1

Tema 1: Originea şi esenţa statului şi dreptului

1 Dispoziţii generale cu privire la apariţia şi evoluţia statului 1 2 Viziunea liberală dintre stat 2

3 Viziunea anarhistă despre stat 3

4 Viziunea de stânga de stat 3 Viziunea conservatoare despre stat 4

Tema 2: Teoria generală a dreptului 4

Tema 3: Dreptul civil. Obiectul şi subiectele raportului juridic civil 7 Tema 4: Patrimoniul 10

Noţiune de proprietate 11

Tema 5: Moştenirea 13 Tema 6: Dreptul muncii. Noţiuni generale 14

Timpul de muncă şi timpul de odihnă 20

Tema 7: Dreptul comercial 20 Tema 8: Constituirea întreprinderii 22

Tema 9: Înregistrarea şi radierea întreprinderii 23

Tema 10: Tipuri de societăţi 25 Societatea în nume colectiv 25

Societatea în comandită 26

Societatea cu răspundere limitată (SRL) 26 Societatea pe Acţiuni 27

Tema 2: Dispoziţii generale cu privire la dreptul constituţional 27

Noțiuni generale cu privire la dreptul constituţional 27 Izvoarele dreptului constituţional 28 Constituţia este legea supremă a unui stat 29

Cetățenia RM 29 Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor31

Parlamentul RM 32 Parlamentul RM are un dublu rol: 32

Guvernul RM 33

TEMA 3. Dispoziţii generale cu privire la dreptul administrativ 35 Izvoarele dreptului administrativ 35

Normele de drept administrativ 35

Sancţiunea 36 Răspunderea administrativă: 37

Tema 4. DREPTUL MUNCII 39

Noţiunea dreptului muncii 39 Contractul de muncă (art. 45 CM.) 40

Disciplina muncii 42

Protecţia muncii 43

2

Tema 5. DREPTUL FAMILIEI 44

Noţiunea dreptului familiei 44 încheierea căsătoriei 45

Raporturile juridice între soţi, părinţi şi copii 46

încetarea căsătoriei 49 Tutela şi curatela. Adopţia (art. 142 C.F.) 50

Dreptul de proprietate 51

Obligaţiile civile (art.512 CC.) 52 Răspunderea civilă 53

Tema 7. DREPTUL PROCESUAL CIVIL 55

Noţiunea şi izvoarele dreptului procesual civil 55 Principiile dreptului procesual civil 57

Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii 58

Principiul nemijlocirii şi oralităţii în dezbaterile judiciare 58 Contradictorialitatea şi egalitatea părţilor în drepturile procedurale 59

Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi competenţa

jurisdicţională 59 Subiecţii procesului civil 60

Acţiunea civilă 62

Tema 8. Dreptul vamal 64

Tema 1: Originea şi esenţa statului şi dreptului

1 Dispoziţii generale cu privire la apariţia şi evoluţia statului Statul este organizaţia care deţine monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat de frontiere. Statul este titular al suveranităţii şi personifică din punct de vedere juridic – naţiunea. Din punct de vedere social statul nu trebuie confundat cu societate el fiind o instituţie separată care poate să reflecte mai mult sau mai puţin interesele societăţii. Discuţii despre ce este, despre ce ar trebui să fie şi în ce fel ar trebuie să acţioneze statul pot fi identificate încă din antichitate, chiar dacă nu era utilizat termenul de stat, acesta fiind originar în perioada modernă. Timp de milenii a fost acceptată ideea că statul trebuie să asigure nevoile cetăţenilor, să urmărească un bine public şi să fie implicat în atingerea intereselor comunităţii pe care o reprezintă. Începând cu secolul XIX prin teoriile liberale aceste concepţii primesc o nouă interpretare. Statul, utilizat des în trecut ca o noţiune abstractă,

3

în perioada contemporană a fost definit în diferite moduri de către specialiştii din cadrul ştiinţelor sociale care-l analizează. Din punct de vedere organizaţional statul este privit ca un şir de instituţii de guvernare cu următoarele caracteristici:

1) Statul este un ansamblu de instituţii distinct de restul societăţii 2) Din punct de vedere al autorităţii statul este o putere supremă,

suverană şi legislativă. Pentru a-şi putea exercita aceste forme de manifestare a puterii statul are monopolul asupra forţei

3) Statul îşi exercită puterea printr-un aparat birocratic 4) Statul ca entitate se distinge de funcţionarii care ocupă anumite

funcţii la un moment dat în aparatul său birocratic 5) Statul are puterea de a impune şi de a colecta taxe de la populaţie

Din punct de vedere funcţional statul este un şir de instituţii care îndeplinesc un anumit obiectiv, dar statul poate fi identificat şi cu o instituţie care îndeplineşte una din funcţiile statului. Noţiunea de stat de drept este utilizată pentru a sublinia diferenţele dintre regimurile democratice şi regimurile autoritare (dictatoriale). Prin stat de drept se înţelege un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridică. În statul de drept, statul este garantul libertăţilor şi drepturilor individuale, totodată asigurând securitatea internă şi externă a cetăţenilor prin instituţiile democratice. Instituţia superioară în stat este Constituţia. Această reprezintă puterea populară. Constituţia este legea fundamentală a unui stat în care sânt consemnate principiile de bază ale organizării lui. Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor descrie puterile şi obligaţiile guvernului respectiv, defineşte principiile politice, sistemul electoral al statului, organizarea organelor supreme şi locale, reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică şi politică la un moment dat a statului respectiv. Sferele de influenţă a statului:

1) Accentuează rolul statului în crearea unui cadru social (legalitatea, ordinea, securitatea teritoriului faţă de agresori externi, susţinerea unor valori morale tradiţionale)

4

2) Intervenţia statului în economia sa prin reglementarea sau intervenţia în politica de producere, implicarea în domeniul proprietăţii, inclusiv a celui privat,

3) Susţinerea redistribuirii veniturilor şi a unor principii diferite a economii de piaţă

2 Viziunea liberală dintre stat Ideea generală a liberalismului este împotriva implicării statului în libertatea individului. Liberalismul susţine că fiecare individ este capabil să-şi urmărească propriul scop în viaţă şi să acţioneze în funcţie de resursele de care dispune pentru a-şi îndeplini dorinţele. Statul nu trebuie să-şi propună asigurarea fericirii tuturor cetăţenilor, ceea ce poate asigura statul este un climat bazat pe reguli, iar în acest climat individul trebuie să aibă posibilitate să-şi ducă la îndeplinire propriile dorinţe şi proiecţii asupra viitorului său în funcţie de capacităţile şi resursele sale. Statul trebuie doar să se implice pentru asigura anumite reguli de joc şi să vegheze respectarea acestora, iar dacă aceste reguli nu sunt respectate, să apeleze la constrângeri pentru a impune respectare legilor. Singura îngrădire a libertăţii individului apare atunci când individul recurge la încălcarea libertăţii celorlalţi pentru satisfacerea propriilor scopuri. 3 Viziunea anarhistă despre stat Susţinătorii acestei doctrine consideră că o dezordine rezultată din lipsa unei autorităţi politice este preferabilă unei puteri instituţionalizate. Ca doctrină anarhismul a apărut ca reacţie împotriva teoriei statului, acesta fiind perceput de anarhişti ca o entitate care nu se îngrijeşte de interesele propriilor cetăţeni. Ei consideră că orice stat este tiranic, care împiedică libera exprimare socială a individului, acuză statul şi guvernanţii acestuia de impunerea propriei voinţe care are ca efect anularea libertăţii individului.

5

4 Viziunea de stânga de stat Marxismul ca doctrină de stânga împrumută o parte a ideilor anarhiste despre stat, şi accentuează ideea că statul reprezintă interesele clasei aflate la guvernare, şi nu interesele cetăţenilor. Doctrina marxistă susţinea nevoia implicării statului în acţiuni care să compenseze lipsa de resurse a celor defavorizaţi prin redistribuirea veniturilor. Spre deosebire de anarhism, marxismul proclama necesitatea existenţei statului, dar cu o transformare a acestuia din reprezentant al unei minorităţi privilegiate în reprezentant al majorităţii defavorizate şi lipsite de resurse, egalându-i astfel pe toate planuri, politic, social, juridic, economic, ş.a. Social-democraţia ca doctrină reprezintă o evoluţie a teoriilor de stânga din secolul XIX. Acestea susţine ca statul asigură nu trebuie să asigure fericirea tuturor, nu trebuie să conducă toate aspectele economice, şi nici nu trebuie să-şi facă un scop din eliminarea tuturor inegalităţilor, în schimb statul trebuie să acorde asistenţă socială şi protecţia socială celor defavorizaţi şi să asigure un anumit nivel de cultură şi educaţie susţinând accesul gratuit la diverse reforme de învăţământ. 5 Viziunea conservatoare despre stat Conform căreia statul este o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei dintr-un anumit teritoriu care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a putea lua decizii obligatorii în numele întregii populaţii, decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului, care dacă nu sunt respectate de bună voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului. 6 Tema 2: Teoria generală a dreptului În societatea civilă acţiunile omului sunt determinate de necesităţile sale. Aceste acţiuni trebuie însă limitate pentru că interesele personale ale unuia pot veni în conflict cu cele ale altuia, ceea ce ar dăuna însăşi

6

existenţei societăţii. Diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale impun necesitatea organizării şi reglementării raporturilor dintre oameni pentru a face posibilă convieţuirea în cadrul societăţii. Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relaţiile sociale al căror principal caracter este obligativitatea pentru toţi membrii societăţii organizaţiei. Dreptul apare odată cu statul atunci când societatea umană se structurează în forme de organizare diferenţiate din necesitatea de a se apăra împotriva celor care atentau la existenţa ei şi-n scopul unei gestionări mai bune a resurselor materiale, nu doar statul poate asigura forţa de constrângere, armata, biserica, grupuri criminale, economice, pot şi chiar au impus uneori regulile lor celorlalţi sub ameninţarea cu sancţiunea. Dreptul obiectiv este ansamblul tuturor normelor juridice, cuprinse în acte normative, care reglementează conduita umană în diferite raporturi sociale. Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea unui subiect de drept de a avea, aşi valorifica, şi apăra împotriva altuia un anumit interes protejat de lege. Orice drept subiectiv există numai în baza şi în conformitatea cu un drept obiectiv. Factorii de configurare a dreptului:

1) Mediul geografic (natural) 2) Cadrul social-economic 3) Cadrul istoric 4) Cadrul etnic 5) Cadrul naţional 6) Cadrul politic 7) Cadrul ideologic şi cultural 8) Factorul internaţional

Norma de drept este o regulă de conduită generală impersonală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de autoritatea publică aplicată din conştiinţa juridică a oamenilor şi în caz de abatere prin constrângerea asigurată de autoritatea publică. Caracteristicile:

1) Generalitatea – regula de conduită rescrisă este tipică, ea urmând să se aplice ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în ea

7

2) Impersonalitate – se adresează unui număr nedeterminat de persoane

3) Obligativitatea – norma juridică reprezintă o dispoziţie care trebuie aplicată în caz de necesitatea şi prin intervenţia forţei de constrângere a statului

4) Validitate – norma trebuie să fie în vigoare, să existe un act legal prin care a fost emisă

După caracterul conduitei prescrise normele juridice se împart in: - Norme imperative (obligatorii) – sunt normele de la dispoziţia

cărora nu se admite nici o derogare sub sancţiune - Norme permisive (dispozitive) – normele care lasă subiectelor de

drept latitudinea de a-şi alege comportamentul Elementele normei juridice sunt:

1) Ipoteza 2) Dispoziţia 3) Sancţiunea

Dreptul este împărţit în 2 subramuri principale: dreptul public şi dreptul privat. Din dreptul public fac parte:

a) Dreptul penal – care reglementează relaţiile dintre individ şi societate. Dreptul penal prin Codul Penal şi alte legi stabileşte acre din acţiunile sau inacţiunile oamenilor au caracter penal, şi necesită astfel o tragere la răspundere a persoanelor care se fac vinovate.

b) Drept procesual penal reglementează modul de desfăşurarea a proceselor penale în instanţele de judecată

c) Dreptul constituţional reglementează organizarea statului d) Dreptul administrativ – totalitatea de norme juridice care se referă

la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice e) Dreptul financiar – reglementează politică financiar-fiscală a

statului f) Dreptul bancar – reglementează activitatea băncilor şi altor

instituţii de credit

8

g) Dreptul internaţional public – reglementează raporturile juridice la nivel de stat

Din dreptul privat fac parte: a) Dreptul civil – care reglementează raporturile patrimoniale şi

nepatrimoniale, în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice

b) Dreptul procesual-civil – reglementează modul de desfăşurare a proceselor civile, comerciale, economice, şi nu numai, în instanţele de judecată

c) Dreptul comercial- reglementează relaţiile sociale cu caracter de comercialitate

d) Dreptul muncii – cuprinde normele juridice aplicabile relaţiilor individuale şi colective care se nasc între angajatori şi salariaţi. Izvorul acestor relaţii îl constituie contractul individual de muncă

e) Dreptul familiei – cuprinde normele care reglementează relaţiile sociale care au la bază familia

f) Dreptul proprietăţii intelectuale – reglementează dreptul de autor, dreptul de proprietate industrială precum şi alte drepturi care ţin de domeniul în cauză

7 Tema 3: Dreptul civil. Obiectul şi subiectele raportului juridic civil Dreptul civili constituie un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale între persoanele fizice şi juridice care se află pe poziţii de egalitate. Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi juridice. Persoana fizică este omul privit individual ca titular de drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea civilă a persoanei fizice este alcătuită din 2 elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă reprezintă capacitatea de avea drepturi şi obligaţii civile, acesta apare în momentul naşterii şi încetează odată cu moartea. Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de exercita drepturi civile de a-şi asuma obligaţii şi de a le executa. Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana fizică devine majoră (18 ani). Minorul care a

