna pătrunse în perimetrul de siguranţă dintre navă şi scut, îl reactivă pe acesta din urmă. Acum Tyranna se afla faţă în faţă cu Rena, în spaţiul dintre nava „Hope” şi scutul protector; cam îngust pentru un dinozaur de dimensiunile Tyrannei, dar aceasta nu se plânse din cau-za spaţiului strâmt.

„Cred că putem comunica mult mai bine acum.” gândi Rena.„Ploaia nu mă încurca deloc, cu nimic.” fu răspunsul primit

din partea Tyrannei.„Scuze, te-aş invita să urci la bordul navei, dar cred că ar fi

imposibil.”„Înţeleg; n-aş putea intra, n-aş avea loc. În plus, n-aş putea

urca nici treptele.”„Îmi pare rău, dar după întâmplarea de ieri, cu Ty Rexul

acela, în plus, cu ploaia asta de acum, nu cred că azi vom mai merge pe undeva. Mai ales că nu mai avem nevoie de nimic; ne-am refăcut toate stocurile, mulţumită ţie. Nu ne mai confruntăm cu lipsuri.”

„Înţeleg... Am venit totuşi să verific dacă ar mai fi nevoie de ceva, de ajutorul meu.”

„Nu, serios, nu ne trebuie nimic. Chiar nu era nevoie să te de-ranjezi, să te deplasezi până aici. Pe vremea asta, te puteai odihni, în adăpostul tău.”

„Poate chiar aşa voi proceda, dacă prezenţa mea nu-i necesară aici.”

„Nu; totul e-n ordine.” gândi Rena, încercând s-o asigure în acest fel pe Tyranna că într-adevăr, aşa ar fi.

- 144 -

În acel moment, se deschise trapa navei şi ieşi Syrinx, întreru-pându-le discuţia, cu o veste îmbucurătoare, pe care Rena o aştepta de mult şi o întâmpină cu entuziasm. Robotul zisese:

- Als începe să-şi revină.- În sfârşit! exclamă bucuroasă Rena; uitând că nu trebuie să

vorbească, i se adresă Tyrannei prin viu grai: Scuză-mă, te rog, dar acum chiar că nu vom mai pleca nicăieri, cel puţin nu azi.

„Înţeleg... Am să mă întorc în adăpostul meu. Şi am să revin mâine, nu foarte de dimineaţă.”

„Desigur. E mai bine aşa. Acum e acum! Să vedem cum va re-acţiona Als...” gândi din nou Rena.

„Îi vei povesti despre mine?”„Bineînţeles. Trebuie. Altfel nu s-ar putea. Dar n-am să-l iau

tare chiar de la început, ci mai uşurel, cu binişorul.”„Bine. Succes! Mă bucur că-şi revine colegul tău...”„Tot datorită ţie... Nu ştiu cum va primi vestea asta...” gândi

Rena.„Sper că nu-l va şoca prea rău. În cazul ăsta... La revedere!

Pe mâine!”„Sigur. Pe mâine!” încheie Rena şirul gândurilor adresate Ty-

rannei şi porni grăbită spre trepte, pe care le urcă în fugă.Întârzie pe puntea principală doar atât cât să întrerupă scutul,

astfel încât Tyranna să poată trece dincolo de el, pentru a porni spre adăpostul ei. După ce dinozaurul părăsi perimetrul de siguranţă, Re-na reactivă scutul, apoi nu mai întârzie pe puntea principală.

Trecu val-vârtej pe lângă masa pe care Syrinx aşezase frumos micul-dejun şi nu se opri decât în cabinetul medical; oricum, nu-i era deloc foame. Colegul ei nu-şi revenise încă, nu deschisese ochii, dar aparatura medicală indica într-adevăr că acest lucru avea să se pe-treacă în scurt timp. Bucuroasă, Rena se aşeză alături, pe un scaun, în aşteptare.

Şi iată că răbdarea îi fu în curând răsplătită: după o săptămână şi o zi, deci după opt zile, Als îşi revenea, începând prin câteva miş-cări, mai mult sau mai puţin necontrolate şi sfârşind prin a-şi deschi-de ochii. Privi derutat în jur, iar când reuşi să desluşească chipul bi-nevoitor şi zâmbitor al colegei sale, şopti, parcă lipsit de vlagă:

- Rena...- Da, eu. Salut, Als!

- 145 -

- Apă... Mi-e sete... Pot să beau puţină?- Syrinx, dă-mi un pahar cu apă, îi ceru ea robotului.Acesta aduse ceea ce i se solicitase. Îi înmână paharul Renei.

Ea îl luă şi-şi ajută colegul să-i golească aproape tot conţinutul. După ce bău apa, Als, întins pe pat, întrebă:

- Ce s-a întâmplat?- Oho... Ce nu s-o fi întâmplat?! În ultimul timp, o grămadă de

chestii, care de care mai ciudate. Cum te simţi?- Slăbit, lipsit de putere... În rest, destul de bine.- Vom remedia în curând această situaţie.- Ce vrei să spui?- Când te vei simţi în stare, vei mânca atât cât vei putea, pentru

a-ţi reface forţele.- Să mănânc... Nu chiar acum! refuză el.- N-a zis nimeni că acum.- Dar ai zis cât voi putea; eu aş putea mult, dar parcă nu prea

avem ce...- Greşit! Acum avem, destul.- Nu cred că înţeleg, dar dacă se va putea, când mă voi simţi în

stare, voi mânca pe săturatelea.- Sigur că se poate, întări Rena.- Dar tu... Parcă erai supărată pe mine, îşi aminti Als acest

amănunt.- Nu mai sunt; mi-a trecut, definitiv.- Laş, fricos, inutil, iresponsabil... Parcă aşa mă clasificasei, nu

uitase el cuvintele pe care i le adresase colega în urmă cu opt-nouă zile.

- Îmi pare rău că ţi-am spus toate acele cuvinte, Als, dar trebuie să înţelegi că eram disperată; situaţia critică în care ne aflam m-a îndemnat să-ţi vorbesc astfel.

- Ştiu şi înţeleg. N-aveam cele necesare: hrană, apă, combusti-bil şi energie, iar eu aşa m-am comportat; ca un laş fricos, inutil şi iresponsabil.

- Nu te mai gândi la ce-a fost. Acum totul este bine. Între timp situaţia s-a remediat.

- Mă tem că nu înţeleg, repetă el acest lucru.- Vei înţelege în curând, sper.- Cum e posibil să se fi remediat?

- 146 -

- Am să-ţi explic totul, dar nu chiar acum. Cred că ar fi mai bine să te odihneşti; probabil ai nevoie.

- Da, puţin... Aş prefera însă cabina mea, dacă se poate...- Bineînţeles. De ce nu? Syrinx, ajută-l! i se adresă ea robotu-

lui.Als se ridică anevoios, sprijinit de Syrinx, iar Rena îi conduse

pe amândoi până în cabina colegului ei. Acolo, robotul îl ajută pe Als să se întindă, iar el şi Rena părăsiră cabina, lăsându-l pe Als să se odihnească, pentru a-şi reveni complet.

***

Als îşi revenise! Pe puntea principală, Rena servi micul-dejun pregătit de Syrinx cu şi mai multă bucurie. Afară, furtuna năprasnică nu încetase; dimpotrivă, parcă se înteţise.

Rena ieşi pentru puţin timp în perimetrul de siguranţă, cu bino-clul. Cercetă împrejurimile; totul era ud! Dar aici, în perimetrul de si-guranţă, unde se afla ea, complet uscat. Celor câţiva stropi care pă-trunseseră în zonă în scurtul timp în care scutul fusese dezactivat, când venise şi când plecase Tyranna, deja nu li se mai putea sesiza prezenţa; solul uscat din perimetrul de siguranţă „înghiţise” stropii de ploaie cu lăcomie. Din câte putea observa Rena, prin ferigile înal-te, foarte ude, nu mai mişunau chiar atât de mulţi dinozauri ca în zi-lele însorite; se retrăseseră, pentru a se adăposti de furtună. Dar Chance, măreţ, semeţ, era acolo. Păşea ţanţoş, fără a-l deranja câtuşi de puţin ploaia sau altceva. Părea arogant, sfidător, dacă se putea spune astfel, de parcă ar fi remarcat schimbarea benefică survenită în trupul lui, de parcă ştia că ar fi invulnerabil. Rena-l admiră câtva timp, apoi îl lăsă acolo, în mijlocul ferigilor înalte, cu tot cu „aro-ganţa” lui, iar ea reintră în navă. N-avea ce face afară, de moment ce Tyranna se retrăsese în adăpostul ei; nu se zărea la marginea pădurii, nici cu binoclul. Parcă deja îi era, în mod ciudat, dor de ea; se obiş-nuise cu prezenţa ei. Dar pe Tyranna o va revedea ziua următoare.

În acea seară avea să-i aducă la cunoştinţă colegului ei, Als, toate evenimentele petrecute în ultimul timp, dacă acesta se va mai trezi până ziua următoare. Până una alta, din lipsă de altă activitate, se retrase în cabina ei, pentru a se mai odihni vreo câteva ore, sau măcar a sta acolo liniştită, atât cât se putea. Îi lăsase vorbă lui Syrinx

- 147 -

s-o cheme de îndată, dacă Als se trezea cumva între timp. Iar cunos-când eficienţa robotului, chiar putea fi liniştită, nu-şi făcea probleme, de nici un fel.

Se trezi peste vreo câteva ore, bine dispusă. Pe puntea princi-pală îl găsi doar pe Syrinx. Acesta îi aduse la cunoştinţă faptul că Als nu se trezise între timp.

Privi spre exterior. Afară, ploaia, la fel de crâncenă, cu fulgere şi tunete, nu se oprise încă, iar cerul, acoperit de nori groşi, dădea de înţeles că nici nu se va opri în curând. Rena habar n-avea despre cum s-ar putea manifesta o furtună în Cretacic şi cam cât ar dura; din scheletele fosilizate descoperite de paleontologi în vremea ei nu se putea deduce acest lucru, iar cunoştinţele ei meteorologice erau des-tul de precare. Dar n-o interesa cum se va manifesta furtuna sau după cât timp se va opri; în cele din urmă, se va opri ea.

Se îndreptă spre cabina colegului ei; acesta încă dormea. Se aşeză pe un scaun, privindu-l cu drag. Îşi aminti de groaza care o cu-prinsese în momentele în care-l credea definitiv pierdut. Ce bine că nu se întâmplase aşa ceva! Ar fi fost într-adevăr tragic, greu de su-portat pentru ea! Glasul colegului ei, care se trezise, îi întrerupse şi-rul gândurilor:

- Ce-i cu tine aici, şefa? Faci pe îngrijorata din cauza mea?- Te-ai trezit... Scuză-mă, nu observasem; mă gândeam.- La ce oare?- Vei fi surprins să afli; chiar la tine!- Serios? Cu ce ocazie ocupa inutilul Als un loc în gândurile

tale? - Te rog, nu-mi mai aminti de acea perioadă, când îţi vorbeam

astfel! - Ţi-ai schimbat între timp părerea?- Bineînţeles.- Mă întreb de ce oare?- Inutil sau nu, eşti colegul meu, unicul. Timp de opt zile, cât ai

zăcut, mi-am dat seama că e mult mai bine când eşti şi tu prin preaj-mă. Şi nici nu te mai consider deloc inutil. Greşeam gândind astfel despre tine.

- Zău?! Greşeai? rosti el întrebător, adăugând mai apoi: Cum? Opt zile? Atâtea au trecut? Câte sunt acum, în total, de când ne aflăm aici?

- 148 -

- Aici? Ştii unde?- Normal, în Cretacicul Superior. Ar fi un amănunt greu de ui-

tat. Eu, tu, Syrinx, „Hope” şi cam atât. Câte zile? repetă el întreba-rea.

- Asta-i a douăzeci şi doua, preciză Rena.- 22... murmură Als îngândurat. Să vedem; ce-am mai păţit de

data asta? De ce-am zăcut timp de opt zile? Prima oară ştiu; îmi amintesc: am cules iarbă otrăvitoare, ferigi sau ce-or fi fost, cu mâi-nile goale. Dacă nu era Chance, acel dinozaur ierbivor din specia...

- Corythosaurus, îl ajută Rena.- Aşa cum i-ai spus tu, n-aş mai fi acum aici. De data asta însă,

ce-a mai fost?- De ce nu-mi spui tu acest lucru?- Păi... Încerc să-mi aduc aminte, să-mi pun ordine în gânduri...

Era noapte. Nu puteam dormi, din cauza gândurilor care nu-mi dă-deau pace. Cuvintele tale îmi ţiuiau supărător în urechi. „Laş, fricos, inutil, iresponsabil...” Mai rău era faptul că-ţi dădeam dreptate. Aşa mă comportasem, ca un laş fricos, inutil şi iresponsabil; aşa mă sim-ţeam. Nu am fost în stare să te ajut nici măcar de aici, de la bordul navei, de unde vă monitorizam, pe tine şi pe Syrinx, cum încercaţi să refaceţi stocul de apă, de la izvoarele din munţi. M-au speriat îngro-zitor liliecii ăia gigantici...

- Quetzalcoatlus, îl ajută din nou Rena. - Cum naiba le-o zice! nu încercă Als să pronunţe cuvântul.- Le poţi spune pterozauri, îi indică Rena.- Hm; prefer lilieci gigantici. E mai pe înţelesul meu.- De acord. E bine şi lilieci gigantici, aprobă Rena, zâmbind; a-

dăugă: Dar treci peste partea asta; o cunosc deja!- Bine... Mă supărau deci cuvintele tale. M-am trezit, am oprit

muzica, ţi-am scris un bileţel, pe care ţi l-am lăsat pe puntea princi-pală, peste calculele pe care, chiar atunci, în plină noapte, le-am în-cheiat rapid. Era 03.30. Trecuse puţin de această oră când am părăsit perimetrul de siguranţă, singur, la bordul unei navete, fără să vă anunţ de acţiunea mea, pe tine sau pe Syrinx. Doream să-ţi dovedesc că te înşeli în privinţa mea. Însă am pornit greşit. Luasem arme şi tranchilizante la mine, dar, ca prostul, n-am verificat, înainte de a fi plecat, dacă naveta avea suficient combustibil. Şi din nefericire pen-

- 149 -

tru mine, n-avea. Din acest motiv s-a oprit în apropierea pădurii, de-parte de „Hope” şi orice-aş fi încercat, nu aveam cum s-o pornesc.

- Ah, din cauza asta ai abandonat naveta; i-am găsit rămăşiţele.- Da... N-am fost deloc responsabil. De abia mi-am dat seama

că rămăsesem fără combustibil, când am simţit nişte vibraţii puterni-ce. Am aprins luminile navetei şi cu greu am putut zări prin negura nopţii un grup compact de... probabil brontozauri.

- Cum arătau? se interesă Rena, tare curioasă.- Imenşi... îi caracteriză Als doar prin acest cuvânt.- Nu cred că erau Brontosaurus, aceia au trăit în perioada Jura-

sicului. Dar dacă nu mi-i poţi descrie, nu-i pot clasifica. E clar însă că erau sauropode din Cretacic, rude cu Brontosaurus.

- Eh; ce-or fi fost... N-arătau deloc înspăimântători; pentru nişte dinozauri masivi, păreau, incredibil, foarte blânzi. Se îndreptau însă în mod vizibil spre navetă şi de abia am avut timp să iau în mână o lanternă micuţă şi să părăsesc naveta, înainte ca aceasta să sfârşeas-că, inevitabil, sub tălpile creaturilor. Eram foarte derutat de ceea ce mi se întâmpla. Am reuşit însă să mă feresc de giganţi, să mă strecor printre ei, admirându-i tăcut la lumina palidă a lanternei. După ce au trecut, m-am îndreptat spre navetă, dar n-am găsit nimic acolo; nici armă, nici tranchilizante. Situaţia îmi scăpase de sub control. Cu voi nu puteam comunica. Fiind mult prea supărat, nici nu intenţionam acest lucru. Şi pentru a nu fi tentat să încerc totuşi, am lăsat la bordul navei transmiţătorul care-mi permitea comunicarea cu voi. Şi rămă-sesem acolo, departe de „Hope”, în apropierea pădurii, având în mâ-nă doar o lanternă micuţă şi banală.

- Am găsit-o şi pe aceea, intactă, în apropierea pădurii... N-am înţeles de ce-ai abandonat-o? întrebă Rena.

- Asta-i o altă poveste. Am să ţi-o spun, însă acum, chiar aş mânca. Ziceai că e destulă mâncare. Deci, aş putea mânca acum?

- Sigur că da. S-ar putea, însă ar fi nevoie să mergi pe puntea principală. Crezi că te poţi ridica?

- Nu ştiu, însă pot încerca să mă ridic.- Nu încă. Stai să vină Syrinx, să te sprijine, în caz de nevoie.

Nu cred că doar eu singură m-aş putea descurca. Eşti totuşi destul de greu.

- Bine, cheamă-l pe Syrinx! aprobă Als.

- 150 -

Robotul veni în cabina lui, Rena îi dădu indicaţiile necesare, iar Syrinx se supuse, ajutându-l pe Als să se ridice şi-l sprijini, pentru a ajunge pe puntea principală.

***

Cu ajutorul lui Syrinx, Als ajunse pe puntea principală şi se aşeză la masă. Rena îi urmă, iar Syrinx aduse cât mai multe bunătăţi. Als privi încurcat spre masa încărcată.

- Ce faci? Nu-ţi mai e foame? Nu mănânci nimic?- Păi, de unde atâta abundenţă în meniul nostru? Sau e doar

ceva temporar?- Nu-i nimic temporar, e definitiv! - Cum?! se miră sincer Als.- O să-ţi explic mai târziu ce şi cum. Acum mănâncă doar! Te

vei simţi mai bine după aceea şi vom putea sta de vorbă.- Bine. Mănânc; mai ales că am ce.Colegul ei nu mai aşteptă o nouă invitaţie din partea Renei;

mâncă pe săturatelea, însă nu necivilizat. Percepu în mod plăcut sen-zaţia de saţietate, înlocuind-o pe cea de foame, pe care o simţise chi-nuindu-l în ultima vreme, cu toate că de cel puţin opt zile nu mai simţise nimic, zăcând inconştient în cabinetul medical. Acum putea relua convorbirea cu Rena; îşi mai şi amintise amănunte interesante între timp, deci avea ce să îi povestească. Spuse:

- Chiar m-am săturat, ceea ce nu s-a mai întâmplat de foarte multă vreme. Acum aş putea afla de unde atâta abundenţă în meniul nostru? se interesă el. Ştiu sigur că ne confruntam cu lipsuri grave.

- Vei afla în curând de unde abundenţa asta. Acum însă aş vrea să ascult restul întâmplării tale, dacă eşti amabil să-mi povesteşti în continuare; rămăsesei în apropierea pădurii, departe de „Hope”, nu-mai cu lanterna în mână, după plecarea sauropodelor. Ce s-a întâm-plat după aceea, în continuare? întrebă Rena.

- Privind în urmă, mi-am dat seama cât de mult mă îndepărta-sem de „Hope”, reluă Als povestirea. Mi-era însă teamă să mă aven-turez singur în pădure, doar cu lanterna în mână, mai ales că, fiind încă întuneric, părea înspăimântătoare, iar sunetele ce se auzeau din acea direcţie nu făceau decât să-mi sporească această teamă. Mi-am amintit că mi-ai spus că-n apropierea navei noastre nu pătrunseseră

- 151 -

deloc dinozaurii carnivori, pe acolo nefiind decât ierbivori, deci în-chipuindu-mi că pericolul ar fi mai mic decât aventurându-mă în pă-dure, intenţionam să pornesc spre „Hope”. Intenţia mi-a fost însă ză-dărnicită de o apariţie foarte ciudată.

