BENJAMIN FONDANE ßI RIMBAUD VÂNTURå-LUME

Rimbaud le voyou este cel dintâi volum de eseistic` publicat deBenjamin Fondane în Fran]a, în anul 1933. Interesul lui Fondane pentruRimbaud [i opera acestuia apare înc` de timpuriu, din perioada român`,de[i nu îl citeaz` decât arareori (de pild`, în volumul Imagini [i c`r]i dinFran]a1). Un fragment din carte va fi publicat, gra]ie lui Jean Ballard, caavanpremier`, în Cahiers du Sud (martie 1933), apoi în revista Raisond’être (nr. 7) [i în Documents 33, de la Bruxelles (iulie 1933). Manuscrisulini]ial era destinat, înc` din 1931, editurii Gallimard, dup` cum reiesedintr-o scrisoare trimis` c`tre Ballard, la sfâr[itul lui mai 1932. Gallimardîl va refuza, iar cartea va ap`rea, în cele din urm`, la Éditions Denoël2. Eava purta o dedica]ie c`tre Lev ßestov, precum [i dou` motouri, dinAntigona lui Sofocle [i, din Les illuminations, celebra fraz` a luiRimbaud: ... Je suis réellement d’outre-tombe et pas de commissions...

Fondane avea inten]ia s` publice o a doua edi]ie a c`r]ii, remaniat` [iad`ugit`. În ultima scrisoare trimis` so]iei sale, Geneviève Tissier, dinlag`rul de la Drancy, la 29 mai 1944, el face aceast` observa]ie: „Pentrureeditarea volumului Rimbaud le Voyou, voiam s` preg`tesc un text nou.Editorul va putea s` publice separat corecturile [i capitolele inedite care sevor g`si. Îns` va trebui ca textul ini]ial s` fie p`strat aproape intact.“

Fragmentele reproduse aici constituie tocmai partea inedit` avolumului proiectat de Fondane, anume Prefa]a la edi]ia a doua a c`r]ii,precum [i capitolele numerotate de la IV la VIII. Ele au fost publicate înedi]ia prezentat` de Michel Carassou [i ap`rut` în 1979, la editura Plasma.În limba român`, volumul va ap`rea integral, înso]it de anexe, note [icomentarii, la Editura Limes, în toamna acestui an, în seria de Operecomplete franceze ale lui Benjamin Fondane.

Luiza PALANCIUC [i Mihai ßORA

1 Volumul Imagini [i c`r]i din Fran]a, de B. Fundoianu, a fost reeditat recent laInstitutul Cultural Român (Bucure[ti, 2006, ISBN 973-577-496-8, ISBN 978-973-577-496-8, 123 p. in 8°). El reproduce integral edi]ia ap`rut` la Editura Socec & Co,Bucure[ti, \n anul 1921.

2 Despre geneza interesului acordat de Fondane lui Rimbaud, vezi CahiersBenjamin Fondane, num`rul «Autour de Rimbaud le Voyou» (nr. 9, 2006), mai alesarticolul semnat de Monique Jutrin, «Sur les traces de Rimbaud le Voyou», pp. 7-18.

restitutio

BENJAMIN FONDANE

RIMBAUD VÂNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå

Prefa]a la edi]ia a doua

Se în]elege de la sine c` o inten]ie polemic` dusese la alegerea titluluiacestei c`r]i, dar sunt nevoit s` m` supun cu o oarecare am`r`ciune„succesului“ de neîn]elegere de care s-a bucurat. Este, oare, posibil, canimeni s` nu fi în]eles, nici s` fi vrut s` în]eleag` faptul c` „vântur`-lume“însemna, pentru mine, tocmai contrarul eroului, al sfântului, al celui drept –,al celor care, supunându-se Legii, [i-au aflat în ea fericirea –, iar, prinaceasta, chiar de la antipozi, lua na[tere o nou` sfin]enie: a uzurpatorilorLegii, a martirilor ra]iunii, a nonconformi[tilor Fiin]ei? Ajunge s` citi]icartea de fa]` pentru a v` convinge de acest lucru. A[adar, inten]ia polemic`ne oblig` s` oferim câteva l`muriri.

M`rturisesc c` m-am cam s`turat de biografiile „sublime“ – sau sublimela modul invers –, c`ci a trage concluzii împotriva eroului s`u în numeleSpiritului, al Idealului, al Eticii, înseamn`, de fapt, a se l`sa atras tot de„sublim“. M` scotea din s`rite biografia „roman]at`“ – ce inven]ie de spiritecastrate! „Atâtea lucruri adunate gr`mad`, de ]i se face mil`“ – aceasta este,la urma urmei, biografia lui Rimbaud, aceasta este biografia oric`ruimuritor de rând. ßi nu las câtu[i de pu]in deoparte vie]ile „reu[ite“,victorioase, încununate de glorie... Jalnic! Am fost înv`]a]i s` credem c`omul are cu ce-[i umple via]a, c` înainteaz` spre ceva, c` poate ajunge laceva: este postulatul subîn]eles. Dar, în ciuda acestui postulat recunoscuttacit, nici o biografie care s`-l fi verificat vreodat`; nici o biografie care s`r`spund` la aceast` întrebare presant` [i nelini[tit` a cititorului: Ce este def`cut? ßi totu[i, noi cerem oric`rei vie]i s` trag` concluzia. Iar, dac` ea nuo face, for]`m pu]in evenimentele – [i gata! Suntem atât de obi[nui]i cuasemenea jocuri, încât, dac` apare o biografie adev`rat`, lipsit` de fard,toat` lumea o g`se[te personal`, fals`, infidel`. Dumnezeule mare! Din ce

VIA¥A ROMÂNEASCå8

s` alc`tuim o biografie dac` nu din propria via]`? Iar dac` aceasta este]inut` sub control de o oglind`, atunci nu v` mai ocupa]i de a altora. Nutrebuie f`cut` confuzia între a zugr`vi o gândire din interior – ceea cepresupune a o tr`i ([i înc` la modul pasionat) – [i a ridica o statuie în pia]apublic`. Nu trebuie confundat adev`rul cu edificarea, nici ceea ce î]i spui ]ieînsu]i cu predica. Rolul biografului nu este de a contabiliza texte, adic` toatetextele f`r` discern`mânt, [i de a le lua drept sfinte, ci de a-[i însu[iproblemele, de a începe, datorit` lor, o experien]` personal`, a[a încât s` nudeslu[easc` doar pentru ceilal]i dificult`]ile pe care le întâlne[te, ci [i pentruel însu[i, în el însu[i, ca el însu[i. Iar dac` problemele lui Rimbaud îmi sunttot la fel de str`ine ca cele ale lui Igna]iu de Loyola sau ale lui Ramses al II-lea, la ce bun s` vorbesc despre ele? Dac` nu le pot suporta decâtreducându-le la dimensiunea mea, de ce s` nu caut, atunci, un „subiect“ pem`sura mea, ca s` m` sl`vesc cinstit? Dac` Rimbaud te face s` dormi, de ces` scrii o carte tocmai despre insomnie?

De la apari]ia c`r]ii mele despre Rimbaud, alte studii au v`zut luminazilei, care i-au împrumutat termenii [i concluziile: temperamentul metafizic,compara]ia cu Stavroghin, renun]area total` la psihologia unui Rimbaudrevolu]ionar etc.

Acest lucru s-a întâmplat f`r` men]ionarea sursei. Cum nu ]ineamneap`rat la a[a ceva, am t`cut. Dar iat`: dup` cum unele din concluziilemele au fost adoptate f`r` discu]ie sau vreo rezisten]` oarecare, tot a[a alteleau fost refuzate, [i tot f`r` discu]ie; nici un cuvânt nu a fost rostit în privin]aexplica]iilor pe care le d`deam despre „vizionar“, despre convertire, nicichiar despre aceea legat` de „vântur`-lume“. Din aceast` gr`mad` de criticicu mai mult sau mai pu]in temei, nu o re]in, pentru a-i r`spunde, decât peaceea a lui Jean Cassou1. ßi nu doar pentru c` Jean Cassou2 este unul dintrecei mai buni scriitori din genera]ia aceasta, ci [i pentru c` împ`rt`[e[te [i î[iasum` responsabilitatea unei întregi orient`ri spirituale care, amestecat` cu

1 Les Nouvelles Littéraires, 23 decembrie 1933, p. 4. (n. ed. fr.)2 Jean Cassou (1897–1986), scriitor, critic de art` [i poet francez; a fost secretarul luiPierre Louÿs, cronicar la revista Le Mercure de France, din 1921, inspector almonumentelor publice, din 1932, director al revistei Europe, simpatizant al PartiduluiComunist Francez, de care se desparte \n urma Pactului germano-sovietic din 1939. Intr`\n Rezisten]a francez` \nc` din 1940, este f`cut prizonier, eliberat \n 1943. Dup` r`zboi,\[i reia activitatea de conservator al muzeelor na]ionale. Este autorul unei opere vaste, dela eseul Éloge de la folie, publicat în 1925, la romane, studii, sonete: La clef des songes(1928), Pour la poésie (1935), Trente-trois sonnets composés au secret (1944), Lamémoire courte (1954), Panorama des arts plastiques contemporains (1960), Lacréation des mondes (1971), Une vie pour la liberté (1981) etc. Jean Cassou va sprijini[i prefa]a volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre, al lui Fondane, publicatpostum, în 1947, la Éditions Seghers. (n. tr.)

