ORADEA-MARE Anul IV. August 19Z3.

COLABORATORII ACESTUI NQMAR- V A S I L E P Â R V A N , G H . T U L B U R E , N . P O R A , I O N D O N G O R O Z I V C T O R A . i imnourimurui m c a i u i H u m n i \ . B A C A L O G L U , T . N E Ş . V A S I L E S A V E L , G. T A L A Z , G. V O E V I D C A A .

B I L C I U R E S C U , I. C O N S T . - D E L A B A I A , G E O R G E A . P E T R E , D E M . G Â L M A N . K E R E Z T U R Y S Â N D O R . I U S T I N I L I E Ş I U C O N S T . D O B O Ş , G E O R G E P A L L A D Y , C O N S T . V . R O S E T T I , E M . P A P A Z I S S U . G. V . B O T E Z . T R A I A N B I R Â E S C U , A . P A L I A , etc.

N O T E , M E M E N T O , C L I Ş E E .

No. 8. Preţul: 5 M>

BCU Cluj / Central University Library Cluj

CELE TREI CRIŞURI ABONAMENTE:

Pe un an Lei 100.— Pe un an autorităţi Lei 200.— Pe un an studenţi Lei 70.— Anunţuri şi reclame după tarif. — Manuscrisele nu se înapoiază.

i i i ] n111111n; i : in11n11111111n111 M1111n11111111n111 ii1111M 1111111111111II1111111 tl]1111M111111111II11111II11tlllII1111111111111111 [ H 11111 ' I 111111111 M 111111111111 i 11 M 111

C U P R I N S U L :

Gh. Tulbure: Cultura românească în Bihor; Vasile Părvan: Ţara de a p u s ; G. Talaz: Vulturul (versuri); G. Voevidca: Cântec de t rubadur; N. Pora: Tălgerarul;

, A. Bilciurescu: Icoană (versuri); Keresztury Săndor: Menirea culturală a Ma-

ghiarimei; i George A. Petre: Gânduri negre (versuri); /. Dongorozi: Scrisoare; Dem. Gălman: Noapte ; Victor A. Bacaloglu: Cheia ; Iustin Ilieşiu: Latră câinii morţii (versuri);

NOTE: Prin Bihor, Biblioteci populare, O Memento,

Const. V. Rosetti: Românii şi Ungurii; Const. Doboş: Spre zori (versuri); /. Const.-Delabaia: Floarea fără nume; George Pallady: Amurg târziu (versuri); Em. Papazissu: Romantică (mersuri); CRONICI: — T. Neş: Cronica ştiinţifică (Fizica

relativistă şi eterul); A. Palia: Cronica literară (Pământ, poezii de

V. Al.-George); Traian Birăescu : Cronica Banatului ; G. V. Botez : Cronica Sătmăreană ; Vasile Savel: Cronica Bucureşteană; Ion Dongorozi: Scrisori craiovene ;

carte interesantă, O lămurire, Iosif Erdely. Clişee, etc. ^

• 111 I I 1111111IIII1111111 MMI 11111 I I M H I I M 11111II111 1 I I I I I I I I i I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I n u n

COLABORATORII REVISTEI

I. Agârbiceanu, C. Banu, N. Bănescu, G. Bogdan-Duică, N. Batzaria, Zaharia Bârsan, Măria Baiulescu, Şt. Bezdechi, Lucian Blaga, V. Bogrea, Oct. Beu, Elena Bacaloglu, Const., Victor şi George Bacaloglu, Emanuil Bucuta, Al. Bogdan, George Bota, Al. Cazaban, Al. Ciura, R. Ciorogariu, A. Ciortea, Th. Capidan, A. Cotruş, Gh. Ciuhandu, Viora Dr. Ciordaş, V. Corbasca, Cridim, V. Demetrius, R. Demetrescu, I. G. Duca, Mihail Drago" mirescu, Silviu Dragomir, Ion Dragu, Bucura Dumbravă, Mihail Dragoş, Victor Eftimiu, Ion Foti, G. Galaction, VI. Ghidionescu, Vasile Al-George, Dem. Gâlman, E. Hodoş, Ovidiu Hulea, N. Iorga, Justin Ilieşiu, Emil Isac, M. Iorgulescu, N. E. Idieru, E. Lovinescu, I. Lupaş,

Aurel I. Lepădatu, A. Lupeanu-Melin, General Moşoiu, S. Mehedinţi, V. Merutiu, A. Magier, T. Murăşanu, M. Mora, Şt. Mărcuş, D. Nanu, A. Nanu, Cincinat Pavelescu, I. Paul, Ion Peretz, N. Pora, Sextil Puşcariu, V. Petala, Alex Pteancu, Ecaterina Pitiş, D. Pompei, Matilda Poni, Paul I. Prodan, Pr. Gh. Pteancu, George A. Petre, P. I. Papadopol, Mircea Rădulescu, G. Rotică, C. Râuleţ, Alexandrina Scurtu, Ion P. Sachelarie, Vasile Savel, Al. T. Stamatiad, Eugeniu Sperantia, Marin Ştefănescu, C. Sudeteanu, Caton Theodorian, G. Tutoveanu, Nuşi Tulliu, N. G. Tistu, G. Tulbure, I. Ursu, George Voevidca,

Constanta Zamfir, George M. Zamfirescu.

I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I N I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I M I I I I I I I I I I I M I I I I I I I I I I I I I I I I 1 1 1 1 1 1 f 1 1 1 I I I I I I I I I I I I H I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I

CREDITUL C V T C D M S O C I E T A T E E J A I U K I N A N O N I M Ă

CAPITAL SOCIAL 60.000.000 L. Din care deplin vărsat Lei 34.008.750

Adresa telegrafică : „CREDEX"

TELEFON: 1 4 - 3 1 şi 41—16.

Apel. Fiind cunoscute greutăţile de

încasare la domiciliu, rugăm pe stimaţii noştri abonaţi să trimită prin poştă costul abonamentelor întârziate, pe adresa administra­ţiei noastre, Str. Prinţul Carol No. 5. Oradea-Mare.

V i z i t a ţ i

BODEGA EFORIEI

ILIE ŞT. BUZI B-dul Elisabeta, Bucureşti

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Anul IV. No. 8.

Redacţia şi Administraţia : STR. PRINŢUL CAROL 5.

•

ORADEA-MARE

«HOH» REVISTĂ DE CULTURĂ D i r e c t o r - F o n d a t o r : 6 E 0 R B E B A C A L O GLU

August 1923

T E L E F O N : 119.

•

Cultura românească în Bihor Povestea e destul de veche. De cultura care este şi de cea

care nu este şi ar trebui să fie, aici în Bihor, auzim vorbindu-se la toate colturile de stradă. Se discută mult şi se scrie chiar la gazetă de această cultură, care atât de puţin este românească la noi şi atât de mult este de altă origină şi de altă culoare.

In special dela unire încoace... Care cum se trezeşte, aruncat de vântul sortii în mijlocul pietii din Oradea-Mare, numai ce-l auzi spunând indignat: „ce naiba, ne-nişorule, aici par'că eşti în Tara Ungurească! Deabia auzi vorbă românească pe stradă. Aici tre­buie să ne punem pe lucru, să naţionalizăm. E teribil, domnule!!..."

Povestea se repetă zilnic. Toti constată o stare de fapt, dar nu-şi dau seama, că ea este rezultatul unui proces de evoluţie. Toti se indignează, cum se şade unor veritabili patrioţi, dar nimeni nu face un pas pentru schimbarea situaţiei, pe care o detestă. Iar cei câţiva, care ar fi gata să acţioneze, sunt putini, sunt săraci şi izolaţi, pentrucă nu s'a găsit mentorul, care să-i unească şi să le acorde sprijinul necesar. Astfel, deocam­dată la noi se critică mult şi se constată la tot pasul golurile, care se deschid, ca nişte uriaşe pră­păstii, pe terenul cultural. Cât pentru acţiuni şi manifestări se­rioase de cultură românească za­darnic le căutăm, că nu le vom găsi. In schimb bodegile şi cafe­nelele la orice oră din zi şi din noapte, le găsim pline- Pe terenul

acesta „naţionalizarea" Orăziimerge strună. . . .

* Este greşit a se crede totuşi, că

sub aspectul Gultural acest colt de fară ar fi complect arid sau înstreinat. Sunt şi pe aici urme şi încă urme foarte vechi de cul­tură românească. Ele sunt însă parte dispărute, parte risipite prin colbul stranelor şi al podurilor de biserici, unde le-a aruncat vitregia vremurilor. N'a fost Bihorul atât de sărac şi înapoiat în cultură cum se crede. Şi mai demult n'a fost atât de copleşit de cultura streină cum s'ar părea, judecând după influentele mai recente. Prin satele noastre dela munte se gă­sesc o mulţime de cărţi, docu­mente şi manuscrice bisericeşti. Slovele lor bătrâne, scrise de mâinile vechilor preoţi şi „dieci" bihoreni, sunt mărturii care grăesc. Ele ne spun, că sufletul românesc din Bihor a fost si el doritor de carte şi de cultură. Ne dovedesc pe urmă, că elementul românesc din acest ţinut şi-a avut în trecut organizaţiile sale naţionale de caracter bisericesc şi politic („chi-nezate"). Şi-a avut chiar o speci­fică formă de cultură, cultura sa proprie, care — cum susţine isto­riograful Jung — s'a desvoltat aici mai bine de o mie de ani, adăpostită prin munţii Europei centrale. Probă, că forma aceasta de veche cultură bihorenească îşi avea nota ei specific naţională, este chiar nomeclatura satelor din Bihor, care în majoritatea ei este de origină romanică, iar nu slavă.

Au urmat însă vremuri de ur> gie. A venit valul prozelitismului catolic şi după el crivăţul maghia­rizării dela Budapesta. Peste plă­pândele mlădite culturate răsărite din pământul Bihorului, s'a aşter­nut o brumă rece. Aşezat şi uitat aici, la marginea hotarelor nea­mului, Bihorul a stat în bătaia tuturor vânturilor. Opera de des-nationalizare pornită cu temeritate dinspre Tisa şi-a găsii astfel cuib cald în valea Crişurilor.Şi'n vreme ce satele tânjeau în întuneric, aservite complect clerului catolic şi gentri-lor stăpâni pe moşii, în sufletul chircit al cărturarului bihorean se strecura, în chip metodic şi per-mament, serul unei culturi streine, De aici fenomenul straniu şi du­reros, că'n unele case româneşti limba de conversaţie era cea un­gurească şi că'n Oradea-mare avem şi azi o droaie de intelec­tuali şi burghezi români, pe cari numai sapa şi lopata cioclilor îi va despărţi de graiul unguresc. Nu sunt ei singuri vinovaţi. Sunt împrejurările în care au crescut şi forţa covârşitoare a şcoalelorstreine la izvorul cărora s'au adăpat. Be-iuşul, cu vechiul său liceu româ­nesc a fost, ce e drept, un focar care a lăsat o rază de lumină şi un strop de conştiinţă naţională în suflete. Dar ce era el? Era doar un opaiţ pe lângă reflectorul uriaş din marea Oradie, care clocotind de graiuri streine arunca peste întreg judeţul, ca pe un întins ocean de pâclă, raze orbitoare de spirit semit adus dela Budapesta şi de cultură înmuiată în culorile drapelului unguresc. Eu nu zic, că sub raportul civilizaţiei şi al fondului moral cultura ungurească,

BCU Cluj / Central University Library Cluj

1!: Im^mm^m^ S——^zlm^mm^m^ Iz, — cu tradiţiile ei îndelungate şi cu nota ei riguros personală — la care s'au adăpat elementele româneşti din aceste păr[i, le-ar îi fost dăunătoare. In definitiv nu se poate contesta, că intectualul nostru ardelean — ca să vorbim în general — esfe în cele mai dese cazuri un om serios, ordonat, civilizat, muncitor, competent în meseria sau profesiunia sa şi adesea cu mai multe scrupule de cinste şi morală, decât foarte mulţi alţii, cari sunt tobă de cultură ro­mânească sau franţuzească. Ra­vagiile făcute de şcoala ungurească au avut însă consecinţe păgubi­toare de altă natură. In primul rând elevii ei au rupt contactul suftetesc cu trunchiul neamului de dincolo de Carpati, pierzând comunitatea de idei şi de menta­litate cu leagănul culturii specifice româneşti. Iar în rândul al doilea, copleşiţi de supremaţia culturii maghiare, care se manifesta prin opere şi instituţii puternice, în mod fatal ei şi-au pierdut chiar încre­derea în valoarea şi'n puterea de viată a culturii şi literaturii ro­mâne, pe care cei mai mulţi nici nu o cunoşteau. Oricât de pronun­ţat ar fi fost însă procesul de asi­milare sau de înstreinare, el na avansat până la o complectă atro­fiere a conştiinţei naţionale, cu atât mai puţin până la o renunţare la idealul naţional. Gândul unirii neamului l-am găsit viu chiar în suflete care abea ştiau să se ex­prime româneşte. Dovadă sunt luptele de rezistentă cu opresorii de ieri, lupte susţinute cu o eroică îndârjire chiar de Români, cari purtau nume neaoşe ungureşti şi pentru cari „ujsăgul" era doar sin­gurul aliment cultural de fiecarezi...

*

In situaţia aceasta ne-a găsit unirea.

Cea dintâi sacră datorie, care ni-se impunea, mai ales aici în ţinuturile de graniţă, imediat după unirea politică, era să pornim cu

toate forţele la opera de desrobire culturală, singura punte de trecere către acea unitate sufletească, care este încă atât de departe de înfăp­tuire. Primul gând al „cuceritori­lor" trebuia să fie grija de a face să apară pe aceste plaiuri acel soare mândru şi puternic al „cul­turii, care răsare la Bucureşti", şi a cărui înaltă menire este să topească bruma de cultură streină, care s'a depus ca o pojghiţă pe sufletul cărturărimii dela nordul hotarelor.

Se pare că gândul acesta a lip­sit cu totul sau a fost precedat de alte gânduri, unele mai inferioare şi mai pozitive, altele chiai bru­tale. Nu ne referim la scoale, care în definitiv şi-au deschis largi por­ţile şi care cu profesorii lor — aduşi de un ideal sau atraşi de o leafă cu „prime de încurajare" — sunt tot atâtea ateliere unde se tese pânza cea nouă a sufletului ro­mânesc din Bihor.

E vorba de acţiunea de propa­gandă culturală, pe care au înţeles sau n'au înţeles să-o pornească cei chemaţi, e vorba de factorii, care trebuie angajaţi aici la lupta culturală de pe arenă.

Fapt este, că sub raportul cul-turalsuntem încă în stare de inferiori­tate fată de elementul minoritar.

Fapt este, că aici în graniţa R mâniei se petrece o luptă surdă, dar foarte acerbă între cultura maghiară, stâpănitoare încă, ş1

între elementul românesc, în part îmbibat şi el de aceaş cultură.