9

împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu acordul părinţilor naturali sau adoptivi, sau a curatorilor. Până la îndeplinirea vârstei de 14 ani toate actele juridice pentru şi numele minorului, pot fi încheiate doar de părinţi sau tutore. Persoana fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă şi nu poate fi limitată în capacitatea de exerciţiu decât în modul prevăzut de lege. Persoana care în urma unei tulburări psihice nu poate conştientiza acţiunile sale, poate fi declarată incapabilă de către instanţa de judecată. Actele juridice în numele persoanei fizice declarate incapabile se încheie de către tutore. Persoana care în urma consumului abuziv de alcool sau droguri şi alte substanţe psihotrope, înrăutăţeşte starea materială a familiei sale, poate fi limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu. Asupra acestei persoane se instituie curatela. Persoana fizică răspunde pentru obligaţiile cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care conform legii nu pot fi urmărite. Persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte la data înregistrării de stat şi încetează la data radierii din registrul de stat. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi execută obligaţiile prin administrator, de la data constituirii ei. Persoana juridică activează în baza contractului de constituire şi/sau în baza statutului, contractul de constituire şi statutul se aprobă de către fondatori, actele de constituire trebuie să conţină denumirea, sediul, modul de administrare a activităţii, genurile de activitate, şi alte date prevăzute de lege. Persoana juridică este perpetuă dacă actele de constituire nu prevăd alt ceva. Persoana juridică răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul ce-i aparţine, ea nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului şi invers, fondatorul persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile persoanei juridice. Persoana juridică se reorganizează prin fuziune, dezmembrare sau transformare. Hotărârea de

10

reorganizare se ia de fiecare persoană juridică în parte cu 2/3 din voturile participante la adunarea generală. Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie. Contopirea are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice participante la contopire, şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică nou înfiinţată. Absorbţia are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică absorbantă. Înregistrarea fuziunii se face la organul care efectuează înregistrarea de stat a persoanei absorbante, sau care urmează să înregistreze o persoană juridică nou existentă, participante la fuziune. Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare. Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la 2 sau mai multe persoane juridice care se înfiinţează. Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul persoanei juridice care nu-şi încetează existenţa şi transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă. proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generală a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi. Înregistrarea dezmembrării se face la fel la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice înregistrate. Transformarea persoanei juridice presupune schimbarea formei sale juridice de organizare, prin modificarea actelor de constituire. Persoana juridică se dizolvă în temeiul:

1) Expirării termenului de durată, prevăzut în actele de constituire 2) Atingerii scopului pentru care a fost constituită 3) Hotărârii organului ei competent (adunarea generală a

fondatorilor) 4) Hotărârii judecătoreşti 5) În cazul insolvabilităţii 6) şi alte cazuri prevăzute de legi sau acte de constituire

Persoana juridică poate institui filiale în RM şi în străinătate. Filiala nu este persoană juridică. Reprezentanţa este o subdiviziune separată a

11

persoanei juridice situată în afara sediului acesteia care o reprezintă şi ii apără interesele. Reprezentanţa nu este persoană juridică. Prescripţia extinctivă – este termenul general în interiorul căreia persoana poate să-şi apere pe cale intentării unei acţiuni în instanţa de judecată dreptul încălcat. Termenul general este de 3 ani. Termenele speciale de prescripţie extinctivă sunt: termenul de 6 luni – în care se prescriu acţiunile privind încasarea penalităţii, vicele ascunse ale bunului vândut, vicele lucrărilor executate în baza contractului de prestări de servicii, privind litigiile (conflict, spor) ce izvorăsc din contractul de transport. În contractul pentru executarea de lucrări dreptul izvorât din viciul construcţiei se prescrie în termen de 5 ani. La fel termenul de 5 ani este la contractul de vânzare/cumpărare, în care dreptul se naşte la fel din viciul construcţiei, viciilor materiilor prime destinate realizării unei construcţii care au cauzat viciul. Acţiune privind apărarea dreptului încălcat se respinge în temeiul expirării termenului la cererea persoanei în a cărei favoare a curs prescripţia. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte la data când persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului. Sunt imprescriptibile pretenţiile:

- privind apărarea drepturilor personale nepatrimoniale (care nu pot fi echivalate în bani: dreptul la onoare, la informaţie, de autor)

- deponenţilor faţă de instituţiile financiare privind restituirea depunerilor

- cu privire la repararea prejudiciului cauzat vieţii sau sănătăţii persoanei, şi în acest caz se repară prejudiciul pentru o perioadă anterioară intentării acţiunii, dar nu mai mare de 3 ani

Tema 4: Patrimoniul Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani) aparţin unor persoane fizice sau juridice. Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte din patrimoniu. Bunurile pot fi imobile şi mobile. La categoria de bunuri

12

imobile se raportează terenurile, obiectele acvatice, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile, şi orice alte lucrări legate solid de pământ, adică bunuri a căror deplasare nu este posibilă fără a se cauza prejudicii destinaţiei lor. Dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile, precum şi grevările acestora (bunul este arendat, sau gajul), modificare şi încetarea lor sunt supuse înregistrării de stat în registrul bunurilor imobile (care este susţinut de Î.S. ”Cadastru”). Clasificarea bunurilor:

1) bunuri divizibile – care poate fi împărţită în natură fără a i se schimba destinaţia

2) bunuri indivizibile – care invers nu pot fi împărţite în natură O altă clasificare:

1) bunul principal 2) bunul accesoriu

Bunul destinat întrebuinţării permanente a unui alt bun (principal) şi legat de acesta este un bun accesoriu. Bunul accesoriu urmează situaţia juridică a unui bun principal. Următoarea clasificare:

1) Bunurile fungibile – care pot fi înlocuite cu altele fără a pierde din valabilitatea preţului

2) Bunuri nefungibile – toate celelalte bunuri Altă clasificare:

1) Bunurile determinate individual – care se individualizează prin anumite semne sau însuşiri caracteristice

2) Bunuri determinate generic – se consideră bunurile de acelaşi gen, dar care se individualizează prin numărare, cântărire, sau măsurare.

Următoarea: 1) Bunuri consumtibile 2) Bunuri neconsumptibile

Următoare: 1) Bunurile domeniului public – fac parte bunurile de interes public,

bunurile statului, şi sunt bunurile statului toate bunurile în afara

13

bunurilor care aparţin persoanelor fizice, persoanelor juridice, sau unităţilor administrativ-teritoriale

2) Bunurile domeniului privat - care aparţin persoanelor fizice, persoanelor juridice, sau unităţilor administrativ-teritoriale

8 Noţiune de proprietate Proprietarul are dreptul de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra bunului. Dreptul de proprietate este perpetuu (veşnic) atât timp cât există bunul. Dreptul de folosinţă include şi libertatea proprietarului de a nu-l folosi. Proprietatea este inviolabilă şi protejată prin lege. Nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa decât pentru o cauză de prioritate publică; dreaptă şi prealabilă despăgubire - expropriere. Riscul pierii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate: 1. Ocupaţiune - bunuri mobile. Totul găsit trebuie returnat :) 2. Act juridic - contract vânzare-cumpărare, donaţii etc. 3. Succesiune - moştenire 4. Accesiune - alunecări de teren, alipire de râuri :D

5. Uzucapiune - ocupaţiune a bunului fără stăpân. bunuri imobile - 15 ani posesiune de bună credinţă

6. Hotărâre Judecătorească Încetarea dreptului de proprietate: 1. Consumării (în cazul bunului consumptibile) 2. Pierii fortuite sau distrugerii bunului 3. Înstrăinării lui 4. în temeiul act juridic 5. renunţării la dreptul de proprietate 6. etc. prevăzute de lege Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa cu excepţia cazurilor când se efectuează:

14

1. Urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarilor 2. Înstrăinarea bunurilor pe care persoana nu le poate avea în proprietate conform legii 3. exproprierea pentru cazurile de utilitate publică 4. Răscumpărarea animalelor domestice 5. rechiziţia (în caz de calamitate naturală, epidemie sau alte situaţii excepţionale proprietarul poate fi deposedat în temeiul deciziei autorităţii publice dar temporar. 6. Confiscarea - hotărâre judecătorească şi în cazurile prevăzute de lege Formele proprietăţii: 1. Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept de proprietate 2 sau mai mulţi titulari. Proprietatea comună poate fi pe cote părţi (prin delimitarea) cotei fiecărui proprietar sau prin nedelimitarea cotelor - proprietate în devălmăşie. Până la proba contrară bunul comun se consideră în proprietate pe cote părţi. fiecare coproprietar este proprietarul unei cote părţi ideale din bunul comun. Cotele părţi sunt prezumate a fi egale - până la proba contrară. Actul de dispoziţie se face cu acordul tuturor proprietarilor. În cazul vânzării unei cote părţi din bunul comun ceilalţi coproprietari au drept preferenţial de a-l cumpăra numit şi drept de preiniţiune Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună în devălmăşie, dacă nu a fost stabilit un alt regim juridic. Până la proba contrară se consideră bun comun. Lucrurile care au aparţinut soţilor înainte de căsătorie, şi cele dobândite în timpul căsătoriei prin contract de donaţie sunt proprietatea exclusivă a soţului care le-a dobândit. Bunurile de folosinţă personală tot se consideră proprietate personală.

15

9 Tema 5: Moştenirea Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către succesorii săi. Moştenirea are loc conform testamentului (succesiunea testamentară) şi în temeiul legii (succesiune legală). Pot fi moştenitori persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui care a lăsat moştenirea, precum şi persoanele concepute în timpul vieţii celui ce a decedat, dar născut viu după decesul acesteia. Nu poate fi succesor persoana care a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva celui ce a lăsat moştenirea. Nu pot fi succesori legali ai copiilor, părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi copiii maturi care s-au eschivat de la obligaţia de întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea. Succesiunea se deschide în urma decesului sau declarării morţii persoanei de către instanţa de judecată. Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al persoanei decedate sau dacă locul nu este cunoscut – locul unde se află bunurile succesorale. Patrimoniul succesoral include atât drepturi patrimoniale cât şi obligaţiile patrimoniale. Testamentul este un act juridic solemn unilateral (contractul este bilateral), revocabil şi personal prin care testatorul dispune de bunurile sale. Testatorul poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu. Testatorul poate dezmoşteni moştenitorii legali fără a fi obligat să motiveze faptul. Moştenitorii legali neincluşi în testament îşi păstrează dreptul la moştenire asupra părţii din avere netestată. Testamentul poate fi întocmit în una din următoarele forme:

1) Olograf – scris personal, datat şi semnat de testator 2) Autentic – autentificat în mod notarial sau asimilat acestuia 3) Mistic – scris datat şi semnat de testator, sigilat şi apoi prezentat

notarului Dacă testatorul a întocmit câteva testamente (fiind şiret), care se completează dar nu se substituie unul pe altul, toate testamentele rămân în vigoare. Dar dacă sunt întocmite mai multe testamente ce se substituite – este valabil doar ultimul. Moştenirea legală se aplică în cazul când:

16

1) Cel ce a lăsat moştenirea, nu a lăsat testament. 2) Testamentul a fost declarat nul 3) Când succesorul a decedat înaintea persoanei date 4) Când succesorul testamentar este nedemn

Succesorii de clasa I inapţi pentru muncă (invalizi) au dreptul de a moşteni independent de testament, cel puţin ½ cotă parte din cota care i-ar fi revenit în caz de succesiune legală (rezerva succesorală). În cazul când nu există moştenitori nici legali nici testamentari, succesiunea devine vacantă, şi statul devine succesor al moştenirii vacante. Persoanele recunoscute ca moştenitori pot cere notarului de la locul deschiderii succesiunii eliberarea certificatului de moştenitor. Certificatul de moştenitor se eliberează după 6 luni din ziua deschiderii succesiunii. În cazul când moştenitorul nu a reuşit în termen, a uitat, nu a cunoscut legea, atunci poate să obţină documentul de mai sus numai prin instanţa de judecată. 10 Tema 6: Dreptul muncii. Noţiuni generale Munca reprezintă o activitate specifică oamenilor manuală şi intelectuală prin care ei îşi manifestă aptitudinile fizice şi psihice cu care sunt înzestraţi în scopul producerii bunurilor necesare vieţii. Dreptul muncii ca ramură a sistemului de drept guvernează raporturile dintre angajatorii care beneficiază de roadele muncii, şi salariaţii (angajaţii) care prestează munca. Izvoarele dreptului muncii:

1) Codul muncii din 28 martie 2003 – care reglementează raporturile individuale şi colective de muncă, el cuprinde cele mai importante norme juridice din ramura respectivă. Stabileşte statutul juridic al salariatului şi angajatorului

2) Constituţia – care reflectă articolul 43 ”Dreptul la muncă şi protecţia muncii” 42 – ”Dreptul de afiliere la sindicate”, 45 – ”Dreptul la grevă”

Izvoarele specifice dreptului muncii sunt: 1) Contractul colectiv de muncă

17

2) Reglementul intern al întreprinderii 3) ş.a.

contractul colectiv de muncă este un act juridic încheiat în forma scrisă între salariat şi angajator care reglementează raporturile de muncă şi alte raporturi sociale din cadrul întreprinderii. Reglementul intern al întreprinderii este un act juridic care se întocmeşte cu consultarea reprezentanţilor salariaţilor şi se aprobă prin ordinul angajatorului. El stabileşte drepturile şi obligaţiile angajatorului şi salariaţilor, protecţia şi igiena muncii, şi alte măsuri care se impun în vederea organizării muncii şi asigurării disciplinei muncii. Din categoria izvoarelor internaţionale fac parte convenţiile şi recomandările organizaţiei internaţionale a muncii ratificate de Moldova, recomandările consiliului Europei, la fel ratificate de Moldova, şi convenţiile încheiate de ţara noastră cu alte state prin care se reglementează aspectele din domeniul muncii. Organizaţia internaţională a muncii este unica instituţie specializată a organizaţiei naţiunilor unite ONU împuternicită să elaboreze norme pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale salariaţilor..principalele izvoare sunt: convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de Moldova în 1997. Ea consfinţeşte dreptul fiecărei persoane de a nu fi constrânsă să presteze o muncă forţată, dreptul de a se afilia la sindicate,ş.a. un alt izvor este Carta Socială Europeană revizuită în 1996 (1961 – a fost elaborată), şi ratificată de Moldova în 2001. Această enunţă 31 de drepturi de natură economică şi socială printre care: dreptul la muncă, dreptul la orientare şi formare profesională, dreptul la condiţii de muncă şi salarizare echitabilă, dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la asistenţa socială şi medicală, etc. Principiile specifice dreptului muncii:

1) Libertatea muncii – care cuprinde 2 elemente fundamentale: libertatea de a munci şi libertatea de a nu munci. Libertatea de a munci presupune dreptul persoanei de a-şi alege profesia şi locul de muncă în mod liber.