- Ce apariţie? deveni curioasă Rena.- Un dinozaur biped, cel puţin bizar. Cam mic de statură, nu

ştiu dacă era adult sau pui. Hm, ce arătare ciudată... Urâtă creatură! Era al naibii de hidos! Nu mi-am dat seama dacă era carnivor sau ier-bivor. Însă era pocit rău de tot!

- Vezi, dacă n-ai fost mai atent la explicaţiile mele? Te-ar fi putut ajuta în asemenea situaţii.

- Probabil mi-ar fi fost de folos, deşi creatura asta cred că ţi-ar fi dat şi ţie de furcă, până s-o recunoşti, cu toate că tu ar trebui să ştii.

- Cum arăta?- Ciudat; groaznic de ciudat! E drept, avea gheare, chiar şi

dinţi, însă păreau cam mici pentru un carnivor. La început, avea o creastă ciudată, dublă, în formă de semilună, pornind dinspre părţile laterale, spre creştet. Se uita la mine cu ochii ăia mici, părând speriat de prezenţa mea. Apoi, mai târziu, s-a înfoiat, devenind o reptilă bi-zară cu coamă de leu, dar nu păroasă, ci formată din membrana aceea solzoasă, iar după un timp a început să scuipe spre mine un fel de acid sub formă de gelatină scârboasă, care, poposind pe mâneca uni-formei, era cât pe ce să-mi topească materialul; noroc c-am rupt mâ-neca, îndepărtând-o la timp. Hm... Ce naiba era creatura aceea?

- De unde să ştiu? Din descrierea ta, nu-mi pare deloc cunos-cut. Ar putea fi Dilophosaurus sau vreo specie necunoscută, înrudită cu aceştia; Velociraptor – sigur nu! Nici Coelurosaur sau alt raptor cunoscut paleontologilor. Nu-mi dau seama. Dacă era ierbivor, ar fi putut fi vreun soi de Hypsilophodont, care utiliza acel acid gelatinos pentru apărare contra prădătorilor.

- Ierbivor – pe dracu’! Scuză-mi, te rog, vocabularul, dar când am luat-o la fugă, a pornit repede în urmărire, să nu mă piardă. Dacă ar fi fost unul ierbivor, nu m-ar mai fi urmărit, m-ar fi lăsat în pace. Nu i-aş fi trezit interesul.

- Deci sigur nu era nici vreun Hypsilophodont, concluzionă Rena.

- Dacă era sau nu, habar n-am! Pornisem spre pădure, conştient că-n apropierea navei n-aveam şanse să ajung. Creatura se ţinea după

- 152 -

mine. Ca să-i zădărnicesc urmărirea, am aprins lanterna şi-am în-dreptat spre el fasciculul luminos. Chestia asta ori l-a speriat, l-a de-rutat, sau l-a orbit; cert e că acest lucru i-a încetinit înaintarea, că prea se apropiase de mine, pregătindu-se să mă împroşte cu acid ge-latinos. Deci lanterna mi-era totuşi de mare folos, dacă era funcţiona-bilă. Din nefericire pentru mine, tocmai când descoperisem acest lu-cru, s-a stins şi n-am mai putut-o reaprinde; i se consumaseră baterii-le şi n-aveam cum, de unde sau cu ce să le reîncarc. Mi-a scăpat din mână, dar nici că m-am aplecat s-o ridic; am abandonat-o acolo, unde probabil ai şi găsit-o.

- Ah, aşa deci... se dumiri Rena în privinţa lanternei. Şi cum ai scăpat de urmăritor?

- Păi, eu continuam să fug spre pădure, de care mă apropiasem, iar când m-am întors să privesc în urmă, creatura nu numai că s-a oprit, dar a luat-o la goană în direcţie opusă, renunţând la urmărire. Mă bucurasem să scap de el, dar bucuria mea a fost de scurtă durată. Revenind cu privirea în direcţia pădurii, am înţeles de ce chestia aceea fugise îngrozit; de mine se apropia un alt biped, dublu faţă de cel dinainte. Ăsta era clar un carnivor feroce; n-avea creastă, dar dinţii lungi, zimţaţi şi ghearele ascuţite îl făceau uşor de recunoscut. Privindu-l, m-am îngrozit! La labe avea câte trei gheare, dar una dintre ele, pare-se, cea mijlocie, era imensă, tăioasă, curbată, de cel puţin 15 cm, ca o secure...

- Hm; Deinonychus... tresări Rena cu admiraţie, adăugând, pentru Als: „Gheară teribilă”...

- Chiar că teribilă... Ăsta era un vânător iscusit, agil în mişcări, rapid; nici măcar nu era aşa de urât.

- Un raptor, îl lămuri Rena.- Probabil... acceptă Als. Am luat-o din nou la fugă spre pădu-

re, unde am ajuns în scurt timp, gândindu-mă să mă ascund printre copaci sau chiar să mă urc în vreunul dintre ei, pentru a scăpa de ur-măritor. Aşa am şi procedat atunci. Când era gata-gata să mă ajungă, m-am urcat cât mai sus, într-un pom uriaş, mai accesibil mie. Privind în jos, n-am regăsit dinozaurul cu gheare uriaşe. Şi tocmai când mă credeam în siguranţă prin ramurile acelea, l-am văzut coborând de undeva de sus, de deasupra mea; era acelaşi...

- Deinonychus se caţără-n copaci? se miră Rena.- Nu ştiai chestia asta? o întrebă Als.

- 153 -

- Nu, deloc, recunoscu Rena.- Acum ştii. Da, se caţără-n copaci... Şi se pregătea de atacul

decisiv, chiar acolo, sus, în pom. Dar mi-am dat drumul în jos; în că-dere m-am lovit şi m-am zgâriat serios de crengile ramnificate, nodu-roase, iar jos am ajuns cu o bufnitură zdravănă, care m-a ameţit se-rios. Nu scăpasem însă. Vânătorul a coborât în dreptul meu şi s-a pregătit din nou să mă răpună. Eu nu mai doream decât să se termine cât mai repede agonia aceea prelungită. Dar n-a fost să fie aşa. Ghe-rosul întârzia. Când mi-am ridicat privirea, l-am zărit cu greu înde-părtându-se îngrozit printre trunchiurile groase ale copacilor. De ce? Aveam să aflu imediat. Mai întâi a apărut un picior imens, ca un stâlp, apoi un altul şi capul tiranozaurului s-a aplecat spre mine. I-am simţit respiraţia trecându-mi pe lângă tâmple, iar după aceea, nu mai ştiu nimic. Am leşinat, presupun, de groază, sau din cauza loviturilor. Cert este că mi-am pierdut cunoştinţa...

- Hm... De aici te pot ajuta eu, cu continuarea povestirii tale. Bănuieşti despre ce tiranozaur era vorba?

- Nu, deloc...- Era... Tyranna! preciză scurt Rena.

***

- Tyranna?! se miră Als. Vrei să spui Ty Rexul femelă de la marginea pădurii, pe care ai reperat-o în repetate rânduri, mirându-te de ce nu acţionează, de ce nu intră printre ierbivore, la atac?

- Exact; ea, preciză scurt Rena. Iar de data aceasta, oricât de incredibil ar suna, ea ţi-a salvat viaţa. Tyranna...

- Poftim?! Ce tot spui? E absurd!- Deloc! Hai să-ţi arăt nişte imagini sugestive, care te vor lă-

muri, mai mult decât orice cuvinte, zise Rena, pornind înregistrările efectuate de aparatura de bord în ziua cu numărul 13, când Tyranna, traversând câmpul cu ferigile otrăvitoare, printre ierbivorele nepăsă-toare, care nu fugeau din calea ei, încercând să se adăpostească, îl adusese pe Als, ţinându-l de cureaua uniformei, până în dreptul scu-tului protector, unde-l lăsase, ea întorcându-se spre pădure.

Als privi consternat acele imagini, părând a nu înţelege nimic din ceea ce văzuse. Nu dorea şi nu putea accepta ideea că ar fi fost nu

- 154 -

doar ajutat, ci şi salvat de un Ty Rex femelă, adult. Totuşi, aşa se în-tâmplase. Tyranna îi salvase viaţa. Dar el, şocat de cele văzute, zise:

- Ce-i asta? Ce-i cu imaginile astea? Sunt trucate!- Vai... Cum poţi să crezi una ca asta? Cine sau de ce le-ar fi

trucat?- Nu ştiu, nu-mi dau seama. Dar nu pot fi reale!- Şi totuşi, Als, Tyranna te-a salvat! Altfel cum îţi explici că

mai eşti încă în viaţă?- Nu ştiu, nu-mi explic nimic... murmură el.- Nici nu încerca! îl sfătui Rena. Tyranna l-a gonit pe acel Dei-

nonychus, altfel, acela te răpunea atunci şi acolo; te-ar fi devorat pe fugă. Nimic n-ar mai fi rămas din tine.

- Asta mi-e clar. Dar de ce l-ar fi gonit? Nu ca să-i ia locul? Să devin prada ei?

- Şi ce-ar fi reţinut-o, să nu te mănânce? Te-ar fi putut înghiţi rapid, dintr-o singură mişcare a capului; nu i-ar fi trebuit mai mult.

- Păi, nu ştiu; ce-ar fi reţinut-o?- Als, Tyranna e foarte inteligentă! Mi-a spus tot!- Stai puţin! Ţi-a spus? Cum să-ţi spună? Ar fi imposibil!- Deloc; e foarte inteligentă. Ea m-a ajutat în refacerea stocuri-

lor de alimente, combustibil, energie şi apă de la bordul navei noas-tre. Datorită ei este acum atâta abundenţă în meniul nostru zilnic...

- Ce tot spui? Cum ar fi posibil?- Este posibil, Als! Chiar ea mi-a apus...- Ţi-a spus? Cum să-ţi spună? Şi ce?- Am stat de vorbă cu ea de multe ori în cele opt zile, cât ai ză-

cut tu.- Să stai de vorbă, cu un Ty Rex? Eşti nebună! Ştiai?- Nu! Nu sunt deloc nebună, Als! Tyranna a devenit prietena

mea şi m-a ajutat foarte mult în această perioadă.- Prietena ta? Asta-i cu totul altceva; aş mai putea accepta, dar

să vorbeşti cu ea, chiar e absurd!- Dar am vorbit! Serios...- Nu ştiu; chestia asta mă lasă fără replică. E greu de acceptat.- Ascultă-mă cu atenţie, Als şi sper că mă vei înţelege... Tyra-

nna vine ca şi noi, din viitor.- Cum?! rosti Als încurcat, nedumerit, mărind ochii de uimire.

- 155 -

- De pe Terra, dintr-un alt viitor decât al nostru, dintr-o altă di-mensiune a spaţiului şi timpului, un viitor în care nu există oameni, ci... dinozauri!

- Cum?! repetă Als încurcat aceeaşi întrebare.- Dinozauri mai evoluaţi, nu ca aceştia de acum, ci mai civili-

zaţi, avansaţi, dar tot dinozauri.- Dinozauri?! se miră el, din ce în ce mai nedumerit.- Da... replică Rena, apoi îi povesti colegului ei, cu lux de amă-

nunte, tot ceea ce ştia ea despre Tyranna, tot ceea ce reuşise să afle despre această ciudată femelă Ty Rex din viitor.

Îi spuse despre micuţul aparat care-i permitea comunicarea cu dinozaurul, despre modalitatea stranie în care Tyranna îi sugerase cum să monteze acest aparat, despre cum reuşise să-l asambleze, cu uşurinţă şi cum găsise piesele necesare; îi şi arătă micuţul aparat, care, pentru a fi util, trebuia conectat unui lap top sau chiar lui Sy-rinx. Als studie aparatul cu atenţie, mirându-se de precizia şi ingenio-zitatea cu care era asamblat; n-o ştia pe Rena capabilă de aşa ceva. Cerându-i mai multe amănunte, ea nu putu să i le ofere, pentru că nu ştia mai mult decât îi sugerase Tyranna; nimic altceva!

Îi spuse despre Chance şi invulnerabilitate.Îi povesti despre cerinţa Tyrannei şi despre modul în care i-ar

putea îndeplini această cerinţă; îi vorbi, încercând s-o favorizeze pe Tyranna, despre cât de mult o ajutase aceasta în cele opt zile în care Als zăcuse, cât de mult se implicase în acţiunea de refacere a stocuri-lor din ce în ce mai limitate, aproape epuizate, de la bordul navei „Hope”. Prin felul în care relatase totul, Rena spera să-l influenţeze pe Als în decizia lui, să-l determine să dea câştig de cauză Tyrannei şi-n general, dinozaurilor.

- Deci, după părerea ta, numai datorită prietenei tale, Tyranna, avem acum de toate la bordul navei şi nu mai ducem lipsă de nimic? rosti Als întrebător, după ce ascultase cu luare-aminte istorisirea Re-nei.

- Indiscutabil, da! Dacă ar fi fost după noi, ne-am fi chinuit mult şi bine şi poate nici n-am fi reuşit la timp să refacem tot ceea ce ne lipsea, oricât ne-ar fi ajutat Syrinx; prea se strânseseră toate deo-dată pe capul nostru! Am fi cedat, din cauza foametei prelungite, sau din cauza lipsei energiei, sau cine ştie din ce altă cauză...

- 156 -

- Deci, dacă n-ar fi fost Tyranna, soarta ne era pecetluită şi nu tocmai favorabilă, concluzionă Als.

- Cam aşa ceva... nu înlătură Rena presupunerea lui.- Şi cu ajutorul ei, ai reuşit doar într-o săptămână tot ceea ce

noi doi, împreună cu Syrinx, n-am reuşit în primele două şi probabil n-am fi reuşit nici în următoarele? continuă Als să tragă unele con-cluzii din ceea ce auzise.

- Exact, încuviinţă Rena.- Şi ce ne cere ea în schimbul acestor favoruri? Doar s-o asigu-

răm că le vom oferi dinozaurilor posibilitatea de a-şi continua exis-tenţa în această lume, fără intervenţia umană, care i-ar putea distruge definitiv pe toţi, din nou?

- Întocmai, aprobă scurt Rena.- Adică, totuşi, noi doi suntem într-un fel, răspunzători de ex-

tincţia acestor creaturi?- Indirect, da, Als, rosti din nou aprobator Rena.- Nu meteoritul?! se miră Als.- Nu el, deşi a existat şi acela... Deci, probabil va cădea şi un

meteorit, nu peste foarte mult timp, deşi nu ştiu sigur când anume, dar nu el singur a pus capăt dominaţiei dinozaurilor pe Pământ, deci nici nu va pune din nou, dacă nu-i vom oferi noi „o mână de aju-tor”...

- Şi tu crezi că aceste creaturi ar merita să le oferim această şansă?

- După părerea mea, aşa ar fi corect. Orice altă decizie ar în-cepe să semene cu un genocid şi nu sunt de acord cu aşa ceva, mai ales nu dacă suntem implicaţi, fie chiar şi indirect!

- Dar, Rena, dacă existăm, înseamnă că... - Da, în unele cazuri, probabil că am luat decizia greşită. Dar

eu nu-mi amintesc acest amănunt şi nici nu vreau să repetăm o ase-menea greşeală! N-avem acest drept!

- Greşeală?! Nu ştiu care ar fi greşeala!- Als, dinozaurii merită să-şi continue existenţa, să evolueze...- Păi... Scuze, dar noi...- Noi ne vom continua existenţa în lumea noastră, în dimensiu-

nea noastră; nimeni nu ne va împiedica!- Nu cred că înţeleg; e dificil.

- 157 -

- Eşti şi fizician, printre altele. Presupun că ar trebui să pricepi mai bine decât mine aceste lucruri.

- Fizica modernă cunoscută nouă nu oferă asemenea posibili-tăţi sau probalităţi; spune-le cum vrei... Nu se pomeneşte nicăieri despre existenţa mai multor lumi paralele, asemănătoare între ele sau total diferite, despre posibilitatea călătoriilor interdimensionale, spa-ţio-temporale sau altceva asemănător! Deci cum aş putea să pricep? Nu e deloc foarte clar!

- N-o fi, dar avem dovada acestor posibilităţi...- Şi tu vrei să renunţăm la toate aceste dovezi, doar în favoarea

dinozaurilor?- Da! afirmă Rena.- Eşti paleontolog – e normal să gândeşti astfel.- Nu sunt; aş fi fost, dacă-mi continuam studiile şi mi le termi-

nam.- E cam acelaşi lucru...- Ba, deloc, se împotrivi Rena.- Şi totuşi, Tyranna există, ceea ce înseamnă că...- Da, în unele cazuri, am decis în favoarea existenţei dinozauri-

lor, îi continuă Rena ideea. - Deci, uneori am decis în favoarea lor, alteori în favoarea

noastră... Depinde ce vom decide acum, în cazul acestei lumi...- De tine depinde; în cazul meu, hotărârea e deja luată şi e

foarte clară, bine conturată.- Îmi dau seama; ai hotărât în favoarea dinozaurilor.- Negreşit, da! Iar tu nu-mi vei putea schimba această hotărâre. - Ar trebui să ne mai gândim, să nu ne pripim. Nu-i uşor de

luat o asemenea decizie. E complicat!- Tu mai gândeşte-te! Eu n-am la ce. De altfel, s-ar putea ca

mâine s-o cunoşti şi tu mai bine pe Tyranna.- Ceee?! uită din nou Als de existenţa oricărui termen „pof-

tim”.- Ar fi mai bine s-o întâlneşti personal, să vorbeşti cu ea...- Ha; nici nu mă gândesc!- Ţi-a salvat viaţa; îi eşti dator măcar cu atât: S-o asculţi!- Mai vedem noi...- Nu, Als! Trebuie să-i acorzi şansa de a-şi spune varianta, in-

sistă Rena.

- 158 -

- Ţi-a... „spus-o” deja, ţie. Nu-i de ajuns?- Cred c-ar trebui s-o asculţi şi tu. N-ai motive s-o refuzi. N-ai

nimic de pierdut.- Nu ştiu. Mă mai gândesc...- Cum vrei. Ar fi cazul să dormim acum. Probabil somnul va fi

un sfetnic bun; şi-n cazul tău, sper. Eu n-aş avea nevoie.- Hm... Noapte bună, şefa, încheie Als, retrăgându-se singur,

fără ajutor, spre cabina lui.

***

Als îşi revenise, pare-se total şi apăruseră deja diferenţe de o-pinii între cei doi, ceea ce, probabil era normal. Rena se aşteptase la o asemenea reacţie din partea colegului ei, dar nu renunţa deloc! Spe-ra să-l determine totuşi pe Als să cedeze în favoarea dinozaurilor. Se retrase şi ea, îngândurată, spre cabina ei.

„Hope”, în plină noapte, a douăzeci şi doua, nu era în beznă totală, era suficient iluminată, iar scutul protector funcţiona la capa-citate maximă. În cabinele celor doi ocupanţi ai navei răsuna în sur-dină muzica, odihnitoare, liniştitoare.

Trecut, prezent şi viitor, încă se împleteau în mod straniu, greu de înţeles chiar şi pentru cei direct implicaţi; dinozaurii Cretacicului Superior nu înţelegeau probabil nimic în acest sens, dar nici nu încer-cau aşa ceva! Pentru ei, totul se limita la ecuaţia simplă a existenţei, dintre pradă şi prădător, vânat şi vânător...