Fapt este, că nouile elemente deplasate de curând în Bihor, n'au reuşit încă să se impună şi să creieze o serioasă atmosferă de cultură latină. Poate din pricin că prea putini sunt între ei fado de cultură şi prea mulţi sunt bon-vivanţii sau agenţii de afaceri şi'n" vârteli. Nici o seriozitate, nici o acţiune metodică şi programatică I

Ba ce este şi mai funest, în loc de instituţii şi manifestări dem­ne, care să însemneze o afirmare a culturii noastre şi s aducă pres­tigiu ideii de stat român, au în­ceput să se ivească în numele culturii naţionale artificiile, ruleta şi alte importuri, cari sunt tocmai bune pentru a ne umplea de des-gust şi a ne discredita complect în fata streinilor.

Despre aceste ciudate metode, care apar dela un timp ca mij­loace de „propagandă culturală" în Bihor, am vorbit cu alt prilej, întrebuinţând, fireşte, limbajul pe care-l merită.

Gh. Tulbure.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

i i i i i i i i n i i i i i

^^^^^^^^^^^^^^^^^^^IcELE TREI CRIŞURI ^ W ^ ^ W ^ ^ ^ ^ C ^ K ^ ^ ^ C ^ ^ I , , , , „ „ l l l l l l l l l . „ n i , „ „ „ „ „ 1 1 K I „

119 u u u n a i u u u f a

Ţara de Apus Când drumurile vieţii mă poartă

din Apusul strein înapoi spre Patrie, de departe caut cu ochii pe linia Răsăritului pânza cenuşie atârnată din cer, ca spre a despărţi două lumi: zidul munţilor noştri. Cât aleargă trenul prin câmpia resfârşită a Dunării mijlocii sufletul meu e neliniştit: pe întinderea fără hotare pare-că însăşi mintea mea îşi pierde puterea de a prinde în linii limpezi, tari şi hotărîte, înfăţişarea oamenilor şi lucrurilor; mă aflu ca în fundul unei mări, de unde nu pot vedea nici de sus, nici departe, nici lămurit: sunt apăsat de întristarea de a nu putea dâ hotar rătăcirii mele în lume.

Dar iată munţii. Pe linia zimtuită a crestelor lor

văd cel dintâiu înţeles al vieţii: aşa e şi drumul gândurilor me le : urcă, apoi coboară, apoi urcă iară puţin, coboară din nou, şi deodată, purtate de aripele dorului după desăvârşire, se aseamănă în îndreptarea lor spre cer cu urcuşul până în nourii albi al culmii celei mai înalte. Căci linia neliniştilor mai mărunte ale munţilor Patriei şi ale gândurilor mele a fost lăiată de o mare înălţare, de pe piscul singuratic al căreia se vede departe şi se răsuflă adânc .

Şi aştept cu nerăbdare să fiu iară cuprins între dealurile şi stâncile care ocrotesc de vânturile rele şi de gândurile nelămurite şi otrăvitoare.

Acolo sus, pe piatră, cresc copaci drepţi şi aspri şi oameni înalţi şi uscăţivi. Aerul tare e bun deopotrivă pentru florile rare şi femeile svelte. Buruenilor de mlaştină şi oamenilor greoi riu le prieşte în munte. Ca în pustiul uscat al Arabiei, miasmele şi grăsimile sunt arse şi oamenii sunt uscaţi ca sfinţii de pe icoanele vechi, iar ierburile sunt pline de arome, ca cimbrul.

In munţii patriei mele creşte un neam de oameni deosebit de toate cele care umplu şesurile dimpre­jur : maghiari în spre apus, Slavi de toate naţiile de celelalte trei părţi. Şi trupul şi sufletul lui e altfel. Căci cum îi este trupul de vânjos şi uşor aşa îi e şi mintea, iute la înţeles lucrurile grele şi gata la hotărâri viteze. Stăpân s'a deprins să nu aibă. Căci fiecare

V U L T U R U L ,

Asnoapte-a fost să verse râul peste mal, Asnoapte-am plâns şi nu ştiam ce grijă port, Asnoapte apele-au adus un vultur mort Şi l-au isbit la noi în poartă cu un val.

Când a simţit că n ochi lumina i-se stânge, In poarta noastră de vârtejuri abătut, Cu aripi pline de ţărână şi de sânge, Eşit din mâl, părea că tot s'a mai sbătut.

Părea că tot mai vrea să sboare către cer Ori se credea pe înălţimi amejitoare, Căci peste lut şi-a ntins aripa ca de fier: Un pumn delut ce-a'nchis în el atâta soare.

Altfel, un vultur mort nu trebui nimănui, Nici nu mai seamănă-a nimic un stârv deviată Şi câinii noştri l-au luat de dimineaţă Şi au făcut să nu mai ştim de stârvul lui.

G. Talaz.

CÂNTEC DE TRUBADUR

0 clipă, pironindu-mă în loc cu ochii-ti plini de soare şi noroc, asupra mea zâmbind ai aruncat pâlpâitoare flacără de foc . . .

De-aluncea cu fierbinţi dureri în sân, port — trist şi firav ca un condamnat — al farmecelor tale lanţ păgân ; şi-aş vrea să fiu ca umbra ta, — pe care-o poti călca n picioare, dar — n'o poti lepădă . . .

De-atunci, copile rupt din soare, viu arde, de văpaia ta încins, al trupului meu rug aprins . •. şi sufletul văpaia ta mi-1 împle, — iar inima mă doare de par'c'ar fi străpunsă de pumnale .. . — 0, de mi-ar luneca pe tâmple tăcuta mângâiere-a mâinii tale! . . .

George Voevidca.

e împărat în vâlceaua lui dintre două dealuri. Şi chiar de-o fi piatra pleşuvă, locul unde s'a trezit pe lume, el nu-1 dă pe cel mai mănos ogor dela şes. Acolo, în câmpia fără margini, el nu se coboară de­cât iarna, când viscolul curăţă aerul şi-1 face aspru ca în munte. Se coboară cu oile, ori se coboa­ră cu ostile, ca să facă nutreţ vitelor şi pradă pentru cei de-acasă.

Aşa au făcut sute de ani Dacii. Apoi i-au supus Romanii şi i-au silit să locuiască şi câmpiile. Dar n'au răbdat mult. S'au întors iar sus, şi-au făcut ţările lor de sine stătătoare în munte şi de-acolo, de sus, au stăpânit şi câmpiile.

Au cercat pe urmă Ungurii, Tur­cii şi Polonii să supună pe munte­nii aceştia nedomoliţi. Ba Ungurii şi-au adus şi oameni de-ai lor în

cetatea cea tare a Ardealului. Dar toate au fost zadarnice.

Cum curg apele dela deal la vale, iar nu înapoi, a şâ curge şi stăpânirea peste oameni : de sus din cetate către poalele dealurilor.

Şi dacă neamul meu nu s'a rupt în mai multe bucăţi, ca alte neamuri, pricina e că s'a născut, a crescut şi a stăpânit într'o sin­gură cetate.

Şi tara de azi e Cetatea cea veche a lui Decebal, cu câmpia roditoare dimprejur, supusă celor de sus de pe munţi, ca turma păstorului.

Fraţilor din marginea de Apus a tării, vă dati voi seama de ce păziţi acolo şi care-i rostul vostru pe lume?

Vasi le P â r v a n dela Academia Română .

BCU Cluj / Central University Library Cluj

20 iiatmuntuuuitimuutiuiiiiuiittiiiiiiiiiii

CELE TREI CRIŞURI • • • • • l l l l l l l l l I l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l i m l l I I I I U H I l I UU11UI11UI

Tălgerarul Văduvise de timpuriu Eftimie

Brezoi, paracliserul bisericei „Toii Sfin{ii" dela marginea târgului. Şi ca o slugă credincioasă a altaru­lui ce era, nici cât negru sub un­ghie nu se putea spune ceva pe socoteala lui.

N'ar fi eşit din calea cea dreaptă, să-l fi picat cu ceară şi să-i fi pus la picioare toate bunătăţile din lume. Şi plin de credinţă şi sme­renie, îşi vedea de singura-i odraslă şi grije — o fetită bălăioară, pe care şi-o creştea în frica lui Dum­nezeu şi cu duhul blândetei.

Aşa că-i merse pomina de tată b u n ; cum se duse vestea şi de negrăita frumuseţe, ca şi de ne­asemuita nevinovăţie a fetii care săltase văzând cu ochii, şi zdra­vănă, şi sveltă, şi cu obrajii bujor.

Şi cum era pe vremea aceea că n 'aveau chip flăcăii să se vadă cu felele decât pe la şezători, şi cum îi sunase şi fetii paracliserului sorocul de măritiş, Brezoi o în­demna :

— Ia mai clinteşte-te şi tu un pic dup 'acasă, că-i şezătoare la Luxită Porumbacului!

Iar fata, ca să nu iasă din vor­ba lui:

— Bine taică, m'oiu duce . . . — Numai ia aminte : să te pă­

zeşti ca de foc, să nu te prindă vre'un flăcău la strâmtoare!

— M'oiu păzi t a i c ă ! . . Şi bătrânul îşi petrecu fata până

'n pragul casei cu şezătoarea, dând-o în grija gospodinei, care se bucură foarte, văzând că-i cinsteşte claca aşa mândrele de fată.

* Flăcăii, cum o văzură, ciotcă

în jurul ei. Care lăudându-i sprân­cenele şi ochii negri ca noaptea, care cositele porumbii, care du-cându-se cu ochii şi cu gândul mai departe, spre fragii sânului şi spre subţirimea mijlocului, strâns în bete şi bun de frânt cu braţul, fieşte care cum îl purta cugetul şi cum îl ajuta duhul.

Iar Anişoara Brezoiului nu-şi ridica ochii din lucru, umblându-i mâinile sfârlează, abia zâmbind şi ea de câte o ghiduşie ce umfla de râs piepturile flăcăilor şi le silea pe fete să se prăpădească de râs, nu alta, chihotind ca mierlele.

Toti spuneau câte o năzbâtie

Mătănii de fildeş

Te port în suflet ne'ncetat, Făptură plină de lumini, Ca un fanatic maniac Din vremea primilor creştini. Care purtâ'n semn de-adorare, De-o mînă de profan lucrată, Icoana Maicii Domnului, Cu fa(a pală şi'ntristată.

Te-ador aşa precum bigoţii Cu-o superstiţie divină, II adorau pe Dumnezeu într'o icoană bizanttnă. Şi azi, făptura-ti de lumini O port în suflet ne'ncetat, Ca un fanatic maniac Din vremea primilor creştini...

Alexandru Bilciurescu.

care de care mai b o a c ă n ă ; numai Mitru Tălgerarul, nu bleoştea nici o vorbă, chitind dintr'un colt şi neslăbind din ochi odorul de fată a paracliserului dela „Toti Sfinţii".

Şi cum se întâmpla că, flăcăii şi fetele, la spartul şezătorii ple­cau perechi-perechi, care încotro, Tălgerarul îşi făcu drum spre casa Brezoiului.

Dar giaba îi îndrugă el fetii, pe drum, câte 'n lună şi 'n soare, că ea nici pis nu zicea. — sfioasă şi tăcută de nepricepută ce era la jocul acela.

Iar flăcăul de aceea se aprindea mai tare şi nu ştia ce să mai facă, s'o înduplece, să-i spuie o vorbu-lită barem, că-i părea fata mai rece şi mai tăcută ca o s tană de piatră.

Anişoara ştia ce-o povăjuise taică-su şi nici pomeneală să iasă din cuvântul lui şi din drumul casei.

Aşa o aduse el până 'n poartă odată, de două ori, de cine ştie câte ori, până ce într'un rând fata, după multă coteală se prefăcu că uită drumul, abătându-se prin vii-şoara din dosul bisericei.

Tălgerarul atâta aştepta. O în­şfacă în braţe şi, de voie de ne­voie, Anişoara Brezoiului îşi simţi gura arsă de sărutul flăcăului, de care scăpă cu fuga.

Dar supusă şi nevinovată, cum era, îi şi mărturisi băbacă-su ce păţise.

Paracliserul înlemni o toană cu mâna la gură, apo i :

— De astă dată nu-i nimic! Da' să te fereşti d'a sta mult cu el, c'o pătăşti mai rău . . .

— Cum taică? •— Uite-aşa! Şi bătrânul se duse în bătătură

de unde se 'ntoarse cu un mănun-chiu de scaeti şi ciulini cu care îi trase vre-o câte-va la spate, de se văeta fata c'o înţeapă, vai de e a !

— Iac 'aşa te 'nteapă, de zici că nu mai eşti tu! . .

Fata prinse la cap şi îndrăzneaţă şi firoscoasă nevoie mare, se în­cumetă de aci în colo, să stea de vorbă pe "ndelet, nemai păsându-i de Tălgerar.

Ştia ea bine ce-i poate pielea! Stătea de vorbă pe la şezători,

bizuindu-se cu el până în bolta lui, unde îşi avea uneltele meşte­şugului, şi unde nu se mai sătura descusându-1, ba ce-i aia, da ai­laltă, fiind că-i era şi ei drag să stea la taifas cu el şi fiind că băgase bine de seamă că nici po­meneală de spini şi ciulini în casa lui.

Dar Tălgeraru s'aprindea din zi în zi şi odată când îi veni la ndemână, când dădea fata să

plece, se poticniră amândoi într'un sărut, la picioarele mesei pe care îşi netezea talgerele.

Ii tâcnia inima fetii ca o pasăre prinsă, n palmă, de frică să n o 'ntepe cu spini, cum îi arătase taică-su.

Iar Tălgeraru, isteţ, nici gând d 'aşa ceva. Şi ( ând o ajută să se ridice, prinse la întâmplare un talger de aramă, netezit, aur, s p u n â n d :

— Iacă ce talger frumos nete­zirăm !

Fata să nu-şi crează ochilor! Şi îi plăcu talgerul şi netezitul lui atât de mult, că nu-i. mai spuse nimic bătrânului . . .

Iar din ziua aceea, făcea ce făcea, şi când nu băga de seamă bătrânul, sau când era la biserică, fata, bâşş t ! se strecura frumuşel din casă, nimerind la tălgerar şi ajutându-i, cu o nespusă nevino­văţie, la netezitul talgerului, ba si-silindu-1 deseori să netezească şi câte două şi trei talgere pe zi.