18

2) Interzicerea muncii forţate şi a discriminării în domeniul raporturilor de muncă – prin muncă forţată se înţelege orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare sau fără consimţământul acesteia. Discriminarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenţei acesteia la un anumit grup social.

3) Protecţia împotriva şomajului şi acordarea de asistenţă la plasarea în câmpul muncii. Măsurile de prevenire a şomajului vizează angajatorii care se obligă de a crea condiţii pentru calificarea, recalificarea şi perfecţionarea salariaţilor, de a efectua plăţi obligatorii în bugetul asigurărilor sociale destinate fondului de şomaj.

4) De a informa în scris agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă, despre locurile de muncă libere în termen de 5 zile de la data în care au devenit vacante.

5) Asigurarea dreptului fiecărui salariat la condiţii echitabile de muncă şi a dreptului la audit

6) Egalitatea în drepturi şi în posibilităţi a salariaţilor (Art. 16 din Constituţie)

7) Garantarea dreptului fiecărui salariat la achitarea integrală, echitabilă şi la timp a sariului. Legea salarizării prevede indexarea obligatorie a sumelor salariilor calculat şi neachitat la timp. Plata salariilor se efectuează în mod prioritar faţă de alte plăţi, inclusiv şi-n caz de insolvabilitate a întreprinderii.

8) Asigurarea dreptului salariaţilor şi angajatorilor la asociere pentru apărarea drepturilor lor

9) Asigurarea drepturilor salariaţilor de a participa la administrarea întreprinderii (prin intermediul sindicatelor)

10) Obligativitatea reparării integrale de către angajatori a prejudiciului material şi moral cauzat salariatului în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă. Orice salariat ale cărui drepturi de muncă au fost lezate are dreptul sesizeze organele de

19

supraveghere şi control (Inspecţia Muncii) şi instanţele de judecată

11) Asigurarea dreptului la soluţionarea litigiilor individuale de muncă şi a conflictelor colective de muncă precum şi a dreptului la grevă. Greva reprezintă un mijloc legal de presiune la care salariaţii au dreptul să recurgă ori de câte ori consideră că interesele lor profesionale, economice şi sociale le sunt încălcate. Legea stabileşte condiţiile de exercitare a dreptului la grevă şi răspunderea pentru declanşarea nelegitimă a grevelor. Orice dispoziţie sau decizie a angajatorului (referitoare la sancţiuni, concedieri) poate fi contestată în termeni de un an de la data când salariatul a luat cunoştinţă de conţinutul acesteia. În cazul în care litigiul ţine de plata unor drepturi salariale termenul de prescripţie de adresarea în instanţa de judecată este de 3 ani

12) Obligaţia părţilor la contractele colective şi individuale de muncă de a respecta clauzele contractuale.

13) Asigurarea dreptului sindicatelor de a exercita controlul obştesc asupra respectării legislaţiei muncii. În caz de depistare a nerespectării legislaţiei muncii sindicatele sunt în drept să ceară conducătorilor întreprinderii luarea unor măsuri urgente

14) Asigurarea dreptului salariaţilor la apărarea onoarei demnităţii şi reputaţiei profesionale în perioada activităţii de muncă. Angajatorul nu are dreptul să comunice unor terţi datele personale ale salariaţilor fără acordul înscris a acestuia. În caz de concediere disciplinară angajatul are dreptul de a contesta în carnetul de muncă al salariatului, nu se înscriu datele privind sancţiunile disciplinare

15) Garantarea dreptului la asigurarea socială şi medicală obligatorie – asigurarea socială permite compensarea principalelor tipuri de pierdere a capacităţii de muncă şi respectiv a salariului, din motiv de boală, şomaj, o vârstă înaintată. Din contul primelor de asigurare medicală se constituie un fond

20

bănesc destinat pentru acoperirea cheltuielilor de tratare şi ocrotire a sănătăţii.

Contractul colectiv de muncă prevede angajamentele reciproce ale salariaţilor şi angajatorului privind cuantumul retribuirii muncii, plata compensaţiilor şi îndemnizaţiilor, timpul de muncă şi de odihnă, modul acordării şi durata concediilor, protecţia muncii salariaţilor (în special femei şi tineret), securitatea ecologică şi ocrotirea sănătăţii, garanţiile şi înlesnirile pentru salariaţi care combină activitatea de muncă cu studiile, procedura de modificare a contractului, răspunderea părţilor. Partea integrantă a contractului colectiv de muncă sunt:

1) Reglementul cu privire la negocierile colective şi soluţionarea conflictelor dintre salariaţi şi angajatori.

2) Lista lucrărilor şi profesiilor cu condiţii de muncă grele şi nocive pentru sănătate

3) Regulamentul cu privire la premiere şi alte reglemente Contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat şi angajator prin care salariatul se obligă să presteze o muncă de anumită calificare, să respecte regulamentul intern al întreprinderii iar angajatorul se obligă sa-i asigure condiţii de muncă prevăzute de norma legală şi contractul colectiv de muncă şi să achita la timp şi integral salariul. Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la vârsta de 16 ani. Angajatorul persoană juridică poate încheia contracte individuale de muncă din momentul dobândirii personalităţii juridice. Refuzul ne întemeiat de angajare este interzis. Se interzice orice discriminare în dependenţă de sex, rasă religie, viziune politică, etc. Normal refuzul ar trebuie să fie eliberat în scris. Conţinutul contractului individual de muncă este ca şi la orişicare alt contract. Prin clauza de confidenţialitate (este specifică contractului individual de muncă) părţile convin ca pe toată durata contractului şi timp de cel mult de 3 luni după încetarea contractului să nu divulge date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în perioada executării contractului. Contractul de muncă de obicei se încheie pe o durată nedeterminată.

21

Pentru verificarea aptitudinilor profesionale ale salariatului la încheierea contractului se poate stabili o perioadă de probă pe cel mult 3 luni, pentru persoane cu funcţii de răspundere – cel mult 6 luni. În cadrul contractelor încheiate pentru termenul de 3-6 luni perioada de verificare nu poate fi mai mare de 15 zile. Pentru mai mult de 6 luni – 30 de zile. Nu se aplică perioada de probă pentru tinerii specialişti, absolvenţii şcolilor profesionale şi de meserie, persoanelor în vârstă de până la 18 ani, persoane angajate prin concurs, persoanele transferate de la o întreprindere la alta, femeile gravide, invalizii. Dacă rezultatul perioadei de probă este nesatisfăcător, acest lucru se constată în ordinul de concediere care poate fi contestată în instanţa de judecată. În cazul reorganizării întreprinderii succesorul preia drepturile şi obligaţiile care recurg în contractul colectiv şi contractele individuale de muncă. Pentru toţi salariaţii din întreprindere se ţin carnete de muncă. Contractul individual de muncă nu poate fi modificat decât din acordul comun al ambelor părţi. contractul de muncă încetează în circumstanţe care nu depind de voinţa părţilor (decesul, constatarea nulităţii contractului, retragerea autorizaţiei, licenţei persoanei juridice, în cazul aplicării pedepsei penale pentru salariat, expirarea termenului contractului, în caz de forţe majore, etc.). Angajatul este liber să depună cerere de emisie, şi la iniţiativa angajatorului desfacerea contractului se admite doar în cazul:

- Rezultatul nesatisfăcător al perioadei de probă - Lichidarea întreprinderii - Reducerea statelor de personal - Constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute - Din cauza stării de sănătate - Ca urmare a calificării insuficiente - Schimbarea proprietarului întreprinderii - Încălcarea repetată pe parcursul unui an a obligaţiilor de muncă - Absenţa fără motive întemeiate la lucru, mai mult de 4 ore - Prezentarea la lucru în stare de ebrietate, narcotică, toxică

22

- Săvârşirea unei sustrageri din patrimoniul întreprinderii, constatat fie de comisie sau hotărâre judecătorească

- Prezentarea la încheierea contractelor a actelor false - Refuzul salariatului de a fi transferat la o altă muncă

11 Timpul de muncă şi timpul de odihnă Durata normală a timpului de muncă este de 40 de ore pe săptămână, din considerente de 8 ore pe zi, cu 5 zile lucrătoare, şi 2 zile repaus. În ajunul zilelor de sărbătoare ziua de muncă se reduce cu o oră. Toţi salariaţii au dreptul la concediul de odihnă anual plătit. Pentru primul an de muncă salariatul are dreptul la concediu peste 6 luni. Din motive întemeiate salariatului i se poate întemeia un concediu de odihnă neplătit de cel mult 60 de zile (cel plătit – 28 de zile). Femeile salariate şi soţiile aflate la întreţinerea salariaţilor au dreptul la concediu de maternitate plătit pentru o perioadă de 70(prenatal)+56(postnatal) de zile. 12 Tema 7: Dreptul comercial Comerţul este activitatea care constă în cumpărarea de bunuri, servicii sau valori pentru a le revinde, închiria sau pentru a ceda folosinţa în schimbul unui interes. Principiile dreptului comercial sunt:

1) Rapiditatea încheierii şi executării tranzacţiilor comerciale (se simplifică la maximum formalităţile de încheiere a contractului, se introduc mecanisme noi de naştere, transmitere şi stingere a obligaţiilor, se utilizează tot mai mult mijloace tehnice informaţionale, se folosesc proceduri rapide de executare silită a obligaţiilor, termenii de prescripţie mai scurte şi termene de arbitrare mai rapide)

2) Punctualitatea – obligaţiile asumate trebuie să fie executate la scadenţă ( la termenii stabiliţi în contract)

3) Creditul reciproc – de multe ori comerciantul se obligă să dea ceva ce nu are încă (la momentul scăderii contractului) dar va avea la scadenţă, ceea ce înseamnă că fiecare comerciant este creditat de

23

ceilalţi cu încrederea că este măsură să-şi onoreze obligaţiile asumate la scadenţă

Tendinţele moderne ale dreptului comercial: 1) Dezvoltarea instituţiei persoane juridice – apariţia diferitor forme

de organizare juridică 2) Internaţionalizarea normelor de drept privat 3) Intervenţia statului în activitatea economică – intervine prin

adaptarea normelor de drept cu caracter imperativ (obligatoriu) pentru a proteja interesele majorităţii

Antreprenoriat este o activitate de fabricarea producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, desfăşurate de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent din propria iniţiativă, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială în scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri. Genurile de activitate:

1) Prelucrarea mărfurilor – constă în transformarea materiilor prime şi a materialelor în produse noi cu o valoare mai mare

2) Executarea lucrărilor – obligaţia de a executa o anumită lucrare din propriul material sau din materialul beneficiarului într-un termen stabilit în schimb unui preţ

3) Prestarea serviciilor – exemplu: servicii consultative, informaţionale, de deservire socială, de transport, etc.

4) Comercializarea mărfurilor şi produselor – bunurile produse sunt cumpărate de la producător pentru a fi vândute consumatorilor fie nemijlocit, fie prin intermediul altor persoane (intermediari). Comerţul se divizează în: comerţ cu ridicata şi comerţ cu amănuntul. Întreprinderea sunt în drept să practice orice drept de activitate antreprenorială cu excepţia celor interzise de legislaţie şi numai după obţinerea licenţei de stat.

Obligaţiile profesionale ale întreprinzătorului: 1) Obţinerea licenţelor de stat pentru genurile de activitate practicat 2) Ţinerea evidenţei contabile la întreprindere 3) Respectarea regulilor de comportament de piaţă în condiţiile

concurenţei libere

24

4) Efectuarea la timp a plăţilor obligatorii în bugetul statului 5) Onorarea obligaţiilor contractual asumate 6) Respectarea legislaţiei muncii 7) Asigurarea protecţiei mediului înconjurător 8) Obligaţia de a respecta standardele şi drepturile consumatorilor

13 Tema 8: Constituirea întreprinderii Întreprinderile unipersonale au la baza constituirii un act juridic unilateral, cum este decizia fondatorului (Întreprindere Individuală, de Stat, şi Municipală). Fondatorul înregistrează întreprinderea şi o fondează cu bunurile necesare activităţii antreprenoriale care aparţin cu drept de proprietate. Întreprinderile colective sunt toate celelalte tipuri de întreprinderi care au la baza constituirii un act juridic bilateral sau multilateral, cum ar fi: contractul de constituire şi statutul. În dependenţă de obiectul asocierii întreprinderile colective se clasifică în societăţi pe persoane şi societăţi pe capitală. Un rol important în societăţile pe persoane îl are elementul personal, adică calităţile profesionale sau personale ale asociaţilor (societatea în nume colectiv şi în comandită). Societăţile pe capitaluri dau prioritate elementului material, adică o mare importanţă are valoarea aportului depus la constituirea întreprinderii (S.A – societatea pe acţiuni şi S.R.L. – societatea cu răspundere limitată). După răspunderea asociaţiilor sunt întreprinderi ai căror asociaţii răspund nelimitat în faţa creditorilor cu tot patrimoniul lor (Î.I. şi întreprinderi ai căror asociaţi răspund în limita aportului depus – persoanele juridice). După structura capitalului social sunt:

1) Întreprinderi al căror capital social este divizat în cote părţi (S.R.L., S.N.C., S.C., S.C.P.)