Ziua 23. Soarele se încăpăţâna să rămână ascuns îndărătul nori-lor groşi. Ploaia cădea cu furie, în rafale de nestăvilit, fulgere lungi brăzdând la intervale scurte cerul, în toate direcţiile, în pauzele dintre tunete asurzitoare. Larma specifică dinozaurilor încetase; carnivori şi ierbivori, dinozaurii se retrăseseră la adăpost de furia dezlănţuită a naturii. Doar Chance părea a mai rătăci, invulnerabil, prin acele lo-curi ude; datorită substanţei injectate, nu se îmbolnăvea, deci nu-l de-ranja nici umezeala, nici fulgerele, nici tunetele. Percepuse schimba-rea benefică survenită în organismul lui şi o exploata la maxim...

Probabil nici Tyranna nu se îmbolnăvea din cauza ploii, altfel Rena nu-şi explica deloc prezenţa ei matinală în apropirea scutului protector al navei. Als nu era pe puntea principală, deci probabil încă

- 159 -

dormea, în cabina lui. Nu-l zări nici pe Syrinx, deci n-avea pe cine anunţa. Ieşi totuşi din navă, fără a intenţiona să părăsească perimetrul de siguranţă pe o asemenea vreme mohorâtă, ploioasă, furtunoasă; ea nu era nici Chance, nici Tyranna, deci nu dorea să se îmbolnăvească, ceea ce n-ar fi fost imposibil să se întâmple dacă ar fi ieşit de sub „a-dăpostul” scutului protector. Şi nu exista alt medic, cu excepţia ei, pe acolo. Deci, cine ar îngriji-o, în cazul în care s-ar îmbolnăvi? Als ie-şea din discuţie; n-avea pricepere pentru aşa ceva. Rămânea doar Sy-rinx. Sau poate chiar şi... Tyranna! De ce nu? Mai bine însă să ră-mână sănătoasă, aşa că renunţă să se mai tot întrebe în gând cine ar îngriji-o în cazul în care s-ar îmbolnăvi.

Ieşi deci, nu fără micuţul aparat şi lap topul ataşat acestuia. Se-tase computerul să întrerupă pentru puţin timp scutul protector, atâta cât să-i permită Tyrannei să pătrundă în perimetrul de siguranţă şi procedase astfel, pentru că nu-l găsise pe Syrinx pe puntea principa-lă. Având energie suficientă, computerul de bord funcţiona la para-metrii normali, deci nu se miră deloc s-o găsească pe Tyranna în in-teriorul perimetrului de siguranţă, în apropiere de „Hope”, când co-borî treptele navei. Ea era însă acolo, aşteptând-o. Ajunse în dreptul ei.

„S-a întâmplat ceva deosebit?” gândi Rena.„Spune-mi tu dacă s-a întâmplat ceva deosebit. În cazul meu,

nu avea ce...” citi răspunsul dinozaurului.„La ce anume te referi?”„Păi, şi-a revenit colegul tău, aşa am înţeles. Deci, i-ai vorbit

despre mine?”„Ah, asta doreai să ştii?! Normal, da, i-am vorbit, pentru că

şi-a revenit complet şi se mira de abundenţa din meniu; nu uitase că ne confruntam cu lipsuri alimentare grave.”

„Deci, i-ai vorbit... Şi cum a reacţionat?”„După cum mă aşteptam, nu prea bine.”„Înseamnă că nu-i de acord cu propunerea mea...”„Să nu ne grăbim cu concluziile. Nu părea a fi de acord, dar a

spus că se mai gândeşte. Îi venea greu să accepte ideea că ar fi fost salvat de tine.”

„Îmi închipui că nu-i uşor de acceptat o asemenea idee, pentru un om.”

- 160 -

„Desigur, mai ales că pentru el ar fi a doua oară când păţeşte aşa ceva, deşi prima oară, când cu Chance, nu fusese atacat de alţi dinozauri, dar şi atunci a acceptat cu greu ideea că i-ar datora viaţa unui dinozaur. Acum, probabil, îi e şi mai dificil.”

„Din cauză că sunt un Ty Rex...” o completă Tyranna.„Probabil şi din cauza asta.” nu înlătură Rena această posibi-

litate.În timp ce ele-şi continuau „conversaţia”, Als se trezise şi el.

Venise pe puntea principală, unde nu găsise pe nimeni; nici robot, nici colega lui. Dat fiind că toată noaptea se gândise mult la ceea ce-i spusese Rena, nu se odihnise prea grozav, deci încă se simţea cam o-bosit. Ceva îl îndemna să iasă afară, măcar în perimetrul de siguran-ţă, pentru a lua o gură de aer proaspăt, curat, care să-i limpezească gândurile. Auzea tunetele puternice şi zărea lumina fulgerului, deci îşi dădea seama că era furtună, însă îşi închipuia că în perimetrul de siguranţă era la adăpost de ploaie. Nu se uită însă în afară, deci nu ştia că Rena şi Tyranna s-ar afla acolo; despre colega lui, credea pro-babil că ea dormea încă, în cabina ei.

Hotărât lucru deci; când trapa navei se deschise, nu se opri in-decis îndărătul ei, ci trecu dincolo de ea. Se opri însă imediat, de par-că s-ar fi pietrificat instantaneu, când o zări clar la lumina fulgerelor pe... Tyranna, în interiorul perimetrului de siguranţă. Pe colega lui nici măcar n-o zări încă, atenţia fiindu-i în întregime captată de pre-zenţa dinozaurului. Trapa se închisese în urma lui, dar el rămăsese acolo, sus, pe prima treaptă.

Auzind zgomotul produs de închiderea trapei, Rena îşi îndreptă atenţia în acea direcţie, unde-l zări pe colegul ei, stând, nemişcat, ca o statuie.

- Als... îl trezi glasul Renei.- Ăăă... ăăă... murmură el încurcat.- Hm... surâse Rena. Ah, salut-o pe salvatoarea ta, Tyranna!- Ăăă... ăăă... nu putu spune el nimic altceva clar, concret.„Scuze, te rog...” gândi Rena, pentru prietena ei şi porni spre

trepte, să-l ia de acolo pe colegul ei, dacă acesta tot ieşise din navă. Urcă până în dreptul lui şi-l luă de mână.

- Hai, Als! Hai s-o cunoşti pe Tyranna!- Dar... şopti el, fără a schiţa nici o mişcare, de parcă nu inten-

ţiona s-o urmeze.

- 161 -

- Hai, insistă Rena, justificând: E doar Tyranna! E inofensivă! Aşa cum o vezi, poate că pare fioroasă, dar nu e deloc... Hai! Curaj! Ţi-am zis că azi vei avea ocazia să vorbeşti cu ea...

- Dar... repetă el nehotărât.- Hai odată! îl zori Rena.Als porni şovăielnic, cu privirea fixată asupra dinozaurului.

Din neatenţie, se împiedică, aproape să cadă; noroc că era Rena aco-lo, să-l sprijine. Atinse solul uscat din perimetrul de siguranţă şi privi în sus; Tyranna era uriaşă şi chiar părea înspăimântătoare!

Brusc, în minte îi reveniră acele ultime momente din ziua cu numărul 13, înainte de a-şi fi pierdut cunoştinţa, când apariţia tirano-zaurului gonise prădătorul iscusit, care aproape îl răpusese. Atunci, la început, în faţa ochilor lui apăruse un picior masiv, ca un stâlp, apoi un altul, după care capul imens, plin de dinţi ascuţiţi, se aplecase spre el; se aşteptase să-l sfâşie rapid, dar leşinase şi nu-şi dăduse seama ce se petrecuse. Fusese... Tyranna?!

Iar dacă cele spuse de colega lui erau adevărate, această creatu-ră fioroasă chiar îi salvase lui viaţa? Faptul că era încă viu, nevătă-mat, că acum o putea reîntâlni, chiar în perimetrul de siguranţă al na-vei sale, „Hope”, părea a-i da dreptate colegei sale. Dar nu-şi putea reţine teama în apropierea unui asemenea animal, cu care se afla faţă în faţă.

***

Tyranna... Un Ty Rex femelă viu, un dinozaur carnivor, un te-rapod sau carnozaur – cum i-ar spune Rena, un prădător feroce, mare şi fioros. O asemenea creatură se afla acolo, în perimetrul de siguran-ţă al navei, destul de aproape, luminată de fulgerele repetate la inter-vale scurte. Inima lui Als începu să bată într-un ritm alert, nebunesc.

Rena îi spusese că ar fi inofensivă, dar la prima vedere, oricât s-ar fi străduit, Tyranna nu părea deloc astfel. Oare chiar îi salvase lui viaţa? Greu de crezut!

Tras de colega lui, Als coborâse, dar din nou se oprise, acolo, jos, în dreptul ultimei trepte şi nu intenţiona să înainteze spre Tyra-nna. Auzi glasul colegei sale:

- Hai, Als! Îndrăzneşte! Apropie-te! Dacă Tyranna nu te-a mâncat atunci, deşi n-o împiedica nimic şi nimeni, de ce-ar face-o

- 162 -

acum? Hai! Ai încredere în mine! Eşti în siguranţă în apropierea Ty-rannei...

Als nu-i răspunse, de parcă nu mai era capabil să mai articu-leze vreun cuvânt sau uitase cum se vorbeşte; amuţise! Se uita doar, încurcat, spre acea creatură imensă, de parcă-l hipnotizase.

- Als, trezeşte-te! zise Rena. Ce-ai păţit? Te simţi bine? Als...- Ah, păi... Ăăă... murmură el ceva lipsit de sens. - Hai, apropie-te! Nu vei păţi nimic, insistă Rena.El porni încet, abia mişcându-se, de parcă mergea „în relua-

re”. Se apropie totuşi, cu timiditate, oprindu-se în dreptul Renei. Sări brusc un pas, doi, înapoi, când dinozaurul îşi aplecă până la pământ imensul cap. Privi întrebător spre Rena.

- Nu-ţi fie teamă! Ţi-am zis: E inofensivă.- Mda; poate... Şi... Cum să... Cum ar trebui să comunic... cu

ea?! rosti el cu greu primele cuvinte de când ieşise din navă, cu pauze dese.

- Poţi să-i vorbeşti sau doar să gândeşti ceea ce vrei să-i co-munici. Tu alegi.

- Să... aleg?! Tu... Cum procedezi?- De obicei, doar gândesc ceea ce am să-i transmit.- Şi ea... Te înţelege?- Negreşit, înţelege totul. Hai, încearcă! Nu-i deloc greu. - Păi, cum... Cum îmi va răspunde?- Vei citi răspunsurile ei pe lap top. Încearcă! repetă Rena în-

demnul.- Păi... Bine, şopti Als aprobator, alegând varianta gândirii.„Sa... Salut, Ty... Tyranna!” se bâlbâi el chiar şi-n gând.„Salut, Als.” citi, atât el, cât şi colega lui, răspunsul dinozau-

rului.„Ăăă... Rena mi-a vorbit mult despre tine. Mi-a spus că mi-ai

salvat viaţa, gonindu-l pe acel raptor...”„Deinonychus...” apăru scris pe displayul lap topului.„Exact... De ce m-ai salvat?”„Presupun că dacă ţi-a vorbit mult despre mine, colega ta ţi-a

explicat şi de ce-am procedat astfel.”„Da; eşti deci din viitor şi ai o misiune de îndeplinit aici. Tre-

buie să ne convingi să acordăm dinozaurilor şansa supravieţuirii în

- 163 -

această lume, să-i lăsăm să-şi continue evoluţia. În plus, trebuie să ne protejezi pe noi.”

„Întocmai.” citi Als răspunsul scurt al dinozaurului.„Totuşi, n-aveai nici o obligaţie faţă de mine. De ce te-ai im-

plicat?”„Ba da, din punctul meu de vedere, aveam obligaţia de a inter-

veni, în favoarea ta.”„Deci am fost norocos că te aflai prin apropiere şi ai inter-

venit la timp.”„Cam aşa ceva... Dacă nu m-aş fi trezit şi n-aş fi zărit ceea ce

ţi se întâmpla, sper că ştii care ar fi fost urmarea...”„Da, îmi închipui... Rena mi-a spus că ai ajutat-o mult în refa-

cerea resurselor, aproape epuizate, de la bordul navei noastre.”„Desigur, era normal s-o ajut. Aş putea spune că n-a fost nici

prea uşor, nici foarte greu.”„Deci ai salvat-o chiar şi pe ea, de un alt Ty Rex...”„Normal; nu se putea altfel.”„Ah... Ce ciudat!” aprecie Als în gând.„Aşa ţi se pare? Ciudat?! Totuşi, ce-ai hotărât?”„N-am luat încă o decizie... Nu-i atât de uşor.”„Ţi-aş sugera să te grăbeşti.”„De ce?!” se miră Als.„Păi, de moment ce aveţi tot ce vă trebuie, ar fi cazul să

plecaţi de aici, cât de curând; ba chiar cât mai curând posibil!”„De ce ne-am grăbi?”„Din cauza meteoritului.”„Cum?!” gândi nu doar Als, ci şi Rena.„E deja în drum spre Terra. Nu peste mult timp va cădea şi va

face ravagii, iar locul acesta se va transforma într-un haos total. Nu cred că aţi vrea să mai fiţi pe aici în acele momente. Şi eu voi pleca acasă, indiferent care ar fi decizia voastră.”

„Ah...” murmură Als în gând, iar Rena spuse:- Ştii ce, cred că ar fi mai bine să vorbeşti, să aud şi eu...- Bine, şefa... fu Als de acord, continuând: Deci ne aflăm totuşi

la sfârşitul Cretacicului Superior, la sfârşitul erei Mezozoice.„Da. Va fi un mare dezastru. Însă meteoritul nu va conduce la

extincţia dinozaurilor. Vor muri foarte mulţi, ierbivori şi carnivori, însă nu toţi. Vor supravieţui destui, iar dacă li se va permite, îşi vor

- 164 -

continua nestingheriţi evoluţia. Desigur, evenimentul va influenţa mult această evoluţie în timp şi le va schimba, deşi nu brusc, modul de trai.”

„Iar Chance...” gândi Als, din nou fără a rosti cuvinte.„Chance va supravieţui oricum, indiferent ce s-ar întâmpla,

până la bătrâneţe. Şi o va duce foarte bine.”- Als, ţi-am spus să vorbeşti, îl atenţionă Rena.- Scuze, şefa... Deci el va supravieţui sigur. Dar ceilalţi?„Nu pot garanta pentru fiecare individ; unii vor supravieţui,

alţii nu.”- Totuşi, în lumea mea, despre raptori se presupune că au evo-

luat în timp, transformându-se în păsări, deci au supravieţuit oricum, n-au dispărut definitiv.

„Unii dintre ei, nu toţi. E vorba despre un număr mic de ase-menea raptori, care au devenit cu timpul păsările cunoscute vouă. Restul însă... În plus, nu poate fi vorba doar despre raptori.”

- Ştiu, mai sunt şi ierbivorii, mai mici şi mai mari. Şi alţi pră-dători, cu excepţia raptorilor, zise Als.

- În plus, dinozaurii acvatici şi pterozaurii, îl completă Rena, adăugând: Iar unii raptori începuseră să se transforme în păsări pri-mitive încă din vremea Jurasicului şi Cretacicului.

„Te referi la Archaeopterix...” citiră amândoi răspunsul Tyra-nnei.

- Archaeopterix şi nu numai. În vremea mea, s-au descoperit multe schelete fosilizate ale unor raptori care prezentau pene, pe în-treg corpul sau doar pe unele porţiuni, spuse Rena.

„Ah, sigur... Da, într-adevăr, au existat unele cazuri în care raptorii au evoluat astfel, corpul acoperindu-li-se, parţial sau total, cu pene. Erau însă cazuri izolate, deci aceasta nu poate fi conside-rată drept o regulă generală, atribuită tuturor raptorilor.”

- Nici n-am pretins că ar fi o regulă generală, zise Rena. „Totuşi, încă n-am înţeles de la colegul tău care ar fi decizia

lui în legătură cu viitorul dinozaurilor, cu soarta lor.”- Asta pentru că n-am luat încă nici o decizie, deci n-aveam

cum s-o comunic, zise Als.„Păi, dat fiind că va trebui să plecaţi în curând, cred că e ca-

zul să grăbeşti luarea unei decizii, oricare ar fi aceea şi să mi-o co-munici, înainte de plecare.”

- 165 -

- Am să încerc, deşi e cam greu să mă grăbesc. N-aş vrea să greşesc. E ceva important, care trebuie tratat cu seriozitate.

„Voi mai veni şi mâine. Poate ai destul timp de gândire până atunci, să iei totuşi o decizie.”

- Poate... murmură Als îngândurat, apoi privi spre colega lui. Cred că am să mă retrag în navă.

- Eu mai rămân puţin, cu Tyranna, spuse ea.- Nu foarte mult. Syrinx ne va pregăti micul-dejun. Te aştept,

să mâncăm împreună. Apropo, Tyranna, mulţumesc pentru alimente. Sunt foarte gustoase şi hrănitoare. N-aş mai fi rezistat mult în situaţia în care ne aflam, să înfrunt foametea care ne chinuia, nu doar pe mine, pe amândoi.

„Mă bucur că vă place şi v-am putut fi de folos.” fu răspunsul Tyrannei.

Als se îndreptă spre treptele navei „Hope”, pe care le urcă gră-bit, oprindu-se pe puntea principală, unde-l găsi pe Syrinx.

***

Rena mai rămăsese afară, în compania prietenei sale, Tyranna, dar nu prea mult. Reveni pe puntea principală, unde Syrinx pregătise deja micul-dejun, care era aşezat pe masă. Als nu începuse să mănân-ce, îşi aşteptase colega.

Cât despre Tyranna, aceasta plecase spre adăpostul ei, când se întrerupsese scutul protector al navei „Hope”.

Rena se aşezase la masă; la fel şi colegul ei, Als. Amândoi ser-viră tăcuţi micul-dejun. Se săturară, iar Syrinx începu să strângă ma-sa. Rena îşi întrebă colegul:

- Cum ţi s-a părut întâlnirea cu Tyranna? Interesantă sau nu?- Nu comentez, răspunse Als. Scuză-mă, te rog, prefer să mă

retrag în cabina mea.- De ce? Ce ai? Te simţi bine? tresări Rena. - N-am nimic. Mă simt bine. Vorbim mai târziu... zise el şi

porni spre cabina lui, unde se închise în curând, întinzându-se în pat.Rena nu-l opri, înţelegându-l. Dar ea ce putea să facă? Tyranna

se retrăsese, afară încă ploua, Als era indispus, Syrinx ocupat, somn nu-i era, nici foame...

- 166 -

Negăsind altă ocupaţie, porni computerul, pentru a juca un joc cu... dinozauri! Iar pentru că jocul se dovedi a fi antrenant, captivant, nici nu-şi dădu seama ce repede trecu timpul. Juca neîntrerupt cel puţin de vreo câteva ore şi nici nu se plictisea, deloc. Întâlnise în joc aproape toţi dinozaurii mai cunoscuţi paleontologilor (nu chiar toţi, ci doar cei mai reprezentativi): Stegosaurus, Brontosaurus, Brachio-saurus, Diplodocus, Iguanodon, Triceratops, Protoceratops, Hypsilo-phodon, Maiasaurus, Hadrosaurus, Corythosaurus, Parasaurolophus, Pachycephalosaurus, Ankylosaurus, Ichtiosaurus, Elasmosaurus, Mo-sosaurus, Plesiosaurus, Tyrannosaurus Rex, Tarbosaurus, Allosaurus, Megalodon, Megalosaurus, Deinonychus, Velociraptor, Oviraptor, Dilophosaurus, Coelurosaurus, Pteranodon, Dimorphodon, Quetzal-coatlus, Rhamphorhynchus, Pterodactylus, Archaeopterix, etc. Pe mulţi dintre aceştia îi întâlnise chiar şi în afara navei şi aflase o su-medenie de lucruri noi, foarte interesante despre ei (nu din jocul computerizat, ci de afară). Întrerupse jocul, salvând setările, de abia când Als reveni pe puntea principală. Era deja seară. Colegul ei era tăcut, îngândurat.