Iar Brezoi, când prinse de veste că i-au cam perit bujorii fetii din obraji, îi păzea cărările şi Tălge­rarul neavând încotro, Brezoi prinse a chiui, după un obiceiu străvechiu :

— Hii! cu nunta! N. Pora.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

p imi i î nnwmHnmi i i i n i i iH iun imu imui r i

CELE TREI CRIŞURI n i i i i i i n i i i i i i i i i i i t i i i i i i i i m i u i i i i i i i i i u i i i i i i l

121

Costele,* Mi-a fost tare greu până să mă

decid să-li scriu, şi tot atât de greu, până să mă opresc asupra titlului. (Cred că aşa, simplu de tot, cum mă adresez acum, am neutralizat tot ce se putea neutra­liza.) Te-ai fi întrebând nici vorbă, ce mai vreau, de ce nu-ti dau p a c e ? Iată de c e : Drumurile noas­tre s'au despărţit acum pentru tot­deauna — de vei încerca cumva o apropiere, eu mă voi opune din răsputeri, de oarece am credinţa, că bariera dintre noi, nu s'ar mai putea şterge — şi tocmai pentru-că drumurile noastre s'au despăr­ţit, iar eu am luat hotărârea ce trebuia luată, aşi vrea să-ti amin­tesc unele fapte, ca să poji vedea cam încotro cade, şi cam cât tra­ge vina.

Ştii prea bine, că ani de zile a stăruit Daniel de mine, dar că nu l-am luat, decât târziu de tot, du-păce rămăsese văduv, iar Elvira împlinise 6 ani. In felul lui, omul acesta m'a iubit şi m'a stimat. A fost delicat cu mine, şi mi-a îm­plinit toate fanteziile. De apropiat însă, nu m'am putut apropia de dânsul. In schimb, între mine şi fetită, dela început a licărit dra­gostea, şi an de an, dragostea acea a crescut. Tâtziu, poate chiar prea târziu — e vorba de mine — ne-am eşit în cale unul altuia — aşa a fost scris desigur —; ai stă­ruit 2 ani şi mai b ine ; cred că mai iubit mult, după cum mi-ar place să crezi, în adâncul sufle­tului tău, că şi eu te-am iubit, măcar tot atât de mult! (Vezi bine că vorbesc numai şi numai de trecut, ca să nu te supăr cum­va.) Am cedat greu, pentrucă a sporit cu greu dragostea în mine şi pentrucă nu m'am convins cu una cu două, că tu ţineai cu ade­vărat la mine. Tot mi-era teamă, dacă nu de capriciu, dar de vr'o izbucnire inerentă vârstei şi tem­peramentului tău. In tot timpul acesta, sfătuitor şi confident mi-a fost Elvira; par 'că se schimbaseră cu totul rolurile: eu eram fetita de 16 ani, ce-şi pierduse capul, dânsa, femee de 40, experimentată si ponderată. Să crezi, că nu m'a costat puţin umilinţa as ta ! „De, maman, te înţeleg, dar să n'afle

* Din volumul care va apare în editura „Cartea Românească",!

Gânduri negre Azi de dimineată-a răsunat Clopotul a moarte peste sat.

Incă-un om a fost ertat de Dumnezeu

De-altfel o ştiam de-asară eu: A cobit pea mult o cucuvea §i de-asupra satului s'a stins o stea. Iar bunicul, om bătrân, mi-a spus: — Moare'n noaptea aceasta cineva, Findcă steaua visfii i-a apus.

Şi bunicul nu greşeşte niciodată : (Oamenii bătrâni cunosc pe semne Taine multe după multe semne) Peste noapte-o răposat o fată, — De-aia noaptea fuse mai întunecată, Aşternându-şi întunericul — linţoliu Peste satul nostru 'n chip de doliu.

De cu sară când s'a furişat , Moartea, ca pe-o fiară din pădure Au simtit-o câinii, şi-au urlat; (Câinii simt pe ho{i când vin să fure) Nu ştiu însă, cum i-a descântat De-au încremenit ascunşi prin şure.

l l l l l l l l l l l I f l l I I I I I I I I M I I l I l l l l l l i l M I I I t l I I I I I I I I I I I I I I I I I l l I I I I I I I

Şi-a domnit tăcere grea apoi . . . Când un suflet pleacă dintre noi. De durere firea este mută ; Numai sus, în lumea nevăzută, Candele de stele mai veghiază, Luminând cărările spre cer: Poate's îngerii ce stau de pază împrejurul sfântului mister . . .

Dar în zori cocoşii-a treia oară Au ţipat cu glasuri ascuţite Şi toti câinii mai vârtos lătrară; Moartea a fugit pe nesimţite Speriată de atâta larmă, Iar un om s'a repezit pe gâfâite Ca să tragă clopotul de alarmă.

Vai, ce tristă'i dimineaţa asta ! Plânge soarele tăiat de creasta Dealului de lângă cimitir. Trece popa slab, — ca un strigoi — A trecut. . . spre moartă . . . mai departe. Bine că nu s'a oprit la noi — Prea mirose-a lumânări şi-a moarte . . .

George A. Petre.

TrmiiiiiimiiiiiijirfiimTm^

cumva papa, că l'ar ucide." — nu odată mi-a repetat mititica vor­bele astea —! Mi-ai cerut cu in­sistentă să mă despart şi să ne luăm. Am rezistat un an şi mai bine. De c e ? Mai întâi, pentrucă simţisem că fata tine la tine, apoi, pentrucă ştiam c'am să mă trec curând — ce vrei, tu 26 de ani numai, eu 40 împliniţi — şi chiar dacă n'ajungeam să-fi fiu povoară — şi cred că n'ajungeam, deoare­ce eram hotărâtă să mă dau la timp înlături — tot îti fărâmam o bună parte din viată. Şi aşa, ştiu bine, că din pricina mea n'ai in­trat în diplomaţie, iar după nuntă, ai rămas departe de luptele poli­tice; nici nu se putea altfel, eu nu ţi-am adus avere, în schimb, un nume, asupra căruia plana un mare scandal public. Dragostea mea, prea crescuse după cununie, şi n aceiaşi măsură, teama ames­tecată cu gelozie. Simţeam bine că placi femeilor, şi ca să resta­bilesc oarecum echilibrul, mă tru­deam să plac şi eu bărbaţilor. Te măgulea oare cu adevărat, ştiind că mi se dau târcoale, ori simu­lai? Asta n'am putut-o prinde. Aeum ,3 luni, mi-ai prezentat pe fostul tău coleg de şcoală, pe că­pitanul Rateş. Mi-ai spus dela în­ceput, şi fată de el chiar, că-i un Don Juan de temut şi deşi îi cu-noşteai trecutul, şi-i aflaseşi şi in­

tenţiile — adu-fj bine aminte, că mi-ai făcut aluzii la premiera „Prin­ţesei Lulu" — n'a fost prilej să nu mă apropii de el, să nu-i în-lezneşti să se apropie de mine, ori să nu-i lauzi calităţile de „ire­zistibil cuceritor". De ce toate astea Costele? Fiindcă aveai în­credere în mine, fiindcă vroiai să mă pui la încercare, ori ţineai să-mi arăţi şi să arăţi şi lumii, că nu te temi, că nu eşti ca alţii gelos? De ce ? De ce m'ai împins în bra­ţele căpitanului Rateş ? (Sau poate mi se par mie toate astea, poate singură m'am prăvălit cu capul în prăpastie ?) Âm cedat prietenu­lui tău, mai curând decât îti în­chipui. Cum s'a făcut? Nu ştiu singură. De ce însă nu m'am oprit la timp, şi mai ales, de ce nu li-am ascuns, când nu bănuiai, când lumea nu bănuise nimic, şi când ştiam bine ce poate u r m a ? De c e ? Acum e zadarnică fră­mântarea, pentrucă acum totul s'a sfârşit. Amănuntele astea am ţinut să ti le împărtăşesc, medi­tează serios asupra lor; poate îmi vei ierta o bună parte din vină. In ce priveşte restul, voi căuta singură să-1 spăl, şi cât mai curând.

Adio prietene, şi nu uita, că numai pe tine te-am iubit în viată!

Simona.

p. conformitate: Ion Dongorozi.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

CELE TREI CRIŞURI I I I I I I I I I I I I I I I U I I I I I I U I I I I I I I I I I I I I I I I U M I I I I I I I I E l

Menirea culturală a Maghiarimei

In istorie sunt obişnuite schim­bările de roluri: popoare, cari ieri jucau un rol de hegemonie, azi cad, iar altele cu roluri statice ajung la noui posibilităţi de viată. Din amurgul vremii se ivesc popoare şi culturi, ajung la putere şi eflorescentă, „stăpânesc" şi — în general — nu pot să unească într'un sistem unic obiceiurile şi tradiţiile culturale ale părţilor stăpânite, până când tocmai când se gândesc mai puţin la moarte, se prăbuşesc şi ele. Intr' adevăr, istoria universală nu e altceva decât cronica certurilor dintre câţiva vecini cari nu se înţeleg şi se rod unul pe altul până când pier împreună. In istorie se desvoltă şi se distrug puteri, răsar şi mor culturi.

In mutaţia aceasta, oricum trebue să vedem mâna destinului. Aceasta nu e altceva decât acea cenzură pe care Darwin o numeşte selecţi une. După cum natura curăţă din drumul tinerilor pe cei bătrâni, cari sunt obosiţi şi incapabili de lupta pentru existentă, tot aşa şi istoria înlătură popoarele cari au îmbătrânit, cari îşi trăesc fără rost via{a sau stau în calea altor popoare mai tinere şi mai sănătoase. Decăderile acestea însă nu le putem numi absolute: imperiul latin, de pildă, a fost distrus de hoardele barbare din Orient, dar cultura lui n'aa putut-o nimici prin sabie ; aceasta a trăit mai departe, străbătând şi împru­mutând germeni de viată culturii desvoltate în locul ei. Cultura unui popor nu depinde direct de situaţia politică şi economică a acestuia; acestea slăbesc şi mor, pe când cultura trăeşte mai departe.

In urma acestor gânduri se naşte întrebarea: ce se va alege din cultura maghiară de azi ? Poporul care timp îndelungat a fost punctul de gravitate al Europei centrale, dând la iveală pe un Petofi, Madâch sau Ady Endre, şi-a jucat el până la sfârşit rolul în istoria culturală a Europei? Oare decadenta politică a maghiarimei, în care direcţie va împinge cultura ei ? Şi ce va mai urma după 1919 şi după Ady Endre?

Fără să vreau îmi vine 'n gând Polonia. Poporul polon tot aşa a fost despărţit de o furtună europeană între vecinii lui, dar, totuşi, pe terenul cultural n 'a decăzut, ci mai

N O A P T E Oraşul doarme 'n întunerec, un şarpe 'ncolăcit în vis Şi noaptea 'şi împleteşte plasa de neguri peste 'ntreaga zare. Prin care luna 'nsângerată, sclipind în umbra nopţii, pare Păianjen ce pândeşte prada să cadă 'n latul larg deschis.

Plâng pasările nopţii negre, pustiul prins în fata porţii ; Iar pomii spânzaraji în zare, ca 'n sute de spânzurători, Innal[ă braţe schilodite să smulgă petece de nori Pe când din marea de 'ntunerec, se înfiripă : râsul mor[ii.

Din umbra crucii Christ priveşte altarul lumii prăbuşit Şi parcă simte din nou spinii şi sângele 'nchegat pe frunte In noapte patimilor grele, în rugăciunea de pe munte, Iar Mila încolţeşte iarăş în sufletu-i nemărgenit.

Trec clipele ca funigeii prin sita zării, — fără ropot, Şi 'n infinituri nu se simte nici o frântură de 'nfrăjire ; De parcă n'a fost niciodată, femeie, visuri, nici iubire. Doar vântul se 'ndrăgeşte 'n noapte duios cu limba unui clopoi.

In străzile 'nnecate 'n umbră, îndoliaţi şoptesc pereţii Cu felinarele murdare şi plâng răspântiile mute. Iar limba clopotului plânge sub sărutările nevrute Cu un răspuns la întrebarea chinuitoare — asupra vieţii . . .

Oraşul doarme 'n întunerec, — un şarpe 'ncolăcit în vis Şi noaptea 'şi împleteşte plasa de neguri peste 'ntreaga zare, Prin care luna 'nsângerată, sclipind în umbra nopţii, pare Păianjen ce pândeşte prada să cadă 'n lajal larg deschis . . .

Dem. Gâlman

mult, după un secol a născut un roman ca „Quo vadis". Asemenea şi cultura maghiară se va desvoltă mai departe, ba încă putem spune că maghiarimea n'a fost cândva într'o stare mai favorabilă de a plămădi în cugetul maghiar valori europene, ca azi. Acum privirea Europei e îndreptată spre Ungaria; divizarea ei a făcut-o cunoscută în toată colturile, iar pe de altă parte aşezarea ei geografică o predestinează la o menire cât se poate de frumoasă: să propovă­duiască pacea între popoare şi ideile umanitare începute a se desvoltă pe continentul chinuit.

E o părere greşită, că numai cultura popoarelor bogate e cultură adevărată, ele nefiind nevoite a se ocupă cu „probleme de împru­muturi". Popoarele cari se bucură de o stare materială fără neajunsuri urcă cu pas mai repede pe scara culturii şi pot să cheltuiască mai mult timp, grijă şi bani pe artă, literatură şi în general pe cultură, dar aceste popoare nu prea dau valori umane. Rozele valorilor umane — dorite de individ sau de popor — sunt ascunse de soartă printre spinii suferinţelor. Eminescu fără sbuciumul unui amor dureros n'ar fi scris geniala poezie „Venere şi Madona" şi toate eroticele sale ; Madâch dacă n'ar fi fost înşelat

de so{ie poate nu construia monu­mentala operă „Tragedia Omului" ; dacă Danie n'ar fi cunoscut pe Beatrice (cu ocazia unei plimbări) ar fi lipsit misticismul frumos şi nostalgic din „Divina Comedie" . . .

Cultura popoarelor bogate e arti­ficială şi bazată mai mult plăcere. Suferinţele însă, în sufletul maselor ca şi în sufletul Individului, înobilează sufletul şi cugetarea. Prin acestea nu vreau să spun că de-acum maghiarimea numai într'un iredentism nostalgic îşi va putea trăi energiile sale culturale, neutilizate încă. 0, nici vorbă despre as ta ! Am căutat numai să accentuez, că în mijlocul intereselor care-i dau ocol după căderea politică, ea poate să-şi înalte valorile de rasă la un nivel uman, iar pe de altă parte, ca una ce-a suferit pentru propriul său şovinism, ar trebui — ca învăţătură — să propovăduiască pacea şi să por­nească pe drumul unei evoluţii culturale care stimează manifes­taţiile şi drepturile oricărei alte naţiuni.

Căci: posibilităţile evoluţiei cul­turale a maghiarimei depind de măsura în care ea îşi va îndeplini menirea paşnică.

Keresz tu ry Sândor .

BCU Cluj / Central University Library Cluj

CHEIA. „Cheie", cuvânt magic, ce des­

chide noi orizonturi cercetărilor, descoperirilor, misterelor adâncite în întunerec şi tăcere.

De „cheie", se leagă cele mai adesea ori, o lume întreagă de taine şi de amintiri.