2) Întreprinderi al căror capital social este divizat în acţiuni (S.A.) 3) Întreprinderi al căror capital social nu se divizează şi aparţine

integral fondatorului (Î.I, Î.S., Î.M.) În principiu cotele părţi şi acţiunile se aseamănă deoarece oferă aceleaşi drepturi (dau drept de vot deţinătorului la adoptarea deciziilor

25

de către adunarea fondatorilor, aduc difidente, pot fi înstrăinate, conferă dreptul la o parte din capitalul social, în caz de excludere sau retragere din societate sau în caz de dizolvare a societăţii), dar se deosebesc prin regimul juridic de înstrăinarea lor. Acţiunile, fiind hârtii de valoare se înstrăinează în mod liber, pe când cotele părţi obligatoriu mai întâi se propun spre vânzare asociaţilor, doar în cazul când asociaţii refuză, pot fi înstrăinate terţilor persoane. 14 Tema 9: Înregistrarea şi radierea întreprinderii Înregistrarea de stat a persoanelor juridice, filialelor şi reprezentanţilor acestora şi a întreprinzătorilor individuali se efectuează de către camera înregistrării de stat din care Ministerul Dezvoltării Informaţionale, care duce registrul de stat al întreprinderii. Documentul care confirmă înregistrarea de stat şi luarea la evidenţă fiscală a persoanelor juridice şi întreprinzătorilor individuali este Certificatul de Înregistrare. Înregistrările au loc de către oficiul teritorial în a căror rază de deservire se află sediul societăţii comerciale. Pentru înregistrare se depun următoarele documente:

1) cerere de înregistrare (tip de model) 2) actele de constituire 3) documentul care confirmă depunerea aportului în capitalul social 4) documentul care confirmă achitarea taxei de înregistrare 5) Pentru înregistrarea persoanelor juridice cu investiţii străine se

mai depune suplimentar şi extrasul din registrul naţional din ţara de origine a investitorului, actele de constituire ale persoanei juridice străine şi cazierul judiciar al administratorului persoană fizică străină eliberat de organul competent din ţara sa de origine şi din R.M.

Modificările în actele de constituire şi-n datele înscrise în registrul de stat se efectuează prin depunerea documentelor în termeni de 30 de zile de la data adoptării hotărârii de modificare a actelor de constituire. Dizolvarea persoanelor juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, administratorul societăţii comerciale devine lichidator dacă

26

instanţa de judecată nu a desemnat o altă persoană în calitate de lichidator sau o comisiei de lichidare. Persoana juridică care în decurs de 12 luni nu a depus dările de seamă fiscale, nu a efectuat operaţii prin cont bancar se consideră că şi-a încetat activitatea. Dacă persoana juridică inactivă nu are datorii la buget, nu este fondator a unei alte persoane juridice, organul înregistrării de stat iniţiază din oficiu procedura de radiere din registru de stat. În termen de 3 zile de la adoptare deciziei de iniţiere a procedurii de radiere organul înregistrării de stat publică pe site-ul său oficial şi monitorul oficial un aviz în acest sens. Avizul trebuie să conţină şi date cu privire la modalitatea şi termenii de înaintare a creanţelor creditorilor. Cererile şi creanţele pot fi înaintate nu mai târziu de 6 luni de la data publicării avizului. Dacă în termen de 3 zile de la expirarea termenului de 6 luni, dacă nu au fost depuse cereri al creditorilor, organul înregistrării de stat adoptă decizia de radiere. Întreprinderea se lichidează prin:

- Hotărârea fondatorilor - Hotărârea instanţei de judecată - În caz de insolvabilitate - În caz de declararea a actelor de constitutive - În cazul încălcării cerinţelor legale cu privire la licenţierea unor

genuri de activitate sau după atingerea scopurilor lansate la întreprinderea de înfiinţare, precum şi în cazul neprezentării dărilor de seamă contabile, fiscale şi statistice

Comisia de lichidare publică în monitorul oficial informaţia despre lichidarea întreprinderii, procedura şi termenele în care se va efectua lichidarea, termenul limită de înaintare a creanţelor creditorilor, evaluează activele întreprinderii (bunurile, mijloacele financiare precum şi datoriile debitorilor întreprinderii), stabileşte lista sau creanţa creditorilor şi ia măsuri pentru perceperea datorilor de la debitorii întreprinderii. Creanţele creditorilor se execută din contul bunurilor întreprinderii în următoare ordine:

27

1) Creanţele cetăţenilor faţă de care întreprinderea este răspunzătoare pentru prejudicierea sănătăţii sau în legătură cu moartea

2) Creanţele lucrătorilor privind plata salariului pentru maximum 6 luni

3) Achitarea datoriilor faţă de buget pentru un an 4) Creanţele celorlalţi creditori

15 Tema 10: Tipuri de societăţi 16 Societatea în nume colectiv Societatea în nume colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia. Numărul asociaţiile nu poate fi mai mic de 2 şi mai mare de 20 persoane. O persoană fizică sau juridică poate fi asociată unei singure societăţi în nume colectiv. Conducerea societăţii în nume colectiv se exercită prin acordul tuturor membrilor, fiecare membru are dreptul de a acţiona în numele societăţii dacă nu a fost prevăzut un alta act de constituire cu nişte restricţii. Veniturile şi pierderile ?sSNC se repartizează de membrii proporţional participaţiunilor la capitalul social. SNC în nume colectiv se dizolvă pe lângă cazurile prevăzute anterior, dacă în ea rămâne un singur membru. În termen de 6 luni acest unic membru are dreptul să reorganizeze întreprinderea. Dacă nu – atunci se dizolvă. Şi cu asta Basta!!! 17 Societatea în comandită Societatea în comandită este societatea comercială în care de rând cu membrii care practică activitatea de întreprinzător şi poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile societăţii (comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri finanţatori (comanditari) care nu practică activitatea de întreprinzător şi suportă riscul pierderilor societăţii în limita aportului depus.

28

18 Societatea cu răspundere limitată (SRL) SRL este societatea comercială unde al cărei capital social este divizat în cote sociale şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii. SRL poate fi constituită de una sau mai multe persoane. Membrii societăţii cu răspundere limitată poartă răspundere pentru obligaţiile ei doar în limitele participaţiunii lor la capitalul social. Mărimea minimă a capitalului social se stabileşte prin lege. SRL este obligată să formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din capitalul social. Dacă valoarea activelor nete ale SRL sunt mai mici decât capitalul social şi capitalul de rezervă, vărsămintele capitalului de rezervă se încep. Partea socială reprezintă o fracţiune din capitalul social stabilită în funcţie de mărimea aportului la capitalul social. Părţile sociale pot avea mărimi diferite, ele se certifică printr-un certificat eliberat de SRL. Partea socială a soţilor dobândită în timpul căsătoriei se află în proprietatea comună în devălmăşie a soţilor. Partea socială poate fi înstrăinată liber soţului, rudelor până la gradul 2, în rest terţelor persoane pot fi înstrăinate ţinându-se cont de dreptul prioritar al celorlalţi asociaţi. Adunarea generală a asociaţilor sau la cererea unora din asociaţi, asociatul poate fi exclus din societate prin hotărâre judecătorească în cazul când nu a fost vărsat integral aportul subscris, şi în cazul când asociatul, fiind administrator al SRL comite fraude în dauna societăţii, foloseşte bunurile societăţii în scop personal, asociatului exclus i se restituie în termen de 6 luni aportul vărsat. 19 Societatea pe Acţiuni SA este societatea comercială, al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii. SA poate fi constituită de una sau mai multe persoane. Acţionarii răspund pentru obligaţiile societăţii doar în limitele participaţiunii lor la capitalul social. Acţiuni sunt părţile în care este divizat capitalul social şi care atestă dreptul acţionarului de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende şi o parte din valoarea bunurilor societăţii în cazul

29

lichidării acesteia. SA sunt în dreptul de emite acţiuni nominative, în formă materială sau în prin înscriere în cont.

Tema 2: Dispoziţii generale cu privire la dreptul constituţional

1.Noțiuni generale cu privire la dreptul constituţional 2.Parlamentul RM, rolul şi atribuţiile lui 3.Guvernul RM, rolul şi atribuţiile lui 4.Autoadministrarea locala a RM

Sistemul dreptului este format din subsisteme, adică ramurile

dreptului. Dreptul constituţional este ramura principală a dreptului care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice sociale şi politice. În procesul de apariţie şi dezvoltare a dreptului dreptul constituţional spre deosebire de alte ramuri de drept apare mult mai târziu, el apare şi sub o altă denumire şi anume drept de stat, sau dreptul statal. Dreptul constituţional ocupă locul primordial în ierarhia ramurilor proprii sistemului de drept, el are ca obiect de reglementare relaţiile sociale care iau naştere în legătură cu instaurarea menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Normele dreptului constituţional sunt chemate să asigure separarea puterilor în stat precum şi relaţiile sociale ce sunt generate în legătură cu definitivarea şi exercitare drepturilor libertăţilor şi îndatoririlor omului. De asemenea

dreptul constituţional consfințește dimensiunile politice externe ale statului comportamentul statului în legătură cu alte state, statele comunităţii internaţionale.

Izvoarele dreptului constituţional: izvorul dreptului constituţional poate fi definit ca fiind forma specifică de exprimare a normelor de drept constituţional, de remarcat este faptul că nu toate izvoarele dreptului constituie izvoarele dreptului constituţional.

1. Obiceiul – este interpretat în RM ca izvor al dreptului constituţional, într-un mod total excepţional (conform obiceiului stabilit de-a lungul anilor până la alegerea preşedintelui parlamentului prezidează şedinţele parlamentului cel mai învârstă deputat).

30

2. Doctrina – nu poate fi considerat direct izvor de drept, dat fiind faptul că ea nu reglementează nemijlocit relaţiile sociale.

3. Practica judiciară cu precedentul judiciar – de asemenea nu sunt acceptate ca izvoare ale dreptului constituţional.

4. Actul normativ – constituie primul şi cel mai important izvor de drept constituţional, dar nu toate actele normative sunt izvoare ci doar acelea adoptate de parlament deci pot fi izvoare de drept constituţional, toate legile constituţionale unele legi organice şi nicidecum cele ordinare. Din totalitatea legilor organice ce pot servi în calitate de izvor de drept constituţional sunt doar celea ce reglementează sistemul electoral organizarea şi desfăşurarea referendumului organizarea şi funcţionarea parlamentului guvernului curţii constituţionale.

5. Tratatul internaţional – el trebuie să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă nemijlocit reglementări ale relaţiilor specifice dreptului constituţional.

Raportul juridic constituţional, poate fi definit ca fiind relaţia socială reglementată de norma de drept constituţională ce apare în procesul instaurării menţinerii şi exercitării puterii de stat. În cadrul unui raport juridic constituţional unul din subiectele lui este întotdeauna fie deţinătorul puterii de stat fie statul fie o autoritate publică.

Subiectele raportului de drept constituţional sunt următoarele: 1. Poporul - (există divergenţe in privinţa acestui subiect) dacă

constituţia spune că poporul este unicul generator al puterii. 2. Statul - atât direct cât şi prin organele sale. 3. Autorităţile publice. 4. Partidele, şi alte organizaţii social politice. 5. Cetăţenii, ei pot apărea ca persoane fizice în cazul când le sunt

lezate drepturile fundamentale. 6. Străinii şi apatrizii, în raporturile ce apar în legătură cu acordarea

cetățeniei RM. Constituţia este legea supremă a unui stat

31

Adoptarea constituţiei într-un stat sau altul, devine un eveniment de importanţă majoră pentru societate respectivă. O constituţie marchează anumite victorii şi împliniri într-o societate, constituţia este acea lege care având forţa juridică superioară celorlalte legi reglementează structurile economice şi formele proprietăţii organizate de stat statutul juridic al cetăţeanului consfinţeşte perspectiva politicii interne şi externe a statului conţinutul normativ al constituţiei din 1994 este structurat din punct de vedere juridic în 151 de articole grupate în 7 titluri unele având capitole şi secţiuni.

Cetățenia RM Populaţia ca atribut al statului îşi găseşte reflectarea în ştiinţa

dreptului constituţional sub aspectul cetățeniei, astfel dreptul la

cetățenie este înscris în declaraţia universală a drepturilor omului, astfel art. 15 al acestui document, declaraţia universală a drepturilor omului consfinţeşte.

1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie

2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenie, şi nici de dreptul de aşi schimba cetăţenia.

Articolul 1 al legii cu privire la cetăţenia RM, proclamă următoarele: cetăţenia RM determină relaţiile politice şi juridice permanente dintre o persoană fizică şi statul RM care îşi găsesc expresia în drepturile si obligaţiile lor reciproce, legea de asemenea stabileşte căror persoane li se atribuie apartenenţă la cetăţenia RM.

1. Persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul Basarabiei, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi urmaşii lor dacă la data adoptării legii (1991) domiciliat pe teritoriul RM.

2. Persoanele care sau născut pe teritoriul RM, sau măcar unul din părinţi, bunei sau născut pe acest teritoriu şi dacă nu sunt cetăţeni al altui stat.

3. Persoanele căsătorite până la 23 iunie 1990 (când a fost problema cu suveranitatea) cu cetăţenii RM sau cu urmaşii a acestor persoane şi

32

persoanele care sau reîntors in ţară la apelul preşedintelui RM, sau al guvernului RM.

4. Alte persoane care până la adoptarea declaraţiei de suveranitate au avut loc de trai permanent, loc de muncă sau o altă sursă legală de existenţă.

5. Persoanele care au dobândit cetăţenia RM în conformitate cu legea.

Ştiinţa dreptului constituţional cunoaşte două sisteme de dobândire a cetăţeniei:

1. Principiul Jus sanguinis (dreptul sângelui). 2. Principiul Jus loci (dreptul locului). Conform articolului 9 al legii privind cetăţenia RM , cetăţenia poate

fi dobândită prin următoarele. 1. Naştere. 2. Înfiere - (condiţii obligatorie ca înfiatul să nu aibă 16 ani). 3. Repatrierea - persoane care au fost expulzate sau care au părăsit

teritoriul RM începând cu 1990 precum şi copii şi nepoţii acestora. 4. La cerere - se referă la cetăţenii străini sau apatrizi care au împlinit

vârsta de 16 ani (domiciliat permanent ultimii 10 ani sau este căsătorit cu un cetăţean al RM de cel puţin 3 ani să cunoască obligatoriu limba de stat).