- Ai dormit bine? încercă ea să lege o conversaţie.- Nu, de fapt n-am dormit deloc, rosti Als, morocănos.- Păi, ce-ai făcut în tot timpul ăsta? se miră Rena.- Am stat... Mâncăm?- Iarăşi?!- E deja seară, justifică Als.- Ah, bine. În cazul ăsta, Syrinx ne va pregăti rapid cina.Als se aşeză la masă, aşteptând ca robotul să aducă toate cele

necesare. Nu era dornic de o conversaţie cu colega lui, aşa că Rena îl lăsă în pace; nu-l cicăli cu întrebările, deşi era curioasă, să afle dacă luase o decizie între timp. Probabil asta făcuse cât timp stătuse în ca-bina lui; se gândise mult, la cum ar fi mai bine să procedeze.

Mâncară în linişte, fără a se grăbi. Nu le era foame, dar totul era foarte gustos, aşa că nu renunţară la nimic. Syrinx strânse masa. Văzându-şi colegul încă îngândurat, nehotărât, Rena se îndreptă din nou spre computer, pentru a relua jocul de unde îl întrerupsese. Toc-mai se aşezase, intenţionând să repornească jocul, când glasul cole-gului ei o întrerupse:

- Şi dacă am decide în favoarea acestor creaturi de afară, ce-ar trebui să facem?

- 167 -

- Multe... replică Rena, întorcându-şi privirea spre el, abando-nând încercarea de a reporni jocul.

- Mai exact, îi ceru Als.- Păi, ar trebui să distrugem toate dovezile referitoare la trece-

rea noastră pe aici. - Care ar fi aceste dovezi?- Destule... Orice înregistrare video sau audio, ori fotografii de

afară, aparatul realizat de mine la sugestia Tyrannei, lap topul cu în-registrările „convorbirilor” avute cu ea, cipul de memorie al lui Sy-rinx...

- Cipul lui Syrinx? o întrerupse el întrebător.- I-ai putea realiza altul, la fel de performant, sau chiar îmbu-

nătăţit, însă fără informaţiile din această lume, ori despre trecerea prin „black hole”.

- I-aş putea şterge aceste informaţii.- Da, ai putea, dar ar fi mult mai sigur astfel; Syrinx ar putea

regăsi fişierele şterse şi le-ar putea reactiva. În plus, trebuie să renun-ţăm la toate calculele tale.

- Poftim?! tresări el. Calculele mele?- Bineînţeles, trebuie distruse, doar sunt o dovadă clară a trece-

rii prin acel „black hole”, a faptului că am ajuns aici şi că sunt posi-bile călătoriile interdimensionale, în acest fel. Normal, le-am distruge doar după ce am trece înapoi, prin acel „black hole”, spre lumea noastră, civilizată.

- Dar am lucrat atât de mult la ele; nu prea sunt dispus să re-nunţ cu atâta uşurinţă.

- Nu există alternativă. Totul depinde de tine, de decizia ta, zise Rena cu seriozitate.

Als tăcu preţ de câteva clipe bune, apoi rosti: - Bine. Fie... Hai să le acordăm o şansă acestor creaturi de

afară; poate o merită... Cine ştie?! - Cum?! tresări Rena, neîncrezătoare.- Tocmai ai aflat decizia mea; nu mă determina s-o regret sau

s-o modific...- Ah, Als... surâse Rena şi se repezi spre el, îmbrăţişându-l.Parcă fără a-şi da seama, urmă un sărut, primul de când se

aflau în această misiune, singuri. Jenată de gestul ei, sfioasă, se înde-

- 168 -

părtă uşor de el. Als o privi contrariat, nesigur încă de sentimentele pe care le avea faţă de ea. Zise şoptit:

- Contează chiar atât de mult pentru tine această decizie?- Bineînţeles... rosti ea la fel de şoptit, fără a-şi ridica privirea

spre el.- În cazul ăsta, mă bucur că am luat această decizie, iar acum e

foarte clar, n-am s-o mai modific, surâse el şi se apropie de ea, pro-punându-i: Dar ai putea repeta gestul anterior?

- Nu ştiu... Nu cred... Nu se cuvine... murmură ea, cu timidi-tate.

- Aşa-i; ai dreptate... De data asta, eu ar trebui să iau iniţiati-va... zise el şi pe neaşteptate, o cuprinse în braţe; o sărută, de data asta nu involuntar.

Ea percepu în mod plăcut acest nou sărut. Îşi ridică privirea spre el, apoi se desprinse uşor de lângă el. Ceva se întâmplase, se schimbase... Erau tot ei doi, dar... Auzi glasul lui, din apropiere:

- Rena, nu ştiu, dar... Cred că... Ba da, sigur, asta trebuie să fie: Te iubesc!

- Ah, Als... murmură ea, fără a-l privi şi fără a-i răspunde în mod asemămător, dar nici altfel; nu ştia cum să se comporte faţă de el în această nouă situaţie.

Probabil că şi lui îi era la fel de greu; nu mai puteau continua să se tachineze reciproc...

- Îţi dai seama că o asemenea decizie ar presupune faptul că misiunea noastră ar fi fost doar un eşec total şi că asta va trebui să le spunem celorlalţi, la întoarcere...

- Contează?! replică ea întrebător.- Probabil că nu foarte mult, rosti Als.- Oricum, doar asta ne vom aminti, nu altceva, zise Rena.- Şi nu ne vom aminti nici că... De fapt... Am putea uita chiar

şi că... rosti el încurcat, fără a termina de formulat nici una dintre idei, deşi sensul lor era acelaşi; le încheie fără cuvinte, apropiindu-se din nou de colega lui, pe care o îmbrăţişă şi o sărută încă o dată.

- Ah, Als... Cred că... Şi eu te iubesc, îi declară ea în şoaptă.- Şi oare am putea uita şi asta? murmură el întrebarea.- Nu ştiu. Nu-mi dau seama...- Ar fi păcat. Parcă n-aş vrea să se întâmple astfel. Probabil e

singurul motiv pentru care mi-aş schimba totuşi decizia luată.

- 169 -

- Nu, nu trebuie să ţi-o schimbi! tresări ea. Probabil că astfel simţeam amândoi, de mult, dar nu ne dădeam seama, pentru că eram prea ocupaţi să ne tachinăm într-una unul pe altul... Deci, oricum, poate acelaşi lucru s-ar întâmpla din nou, peste un timp...

- Probabil, şefa... zise el îngândurat. Aş vrea să fie sigur, nu doar probabil... În orice caz, cred că mâine îi putem comunica prie-tenei tale decizia noastră.

- Desigur. Îi vom comunica. Se va bucura, zise Rena.- Ar fi şi cazul... murmură Als, apoi se retrase spre cabina lui,

de data asta, chiar pentru a se odihni. Rena îl urmări câtva timp cu privirea, apoi se îndreptă şi ea

spre cabina ei; nu putea relua jocul... A douăzeci şi treia noapte îi găsi adormiţi, în cabinele lor, în compania muzicii... Luaseră o deci-zie, pe care ziua următoare aveau să i-o transmită Tyrannei.

***

Ziua 24. Als se trezi primul, destul de devreme. Pe puntea principală – Syrinx, activ, neobosit. Als privi spre exterior, iar lumi-na blajină a soarelui îi dădu de înţeles că norii se risipiseră şi ploaia încetase. De altfel, nu se mai zăreau fulgere şi nu se mai auzeau tune-te, dar nici urletele dinozaurilor, semn că umezeala îi reţinea în adă-posturi; nu ieşiseră, nici carnivorele la vânătoare, nici ierbivorele la păscut. Rena ajunse pe puntea principală o jumătate de oră mai târ-ziu.

- Bună dimineaţa, şefa, surâse colegul ei.- Salut, Als, îi răspunse ea, privindu-l fugitiv.El se apropie, o îmbrăţişă şi o sărută, apoi îi şopti: - Incredibil... Deşi n-au trecut decât vreo câteva ore de aseară,

de când nu te-am văzut, mi-era deja tare dor de tine! Nu mai puteam dormi... Ce s-a întâmplat cu noi?

- O clipă, auzindu-te spunându-mi „şefa”, credeam că totul a redevenit ca înainte, rosti ea.

- Nu s-ar mai putea... Uite, pentru asemenea clipe, chiar că aş accepta să rămânem veşnic aici, printre dinozauri, să îmbătrânim cu ei; ne-am adapta acestui stil de trai... N-aş vrea ca, întorcându-ne, s-o luăm de la început.

- Nu putem rămâne aici, zise ea.

- 170 -

- Ştiu... Şi totuşi, oare de ce până acum, în toţi aceşti ani, am manifestat doar ostilitate unul faţă de altul? Puteam petrece momente frumoase, de neuitat.

- Nu ştiu, probabil devenise obişnuinţă; zău că mi-e greu să mă adaptez la noua situaţie.

- Şi mie, dar parcă e mult mai plăcut astfel, spuse el şi o sărută din nou, cu tandreţe.

- Ah, Als... murmură ea şi prin gesturi delicate, se îndepărtă uşor de lângă el.

- Dacă a sosit cumva prietena ta, cred că ar trebui să ieşim, să-i spunem...

- Nu ţi-ai schimbat decizia?- Nu. Crezi că ar trebui?- Nu! Cum să cred aşa ceva? zise ea, mirându-se, apoi privi

spre exterior; nici urmă de Tyranna. N-a sosit încă, îi comunică lui Als.

- În cazul ăsta, putem servi împreună micul-dejun. După aceea, mai vedem noi. Syrinx, te rog...

Robotul înţelese şi aşeză pe masă micul-dejun pentru cei doi, pe care-l pregătise din timp. Un mic-dejun bogat şi gustos, care nu putea decât să le sporească starea de bună-dispoziţie. După ce sfârşi-ră micul dejun, Rena se ridică şi privi în afară. Zise:

- A sosit.- Hai! Să n-o lăsăm să aştepte prea mult, rosti Als şi se ridică şi

el.- Syrinx, să dezactivezi scutul, să intre Tyranna în perimetrul

de protecţie, i se adresă Rena robotului.- De ce? se miră Als. Afară nu mai plouă.- Poate, dar e încă prea multă umezeală, justifică ea.- Ai dreptate... o aprobă Als, apoi amândoi se îndreptară spre

trapa navei, care se deschise la apropierea lor. Trecură dincolo de ea şi o găsiră pe Tyranna în perimetrul de

protecţie. Scutul era deja reactivat. Rena nu uitase sistemul de comu-nicare, constituit din micuţul aparat realizat de ea şi lap topul.

- Bună dimineaţa, Tyranna, îi ură Rena, apoi şi Als.„Bună dimineaţa.” fu răspunsul de pe lap top.- Als, ar fi mai bine să-i vorbim, propuse Rena.- Bineînţeles, o aprobă el.

- 171 -

- Ce bine că nu mai plouă... rosti Rena.„V-aţi decis?” apăru însă pe lap top întrebarea Tyrannei.- Da, răspunse Als. Adică, m-am decis şi eu. Iar decizia mea

coincide cu a colegei mele. Deci, în cele din urmă, sunt de acord cu toate cerinţele tale, adică dinozaurii îşi vor putea continua liniştiţi traiul şi evoluţia aici, în această lume. Asta e...

Rena urmări cu atenţie reacţia Tyrannei la aflarea acestei veşti, dar nu zări nimic pe chipul dinozaurului; probabil nu se putea mani-festa. Totuşi, citi răspunsul ei:

„Ah... Ce bine! Sunt surprinsă... Nu mă aşteptam. Credeam că vei respinge în continuare ideea.”

- Cum? Nu te bucuri? se miră Rena.„Ba da, evident! Dar cum ai vrea să-mi exprim bucuria? Nu

mă pot manifesta; n-am posibilităţi...”- Aha, pricep... murmură Rena, privind spre colegul ei.- Păi, i-am comunicat Tyrannei decizia noastră, deci, cam asta

e... Ne putem retrage! Sau, cel puţin eu mă voi retrage în navă.- Nu mai rămâi? întrebă Rena.- N-ar avea rost, justifică Als.„Dat fiind că a ieşit soarele, ne-am putea plimba toţi trei

puţin, prin împrejurimi.” citiră amândoi propunerea Tyrannei.- Nu, mulţumim, refuză Als, justificând: E încă prea multă

umezeală.„Stând în spatele meu, umezeala nu v-ar afecta deloc, pe nici

unul.” apăru răspunsul Tyrannei.- Ăăă... În cazul ăsta, totuşi, mai pe seară; acum nu prea avem

chef de plimbări, amână Als momentul. Sau poate mâine.„E bine şi diseară. Sau chiar şi mâine.” aprobă Tyranna ter-

menul, adăugând o întrebare, fără legătură cu plimbarea propusă: „Când veţi pleca spre lumea voastră?”

- Nu ne-am hotărât încă; probabil peste vreo câteva zile, cel mult o săptămână, zise Als. E prea târziu?

„Nu; e bine.” citiră amândoi răspunsul Tyrannei.- Când va avea loc coliziunea? întrebă Als.„Nu peste foarte mult timp, dar nici chiar aşa de curând. Cam

peste o lună, două, deci vreo câteva zile sau o săptămână nu ridică probleme.”

- 172 -

- Presupun că ai putea interveni şi opri coliziunea. De ce nu procedezi astfel? se interesă Als.

„Nu-mi este permis să mă amestec, mai ales că acest eveni-ment nu va influenţa foarte mult evoluţia ulterioară a dinozaurilor.”

- Dar te-ai implicat deja, cerându-ne nouă să acordăm această şansă dinozaurilor, replică Als.

„Asta-i cu totul altceva. Nu intervin să opresc o acţiune a na-turii, ci una umană, deci tot un fel de amestec.”

- Aha... murmură Als, apoi privi spre colega lui. Mai rămâi, Rena?

- Da, puţin... răspunse ea.- Eu nu mai stau. Te aştept în navă, zise el şi urcă treptele spre

puntea principală.Jos, în interiorul perimetrului de siguranţă, se afla un „cuplu”

straniu: Rena şi prietena ei, Tyranna.„Cum ai reuşit să-l convingi să fie de acord?” citi Rena între-

barea de pe display.„Nu l-am convins deloc; a luat singur această decizie.” gândi

Rena răspunsul.„Ciudat! N-aş fi crezut că va fi de acord...”„Totuşi, nu înţeleg... Nu te bucuri?” se miră Rena.„Ba da, bineînţeles; cum altfel?! Dar, repet, nu mă pot mani-

festa...”„Hm... Încerc să înţeleg; să nu te superi dacă voi susţine că nu

reuşesc.”„Nu mă supăr deloc. I-ai spus că datorită acestei decizii, va

trebui să distrugeţi toate dovezile trecerii voastre prin această lume, iar voi veţi uita detaliile, nu vă veţi aminti?”

„Normal, i-am spus. A fost partea cea mai grea; era cât pe ce să renunţe, să-şi schimbe decizia...”

„Ce l-a determinat să n-o schimbe totuşi?”„Nu ştiu, nu-mi dau seama. Dar mie-mi pare bine că decizia

lui este favorabilă continuării existenţei dinozaurilor în această lume.”

„Evident; şi mie.”„Când va sosi asteroidul?”„Nu chiar acum. Cam peste o lună, două; în orice caz, destul

de curând...”

- 173 -

„Da, destul... Va produce distrugeri mari?”„Se înţelege... Impactul va fi violent şi va influenţa mult me-

diul; urmările vor fi pe termen lung. Vor muri foarte mulţi dinozauri, dar nu toţi. Coliziunea nu va conduce la extincţia lor, la dispariţia lor totală de pe suprafaţa Pământului. Când totul se va linişti, cei rămaşi îşi vor reveni treptat-treptat şi-şi vor relua traiul, vor continua să existe, să evolueze...”

„Într-adevăr, ciudat... Întotdeauna mă întrebam ce-o fi condus la extincţia acestor creaturi, după zeci de milioane de existenţă, de supremaţie, după o întreagă eră geologică de prosperitate... E ciudat să aflu că de fapt, noi, oamenii, am fi răspunzători de această turnu-ră.”

„Ciudat sau nu, asta-i situaţia...” replică Tyranna.„Bine; în cazul ăsta, am să mă retrag în navă. Ne mai vedem,

probabil mâine, nu în seara asta.”„De acord. Pe mâine.” fu răspunsul Tyrannei. Rena reveni la bordul navei, Als întâmpinând-o cu un sărut, iar

Tyranna părăsi în acel moment perimetrul de protecţie din jurul na-vei, îndreptându-se spre adăpostul ei.

Spre seară, când nu se întunecase încă, Rena mai ieşi puţin, singură, să cerceteze împrejurimile cu binoclul. Printre ferigile înalte, încă umede, îl regăsi pe Chance, Corythosaurul invulnerabil. Mânaţi de foame, reveniseră şi alţi dinozauri ierbivori, de diferite specii, re-luându-şi activitatea. Rena îi admiră tăcută, gândindu-se ce se va în-tâmpla peste o lună sau două, când va sosi meteoritul; probabil nu va fi foarte plăcut pentru aceste creaturi, dat fiind că şi vegetaţia va avea de suferit de pe urma impactului, iar lucrurile vor reveni cu greu la normal.

După o oră, două, de admirat dinozaurii cu binoclul, din pe-rimetrul de siguranţă, Rena se întoarse în navă, iar după cină se re-trase în cabina ei, la fel ca şi Als, în cabina lui.

***

Ziua 25. După o zi de activitate continuă, soarele mai uscase cât de cât zona, iar de furtuna năprasnică mai aminteau doar bălţile mai mari, care nu secaseră, ce se formaseră în urma ei.

- 174 -

Als şi Rena serviseră micul-dejun pregătit de Syrinx, apoi pri-viră spre exterior; Tyranna sosise. Ieşiră deci, Rena luând aparatul şi lap topul.

Seara trecută renunţaseră la o plimbare printre dinozauri, dar acum nu mai aveau motive, deci nu vor refuza propunerea Tyrannei, dacă aceasta mai era dispusă să-i însoţească; fără ea, n-aveau de gând să se mai aventureze printre dinozauri, fie ei şi ierbivori, oricâte tran-chilizante ar avea asupra lor...

- Salut, Tyranna, spuseră, într-un glas, atât Als, cât şi Rena, după ce ieşiseră amândoi din perimetrul de siguranţă, oprindu-se în apropierea dinozaurului.

„Salut...” le răspunsese ea.- Aseară n-am mai mers nicăieri, dar acum am fi dornici de o

incursiune în lumea dinozaurilor, dacă mai eşti dispusă să ne înso-ţeşti... zise Rena.

„Bineînţeles, merg cu voi; nu v-aş lăsa singuri. E periculos.”- Astfel ne vom lua rămas bun de la această lume, adăugă Re-

na.- Am decis data plecării. Astăzi este ziua cu numărul 25 de

când am sosit aici. Vom pleca în ziua cu numărul 28, când se vor îm-plini patru săptămâni de când ne aflăm aici, deci aproximativ o lună, spuse Als.