Care din frumoasele noastre fe­mei, ida tă cu zorii diminetei, nu şi-a i runcat ochii pe dulăpiorul de no ipte, asupra cărticelei „Cheia Viselo •", acest lâlmaciu naiv, ce trebuia să le dea prevestirea unei bucurii sau prevederea unor de­cepţii.

Dar ,cheile din casă", veşnicele chei pe cari drăguţele gospodine nicioda ă nu ştiu unde le-au p u s !

Cu ce ochi privesc servitorii „cheia de la pivniţă", păstrătoarea vinuri le şi-a atâtor bunătăţi !

Cu ce artă scrieai la 15—16 ani iubitei „smejura ce-o vei adora în viată", scrisori cifrate, cu cheie înţeleasă doar de voi doi . . .

Ajunşi la vârsta când varieteu-rile {i-au deschis porţile şi nu cred să fi fost cine-va mai fericit şi mai mândru, decât atunci când primea „cheia" de Ia vre-o cântăreaţă căutată şi poftită de to{i băelandrii, candidaţi la altarul Citherii !

Şi ia şcoală, cât te mai plictiseşte profesorul de muzică cu „Cheia de sol sau de fa . . ."

In buzunar păstrezi cu sfinţenie cheia de la poartă, de la uşă şi de la biurou.

. . . Şi când te gândeşti, câ atâtea chei sp pot potrivi câte-odată „la aceiaşi broască /"

La hotel, dacă vrei să ştii dacă persoana căutată e acasă , portarul îti arată cheia respectivă numărului şi te-ai lămurit.

Cât de preţuită este „cheia ser­tarului", ce păstrează cu sfinţenie amintirile dragostelor trecute, florile presate, fotografiile atinse de buzele tale poftitoare de-a săruta originalul, toate aceste manifestaţii ale anilor tineri, ce nu se mai în torc?

i iuui immimii i imt i i i i i iu imt i i t i iMiiniut j

CELE TREI CRIŞURI i i u H i i i i i m i H i i i m m i i t i m m i i m i i i m m i i i i l

ILatrăgcânii morţii.*3

!*Latră"câniifmortii 'n curtea mea . . . Cine vine, cine vine, Să conturbe sbuciumul meu sfânt Şi-ale mele tainice suspine ?

Ce om palid s'a oprit în drum Şi prin geamuri îmi priveşte'n casă ? — Căci tăcerea-mi stă la căpătâi Şi îmi |ese giulgiuri de mătasă . . .

Latră cânii morţii 'n curtea mea . . . Cine vine, cine vine Să-mi împrăştie fiorii dulci, Să-mi sugrume visele senine ?

Ce glas straniu cere ajutor ? Cine 'ntinde mâna după milă ? — Toti suntem calici şi pătimaşi Şi creaţi din bulgări de argilă!

Ce vrea călătoru 'ntârziat? Călăuză vrea să-i fiu eu oare ? — Lacrimile vieţii mi-au secat. Restul clipelor mi-e sărbătoare.

Latră cânii morţii 'n curtea mea . . . Cine vine, cine vine ? Sclavii gândurilor mele dorm — Noaptea 'şi cerne noaptea peste nime.

IUSTIN ILIEŞIU

•4-» •4-» ••*-•

Căte ceasoarnice nu mai merg când li-se pierde „cheia".

Cum se caută de poliţişti „cheia" vre-unui mister învăluit în întune­ric . . . sau se a tacă de oştire „cheia unei poziţii", ce-iîmpedică înaintarea . . .

. . . Şi ca încheiere, atunci, când îmbătrânit eşti gata pentru călătoria din urmă, cum tii sub pernă „cheia" sertarului sau casei de bani, ce ascunde testamentul atât de dorit de moştenitori!

Te stingi pe nesimţite, dar gân­dul U-se duce departe . . . spre zările nevăzute, spre necunoscut şi implori pe Sf-tul Petre, deţinător al „cheilor raiului", să te primească în locul de desfătare al Para­disului . . .

„ Cheia", joacă un rol aşa de mare în viata noastră ! . . .

Victor A. Bacaloglu.

Români şi Unguri. II n'y a pas de jour ou

l'on ne puisse apprendre quelque chose; pas de situation, pas de livre, pas d'hourme, si ennu-yeux qu'ils soient, dont on ne puisse tirer parti.

E. Grenier.

In urma revolutjunei din 1848, cu toate că revolufiunea căzuse, au­torii ei deşii în pribegie, nu per-duseră speranţa în trimuful de­mocraţiei şi libertăţii popoarelor subjugate. Printre aceştia, erau şi Ungurii şi Românii. Aceste două naţionalităţi, ar fi putut printr'o înţelegere comună, să obţină foarte mult, dacă, nu s'ar fi semănat măruldiscordieî între ele.Şi aceasta, de către oligorhia representată prin aristocraţii latifundiari, duşmani ai orcărui progres şi mişcări cu ten­dinţe de jos.

Voi răsfoi printre hârtii îngăl­benite de vreme, citând câte-va pasagii, din note de ale timpului. Note srrise. r t a - că fTr^rAr -Rr rap t t i . E vorba de răsboiul Ungariei şi de simpatia de care aceasta se bucura din partea exilaţilor Ro­mâni.

„Tof acest timp, trecu cu lupta şi dorinţa de a merge pe câmpul bătăliei Ungare. Acolo este datoria noastră a fi, acolo trebuie să fim, însă, acuma nu putem, căci n'avem bani . . . In toate dimineţile aştept cu nerăbdare ştiri, despre ce vor face Ungurii. Veni-vor oare la Viena ? 01 de câte ori mă gândesc la Unguri, sufăr, sufăr de câte ori câştigă căte o bătălie, gândindu-mă că noi, am fi putut juca gloriosul lor rol, sufăr de căte ori fac o greşeală, gândindu-mă că noi am fi putut să-i punem pe calea cea dreaptă. In acest moment, privim jurnalul şi o proclamaţie a lui Bem. A! de va fi adevărat cât de culpabili suntem, că nu suntem lângă dânsul. Ce ar fi făcut oare, în România o proclamaţie a noa­stră însoţită de a lui Bem ?" (alusie la revolujia lui Kossuth, care, ocupase Pesta.)

BCU Cluj / Central University Library Cluj

CELE TREI CRIŞURI IIIIIIII m i i m i i i i t i i i m i i i i i i i i i i i i m i i i i i i i i i i n

Pag : m i l umili:

ziarul „Exfuzţriatul" cu scop de a împăca pe Unguri şi Români.

Generalul Bem a conlucrat cu Românii. El, a trimes în Transil­vania pe Cesar Boliac, într'o mi­siune, pe care, a îndeplinit-o cu corectitudine, după cum însuşi a recunoscut Bem.

Cesar Boliac, a scos în Ardeal Expatriatul" cu J

pe Unguri şi Celebrul revolutioner, Iosef Mazzini, era refugiat la Londra, unde or­ganiza comitetul revoluţionar euro­pean. El căuta, să convingă pe C. A. Rosetti, spre o înţelegere cu Kossuth. Ei şi avură o întrevedere. S'a stabilit că, dacă Ungurii şi Româ­nii vor avea prilejul să ia armele, să li-se adreseze o proclamaţie sub­scrisă de Kossuth şi C. A. Rosetti, ca ambele naţiuni să lupte în comun, iar după victorie, Transil­vania să hotârească, de vrea să se alipească la România. Voi reproduce şi un pasagiu, al unui discurs rostit în camera din Pesta, de către cunoscutul scriitor ungur Mauriciu Jokai.

„Nicăeri zice Jokai. puterea bru­tală nu a putut saşi stabilească o dăinuire dăinuitoare. Acoperiţi cu piei de tigru şi cu fer, am cu­cerit în veacul al IX-lea câmpiile Dunării şi ne servim astăzi de aceleaşi norme pentru a ne păstra positiunea ca minoritate domnitoare în această tară. In secolul al XIX-lea, pielea de tigru şa perdut farmecul şi şortul lucrătorului are drept la mai mult respect." (Acest pasagiu, l'am citat şi într'un articol în ziarul „Adevărul." Ar fi de prisos, să mai adaug, că în coprinsul ho­tarelor noastre fiecare cetăţean indiferent de naţionalitate şi religie se bucură de aceleaşi drepturi. Am vrut numai să amintesc conpatria-tilor noştri, câte-va pagini din is­toria comună. Şi termin, pomenind şi de o vorbă a marelui istoric francez, Iules Michelet care zicea : „Ungurii şi Românii par a avea acelaş destin . . . a r trebui să se găsească o modalitate spre a se apropia mai mult, unul de altul."

Const. V. Rosetti.

Drapel enorm cu pânza ciuruită îmi pare noaptea, bolta înstelată,

Iar luna, o medalie-aurită Cu chip de 'mpărăteasă de-altădată.

Pământul e o vastă catedrală Cu mun[i drept turnuri şi cu uşi deschise.

Domnind în ea tăcere mormântală — Tăcerea, creatoare-atâtor vise.

In totul e-o adâncă 'nmărmurire. Natura pare-o pânză zugrăvită

Şi'n cadrul ei, cuprins fără de ştire. Iii sim[i chiar şi gândirea împietrită.

Deodată 'n suflet tremură-o mişcare, Natura pare iarăşi că învie :

Apune luna, după-un deal dispare Şi 'n cer, cântând se sue-o ciocârlie.

La răsărit, o zare argintată, Treptat-treptat, cu 'ncetul se ridică;

(Oradea-Mare)

Din calea ta te-abati ca de-o săgeată De sborul îndrăsnet de rândunică.

0 boare răcoroasă bate 'n fată Şi 'n pieptul tău renasc puteri divine,

încât te 'ntrebi: natura mi dă via(ă Ori eu îi dau, trăind-o numa n mine?

Incet-încet se înroşeşte zarea Şi tânăra-Auroră se arată

Ca un obraz roşit de sărutarea A celeia dintâi iubiri de fată.

Suspină gârla n vad pe pietricele. Ca 'n foc se rumneşte şi pădurea;

Cum a[i murit popor întreg de stele ? Sunteţi aici, ori luminaţi aiurea ?

Rămâi ca răstignit, bătut în cue. Privind eterna frumusete-a firii,

Pe când Ia orizont, greoi se sue — Cu ochiul roş, ciclopul omenirii.

Constantin Doboş

Floarea fără nume S'a născut dintr'un capriciu al naturii,

la o margine de drum. Fără s'o aştepte vre-o fiinţă, floarea a

ţâşnit din suprafecunditatea pământului, — aşa cum atâtea fiinti se nasc, nedorite, din prisosul de viată al animalităţii subt care geme pământul,

Au bătut-o vânturi, au rdudşif-o ploile; s'a revărsat asupra-i spuma apelor mur­dare din şanţul dela marginea drumului. Dar după retragerea apelor, veniau adieri, se ridica iarba culcată.iar floarea îşi în-nălia iarăşi capul către cerul a toate ocrotitor.

Câte-un fluture sprinţar, se oprea din drumu-i grăbit, pentru a atinge în treacăt cu buza-i mincinoasă floarea fără nume.

Albine precupete, se opriau cercetătoare deasupra caliciului din care mierea era suptă.

Câte-o pasăre hoinară, se opria; dă­dea târcoale lugerului viguros, pentru a culege firişoarele de pae, ori boabele de grăunte aşternute lângă drum de vântul risipitor, ori de apele trecătoare.

într'o zi, un patruped, alungat de p holde, sări şanţul şi se opri în dreptu floarei; o mirosi lacom şi nu-i plăcu . întâlnise şi el pe răzoare flori mai împo­dobite, mai pestriţe. Intorcându^se, calcă floarea cu copita şi o culcă la pământ. Un alt patruped — care nu era nici cal, nici bou, nici vulpe, nici leu, ci avea ure­chile mari şi glasul de ferestrău, cu dinţii tocaţi — acoperi în trecăt floarea cu o materie rău mirositoare. Şi floarea fără nume se înnăbuşia, fără lumină, fără aer. . .

Dar iarăşi bătu vânt puternic. Soarele străluci subt infinitul boltii albastre, rază caldă străbătu prin pojghiţa murdară şi atinse măngăitor capul floarei strivite.

Floarea fără nume respiră adânc aerul puternic. Raza caldă o durea, o pătrun dea, o rechema la viată. Şi floarea fără nume uită. . . ; se îmbată iarăşi de fă-găduiala razelor, de desmierdarea adieri­lor şi retrăi din capăt viata ei netrăitâ.. •

I, CONST.DEL-ABAIA,

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Pag. IIIIIIHIIIIlIllIHIUIini

CELE TREI CRIŞURI i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i m i i i i i i i i i i n i i i i i i i i u i i i i i i i !

AMURG TÂRZIU Seara, vopsită cu fard de purpură cenuşie, revarsă 'n văi şi peste crestele semeţe fantastica ei frumuseţe şi ritmu-i cadenţat de poezie.

Deodată, peste apa neagră şi mohorîtă, — ca o făclie ce-a tîşnit din nori, — s'aprinde, printre lianele surori, luna, enormă şi posomorită.

Şi pe când în aerul însângerat şi dogorit, totul răsare din umbră: iarba, căsuja albă, şi vechiul pod, sărac şi 'ngălbenit,

peste pădurile-de stuh, departe, printre nuferii înşiraţi ca o salbă, vezi cum pluteşte sufletul apelor moarte...

George Pallady.

Apusul ti-a pictat fereastra Cu trandafiri învoiţi de aur . . . Iar zarea 'n răsărit, albastra. Din nevăzutul ei tezaur

0 lună plină, ca pe-o floare, Şi a prins la piept . . . Eu viu să-fi cânt Cu 'nflăcăratul meu avânt Iubirea mea mistuitoare . . .

Deschide larg fereastra 'n seara Ce pare-o pânză zugrăvită De arta prerafaelită Şi-ascultă-mi suspinând chitara . . .

Dar tu n'apari I . . . Rămâne 'nchisă Fereastra . . . Şterşi sunt traudafirii . . . Şi râd cu hohote zefirii De serenada mea proscrisă . . .

Em. Papazissu.

CRONICA ŞTIINŢIFICĂ.

Fizica relativistă şi eterul.

Seara, când umbrele din fundul văilor năvălesc spre culmile aprinse, la s tână un fluer îşi picură tângu­itoarele înmlădieri şi le înşiră în melodia melancolică a doinei. Ţi se pare că se deapănă o salbă de pietre scumpe, întunecate, ca apele umbrite. In lung şi lat, ca dulci fiori, străbate cântecul aerul limpede.

Dacă o pompă fantastică ar sorbi aerul de subt clopotul de azur al cerului, glasul flueruiui s'ar stinge încet, s'ar mistui ca în depărtări .

Sunetul se propagă P r i n a e r ; întorsăturile flueruiui — fluturaşi cu

aripi mohorîte — au nevoe de acest mediu să se împroaşte, s ă zboare în vărduh . . .