5. Reintegrarea în cetăţenia RM se autorizează în mod individual de preşedintele RM.

Legea de asemenea prevede şi temeiurile de pierdere a cetăţeniei RM:

1. Renunţarea la cetăţenia RM. 2. Retragerea cetăţeniei RM, sancţiuni: - a dobândit cetăţenia RM în mod fraudulos.

- a săvârșit o infracţiune gravă împotriva statului. - s-a înrolat în forţele armate ale unui stat străin. - s-a angajat într-o funcţie publică a unui alt stat.

- a săvârșit crimă împotriva umanităţii sau acte de ginocid

33

Retragerea cetăţeniei RM nu produce nici un efect, asupra cetăţeniei soţului sau copiilor acestor persoane. Cererea privind cetăţenia RM se adresează preşedintelui RM prin intermediul M.A.I al RM la domiciliul petiţionarului se acordă cetăţenie în baza unui decret al

președintelui care intră în vigoare la data publicării in monitorul oficial, jurământul se depune la data primirii actelor ce confirmă cetăţenia RM.

Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor Constituţia enumeră drepturile şi libertăţile omului care în

ansamblul lor formează un tot unitar, deşi ele şi-au găsit reflectarea într-un singur capitol conţinutul lor ne permite să distingem următoarele categorii.

1. O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acelea drepturi şi libertăţi care din conţinutul lor asigură viaţa siguranţa fizică şi psihică posibilitatea de mişcare liberă (dreptul la viaţă, libertate individuală, dreptul la apărare, dreptul la ocrotirea viţii intime,dreptul la inviolabilitatea domiciliului).

2. Este formată din drepturi şi libertăţi social economice şi culturale: ex. dreptul la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi altele.

3. Drepturile exclusiv politice: ex. dreptul la vot, dreptul de a fi votat, dreptul la administrare şi altele.

4. Drepturile şi libertăţile social politice: ex. libertatea opiniei, libertatea conştiinţei, dreptul la informaţie, secretul corespondenţei.

5. Drepturile garanţii sunt acelea care prin conţinutul lor joacă un rol

de garanţie contemporană constituţională:ex. dreptul la petiționare.

2. Parlamentul RM Constituţia RM în titlul III numit Autorităţile publice, reglementează

puterile publice, competenţa lor şi raportul dintre ele, El este structurat în deplină conformitate cu principiul separării celor 3 puteri: legislativă, executivă, judecătorească. Principiul separării puterilor în stat nu ne permite să vorbim de un organ suprem al puterii de stat, un asemenea

34

organ nu există şi nici nu poate să existe, în această ordine de idei poate fi vorba de organele supreme ale fiecărei din aceste puteri: Parlamentul, Preşedintele RM şi Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie.

Parlamentul constituie o instituţie publică a cărui rol este de a reprezenta populaţia unui stat şi în această calitate de a exercita prerogativele prevăzute de Constituţie.

Parlamentul RM are un dublu rol: 1. De a fi organul reprezentativ suprem al populaţiei. 2. De a fi unica autoritate legislativă a statului. Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale ale lumii

sunt formate dintr-o singură cameră (unicamerale) fie din două camere bicamerale. Parlamentul RM este compus din 101 deputaţi şi este Parlament unicameral. Organizarea internă a Parlamentului include:

1. Biroul permanent – este organul de lucru al Parlamentului, el se compune din deputaţi care reprezintă proporţional fracţiunile parlamentare, din el fac parte: preşedintele Parlamentului şi cei doi vicepreşedinţi, Biroul permanent soluţionează de obicei probleme de ordin organizatoric. Preşedintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului prin vot secret cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi. El poate fi revocat în orice moment prin vot secret de către parlament cu cel puţin două treimi din voturile tuturor deputaţilor.

2. Fracţiuni parlamentare – sunt alcătuite din cel puţin 5 deputaţi în bază de liste ale partidelor organizaţiilor social politice şi blocurilor electorale. Fracţiunile parlamentare se constituie în termen de până la zece zile după constituirea legală a Parlamentului (deputaţii independenţi sau cei care nu întrunesc cvorumul se pot asocia sau alipi la alte fracţiuni parlamentare).

3. Comisii parlamentare – sunt ca şi biroul permanent, sunt organe interne ale IPrlamentului, crearea acestor comisii este determinată de faptul că multe probleme necesită o studiere minuţioasă. În Parlamentul RM activează în prezent zece comisii parlamentare constituite pe domenii specializate (ca ex. comisia judiciară, comisia pentru industrie economie şi privatizare, comisia pentru buget şi finanţe şi altele).

35

Împuternicirile Parlamentului sunt stabilite de Constituţia RM şi ca urmare Parlamentul poate soluţiona orice problemă în măsura în care ea nu contravine constituţiei. Funcţia legislativă constitute împuternicirea primordială a Parlamentului. Parlamentul RM este ales pe un mandat de 4 ani care poate fi prelungit prin lege organică doar în două cazuri prevăzute de constituţie . Parlamentul RM este conceput ca un organ de lucru permanent, forma principală de activitate a Parlamentului este sesiunea, sesiunile pot fi atât ordinare sau extraordinare sau speciale, şedinţele Parlamentului sunt publice, însă Parlamentul poate hotărî ca unele şedinţe să fie închise, aceasta însă nu afectează la caracterul transparent al activităţii parlamentare.

3. Guvernul RM Guvernul este denumit diferit în constituţiile lumii, cabinet, guvern,

consiliul de miniştri. Guvernul are 2 componente: 1.Şeful guvernului (acolo unde există). 2.Miniştrii. Sunt sisteme constituite în care nu există un şef al guvernului, în

care şeful de stat ca şef al puterii executive acumulează şi funcţia de şef de Guvern. În RM există o destinaţie între şeful statului şi şeful de guvern. Sistemul executiv în RM are un caracter bicefal (dualist). Ca urmare atât Preşedintele RM cât şi Guvernului îi revine anumite atribuţii ale puterii executive stric determinate de Constituţie, astfel conform Constituţiei Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. În exercitarea atribuţiilor Guvernul se conduce de programul său de activitate acceptat de Parlament. În conformitate cu Constituţia RM, Guvernul ei este compus din prim-ministru, prim vice – prim-ministru, vice prim-ministru şi miniştrii. Procedura de constituire şi investire a Guvernului începe prin desemnare de către Preşedintele RM a unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, candidatul pentru funcţia de

36

prim-ministru va cere în termen de 15 zile de la desemnare votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor, întrucât Parlamentul se alege pe un mandat de 4 ani, rezultă că şi Guvernul se constituie pe acelaşi termen, Guvernul îşi exercită atribuţiile în ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui RM. Ministerele şi celelalte autorităţi centrale ale administraţiei publice constituie o categorie distinctă de organe în cadrul sistemului autorităţilor administraţiei publice ele sunt împuternicite să organizeze executarea şi să execute la concret legile. Fiind organe de specialitate ele efectuează cunoaşterea anumitor ramuri pe întreg teritoriul statului. Ministerele sunt organe de conducere unipersonale, în fruntea lor stă ministru care administrează ramura respectivă şi este responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor puse în seama ministerului. Pe lângă Guvern se formează serviciile la propunerea prim-ministrului ele sunt conduse de directori generali numiţi în funcţie de către Guvern. Guvernul adoptă hotărâri şi emite dispoziţii ce au caracter obligatoriu (se semnează de prim-ministru). Ele se publică în Monitorul oficial cu excepţia dispoziţiilor de uz intern şi acelor care conţin secret de stat.

TEMA 3. Dispoziţii generale cu privire la dreptul administrativ I. Noţiuni introductive cu privire la dreptul administrativ.

II. Răspunderea administrativă. I. Cuvântul administraţie îşi are originea în limba latină: (ad-către şi

minister-supus mai mic) astfel administraţia înseamnă serviciul celui supus sau activitatea subordonată executată la comandă. Dreptul administrativ este numit cel mai des dreptul de guvernare,

obiectul de reglementare a dreptului administrativ îl constituie relaţiile

37

sociale care se formează în sfera guvernării şi reprezintă unul din tipurile activităţii de stat.

Izvoarele dreptului administrativ sunt următoarele: 1. Constituţia RM.

2. Legile adoptate de parlament care reglementează relațiile sociale în domeniul administraţiei de stat.

3. Decretele preşedintelui RM. 4. Hotărârile şi dispoziţiile guvernului RM. 5. Deciziile şi dispoziţiile organelor administraţiei publice locale.

În dreptul administrativ se pot evidenția 2 categorii de raporturi: 1. Raporturile de subordonare care apar între o autoritate a

administraţiei publice şi alt subiect de drept. 2. Raporturi de colaborare: aici subiectele sunt de principiu de

egalitate chiar daca unu este autoritatea administraţiei publice.

Normele de drept administrativ După caracterul dispoziţiei normelor de drept administrativ sunt structurate in 3 categorii:

1. Onerative (obligatorii) ele ordonă celor cărora sunt adresate să

săvârșească anumite acţiuni (normele dreptului administrativ care obligă cetăţenii să-şi facă viză de reşedinţă la locul de trai).

2. Prohibitive (care interzic ceva) stabilesc o interdicție asupra unor acţiuni (normele ce privesc traversarea străzii în locuri neprevăzute pentru aceasta).

3. Permisive sunt normele care dau posibilitatea subiectelor cărora sunt adresate să săvârşească anumite acţiuni care sunt prevăzute de această normă.

Sancţiunea Sunt normele de drept administrativ care prevăd urmările juridice care survin în caz de nerespectare a normei. În ştiinţa dreptului administrativ sun identificate următoarele tipuri de sancţiuni administrative:

38

1. Sancţiuni administrative disciplinare (ca ex. destituirea din funcţie).

2. Sancţiunea administrative convenţionale (avertismentul sau amenda).

3. Sancţiuni care prevăd acţiuni de executare silită (imobilizarea sau reţinerea unei persoane de către colaboratorii poliţiei).

În cadrul statului administrarea publică este realizată prin intermediul mai multor organe ale administraţiei publice diverse după structură mod de instituire şi competenţă. 1) După activitatea administrativ teritorială şi în dependenţă de

dimensiunile de activitate, organele administrative publice se împart în: a) Centrale (preşedintele, guvernul, ministerele, serviciile). b) Locale (activitatea cărora se realizează în cadrul unităţii

administrativ teritoriale).

2) În dependenţă de modul de instituire diferențiem: a) Organe formate de organele reprezentative ale statului (guvernul

ministerul). b) Organele formate de însăşi organele administrative de stat

(direcţiile secţiile din cadrul ministerului). c) Organele executive acestea sunt organele constituite prin vot

universal direct secret şi liber exprimat (primăriile). 3) În funcţie de caracterul competenţei.

a) Organele de competenţă generală (preşedintele şi guvernul). b) Organele de competenţă specială (ministerele şi serviciile de

ramură). II. Răspunderea administrativă:

Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice conform căreia pentru săvârşirii unei contravenţii administrative se aplică sancţiuni de reprimare a contravenientului. Particularităţile specifice răspunderii administrative:

39

1. Survine numai pentru o contravenţie administrativă comisă de o persoană fizică responsabilă care a atins o anumită vârstă (16 ani).

2. Acest tip de răspundere este prevăzut de normele dreptului administrativ şi se conţine în izvoarele ramerei de drept administrativ.

3. Există o singură grupă de organe speciale împuternicite să examineze cazurile cu privire la contravenţiile administrative.

4. Pentru săvârşirea contravenţiilor administrative sunt prevăzute sancţiuni administrative concrete.

5. Procedura de aplicare a sancţiunilor administrative este simplă şi operativă.

La răspunderea administrativă pot fi trase la răspundere persoanele care până în momentul comiterii contravenţiei au atins vârsta de 16 ani. Faţă de persoanele cu vârsta între 16-18 ani se aplică măsurile prevăzute de regulamentul comisiilor pentru minori. Contravenţia administrativă se consideră acţiunea sau inacţiunea ilegală culpabilă (cu vină) şi atentează la ordinea de stat sau privată la drepturile şi libertăţile cetăţenilor la modul stabilit de administrare pentru care legislaţia prevede răspunderea administrativă. Codul RM cu privire la contravenţia administrative prevede aplicarea următoarelor sancţiuni:

1. Avertismentul (are caracter educativ).

2. Amenda (cea mai răspândită sancţiune contravențională). 3. Ridicarea contra echivalent a obiectului care a constituit

instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei administrative.

4. Privarea de dreptul special acordat cetăţeanului (dreptul de a conduce mijloc de transport, dreptul la vânătoare).

5. Munca corecţională care în prezent nu se aplică. 6. Arestul administrativ este cea mai severă sancţiune şi nu se aplică

faţă de femeile gravide, faţă de femeile care au copii până la 12

40

ani, colaboratorii de poliţie, militarii, persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani şi invalizii de prima şi a doua grupă.

Obiectele contravenţiei administrative sunt determinate de codul RM cu privire la contravenţiile administrative care grupează după obiectul de gen contravenţiile administrative.

1. În domeniul protecţiei muncii şi ocrotirii sănătăţii. 2. Contravenţii ce atentează la proprietatea de stat şi cea privată. 3. Contravenţii din domeniul ocrotirii mediului înconjurător şi

monumentelor de istorie şi cultură(bisericile, mănăstirile). 4. Contravenţiile din domeniul industriei folosirii energiei electrice

şi termice. 5. Contravenţiile din domeniul agriculturii. 6. Contravenţiile din domeniul transportului şi al

telecomunicaţiilor. 7. Contravenţiile din domeniul gospodării comunale.

La aplicarea sancţiunilor administrative se ţine cont de caracterul

contravenţiei comise de persoana ce a săvârșit de gradul de vinovăţie

a lui de starea materială de circumstanțele care atenuează sau agravează răspunderea. Sancţiunea administrativă poate fi aplicată nu mai târziu de 2 luni de la comiterea contravenţiei. Conform legislaţiei în

vigoare cazurile cu privire la contravențiilor administrative sunt examinate de:

1. Judecători. 2. Organe interne. 3. Organele serviciilor fostelor departamente, inspectoratelor de

stat şi alte organe sau persoane cu funcţii de răspundere împuternicite în acest scop.