RIMBAUD VÅNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå 9

grijile noastre de ordin economic [i politic, risc` s` ne pun` la îndemân` ono]iune inedit` a eroismului intelectual, la fel de periculoas` ca cea care aprecedat-o. M` tem c`, obosi]i fiind s` idealiz`m via]a dup` moda burghez`(idealizare n`scut` dintr-o nevoie compensatorie, consecutiv` uneipu]in`t`]i fiin]iale), suntem, de fapt, pe cale de a pune pe picioare un nou tipde falsificare, la fel de inadecvat ca [i cel`lalt pentru a aduce la lumin`adev`rul. ßi nu numesc falsificare faptul c` Jean Cassou, de pild`, seinveste[te cu întreaga fiin]` în Rimbaud, f`când din acesta un alt Cassou;este regula jocului, unica regul`. M` tem doar c` face un Rimbaud care nueste nici m`car Cassou: care nu posed` nici m`car realul viu al lui Cassou,ci doar ceva c`ruia Cassou crede c` trebuie s` ne supunem pentru ca via]as` aib` o semnifica]ie, ca [i când ar trebui cu orice pre] s` i se g`seasc` vie]iio justificare de care ea se dispenseaz` de bun`voie. Pe m`sur` ce umplegeniile cele mai mari, vie]ii îi mai r`mâne atât de pu]in în]eles, încât un omîn toat` firea nu mai poate deslu[i în ea decât o risipire de energie. Iar dac`ea are vreun sens, ei bine, acesta nu-]i este dat, ci de-abia urmeaz` s`-l cau]i.Dar atunci ce este de f`cut? Trebuie s` fii un erou, un sfânt, un r`zboinic, unmilitant? Ca [i când dup` lectura c`r]ii mele, ori a unei c`r]i în general,cititorul i-ar urma concluziile! S` fim serio[i! Dar, a[a stând lucrurile, la cebun minciuna? De ce s` v` ferim de co[maruri? Pentru a v` consola? Pentrua v` alina neputin]a? Pentru a v` da satisfac]ia de a putea gândi c` sunt unom ca to]i ceilal]i, fr`mântat, supus, ascult`tor, mincinos? Un film al luiMurnau, intitulat Ultimul om3, d`duse la iveal`, cu mult umor, ipocriziaconcluziilor. Dup` sfâr[itul tragic al eroului, un titlu ap`rea pe ecran,avertizând publicul c`, pentru a-i da satisfac]ie, o a doua versiune a finaluluifusese preg`tit` pentru el: imaginile inundau iar`[i ecranul, iar s`rmanul omdevenea, sub ochii no[tri, milionar [i fericit omene[te. Întocmai ca laMurnau, nimic nu ne împiedic`, dup` terminarea filmului, s` plas`m [iconvertirea lui Rimbaud sau refuzul îngâmfat al convertirii, [i s`conchidem: Rimbaud a murit satisf`cut, împ`cat, fericit, egal cu el însu[i,fluturând deasupra suferin]ei sale stindardul Ideii. S-ar p`rea c` genul acestade final este pentru mul]i oameni, chiar pentru mai mul]i decât am crede, oexplica]ie. A tr`dat Spiritul, spun unii; nu l-a tr`dat, spun al]ii; ca [i cumRimbaud ar trebui s` dea socoteal` Cuiva, iar noi am fi administratoriiacestui Cineva; ca [i cum noi to]i, cât` vreme suntem, am [ti la perfec]ie ceanume este Spiritul, precum [i obliga]iile pe care le avem fa]` de el,modurile de a ne justifica, în timp ce geniile, un Baudelaire, un Rimbaud,

3 Friedrich-Wilhelm Murnau (1888–1931), regizor german, unul din reprezentan]iicinematografiei expresioniste. Der letzte Mann este realizat în 1924, dup` un scenariu deCarl Mayer. (n. tr.)

VIA¥A ROMÂNEASCå10

un Dostoievski, un Kierkegaard, nu au avut parte de aceast` revela]ie, devreme ce o tot caut` ca [i cum nu ar [ti nimic despre ea. Dac` a[a ar stalucrurile, ar fi de în]eles ca tocmai geniile s` stea în genunchi în fa]a noastr`,s` ne ia drept obiecte de cult, de vreme ce ele doar caut` ceea ce noi [timdeja. Dar dac`, dimpotriv`, geniile caut` atât pentru ele, cât [i pentru noi(care ne gr`bim s` ne g`sim mântuirea într-o disciplin` de biseric`, de partidetc.), nu v`d bine ce în]eles mai poate avea judecata pe care le-o aplic`m.Trebuie s` ne decidem odat` pentru totdeauna asupra acestei problemeambigue a geniului: dac` geniul nu face decât s` cânte, adic` s` îmbrace înstr`lucire gre[elile noastre, iat` o prejudecat`, cea a admira]iei, pe caresuntem nevoi]i s-o arunc`m la gunoi. În acest caz, el este un func]ionar, ca[i noi, dar un func]ionar al c`rui rol este de a cânta. Cel mai bine, într-unasemenea caz, este s`-l dirijezi, s`-i dai materia prim`, s`-l faci s` consimt`la adev`rul comun, s`-l faci s` fie ascult`tor: de altfel, acesta [i este spiritulîn care societ`]ile totalitare concep geniul. Ceea ce înseamn`, pe scurt, aspune c` poezia nu reprezint` nimic, c` un simplu pas ajunge ca s` sc`p`mde ea. Dac`, dimpotriv`, nu faptul de a cânta are importan]`, ci ce anumecânt` el, vreau s` spun: experien]a sa interioar` [i aptitudinea de a tr`iaceast` experien]`, – atunci geniul are de îndeplinit un rol providen]ial, eleste ]apul nostru isp`[itor, supapa noastr`, ocazia pierdut`. El este semnulunei umanit`]i mai înalte decât a noastr`, [i la el vom merge s` lu`m o baiesfânt` de adev`r, prin el ne purific`m de ceva. El, care este neîn]eles.Dovad` c` ceea ce e mai bun în noi este neîn]eles. El, care este nebun.Dovada pu]in`t`]ii noastre.

[...]

Capitolul IV

A fost o amarnic` în[elare în privin]a în]elesului pe care îl d`deamexpresiei: revoltat dinainte de orice experien]`. Voiam eu, oare, s` spun prinaceasta c`, înc` din leag`n, ursitoarele rele îi aruncaser` eroului tragic sor]iiblestemului lor? C` Œdip, asemenea lui Rimbaud, se n`scuse de-acurmezi[ul, [i c`, indiferent de universul în care s-ar fi n`scut, ar fi fost lafel de nemul]umi]i, la fel de nesatisf`cu]i? Câtu[i de pu]in. Dar totul ne faces` credem – [i tocmai acest lucru voiam s`-l spun – c` viziunea lor desprelume nu atârna de un eveniment excep]ional, de o întâmplare cu totul ie[it`din comun, incest în cazul unuia, dram` a geloziei [i pederastie la cel`lalt,care s` fi motivat o reac]ie ie[it` din comun, dar explicabil`.

RIMBAUD VÅNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå 11

Iat` o via]` în care nu se petrece nimic, întocmai ca într-o via]` normal`,nimic în afar` de întâmpl`rile încâlcite ale vie]ii normale înse[i. Maidegrab` structurile acestei vie]i decât con]inutul ei, forme sau categoriiprintre care s-ar fi putut g`si o mul]ime de alte lucruri, dar unde nimic nu aapucat, totu[i, s` se cuib`reasc`. Via]a aceasta, ca oricare alta, se desf`[oar`încet, vegheat` de necesitate, orânduit` de legi, înzestrat` cu ni[te cantit`]iprecise de dezn`dejde [i speran]`, mergând dintr-o serie cauzal` într-alta, cuefecte dinainte [tiute, fie ele mici, fie mari, cu exact atâta iluzie cât` trebuieca s` te sim]i determinat. Suntem nevoi]i s` credem c` mecanismul acestade ceasornic este excelent [i cât se poate de bine pus la punct, de vreme ceoamenii, în majoritatea lor, fac cas` bun` cu el. Pân` [i nenorocirile sunt, înel, distribuite cu atâta elegan]` [i cu un asemenea sim] al drept`]ii, încâtajung s` par` necesare. Toate în]elepciunile omene[ti cad de acord asupraacestui punct: anume c` suntem condu[i de Soarta oarb`, marea art`constând în a [ti s` i te supui; cu cât mai supus, cu atât mai bine; s-ar puteacrede c` diferitele în]elepciuni s-au luat la întrecere care se va supune maidihai; am putea numi aceast` întrecere: resemnare la dragoste; cre[tinismulî[i g`se[te în ea cea mai mare virtute: aceea a sfin]eniei.

Faptul acesta înseamn` c` fiecare om trece prin experien]a destinului, afatum-ului, dar cum fatum-ul este numitorul comun al fiec`rei existen]e, [icum nu-l po]i \nvinui f`r` s` cazi \n absurd nimic nu modific` raportul,nimic nu ajunge s` ridice fiin]a împotriva existen]ei, a[a încât avem dreptulde a afirma c` este exagerat când se acord` numele de experien]` la ceea ceeste doar obi[nuin]`, o stare de fapt pe care reflec]ia [i con[tiin]a n-au apucatînc` s-o prind`. Ceea ce oamenii numesc pe bun` dreptate un eveniment esteîndeob[te un fapt cu frecven]` mic`, dar care, tocmai de aceea, rupe lan]ulobi[nuin]elor [i ne îndeamn` la reflec]ie; este tocmai cazul unei nenorociriie[ite din comun, precum dublul incest al lui Œdip, care, în mod vizibil,exagereaz`, punând în cârca unui singur om nelegiuiri pe care, îndeob[te,soarta le arunc` asupra mai multora. Se în]elege atunci, fie [i cu titluexcep]ional, c` omul lovit peste m`sur` se simte prins într-o experien]` aexisten]ei [i, ca atare, reac]ioneaz` personal la o nenorocire ea îns`[ipersonal`, în felul s`u. Avem de-a face, în cazul acesta, cu o favoare special`pe care o acord` Cetatea, cu o toleran]` ie[it` din comun; s-ar abuza dac`existen]a ar fi f`cut` vinovat` doar pentru faptul c` cineva exist` [i pentruvinile pe care acesta le-ar putea avea. Ar însemna s` sus]inem c` tragedias`l`[luie[te în fiecare om [i c` fiecare om are dreptul, de ce nu [i datoria?,de a se lamenta [i zbuciuma într-atâta, încât s` fac` imposibil` via]aîmpreun`. Iat` de ce autorul tragic se împopo]oneaz` cu un pretext [iinventeaz` o poveste; iat` de ce sus]ineam c` este un revoltat dinainte deorice experien]`.