Undeva, într'un spine uriaş de a ramă (antenă) se leagănă pripită electricitatea scăpată din măselele de fier magnetizat ale maşinei electrice (alternatoare). Din vârful spinelui ţâşnesc rotocoale de valuri electrice, unde uriaşe, talazuri gigantice, cari se revarsă peste suprafaţa întreagă a pământului. O serie de talazuri se tăvălesc peste blondele coline de nisip ale Saharei, se stracoară prin sita codrilor, prin iţele de liane ale pădurilor nestrăbătute de ţipenie de om. Altă serie de valuri electrice se tălăzuesc spre nord, se sfărâmă de fioroasele fiorduri ale Scandinavie, se amestecă cu luminosul nor de lumină boreală,

şi se rostogolesc peste blana de ghiaţă a polului de nord.

Undeva, departe, din caierul de foc al sorilor se torc raze de lumină, ce urzesc întregul univers. O rază ţâşnită din isvorul său cu milioane de ani înainte vreme, vsenic abia acum sfredeleşte atmosfera pământului, pătrunde prin tubul lunetelor, stră­punge sticla prizmei spectroscopului, se resfiră în colori osebite, se aşterne în banda colorată a spectrului şi povesteşte ochiului pricepător lumile prin cari a pribegit în drumul său . . .

Care e mediul, prin care se propagă undele electrice şi luminoase ?

Ori, în oceanul spaţiului neţărmurit stau suspendate o puzderie de insule, de sori şi de luceferi. Iată b. o. Luna noastră cu cerul ei negru ţintuit cu briliante, şi impodobit cu agrafa de diamant a Pământului (aşa pare cerul văzut din Luna fără atmosferă); iată Pământul ca un păianjen uriaş în mreaja sa de raze urzită în univers — Newton ne-a învăţat, că gravitaţia universală leagă lumile între e l e ; atracţiunea universală croeşte crugul sorilor şi statorniceşte calea lor — Cum şe iveşte undeva massa, se creează în jurul ei câmp de forţă, răsar din ea nenumărate braţe, cari încearcă să prindă Şi s ă atragă massele rătăcite în olatele sale.

Care e mediul, prin care se pro­pagă gravitaţiunea universală ? Suntem deprinşi a crede — o sumedenie de fenomene fizice ne îndrituesc — c ă acţiunea, unui corp asupra altuia se împlineşte numai prin mijlocirea unui mediu, ori prin contact direct. Intre noi şi metalul vibrator trebue s ă fie aer, ca să auzim sunetul ; flacăra trebue s ă prelingă corpul de încălzit, ori aerul încălzit să transpoarte căldura dela isvor la corp. Ciocnirea, frecarea, despicarea corpurilor sunt acţiuni nemijlocite.

Ce mijloceşte acţiunea Ia distanţă a massei?

Gravitaţia universală, undele lumi­noase şi electrice au silit ştiinţa s ă creeze o 'mater ie ipotetică: eterul, şi s'o înzestreze cu osebite, ciudate, şi învrăjbite proprietăţi fizice. Cică eterul e foarte fin, mai subtil decât orice gaz ; prin pori pătrunde în inima corpurilor; se întinde între aş t r i ; e elastic, ca oţelul, şi ia şi nu ia parte la mişcarea corpurilor.

Vederile asupra eterului s'au schimbat paralel cu înmulţirea rezultatelor cercetării ştiinţifice. Vom luneca peste vederile lui Herz, Maxwell, şi Mach şi ne vom opri la modificările făcute de fizica modernă a lui A. Einstein.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

CELE i i i i m i i i t i i i m i i !

TREI CRIŞURI l-sggLtf&ggp

Teoria relativităţii s'a născut din ciocnirea rezultatelor a două experienţe clasice, cari se nizuiau s ă dovedească mobilitatea sau imobilitatea eterului. Experienţa lui Fizeau, prin care s'a determinat iuţeala luminei într'un curent de apă, a dus la constatarea imobilităţii eterului. Acesta nu par­ticipă la mişcarea corpurilor, ci rămâne în repaos, şi corpurile se strecoară prin el, ca rândunica prin aer. Ar urma, că Pământul , în mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui, are în raport cu eterul imobil o iuţeală de 30 km. pe secundă- Faptul acesta s'ar putea verifica prin măsurări optice. Michelson'şi Morley, însă, n'au izbutit să dovedească prin experienţă nemişcarea eterului; din măsurările lor rezultă, că eterul participă la mişcarea Pământului . împăcarea acestor două rezultate contradictorii a săvârşit-o A. Einstein, prin teoria relativităţii speciale. El analizează lungimea şi durata şi conclude la funcţiunea de mişcare a sistemului, în care se face măsurarea. Bara de un metru a călătorului din trenul-fulger, este mai scurtă pentru cantonier. De-ar avea trenul iuţeala de 250 mii km. pe scundă, bara de un metru apare cantonierului numai de 50 cm. La fel e şi cu durata. Acelaş fenomen măsurat cu un ceasornic în repaos relativ faţă de el va da altă durată decât măsurându 1 cu un ceasornic în mişcare relativă-

Pe lângă ipoteza relativităţii timpului şi lungimei se armonizează rezultatele experienţelor: Fizeau şi Michelson— Morley. Eterul e de prisos în această teorie; propagarea undelor electrice şi luminoase, precum şi a forţei gravi­taţionale trebuesc privite ca realităţi independente, şi nu ca atributele eterului.

In teoria relativităţii speciale ipoteza eterului e de prisos, dar nu e în contrazicere cu teoria. Contradicţia se iveşte numai atunci, când atribuim eterului o stare de mişcare. „Eterul nu se mişcă" — afirmă experienţa lui Fizeau. „Eterul se mişcă" — ripostează experienţa lui Michelson — Morley. Aşa dară de vrem să păstrăm eterul în teoria relativistă, trebue să-1 despoiem de proprietăţile sale mecanice, cu cari îl înzestrase fizica lui Newton. Eterul, după vederile relativiste, nu are structura materiala, atomică-Propagarea undelor în oceanul eterului A. Einstein o ilustrează în felul următor. Valurile stârnite pe suprafaţa locului le considerăm subt două feţe- 1. Le privim ca schimbarea neincetată a suprafeţei andulate, ce desparte apa de aer.

Massa apei o socotim neimpărţită, una şi continuă- 2. Urmărim mişcai ea părticelelor de apă, aşezând pe valuri un obiect plutitor: o piesă de lemn. Obiectul va săvârşi o mişcare verticală, legănându-se în sus şi jos. Părticelele apei săvârşesc mişcare verticală, oscilatoare.

Eterul îl considerăm numai subt raportul prim : unda, ce se propagă în el, este o tresărire uşoară, o subtilă înmlădiere ondulatoare a unei suprafeţe la care nu participă oscilaţiunea atomului de eter. Nu putem constata în nici un chip mişcarea părţilor de eter, căci n'avem obiectul plutitor, care s'o învedereze.

E greu să-ţi închipui un corp făcând abstracţie de starea lui de mişcare, când cea dintâi afirmare a simţurilor despre un corp este că se mişcă, sau nu se mişcă- Eterul, însă, este creaţiunea raţiunei, şi nu se sinchiseşte de intuiţie.

Relativitatea universală a lui A. Einstein modifică imaginea eterului zugrăvită de relativitatea specială- 1° R. S. (relativitatea specială) eterul era ipoteză de prisos, în R. U. (rela­tivitatea universală) el dobândeşte existenţă reală, în urma unor motive raţionale.

R. U. revoluţionează adânc concepţiile noastre despre spaţiu. Geometria lui Euclid — cea propusă în şcolile secundare — şi fizica clasică a lui Newton atribuiau spaţiului : 1. omo-geneitate, adecă fiecare punct al spaţiului este identic subt toate rapor­turile cu celelalte puncte; 2. isotropia, adecă o direcţiune a spaţiului e identică subt toate raporturile cu celelalte direcţiuni.

R. U. neagă aceste atribute. Am amintit că R- S. are la temelia raţ ;onării relativitatea lungimei şi duratei, aşa că două planuri, —

Când deschid câte o carte nouă simt totdeauna un fel de neîncredere şi această neîncredere mi-e sădi tă în suflet mai cu seamă din timpurile de după război când „seri torii ro­mâni" au început a răsări ca ciuper­cile în urma ploii, scriind fiecare după cum îl tae capul, fără nici un control şi fără nici o selecţie. O, de câte ori mă'ntreb : când ne va trimite Dumnezeu un Ţepeş-Vodă în sânul

iiiiiimiuiiiliu

paralele în sensul comun — devin deformate în două suprafeţe curbe, căci metrul variabil cu viteza sa relativă va arăta distanţe diferite între cele două suprafeţe. De aici urmează, că spaţiul omogen şi isotrop al geometriei şi fizicei clasice, devine curb, inomogen şi anisotrop. Acest rezultat fundamentul al R. U. postulează imperativ existenţa reală a eterului. Intr' adevăr, raţiunea n'are motive suficiente să propovăduească inomoge-neitatea şi anisotropia spaţiului evacuat de materie. Cum s'ar putea concepe că punctele spaţiului gol, ale vidului, s ă se deosebească între ele prin anumite insuşiri ? Dacă există deose­birea între ele — şi există după învăţăturile R. U. — trebue să existe şi substratul material al acelor insuşiri distinctive. Acest substrat material se numeşte eter, şi nu e nici omogen nici isotrop, ci în fiecare punct structura e determinată de massele şi punctele vecine.

„Eterul R U. este un mediu fără însuşiri mecanice şi cinematice, dar care determină toate procesele mecanice (electromagnetice şi optice") (A. Einstein : Ăther und Relativitătstheorie. Berlin 1920. Verlag Springer pag. 12.)

R. U. ne desluşeşte următoarea imagine a eterului. In univers e resfirată o materie subtilă, cu îngrămădiri şi răriri determinate de câmpul gravitaţional al masselor. In mediul acesta eteric se propagă ondulaţiunile optice, electromagnetice, înmlădiindu-se în fiecare punct structurei locale. Direcţiunea propagării nu va fi dreaptă, ci s tăpânită de materia împrejmuitoare se va îndoi în curbă- Razele isvorîte dintr'un sâmbure luminos se vor resfira în univers şi se vor aduna iar într'un punct, ca brazdele dintrefeliile portocalei descojite.

(Oşand, luna Iulie.) T. Neş.

criticilor noştri, care să opereze nein­fluenţat pe tărâmul literaturii noastre.

Această neînredere — cum este şi natural — nu pot s ă o am faţă de scriitorii recunoscuţi. Cum dl. Vasile Al-Gaorge, unul dintre bunii poeţi ai generaţiei de astăzi, simt o revelaţie sufletească, când îi recitesc versurile. Şi le recitesc, fiindcă aproape toate le-am citit întâia oară prin diferite reviste din Bucureşti şi Ardeal.

CRONICA LITERARĂ.

PĂMÂNT poezii de Vasile Al-George.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Pag. IIIIlIIIIHIIMl

l u i i i i i i i i n i i i f i i i i i n i f i i i i i i i M i t i i i E H H i i i i i i i i i

CELE TREI CRIŞURI m i i i i f i i i i i i i i i i H i i i i i i i i E H i i i n m i H M i H i m i i i

127

O limbă mai curată ca a D-sale şi un stil mai corect, rar întâlnesc.

Şi mă miră un fapt. De ce atâta tăcere în jurul creaţiilor poetice ale d-sale ? Oare, moderniştii noştri exageraţi nu-1 pot mistui de loc ?

De altfel aceasta cred c ă nu e decât o recunoaştere tacită-

Ceeace caracterizează opera poetică a d-lui Vasile Al-George sunt emoţiile pe cari le scoate dintr'un domeniu greu accesibil, din domeniul specula­ţiilor intelectuale, descoperindu-ne acea sete de necunoscutul misterios care ne învălue de pretutindeni, şi a căror formulare reclamă pe un artist de­săvârşit.

P e noi, două lucruri ne preocupă în poezie: sufletul care se ascunde sub învelişul cuvintelor şi forma sub care ni se redau manifestările aces­tuia. Procedând astfel, căutând să fixăm elementul primordial al vieţii, vom vedea că sufletul poetului nu e un suflet comun, ci un suflet care, chinuit de năzuinţa către un ţel de neatins, s'a sbătut să-şi alcătuiască o înaltă viaţă, dar pe care râsul plin de sarcasm a! pământului îl făcu să devie mai sceptic, s ă devie şi mai desorientat, cu toate că are afirmări viguroase.

Conştiinţa sa devine puternică, omul se afirmă, el calcă încet dar hotărât peste vechile prejudecăţi ; singur, prin negura cenuşie a rătăcirilor, ridică drapelul desrobirii sale de sub tutela divinităţii, căutând un crez nou, mai apropiat de sine :

Pe Dumnezeu L-am smuls din suflet şi l-am îngropat, Să nu mai cred în nimenea de-acum ; Străin şi singur pribegesc pe drum Cu ochi pierduţi, cu pieptul sfâşiat, Spre zările de neguri şi de fum . . .

De drumul aspru sângerez, dar merg. Nici o fântână nu-i să mă adape . . . Ce gând, ce vis mă face să alerg ? . . .

( S t r ă i n ş i s i n g u r . )

sau: Gândul meu

Insetoşat de Dumnezeu Cutreeră, străbate firea Şi nu-1 găseşte nicăirea;

şi mai departe: Dar Dumnezeu

Numai încape 'n gândul meu ! . . . Şi tofuş tremur,. . . Dar de cine ? . . . El poate 'n tot e, chiar şi 'n mine . . .

O nu ! Nu cred ! Eu sunt prea mic ! Un biet nimic

crescut din humă, Ce-o clipă-1 naşte şi-1 sugrumă . . .

( A u r u l s t e l e l o r . )

Toate acestea sunt nişte puternice rea­lizări poetice, cum puţine avem de înregistrat azi. Ceeace contribue la

aceasta e faptul că poetul posedă o limbă curată, de o armonie proprie, care traduce direct emoţiile sale inte-lectualizate, lăsând însă destul mister, ca să nu ni-se înfăţişeze decât în mod discret.

O calitate mai mult, căci cu toate că întrebuinţează versul liber, muzica­litatea frazei se menţine în urma paralelismului aproape perfect între ritmul mecanic şi cel sufletesc.

Un pas înainte însă-Cel care a căutat s ă trăiască în

inima tăcerii — în imperiul pe care 1-a cunoscut atât de bine Carlyle — s'a apropiat de Buddha spre a-şi desface mintea ca şi o floare, „Luminându-se în raza răsăritului de soare."