Tema 4. DREPTUL MUNCII

1. Noţiunea dreptului muncii. 2. Contractul de muncă. 3. Timpul de muncă şi timpul de odihnă. 4. Disciplina muncii. 5. Protecţia muncii.

41

1. Noţiunea dreptului muncii

Dreptul muncii constituie o ramură a sistemului de drept din Republica Moldova, care cuprinde regulile juridice ce reglementează relaţiile sociale de muncă, individuale şi colective dintre patroni şi salariaţi.

Obiect al dreptului muncii sunt raporturile juridice de muncă care iau naştere, de regulă, în urma încheierii unui contract individual de muncă. Sfera de reglementare a dreptului muncii cuprinde de asemenea şi alte raporturi juridice conexe, deoarece acestea sunt indisolubil legate de cele de muncă. în cadrul lor pot fi numite:

1. Raporturile juridice de plasare în câmpul muncii. 2. Raporturile juridice de pregătire profesională. 3. Raporturile juridice de supraveghere şi control asupra

respectării legislaţiei muncii. 4. Raporturile juridice de jurisdicţie a muncii. Izvoarele dreptului muncii sunt totalitatea actelor normative

care reglementează relaţiile sociale de muncă, adică cele care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor într-un raport juridic de muncă. în calitate de izvoare pot fi numite: Constituţia Republicii Moldova, Codul Muncii (C.M.), alte legi, regulamente generale şi locale.

Subiecţi ai dreptului muncii se consideră: persoanele fizice (cetăţenii) şi persoanele juridice (agenţii economici, sindicatele, colectivele de muncă). 2. Contractul de muncă (art. 45 CM.)

Contractul de muncă este o înţelegere între salariat şi patron prin care salariatul se obligă să presteze o muncă după o anumită specialitate, calificare sau la un anumit post. încheierea contractelor individuale de muncă se face prin negocierile părţilor (art. 56 C.M.).

Contractele de muncă se încheie: 1. Pe o durată de timp nelimitată (art. 54 C.M.).

42

2. Pe o durată de timp determinată (dar nu mai mare de 5 ani). 3. Pe timpul îndeplinirii unei lucrări determinate. Legea prevede următoarele temeiuri de încetare a contractului

de muncă (art. 81 C.M.): 1. Acordul părţilor. 2. Expirarea termenului. 3. Chemarea salariatului la serviciul militar. 4. Transferul salariatului cu voinţa lui. 5. Refuzul salariatului de a fi transferat. 6. Intrarea în vigoare a sentinţei judecătoreşti (privaţiune de libertate). 7. Alte temeiuri prevăzute de lege. Reforma asigurărilor sociale şi a pensiilor. Sistemul de asigurare din Republica Moldova a cunoscut în evoluţia

sa trei etape semnificative: 1. Etapa întâi, cea de până la adoptarea, în ianuarie 1991, a legii

naţionale privind pensiile. Sistemul sovietic de pensii era bazat pe conceptul „asigurare fără contribuţii". Resursele financiare necesare erau obţinute exclusiv din plăţile efectuate de întreprinderi în buget. în cazul unui asemenea sistem se pierde una din principalele caracteristici, şi anume - legătura dintre responsabilitatea personală (exprimată prin contribuţii) şi dreptul de a obţine beneficii şi pensii.

2. Etapa a doua, cea de până la reforma sistemului de pensii, care a fost iniţiată de la 1 ianuarie 1999. în această perioadă mărimea pensiei depindea de salariul mediu lunar, vechimea în muncă, precum şi de unele condiţii secundare. Mărimea de bază a pensiei constituia 55% din salariul mediu lunar, plus câte 1% pentru depăşirea a 25 de ani de muncă pentru bărbaţi şi 20 de ani de muncă pentru femei. Participanţii la război, donatorii şi alte categorii de persoane aveau dreptul la compensaţii suplimentare la pensia de vârstă.

43

3. Etapa a treia a fost marcată de intrarea în vigoare a Legii privind sistemul public de asigurări sociale din 1999. Conform acestei legi, numărul de beneficiari urma să fie redus, pentru a direcţiona eforturile asupra celor mai nevoiaşi pensionari. Astfel, legea prevedea ca până în 2008 vârsta de pensionare să crească treptat până la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei, dar în anul 2003 la nivelul organismelor de guvernământ s-a luat decizia de a stopa creşterea baremului de pensionare la nivel de 62 de ani pentru bărbaţi şi 57 de ani pentru femei.

În 2004 s-au luat măsurile de stopare a creşterii stagiului de cotizare care urma să fie de 35 de ani. Prin modificările operate la 2.04.2004 în legea nr. 156-XIV, vechimea în muncă necesară obţinerii dreptului la o pensie integrală constituie 30 de ani, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.

3. Timpul de muncă şi timpul de odihnă

Timpul de muncă se consideră timpul consacrat muncii. Durata de muncă nu poate depăşi 40 de ore pe săptămână (art. 95 C.M.). Pentru salariaţii de 16-18 ani - 35 ore pe săptămână. Ziua de lucru nu poate depăşi 8 ore (art. 96 C.M.). Timpul de odihnă se consideră timpul în cursul căruia cetăţenii în calitate de salariaţi sunt liberi:

1. Pauzele de masă (art. 107 C.M.). 2. Zilele de repaus (2 zile pentru cei cu 5 zile lucrătoare, 1 zi

pentru cei cu 6 zile lucrătoare, art. 109 C.M.). 3. Concediile - cel puţin 28 de zile lucrătoare (art. 113 C.M.). Zilele de sărbătoare în Republica Moldova prevăzute de Codul muncii (art.111): 1. 1 ianuarie - Anul Nou. 2. 7 şi 8 ianuarie - Naşterea lui Iisus Hristos (Crăciunul). 3. 8 martie - Ziua Internaţională a Femeii. 4. Prima şi a doua zi de Paşte, conform calendarului bisericesc. 5. Ziua de Luni la o săptămână după Paşte (Pastele Blajinilor). 6. 1 mai - Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor muncii.

44

7. 9 mai - Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru independenţa Patriei.

8. 27 august - Ziua Republicii. 9. 31 august - Sărbătoarea „Limba noastră". 10. Ziua Hramului Bisericii - din localitatea respectivă -

stabilită de primăria municipiului oraşului, satului, comunei date. 4. Disciplina muncii

Disciplina muncii constituie totalitatea normelor de conduită aplicate în sfera muncii, reglementate în mod legislativ, care determină volumul şi conţinutul obligaţiilor salariaţilor. Această ordine este benevol acceptată de către toate persoanele care se încadrează într-o activitate de muncă colectivă, indiferent de durata relaţiilor juridice de muncă, stabilită de părţi (art. 201 C.M.).

Potrivit legislaţiei în vigoare, disciplina muncii se asigură prin crearea condiţiilor organizatorice şi economice necesare pentru munca normală şi de înaltă productivitate, pentru atitudinea conştiincioasă faţă de muncă.

Pentru îndeplinirea îndatoririlor de muncă, ridicarea productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii producţiei, muncă îndelungată şi ireproşabilă sunt prevăzute următoarele încurajări (art. 203 C.M.):

1. Mulţumiri. 2. Acordarea de premii. 3. Distingerea cu cadouri de preţ. 4. Diplome de onoare. Iar pentru încălcarea disciplinei de muncă administraţia aplică

următoarele sancţiuni disciplinare (art. 206 C.M.): 1. Avertismentul. 2. Mustrarea. 3. Mustrarea aspră. 4. Concedierea.

5. Protecţia muncii

45

Protecţia muncii constituie un sistem de măsuri şi mijloace social-economice, organizatorice, tehnice, curative, profilactice, care acţionează în baza legislaţiei şi care asigură securitatea angajatului, păstrarea sănătăţii şi menţinerea capacităţii lui de muncă în procesul muncii.

De dreptul la protecţia muncii beneficiază toate persoanele încadrate în muncă, indiferent de faptul dacă sunt cetăţeni ai Moldovei, cetăţeni străini sau apatrizi.

Baza normativă a protecţiei muncii o constituie Codul Muncii, Legea cu privire la protecţia muncii, din 2 iulie 1992.

Protecţia muncii salariaţilor se asigură prin crearea condiţiilor materiale favorabile pentru muncă, prin reglementarea strictă a drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi prin respectarea neabătută de către acestea a regulilor stabilite.

In conformitate cu legislaţia muncii, angajaţii sunt obligaţi:

1. Să respecte instrucţiunile de protecţie a muncii, regulile de executare a lucrărilor şi de comportare în clădirile de producţie şi pe şantierele de construcţie, regulile de comportare cu maşinile şi mecanismele. 2. Să folosească mijloacele de producţie individuală. 3. Să treacă examenul medical înainte de angajare la lucru şi

examenul medical periodic.

Tema 5. DREPTUL FAMILIEI 1. Noţiunea dreptului familiei. 2. încheierea căsătoriei. 3. Raporturile juridice între soţi, părinţi şi copii. 4. încetarea căsătoriei. 5. Tutela şi curatela.

1. Noţiunea dreptului familiei

Dreptul familiei este o ramură de drept a sistemului de drept din Republica Moldova, care reprezintă totalitatea normelor juridice

46

ce reglementează raporturile familiale, adică relaţiile personale şi patrimoniale dintre oameni, ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, înfiere, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei (art. 3 C.F.).

Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează raporturile de familie. Unele dintre aceste raporturi de familie poartă caracter personal şi sunt lipsite de conţinut economic (de exemplu: relaţiile dintre soţi (raporturile de căsătorie) ce apar ca rezultat al realizării de către ei a libertăţii în viaţa familială, relaţiile dintre părinţi şi copii în procesul de educaţie etc).

Altele poartă caracter patrimonial cu caracter material (de exemplu: dintre soţi, în legătură cu administrarea bunurilor materiale, dobândite de soţi în timpul căsătoriei, raporturile de datorie ale soţilor de a se întreţine reciproc).

Principiile fundamentale ale dreptului familiei (art. 2 C.F.): 1. Principiul monogamiei. 2. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei (art. 48 alin. 1 al

Constituţiei; art. 7 alin. 1 din Codul familiei). 3. Principiul consimţământului liber şi benevol de încheiere a

căsătoriei (art. 48 alin. 2 al Constituţiei; art. î 1 din Codul familiei). 4. Principiul libertăţii divorţului sub controlul statului.

5. Principiul egalităţii femeii şi bărbatului în raporturile personale şi patrimoniale izvorâte din căsătorie şi rudenie (art. 48 alin. 2 al Constituţiei; art. 1, art. 3, art. 16 din Codul familiei).

6. Principiul asigurării educaţiei sănătoase a copiilor. 7. Principiul grijii morale şi susţinerii materiale a membrilor familiei, i care au nevoie de ajutor. I8. Principiul grijii de stat faţă de mamă şi copil, ocrotirii intereselor j ]or prin toate mijloacele (art. 50 alin. 1, 2 ale Constituţiei).

8. Principiul înlăturării bisericii de procesul de reglementare a relaţiilor ; de căsătorie şi familie (art. 31 alin. 4 al Constituţiei).

Izvoarele dreptului familiei:

47

1. Constituţia Republicii Moldova (29 iulie 1994). 2. Codul familiei. 3. Legea nr. 47,48/210 din 26.04.2001 (M.O. al Republicii Moldova). 4. Alte legi cu privire la familie.

2. încheierea căsătoriei

Din punctul de vedere al normelor juridice, semnele caracteristice ale căsătorie, care o fac legitimă sunt:

1. Căsătoria este o alianţă dintre o femeie şi un bărbat, încheiată cu scopul de a crea o familie.

2. Căsătoria este o alianţă întemeiată pe consimţământul liber. 3. Căsătoria este o alianţă liberă, bazată pe egalitate. 4. Căsătoria este o alianţă pe viaţă.

5. Căsătoria este o alianţă, care constă în respectarea anumitor legi stabilite de stat.

Pentru a putea încheia o căsătorie, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii şi să lipsească impedimentele. Dintre acestea fac parte:

1. Acordul reciproc al viitorilor soţi. 2. Atingerea vârstei de căsătorie: bărbaţi - 18 ani, femei - 16 ani.

3. în momentul respectiv nici unul dintre doritorii de a se căsători să nu fie căsătorit cu o altă persoană.

4. Să nu existe relaţii de rudenie între persoanele care se căsătoresc.

5. Persoanele ce se căsătoresc să nu fie bolnave - alienaţie mintală sau debilitate mintală.

Dreptul căsătoriei şi familiei al Republicii Moldova recunoaşte căsătoriile înregistrate în organele de stat. Cununia în biserică nu este interzisă, dar obligativitatea ei nu este prevăzută de lege (art. 15 C.F.).

3. Raporturile juridice între soţi, părinţi şi copii

48

Ca rezultat al căsătoriei, între soţi şi soţie apar relaţii juridice. Aceste relaţii pot avea atât un caracter personal, cât şi un caracter patrimonial

Raporturile juridice familiale personale (nepatrimoniale) sunt bazate pe principiu! egalităţii depline în drepturi.

Drepturile personale (nepatrimoniale) ale soţilor sunt consti-tuite din:

1. Dreptul soţilor, la dorinţa acestora, de a-şi alege numele la încheierea căsătoriei şi la desfacerea ei (art. 17 C.F.).

2. Dreptul de a rezolva în comun probleme ale vieţii de familie. 3. Dreptul soţilor de a-şi alege liber îndeletnicirea, profesia şi

domiciliul (art. 16 C.F.). 4. Dreptul soţilor de a locui împreună. 5. Drepturile şi îndatoririle conjugale (art. 18 C.F.). Drepturile patrimoniale dintre soţi: Patrimoniale sunt recunoscute acele relaţii juridice ce există

între soţi şi ţin de proprietatea comună ori de îndatoririle soţilor de a se întreţine reciproc.

Bunurile materiale ce se află în posesia soţilor se împart în proprietate comună devălmaşă a soţilor şi proprietatea personală a fiecăruia dintre soţi.

Personală este recunoscută proprietatea care aparţine unuia dintre soţi şi care, la rândul său, dispune de această proprietate independent de celălalt soţ.