VIA¥A ROMÂNEASCå12

Deoarece se în]elege de la sine c` numai experien]a, faptul de a tr`i,condi]ia uman` tr`it` [i suportat`, doar ea poate da na[tere gre]ei spirituale,atât a lui Sofocle, cât [i a lui Rimbaud. Aceast` sil` de a tr`i nu iese chiardin nimic: ea este urmarea a mii de poticneli, a mii de st~lciri, de contacteobscure [i imponderabile, fie cu realitatea moral`, fie cu realitatea cosmic`,fie, în sfâr[it, cu aceast` inteligen]` îndelung elaborat` care [i-a luat sarcinade a justifica [i canoniza ceea ce s-a brodit s` fie, dându-i numele denecesitate. Se întâmpl` ca, uneori, con[tiin]a s` se simt` [ocat` de o anumit`serie de fapte; cutare se revolt` împotriva zeilor, dar morala i se pare întrutotul satisf`c`toare; cutare altul se împac` foarte bine cu zeii, în schimb arece are cu morala; [i exist` [i in[i care dispre]uiesc în]elepciunea [i Soarta,dar pe care faptul de a mânca, de a bea sau de a face dragoste nu-iincomodeaz` în mod deosebit. Inutil s` mai dau [i exemple. Un caz maipu]in întâlnit este acela al lui Rimbaud, care trece prin dezgustul moral, apoiprin cel religios, pentru a sfâr[i în dezgustul metafizic; nimic nu rezist`acestui dezgust: nici poezia, nici iubirea; [i iat`-l atacând ceea ce teologiinumesc des`vâr[irea suprem`: faptul însu[i de a exista.

Da, Rimbaud ur`[te existen]a, iar ura aceasta î[i are izvorul în chiarfaptul c` el exist`, c` a luat cuno[tin]` de faptul de a exista. Aceast` ur` nui-a venit toat` dintr-o dat`, într-o clip`, ci pic`tur` cu pic`tur`, pe m`sur`ce înainta în via]`, pe m`sur` ce-[i croia un drum [i se murd`rea; el începeprin a-i detesta pe cei apropia]i: mama, ora[ul în care s-a n`scut, „dintretoate cel mai idiot“, apoi pe scriitori [i, în sfâr[it, Parisul; detest` ceea ceîncepuse s` iubeasc`: poezia, iubirea îns`[i, pe Verlaine; de fiecare dat` î[iînchipuie c` nu detest` decât atât, apoi îl ia valul [i iat`-l detestând totul.Totul, adic` nu doar universul, pe Iisus, cununile martirilor, [tiin]a, ci pân`[i faptul de a tr`i, pân` [i actele m`runte din care se compune tr`irea, tr`irealui, precum iubirea îns`[i, scrisul, excre]ia. El nu e r`u cu cineva anume [iinsolent cu altcineva, la fel de bine determinat; el nu distruge c`snicia luiVerlaine din ur` pentru Verlaine; nu-[i p`r`se[te mama pentru c` e mamalui; dup` cum nu întoarce spatele poeziei sale, ci poeziei. „Dar, v`zând c`vremea bun` îi e fiec`ruia de folos [i c` fiecare nu este decât un porc... ur`scvara...“ Ceea ce detest` el reprezint` interesele fiec`ruia, [i aici r`mâne,acestui lucru i se conformeaz`, în el se complace; detest` faptul c` vara,lumea, spiritul s-au gr`bit s` existe pentru acest soi de indivizi. F`r`îndoial`, ura lui se îndreapt` spre omul care e mul]umit de lumea ce îlînconjoar`, dar [i spre universul care se mul]ume[te cu omul [i îl suport`.Nu c`, a[i[derea lui Céline, s-ar înver[una s`-l denun]e pe om; a[a ceva ne-ar l`sa s` credem c` gândul îi st` la r`utatea omului, cerând s` fie r`zbunat`,iar omul torturat; câtu[i de pu]in, la urma urmei, c`ci omul îi este indiferent;[i nici nu vrea s` îndrepte lumea, nu, c`ci lumea e deja condamnat`, dup`cum [i oamenii sunt osândi]i; ce vrea el, întocmai ca Baudelaire, acest

RIMBAUD VÅNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå 13

„împ`rat al vizionarilor“, este s` evadeze din lume. Precum Baudelaire, arscrie pe panoul visului s`u aceste cuvinte incendiare:

ORIUNDE, DAR ÎN AFARA LUMII4.

Capitolul V

Sunt revolte [i revolte! Dac` nu este vorba decât de o revolt` moral`, într-o singur` clipit` se [i ajunge la în]elegere. E de neînchipuit în ce m`sur` sesimte omul animal moral. El este mereu nemul]umit de faptul c` lucrurilenu merg; to]i sunt nemernici, to]i vicio[i, exploatatori, invidio[i [i intrigan]i,fie ei preo]i, politicieni sau bancheri, filosofi sau martiri, îngeri sau zei. Doarel, înger pur! adev`rat martir! un neîn]eles! Doar el [i-ar împ`r]i semeniloravutul, dac` l-ar avea, doar el s-ar l`sa t`iat în buc`]i, doar el s-ar da pestecap... Ce dovad` mai solid` c` existen]a e necesar` decât faptul c` eu sunt ofiin]` moral`, c` sunt bun – deci exist! Nu eu l-a[ snopi în b`t`i pe aproapelemeu dac` a[ fi poli]ai, nu eu m-a[ îmbuiba dac` a[ fi bancher, nu eu m-a[r`zboi dac` asta mi-ar aduce câ[tiguri, nu eu a[ face nego] cu arme [i poatechiar cu fiin]e omene[ti dac` a[ fi Dumnezeu... Dar, pân` s` ajungem acolo,nimic mai just decât s` pretindem via]a celor ce se bucur` de ea, bunurile –celor ce le au pân` peste cap, puterea – celor ce se împopo]oneaz` cu ea.N-ar fi, din parte-mi, nici ranchiun`, nici invidie... Îndr`zne[te, cumva,cineva s` se gândeasc` la resentiment? Spusele mele sunt la îndemân`pentru a dovedi contrariul. Iar acum, s` le întoarcem cuvintelor spatele [i s`trecem la acte. Pune]i-m` ßef [i o s` vede]i voi.... Am s` m` apuc s` împartlibertatea, bog`]iile, fericirea în p`r]i egale, în felii sub]iri [i nu-mi voi p`stramie absolut nimic în plus. În sfâr[it, iat` împlinit` Echitatea! Nicilingu[itorul cel mai dezm`]at nu va egala f`]`rnicia moralei autonome. Cedovad` mai bun` c` exist` imperativul categoric decât faptul însu[i c` eu îlposed? Sunt bun, sunt perfect, sunt intact. Dac` a[ fi singur pe lume, totular merge ca pe roate. Din p`cate, mai exist` [i ceilal]i... ßtia bine Kant cef`cea când a instaurat morala laic`. Ne lua în posesie pe fiecare în parte [ine transforma pe fiecare anume în Dumnezeu, pe fiecare anume în legeaîns`[i: într-adev`r, se [tie bine ce pl`cere poate sim]i orice om de treab` dac`poate avea parte de ceva îndoielnic. Iar dac` e vorba de mul]ime... Gata cumorala religiilor, luat` la palme de eviden]a [tiin]ific` pentru care e limpedec` cel mai de seam` dezm`]at, cel mai tic`los, porcul din frunte sunt eu,

4 « N’importe où hors du monde », în Le spleen de Paris (n. tr.)

VIA¥A ROMÂNEASCå14

tocmai eu, un cre[tin, un sfânt, un om la urma urmei! Se poate, oare, cl`dio moral` pe un teren atât de [ubred?! Pentru ca omul s` fie perfectibil,trebuie s` g`sim, totu[i, m`car pe ici, pe colo, unul care s` fie des`vâr[it.Dar, ca s` fii perfect, bunele inten]ii [i discursurile pioase... Face]i ce v`trece prin cap, dar aten]ie la ceea ce spune]i! A[a se judec` moralitatea.

În excelenta lucrare pe care i-o dedic` lui Rimbaud, Jacques Rivière5,de[i catolic, uit` c` e catolic. Se imagina el însu[i în eroul s`u; [i de aici laa vedea în el un inocent... De[i c`r]ile sfinte ar fi trebuit s`-l pun` în gard`:pân` [i pentru un catolic, nu chiar toat` lumea e inocent`! Când ajungi,precum Rimbaud, s` ur`[ti to]i oamenii pentru c` ar fi porci, nu înseamn`c` ai [i devenit tu însu]i nevinovat. Ba chiar c` ai sc`pat neatins de ranastr`mo[easc`, c` p`catul ar fi trecut pe lâng` tine... Exist`, totu[i, faptele,m`rturiile, câteva pove[ti cam îndoielnice... Dar chiar dac` toate acestea n-ar exista [i dac` port`reasa mi-ar da cele mai bune referin]e în ceea ce-lprive[te, nimic nu-l împiedic` pe un asasin s` fie amabil cu port`reasa lui.Lucruri asem`n`toare pot fi întâlnite mereu. Nu. Rimbaud nu era inocent –[i, de altfel, nici n-a pretins vreodat` a[a ceva. „Ce frumo[i suntcondamna]ii!, scria el. Noi ne dezgust`m unii pe ceilal]i.“ Ceea ce în]elegeel prin inocen]` este cu totul altceva [i ne-o [i spune: „Nu posed sim]ulmoral. Sunt o brut`, un negru.“ Exist` revolt` [i revolt`. Iat-o [i pe cea a luiRimbaud: nu are sim]ul moral. Altfel spus, morala îi face grea]`. Morala, nudoar imoralitatea. Binele, [i nu doar R`ul. Morala, care ne las` s` credem c`suntem îngeri [i c` doar ceilal]i sunt ni[te porci. Morala, care s-a aranjat s`fac` din fiecare pentru sine un înger [i din fiecare pentru ceilal]i o bestie.Acesta este lucrul care ne vine din experien]` – aceast` experien]` de carenimeni nu simte nevoia, cum nu simte nici nevoia de [tiin]` [i de politic`,cu atât mai pu]in de filosofie [i de dialectic`. Cu ideile, treac`-mearg`! Suntferme, comode, se las` mânuite. „Rimbaud a tr`dat spiritul!“ Cine arîndr`zni s` spun` a[a ceva în numele experien]ei? A[a ceva s-ar întoarceîmpotriv`-ne, precum un scuipat proiectat împotriva vântului. Experien]a, înschimb, este ceva precis, nemijlocit, automat. Dar, dac` este vorba de idei,lucrurile se schimb`. Cu ideile oricine poate trata. Pot s`-i torn un copiloricui, apoi s` m` apuc s-o înjur pe nenorocita mam`. În ce m` prive[te,r`mân f`r` r`spundere. Ba îmi revendic [i autoritatea de a judeca. Pentru c`,de[i sunt un porc, sunt totu[i un înger.