Viaţa însă îl ţine puternic legat, îl târăşte din nou din adâncul din care a pornit; din elanul uriaş nu rămâne în urma prăbuşirii decât un fioros gol sufletesc. Căzut din nou în vâl­toarea vieţii, poetul caută iarăşi des-legarea problemelor care i-au mistuit sufletul:

Vreau să vorbesc cu cei plecaţi, cu morţii, Ei ştiu mai bine taina vieţii, Căci râd de ea cu 'ntreaga lor fiinţă, Toţi dinţii râd, Doar goalele orbite-adună nori . . .

Răspunsul e dureros, dar plin de adevăr.

Tu cauţi zadarnic să deslegi Al vieţii rost A vieţii taină, Zadarnic gândul tău s'avântă Să spargă zări întunecate, Să afle tainei deslegarea! Vei fi ca noi, vei fi ca noi, Şi taina va rămâne taină ! . . .

( T a i n a . )

Acelaş suflu^de t e n d i n ţ ă C c ă t r e un ideal imaginar către, un ce irealizabil din î n s ă ş cauza alcătuirii noastre, planează în . 0 rază de lumină, P ă ­mânt, Mă chiamă viaţa, Marea", etc. In toate aceste realizări poetice, in­tensitatea sentimentelor se traduce- în accente puternice şi în formă im­pecabilă-

Atmosfera aceasta care provine din­tr'un suflet chinuit reiese chiar şi în „ Bâlciu", Pastel din Carpaţi, pastele mai mult decât remarcabile. Cântecele „pen­tru Nina" Soarele, Pumnalul de aur, ne arată c ă iubirea singură uneori i-a dat odihnă sufletului său ; iar traducerile din care remarcăm „Excelsior" a lui Longfeldow, „Sa kia-Muni" de Merej-kovskii ne arată îndeajuns, că dl. V. Al-George este un traducător dintre cei rari.

Originalitate în simţiri, forme de­săvârşite de exteriorizarea lor alcă-tuesc individualitatea d-lui Vasile Al. George.

Iar atitudinea lui în viaţă cu t o t pustiul inimei sale ne dă icoana reală a scopului pe care ar trebui să-l aibă oameni i : mereu înainte, mereu mai sus, chiar cu preţul unei totale pră­buşiri ; decât indiferenţă, mai bine luptă . . . şi totuşi vei fi mulţumit, căci ai trăit.

A trăi adevărat nu oricine poate, dar sufletul care străbate versurile din — Pămân t — e un suflet care ne arată că o trăit şi a trecut prin viaţă luptând şi graţie talentului său în­fruntând atâtea piedici.

A. Palia.

CRONICA BANATULUI

Dispar ziarele româneşti — Corul „Carmen" şi corurile bănăţene — „Glasul Minorităţilor" şi cea mai veche carte românească scrisă cu slovă latină. — Şcoala din Banatul înstrăinat. — De ce nu se poate fixa frontiera româneasca

dintre noi şi sârbi. — Jubileul de 50 ani al Reuniunei de cetire din Timişoara.

începând cu numărul de faţă vom vorbi la acest loc de Banat. Câte o-dată spusele noastre vor fi mai triste, mai dureroase. Dar să nu se uite, că vorbim din Banatul mutilat, din sin­gura provincie românească care, prgz-nuind marea sărbătoare a tuturor ro­mânilor, a trebuit s ă amestece lac-rimele durerii în bucuria generală- Nici alte legături nu pot schimba cursul vântului, care ne aduce pe undele sale suspinele Banatului înstrăinat.

Pentru mulţi Banatul a însemnat

Timişoara, 2 August 1923.

vreme îndelungată cea mai bogată parte a pământului românesc, cu ţ ă ­rani primitori, mândri, prea veseli, de­şi simţiau apăsarea aceluiaş jug. Pen­tru alţii acest colţ de ţară a fost în­globat deadreptul în Ardeal.

Şi unii şi alţii au fost nedrepţi. In adevăr, bănăţeanul e vesel, mai

comunicativ, dacă voiţi chiar mai uşu­ratic. Dar solul, mediul şi condiţiu-nile de viaţă împrimă anumite parti­cularităţi nu numai popoarelor deose­bite, ci şi diferitelor ramuri ale ace

BCU Cluj / Central University Library Cluj

C ^ l l H I I I I I I I H I t !

CELE TREI CRIŞURI i i i i i i i i i i i i i i f i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i

Pag.

luiaş popor. Bănăţeanul locuind un teritoriu mai rodnic, lupta pentru exis­tenţă n u Ş i _ a împrimat pecetea asupra sa, ca asupra fratelui său din Biho­rul sau Ardealul marilor proprietăţi-Mândria bănăţeanului îşi are obârşia într'un trecut mai liber. El trăia încă în chinezate, aproape indendente când în Ardeal şi Ungaria VerbSczy codi­fica sclavajul. La noi nu s'a cunoscut nici când iobăgia în sensul, cum a existat aceasta în Ardeal. Iar în vese­lia sa, în felul său expansiv şi co­municativ, descoperim şi influenţa nu­meroşilor olteni, cari timp de două secole în pâlcuri când mai dese, când mai rare, au îngroşat rândurile fraţi­lor lor, rărite de răsboie şi ocupaţie turcească- Sunt colonii, cari şi-au păs­trat până acum caracterul lor oltenesc

Am stăruit asupra cauzelor cari au determinat anumite particularităţi dis­tincte ale bănăţeanului pentru ca toa­te manifestările jpulturale, economice sau politice, pa cari le vom semnala în această cronică, s ă fie privite prin aceiaşi prismă, prin cari sunt văzute la noi. Fiindcă stăpânind numai vre'o câteva impresii izolate, oprite la câteva aspecte generale, tabloul ce-1 obţinem nu va fi cel adevărat. Noi din contra voim, ca cronica aceasta să reoglin-dească întocmai Banatul.

* * *

încetarea ziarului românesc „Lumi­nătorul" ne dă prilejul să trecem în revistă situaţia presei româneşti dela noi. Dispariţia unui ziar românesc într'un oraş, unde nu avem nici un cotidian românesc, dar în care apar în condiţiuni excelente, alte şease co-tidiane minoritare, îşi are semnifica­ţia sa. Mai ales într'un timp, când singurul mijloc de a demobiliza suf­letele minorităţilor noastre este cul­tura românească, răspândită prin slo­va noastră în pături cât mai largi. F ă r ă a cerceta cauzele, vedem că minorităţile cetesc şi voesc să cetească româneşte. Evident că în astfel de îmrejurări dispariţia unei publicaţii româneşti apare într'o lu­mină stranie.

Şi totuşi cei ce cunosc administra­ţia unui ziar dela noi ştiu, că acela nu se susţine din contribuţia cetitori­lor, ci din anunţuri. Ori, cum la noi ziarele româneşti sunt sau ar trebui să fie auxiliare ale frontului cultural, care, durere, în Timişoara industrială şi comercială nu se sprijineşte şi pe un front economic românesc, toată acţiunea noastră culturală sufere de viciul improvizaţiilor. De aceia pios-perează ziarele minoritare şi tot din

aceleaşi motive la noi ziarele româ­neşti sunt mai degrabă mijloace de propagandă ale partidelor politice, de­cât făclii ale culturei noaste. Păstra­rea caracterului original al publucaţii-lor româneşti este |o problemă, care trebuie să intre în preocupările celor cari înţeleg misiunea culturei româ­neşti în aceste părţi.

Turneul prin Banat al corului „Car­men" din Bucureşti este un eveni­ment, care pe noi, bănăţenii , ne-a făcut să uităm timp de două săptă­mâni celelalte nevoi, ce ne pasc. Sun­tem doar ţara cântecelor. Avem peste 200 coruri, dintre cari, dacă unele sunt numai bisericeşti, apoi cel puţin 5 0 % dintre ele prin concertele ce le aranjează prin satele noastre aduc o însemnată contribuţie culturei româ­neşti. Dar pe lângă contribuţia cultu­rală, aceste coruri îndeplinesc şi o misiune socială, deschizând ţăranu­lui nostru orizonturi mai largi, deştep­tând în el preocupări, cari îl feresc de multe rele.

Nu e mirare deci, că turneul co­rului „Carmen" este asemănător unui marş triumfal.

Cele două concerte, dintre cari unul religios, pe cari le-a dat în Timi­şoara, au procurat momente de înăl ţare sufletească nu numai cunoscăto­rilor de muzică şi canto, ci şi laici­lor. „Tatăl nostru", executat ds artis­tul Folescu, a avut repercursiuni, cari s'au imprimat în sufletul auditorului, iar concertul dat în grădina cinema­tografului comunal în faţa celor peste 5000 ascultători a dus faima corului în toate unghiurile Banatului.

La Bocşa-Montană 2000 ţărani, îm­brăcaţi în mândrele lor costume ro­mâneşti, au primit cu un entuziasm proprie bocşănenilor pe apostolii me­lodiei româneşti.

* * In Banatul nostru, la răsărit cu o

populaţie compactă românească, la a-pus cu o puternică minoritate germa­nă, minorităţile îşi au organul lor scris în româneşte şi numit „Glasul Minorităţilor". De fapt este redactat de membrii partidului maghiar, a p ă ­rând interesele acestei minorităţi- A-pare în Lugoj, în capitaia celui mai românesc judeţ de dincoace de Car-paţi, judeţ în care din 480 şi ceva mii locuitori, de abea dacă sunt 20 mii maghiari, colonizaţi acum 20 ani. Primele două numere apărute până acum arată o stăruitoare voinţă a redactorilor de a învăţa româneşte.

Ultimul număr, pe lângă articole de polemică» publică Şi o comunicare a unui prelat catolic asupra primei cărţi româneşti scrisă cu litere latine. Este vorba de un catechism scris de un călugăr catolic pela sfârşitul secolului al XVI. pentru episcopia catolică din Moldova. Manuscrisul a fost descope­rit acum în archivele Vaticanului. Zia­rul publică şi prefaţa catechismului.

Publicaţia îşi are însemnătatea sa mai ales prin faptul, că înlăturând intermediarii, cari au comercializat do­leanţe reale sau închipuite, ne d ă posi­bilitatea să auzim direct dela repre­zentanţii acestei minorităţi păsurile lor.

* * *

Pe lângă strigătul de revoltă, cu care românii din Banatul înstrăinat resping tentativele ce ţintesc suprima­rea celor 50 scoale româneşti, chesti­unea frontierei dintre noi şi sârbi, cu dedesupturile ei, contribuie ca să hu ne putem încălzi pentru vecinii noştri.

Frontiera a fost fixată cu ţăruşi, pe teren, de către o comisiune mixtă în nordul Banatului. In momentul, în care comisiunea s'a apropiat de co­muna Jamul-Mare, în hotarul căreia un consorţiu sârbesc exploatează în mod arbitrar o pădure de 2000 jughere, membrii sârbi din comisie au început să interpreteze în mod arbitrar punc­tele de frontieră fixate în tratat. Re­prezentanţii României neputând con­vinge pe colegii lor sârbi despre ade­văr, comisia şi-a încetat lucrările. De prezent deci nu lucrează nici o comi­sie la frontieră- Dealtfel acesta era şi scopul sârbilor. După cum s'a aflat ulterior, unul din membrii comisiei sâr­be este direct cointeresat în consor­ţiul care exploatează pădurea şi care în iarna trecută a obligat pe locui­torii români — cu concursul autori­tăţilor sârbeşti — să care gratuit cu carele şi căruţele lor la o distanţă de 9 klm. în interior lemnele exploatate. Dealtfel sârbii deposetează cu forţa pe locuitorii din comunele ce ne revin de stocul lor de Crreale, rechiziţionând aproape toate vitele.

* * O frumoasă şi înălţătoare serbare,

a cărei splendoare a fost ridicată şi de concursul dat de cerul „Carmen" a fost organizată de către Reuniunea de Cetire din Timişoara. Această reu­niune şi-a serbat jubileul de 50 ani şi a ţinut ca cu această ocaziune s ă adune la un loc elementul românesc din Timişoara, fără consideraţiuni de partid. In parte i-a şi succes această intenţiune. După serviciul divin, la

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Pag. i B l i i i h n i l i i i i i i i i u i i i i i i i i i i i i i i f i i i i i i i i i U i u i i l

CELE TREI CRIŞURI u u i i i u i t i u i u i i i i i i i i i i i i u i l i i i i i i i i i i i l l l l l l l l l l i

care răspusurile au fost date de co­rul „Carmen", un numeros public a luat parte la şedinţa festivă- Au fost de faţă reprezentanţii tuturor institu-ţiunilor culturale, bisericeşti şi autori­tăţile. Ba chiar şi Fundaţiunea Carol şi-a trimis delegatul său în persoana d. C-tin Nedelcu, iar Soc. culturală „Cele Trei Crişuri" este reprezentată

prin conducătorul ei d. Colonel G. Baca-loglu. Din partea gazetei „Conştiinţa Românească" d. Delabaia. După Şe­dinţa festivă — masă comuna, iar după masă Şi s e a r a — concertele „Carmen", cari s'au terminat cu o horă româ­nească-

Traian Birăescu.

CRONICA SĂTMÂREANĂ.

Criza cărfii româneşti.

Nu e vorba de vreo lipsă a cărţii româneşti din librării, deşi nici acolo nu vom găsi niciodată complect repre­zenta literatura românească — suntem departe de acest lucru. E vorba insă de o altă criză rnai g r avă : aceea a interesului, a dorinţei de carte, de li­teratură românească-

Câtă vreme nu cere sufletul această carte, cum ar încărca ea în mod za­darnic librăriile?

In Sătmar — nu ştiu dacă Şi în celelalte oraşe ale hotarului de Apus — nu se citeşte cartea şi nici revista românească- Nu s'a născut încă gustul şi dragostea pentru scrisul românesc, sau dacă e născut lâncezeşte în ger­mene. Nu ştiu care dintre intelectualii acestui ţinut, se poate lăuda cu o bibliotecă românească. Câţi au, sau măcar au citit pe clasicii literaturii noastre? Sunt aşa de puţine aceste lăudabile excepţii!

Aşa stând lucrurile, te întrebi cum s'ar putea desvolta spiritul adevăratei limbi româneşti şi cum s'ar întări sim­ţirea pentru tot ce e românesc, dacă nu primeşti s ă lucreze asupra sufle­tului tău, factorul cel mai de s e a m ă : literatura românească, care e însăşi sufletul neamului tău ? Cu citirea celor câteva gazete, care acum au început

a avea ceva trecere, dar care sunt scrise într'un stil de amestecătură in­ternaţională, desorientate şi fără nici o grijă a simţirii? Desigur că n u !