„Asta înseamnă peste trei zile.” calculă Tyranna.- Exact, o aprobă Rena.„E bine şi aşa. Probabil tot atunci voi pleca şi eu. Urcaţi-vă în

spatele meu şi ţineţi-vă bine! Vă voi putea duce pe amândoi.”- Ar fi bine să ocoleşti zonele în care s-ar putea afla alţi tirano-

zauri. Nu vreau să mai ai probleme, zise Rena.„Nu vă faceţi griji din cauza asta. Mi-am luat măsuri în acest

sens; pentru ei sunt, ca şi adăpostul meu, invizibilă, deci ca şi inexis-tentă, iar aflându-vă în spatele meu, la fel sunteţi şi voi. Deci ne vom putea apropia oricât de mult vom dori de orice fel de dinozauri, fără probleme.”

- Nu ne vor vedea?! Interesant... aprecie Als.„Să nu coborâţi din spatele meu. Dacă vă veţi da jos, veţi de-

veni brusc vizibili, ceea ce n-ar fi de dorit.”- Vom încerca să nu-ţi creăm probleme, o asigură Rena şi se

urcă, renunţând la modalitatea de comunicare.

- 175 -

Als o urmă, deci se urcă şi el, iar Tyranna porni. Aflându-se, pentru început, în zona ferigilor înalte, nu puteau zări decât ierbivore, de diferite dimensiuni şi specii. Îl întâlniră şi pe Chance, tânărul Co-rythosaurus mascul, acum invulnerabil, căruia Rena îi va descoperi în viitor, într-o expediţie paleontologică, scheletul fosilizat, întreg, foarte bine păstrat în timp, datorită substanţei pe care chiar Rena i-o injectase, pentru a-l proteja în permanenţă de prădători şi de orice alt-ceva i-ar putea dăuna.

Trecură apoi pe lângă un grup de Triceratops, nişte ciudate ier-bivore tricornute, agresive de felul lor. Dar aceste creaturi nu le sesi-zară prezenţa, aşa că nu-şi întrerupseră activitatea. Als privi spre gru-pul de Triceratops şi în mod ciudat, aceste creaturi îi stârniră nu doar interesul, ci şi admiraţia. Îi privi plin de curiozitate; ar fi vrut să afle cât mai multe amănunte despre aceşti dinozauri. Nu pricepea deloc ce se petrecea cu el. În cazul Renei, era normal ca ea să vrea să afle cât mai multe despre orice dinozauri, nu doar despre Triceratops, dar el ce păţise? De ce-l interesa brusc şi pe el? Doar nu i se trezise şi lui pasiunea pentru studiul acestor creaturi...

Tyranna înaintă, îndepărtându-se de grupul de Triceratops; fiind mulţi, agresivi şi sănătoşi, erau în siguranţă; nici un Ty Rex sau alţi prădători nu s-ar fi încumetat să-i atace.

- Ai văzut? i se adresă Als entuziasmat colegei sale. Triceri... Ce coarne imense! Sunt periculoşi?

- Probabil da, nu doar din cauza coarnelor; instinctul îi deter-mină să fie mereu în alertă, gata de apărare, iar în acest scop, sunt ca-pabili şi de atac.

- Interesante creaturi, aprecie Als.- Da. Foarte... adăugă Rena, încântată să-i poată vedea de atât

de aproape, dar şi pe Als interesat de ei. - Ăsta-i un prădător? întrebă Als despre un dinozaur biped,

prin apropierea căruia trecură.- Nu, răspunse Rena. E un Iguanodon, un ierbivor. Numele lui

înseamnă „Vaca din Cretacic”. Iguanodon, ca şi Corythosaurus, e un ornithopod, adică face parte din categoria dinozaurilor cu labe de pa-săre. Poziţia bipedă nu implică în mod obligatoriu o specie de carni-vore, după cum nici toţi patrupezii nu sunt ierbivori. Nu e o regulă.

- Încerc să înţeleg... murmură Als, privind cum lăsau în urmă I-guanodonul observat.

- 176 -

- De altfel, chiar şi Chance e biped, ceea ce nu înseamnă că ar fi carnivor, replică Rena.

- Aşa-i, şefa, aprobă Als, surâzând. Ai dreptate, bine-dispus, adăugă: Iu-huuu... Sunt stăpânul lumii!

- Als... îi reproşă colega.- Scuze, te rog, dar, fiind invizibil, printre toate creaturile as-

tea, aşa mă simt... justifică el. Sper că nu-mi e interzis să mă mani-fest.

- Nu, dar... Nu exagera!Tyranna continua să înainteze printre ierbivore, invizibilă pen-

tru acestea. Rena, încântată de tot ceea ce vedea, atât de aproape, stu-dia cu atenţie dinozaurii întâlniţi în cale, deocamdată încă doar ierbi-vori: Hypsilophodon, Parasaurolophus, Ankylosaurus, Pachycepha-losaurus, Corythosaurus, Triceratops, Tsintaosaurus, Saurolophus, Prosaurolophus, Parkosaurus, Maiasaurus, Hadrosaurus, Anatosau-rus, Protoceratops, Tenontosaurus, etc. Din când în când, curios, co-legul ei îi punea numeroase întrebări, referitoare la aceste creaturi bi-zare. Ierbivorele întâlnite erau fie în grupuri, fie solitare. Aflându-se însă în zona ferigilor uriaşe, deocamdată erau, cât de cât, în siguran-ţă.

Parasaurolophus aveau pe cap o creastă lungă şi subţire, goală în interior, ca un tub, care se potrivea perfect într-o adâncitură din şi-ra spinării; datorită acestui „tub”, scoteau nişte sunete ciudate, ce pu-teau fi auzite pe distanţe mari.

Întâlniră în drum şi un Ankylosaurus, singur; acesta, un adevă-rat tanc viu, nici nu avea nevoie să umble în grupuri. Poate că nu era invulnerabil, ca şi Chance, deşi nici departe de acesta nu era, corpul fiindu-i protejat de atacatori de o platoşă formată din plăci osoase o-vale, încrustate adânc în pielea groasă şi dură, şiruri de ţepi osoşi duri, groşi şi ascuţiţi acoperindu-i spatele şi coada, care se termina cu o măciucă osoasă. Prin urmare, acest ierbivor „blindat”, conştient de faptul că nu mulţi prădători s-ar încumeta să se apropie de el, păştea liniştit. Iar dacă vreunul ar îndrăzni, o singură lovitură zdravănă cu măciuca osoasă din vârful cozii, l-ar „aranja” definitiv.

Atenţia celor doi colegi se îndreptă şi spre un grup de Pachyce-phalosaurus, animale ce aveau pe cap o boltă imensă, rotundă, alcă-tuită din os solid, de vreo 25 cm grosime, bolta având rolul de a inti-mida rivalii din aceeaşi specie, dar şi atacatorii.

- 177 -

Rena şi Als zăriră şi un grup de Corythosaurus, printre care nu se afla şi Chance, acesta, invulnerabil, plimbându-se mândru peste tot, neînsoţit.

În incursiunea lor printre ierbivore, întâlniseră reprezentanţi ai fiecărei specii: ornithopozi (dinozauri cu labe de pasăre), hadrosauri (dinozauri cu cioc de raţă), ceratopsieni (dinozauri cu coarne imen-se), ankylosauri şi nodosauri (dinozauri blindaţi, cu platoşă osoasă), pachycephalosauri (dinozauri cu cap gros, tare), sauropode (dinoza-uri mari, greoi, cu gâtul lung), stegosauri (dinozauri cu platoşă), or-nithomimide (dinozauri - struţi), etc. Mai mult, avură chiar şi nespe-rata ocazie de a vedea câteva cuiburi cu ouă de dinozaur, lăsate la clocit, în lumina soarelui, ceea ce presupunea că părinţii lor erau fiin-ţe cu sânge rece, deci nu puteau cloci ei înşişi ouăle, dar le păzeau din apropiere, gata să le apere de prădători, în caz de nevoie, până la eclozare, dar şi după aceea. Ceva mai departe, văzură şi cuiburi cu ouă, pe care unul dintre părinţii-dinozauri le cloceau, deci aceste fiinţe aveau în mod sigur sânge cald.

Tyranna, invizibilă, îşi continuă drumul spre pădure, în desişul căreia se aventură, purtându-i pe cei doi colegi printre raptori mici, vicleni şi agili, ca Velociraptor (Hoţ Rapid), Oviraptor (Hoţ de ouă) şi Deinonychus (Gheară Teribilă) şi alte creaturi, care trăiau pe aco-lo, printre ele numărându-se şi ţestoase mari, primitive şi şerpi preis-torici, nu foarte diferiţi de cei cunoscuţi celor doi, fiind, probabil ca şi aceia, unii dintre ei veninoşi, alţii neveninoşi. Rozătoare şi alte mi-cuţe mamifere primitive se strecurară, fugind rapid, aproape neobser-vate, printre picioarele Tyrannei. Care va fi soarta acestor mamifere, cum vor evolua ele în această lume, dacă mediul va fi în continuare prielnic dezvoltării şi evoluţiei dinozaurilor? Oare vor dispărea defi-nitiv, treptat-treptat, odată cu trecerea timpului, sau se vor opri în sta-diul de micuţe rozătoare primitive? Nici Als, nici Rena nu-şi dădeau seama cum vor evolua micile mamifere, timide şi sperioase, într-o lu-me a reptilelor gigantice! Probabil soarta le era pecetluită, potrivnică, datoriă deciziei celor doi...

Tyranna reveni în dreptul navei „Hope” abia spre seară. Als se săturase de incursiunea în lumea dinozaurilor; Rena – nu! Dacă ar fi fost după ea, ar fi petrecut cât mai mult timp printre dinozauri, încer-când să-i studieze, să le înţeleagă comportamentul. Dar ambii colegi coborâră din spatele „gazdei” lor, mulţumiţi de „excursie”. Avuse-

- 178 -

seră ocazia să vadă din apropiere felurite specii de dinozauri, carni-vori şi ierbivori, mici mamifere rozătoare, şerpi veninoşi şi neveni-noşi, ţestoase uriaşe, crocodilieni nu foarte diferiţi de cei din lumea din care proveneau ei doi şi alte creaturi bizare, specifice Cretacicu-lui Superior, cu precădere, evident, saurieni, pterozaurii planând pe deasupra. Din nefericire nu puteau vizita şi lumea monştrilor acvati-ci, nefiind echipaţi cu cele necesare scufundărilor în ocean sau mări.

Als şi Rena îi mulţumiră Tyrannei pentru că le asigurase „transportul”, în deplină siguranţă, apoi cei doi se retraseră în nava lor, Tyranna întorcându-se singură spre adăpostul ei de la marginea pădurii, nu înainte de a fi stabilit să se revadă ziua următoare, de di-mineaţă.

La bordul navei, unde totul era în ordine, pe puntea principală, Syrinx le servi celor doi cina, apoi aceştia se retraseră spre cabinele lor, pentru a se odihni, tot în compania muzicii. Evident, pentru că-şi declaraseră reciproc sentimentele, se îmbrăţişaseră şi se sărutaseră de vreo câteva ori înainte de a fi pornit spre cabinele lor.

***

Ziua 26. În acea dimineaţă, cei doi se treziseră ceva mai târziu. Ajungând pe puntea principală, se salutară, începând ziua, ca de obi-cei în ultima vreme, în mod plăcut, cu o îmbrăţişare tandră şi un să-rut. Privind în afară, o observară pe Tyranna. Sperau să nu-i aştepte de prea mult timp, dar înainte de a ieşi la ea, Syrinx le servi micul-dejun, bogat şi hrănitor, pe care ei nu-l refuzară. Încercară totuşi să se grăbească niţeluş, apoi ieşiră, fără a fi uitat la bord sistemul de co-municare. Lăsau din nou, cu cea mai mare încredere, întreaga navă în grija robotului, ştiind că Syrinx se va descurca admirabil.

Afară, după ce-şi salutară prietena comună, îşi cerură scuze pentru întârziere, justificând-o prin faptul că, fiind cam obosiţi, se treziseră destul de târziu, fără a fi premeditat acest lucru. Tyranna, a-mabilă, se dovedi înţelegătoare, apoi stabiliră ca în această zi să-i vi-ziteze adăpostul, Als pentru întâia oară. Curios să-l vadă, acesta ac-ceptă, el cunoscându-l doar din descrierile colegei sale.

Pentru a ajunge, repede şi în siguranţă, nu aveau nevoie de o navetă, utilizând acelaşi „mijloc de transport”, foarte eficient, ca şi în ziua precedentă, evident, pe Tyranna, în spatele căreia se urcară,

- 179 -

fără a protesta. Aceasta traversă degrabă spaţiul dintre „Hope” şi adăpostul ei, printre ferigile înalte şi ierbivorele care o consumau. Pentru că nu se mai aventurau prin pădure sau prin alte locuri, Tyra-nna nu mai recurse la modalitatea de a deveni invizibilă, traversând spaţiul dintre navă şi adăpostul ei printre ierbivore, ba chiar prin apropierea lor, acestea rămânând nepăsătoare; nu fugeau îngrozite şi nici nu se fereau din calea Tyrannei, ci îşi vedeau liniştite de activita-tea lor favorită, aceea de a beneficia de ferigile hrănitoare pentru ele, care se găseau din abundenţă, neconsumându-se deloc, oricât s-ar fi străduit ele s-o consume totuşi.

Se apropiaseră de marginea pădurii. Als era atent la toate deta-liile, dar nu zărea nimic deosebit, care să semene cu adăpostul mo-dern al Tyrannei; desigur, nici n-avea cum să-l zărească, iar el înţele-sese acest lucru din descrierile colegei sale, aşa că nici nu se mai strădui să-l vadă. Trebuia doar să aibă răbdare până vor ajunge în a-dăpostul respectiv. Era însă cam greu să-şi controleze curiozitatea, ce-i punea la grea încercare răbdarea. Dar în curând pătrunseră în ta-băra dinozaurului, de la marginea pădurii, iar restul dispăru brusc, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată acolo.

Rena nu recunoştea nici una dintre clădirile pe care le vedea acum; erau altele. Als nici atât; el n-avea cum să le recunoască, era prima oară când le vedea. El privea totul plin de curiozitate, încer-când să înţeleagă sau să reţină ceva din ceea ce vedea. Locul îl im-presionă; îi aducea aminte de lumea civilizată pe care o părăsiseră, deşi era altfel, iar liniştea ce domnea aici contrasta mult cu gălăgia din exterior. Tyranna îi conduse în interiorul uneia dintre acele clă-diri, unde, luându-şi în serios rolul de gazdă, le servi celor doi prân-zul, apoi le arătă imagini din viitor, din lumea ei, cu dinozaurii con-temporani cu ea; chiar şi Als îi consideră drăguţi, în plus, normal, foarte civilizaţi şi nu regretă decizia luată, de a le acorda o nouă şan-să, în această lume în care se aflau.

- Deci asta-i lumea ta, din care ai venit? întrebă Als.„Da, aceasta este.” răspunsese Tyranna.- Şi tot la acest rezultat se va ajunge şi-n cazul acestei lumi, în

care ne aflăm acum, având în consideraţie decizia pe care am luat-o? se interesă el.

„Presupun că da, dacă nu vor interveni alţi factori neprevă-zuţi, necunoscuţi mie sau vouă, tot la acest rezultat se va ajunge.”

- 180 -

- Văzând lumea din care provii, nu regret decizia luată, rosti Als.

„Mă bucur.”- Dar în lumea ta nu pot pătrunde oamenii din viitorul nostru

sau din alte dimensiuni? întrebă Als.„Lumea mea este protejată împotriva oricăror pătrunderi din

exterior. Iar dacă până acum nu a pătruns nimeni, presupun şi sper că nici de acum încolo nu se va petrece acest lucru.”

- Şi spui că dacă am fi luat o decizie nefavorabilă dinozaurilor, nu doar meteoritul care va cădea şi alţi factori naturali vor conduce la extincţia acestor creaturi? îi ceru Als o confirmare.

„În nici un caz... Impactul cu meteoritul va avea efecte devas-tatoare, pe termen lung, atât asupra vegetaţiei din Mezozoic, cât şi asupra dinozaurilor; va determina schimbări dramatice, dar nu va conduce la dispariţia totală a dinozaurilor de pe suprafaţa Pământu-lui. Aceste creaturi îşi vor continua existenţa şi vor evolua, adaptân-du-se noilor condiţii de trai. Şi nu va dura foarte mult până ce totul va reveni, cât de cât, la normal, dar îşi vor reveni, încetul cu înce-tul.”

- Ce implicaţie ar avea oamenii, semenii mei, la dispariţia aces-tor creaturi de pe suprafaţa Terrei? întrebă tot Als.

„Enormă, catastrofală. Nu numai că vor exploata la maxim re-sursele existente din abundenţă aici, dar vor efectua şi o serie de ex-perimente devastatoare, interzise în lumea voastră, cu arme chimice, biologice şi de altă natură, care, combinate cu efectul căderii meteo-ritului, nu vor lăsa nici o şansă dinozaurilor, de pe sol, din aer sau ape... Vor scăpa cu greu foarte puţine vieţuitoare mici, adaptate con-diţiilor vitrege de trai, pe termen lung, aceste fiinţe fiind mici mami-fere, insecte, ţestoase, crocodilieni, unele specii acvatice (dar nu sa-urieni), în plus, unii raptori mici, care vor deveni cu timpul păsările cunoscute vouă.”

- Ar fi păcat să se întâmple astfel. Însă mai rău ar fi să ştim că din cauza noastră ar avea loc acele schimbări dramatice, care ar con-duce la dispariţia dinozaurilor. Poate e bine că am luat această deci-zie.

- Sigur e mai bine astfel, Als, rosti Rena, care până atunci doar ascultase ce vorbise colegul ei şi citise răspunsurile prietenei sale.

- 181 -

- Dar noi vom uita totul, după trecerea prin „golul negru”... spuse Als.

- Poate-i mai bine că vom uita, doar n-ai vrea să-ţi aminteşti... replică Rena.

- Mda, probabil... acceptă parţial Als, apoi schimbă subiectul, interesându-se de soarta Corythosaurului: Şi cu Chance cum rămâne?

„El este deja invulnerabil, deci va supravieţui, chiar şi după impactul cu meteoritul. Nu va avea niciodată probleme.”

- Păi şi ce va mânca în această perioadă? întrebă Als.„E adevărat că vegetaţia va avea mult de suferit şi din această

cauză, o mare parte dintre dinozaurii ierbivori care vor supravieţui după impact, vor muri de foame, neavând ce mânca, fiindcă resur-sele de hrană se vor diminua, dar nu va fi cazul lui Chance. El va avea ce mânca. Voi avea grijă ca aceste ferigi din această zonă să-şi menţină proprietăţile în continuare, după plecarea noastră, deci să nu se consume, măcar până se va reface vegetaţia, după impact, ceea ce va dura destul de mult. Iar aceste ferigi vor fi o sursă de hrană pentru mulţi alţi dinozauri ierbivori.”

- Aha, pricep... Deci ai şi tu contribuţia ta în continuarea supra-vieţuirii semenilor tăi, constată Als.

„Nu foarte mare. Oricum n-ar muri toţi; ar supravieţui destui. Iar Chance, fiind invulnerabil, va trăi oricum, chiar dacă ar suferi de foame o perioadă.”

- Ah, nu... se împotrivi Rena. De ce să sufere de foame, dacă se poate aranja să aibă în continuare o sursă de hrană sigură?

„Aşa mă gândeam şi eu...” citiră cei doi colegi răspunsul Ty-rannei.

- Şi spui că Rena va descoperi scheletul lui Chance? se miră Als.

„Da, sigur îl va descoperi. Datorită substanţei ce i-a fost ad-ministrată, oasele lui se vor păstra intacte în timp şi va fi un schelet întreg, complet, foarte bine conservat. Va stârni mare vâlvă, nu doar datorită acestui fapt, ci şi pentru că va fi descoperit deasupra stra-tului de iridiu din graniţa KT, ce delimitează Mezozoicul de urmă-toarea eră geologică, Neozoicul, iar Cretacicul de Terţiar.”