Proprietatea personală se constituie din (art. 22 C.F.): 1. Bunurile ce aparţineau fiecărui soţ înainte de încheierea căsătoriei. 2. Bunurile dobândite de ei în timpul căsătoriei prin donaţie sau

moştenire. 3. Lucrurile de folosinţă individuală (încălţămintea,

îmbrăcămintea ş.a.) cu excepţia bijuteriilor şi a altor obiecte de lux.

49

Proprietatea comună devălmaşă a soţilor este alcătuită în primul rând din bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei şi acumulările băneşti provenite din salariu, onorarii, pensii ş.a. (art. 20 C.F.).

în proprietatea comună, conform legii, se află bijuteriile şi alte obiecte de lux, chiar dacă se găsesc în folosinţa individuală, însă sunt dobândite în timpul căsătoriei din mijloacele comune ale soţilor (maşini, tablouri, aur, argint, alte metale şi pietre preţioase etc).

Relaţiile juridice între părinţi şi copii au ca temei provenienţa copiilor de la aceşti părinţi, atestată în modul stabilit de lege (art. 46 C.F.). Relaţiile juridice între părinţi şi copii sunt de două feluri şi cuprind următoarele drepturi şi obligaţii:

a) personale; b) patrimoniale. Drepturile şi obligaţiile personale sunt lipsite de conţinut

economic şi servesc la ocrotirea intereselor personale nepatrimoniale ale părinţilor şi copiilor, ţin de scopul educaţiei sănătoase şi armonioase a copiilor.

Astfel, drepturile şi obligaţiile personale ale părinţilor se constituie din: 1. Dreptul şi obligaţiile părinţilor de a determina statutul juridic

personal al copiilor, adică dreptul de a da copilului numele, prenumele.

2. Dreptul şi obligaţia de a reprezenta interesele copilului. 3. Dreptul şi obligaţia de a determina domiciliul copiilor şi de a

cere întoarcerea copiilor de la persoanele care îi reţin nelegitim. 4. Dreptul şi obligaţia de a educa copiii (art. 58-64 C.F.). Raporturile patrimoniale dintre copii şi părinţi au un conţinut

economic (material) şi servesc la asigurarea materială a copiilor, de întreţinere a părinţilor incapabili de muncă, ai altor membri ai familiei care au nevoie de ajutor.

Aceste raporturi constau din 2 grupe:

50

1. Drepturi şi obligaţii privind patrimoniul ce se află la dispoziţia familiei (locuinţa, mobilierul, obiectele de uz casnic, obiectele de confort, acumulările băneşti şi alte obiecte de preţ).

2. Raporturile patrimoniale - cele ce ţin de întreţinerea cu pensie de întreţinere.

In primul caz copiii au dreptul numai la folosinţă şi nu la dispoziţie. Cu alte cuvinte, dreptul familiei nu cunoaşte principiul

proprietăţii comune a părinţilor şi a copiilor. Dreptul familiei obligă părinţii să-şi întreţină copiii minori (până

la 18 ani) şi copiii majori inapţi de muncă (care au nevoie de ajutor pe viaţă).

Pensia alimentară pentru întreţinerea copiilor minori: - Pentru un singur copil - 1/4 din câştig; - Pentru doi copii - 1/3 din câştig; - Pentru trei şi mai mulţi - 0,5 din câştig (art. 75 alin. 1 C.F.). Şi copiii majori sunt obligaţi să întreţină părinţii sau să plătească

pensie alimentară fixată lunar. Mărimea ei este stabilită de judecată pentru fiecare copil major, chiar dacă în judecată a fost dat numai un copil din familie art. 80 C.F.).

4. încetarea căsătoriei

Dreptul familiei în Republica Moldova face diferenţă între încetarea căsătoriei şi desfacerea căsătoriei.

încetarea căsătoriei, conform art. 33 al Codului familiei are loc prin:

A. Decesul unuia dintre soţi. B. Declararea pe cale judecătorească a morţii unuia din soţi.

Desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ (art. 36 C.F.). Divorţul este un act juridic ce serveşte drept temei pentru încetarea

relaţiilor juridice dintre soţi, apărute în urma căsătoriei. Divorţul este supus controlului din partea statului.

51

Legea prevede două modalităţi de desfacere a căsătoriei: 1. La oficiul stării civile:

A. Prin consimţământul ambilor soţi, care nu au copii şi nu există litigii între ei privind împărţirea bunurilor - poate fi desfăcută B. La cererea unuia dintre soţi, dacă celălalt soţ a fost declarat de lege că este incapabil.

C. La cererea unuia dintre soţi, dacă celălalt este declarat pierdut fără veste.

D. Dacă unul dintre soţi este condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni cu privaţiune de libertate pe un termen de cel puţin 3 ani

2. Pe cale de judecată (art. 37 C.F.): A. Când soţii au copii minori. B. Unul dintre soţi nu e de acord cu desfacerea căsătoriei. C. Soţii n-au ajuns la înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor sau la plata de întreţinere a unui soţ incapabil de muncă.

Căsătoria poate fi declarată nulă prin hotărârea judecătorească în cazurile (art. 41 C.F.):

1. încheierii căsătoriei fără consimţământul reciproc. 2. Când unul dintre soţi sau ambii sunt deja căsătoriţi. 3. Când unul sau ambii n-au vârsta prevăzută de lege. 4. Când unul sau ambii sunt declaraţi incapabili din cauza

debilităţii mintale. 5. Când căsătoria este încheiată între rude. 6. Când căsătoria este încheiată între înfietor şi înfiat. 7. Când căsătoria a fost fictivă.

5. Tutela şi curatela. Adopţia (art. 142 C.F.)

Tutela şi curatela sunt instrumente juridice prin intermediul cărora se atinge scopul de educare a copiilor care au rămas fără îngrijire părintească.

52

Tutela şi curatela se instituie asupra copiilor care nu au împlinit 15 ani şi care sunt lipsiţi de ocrotirea părintească. Totodată, tutela se instituie şi asupra persoanelor declarate de instanţa de judecată incapabile, din

cauza alienaţiei sau a debilităţii mintale. Curatela se instituie şi asupra minorilor (15-18 ani), lipsiţi de ocrotirea părintească şi cu o capacitate de exerciţiu restrânsă, dar şi asupra persoanelor majore, dacă ele sunt bolnave şi incapabile.

Nu pot fi numite tutori sau curatori (art. 143 C.F.): 1. Persoanele care n-au împlinit vârsta de 18 ani. 2. Persoanele care au fost declarate de instanţa judiciară

incapabile sau cu capacitate redusă. 3. Persoanele decăzute din drepturile părinteşti. 4. Persoanele înlăturate de la îndeplinirea funcţiilor de tutore

sau curator. Tutorii şi curatorii copiilor minori au dreptul şi sunt obligaţi să-i

educe, să aibă grijă de dezvoltarea lor fizică şi de instruirea lor, să -i pregătească pentru munca social-utilă.

Organele de tutelă şi curatelă îl eliberează pe tutore şi pe curator de la îndeplinirea funcţiilor lor, dacă:

1. Copiii sunt înapoiaţi spre educare părinţilor. 2. Sunt înfiaţi. 3. Persoanele puse sub tutelă sau curatelă sunt internate în

instituţii de stat sau obşteşti. Adopţia este un act juridic recunoscut, în al cărui temei între cel

ce adoptă (şi rudele lui) şi cel adoptat (şi urmaşii lui) se stabilesc aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi între rudele de sânge (art. 116 C.F.). Adopţia se încuviinţează de autoritatea judiciară, atunci când:

- adopţia se face la cererea persoanei care adoptă; - cerere de adopţie de la cel adoptat. La cerere se anexează actele prevăzute de lege. Secretul adopţiei este ocrotit de lege.

53

3. Dreptul de proprietate Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv, ce dă expresia

apropierii unui lucru, drept care permite individului sau colectivităţilor să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interesul său propriu în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente

Atributele (elementele) dreptului de proprietate sunt (art. 315 alin. 1 CC.)- - posesia; - folosinţa; - dispoziţia. Prin posesiune se înţelege o stare de fapt care implică din partea

titularului dreptului de proprietate exercitarea unei stăpâniri efective asupra bunului, din punct de vedere fizic şi economic, sau, cu alte cuvinte, posedarea bunurilor, stăpânirea efectivă a lor.

Folosinţa cuprinde dreptul de a utiliza economic bunul însuşi, precum şi culegerea fructelor lui.

Dispoziţia indică posibilitatea de a determina soarta bunului, fie prin consumarea ori distrugerea lui, fie prin vânzare, schimb sau donaţie.

Sunt cunoscute două tipuri de proprietate:

1. Proprietatea privată (Legea cu privire la proprietate nr. 489 XII din 22.01.1991 a instituit pentru prima dată pe teritoriul Republicii Moldova proprietatea privată).

2. Proprietatea publică.

4. Obligaţiile civile (art.512 CC.)

Obligaţia civilă este un raport social care, reglementat fiind de normele juridice civile, se stabileşte între două sau mai multe persoane, în virtutea căruia, creditorul are dreptul să pretindă debitorului să săvârşească o acţiune ori să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni, cerând de la debitor ca acesta să pretindă, să facă sau să nu facă ceva întru realizarea dreptului său subiectiv.

54

Cu alte cuvinte, am putea spune că obligaţia este un raport juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este datoare

să îndeplinească în favoarea altei persoane numită creditor un anumit act juridic civil (de exemplu: să transmită un bun, să execute o lucrare, să plătească o sumă de bani), iar creditorul are dreptul să ceară debitorului îndeplinirea obligaţiilor corespunzătoare.

Ca şi celelalte raporturi juridice, raportul obligaţional are următoarele trei elemente structurale:

1. Subiectele, care sunt persoane fizice sau juridice, între care se stabileşte un raport obligaţional (creditor-debitor).

2. Conţinutul, adică drepturile şi obligaţiile corespunzătoare pe care le au unul faţă de celălalt subiecţii de drept.

3. Obiectul constă din acţiunea şi inacţiunea cu privire la care s-a născut dreptul creditorului şi obligaţia debitorului.

Se cunosc următoarele mijloace de garanţie a executării obliga-ţiilor (art. 634 CC):

1. Clauza penală. 2. Gajul. Amanetul. Ipoteca. 3. Fidejusiunea. 4. Arvuna. Clauza penală (amenda, penalităţi de întârziere) (art. 624 CC)

constituie o sumă de bani, determinată de lege sau de contract, pe care debitorul este obligat să o plătească creditorului pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei sale.

Gajul (amanetul) (art. 154 CC) este o garanţie reală ce constă în afectarea specială a unui bun al debitorului pentru asigurarea executării prestaţiei din raportul obligaţional. în afară de gaj există garanţia reală şi ipoteca.

Ipoteca (art. 155 CC.) este contractul accesoriu, prin care debitorul sau o altă persoană poate vinde bunul imobil primit în

55

garanţie de la debitor, în cazul în care acesta nu-şi plăteşte în termen datoria.

Fidejusiunea (art. 1146 CC.) este o garanţie personală, respectiv contractul accesoriu stipulat pe lângă obligaţia principală, prin care o terţă persoană (fidejusor) se obligă faţă de creditor să îndeplinească prestaţia, dacă debitorul n-a executat-o în termenul prevăzut.

Arvuna (art. 631 CC). Obligaţiile dintre cetăţeni pot fi garantate printr-o arvună. Arvuna este o sumă de bani, plătită în contul plăţilor datorate potrivit contractului de unul din contractanţi celuilalt, pentru a confirma încheierea contractului şi a -i garanta executarea.

5. Răspunderea civilă

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă dintr-un raport de obligaţii, în temeiul căruia o persoană este datoare să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

în dreptul civil există două forme de răspundere: 1. Delictuală (art. 1398); 2. Contractuală (art. 1399). 1. Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de

a repara prejudiciul cauzat altei persoane printr-o faptă ilicită, ori, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă.

2. Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului de a-şi onora o obligaţie apărută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului, care reiese din neexecutarea prestaţiei datorate.

Pentru a realiza prezenţa răspunderii contractuale, trebuie să fie întrunite următoarele patru condiţii:

56

1. Fapta ilicită. Prin fapta ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane.

2. Prejudiciul. Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.

3. Raportul de cauzalitate. Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie o consecinţă a faptei ilicite.

4. Culpa (vinovăţia). Prin culpă (vinovăţie) înţelegem atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei. Condiţia de bază în acest caz este existenţa unui contract încheiat, valabil, pentru că astfel va surveni răspunderea civilă delictuală.

Tema 7. DREPTUL PROCESUAL CIVIL

1. Noţiunea şi izvoarele dreptului procesual civil. 2. Principiile dreptului procesual civil. 3. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi competenţa

jurisdicţională. 4. Subiectele procesului civil. 5. Acţiunea civilă.

57

1. Noţiunea şi izvoarele dreptului procesual civil

Locul central în multitudinea de organe ale ocrotirii drepturilor lezate sau contestate revine organelor judiciare. Judecătoria este considerată un organ constituţional şi activează în baza normelor speciale de procedură.

Procedura de justiţie se împarte în: 1. Procedură de justiţie penală. 2. Procedură de justiţie civilă. 1.- Procedura de justiţie penală se aplică la examinarea dosarelor

penale şi prevede aplicarea pedepsei penale faţă de persoanele vinovate de săvârşirea unei infracţiuni.

Procedura de justiţie civilă stabileşte modul de soluţionare a pricini-lor în legătură cu litigiile care izvorăsc din raporturile juridice civile, de familie, de muncă, funciare, etc. Aceste litigii, examinate şi soluţionate de instanţele judiciare, alcătuiesc aşa-numitele dosare civile, familiale, de muncă ş.a. şi constituie aproximativ 80% din totalitatea de principii judiciare.

Regulile de examinare şi soluţionare a cauzelor (dosarelor) civile, de familie, de muncă etc. formează procedura civilă.

Pentru procedura civilă sunt caracteristici termeni juridici specifici, a căror însuşire este necesară pentru orice cetăţean.