Nu, Rimbaud nu este un înger, de[i s-a autointitulat [i vr`jitor, [i înger.El ur`[te oamenii. ßi oricine ur`[te oamenii, dac` are cât de cât ceva în fiin]alui, ajunge pân` la urm` s` se urasc` pe sine. ßi, în fapt, Rimbaud se ur`[te.

5 Este vorba despre volumul Rimbaud, publicat de Jacques Rivière în 1930, la ÉditionsKra, în colec]ia «Vingtième Siècle». (n. tr.)

RIMBAUD VÅNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå 15

Atunci este str`fulgerat de aceast` intui]ie: c` n-ai nimic de sperat din partealumii, nimic de n`d`jduit din partea oamenilor. C` trebuie s` ie[i din lume,s` fugi oriunde! Exist` mai multe mijloace.... Exist` credin]`... Dar ea eplicticoas`, [i vom vedea de ce. Mai este [i poezia, dar s` nu anticip`m.

Capitolul VI

Nimic nu poate fi în]eles din Rimbaud dac` nu se admite c`, în scurta luiactivitate literar`, care nu dureaz` mai mult de trei ani, el ne arat`, arzândetapele, dând timpului o densitate [i o condensare excep]ionale, nuexprimarea unei ]â[niri lirice continue, maturizând un dat originar ajuns laexplicitarea motivelor sale, ci expresia unei produceri în trei timpi,discontinu` (de[i neîntrerupt`), în func]ie de st`rile succesive ale uneidezvolt`ri morale [i metafizice a c`rei mi[care accelerat` cedeaz` în fa]aunei analize f`cute pe îndelete. Lui Rimbaud îi ajung trei ani ca s` tr`iasc`o experien]` unic` în istoria poeziei, pentru epuizarea c`reia altora le-artrebui treizeci. Degeaba îi reunim poemele într-un întreg; ele nu se simt lalargul lor sudate a[a împreun`: fiecare din aceste etape parcurse are osemnifica]ie aparte, separat` de etapa urm`toare printr-un salt. La fiecaresfâr[it de serie, Rimbaud se p`r`se[te, se reneag`, î[i condamn` trecutul [iîntreprinde altceva – ceva pe care de asemenea îl reneag` f`r` întârziere.Aceast` lege, c`reia i se supun operele de art` cunoscute, a lenteitransform`ri a unui dat mai dens [i mai profund, aceast` traiectorie careîntotdeauna ni s-a p`rut a fi o coacere îndelungat` a aceluia[i prin acela[i,asem`n`toare cre[terii unui copac sau a unei frunze, aceast` lege, cumspuneam, a constan]ei, nu pare a func]iona în cazul operei rimbaldiene; s`fie, oare, iluzia pe care ne-o produce lipsa timpului necesar? Se pare c`Rimbaud duce lips` de timpul indispensabil cre[terii vitalit`]ii saleextensive, rotunjirii trunchiului, desf`[ur`rii frunzelor; el trece din muta]ieîn muta]ie: de-abia i s-a ivit trunchiul, c` [i începe s` dea frunza, abia cecre[te frunza, hop [i florile gr`bite s` dea rod. Intervalele, tranzi]iile,aproxim`rile de parcurs, ceea-ce-este-pe-punctul-de-a-se-face, toate acesteane-au fost sustrase; a[a încât nu vom [ti niciodat` dac` fructul pe care îlavem în fa]` a trecut cu adev`rat prin faza de floare, dac` cire[ele pe care leavem în fa]` provin dintr-un cire[ [i nu cumva dintr-un dovleac. Aceast`leg`tur` logic` pe care noi o stabilim între fecundarea unei femei de c`treun b`rbat [i na[terea unui copil, primitivii o trec cu vederea, ei nev`zândîntre ele nici un fel de leg`tur`, decât, cel mult, o interven]ie supranatural`insolit`, în pofida sarcinii înse[i, care „le sare în ochi“. Dac` sarcina nu ar fi

VIA¥A ROMÂNEASCå16

vizibil`, copilul nu ni s-ar p`rea, oare, ca ivindu-se pe lume prin generarespontan`?

Spuneam c` opera lui Rimbaud ni se prezint` în trei timpi: o prim` etap`pe care am putea-o denumi, dup` cum ne convine, etapa cacograf`, dac`ceea ce ne intereseaz` este descrierea ei (poezia latrinelor, a ulcerului analal Clarei Venus, a l`satului pe vine, a iubi]elelor), sau revolu]ionar`, dac` neintereseaz` semnifica]ia ei (ura fa]` de preo]i sau politicieni, fa]` de IisusHristos, ca ho] de energii, dragostea fa]` de popor, de comunarzi etc.). Adoua etap` a lui Rimbaud, el însu[i a denumit-o, în timp ce scria LesIlluminations, etapa vizionarului. Cât prive[te a treia – [i ultima – etap`poetic`, aceea a ciclului Une saison en enfer, am putea-o numi, cu voiadumneavoastr`, etapa e[ecului. Cea dintâi, precum [i aceasta din urm`, suntrezultatul unei cunoa[teri directe a concretului; cea de-a doua este rezultatulunei fugi, a unei evaziuni.

Nu vom în]elege nimic din aceste distinc]ii dac` nu vom restrângedezbaterea exclusiv la planul poemului. Poetul nu cunoa[te decât o singur`dimensiune [i, de[i mingea i se umfl` [i i se dezumfl`, el r`mâne mereuacela[i; este inuzabil, nimic nu-l clinte[te de pe pozi]ie. Punându-l deopartepe Hölderlin cu poemele din timpul nebuniei, poetul este în general undansator pe sârm`, cu sau f`r` plas` de salvare, judec`torul riscurilor pe care[i le asum` este chiar el: el le m`soar`, el le prevede, el le previne, a[a încâts` nu cad` niciodat` mai departe decât plasa lui de salvare! Poezia este într-adev`r fructul copt al eului, despre care vorbe[te Bergson; ea se îmbog`]e[tedin propriu-i trecut [i-l transform` pas cu pas în prezent: saltul nu mai esteposibil, deci nici e[ecul nu este de a[teptat. De la cel dintâi poem pân` la celdin urm` al poetului celui mai îndr`zne], precum, de pild`, Baudelaire, seîntruchipeaz` o minunat` continuitate, pe jum`tate c`zut` din cer, pejum`tate ticluit` cu bun` [tiin]`. Aceast` discontinuitate caracteristic` luiRimbaud, aceste salturi, acest e[ec final, aceast` nenorocit` de c`deretragic` la sol, cu organele esen]iale sf`râmate – trebuie s` recunoa[tem c`nu se afl` în cercul magic al destinului poetic. Nu poezia este cea care faceaceste salturi periculoase pân` la punctul de a-[i r`ni propriul autor, atâtfizic, cât [i spiritual, deoarece poeziei nu-i st` în fire s` se p`r`seasc` pesine, întorcându-se împotriva propriului ei autor. Poezia lui Rimbaud posed`un motor situat în afara ei: capriciile, umorile, convulsiile acestui motor careac]ioneaz` asupr`-i, o comand` [i o sf`râm`.

St` în firea omului natural, a omului obi[nuit, s` g`seasc` tocmai în via]`leacul de care are nevoie pentru a se supune vie]ii. Este adev`rat c`desf`[urarea tr`irii aduce dup` sine o destul de mare produc]ie denimicnicie. Orice via]` omeneasc` fabric` neant [i, pe m`sur` ce omul urc`pe scara valorilor, devenind con[tient de el însu[i, cre[te [i produc]ia sa deneant.