Nu cu informaţiile senzaţionale ale ziarului de tiraj, se făureşte sufletul românesc, ci cu fulgerătoarea cugetare şi strălucitorul graiu a lui Eminescu care stă uitat într'un colţ prăfuit al rafturilor din librărie, cu dulcele vers al lui Alexandri, cu farmecul de moş­neag sfătos al lui Creangă sau Sado­veanu, vioiul cântec al lui Coşbuc şi încet-încet cu toţi scriitori români, cari nu sînt nici aşa de puţini şi nici aşa de slabi cum o a ră tăm prin nepăsa­rea noastră-

P â n ă când va ţine şi cum se va vindeca această criză dăunătoare uni­ficării neamului, care se face numai pe calea sufletului şi pe aceea a po­liticei, nu se poate preciza. Poate că aceasta se va face cu ajutor din alte părţi. Societăţi culturale sau intelec­tuali, în mod disparat, ocupându-se de această criză în acest ţinut — poate că şi în altele vor reuşi s ă dea lă­muririle şi mai ales imboldul puternic sufletului românesc, îndrumându-1 către dragostea cărţii lui româneşti.

(Sătmar) G. V. Botez.

CRONICA BUCUREŞTEANĂ

Exodul bucureştenilor. — Ce face politica. — Unde au plecat scriitorii. — Obsesia unei întrebări. Evoluţia unui poet liric şi a unuia sentimental. — Un congres cul­

tural. — Ce mai e prin Bucureşti ?

O, vesel exod al populaţiei bucu-reştene! De dimineaţa până seara te perinzi pe Calea Griviţei spre Gară, populaţie cuprinsă de frigurile plecării. Căci bucureşteanul e o fiinţă aparte, pe care nimic n u l poate opri dela obiceiurile lui de a fugi de Capitală la cele dintâi călduri şi . . . la cel mai mic semn de stagnare a aface­

rilor. Şi vara, miniştrii odată scăpaţi de parlament, au intrat cu adevărat în vacanţă- Pornesc deci şi ei s ă in­specteze ţara 'n lung şi 'n lat, se opresc în răcoroase staţiuni climate­rice, îşi văd poporul pentru care se surmenează în decursul unui an, îm­part amicale strângeri de mână Şi făgădueli pe unde trec, căci aceasta

e cea dintâi obligaţie a unui adevăra bărbat politic; s ă tăgăduiască mult' cât de mult, numai să tăgăduiască

Obligaţiunile politice impun, f.reşte, şi opoziţiei s ă călătorească, şi pe unde trece să tăgăduiască apropiata venire la putere. Se ştie de mult, c ă la noi toamna e considerată ca sfâr­şitul unei guvernări. Aceasta e lozinca opoziţiei, în contrazicere cu aceia a guvernului, care e de părere că nici­odată, ca toamna, un gnvern nu e mai reconfortat. Aer curat, băi de mare sau de acid carbonic, chiar simple băi de soare, nu sunt atâtea motive de întărire a unei Constituţii ori cât de şubredă ar fi ea ?

Vecinii mei, au plecat şi ei, fără să aibă măcar amabilitatea să-mi spună unde se duc. (Vorbesc, de ve-cinii mei dela cafenea). Am auzit că « domnul Cazaban a plecat la Londra, / Rebreanu la Berlin, Corneliu Moldo-vanu la Peking, iar Minulescu e de mult în Madagascar. Nu ştiu ce va fi făcând domnul Mihail Dragomirescu şi unde se găseşte, deoarece decând a început a sta de vorbă cu spiritele şi cu firele de iarbă, eu nu l-am mai văzut. In adevăr, aş fi foarte curios să văd şi eu un om care s tă de vorbă cu spiritele! Pa rcă m-1 închi­pui pe d. Mihail Dragomirescu într'un fotoliu, strigând: Alo, Mihail Cogăl-niceanu. Şi ilustrul răspunzând : Pre­zent ! Şi pe urmă pe rând : Ion Bră-tianu, Eminescu, Şaguna, Vlad Ţepeş, Petre Cercel, Mihai Viteazu, Miron Costin, Tache Ionescu, e t c , e t c , pe toţii chemându-i în cabinetul său de lucru şi stând de vorbă cu fiecare în parte. Va recunoaşte oricine, că e mai plăcut s ă ţ i alegi singur societatea ce-ţi place, decât s ă fii nevoit, ca noi, simpli muritori, s ă stăm de vorbă cu cine ne pune în contact nevoile noastre zilnice! Eu unul ÎI fe­ricesc pe domnul Dragomirescu pentru­c ă a aflat marea taină, deşi m ă mis-tue dorinţa de a-1 întreba la u reche : Cine ţi-a dat permis ?

Revistele literare bucureştene, dela războiu încoace o duc într'o perpetuă vacanţă- Excepţia e când apar : va­canţa, regula. Dar s ă n 'aibă nimeni nici-o grijă- Vine ea toamna în fiecare an, şi odată cu ea s ă vedeţi câte au să se anunţe pe „orizontul însâgerat" ; cum au să apară tot soiul de direc­tori pentru ca să aibă grija să dispară la cei dintâi fulgi de zăpadă- Şi asta e în tradiţie!

Suntem aşa dar într'o teribilă va­canţă- Pretutindeni nu aud de cât

BCU Cluj / Central University Library Cluj

acelaş refren : Când pleci ? Unde te duci?1Din zorii zilei şi până noaptea târziu când adorm, nu-mi sună în urechi de cât aceleaşi vorbe: Când pleci ? După ce-am adormit, aud în vis : Când pleci ? E o adevărată ob­sesie, după c u m vedeţi, care trebue să te hotărască s ă pleci, ca s ă scapi de ea. De câteva zile studiez harta României Mari, cu o deosebită atenţie ; citesc diferite ghiduri, m ă interesez de mersul trenurilor, însfârşit fac toate pregătirile necesare. Nu voi să m ă surprindă necunoscutul.

Eri mă întreabă un prieten : Când te-ai întors ? Ştii că arăţi mai b ine! Se cunoaşte c'ai schimbat mediul, întrebarea m'a liniştit. Va să zică „m'am întors", „arăt mai bine" şi eu nici n'am plecat. Atunci de ce să mai plec, de ce obsesia întrebărilor idioate ?

* * S ă vizităm deci Bucureştii noaptea.

Unde să mergem mai întâi? La Că­răbuş, sau la Sala ta? La Jignita sau la Franclin ? Mie îmi place să văd pe Tânasă , pentru că are nasul mare. Când socoate el că i-ar trebui mai lung, îşi adaugă unul de carton. Con-fraţiie mei Alfred Moşoiu şi Mircea Rădulescu îşi joacă la C ă r ă D U Ş revista lor „Colac peste pupăză"- Poet liric unul, poet patriot celălalt, în colabo­rare au devenit umorişti şi satirici. Ce rentează o poezie lirică sau chiar una patriotică (dealtminteri, singurele care rentează fiind apreciate de ofi­cialitate) pe lângă o revistă! Colac peste pupăză sau Pupăză peste colac, Ge-mi pasă rnie! E plină în fiecare seară vasta grădină? (Numai de n'ar ploua!) Atunci n'a plecat toată lumea din Bucureşti ? Luăm pe rând celelalte grădini. Constatare: gem de lume, care se distrează şi . . . transpiră-Cinematografele pline; varieteurile det to; restaurantele cu şi fără grădini la fel, fie din centru sau la periferie. In Cişmigiu e pelerinaj; pe lac, zeci de bărci alune că în toate direcţiile. Asta e viaţă 1

însfârşit nu ne mai vin ştiri despre accidente de cale ferată, despre omo­ruri în basarabia, despre greve în Ar­deal şi despre bande de comitagii în Dobrogea. Şi-au întrerupt toţi activi­tatea, doar e vacan ţă ! Singuri numai î n v ă ţ ă t o r i i s'au adunat într'un congres anual, ca să vadă cum mai stăm cu politica. După pol'tică, s'a vorbit aşa puţin, de ochii lumei, şi de şcoală-Şi fiind vorba de şcoală, s'a desbătut

pe larg împroprietărirea învăţătorilor şi învăţătoarelor. Primum vivere, a spus latinul şi latinii ştiau ce spun.

Medicii, după ce au avut grija să închidă spitalele — riguros interzis să se îmbolnăvească cineva în timpul verei în Bucureşti — au ţinut şi ei un congres la Cernăuţi. Ecoul discu-ţîunilor lor povestea despre sporirea taxei pe vizite şi scăderea impozite, lor. Ca oameni de ştiinţă, ei nu pot fi niciodată certaţi cu logica elemen­tară- De-ar veni mai repede toamna să 'nceapă iar congresele şi s ă des­chidă vre-o duzină de expoziţii. Căci românul nu poate trăi f ă r ă congrese, expoziţii şi fastuoase serbăr i !

* * *

Vreţi s ă mai ştiţi ceva despre Bu­cureşti pe aceste călduri caniculare ?

E foarte bine. Ce ,e drept, ne cam supără l'psa de apă, dar n e a m de prins. Economia înainte de toate ! Ne­am deprins noi cu altele. Uite, nu se mai supără nimeni dacă-1 înjură birjarul, dacă-1 calcă automobilul, dacă i s e cere preţuri peste cele de speculă, dacă t ' se fură ceasul sau portmoneul pe stradă sau în tramvai, căci ce sunt toate acestea decât ni micuri, cu care lumea se obişnueşte dela o vreme? Ce minunaţi oameni şi bucureştenii noştri !• Fa ţă de birjari sau şofeuri trebue să fii diplomat; dar ia să întri într'unul din restauran­tele noastre luxoase? S ă vedeţi peste ce oameni manieraţi şi bine educaţi veţi da ; ce salutări vă face poporul de chelneri şi ce mâncări proaste vă serveşte patronul! Totul e chestie de educaţie. Eu unul aş prefera să i văd pe chelneri, cu manierele lor, în ele­ganţa lor, birjari sau şofeuri, iar pe aceştia chelneri.

Ah, pe căldurile astea caniculare, s ă mai scrii şi cronici bucureştene!

Vasi le Savel

SCRISORI CRAIOVENE

I I .

(Expoziţia colectivă de la Pre­fectură.)

Vara trecută, aflându-mă întâmplă­tor la Ministerul Artelor, am cercat zadarnic să conving pe cei câţiva pic­tori care erau de faţă, ca să deschi­dă o expoziţie în Craiova. Dacă gă­seam întemeiată pârerea lor, că pu­ţini, prea puţini chiar, ar fi cei în măsură să-i aprecieze, nu m ă pu­team împăca cu teama ce-o mărtu­riseau, în privinţa succesului material al expoziţiei. Socoteam, că arhimilio-narii craiovehi, care au trecut dela cromolitografie la pictură — f ă r ă ca aceasta să presupună 0 evoluţie a gustului estetic — se vor îmbulzi s ă cumpere. Bilanţul cu care s'a încheiat expoziţia dela Prefectură, mi-a dove­dit cât de întemeiată a fost părerea pictorilor bucureştenii

* * *

Voi începe cronica de faţă cu d-ra Popea, nu pentrucă aşa cere tradiţia, ci pentru faptul, că d-sa se află la cei dintâi paşi, pe care-i face cu mai multă siguranţă de sine. La d-ra Po­pea, în mai toate pânzele ce le ex­pune, predomină elementul static. In privinţa motivelor de inspiraţie, a fac­turii desemnului, ca şi a îmbinării culorilor, bucăţile expuse la Prefec? tură, înfăţişează cele două extreme7. In cutare pănză , desemnul e primi­tiv şi nesigur, într'o pânză planurile se rânduesc după canoanele clasice, într'alta, legile perspectivei sunt cu totul înlăturale. In cutare pânză, e aer şi lumină multă, într'alta, totul se sufocă în lumina sumbră, pe care ţi-o dau verdele crud şi albastrul fără tonuri de nuanţă-

In „Arhivele Olteniei" — revistă craioveană — un admirator â priori al pictorului Stoenescu, afirmă că d-ra Popea, ar fi eleva acestui pictor. Am spus-o şi repet, că între aceşti doi artişti, nu există nicio înrudire.

Dl. Stoinescu, deşi nu avea pânze gata pentru expoziţie, s'a lăsal totuşi convins de prieteni, a expus I D sa, având putinţa să-şi facă ucenicia la Paris, sub privegherea maeştrilor reputaţi, a fost scutit de dibuirile inerente oricărei autoiniţieri, dar a primit în schimb prea detimpuriu, şi prea puternice influenţe. După ani de

BCU Cluj / Central University Library Cluj

muncă tenace, astăzi e stăpân pe culoare, şi pe anumite artificii culo-ristice. D-sa se află însă în plină evoluţie şi dacă nu se va lăsa atras de anumite „mode" în pictură, evoluţia se va desăvârşi în chip firesc, şi fără prea multă zăbavă-

*

La d-l Pallady, predomină elementul dinamic, şi o pronunţată simplificare a cadrului, pentruca nota fundament­ală, s ă iasă cât mai mult în evidenţă-In tehnica d-sale, e demn de remarcat, cum efectele de culoare, uneori o simplă dungă, împlinesc cu prisosinţă lipsurile desemnului. De rândul acesta, — surprinzător — nu abuzează de verde, deaceia, armoniile de culoare, se întâlnesc mai des.

Cele câteve pânze, trimise de d-l Pătraşcu, poartă încrustată pecetea originalităţii acestui destins tempera ment artististic. Am dori dela d-l Pătraşcu ceva mai multă fecunditate, de oarece acum se află în plină maturitate.

Ion Dongorozi.

Prin Bihor

Dela Oradea-Mare, cale de vre-o 5 — 6 ore cu trenul, peste Beiuş, spre Sud, tupilat între munţii Bihorului, se află un târguşor rustic, cu perspectiva de.a ajunge cândva (şi nu peste multă vreme, cred) un oraş frumos şi atrăgător, înconjurat fiind de un pitoresc rar şi unul dintre cele mai însemnate centre ale Bihorului, ţinând socoteală că exploatarea lemnului şi a pietrei (mai ales a marmorei care se găseşte din abundenţă) va lua o desvoltare cuvenită. Acest târguşor rustic poartă numele Vaşcău şi s'a desvoltat încet în inima unei populaţii româneşti, curate. E înconjurat de sate cu nume neaoş-româneşti, a căror ţărani, cu fizionomia daco romană, poartă costumul părinţilor lor, neschimbat, şi vorbesc limba strămoşilorlornestricată, neîmpestriţată cu cuvinte străine, înţeleasă şi blândă, cu accente sincere.

Acolo, în pacea şi răcoarea munţilor, am găsit o societate românească primitoare şi sinceră, ai cărei membri trăesc în armonie, fără ambiţii josnice şi stricătoare aproapelui. Acolo am

iniiEiiiiiiiiiiiliiluiiiiifiiiiiiiiiiniuînmrif

CELE TREI CRIŞURI K l l l l l l l l I l l l I t l I l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l H I l l l

găsit pe români adunaţi la olaltă, având aceleaşi păreri şi aceleaşi simţăminte. Vai, ce deosebire de-aci până la desbinarea dintre fraţi din oraşele mai mari! Cine vrea să cunoască, deci, pe românul ardelean, să nu-1 caute în politicienii îngâmfaţi şi încăpăţânaţi ai oraşelor, ci s ă se coboare mai jos, prin târg uşoare şi sate, şi atunci va căpă ta altfel de credinţă: că românii trăesc în armonie între ei şi ori unde se întâlnesc, se simt legaţi prin sânge şi se îmbrăţişează reciproc.