- Deci va fi deasupra acelui strat? se miră Rena.

- 182 -

„Normal, doar va trăi mult timp după căderea meteoritului. Iar descoperirea lui va ridica multe semne de întrebare în rândul pa-leontologilor.”

- Ah... murmură Rena admirativ.- Iar tu? întrebă Als.„Eu mă voi întoarce în lumea mea, după plecarea voastră,

deci probabil tot poimâine.”- Înţeleg... rosti Als îngândurat.Iar cei doi colegi hotărâră să doarmă acolo, în adăpostul Tyra-

nnei, în acea noapte, nu fără a-i comunica robotului acest lucru. Sy-rinx nu se împotrivi; îi asigură doar că va avea grijă ca totul să fie bi-ne la bordul navei „Hope”. Ca o bună gazdă, Tyranna se ocupă cu a-tenţie de cei doi oaspeţi ai ei. Le servi cina, iar când cei doi doriră să se odihnească, îi conduse în clădirea în care se aflau cele două paturi potrivite lor.

***

Micul-dejun pregătit de Tyranna pentru oaspeţii ei fu, bineînţe-les, gustos şi îndestulător. Cei doi se odihniseră bine, deci erau în formă în acea dimineaţă, semn că paturile erau confortabile.

Începuse ziua cu numărul 27, după cum stabiliseră, dacă vor respecta programul hotărât, penultima zi a şederii lor aici, pe Terra, în această dimensiune a spaţiului şi timpului, în compania dinozauri-lor din Cretacicul Superior. Totuşi, deşi era penultima zi, deciseră să şi-o petreacă în locul în care se aflau, adică în adăpostul Tyrannei, nu la bordul navei lor, „Hope”, nici afară, printre dinozauri. Şi luaseră această decizie pentru ca Tyranna să le mai arate imagini din lumea ei, din viitorul ei, acela în care pe Terra încă domneau dinozaurii, nu alte fiinţe, deşi, desigur, nişte dinozauri civilizaţi, care-şi continuase-ră evoluţia în timp.

În limita posibilităţilor, Tyranna le explică unele amănunte le-gate de lumea din care provenea, atât cât îi era permis, adică nu foarte mult, dar nici prea puţin. Totuşi, Rena şi Als erau mulţumiţi şi nu regretau că rămăseseră în compania prietenei lor, în adăpostul ei, mai ales că aceasta se dovedea o bună gazdă, grijulie, în ciuda aspec-tului ei, care nu lăsa deloc să se întrevadă această posibilitate.

- 183 -

Ori de câte ori ieşeau afară, clădirile păreau mereu altele, nevă-zute până în acel moment. Petrecură deci ziua cu numărul 27 în com-pania Tyrannei, în adăpostul acesteia. Seara, prietena lor le servi ci-na, bogată şi gustoasă. Din motive lesne de înţeles, nu putea sta la masă, alături de ei. Cei doi colegi se simţiseră bine şi aflaseră multe lucruri interesante despre lumea din care provenea Tyranna, iar pen-tru că afară se înserase deja, rămaseră şi-n această noapte tot aici, în adăpostul Tyrannei, anunţându-l pe Syrinx de acest lucru. Robotul recepţionă mesajul, acceptându-l fără a comenta.

Prin urmare, Rena şi Als ocupară din nou cele două paturi pe măsura lor existente într-una dintre clădiri, care lor li se păru a fi alta, nu aceeaşi, din seara precedentă, când dormiseră tot acolo. Amândoi se odihniră bine în acea noapte, doar nu existau motive care să le tul-bure somnul. Era ultima noapte pe care o mai petreceau în Cretacicul Superior, printre dinozauri şi era mult mai bine că dormeau aici, în tabăra Tyrannei, la adăpost de tot ceea ce se afla afară, doar în cabi-nele lor de la bordul navei „Hope” vor dormi destul după ce vor pă-răsi această lume, pentru a ajunge în lumea lor civilizată, a oameni-lor.

Şi iată-i trezindu-se pentru ultima oară în această mirifică lume a Cretacicului Superior, în tabăra Tyrannei. Aceasta se trezise deja, înaintea lor, iar între timp le şi pregătise micul-dejun, care-i aştepta, aşezat frumos pe masă. Tyranna îi conduse, iar ei se aşezară pe scau-ne, servind tăcuţi micul-dejun, încercând să nici nu se gândească la nimic, ca nu cumva Tyranna să creadă că doresc să comunice cu ea. Însă după ce terminară de mâncat, puteau „vorbi”.

- Azi e ultima noastră zi aici... deschise Rena convorbirea, des-făcând lap topul.

„Când veţi pleca?” citiră amândoi întrebarea Tyrannei.- Astăzi, probabil mai pe seară, răspuns Als.- Şi tu?! se interesă Rena.„Voi pleca şi eu, tot azi, după ce nava voastră nu se va mai

zări pe cer cu ochiul liber. Vă mai trebuie ceva?”- Nu, nimic. Avem tot ce ne trebuie, mulţumită ţie, răspunse

Rena.„Sigur?!” insistă Tyranna.- Foarte sigur, întări Rena.„Ce veţi face azi, până la ora plecării?”

- 184 -

- Presupun că o ultimă incursiune printre dinozaurii de afară, apoi ne poţi conduce spre „Hope”, pentru ultimele pregătiri înainte de lansare, deşi Syrinx a primit instrucţiuni clare să pregătească totul în vederea plecării în cursul zilei de azi. Totuşi, nu strică o verificare atentă a acestor pregătiri din partea noastră, spuse Rena.

- Bineînţeles, o aprobă colegul ei, adăugând: Înainte totuşi de o ultimă incursiune printre dinozaurii de afară, ai putea, dacă ai vrea, să ne mai arăţi câteva imagini din lumea ta şi să ne mai explici câte ceva?

„De acord.” acceptă Tyranna. Prin urmare, cei doi colegi mai priviră câteva imagini din lu-

mea Tyrannei, aşa cum probabil va deveni, în viitorul îndepărtat şi această lume, din această dimensiune, datorită deciziei celor doi. Tyranna le mai oferi câteva explicaţii, pe care oricum le vor uita, dacă-şi vor respecta promisiunea de a le oferi o şansă acestor crea-turi, din această dimensiune.

Apoi plecară toţi trei la o ultimă plimbare printre dinozaurii Cretacicului Superior. Pentru că se aventurau şi prin pădure, Tyranna nu uită de invizibilitate, pentru a evita problemele, constituite, în principal, de orice confruntare nedorită cu vreunul dintre dinozauri. Se urcară deci în spatele „invizibilei” lor gazde, pe care totuşi ei o vedeau, doar semenii ei din Cretacic nu şi porniră să-şi ia rămas bun în mod adecvat de la aceste creaturi magnifice, dinozaurii. Trecură neobservaţi prin apropierea multor dinozauri, mai mult sau mai puţin periculoşi, admirându-i, fiecare în felul său, cu respect, teamă, indife-renţă, sau cu alte sentimente, greu de definit. Prelungiră această plimbare până aproape spre seară, când Tyranna porni pentru ultima oară spre nava „Hope”.

La cererea celor doi colegi, Tyranna se opri în dreptul Cory-thosaurului Chance, iar Rena şi Als coborâră „să-l salute” pe tânărul ierbivor pentru ultima oară, ca de despărţire. Coborând din spatele prietenei lor, cei doi deveneau vizibili, însă aflându-se în mijlocul fe-rigilor înalte, nu era nici o problemă. Invulnerabil, Chance le permise celor doi să se apropie de el, să-l atingă, iar ei profitară de acest lu-cru.

„Cred că acum i-aţi putea verifica invulnerabilitatea.”- Cum?! se miră Als. Ce să verificăm?„Invulnerabilitatea lui Chance. Nu ţi-a spus colega ta?”

- 185 -

- Nu. Ce să-mi spună? privi Als sugestiv spre Rena.„Că ar fi mult mai bine dacă am verifica invulnerabilitatea lui,

pentru a fi siguri că nu va păţi nimic după plecarea noastră.”- Să verificăm? Cum să facem acest lucru? păru Als nedumerit.„Spre exemplu, acum, când e singur, l-am putea atrage într-o

zonă cu mulţi prădători. Noi am putea deveni invizibili pentru aceş-tia; el nu. Pe el sigur l-ar ataca.”

- Nu mi se pare deloc interesant, respinse Als ideea.„Ar fi numai pentru a verifica invulnerabilitatea lui. N-ar păţi

nimic.”- Totuşi, mai bine nu, continuă Als să respingă ideea.„Dacă nu aşa, atunci puteţi testa armele pe el.” propuse Tyra-

nna.- Ah... În nici un caz! se opuse categoric Als.„Sau l-aţi putea atrage spre nava voastră, spre perimetrul de

siguranţă, fără a întrerupe scutul protector.”- Nu; nici aşa, nu i se păru lui Als acceptabil; adăugă: Dacă ne

asiguri că e într-adevăr invulnerabil şi nu va păţi nimic după plecarea noastră, e suficient, nu mai e nevoie de nici un fel de verificări.

„Păi, eu vă asigur...”- Atunci să-l lăsăm în pace, decise Als, iar colega lui nu

protestă.- La revedere! Vom mai avea ocazia să ne reîntâlnim... zise

Rena, mângâind frumosul animal, înainte de a se urca la loc, în spa-tele prietenei sale.

- Nu ştiu cum ţi-aş putea mulţumi pentru contribuţia avută la prima acţiune de salvare a vieţii mele, dar probabil că Rena şi Tyra-nna ţi-au mulţumit şi pentru mine, oferindu-ţi această invulnerabilita-te. Probabil te voi regăsi şi eu în viitor, în lumea mea, deşi, inevitabil, sub forma unor fosile bine păstrate... La revedere, adăugă Als, ocu-pându-şi şi el locul, alături de colega sa.

Tyranna îşi continuă drumul spre navă, unde ajunse în scurt timp. Syrinx întrerupse scutul protector, ca o invitaţie pentru a pă-trunde dincolo de el. Tyranna înţelese acţiunea robotului şi trecu în perimetrul de siguranţă, iar Syrinx reactivă scutul. Cei doi coborâră din spatele prietenei lor. Rena porni micuţul aparat şi desfăcu lap to-pul. Zise:

- Se pare că trebuie să ne despărţim...

- 186 -

„Nu se poate altfel.” fu replica Tyrannei.- Sincer, zău că aş fi vrut să mai fi rămas o perioadă împreună.

Mă obişnuisem cu tine, cu prezenţa ta; chiar şi cu semenii tăi de afa-ră.

„Poate... Chiar şi eu mă obişnuisem cu voi doi; pentru nişte fi-inţe umane, sunteţi destul de simpatici, acceptabili, deloc nesufe-riţi...”

- Ah; păcat că trebuie să părăsim această lume... spuse tot Re-na.

„Ai vrea să rămâneţi în continuare?”- Totuşi, nu... zise Rena.- Păi... Cred că eu am să urc pe puntea principală şi... Vă las să

mai discutaţi amândouă, interveni Als.„Mi-a făcut plăcere să te cunosc mai bine şi mă bucur că

ţi-am fost de folos cu ceva.” citi Als pe lap top răspunsul Tyrannei.- Nu ştiu cum ţi-aş putea mulţumi. E o situaţie stranie, compli-

cată; mă depăşeşte... zise el.„Nu-i nevoie de mulţumiri. Faptul că eşti teafăr e suficient.

Sincer, chiar şi tu-mi eşti simpatic, nu doar colega ta.”- Simpatic?! Hm; mă întreb dacă ai fi avut aceeaşi părere în

cazul în care decizia mea ar fi fost potrivnică semenilor tăi de afară şi aş fi reuşit s-o influenţez şi pe Rena...

„Nu mi-aş fi schimbat părerea nici în acest caz. Tot simpatic te-aş fi considerat şi tot te-aş fi ajutat.”

- Mda?! Mă bucur... zise el, apoi trecând pe lângă colega lui, o îmbrăţişă, o sărută, apoi îi spuse: Să nu întârzii prea mult afară! Te aştept pe puntea principală. Trebuie să plecăm; azi.

- Ştiu, zise Rena şi-l mai reţinu puţin, doar cu această scurtă ru-găminte: Als, ia lap-topul şi trimite-mi-l pe Syrinx; vreau să vorbesc cu Tyranna prin intermediul lui.

- Bine, acceptă Als şi primi lap topul de la ea, apoi porni în-gândurat spre treptele navei „Hope”.

***

Ajuns pe puntea principală, Als îl trimise pe Syrinx afară, în perimetrul de siguranţă, ca intermediar al convorbirii dintre Rena şi Tyranna, el rămânând la bordul navei, pentru a verifica pregătirile de

- 187 -

plecare făcute de robot. Syrinx porni spre trapă, pentru a trece dinco-lo de ea. În aşteptarea robotului, Rena tăcu, încercând să nici nu se gândească la ceva anume, conştientă de faptul că nu putea comunica deloc cu Tyranna, doar cu micuţul aparat, fără lap top. Iată-l însă pe Syrinx, care putea prelua rolul lap topului. Rena îi ataşă robotului micuţul dispozitiv de comunicare şi zise:

- În sfârşit! Acum putem vorbi...- Într-adevăr; putem... acceptă Tyranna. Ce ai să-mi comunici

atât de important, încât ai apelat la robotul vostru?- De spus ar fi multe, dar mai e atât de puţin timp... În curând

vom pleca.- Trebuie; n-aveţi de ales... transmise Syrinx replica Tyrannei.- Ba am avea şi de ales, dar variantele nu sunt prea convenabi-

le. Şi dacă am fi luat o altfel de decizie; nici în favoarea voastră, a di-nozaurilor, nici în favoarea noastră, a oamenilor?

- Cum adică? Nu există cale de mijloc...- Ba da, există... replică Rena.- Care ar fi aceea?- Păi, evident, eu şi Als am fi putut hotărî să rămânem aici,

printre dinozauri, pentru tot restul vieţii. Ce-ai fi făcut tu în acest caz?

- Aş fi rămas aici, cu voi, până la capăt, încercând să-mi înde-plinesc misiunea.

- Aceea de a ne proteja şi de a ne convinge să acordăm dinoza-urilor încă o şansă?

- Întocmai, aceea.- Păi, dacă am fi rămas aici, misiunea ta ar fi eşuat, presupuse

Rena.- Nu contează... fu răspunsul Tyrannei, transmis de Syrinx.- Spuneai că lumea ta e protejată de pătrunderea oricăror in-

truşi din afară, din alte dimensiuni. Dar lumea asta, de aici, din această dimensiune?

- Nu înţeleg ce vrei să spui... La ce te referi?- Păi, oamenii din lumea mea, probabil, totuşi, din viitor, au

aflat de posibilitatea călătoriilor interdimensionale. Deci ce i-ar îm-piedica să vină aici şi să pună din nou capăt dominaţiei dinozaurilor, indiferent care ar fi decizia noastră? Şi atunci, oare, nu ne zbatem degeaba?

- 188 -

- Într-un fel, ai dreptate, dar nu în totalitate.- Explică-mi, te rog, mai pe înţelesul meu. - Au posibilitatea călătoriilor interdimensionale, dar asta nu în-

seamnă că-şi pot face de cap pe oriunde doresc ei, când şi cum vor; nu-i chiar atât de simplu! Nu pot face ei legea peste tot, în toate lumile existente. Orice ar încerca, nu vor reuşi să se întoarcă decât în trecutul vostru, unde dominaţia dinozaurilor a încetat de mult. Aici ar putea sosi şi interveni numai dacă voi doi le-aţi oferi informaţiile ne-cesare ajungerii aici, rosti Syrinx, transmiţând răspunsul dinozauru-lui.

- Păi, noi doi am sosit întâmplător, nu intenţionat. N-ar putea sosi şi alţii, tot aşa, întâmplător?

- N-ar fi imposibil, deşi n-avem cunoştinţă de vreo altă sosire întâmplătoare aici, cu excepţia voastră. Dar n-ar fi exclus...

- Şi ce măsuri aţi lua în acest caz?- Nu ştiu; nu-mi imaginez.- Mă tem că nu reuşesc să înţeleg toate aceste lucruri aşa cum

aş dori. Cum bine zice Als, mă depăşesc...- Atunci nu te mai strădui să le înţelegi. Acceptă-le aşa cum

sunt; nu le mai răstălmăci.- Să le accept?! E greu să accepţi ceea ce nu înţelegi, dar să zi-

cem... Totuşi, câte lumi există? Câte sunt în total?- Oho... Chestia asta n-o ştiu nici eu; mă depăşeşte şi pe mine.

Aş putea presupune, dar asta cred că poţi s-o faci şi tu.- Desigur. De presupus, poate oricine; nu-i mare greutate. Dar

presupunerile nu exprimă întotdeauna adevărul. Sunt inexacte.- Atunci să ne abţinem de la a face presupuneri, de orice fel.- Uneori, în lipsă de altceva concret, sunt bune şi acelea la ce-

va... Totuşi, să abandonăm aceste încercări inutile de a înţelege ceea ce depăşeşte capacitatea noastră de cunoaştere; n-avem timp sufi-cient pentru aşa ceva.

- Întocmai; n-avem... Decât vreo 65 de milioane de ani...- Ah... Nu te lega de acest amănunt! Eu şi Als vom pleca azi;

tu la fel... 65 de milioane de ani... Noi le-am trecut doar în 10 secun-de, traversând acel „black hole”. Tot aşa se va întâmpla când vom trece înapoi... Incredibil! Dar tu, cum vei ajunge înapoi, în lumea ta?

- Asta-i o informaţie pe care n-o pot dezvălui; ţi-am mai spus doar, nu-mi este permis să ofer asemenea detalii.

- 189 -

- Nu înţeleg de ce, doar vom uita, datorită deciziei luate.- Veţi uita sau nu, nu mă interesează acest aspect! Eu doar res-

pect instrucţiunile primite şi încerc să nu mă abat de la regulile stabi-lite de cei ce m-au trimis aici. Vreau doar, pe cât posibil, să-mi înde-plinesc misiunea; atâta tot! Nimic altceva.

- Încerc să înţeleg... rosti şoptit Rena; adăugă: Ştii, îmi va fi greu să las în urmă toate astea. Mă obişnuisem, nu doar cu tine, ci şi cu restul.

- Cred că totuşi te vei simţi mult mai bine în lumea ta, printre semenii tăi, decât aici, cu mine şi strămoşii mei.

- Tot ce se poate... Mi-a plăcut însă să constat că paleontologia, deşi o ştiinţă inexactă, ce se bazează doar pe teorii, presupuneri şi deducţii logice, după studierea fosilelor găsite şi acelea incomplete în mai toate cazurile, n-a greşit în totalitate; majoritatea presupunerilor s-au adeverit, s-au dovedit corecte. Şi dacă am reuşit să recunosc fiinţele întâlnite aici, asta dovedeşte că totuşi paleontologia nu-i o ştiinţă chiar atât de inexactă precum pare, iar acei oameni, paleonto-logii, merită tot respectul pentru munca, deloc uşoară, depusă de ei, pentru cercetările lor şi rezultatele investigaţiilor făcute de ei. Şi regret că va trebui să renunţ la tot ce reuşisem să aflu în cursul acestei luni, cât am stat aici. Adunasem o sumedenie de informaţii utile paleontologiei şi o grămadă de dovezi grăitoare asupra existen-ţei dinozaurilor şi modului lor de trai; acestea ar fi rezolvat multe dintre marile mistere cu care se confruntă paleontologia în timpul meu. Păcat...