RIMBAUD VÅNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå 17

Problema vital` care se pune oric`rei fiin]e este urm`toarea: cum s` tedescotorose[ti de acest neant pe care îl secretezi, ca s` nu sfâr[easc` el prina te ucide. Nu e cazul s` credem c` problema ar fi f`r` solu]ie: cei mai mul]idintre oameni o g`sesc cu destul` u[urin]`; aici î[i are izvorul sanctificareamuncii de c`tre orice societate omeneasc`. Spiritelor mai preten]ioase,ambi]ia, voin]a de putere, cercetarea [tiin]ific`, desfrâul, ba chiar eroismulsau sfin]enia le ofer` acela[i rezultat. În ceea ce îl prive[te pe poet, acestaare putin]a de a scrie, adic` de a scoate din el imense cantit`]i de neant, careîl stânjenesc, [i de a le ridica la nivelul exprim`rii, de a le conferi o form`.Ceea ce face ca poetul s` par` un om satisf`cut –, iar nu ceea ce este elîndeob[te: un nenorocit. Pentru bunul motiv c` vederea noastr` se opre[te laforma pe care el i-a dat-o acestui neant, form` care este vindecarea saspecific`, [i nu asupra imensei scurgeri de neant, care este rana sa specific`.Opera]iunea poetic` este o terapie de prim ordin: ea îl protejeaz` pe poet depericolul pe care îl reprezint` propriu-i neant, dar ea îl [i împiedic` s` ri[teîntâlnirea, lupta corp la corp, îl împiedic` s` ri[te înh`]area adev`rului pecare îl presimte, pe care îl prosl`ve[te, dar pe care nu îl îmbr`]i[eaz`.Superioritatea poetului asupra omului de rând const` în faptul c` el nu sevindec` datorit` celuilalt, ci cu ajutorul lui însu[i, transformând în poeziepropriu-i neant; de aici [i eviden]a neantului despre care aduce m`rturie; totde aici [i nostalgia lucrului de care te-ai vindecat prea repede; el nu apuc`s` fie ceva anume decât în scurtul r`stimp în care munce[te; nu este eroudecât atâta vreme cât ]ine inspira]ia; totul îl face s` cread`, în clipa aceea, c`se va ridica pân` la piscul actului s`u, dup` care se va reîntoarce la punctullui de plecare. A fost. Acel Eu care fusese un altul redevine un simplu eucartezian. Viteazul de mai adineaori, iat`-l pref`cându-se pe loc într-unfricos, un la[. Pân` la urm`toarea inspira]ie. A[a se desf`[oar` ciclul poetic;aceasta este condi]ionarea sa metafizic`.

Pu]ini sunt oamenii care nu vor sau nu pot s` se descotoroseasc` deneantul lor [i se str`duiesc s`-l dep`[easc`. Pot s` înving` sau s` fie zdrobi]i.Dar, în general, [i victoria, [i e[ecul r`mân, în acest domeniu, anonime; nicic`utarea, nici b`t`lia nu s-au petrecut în zona generalului; ac]iunea lor nu selas` descifrat` pe plan social, inteligen]a nu o poate deduce; nici victoria,nici e[ecul nu ajung s` fie resim]ite ca atare decât dac` b`t`lia spiritual` s-adesf`[urat la vedere, în domeniul public al f`ptuirii umane, în cazulvictoriei; iar, în caz contrar, dac` va fi c`zut dincolo de sine, nu se [tie unde.Prudent` [i luându-[i precau]iile de rigoare, naturii nu-i convine s` nedest`inuiasc` rezultatele opera]iunilor sale; seriile ei cauzale nu seîncruci[eaz` niciodat`; ea nu îl înzestreaz` niciodat` pe omul care se dedic`cercet`rii cu tehnici potrivite doar pentru renun]are. Ea reu[e[te s` împiedicepublicitatea când este vorba de întâmpl`tor, miraculos sau paradoxal:fricosul nu cre[te prea des într-un cire[; dar, la urma urmei, oricâte precau]ii

VIA¥A ROMÂNEASCå18

]i-ai lua, sfâr[e[ti prin a te da de gol. Este ca [i cum ai avea de-a face cuvoin]a deliberat` de a ob]ine o excep]ie care s` confirme, s` instaurezeregula. Taman atunci, providen]a face s` se iveasc` în lume un temperamentmetafizic dublat de un poet, adic` situat într-un anumit loc; ...iar cercet`torulîncepe s` se c`zneasc` mânuind o unealt` ticluit` pentru a ob]ine finitul;încercând s` se descurce, mai r`u se încurc`: tocmai aceast` c`utare a uneiie[iri îi confer` poeziei lui Rimbaud aceste ]â[niri, aceste salturi aparente,aceste rupturi; în interiorul poemului, se afl` un poet, care se gr`be[te s`prelungeasc` la nesfâr[it clipa crea]iei, clipa c`ut`rii, cea plin` de for]`;încearc` furibund s` evite oprirea, clipa poemului. Or, poemul nu se poatesf`râma de unul singur; poetul nu are nici o putere asupra lui; nu poemul seafl` în mâinile poetului, ci poetul este în mâinile poemului s`u; aici se afl`întreg e[ecul suprareali[tilor: din condeiul lor disperat [i care nega poezia,tot poezie a ie[it. Tocmai dimpotriv`, altceva decât poemul ar putea s`-lsf`râme. A[a se face c` „cel`lalt“-ul din Rimbaud va fi sf`râmat poemul [iva fi fost aruncat dincolo de el. Poezia va fi c`zut în real. Nu te mai ridiciîntreg dup` astfel de fracturi. Dar cum e[ecul s-a produs într-un loc public,în domeniul inteligibilului, acesta a fost v`zut. A încetat s` mai fie un raportobscur, imponderabil, imaterial, un raport personal [i tainic între om [inecunoscut; a devenit un fapt istoric, un eveniment aflat la limita dintreistoria poeziei [i aceast` absen]` a istoriei care este Necunoscutul. Este opunte între noi [i altceva.

Capitolul VII

Statu quo–ul reprezint` rolul care îi revine, metafizic vorbind, poetului.În cel mai bun caz, el este cel care trâmbi]eaz` de[teptarea, iar nu voin]acare duce la de[teptare. Metafizic vorbind, nu este un erou; nu e nici la[; esteun trândav, adesea împ`timit, adesea înduio[at sau indignat, dar care nuizbute[te s` ias` din cercul s`u [i s` aib` la îndemân` o ac]iune eficace.Când cea din urm` problem` va fi fost rezolvat` – independent de el –, cândva veni vremea „reconcilierii nesfâr[ite la cap`tul unei contradic]iinesfâr[ite“, în termenii lui Hegel, poetul va sparge în sfâr[it cochilia, dar vaînceta s` mai fie poet. Nu va mai avea nevoie de poezie. Adic` poetul nupoate fi închipuit decât într-o lume a contradic]iei, a absen]ei. El este mareleprofitor al acestei contradic]ii, al acestei absen]e. De aici fumurile sale deactor. Chiar dac` l-ar vedea pe Dumnezeu, el L-ar cânta, fie [i dac`, a[af`când, L-ar pierde. Îns`, pentru moment, [i atâta vreme cât dureaz` clipaîndelungat` a provizoriului ve[nic, el nu se poate împiedica s` cânte.

RIMBAUD VÅNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå 19

La [aptesprezece ani, la prima sa întâlnire cu poezia, Rimbaud accept`condi]iile acesteia. Desigur, îi cere s` lase cât de cât loc pentru ura care îlmacin`, pentru spiritul s`u mu[c`tor [i batjocoritor; desigur, nu face altcevadecât s`-[i reverse neantul care îl mistuie, f`r` s` brodeze stele, floricele [ialte legume lirice, dar accept`, în cele din urm`, echilibrul pe care i-l ofer`ea, cl`de[te, prin ea, o punte de în]elegere cu oamenii, se situeaz` în ceva [ifa]` de ceva. Starea lui este cam ca aceea a lui Baudelaire, un Baudelairemai tân`r, mai precoce, mai aspru, un Baudelaire care înc` i-ar mai imita peBanville [i Hugo, care va fi înlocuit p`catul str`mo[esc cu r`ul social, unBaudelaire care, n`scut fiind dup` Baudelaire, ar împinge otr`vurile acestuia[i mai departe, preluându-i [i gustul, [i oroarea, deopotriv`, atât fa]` despurc`ciune, cât [i fa]` de viciu ori ]icneal`. Poezia mai este [i un mijloc deobi[nuire cu lumea, un mod de a vie]ui în pace cu oamenii, vreau s` spun otribun` liber` de la care po]i s`-]i arunci injuriile [i blestemele asupraoamenilor. Poetul este un înger, iar oamenii sunt ni[te porci. ßi iat`-l peRimbaud ponegrindu-i pe preo]i, pe cump`ta]i, pe Hristos cel pr`d`tor devigoare, pe iubi]ele, pe în]elep]i [i pe drep]i. Nu vorbesc de „volatilizarea luiThiers [i-a lui Picard“6, de „drumul de onoare“7 al patriei. S-a c`]`rat învârful tribunei, judec`, osânde[te, d` verdicte. Pu]in mai tare decât restullumii, dar de fapt ca tot restul lumii. Se afl` pe linia burghez`, f`r` îndoial`,trage concluzii împotriva celorlal]i, dar, la urma urmei, important nu esteîmpotriva cui tragi concluzii, ci s` o faci împotriva cuiva, deci s` tragi, pur[i simplu, concluzii. De altfel, în clipa aceea el este poet, iube[te poezia,public`, scrie versuri în form` fix`, compar` o tân`r` poetes` cu Sofocle,cite[te lucruri de[ucheate, este comunard [i pune la cale proiecte pentrualc`tuirea unei constitu]ii sau a unui falanster, mai [tii... De-ar fi continuata[a, dup` ce vârsta i-ar fi strunit primele pasiuni, ar fi ajuns în Academie, laParis ori la Moscova, ce conteaz`?... Are, desigur, talent, dar, dac` negândim bine, toat` lumea are talent [i, cu vremea...

6 « Le vol des Thiers et des Picards », apare în Chant de guerre parisien, inserat înScrisoarea Vizionarului, din 15 mai 1871, \mpreun` cu Mes petites amoureuses [iAccrupissements. Poemul lui Rimbaud, al c`rui titlu vine de la parnasianul François Coppée[i al s`u Chant de guerre circassien, nu reprezint` doar o adeziune la spiritul revolu]ionar alComunei din Paris, ci [i un pamflet \mpotriva poeziei sentimentale [i bucolice a romanticilorparnasieni. Thiers, [eful puterii executive, din februarie 1871, [i Picard, Ministrul de interne,sunt compara]i cu Eros [i Psyché. Cuv~ntul vol, utilizat de Rimbaud, are o semnifica]iedubl`, at~t de zbor (reamintind de fuga \n balon a lui Gambetta, c~teva luni mai devreme),c~t [i de furt. (n. tr.)7 « Le sentier de l’honneur », în Mauvais sang, din Une saison en enfer. Fragmentul seprezint` sub forma unui monolog, pe care critica rimbaldian` \l mai nume[te [i alconscrisului; se reg`sesc, aici, tema mercenarului, cea a spectrului unei mor]i pe c~mpul delupt`. (n. tr.)