Dar Vaşcăul mi-a inspirat şi rândurile următoare. Pe lângă frumuseţea sufletului românesc, ce s'a păstrat nealterată, frumuseţea naturii uimeşte ochiul omului. Noi nu ne cunoaştem ţa ra ; altfel nu ne explicăm ignoranţa amatorilor de pitoresc din afară de graniţe. Cei cari umblă după măreţia naturi', s ă colinde prin aceste locuri şi nu le vor uita nici-odară- Acel care urcă odată pe cărările munţilor Bihorului, admiră palatul de stânci, cu două caturi, numit Poarta . Bihor­ului şi bea apa limpede, rece ca ghiaţa şi dătătoare de viaţă, din izvorul Crişului Negru, — acela îşi iubeşte mai mult ţara . . .

Biblioteci populare Duminecă 28 Iulie a. c. Reuniunea

„Cele Trei Crişuri" a înfiinţat b nouă bibliotecă populară în orăşelul Vaşcău din Bihor. Delegaţii Reuniunei au fost d-nii Gh. Tulbure şi Ceorge A. Petre. Inaugurarea a avut loc în localul şcoalei primare din loc în faţa unui numeros public, între care veniseră şi mulţi ţărani din satele dimprejur. Cel dintâi a luat cuvântul d-l Gh. T-iLv \ expunând scopul urmărit de „Ceia Trei Crişuri" şi cum ar trebui să fie condusă şi primită azi munca culturală- Pe lângă publicaţiunile pe care le-a întreţinut şi le va întreţine, Reuniunea va înfiinţa şi va alimenta tot mai multe biblioteci populare, fiind convinsă de rolul folositor ce-1 au aceste biblioteci la popularizarea culturii şi luminarea maselor. A vorbit apoi d-l George A. Petre despre foloasele bibliotecilor populare şi fiindcă în sală se atlau mulţi săteni, a continuat despre noua îndrumare a ţăranului român în vremea de azi şi în viitor. In urmă au răspuns prin cuvinte însufleţite d-nii Vasile Sala (învăţător), Cornel Neagu (primpre-tor), preotul Oh. Bogdan din Cărpinet, şi comerciantul Maxim Nonu din Vaşcău. Cărţile au fost predate Casinei române din Vaşcău unde va funcţiona pe viitor biblioteca

131 i s iu iuumi

„CeleTrei Crişuri", — dresându-sepro­ces verbal în regulă- Serbarea a luat sfârşit într'o însufleţire generală, cu cântece naţionale.

O carte interesantă

Din complecta amorţeală literară a Sătmarului se desprinde ca un fapt cu totul deosebit apariţia unei mici cărţi „Mănăstirea Bixad" datorită muncii părintelui Clement Găvruş dela mănăstirea Bixad şi d-lui A. Davidescu redactorul ziarului Satu-Mare şi cunos­cut publicist.

Cartea cuprinde capitole referitoare la istoricul mânăstirei, la starea ei actuală, la odoarele aşa de interesante pe care le cuprinde.

Dar în afară de valoarea pur do­cumentară, de o netăgădui tă impor­tanţă, această lucrare se prezintă ad­mirabil din punct de vedere literar prin graiul limpede şi curat românesc, prin stilul împodobit de figuri şl imagini aşa de frumoase.

încet, încet, iată că se formează şi o bibliografie românească a Sătmaru­lui prin străduinţa unor harnici înce­pători.

O lămurire Primim scrisoarea de mai jos pe

care o publicăm pentru oamenii de bună credinţă-

Domnule Director!

Fiind informat că o notiţă apărută în ziarul nostru, a dat naştere la comentarii în privinţa unei serbări culturale din Sătmar, pentru respectul adevărului ţin să precizez următoarele: Programul serbării a fost întocmit de aranjatori la faţa locului, fărâ cunoştinţa D-tră şi. după cum ştiţi, când aţi sosit aici, primul lucru ce aţi făcut, a fost acela să scoateţi din program dansatoarea din Budapesta, renunţând la program aşa cum fusese anunţat şi prezentat D-tră-

Cu acesta ocazie m ă simt obligat, s ă adaog, că munca fără preget ce depuneţi pentru cauza naţională, este cunoscută de întreaga suflare ro­mânească, şi noi, aceştia de la frontieră, ne simţim mândri, că avem în mijlocul nostru un om care îşi pune tot sufletul său într'o frumoasă şi rodnică activitate, spre binele poporului român.

Primiţi d-le Director, asigurarea distinselor sentimente ce vă păs t răm.

Sătmar, 12 August 1923. A. Davidescu,

prim redactor Ia ziarul „Salu-Mare".

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Ei M u n i i i i i i M i i m i i i m i H n i i i m i i U H i m

ELE TREI CRIŞURI IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIllIIIIIIIIIIIUIIIIIIIlllllll

Iosif Erdely Ziarele şi revistele din Budapesta slăbesc!

în prezent pe Josif Erdely, crezut ca cel mai] mare poet maghiar al generaţiei tinere, j Poezia lui Erdely, din care cunoaştem şi] noi vre-o câteva bucăţi apărute prin diferite reviste din Ardeal, reprezintă o legătură i între poezia populară şi cea baudelairiană. Culori dela tară, icoane din viata ţăranului, tonul şi muzica baladelor populare acestea sunt principalele caracteristice alei poeziei lui Iosif Erdely. Noi îi recunoaştem] valoarea, însă cu această ocazie ne per-mistem să mai amintim că Erdely e român! şi la început se chema Ardeleanu. (Erdely! e numai o traducere a numelui său românesc] în ungureşte.) Fiind un poet mare, e bine] văzut la Budapesta (vai! autorii expresiei! „valah puturos" şi-au călcat pe inimă, când a fost vorba să se mândrească cu calităţile unui asemenea „valah" despre origina căruia au tăcut chitic, pentru a lăsa lumea să-1 creadă ungur neaoş) — dar ungurii din Ardeal însă, n'au ezitat de Ioc să-1 înfiereze pe frunte cu pecetea trădării de neam, pentrucă a îndrăznit omul şi poetul, în veacul XX după Cristos, să se arate un sincer voitor al apropierii româno-maghiare. Să fie asta o trădare, când ungurii fac paradă grozavă de umanitarism? Mai de grabă am fi putut noi să-1 numim pe Erdely renegat, ceeace n'am făcut-o şi no facem, căci un om scrie în orice limbă vrea. Noi însă ne mândrim că neamul românesc împrumută asemenea valori şi altor popoare, ceeace, afară de cazul de fată, am putea s'o dovedim cu prea numeroase exemple vechi şi noui.

iliilittiiiiiiliiniiiiiiiiiiiiiiiiliiiiiiiiiiliiiiiiHini " i

„Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului roman" îşi va ţinea adunarea generală ordinară la Timişoara, în zilele de 28 şi 29 August a. c. Programul adunărei va fi următorul: Marţi, în 28 August 1923, la orele 11 a. m. Şedinţa l„ cu următoarea ordine de zi: 1. Deschiderea adunării generale 2. înscrierea delegaţilor prezenţi ar despărţămintelor. 3. Raportul ge­neral al comitetului central pe anul 1922. 4. Alegerea comisiunilor pentru : a) examinarea raportului general pe anul 1922, b) censurarea socotelilor pe anul 1922 şi a proiectului de buget pe anul 1924, c) înscrierea membrilor noul. 5. Presentarea eventualelor propuneri.

kMercuri, în 29 August, la orele 9 a. m. Şe-Sdinţa 11., cu următoarea ordine de zi: 1. Ra-jportul comisiunei alese pentru examinarea traportului general, şi propunerile acestei co-[misiuni. 2. Raportul comisiunei însărcinată cu [censurarea socotelilor şi a proiectului de [buget. 3. Raportul comisiunei pentru înscri-[ere de membri noui. 4. Alegerea preziden­tului şi a unui membru în comitetul central Jîn locul membrului Gavril Precup, pe un [period de doi ani (1923/24—1924/25). 5. [Fixarea locului pentru ţinerea adunării gene-Irale ordinare din anul 1924. 6. Dispoziţii • pentru verificarea procesului verbal al adu-Inării generale. 7. închiderea adunării gene-[rale. După prânz Ia orele 4: Şedinţa festivă *a secţiilor ştiinţifice-literare.

Sâmbătă 8 Septembrie a. c. la orele 9 [seara va avea loc un concert dat de distinsul [bariton de operă din Bucureşti D. G. An-Idreescu în Hala comercială din Oradea-Mare. [Programul este alcătuit din arii din opere de Wagner, Schubert, Verdi, Rossini, etc , pre­cum şi mai multe romanţe şi doine româneşti de G. Dima, Brediceanu, etc.

A m primit la redacţie, trimis din Roma, un volum intitulat „Movimento nazionale fascista italo^romano", semnat de d-na Elena Bacaloglu, cunoscută scriitoare şi bună româncă, stabilită de timp îndelungat în Italia, unde a lucrat GU tot devotamentul pentru apropierea între poporul italian şi cel român, atât de folositoare ambelor părţi.

D-sa prezintă în acest volum, între alte preţioase documente, împuternicirea şi direc­tivele din partea d-lui Benito Mussolini, pre­şedintele consiliului de miniştri italian, pentru conducerea mişcării naţionale itaio-române din România de către d na Elena Bacaloglu.

In ultimul timp aflăm că d-sa a sosit în ţară şi va începe o serie de conferinţe în toată ţara despre doctrina fascistă, învăţă­mintele ei şi foloasele ce se pot obţine prin aproprierea italo-română, naturală de altfel prin rasă, tradiţii şi interese reciproce.

V̂ u vre-o câteva săptămâni mai înainte circula o ştire prin presa mondială, că Zita, — care e de origină italiană — văduva ră­posatului Carol lV-lea al Austriei, a vândut moaştele familiare ale dinastiei, care în dife­rite timpuri au fost importate din Italia la Viena. Tot atunci am citit că tutorele mino­rilor lui Carol a primit un decret dela gu­vernul italian, în care, în baza art. 195 din Contractul de pace, s'a hotărât că Italia are dreptul deplin să-şi receară înapoi, cele de mai sus, cari afară de , diamantul din Flo-renţ" cuprind şi mari valori culturale. Intre aceste sunt: Biblioteca Estense din seco­lul XIII, cuprinzând vreo 131.434 volume şi 8211 manuscrise, una dintre cele mai mari biblioteci din Italia ; „Feciora" lui Andrea del Sarto, trei tablouri de Coreggio, trei manuscrise scumpe din biblioteca din Mode-nia: Biblia Vulgata, Breriarium Rema-num, Ofiicium Beaiae Virginis.

1 amerlan, primul volum al lui Edgar Poe, cel mai bun poet american, nu se cu­noştea de cât într'un singur exemplar, care fusese păstrat de Brltisch Museum din Londra. Poe, s'a născut în Boston şi primul său vo­lum a apărut tot acolo, de unde nu s'a răs­

pândit. Acum un tânăr amator a descoperit un alt exemplar în vitrina unei papetarii din New-York preţul la un dolar şi jumătate. Tânărul 1-a cumpărat şi dupăce volumul Iui Poe — pe care autorul e semnat: . u n bosto-nean" — a trecut prin cinci mâini, a fost vândut în luna trecută cu 11.000 dolari. Un băgatei! . .

Sarcasticul Bernard Schaw are o piesă : Bask to Methuselach (înapoi spre Metusalem) care, de un an, se joacă la New-York aproa­pe în fiecare săptămână. In Anglia n'a văzut încă lumina scenei, însă în anul acesta va fi reprezentată de Repertori Theatre din Birmingham. Directorul are nădejdea că piesa va fi ţinută pe afiş un an , . . Nu tocmai aşa se întâmplă şi pe la noi . . .

I n ziarul local .Tribuna" Nr. 34 din 2 Septembrie 1923 publică următorul articol, pe care '1 dăm în întregime :

O sentinelă ungureasca în Oradea-Mare.

La spatele teatrului şi lângă Cercul Ca­tolic s'a deschis încă din anul trecut un fel de librărie în ale cărei ferestre cărţile ungu. reşti stau amestecate cu chipuri religioase.

De câte ori mă duc acasă, pentrucă lo­cuiesc In strada Prinţul Carol, îmi sare în ochi un cuvânt unguresc scris pe firma aces­tui magazin şi fără să vreau l-am învăţat de mult, însă tălmăcirea acestui cuvânt n'am aflat-o decât acum din gura unei persoane alese, şi cere nefiind român, mi-a dat-o ex­plicaţie cu totul.obieetivă.

Cuvântul „Orszem", căci aceasta este, însemnează senttnelă atentă şi magazinul a fost botezat aşa, pentrucă stă sub aripile unei bisnrici ungureşti, care desigur are nevoie de o sentinelă la Oradea-Mare, aici la hotare, pentru a păzi „interesele religioase" ale unor popi, şi ale unor tendinţe care numai bine nu ne pot aduce.

Explicaţiile ce mi Ie-a dat persoana po­menită, care cunoaşte culisele bisericii cato­lice de aici, mă sileşte să atrag atenţiunea autorităţilor noastre asupra unor lucruri că­rora ar trebui să le dea mai multă atenţie şi mai ales pricepere.

Clericii catolici care în decedata Austro-Ungarie aveau situaţia unor satrapi în viaţa statului' fiind sprijiniţi pe imensele lor bo­găţii sunt cuprinşi de disperare şi de ură cumplită contra noastră, a statului Român, care i-a apropiat. Din altarul Domnului, că­ruia au pretenţia că servesc au făcut un scut de propagandă şi luptă ungurească.

Pe pământul scump al ţării noastre nu trebue să tolerăm tendinţe atât de îndrăzneţe şi de vătămătoare. Preoţii catolici care voesc să ne fie ciocli să fie cel puţin mai prudenţi în manifestările lor duşmănoase, căci şi răb­darea unor oameni buni şi indulgenţi poate să aibă o margină destul de aspră.

Nu era de ajuns că bisericile ungureşti răsună în fiecare zi de un imn care nu este al nostru şi care ne spune multe, prea multe poate, mai trebuia si o sentinelă care să ne sfideze în mijlocul oraşului î

Avem dreptul să facam întrebarea cine dă autorizaţiile şi cine supraveghează redac­tarea firmelor din acest oraş, cari au înce­put să ne ofere şi surprize de natura aceasta ?

Sufletul românesc îmi impune să cer ca cel puţin redactarea neruşinatei firme, să fie făcută în româneşte.

Toma Ştefanescu, profesor.

BCU Cluj / Central University Library Cluj