- Regreţi deci decizia luată? concluzionă Tyranna.- Doar din acest punct de vedere, al pierderii acestor informaţii

foarte valoroase; altfel, n-am ce regreta! Dar n-ai motive de îngrijo-rare; nici eu, nici Als nu vom schimba hotărârea luată. Deci poţi fi li-niştită! Din acest punct de vedere, dacă ăsta a fost obiectivul, cred că ţi-ai îndeplinit cu succes misiunea încredinţată.

- Aşa-i; şi-ţi mulţumesc! N-aş fi reuşit fără sprijinul vostru; în special al tău.

- Nu trebuie să-mi mulţumeşti. Mă bucur că te-am întâlnit şi te-am cunoscut. Măcar atât să facem şi noi pentru tine; sper că ne-am revanşat faţă de tine, prin această decizie, după părerea mea, corectă. Mi-ai dovedit că dinozaurii chiar merită această şansă... Regret că în unele cazuri am luat cealaltă decizie.

- 190 -

- Nu trebuie să regreţi nimic; datorită acelei decizii am avut o-cazia să ne întâlnim acum. Şi mie-mi pare bine că te-am cunoscut. În acest sens, regret doar că nu ne putem îmbrăţişa înainte de a ne des-părţi.

- Aşa-i; asta-i chiar neplăcut! Sigur nu s-ar putea?- Nu. N-am avea cum...- Ai dreptate... Totuşi, apleacă-te spre mine, îi ceru Rena.Fără a-i mai oferi un răspuns prin intermediul robotului, Tyra-

nna îi îndeplini cerinţa. Îşi coborî deci capul imens până în dreptul ei, iar dacă se aştepta ca Rena doar să-i atingă creştetul cu palma, se înşelă! Nu-i ghici intenţia, iar Rena o surprinse prin gestul ei neaştep-tat, pentru că nu se rezumă la o simplă atingere şi mângâiere; îi oferi chiar şi un sărut, în urma căruia se alese cu o micuţă pată roşiatică, aromată, având conturul buzelor Renei...

***

Tyranna nu-şi putea manifesta nicicum surprinderea. Îşi în-dreptă doar poziţia şi „zise”, prin intermediul robotului:

- Iar asta a fost...- Un semn de preţuire şi prietenie din partea mea.- Nu cred că-ţi pot întoarce gestul.- Nici nu-i nevoie.- Parcă acelaşi gest l-ai făcut şi cu colegul tău; sau ceva asemă-

nător... îşi aminti Tyranna că-i văzuse pe cei doi îmbrăţişându-se şi sărutându-se nu doar cu puţin timp înainte, ci de încă vreo câteva ori, în cele două zile pe care ei le petrecuseră în adăpostul ei; Syrinx transmise întrebarea: Ce semnifică acest lucru? Ce s-a întâmplat între tine şi el?

- Într-adevăr, între noi doi s-a întâmplat ceva, dar nu e grav, nici neplăcut. E doar o apropiere firească, pe care sper că n-o voi uita după trecerea înapoi, prin acel „black hole”, iar dacă o voi uita, sper să mi-o amintesc vreodată... Altfel spus, de abia acum mi-am dat sea-ma că-l iubesc; iar el, la fel, pe mine...

- Ah, iubire, dragoste... Chiar că nu e neplăcut! Nici pentru un dinozaur ca mine, semnificaţia acestui cuvânt nu e necunoscută. Înţe-leg deci...

- Uff... oftă scurt Rena. Cred că e cazul să urc la bordul navei.

- 191 -

- Cum vrei. Nu te reţin. Păi... Succes! S-ajungeţi cu bine îna-poi, în lumea voastră!

- Mersi. Aşa sper şi eu... O ultimă întrebare: Tu mă vei uita?- Asta chiar n-o ştiu. Dar, orice s-ar întâmpla, cred că, undeva,

în adâncul sufletului meu, am să-ţi păstrez vie amintirea. Probabil că acelaşi lucru se va aplica şi-n cazul tău, deşi, normal, totuşi, tu mă vei uita. Dar undeva, în subconştient, poate-mi vei păstra amintirea, măcar ca pe o părere. La fel şi colegul tău, Als.

- Sper să ai dreptate. Atunci... Rămâi cu bine.- Cu bine... auzi Rena ultimele cuvinte ale Tyrannei, rostite de

Syrinx.Deconectă micuţul aparat din sistemul robotului, spunându-i

acestuia:- Să mergem, Syrinx!Robotul nu răspunse, porni doar spre trepte, iar Rena îl urmă.

Se opri sus, în dreptul trapei, se întoarse spre prietena ei, Tyranna, care nu părăsise perimetrul de siguranţă şi o salută scurt, cu mâna. Desigur, Tyranna nu-i putea răspunde în mod asemănător, membrele ei superioare, scurte, fiind aproape inutilizabile, dar felul în care o privea fix, cu ochii ei mari şi blânzi, părea a-i întări Renei părerea că Tyranna îi răspunsese totuşi acestui ultim salut.

Syrinx intrase deja în navă, iar trapa deschisă o aştepta acum pe Rena. Nu întârzie nici ea prea mult afară; în cele din urmă intră. Pe puntea principală îl regăsi pe Syrinx, dar şi pe colegul ei, Als. Acesta o întâmpină cu următoarele cuvinte:

- Gata? Te-ai despărţit de prietena ta?- Da... murmură îngândurată şi porni spre computer, pentru a

întrerupe scutul protector.- Am „eliberat-o” eu din perimetrul de siguranţă, o anunţă

Als, înţelegând intenţia ei.- Ah... Deci a plecat deja spre adăpostul ei, concluzionă Rena.- Presupun că da, o aprobă Als, apoi zise: Aici totul este gata

pregătit, bine pus la punct, deci putem pleca spre casă.- Deja?! tresări Rena, parcă nepregătită pentru acest moment.- Sigur; doar nu există motive să întârziem pe aici. Am conve-

nit că vom pleca în cursul zilei de azi, a douăzeci şi opta de când ne aflăm aici. E aproape seară. Consideri că avem motive să amânăm momentul plecării, să mai înnoptăm aici? îi ceru Als părerea.

- 192 -

- Nu... rosti Rena şoptit, îngândurată, dar cu hotărâre în glas; adăugă: Aşadar, să plecăm!

- Asta spuneam şi eu... Să plecăm! o aprobă Als, cu acest în-demn.

Rena, Als şi Syrinx întrerupseră definitiv scutul protector al navei, oprindu-l, nu din lipsă de energie, ci pentru ca „Hope” să poa-tă fi lansată, să decoleze. Înainte de a porni nava, Rena mai privi în exterior, dar Tyranna nu mai putea fi zărită; probabil ajunsese deja în adăpostul ei.

Prin urmare, chiar nu mai existau motive de întârziere în zonă. Porniră motoarele, ce duduiau asurzitor, zgomotul infernal gonind instantaneu toţi dinozaurii din apropierea navei şi din zona ferigilor uriaşe. Dacă mai rămăsese vreunul prin preajmă, cu siguranţă fugise îngrozit în momentul aprinderii combustibilului ce avea să ridice na-va de la sol. Focul ce activa motoarele îl alungase chiar şi pe invulne-rabilul Chance, care fugise spre pădure.

Rena şi Als aveau să constate în curând cât de eficient era combustibilul primit de la Tyranna. Dar „Hope” nu întâmpină pro-bleme în a se ridica; se desprinse cu uşurinţă de sol şi ţâşni rapid în sus, pârlind şi mai mult solul uscat din fostul perimetru de siguranţă, unde probabil plantele nu vor mai creşte mult timp de acum încolo.

Din adăpostul ei, Tyranna privi cum nava „Hope” se înălţa cu o viteză uimitoare, dispărând în scurt timp din raza ei vizuală. Spre deosebire de alţi dinozauri, ea înţelese ce se petrecuse; ştia că priete-nii ei plecaseră spre lumea lor, la bordul navei „Hope”.

Ceilalţi habar n-aveau de acest lucru; ei zăriseră doar o uriaşă minge de foc îndreptându-se fulgerător în sus; în curând, o altă min-ge uriaşă de foc va cădea fulgerător de sus, provocând mari pagube florei şi faunei Cretacicului. Dinozaurii, martori la acest eveniment, al căderii asteroidului, nu vor înţelege nici atunci mare lucru.

Nu la mult timp după lansarea navei, atât Tyranna, cât şi adă-postul ei dispărură din această lume, într-un mod misterios, ştiut doar de ciudata femelă Ty Rex şi semenii din timpul ei. Cât despre „rude-le” ei îndepărtate, rămase în acest loc, nu remarcară în nici un fel dispariţia unui adăpost pe care nu-l văzuseră niciodată, acesta fiind mereu invizibil pentru ele, iar lipsa Tyrannei era şi mai puţin sesiza-tă; ce conta un Ty Rex în minus, într-o lume plină de mulţi alţii aidoma ei, care răspândeau teroare în rândurile ierbivorelor, mai mult

- 193 -

sau mai puţin paşnice. Desigur, Tyranna, în timpul şederii ei aici, protejase ierbivorele din zonă de atacatori şi le asigurase hrana, dar acestea n-aveau habar de acest lucru.

Cât despre „Hope”, lipsa straniului intrus ce poposise o vreme în lumea lor, îi lăsă indiferenţi, nu le trezi interesul; constatară doar că aceasta nu mai era acolo şi atât!

Iată deci, că după o lună petrecută în mijlocul dinozaurilor din Cretacic, „Hope” pornise în mare viteză spre casă...

***

„Hope” părăsise Terra Cretacicului Superior, lăsând în urmă misterioasa lume a dinozaurilor. De sus, de pe orbită, cei doi colegi priveau planeta albastră; fiindcă nu prea erau nori, acum uscatul se vedea clar, deci putură observa continentele şi oceanul; remarcară că nu era doar Laurasia şi Gondwana, cum consideraseră ei iniţial. To-tuşi, Terra părea o lume cam prea mică pentru nişte creaturi atât de mari, dinozaurii...

Trecuse ceva vreme de când „Hope” se îndepărtase de siste-mul solar, continuându-şi zborul spre „golul negru”, „vinovat” de faptul că nava ajunsese într-o altă dimensiune. La bord se aflau ace-iaşi ocupanţi, în număr de trei: Rena, Als şi robotul lor, Syrinx. Ce se schimbase între timp? Relaţia dintre cei doi, care nu mai era atât de tensionantă. Acum nu se mai tachinau reciproc, încontinuu; se com-portau doar ca doi îndrăgostiţi, conştienţi însă de faptul că în curând ar putea pierde această legătură şi vor redeveni „rivali”. Dar nu puteau împiedica îndeplinirea acestui fapt.

După trei ani şi jumătate, aparatura de bord indica deja apropi-erea de locul fatal, în care se afla monstrul invizibil, „golul negru” – „mâncătorul” de aştri sau doar o ciudată poartă interdimensională, între lumi paralele. Nu se apropiară prea mult de locul cu pricina, pentru a nu intra, inevitabil, în raza de acţiune a straniului astru, ce dezvolta o forţă gravitaţională impresionantă. Aici opriră, în vederea stabilirii ultimelor detalii legate de trecerea prin „golul negru”, îna-poi, spre lumea lor, deşi în aceşti ultimi trei ani şi jumătate, de când părăsiseră Terra Cretacicului Superior, puseseră totul la punct, toc-mai pentru această nouă întâlnire dintre ei şi „golul negru”.

- 194 -

Trecerea timpului îşi pusese amprenta pe chipurile celor doi colegi; amândoi se maturizaseră, Rena având aproape 34 de ani, Als – 35. Doar Syrinx era neschimbat şi la fel de eficient ca întotdeauna; el, fiind robot, n-avea vârstă, sau aceasta nu conta prea mult pentru el, circuitele învechite putând fi înlocuite cu unele noi. Datorită Tyra-nnei, „Hope” avea tot ce-i trebuia: energie, combustibil, apă şi pro-vizii alimentare suficiente.

- Iată-ne din nou aici... Crezi că suntem pregătiţi pentru o nouă confruntare cu monstrul invizibil? zise Als, privind spre colega lui.

- Pentru confruntare, da, suntem pregătiţi; nu ştiu dacă suntem pregătiţi şi pentru ceea ce urmează după ce vom trece prin acest „black hole”, răspunse Rena.

- Vom vedea ce va fi. Să sperăm că nimic rău, replică Als. Acum e acum! Am pus totul la punct, am pregătit acest moment, dar nu ştim sigur ce ne aşteaptă... Eşti gata să renunţi la tot ceea ce s-a petrecut în ultima perioadă?

- Dacă sunt sau nu gata, n-aş putea spune, dar am luat o decizie, ireversibilă, sper; doar i-am promis...

- Prietenei tale, Tyranna; ştiu! o întrerupse Als cu această com-pletare.

- Hai să verificăm încă o dată totul, cu maximă atenţie, să nu ne fi scăpat ceva neobservat, care să dea totul peste cap, să ne zădăr-nicească planul... propuse Rena.

Şi amândoi începură verificarea finală, ajutaţi de Syrinx. Dacă doreau să-şi respecte promisiunea făcută Tyrannei, nu puteau risca să permită strecurarea vreunei erori.

Iar pentru ca viitorul dinozaurilor din dimensiunea în care ajunseseră fără voia lor să fie în siguranţă, Rena şi Als deciseră să în-chidă toate dovezile trecerii lor prin acea lume într-o micuţă capsulă spaţială, pe care o vor lansa în derivă, programând-o să se autodistru-gă la 10-15 minute după lansare, deci doar după ce „Hope” va fi tre-cut prin „golul negru”. Iar în acea capsulă spaţială închiseseră toate mostrele de rocă adunate din lumea pe care o părăsiseră, fotografiile şi înregistrările făcute acolo, casetele video, CD-urile şi DVD-urile ce conţineau imagini din Cretacicul Superior, înregistrările audio din aceeaşi lume, micuţul aparat realizat de Rena, care-i permisese aces-teia comunicarea cu prietena ei, Tyranna şi lap topul cu toate înregis-trările convorbirilor avute cu ea, foile cu calculele lui Als, iar în cu-

- 195 -

rând, acestora li se va alătura şi cipul de memorie al lui Syrinx, fiind-că acesta conţinea o sumedenie de date din lumea pe care o părăsise-ră, lume care, după trecerea navei „Hope” prin „golul negru”, va ră-mâne interzisă oamenilor...

Deci, înainte de a porni nava spre „golul negru” respectiv, Als îi scoase cipul de memorie lui Syrinx, înlocuindu-l cu un altul, pe care-l confecţionase între timp; acesta însă nu conţinea date din lu-mea dinozaurilor. Dar cum noul cip de memorie era setat să se acti-veze doar după cele 10 secunde necesare navei „Hope” pentru trece-rea prin „gaura neagră”, iată cum robotul era scos din uz, ce-i drept, pentru o perioadă foarte scurtă, dar crucială, pentru prima oară de când porniseră în această misiune.

După introducerea vechiului cip de memorie în micuţa capsulă spaţială ce conţinea toate dovezile trecerii prin lumea dinozaurilor, aceasta fu lansată fără o destinaţie anume, urmând a se autodistruge peste puţin timp, maxim 15 minute.

Mai dificil era cu aparatura de bord a navei, care încă mai con-ţinea vreo câteva date din inedita „vizită” în Cretacic, plus rezultate-le calculelor lui Als, necesare traversării „golului negru”. Pentru a fi siguri că nu va rămâne nimic din aceste date, Rena şi Als avuseseră grijă ca întâia acţiune a robotului lor, imediat după ce noul cip de memorie se va activa, deci după trecerea prin „golul negru”, să fie aceea de a întrerupe întreg sistemul de funcţionare al navei pentru maxim cinci secunde, apoi de a-l reporni, astfel, informaţiile din lu-mea dinozaurilor şi calculele lui Als fiind înlăturate definitiv din sis-tem, fără posibilitatea de a fi regăsite ulterior şi recuperate, nici mă-car întâmplător.

Cei doi colegi considerau că aceasta era cea mai sigură modali-tate de a „scăpa” de toate acele informaţii, încă existente în sistem, fără ca scurta întrerupere să-i afecteze în vreun fel pe ei.

Toate acestea fiind puse la punct, nu le mai rămânea decât să pornească din nou spre „monstrul” întunecat din spaţiu. Als privi spre colega lui, oarecum nostalgic.

- Totul e gata, şefa! Eşti pregătită de o nouă confruntare cu „negriciosul”?

- Poate... murmură Rena, adăugând: Deci asta a fost totul?- Aşa se pare... răspunse Als. Ce vei face după aceea, după ce

vom ajunge acasă, în lumea noastră?

- 196 -

- Nu ştiu; nu m-am gândit încă. Dar probabil că-mi voi conti-nua şi-mi voi încheia studiile de paleontologie, iar mai târziu, voi participa la vreo expediţie, în căutarea fosilelor de dinozauri.

- Şi astfel îl vei descoperi pe Chance, o completă Als.- Tot ce se poate... îl aprobă Rena parţial; adăugă: Iar dacă

între timp vom redescoperi că avem multe în comun, că ne iubim şi vreodată ne vom uni destinele, sper că nu te vei împotrivi participării mele la expediţiile paleontologice.

- Să mă împotrivesc?! se miră Als. Nu cred. N-aş avea motive. De ce m-aş împotrivi?

- Pentru că ne-ar despărţi distanţa.- Distanţa?! Hm; atâta timp am fost atât de aproape unul de ce-

lălalt şi totuşi atât de îndepărtaţi, însă nu din cauza distanţei, aşa că... Nici o grijă, voi fi foarte înţelegător. În plus, fiind amândoi pe Terra, vom putea comunica, orice distanţă ar fi între noi.

- Oare vei fi înţelegător? Vei uita tot ceea ce mi-ai spus acum.- Acum şi-n ultimii ani; nu doar eu, ci şi tu. Amândoi vom uita.

Poate vom găsi totuşi o cale să ne amintim unele amănunte, măcar pe cele plăcute. Deci... Ce zici, şefa? Pornim? Hai spre casă! spuse Als.

- Hai! rosti Rena aprobator.Conştienţi că vor uita, nu-şi vor mai aminti, cei doi se îmbrăţi-

şară şi se sărutară pentru ultima oară înainte de traversarea „golului negru”, apoi porniră nava cu viteză maximă, în direcţia miezului acestuia.

- Ah, Als... suspină uşor ea.- Rena... murmură el.- Succes! zise ea, adăugând: Hai!- La drum! Monstrule, venim! Din nou... Păzea! rosti Als,

ştiind că vor reuşi să treacă teferi, nevătămaţi, dincolo de „black hole”.

Apropierea de „gaura neagră” avu efectul cunoscut: aparatura de bord începu să deruleze cu o viteză uimitoare o sumedenie de in-formaţii eronate şi inutile pe care nu le solicitase nimeni, luminile se stingeau şi se aprindeau într-una, clipind des, uşile automate se în-chideau şi se deschideau necontenit, zgomotos; totul o luase razna, doar robotul rămăsese nemişcat, el fiind scos temporar din funcţiune.

În curând „Hope” începu să descrie mişcarea circulară spre „gaura neagră”; conform calculelor lui Als, „Hope” porni cu viteză

- 197 -

maximă spre miezul „golului negru”. Cei doi aveau deja impresia certă că totul în jurul lor se deforma inexplicabil, în felurite moduri, ca urmare a acţiunii exercitată de forţa puternică a monstrului nevă-zut. În plus, simţiră din nou, în mod neplăcut, cum toată greutatea ba li se lăsa în vârful picioarelor, ba li se muta în alte părţi ale corpului, până când, inevitabil, îşi pierdură cunoştinţa...