VIA¥A ROMÂNEASCå20

Ideile sale din acele timpuri nu îi apar]in în totalitate; ele plutesc în aerulvremii, în lecturile rele pe care le face, mai cu seam` în Hugo. Ceea ce îieste personal, este ura fa]` de toate [i, pentru moment, nu face decât s`-[iimite mae[trii, îns` de-a-nd`ratelea, maimu]`rindu-i, umilindu-i; le prefacesublimul în josnic. Cât despre curajul expresiei, despre îndr`zneala de acânta r`ul, urâtul, mâr[avul, scormone[te în Baudelaire [i îl întrece. Esteetapa revolu]ionar` a lui Rimbaud, cea comunard` [i anticlerical`: cevapozitiv, p`mânt solid, fir-ar s` fie8! Versurile sale din aceast` perioad` nusunt de soiul cel mai bun [i, dac` n-ar fi fost semnate „Rimbaud“, ar treceast`zi drept o simpl` „curiozitate“. Dar este limpede c` el se afl` pe t`râmulpoeziei; zece ani mai târziu, aveam un poet.

F`r` îndoial`, Rimbaud are lecturi înfior`toare; lista de c`r]i [i de autoricare încheie Scrisoarea Vizionarului st` m`rturie. Dar printre aceste de[eurise disting, dup` cum aminteam, Florile R`ului. Rimbaud p`trunde înaceast` carte tot mai mult, îi simte densitatea, for]a, [i îl descoper`, la spateleacelui Baudelaire artist, pe adev`ratul Baudelaire, „regele vizionarilor, unadev`rat Dumnezeu“. Pe de alt` parte, Rimbaud se în`bu[` în poezia sa, învia]a de toate zilele, îi este sil` de propria-i vorb`rie. Atunci are loc celdintâi salt, când, odat` cu veritabila sa activitate poetic`, începu o alta,antipoetic`, sfidând orice moral`, a[ cum îl sfideaz` [i pe Baudelaire. Estemomentul în care devine, în sfâr[it, el însu[i, coborât de la tribun`, întorcândspatele mesei de scris, eliberat de visele sale socialiste, anticlericale [iantipatriotice, prins în încle[tarea cu lumea prin mijlocirea poemului, înîncle[tarea cu poemul cu pre]ul propriei vie]i. Are, f`r` nici o îndoial`,nevoie de un loc [i de o formul`. Trebuie s` tr`iasc`! Poemului îi va cere –oh, ce paradox! – taina vie]uirii.

Capitolul VIII

1

Nu exist` nici un romantic care s` nu fi crezut, fie [i doar pentru o clip`,în misiunea providen]ial` a poetului: profet, vizionar, c`l`uz` a popoarelor[i, de ce nu?, poate chiar martir al unei cauze nobile, al unei cauze disperate;în clipa aceea, el se crede un revoltat, un împuternicit „al celor care sufer`“.Nu încape îndoial` c` Rimbaud, cel al primei perioade, a trecut [i el pe aici;

8 Fondane utilizeaz` interjec]ia « tudieu », din « tue Dieu », care a intrat \n limb` odat` cutextele comediei clasice – Molière, de pild`, \n L’Amphytrion: «Tudieu! L’ami, sans vousrien dire, / Comme vous baillez des soufflets!». (n. tr.)

RIMBAUD VÅNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå 21

este un excelent profesor de moral`, r`zvr`tit împotriva tuturor. Chiarepitetul de vizionar pe care îl va utiliza mai târziu poate fi g`sit pe toatedrumurile, la romantici: Baudelaire comb`tând adversarii lui Joseph deMaistre nu credea el, oare, c`-i lua acestuia ap`rarea, numindu-l unvizionar?

Sub semnul romantismului va ataca Rimbaud conceptul de poezie, a[acum ne-a fost el l`sat mo[tenire de c`tre Evul Mediu [i clasici: „Dup`Racine, jocul prinde mucegai. A ]inut dou` mii de ani.“ Schi]eaz` în câtevalinii un tablou p`trunz`tor al istoriei poeziei: „În Grecia, spuneam, versuri [ilire, ritmuri: Ac]iunea. Dup` aceea, muzicile [i ritmurile devin joc, del`sare.Studiul acestui trecut îl încânt` pe orice curios: mul]i se desfat` s`reînnoiasc` aceste antichit`]i: – s` fie pentru ei. Inteligen]a universal` [i-aîmp`r]it mereu ideile cu dezinvoltur`; oamenii culegeau o parte din acesteroade ale min]ii: ac]ionai prin, scriai c`r]i despre; acesta era demersul, omulnemailucrând, nefiind înc` trezit, sau nu înc` în deplin`tatea marelui vis.Func]ionari, scriitori! Autor, creator, poet? Omul acesta nu a existatniciodat`.“

Am spus c` Rimbaud nu avusese decât lecturi dubioase; poe]i francezi [iînc` de mâna a treia; în chip cu totul natural, judec` poezia universal` înfunc]ie de poezia francez`; nu-i [tie pe Shakespeare, Byron, Shelley, Keats;îi uit` pe Dante, Blake; din tot romantismul german, nu a auzit vorbindu-sedecât de Goethe [i de Schiller, [i nu [tie nimic de Novalis, de Tieck, deHölderlin. ßi totu[i, se d` drept teoreticianul romantismului, [i, în numeleromantismului francez, î[i lanseaz` adev`rul: „Romantismul nu a fostniciodat` judecat cum se cuvine. Cine s`-l fi judecat? Criticii!! Romanticii?care dovedesc din plin c` [ansoneta este atât de rar oper`, adic` gândireacântat` [i în]eleas` a [ansonetistului“. Într-adev`r, Rimbaud îi va numispontan pe cei dintâi vizionari: Lamartine, Hugo, Gautier, Leconte de Lisle,Banville... Nu sunt alegeri prea fericite. Lucrurile stau ceva mai bine când îiarat` cu degetul pe adversarii acestora, pe anti-poe]i: „acest geniuresping`tor care i-a inspirat pe Rabelais, pe Voltaire, pe Jean de la Fontaine,comentat de H. Taine“. Iar când, mergând mai departe cu enumerarea,ajunge s`-l numeasc` pe Baudelaire „cel dintâi vizionar, regele poe]ilor, unadev`rat zeu“, atunci m`car a ]intit cum se cuvenea. Drumul a fostdescoperit.

Dac` Scrisoarea Vizionarului nu s-ar fi oprit pe îndelete asupraînsu[irilor poetului vizionar, l-am fi luat pe Rimbaud, sprijinându-ne pe ceeace preced`, drept omul care, printre primii, a v`zut esen]a poeziei. Poezia nuare nimic de-a face cu acel „geniu resping`tor“ care a prezidat la na[tereaunor Voltaire, La Fontaine...; nimic de-a face cu aceast` resping`toaredisciplin`, care, vai, l-a m`cinat pe Jean Racine. Inteligen]a, [tiin]a au fostf`r` preget monopolizate de c`tre ra]iune, ca s`-i serveasc` acesteia; dar

VIA¥A ROMÂNEASCå22

exist` [i o inteligen]`, o cunoa[tere poetic`. Poetul nu este un f`c`tor, untehnician, un pedagog; nu face doar s` rimeze gândirea omului de rând; maiexist` [i o gândire cântat`, ireductibil` la legile ra]iunii [i care, dac` eraportat` la aceasta, ia înf`]i[area unui paradox. Grecii aveau dreptate;Socrate spunea adev`rul: poetul î[i are demonul s`u, prin el se exprim` for]eobscure, este inspirat, adesea este str`in de ceea ce spune; nu orice cânteceste [i oper`! De fapt, „Eu este un altul. Dac` alama se treze[te goarn`, nue meritul ei. E limpede c` nu fac decât s` asist la ecloziunea gândirii mele;o privesc, o ascult; ridic bagheta: simfonia î[i deap`n` cursul în adâncuri, [i,dintr-o dat`, iat-o pe scen`“.

Este evident c`, odat` ajuns acolo, Rimbaud atinge esen]a poeziei, c` elpledeaz` cu îndr`zneal` [i hot`râre pentru iresponsabilitatea poetului. Semul]ume[te, îns`, doar cu pura descriere a unei st`ri de fapt: poetul este asta[i nimic altceva. Când scrie „Eu este un altul“, s` nu-i cere]i informa]iidespre acel ALTUL; habar nu are de nimic; se uit`, ascult`, spune ce-av`zut. Totul este perfect pân` aici, totul este în ordine; Rimbaud d` la iveal`no]iunea uitat` [i dispre]uit` de poezie; romanticii sunt cei dintâi care aureînviat-o; dar ea va exista întotdeauna. Termenul de „vizionar“ aplicatpoetului nu are nimic nou.

2

Dintr-o dat`, f`r` nici o tranzi]ie, în focul scrisului, o a doua no]iune devizionar se suprapune peste cea dintâi, o devor`. Ea se prezint` ca o urmare,dar nu este decât o ruptur`. De acum înainte, Rimbaud nu-i mai continu` peromantici; dep`[e[te tot ce spuseser` ace[tia, îl întrece chiar [i pe regelepoe]ilor, zeul adev`rat; nu mai este o teorie a poeziei, nu mai este simplaconstatare a unei realit`]i poetice, las` deoparte referin]ele, trecutul,p`mântul cel tare de sub picioare [i, de sus, de pe e[afodaj, î[i d` drumulîn... necunoscut. Poetul nu mai este câtu[i de pu]in alama care se treze[tegoarn`; nu asist` la ivirea gândirii sale, simfonia nu mai ]â[ne[te dintr-odat` pe scen`. Nu cântarea mai d` na[tere operei, gândirii cântate. Neîn[elasem crezând c`, în propozi]ia citat`: „inteligen]a universal` [i-aîmp`r]it mereu ideile cu dezinvoltur`; oamenii culegeau o parte din acesteroade ale min]ii: ac]ionai prin, scriai c`r]i despre; acesta era demersul, omulnemailucrând, nefiind înc` trezit, sau nu înc` în deplin`tatea marelui vis“,Rimbaud îi purta pic` inteligen]ei universale; ne în[elasem crezând c`, dac`„gândirea cântat`“ fusese înlocuit` cu acest „geniu resping`tor“ carearuncase poezia sub jugul s`u, poetului nu-i mai r`mânea decât s` aduneroadele acestei gândiri cântate. Nu, ceea ce îi displ`cea lui Rimbaud, eramar[ul, precum [i faptul c` poetul nu va mai fi trudit, c` nu se va fi trezit,

RIMBAUD VÅNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå 23

c` devenise un func]ionar; cât despre roadele min]ii, ele aveau [i ceva bun,iar Rimbaud le p`streaz`, poate c` nu tocmai pe acelea[i, în mod sigur nu peacelea[i, dar, la urma urmei... Ceea ce este, îns`, neîndoielnic este faptul c`alama nu se mai treze[te goarn`; nu mai asist` la ecloziunea poemului; numai ]â[ne[te dintr-o dat` pe scen`....

C`ci, acum, alama devine goarn` cu de la sine putere, printr-o lung`, ne-sfâr[it` [i rezonabil` dereglare a tuturor sim]urilor sale; este „un studiu al o-mului care vrea s` fie poet“; înseamn` s` lucrezi asupra sufletului t`u, s`-lcultivi; vizionarul este totodat` un poet care î[i dore[te poezia; acum,Rimbaud îi batjocore[te pe cei care ar crede într-o inspira]ie lipsit` de efort,în una picat` din cer: „Cel dintâi studiu al omului care vrea s` fie poet estepropria-i cunoa[tere des`vâr[it`. Î[i caut` sufletul, îl scruteaz`, îl pune laîncercare, îl înva]`. De îndat` ce îl afl`, trebuie s`-l cultive; acest lucru paresimplu; în orice minte are loc o dezvoltare natural`; atâ]ia egoi[ti se declar`autori; al]ii î[i atribuie lor în[i[i progresul intelectual!“

Este limpede c` apar din nou roadele min]ii; desigur, nu cele ale luiBoileau; dar chiar [i acelea vor s` aib` un Boileau al lor; [i nu este, oare,vorba despre o poezie condus`? F`r` îndoial`, Rimbaud se afl` la antipoziilui Boileau; nu are nicicum grija Binelui; nici cea mai mic` grij` pentrumoralitate; cu atât mai pu]in se va îngriji el de regulile [i de atributelediscursului, ale ra]iunii; pu]in îi pas`... Dar, întocmai a[a cum, la Boileau,poetul se f`urea printr-o lung`, nesfâr[it` [i rezonabil` reglare a sim]urilorsale, când î[i înfigea silogisme pe chip [i ochii i se împ`ienjeneau de lacrimi,întocmai cum Boileau voia ca poetul s`-[i f`ureasc` un suflet îngeresc [i s`devin` cel Pur, cel Drept, cel În]elept, s` fie responsabil de gestul s`u, tot lafel Rimbaud r`stoarn` arta poetic` stabilit` [i descoper`, punct cu punct,drumul de întoarcere: „Trebuie f`urit sufletul hidos: sufletul de c`pc`un9, cemai! Imagina]i-v` un om înfigându-[i [i crescându-[i negi pe fa]`. Spun c`trebuie s` fii Vizionar, s` devii Vizionar. Poetul devine vizionar printr-olung`, nesfâr[it` [i rezonabil` dereglare a tuturor sim]urilor sale. Toateformele de iubire, de suferin]`, de nebunie: caut` în str`fundul fiin]ei lui,vine de hac tuturor otr`vurilor, pentru a nu p`stra decât esen]ele. Inefabil`tortur`, pentru care are nevoie de toat` credin]a, de toat` for]asupraomeneasc`, în care devine, printre to]i ceilal]i, marele bolnav, marelecriminal, marele blestemat [i supremul Savant! – C`ci intr` înNecunoscut!...“10

9 Fondane utilizeaz` cuv~ntul comprachicos, din spaniolul comprapequeños – negustori decopii (odat` cump`ra]i, ace[tia erau mutila]i, transforma]i \n mon[tri); cuvântul este utilizatde Victor Hugo într-unul din romanele sale, L’Homme qui rit, din 1869. (n. tr.)10 Fragment extras din scrisoarea lui Rimbaud c`tre Paul Demeny, din 15 mai 1871,supranumit` [i Scrisoarea Vizionarului. (n. tr.)

VIA¥A ROMÂNEASCå24

3

C`ci intr` în Necunoscut... ßi tocmai de aceea iese din poezie. Nuprecum Boileau, desigur, nici a[i[derea clasicilor, pe scara de serviciu at`g`duin]ei, ci pe u[a mare a curajului Ac]iunii. Este cu adev`rat vorba,acum, de gândire cântat`, de [ansonet` care devine oper`! Este cu adev`ratvorba, acum, de poem, de goarn` [i de ]â[nire pe scen`... Alte ambi]iiizbucnesc, [i care nu duc nic`ieri... cunoscutul se pr`bu[e[te ca scop, ca]es`tur` poetic`... a raporturilor, a imaginilor, a metaforelor, a viselor, nu-ide colo! Altceva intr` în joc; de data aceasta, îns`, nu Poetul este cel carevorbe[te; Rimbaud de unul singur pe imensul e[ichier al universului;Rimbaud care înha]` poezia, o domestice[te, îi pune z`bal` [i h`]uri, facedin ea un vehicul... pentru a evada din via]`, pentru a cuceri Necunoscutul.Nu mai este vorba despre „]â[nire“: poezia începe s` mearg`, pu]in câtepu]in, ea se cl`de[te din împliniri lente, î[i fixeaz` un scop de atins, î[i caut`colaboratori. Ah, ce de timp î]i ia [tiin]a... Deoarece poezia a devenit un felde [tiin]` – ce spun? – [tiin]a lent` prin excelen]`... Ea va prinde din urm`scopul ratat al celeilalte. „C`ci intr` în Necunoscut!, de vreme ce [i-acultivat sufletul, înc` de pe acum mai bogat decât al oricui. ßi când,înnebunit, este cât pe ce s` piard` în]elegerea viziunilor sale, le [i vede!Chiar de-ar fi s-o mierleasc` în saltul s`u printre lucrurile uluitoare [iinomabile, vor veni [i al]i groaznici lucr`tori, [i-[i vor începe treaba laorizontul unde cel`lalt se va fi surpat!“

Acest text ar merita o analiz` ampl` [i r`bd`toare; de ce Rimbaud seapuc` s` defineasc` poe]ii drept groaznici lucr`tori? Cum î[i poate elînchipui un poet reluând cuceririle înf`ptuite de un altul [i continuându-le?Ca un fizician, cum altfel?! ßi ce vrea el s` spun` prin „pierzândinteligen]a11 viziunilor sale, le-a v`zut“? Aceasta este o excelent` defini]iea viziunii mistice; misticul î[i poate pierde viziunile sale, le-a v`zut. Darpoetul nu trebuie, oare, tocmai dimpotriv`, s`-[i p`streze viziunile? Dac`poetul [i-ar pierde viziunile [i nu le-ar introduce în poem, s-ar mul]umi el,oare, vreodat` spunându-[i c` le-a avut? Iar, dac` s-ar mul]umi, ar mai fi el,oare, poet? S` fie, oare, poetul acest cineva care vrea s` vad` în afarapoeziei? ßi c`ruia pu]in îi pas` dac` poezia nu i-a re]inut viziunile? Dac` leare a[a, pur [i simplu, în afara poeziei, în via]a de zi cu zi? Nu ajunge c`trupul lui r`mâne sleit dup` inspira]ie; el cade iar`[i într-o vacuitate intern`;dar poemul este [i d` m`rturie c` spiritul a trecut pe acolo. Ce s-ar întâmpla

11 Un bun clasicist, Rimbaud utilizeaz`, desigur, cuv~ntul „inteligen]`" în sens etimologic,de în]elegere (de la intelligere). (n. tr.)

RIMBAUD VÅNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå 25

dac` poetul nu ar mai reu[i s` prind` în poem m`rturia uluitorului [i ainomabilului, vreau s` spun a miraculoasei favori care i-a fost acordat`?S-ar putea s` fie aici o c`utare considerabil`, temerar`, spiritual`,uluitoare...., dar mai este ea, oare, o c`utare poetic`, anume c`utarea unei„gândiri cântate“?

Urmarea Scrisorii Vizionarului este un amestec de profe]ie, de mitologie,de utopie, de toat` frumuse]ea, f`r` îndoial`, [i cu o elocin]` redutabil` – ,dar nu mai este vorba despre poet, despre puterile sale, despre putin]eleacestuia. Ai spune c` este idealism hegelian în toat` regula, rupândechilibrul dintre idee [i real, [i acordându-i ideii, în detrimentul realului,virtu]ile Îngerului: „A[adar, poetul este realmente Ho]ul Focului. A primitaceast` sarcin` de la omenire, ba chiar de la animale; va trebui s`-[i fac`sim]ite, pip`ite, ascultate inven]iile. Dac` ceea ce aduce de dincolo are oform`, atunci el f`ure[te o form`; dac` este inform, atunci îl face inform. Ag`si o limb`; – de altfel, orice cuvânt fiind idee, va veni [i vremea unuilimbaj universal! Trebuie s` fii academician – mai mort decât o fosil` –pentru a duce la cap`t un dic]ionar, oricare ar fi limba lui. Unii mai slabi deînger ar începe s` gândeasc` prima liter` din alfabet, ceea ce i-ar putea ducerepede la nebunie!