***

După 10 secunde de la intrarea navei „Hope” în miezul „golu-lui negru”, se activă noul cip de memorie al lui Syrinx. Fără a şti de ce, robotul se îndreptă mai întâi spre pupitrul de comandă al navei şi întrerupse total întreg sistemul, pentru cinci secunde; oricum, totul părea a nu funcţiona cum trebuie: aparatura de bord derula cu o vite-ză uimitoare tot felul de informaţii eronate, inutile, necerute de ni-meni, luminile se stingeau şi se aprindeau necontenit, clipind des, uşile automate se închideau şi se deschideau într-una, toate aceste acţiuni fiind lipsite de orice sens. În plus, alarma răsuna strident pe întreaga punte principală şi de fapt, în toată nava. Întrerupând întreg sistemul, în totalitate, robotul puse capăt tuturor acestor acţiuni inutile.

După cinci secunde, sistemul fu reactivat, totul funcţionând normal, fără erori. Robotul îşi îndreptă pentru câteva clipe privirea spre informaţiile furnizate de aparatura de bord; n-avea nevoie de acele informaţii pentru a-şi da seama că se aflau în apropierea unui „black hole”, dar nu pricepea ce se întâmplase.

Având în vedere faptul că astrul era încă foarte apropiat, alar-ma reporni în mod automat, însă restul aparaturii de bord nu se mai dereglă deloc; oricum, „Hope” se îndepărta cu viteză maximă de monstrul nevăzut, a cărui prezenţă nu putea trece însă neobservată.

Sunetul strident al alarmei îi trezi şi pe cei doi colegi, care-şi reveniră. Se ridicară de pe jos, fără a-şi da seama ce căutau acolo. Priviră întrebător spre robot, care încă se afla în dreptul panoului principal de comandă. Păreau dezorientaţi, nedumeriţi şi se priveau unul pe celălalt de parcă de abia în acel moment se întâlneau pentru prima oară.

- Ce s-a întâmplat, Syrinx? îl întrebă Als pe robot.

- 198 -

- Se pare că „Hope” tocmai a trecut prin apropierea unui „black hole”, afirmă robotul, pentru că aşa-l programase Als să răspundă la această întrebare; în plus, fiindcă fusese dezactivat, habar n-avea că trecuseră prin acel „black hole”, pentru a doua oară chiar.

- Cum?! se holbă Als la el; nu-şi amintea nici el nimic.- Ce tot spui?! adăugă Rena, albă ca varul, înlemnind doar la

gândul că ar fi posibil ca robotul să aibă dreptate. - Am zis că „Hope” tocmai a trecut prin apropierea unui

„black hole”, repetă robotul anunţul anterior, adăugând de data a-ceasta: Dar se pare că am reuşit să scăpăm cu bine, în ultima clipă, de sub influenţa lui.

- Am... scăpat?! murmură neîncrezător Als, abia reuşind să-şi mişte buzele, paralizate parcă, de teamă.

- Da! rosti Syrinx. „Hope” se îndepărtează deja, deci n-aveţi de ce să vă temeţi. Suntem în deplină siguranţă.

- În siguranţă?! păru uimită de această posibilitate Rena, neve-nindu-i să creadă că ar fi scăpat cu adevărat teferi din apropierea unui „black hole”.

- Da, în siguranţă, repetă robotul, încercând să-i liniştească pe cei doi colegi.

- Imposibil să fi scăpat, fără să fi păţit nimic, nici noi, nici nava, zise Als sceptic.

- Din fericire, aşa s-a întâmplat, pentru că „Hope” a trecut în viteză maximă pe lângă acel „black hole”. Dacă s-ar fi apropiat mai mult, atunci, într-adevăr, ar fi fost fatal, atât pentru navă, cât şi pen-tru ocupanţii ei, spuse robotul.

- De ce? Ce s-ar fi întâmplat? se interesă Rena.- Teoretic, n-ar fi existat scăpare. Odată intrată în raza de acţiu-

ne a astrului, „Hope” ar fi fost atrasă, inevitabil, spre acesta, în inte-riorul căruia nava s-ar fi dezintegrat, ca şi tot ceea ce se află în ea; to-tul ar fi fost dematerializat, descompus în particule elementare şi reţi-nut în interiorul „golului negru”, intrând în componenţa acestuia. Am fi fost asimilaţi! spuse robotul.

- Vai... Ce noroc pe noi că am scăpat nevătămaţi! rosti Rena îngândurată.

- Mda... Incredibil! adăugă Als, încă şocat de ceea ce auzise.Pentru că „Hope” se îndepărtase suficient de astrul invizibil,

alarma se opri automat.

- 199 -

- Ce bine! aprecie Rena, justificând: Sunetele alea erau mult prea enervante, stresante.

- Deci chiar am trecut prin apropierea unui „black hole”... rea-liză Als cu greu că totul era real şi chiar se întâmplase.

- Bineînţeles, susţinu robotul această variantă. N-aş glumi cu aşa ceva; nu e cazul!

- Nici n-ai putea glumi, îl corectă Als, cu seriozitate; reve-nindu-şi cât de cât, se îndreptă spre aparatura de bord, pentru a verifica informaţiile.

- Aşa-i, îl aprobă robotul. Nici n-aş putea glumi, de fapt...- Şi dacă-i aşa cum spui, unde-i aşa zisul „black hole”? se

îndoi Als de veridicitatea afirmaţiei robotului, nezărind nimic care să-i adeverească spusele.

- Nu poate fi văzut, zise robotul, explicând, inutil: Fotonii de lumină nu pot părăsi suprafaţa lui, nici chiar cu impresionanta viteză de 300000 km/s. Cu alte cuvinte, îşi „înghite” radiaţia propriei lumini...

- Suntem astronomi; nu ne spune ceea ce ştim deja! îl întrerup-se Als. Nu ne interesează definiţia „golului negru”, nici explicaţia fenomenului, deşi totul e încă foarte incert. Spune-ne ceva ce nu ştim, dar care să ne şi intereseze acum.

- Păi... Nu ştiu ce nu ştiţi, se încurcă robotul.- De ce nu indică nimic aparatura de bord? sugeră Rena. De ce

nu semnalează prezenţa unui asemenea astru?- Aparatura de bord?! replică robotul. A fost complet dereglată

în tot timpul cât „Hope” s-a aflat în apropierea „golului negru”. Toate indicaţiile erau greşite, eronate, incorecte. Din această cauză, am oprit întreg sistemul navei timp de cinci secunde, iar după re-pornire, acesta şi-a revenit de îndată.

- Ai oprit întreg sistemul? se miră Rena.- Da, pentru că era necesar, justifică robotul.- Chiar era necesar, Als? privi Rena spre colegul ei.- Nu comentez, refuză acesta categoric să-şi asume o asemenea

responsabilitate.- Doar pentru cinci secunde, nu mai mult. Această oprire tem-

porară nu v-a afectat deloc, cu nimic. Dacă v-ar fi dăunat, n-aş fi pro-cedat astfel, zise robotul.

- 200 -

- Bine; nu contează... Dacă suntem teferi, chiar n-are importan-ţă, îl disculpă Als de orice vină.

- Cât timp ne-am aflat în apropierea „golului negru”, Syrinx? îl întrebă Rena.

- 20 de secunde, răspunse robotul, care cronometrase timpul scurs în intervalul în care „Hope” trecuse prin dreptul „golului ne-gru”.

De fapt, era vorba doar despre 10 secunde, timp în care „Ho-pe” trecuse, nu pe lângă „golul negru”, ci prin miezul lui, dar nici unul dintre cei din navă n-aveau habar de acest lucru. Şi se părea că Syrinx adăugase fără a vrea şi fără a-şi da seama şi celelalte 10 secunde (probabil aşa fusese programat noul său cip de către Als), din urmă cu 7 ani, când nava traversase astrul nevăzut spre interior şi ajunsese în altă dimensiune spaţio-temporală, însă cei trei nu-şi aminteau nici aceste amănunte.

- 20 de secunde? Doar atât? Sigur? se îndoi Rena.- Sigur! afirmă Syrinx.- De unde ştii? Tu n-ai fost deloc dereglat în perioada asta?

zise Als.- Ba da, normal, am fost, dar mi-am revenit, iar sistemul meu

funcţionează la parametrii normali; circuitele mele sunt intacte... răs-punse robotul, după ce-şi făcuse o verificare rapidă a întregului sis-tem cibernetic ce-l punea în funcţiune.

- Dar memoria, nu ţi-a fost cumva afectată? continuă Als cu în-trebările.

- Nu! fu răspunsul robotului, categoric; nu ştia că, de ceva timp, avea un alt cip de memorie, care de abia intrase în funcţiune, aşa că zise: Memoria mea n-a avut de suferit.

- Foarte bine, aprecie Rena îngândurată; parcă lipsea ceva...- Ciudat! De unde o fi apărut „golul” ăsta? se întrebă Als ca

pentru sine.- N-am idee... murmură Rena. Mai întâi lipsa planetei Epsilon

M, acum, „golul” ăsta... Oare ce ne mai aşteaptă? Ce alte surprize?- Vom vedea... replică Als, îngândurat şi el; parcă simţea, în

mod straniu, că de undeva lipsea ceva, dar n-avea habar ce sau de unde...

- Păi, dacă totul e-n ordine pe aici, presupun că ne putem con-tinua drumul spre Terra, fără alte incidente, sper, zise Rena.

- 201 -

- Presupun că ai dreptate; nu ne împiedică nimic, o aprobă Als.- Atunci treci şi verifică traiectoria, viteza şi tot ce mai e nece-

sar pentru a ajunge acasă. Vezi să nu se fi modificat ceva şi ai grijă să corectezi eventualele devieri survenite sau erorile din sistem, spu-se Rena, spre colegul ei.

- De ce eu şi nu tu? rosti Als, fără a-i da ascultare.- Treci la treabă şi nu mă enerva! replică Rena, dar nu cu as-

prime sau răutate în glas.- Ce tot faci pe şefa cea dură cu mine?- Als, vezi-ţi de treabă! Ne aşteaptă Terra.- Eşti o mică tirană! îi trânti Als, fără a intenţiona să-i dea as-

cultare; adăugă: Dar „Hope” e nava mea!- Ştiu, zise ea, încruntându-se a nemulţumire. Asta nu mă îm-

piedică să fiu tot eu comandantul misiunii!- Halal misiune; până acum, eşec total! comentă el.- Nu mă provoca! ameninţă ea.Robotul îi privi fără a-i înţelege; reîncepuseră „ostilităţile”, ta-

chinările...

***

Totuşi, nici Als, nici Rena nu-şi neglijară îndatoririle. Verifica-ră aparatura navei, redevenită eficientă, iar Als efectuă toate calcule-le necesare pentru a stabili poziţia exactă a navei, cu o precizie de ne-tăgăduit.

Totul indica faptul că „Hope” se afla în acel moment, în depli-nă siguranţă, undeva, departe de „golul negru”. Stabiliră traiectoria pe care trebuiau s-o urmeze pentru a ajunge pe Terra şi lăsară din nou totul pe seama pilotului automat, a aparaturii de bord şi sub su-pravegherea atentă a neobositului Syrinx, unicul lor robot.

„Hope” îşi continua nestingherită zborul ei printre aştri, în di-recţia galaxiei Calea Lactee, a sistemului solar, a Terrei. Als şi Rena evitau intenţionat să amintească despre eşecul misiunii lor, despre lipsa planetei Epsilon M, despre „black hole”, despre tot ceea ce se petrecuse în ultimul timp şi era inexplicabil.

Era evident că unele fapte se repetau, ca în urmă cu 7 ani, când traversaseră pentru prima oară acel „black hole”, existând, bineînţe-les, câteva diferenţe. Dar cei doi nu-şi aminteau nimic, aşa că nu-şi

- 202 -

dădeau seama ce anume se repeta, cu sau fără diferenţe. Din punctul lor de vedere, era pentru prima oară când treceau pe acolo, prin acel loc, după cum le indica aparatura de bord şi robotul, prin apropierea „golului negru”, timp de 20 de secunde, nimic mai mult.

Habar n-aveau de cei 7 ani de călătorie dus-întors (3,5 ani fie-care), dincolo de acel „black hole”, care se dovedise a fi o ciudată poartă interdimensională, până pe Terra din trecutul îndepărtat, într-o altă eră geologică, Mezozoicul, despre cele 28 de zile petrecute aco-lo, în vremuri demult uitate, în Cretacicul Superior, în compania di-nozaurilor acelei perioade, despre Corythosaurul Chance, despre Ty-ranna, despre decizia lor de a acorda o şansă supravieţuirii şi existen-ţei dinozaurilor, despre drumul îndărăt, despre capsula spaţială în ca-re închiseseră toate dovezile trecerii lor prin lumea dinozaurilor, cap-sulă care se autodistrusese la 10-15 minute după lansarea în derivă, în cealaltă dimensiune, deci la puţin timp după trecerea lor îndărăt, prin straniul „black hole”; nu văzuseră spectaculoasa explozie a cap-sulei, care se distrusese, laolaltă cu toate dovezile „incriminante” ce puteau aminti despre „vacanţa” din Cretacic.

Nu-şi aminteau nimic din toate acestea, iar cum nu mai existau dovezi care să le sugereze ceva asemănător, nici n-aveau cum să-şi amintească; nici măcar despre faptul că-n ultima perioadă, înainte de a fi părăsit Terra Cretacicului Superior, descoperiseră că, de fapt, se iubeau unul pe celălalt. Acum redeveniseră ca mai înainte, deci rela-ţia lor era din nou tensionantă, încordată: nici nu se iubeau, nici nu se urau; se suportau doar, acceptându-şi unul altuia prezenţa. Cine ştie dacă vor mai redescoperi vreodată că, de fapt, alta ar trebui să fie re-laţia dintre ei? Nu aceasta, de respingere şi atracţie reciprocă!

Iată deci că-şi respectaseră promisiunea făcută Tyrannei, dar ei habar n-aveau de nimic! Şi nici n-aveau cum! Pentru că, din şapte ani şi o lună petrecuţi în cealaltă dimensiune, nu rămăseseră decât 20 de secunde şi atât! Totul se redusese la 20 de secunde, răstimp în care ei zăcuseră inconştienţi, trecând cu nava lor, „Hope”, după cum cre-deau, prin apropierea unui „black hole”. Aveau deci: Rena – 27 de ani, Als – 28.

Li se părea poate ciudată prezenţa unor alimente şi fructe gus-toase şi hrănitoare, care li se păreau total necunoscute şi despre care nu-şi aminteau să le fi luat cu ei de pe Terra, în urmă cu 10 ani, când porniseră în această misiune, dar fiindu-le foame, le mâncau doar,

- 203 -

fără a-şi face griji în legătură cu provenienţa lor; dacă erau acolo, în-semna că erau proviziile lor alimentare, aşa că le consumau.

Iar după alţi trei ani şi jumătate „Hope” reintrase în sistemul solar, la periferia acestuia, Norul Oort, locul de provenienţă al come-telor. Se simţeau, tare emoţionaţi, ca acasă. Als avea deja 31 de ani, Rena – 30... Nu mai erau adolescenţi, deşi încă păreau a se purta co-pilăreşte, relaţiile dintre ei fiind la fel de tensionante, deci se tachinau între ei, destul de des. Probabil că după ce vor ajunge înapoi, pe Te-rra, vor redescoperi acel minunat sentiment ce ar trebui să-i unească, să-i apropie, iubirea...

Deocamdată însă, după ce „Hope” trecu de banda lui Kuiper, Pluto fu prima planetă a sistemului solar care-i întâmpină, împreună cu satelitul ei natural, Charon, ambii prăfuiţi şi îngheţaţi. „Hope” se opri câteva clipe pe orbita micuţului Pluto, pentru a-i saluta pe cei doi aştri de la marginea sistemului solar. Als şi Rena micşorară simţi-tor viteza navei; în câteva ore, spre sfârşitul acelei zile, aveau să a-jungă, în sfârşit, acasă, de data aceasta, chiar la ei acasă!

Fiindcă se aflau în apropierea lui Pluto, iar viteza navei era atât de mică, Rena încercă să stabilească legătura audio-video cu orice bază de pe Terra. În mod normal, această legătură ar fi trebuit să fie posibilă, deci să nu întâmpine greutăţi în stabilirea ei.

- Ce faci? o întrebă Als.- Vreau să obţin legătura cu cei de acasă, zise Rena.- Nu ne aflăm încă prea departe de Terra? presupuse Als.- Ce departe?! tresări Rena. Nu vezi bine? E Pluto!- Pluto, da, am văzut... Şi ce, Pluto e aproape?- Destul de aproape pentru a se stabili legătura, replică Rena.

Am intrat deja în sistemul solar.- Ştiu... Aşteaptă, poate vom primi vreun răspuns, zise Als.Iar nu la mult timp după aceste cuvinte, auziră doar un glas; se

stabilise legătura cu Terra, însă doar audio, nu şi video: - Da, „Hope”, vă auzim! Avem ceva probleme în a stabili ima-

ginea, dar le vom rezolva de îndată ce vă veţi apropia mai mult. Acum sunteţi de abia în preajma lui Pluto.

- Ba chiar pe orbita lui, specifică Rena.- V-aţi întors deci? întrebă glasul.- Negreşit! În sfârşit, da, răspunse Rena.

- 204 -

- Bun venit acasă, „Hope”! le ură cel ce le răspunsese. Se pare că la timp; n-aţi întârziat. Sunteţi teferi, amândoi?

- Cu siguranţă, da, răspunse Rena, apoi îl înghionti pe colegul ei, atenţionându-l: Als, spune şi tu ceva!

- Ah, păi... Ăăă... Salut, zise Als încurcat, bâlbâindu-se puţin.- Salut, salut... Şi misiunea voastră?- Eşec total, răspunse Als, convins că ar avea dreptate.- Cum adică? întrebă glasul.- N-am găsit deloc planeta pe care o căutam, Epsilon M, deci

nici viaţă în afara Terrei. În rest, la întoarcere am întâmpinat câteva mici probleme, trecând, timp de 20 de secunde, cu viteză maximă, prin apropierea unui „black hole”, explică Als pe scurt.

- „Black hole”?! repetă glasul surprins.- Întocmai, dar am scăpat teferi, zise Als.- Norocoşilor! replică glasul. Altceva?- Nimic altceva, răspunse Als.- Doar atât, adăugă Rena.- Şi robotul vostru? se interesă posesorul glasului respectiv.- Syrinx e bine, preciză Rena.- Nici el n-a păţit nimic, o completă Als.- Bine. Grăbiţi-vă! Veniţi acasă! Vă aşteptăm, mai auziră ei

glasul, apoi legătura se întrerupse.Bucuroşi că li se răspunsese, cei doi colegi îndreptară „Hope”

spre Terra, părăsind orbita micuţului Pluto.Iată cum Rena şi Als oferiseră, chiar fără a şti, a-şi aminti sau

măcar a-şi da seama, o nesperată şansă dinozaurilor; şansa supravie-ţuirii în lumea lor, şansa de a-şi continua nestingheriţi existenţa în acea lume paralelă, fără prezenţa omului şi a intervenţiei umane în timpul lor, care ar fi putut conduce din nou, negreşit, spre extincţia acestor creaturi imense, chiar şi în acea altă dimensiune a spaţiului şi timpului; şansa de a-şi continua evoluţia, spre un viitor al lor, care să le aparţină în totalitate şi în care să prospere.

Şi astfel „Hope” devenise un simbol – „Speranţa”... dinoza-urilor!

- Sfârşit -

- 205 -

- 206 -