„Limba aceasta va fi suflet pentru suflet, rezumând totul: parfumuri,sunete, culori, gândire ag`]ând o alt` gândire [i sco]ând-o la lumin`. Poetular defini cantitatea de necunoscut ce se treze[te în sufletul universal altimpului în care tr`ie[te: ar oferi mai mult decât doar formula sa de gândire,decât buna-vestire a mersului spre Progres! Enormitate devenit` norm`interiorizat` de toat` lumea, poetul ar fi cu adev`rat un multiplicator alProgresului!

Acest viitor va fi materialist, dup` cum vede]i. – Mereu înc`rcate cuNum`r [i Armonie, poemele vor fi alc`tuite pentru a r`mâne. În fond, ar fidin nou pu]in` Poezie greac`. Arta etern` ar avea func]ii proprii, tot a[a cumpoe]ii sunt cet`]eni. Poezia nu va mai ritma ac]iunea; ea va ie[i în fa]`.“ (Sarpeste un pasaj deosebit de tâmpit, care începe în felul urm`tor: „Când va luasfâr[it infinita sclavie a femeii...“) „Pân` una, alta, s`-i cerem poetuluinoutate, idei [i forme.“

Rimbaldienii cei mai autoriza]i au vrut s` vad` în acest text o gândirecare î[i trage seva (la Biblioteca din Charleville!) din gândirea hindus`, dingnostici, din scrierile cabalistice etc. Ar fi mai corect s` vedem aici, pe lâng`exaltare, descoperirea de c`tre Rimbaud a filosofiei idealiste. Într-adev`r,nimic mai idealist decât aceast` „gândire ag`]ând o alt` gândire [i sco]ând-o la lumin`“, nimic mai hegelian decât aceast` înaintare spre progres, acestlimbaj universal, acest viitor materialist. „Gândirea ag`]ând o alt` gândire [isco]ând-o la lumin`“ nu este nimic altceva decât ra]iunea concret`. Nu c`a[ pretinde c` Rimbaud îl citise pe Hegel. Dup` cum nu-i citise nici pe

VIA¥A ROMÂNEASCå26

gnostici [i pe cabali[ti. Iar aceasta pentru simplul motiv c` îi cunoa[temlecturile din scrisori: nici o carte serioas`, nici una de critic`, de filosofie, deeconomie. A[a cum nici Rimbaud comunardul nu citise nici o cartesocialist`, iar Rimbaud metafizicianul [i filosoful – nici una de metafizic` [ifilosofie. Se poate spune despre el, precum despre Pascal care inventasegeometria euclidian`, c` inventase [i el gândirea idealist` [i socialist`! Estetipul însu[i al omului rebel fa]` de orice cultur`!

Jacques Rivière, la rândul s`u, s-a în[elat amarnic asupra în]elesului pecare putea s`-l aib` Scrisoarea Vizionarului; bazându-se pe Une saison en

enfer [i poate pe convertirea lui in extremis, Rivière vede în cuvintele luiRimbaud o semnifica]ie pe care nu o au; el crede c` Necunoscutul ar fitotuna cu Împ`r`]ia lui Dumnezeu, iar termenul acolo – un fel de ar`tare cudegetul spre dincolo. Este ca [i cum am vorbi de cre[tinismul lui Hegel, decre[tinismul filosofiei idealiste în general. Nu, câtu[i de pu]in: este vorba,pur [i simplu, de o cucerire progresiv`, voit`, deliberat`, prin mijloace laîndemâna omului, a realului care îi scap` omului, de o reducere aconcretului la gândirea acestuia. Este de asemenea vorba de a termina odat`cu „o lume în care ac]iunea nu este sora visului“, f`când nu din ac]iune unvis, ci din vis o ac]iune. Dialectic` hegelian` tradus` pe plan poetic, pe care,mai târziu, o vor relua [i suprareali[tii.

Oricum, nu este cazul s` vedem în acest sfâr[it de Scrisoare aVizionarului un program poetic, ci doar un program de ac]iune, un mijlocextrem de a se obi[nui cu via]a, de a face pace cu ea prin mijlocireainstrumentului poetic. Totul depinde, în momentul de fa]`, de rezisten]ainstrumentului la scopurile ce i-au fost propuse. Ca [i când ar fi r`spunsdialogului Ion al lui Platon (pe care, de altfel, nu-l cuno[tea), unde poeziatrecea drept un dar divin, incon[tient, incompatibil cu o deliberare [tiin]ific`deplin`, Rimbaud se înc`p`]âneaz` s` transforme poezia într-un actdeopotriv` incon[tient [i con[tient, vis [i ac]iune, misticism [i [tiin]`.

Îns` deocamdat` nu am studiat Scrisoarea Vizionarului decât dintr-unpunct de vedere exterior, logic. Exist` un al doilea curent, subiacent, în lipsac`ruia Scrisoarea ar putea fi în]eleas`, dar nu [i urmarea ei: renegareatextelor din Une saison en enfer, [i p`r`sirea poeziei.

4

Dup` Scrisoarea Vizionarului [i experien]a care i-a urmat, Rimbaudg`se[te c`-i amar` Frumuse]ea pe care o luase în bra]e; el [tie, acum, dincâte spune, s` dea bine]e Frumuse]ii. M`rturise[te c` aceast` experien]` îlcondusese departe; devenise un Spectacol de Oper` fabulos; se obi[nuise cu

RIMBAUD VÅNTURå-LUME ßI EXPERIEN¥A POETICå 27

halucina]ia cea de toate zilele; î[i b`tuse în cuie vârtejurile; g`sise, în celedin urm`, c` dezordinea spiritului s`u era sfânt`. I se pare c` deosebe[te,pentru o clip`, vechiturile poetice pe care le întrebuin]eaz` de aceast`c`utare a noului; dar, imediat apoi, cele dou` experien]e se confund` una cucealalt`; Frumuse]ea era, într-adev`r, amar`; mirosea a rânced; nimic maipotrivit decât s`-i arzi dou` la spate, înainte de a o p`r`si pentru totdeauna.

Dar cum se face c` un Rimbaud î[i permite s` deschid` un procesîmpotriva poeziei, t`b`rând pe ea, chinuind-o cu întreb`ri? De ce s`-i punemsub semnul întreb`rii nevinov`]ia, înainte de a o avea la mân` cu dovezilevinov`]iei ei? Inchizitor nemilos, Rimbaud cere capul victimei sale, [i atâtde mare este farmecul lui, încât i se [i d`: primul cap ob]inut nu este, oare,tocmai al s`u? ßi iat` c` o genera]ie întreag`, de[i informat` asuprariscurilor pe care le înfrunt`, vine cu de la sine putere s` [i-l revendice cateribil dictator. Ea î[i asum` pe cont propriu procesul pe care Rimbaud îlintentase deja Frumuse]ii. „De ce scrie]i?“, întreab` ea. Trebuie s`recunoa[tem c` inculpa]ii se ap`r` cum nu se poate mai r`u, ca [i când, într-adev`r, ar fi fost prin[i pe picior gre[it. Cauza pare s` fie închis`; poe]ii suntsoma]i pe loc s` se ab]in` s` scrie, sau, dac` totu[i îi roade scrisul, s` aib`aerul c` le-ar fi ru[ine, c` nu este decât un succedaneu de bolnavi, [i s`invoce, la nevoie, scuza major` c` nu încearc`, prin aceste practici infame,decât un fel de experien]`, un fel de cunoa[tere, adic` ceva riguros, valabil,[tiin]ific, c`reia, din poezie, nu i-a r`mas decât numele. Un lucru f`r`precedent în istorie se produce dintr-o dat`, sub impulsul ini]ial dat deRimbaud –, vreau s` spun: con[tiin]a ru[inat` a poetului; poetul ajunge s`se dispre]uiasc` pe sine [i s` dispre]uiasc` opera]ia care face ca munca s`-ifie specific`, dându-i un în]eles.

„De ce scrie]i?“, îi întreab` pe poe]i [i o mare revist` francez`. Îi maiîntreab`, de asemenea, când s-au n`scut etc. Iat` o anchet` care nu ar fi fostposibil`, ba nici m`car imaginabil`, înainte de aventura Rimbaud. Dar s`presupunem o clip` c` el nici nu ar fi existat; în cazul acesta, ne-ar fi, poate,îng`duit s` întoarcem întreb`rile puse astfel [i s`-i întreb`m pe poe]i: „De cev-a]i n`scut?“ Pentru c`, la urma urmei, nu mi-e cu nimic mai limpede de cescriu decât de ce m-am n`scut. O metod` bun` ar trebui, nu-i a[a?, s`respecte ordinea cronologic`. Dar s` se fi ajuns pân` acolo încât faptul de ascrie s` par` straniu? C` nu [tii de ce, anume, te-ai apucat de scris, asta nuînl`tur` problema; scriu, voi scrie mereu, [i întotdeauna vor exista poe]i pelume, chiar dac` li s-ar t`ia capul de-adev`ratelea, [i nu doar în efigie. Suntdeci de acord c` nu este un r`spuns, nici m`car unul de bun-sim]; dar poatec` întrebarea aceasta nu are un r`spuns de bun-sim]; un r`spuns de bun-sim]– nici vorb` de a[a ceva.

VIA¥A ROMÂNEASCå28

Referin]a original`:

Benjamin Fondane – Rimbaud le voyou et l’expérience poétique,Édition présentée par Michel Carassou, Paris, Éditions Plasma, 1979, 205 p.in 8°, ISBN 2-901376-45-2, pp. 15-18 (pentru prefa]a la edi]ia a doua), pp.177-203 (pentru capitolele inedite, numerotate de la IV la VIII).

Referin]a traducerii:

Benjamin Fondane – Rimbaud vântur`-lume [i experien]a poetic`,Traducere din limba francez`, studiu, note, comentarii [i anexe de LuizaPalanciuc [i Mihai ßora (Volum în preg`tire la Editura Limes, seria„Benjamin Fondane“ – Opere complete franceze).