De exemplu, în procesul de examinare a cauzelor civile în faţa in-stanţei judiciare se prezintă persoane cu diferite interese şi scopuri diferite. Partea care se adresează în instanţa judiciară pentru a-şi apăra drepturile sau interesele ocrotite de lege este numită reclamant. Adversarul ei, partea opusă, care este învinuit în lezarea drepturilor reclamantului, este numit pârât. Dacă la examinarea şi soluţionarea cauzelor civile de partea reclamantului sau pârâtului participă mai multe persoane cu aceleaşi interese sau obligaţiuni, ele se numesc corelanţi şi copîrîţi. Cât priveşte obiectul de litigiu, la el poate pretinde şi o a treia persoană.

58

Legea îi permite şi ei să ia parte la proces şi să ocupe poziţia procesuală de terţă persoană cu pretenţii proprii privind obiectul de litigiu.

La procesul de examinare şi soluţionare a principiilor civile pot participa de asemenea reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane, procurorul, organele administraţiei publice, martorii, traducătorii şi alţi participanţi la proces.

Astfel, putem conchide că Procedura civilă este ordinea de activitate a instanţelor judiciare în scopul examinării şi soluţionării pricinilor civile şi executării hotărârilor judiciare, în scopul controlului din partea instanţelor judiciare ierarhic superioare a legalităţii şi temeiului hotărârilor judiciare de prima instanţă.

Dreptul procesual civil este un sistem de norme juridice, a căror totalitate formează o ramură de drept de sine stătătoare ce reglementează ordinea de efectuare a justiţiei în pricinile civile.

Sarcinile dreptului procesual civil sunt examinarea şi soluţionarea calitativă, echitabilă şi rapidă a pricinilor civile pentru apărarea drepturilor social-economice, politice şi personale ale cetăţenilor, precum şi a drepturilor întreprinderilor, instituţiilor, organizaţilor, a ordinii statale şi constituţionale a Republicii Moldova.

Primul loc printre izvoarele dreptului procesual civil îl ocupă legea, iar - în ierarhia legilor - Constituţia Republicii Moldova.

Constituţia este legea fundamentală şi asigură teme iurile de organizare şi activitate a organelor judecătoreşti. în titlul III Capitolul IX din Constituţie sunt stabilite principiile fundamentale pe a căror bază se desfăşoară activitatea procesuală a instanţelor judecătoreşti, principii ce configurează conţinutul principalelor instituţii ale dreptului procesual civil.

Ca izvor de drept procesual civil pot servi şi legile ordinare. Legile ordinare sunt cele care conţin dispoziţii cu caracter

procesual, reprezentând un important izvor de drept procesual civil.

59

Norme de procedură civilă întâlnim şi în legile de drept material: - în Codul civil; - în Codul familiei; - în Codul muncii.

Ca izvor de drept procesual civil servesc tratatele şi convenţiile internaţionale, ratificate după caz, de Parlamentul Republicii Moldova. Izvoare ale dreptului procesual civil sunt şi:

- Hotărârile Guvernului Republicii Moldova; - Hotărârile organelor administraţiei publice locale.

2. Principiile dreptului procesual civil

Principiul de drept este o idee, este o regulă esenţială care determină structura internă a procesului civil pe temeiul căruia se stabilesc raporturile procesuale dintre părţile în litigiu, precum şi cele dintre acestea şi instanţa de judecată. Esenţa principiilor dreptului procesual civil constă în faptul că ele reprezintă nişte idealuri, spre care trebuie să tindă justiţia civilă.

Principiile dreptului procesual civil se manifestă prin ideile juridice de bază care determină formele şi metodele de reglementare juridică a raporturilor privind examinarea şi soluţionarea litigiilor civile. în dependenţă de aceste normative, în care sunt formulate principiile procesuale civile, se determină şi sistema !or.

Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil sunt: 1. înfăptuirea justiţiei numai în instanţa de judecată (art. 19 C.P.C.). In pricinile civile justiţia se înfăptuieşte conform reglementărilor

legislaţiei procedurale civile numai de către instanţele judecătoreşti.

2. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii (art. 20 C.P.C.).

La înfăptuirea justiţiei în pricini civile judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Orice imixtiune în activitatea

60

de judecată este inadmisibilă şi în acest caz se atrage răspunderea prevăzută de lege.

3. Judecarea impersonală şi colegială a pricinilor (art. 21 C.P.C.). Pricinile civile se judecă în prima instanţă de către un singur judecător

sau în mod colegial, iar în instanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă de un complet de judecători.

4. Egalitatea în faţa legii şi a justiţiei (art. 22 C.P.C.). Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor

persoanelor, independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială etc.

5. Caracterul public a! dezbaterilor judiciare (art. 23 C.P.C.). In toate instanţele şedinţele de judecată sunt publice. Pot avea loc şi

şedinţe închise, dar în scopul protejării informaţiei ce constituie un secret de stat, o taină comercială etc.

6. Limba de procedură şi dreptul la interpret (art. 24 C.P.C.). Judecarea pricinilor civile în instanţele judecătoreşti se desfăşoară

în limba de stat. Persoanele interesate care nu posedă limba de stat sunt în drept să ia cunoştinţă cu actele, cu lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret.

7. Principiul nemijlocirii şi oralităţii în dezbaterile judiciare (art. 25 C.P.C.).

Instanţa trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit probele, să asculte explicaţiile părţilor şi evenimentelor, depoziţiile martorilor, concluziile expertului, consultaţiile şi explicaţiile specialistului, să ia cunoştinţă de înscrisuri, să cerceteze probele materiale, să audieze înregistrările audio

61

şi să vizioneze înregistrările video, să emită hotărârea numai în temeiul circumstanţelor cercetate şi verificate în şedinţa de judecată.

8 Contradictorialitatea şi egalitatea părţilor în drepturile procedurale (art. 26 C.P.C.).

Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încât părţile şi ceilalţi participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula argumenta şi dovedi poziţia în proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de alte organe şi persoane, de a -şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care are legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei.

9. Disponibilitatea în drepturi a participanţilor la proces (art. 27 C.P.C).

Disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanţilor la proces, în primul rând a părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecăţii, precum şi de a dispune de drepturile procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele procedurale de apărare.

3. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi competenţa jurisdicţională

Soluţionarea majorităţii litigiilor cu caracter civil revine instanţelor judecătoreşti. însă interesele statale şi obşteşti, unele drepturi subiective şi interese ale cetăţenilor şi organizaţiilor reclamă că anumite conflicte de interese din circuitul civil să fie rezolvate şi de alte organe ale statului sau de alte organe obşteşti, cărora prin norme speciale li se recunoaşte o competenţă în examinarea şi soluţionarea unor litigii. Codul civ il al Republicii Moldova stabileşte că apărarea dreptului civil se înfăptuieşte de instanţa judecătorească, de organe de arbitraj sau arbitrii aleşi, de alte organizaţii obşteşti, sau pe cale administrativă.

62

Există reguli de competenţă generală şi reguli de competenţă ale instanţelor judecătoreşti.

în cadrul normelor ce reglementează competenţa instanţelor judecătoreşti se disting norme de competenţă materială şi norme de competenţă teritorială.

în dreptul procesual civil, competenţa instanţelor judecătoreşti este aptitudinea recunoscută de lege instanţelor de a examina şi a soluţiona o anumită pricină civilă.

Sunt de competenţa instanţelor de judecată:

1. Pricinile în litigiile care izvorăsc din raporturile juridice civile, de familie, de muncă, funciare, etc.

2. Unele pricini care izvorăsc din raporturile juridice administrative, plângerile privind lezarea drepturilor electorale, privind incompetenţa unor persoane în funcţii de răspundere.

3. Pricini cu procedură specială, privind constatarea unor fapte care au valoare juridică.

4. Subiecţii procesului civil

Procedura civilă este o activitate ce se desfăşoară în timp între subiecţii *aporturilor procesuale civile. Activitatea subiecţilor procesului civil constă dintr-o serie de acţiuni şi raporturi juridice procesuale care se stabilesc între ei. Aceşti subiecţi pot fi mulţi la număr şi legea procesuală civilă îi deosebeşte după scopul şi poziţia lor procesuală, după influenţa lor la desfăşurarea procesului, atribuţii la proces.

Astfel, în procesele verbale judiciare, în hotărârile judecătoreşti figurează:

1. Instanţele judiciare. 2. Grefierul. 3. Executorul judecătoresc. 4. Părţile. 5. Terţele persoane. 6. Reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane. 7. Procurorul.

63

Dacă legea prevede, mai pot participa: 8. Organele administraţiei de stat. 9. Reprezentanţii organizaţiilor obşteşti şi ai colectivelor de

muncă. 10. Experţii etc.

Toţi subiecţii procesului civil pot fi divizaţi în trei grupe mari: I. Prima grupă o alcătuiesc subiecţii ce au menirea de a efectua justiţia în cauzele civile. Acestea sunt organele de stat cărora li se atribuie toate verigile instanţelor de judecată, organelor de executare silită a deciziilor şi hotărârilor judecătoreşti. Din această grupă face parte şi grefierul.

Instanţa de judecată este organul de stat împuternicit să rezolve litigiul dintre părţi sau instanţa judiciară ierarhic superioară care are împuterniciri de a verifica legalitatea hotărârilor deliberate de prima instanţă.

Organul de executare, adică executorii judecătoreşti sunt persoane cu împuterniciri oficiale, care au un rol important în baza de executare silită a hotărârilor judecătoreşti.

Grefierii! (secretarul) şedinţei judiciare este persoana oficială care întocmeşte procesul-verbal pentru fiecare şedinţă de judecată sau efectuează actul de procedură în afara şedinţei.

II. A doua grupă, participanţii la proces, sunt persoanele ce au faţă de proces un interes juridic. Prin activitatea lor ei influenţează asupra desfăşurării, precum şi soarta procesului. Legea acordă acestora drepturi procesuale şi le impune obligaţii procesuale specifice.

Participanţii Ia proces sunt: 1. Părţile. 2. Terţele persoane. 3. Reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane. 4. Procurorul. 5. Organele administraţiei de stat.

64

6. Sindicatele. 7. întreprinderile. 8. Instituţiile. 9. Organizaţiile de stat şi obşteşti. 10. Unităţile materiale etc. Principalii subiecţi în procesul civil sunt părţile: A. Reclamantul. B. Reclamatul (pârâtul). III. A treia grupă de subiecţi ai procesului civil o constituie

persoanele care, fiind simpli participanţi la procesul civil, manifestă un interes juridic personal sau de stat faţă de obiectul litigiului, nu influenţează hotărâtor desfăşurarea procesului, ei îşi aduc contribuţia la justa soluţionare a pricinii. Din numărul acestor persoane fac parte:

A. Martorii. B. Experţii. C. Traducătorii. D. Translatorii.

Martorii sunt persoane care furnizează instanţei judiciare datele de fapt necesare pentru examinarea şi soluţionarea pricinii.

Experţii sunt persoanele care ajută instanţa judiciară prin cunoştinţele lor de specialitate la soluţionarea cauzei.

5. Acţiunea civilă

Conform Codului de procedură civilă art. 166, oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată.

în cererea de chemare în judecată, se indică următoarele (art. 166 C.P.C.):

1. Instanţa căreia îi este adresată. 2. Numele sau denumirea reclamantului.

65

3. Numele sau denumirea pârâtului. 4. Esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor. 5. Circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi

întemeiază pretenţiile.

6. Pretenţiile reclamantului către pârât. 7. Valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată. 8. Date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului. 9. Documentele anexate la cerere. La cererea de chemare în judecată se anexează (art. 167):

1. Copiile de pe cererea de chemare în judecată. 2. Dovada de plată a taxei de stat. 3. Documentele care certifică circumstanţele pe care

reclamantul îşi întemeiază pretenţiile. 4. Documentele care confirmă respectarea procedurii de

soluţionare prealabilă a litigiului, dacă respectarea acestei proceduri este prevăzută de lege sau de contractul părţilor.

5. Procedura sau un alt document ce legalizează împuternicirile reprezentantului.

Judecătorul poate refuza să primească cererea în judecată în următoarele cazuri (art. 169 C.P.C.)

1. Dacă cererea nu urmează a fi judecată în instanţa

judecătorească în procedura civilă.

2. Când cererea este depusă la un organ, organizaţie sau persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei persoane fără ca prezentul cod sau o altă lege să le delege dreptul adresării în judecată în acest scop.

3. Dacă există o hotărâre irevocabilă, obligatorie pentru părţi, a judecăţii arbitrale cu privire la litigiile dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect.

4. Dacă acţiunea este intentată împotriva unui agent economic lichidat deja.

66

Tema 8. Dreptul vamal

1. Noţiunea, obiectul şi metoda de reglementare a dreptului vamal.

2. Legislaţia vamală

3. Tariful vamal

4. Drepturile de import si drepturile de export

5. Activitatea vamală

6. Trecerea peste frontiera vamala a marfurilor de catre persoanele

fizice

7. Regimurile vamale

1. Noţiunea, obiectul şi metoda de reglementare a dreptului vamal.

Dreptul vamal este ramura dreptului formată din norme ce

reglementează relaţiile sociale apărute în procesul trecerii mărfurilor şi

mijloacelor de transport peste frontiera vamală.

Obiectul de reglementare al dreptrului vamal îl formează relaţiile

sociale apărute în procesul trecerii mărfurilor şi mijloacelor de transport

peste frontiera vamală.

A devenit aproape unanim acceptată părerea că dreptul vamal are

două metode de reglementare, în termenii folosiţi de unii cercetători

numite metoda imperativă şi metoda dispozitivă, de alţii, care arată

acelaşi lucru – metoda de drept administrativ şi metoda de drept civil.

S-ar părea că în acest caz avem de a face cu un împrumut realizat între

două ramuri ale dreptului sau de o creaţie artificială, dar nu este tocmai

aşa:

- atunci cînd se vorbeşte de metoda imperativă sau de metoda dreptului

administrativ se are în vedere metoda subordonării, ceea ce nu este

tocmai exact, pentru că în cazul dreptului vamal mai mult sunt prezente

relaţiile de verificare a legalităţii trecerii mărfurilor şi mijloacelor de

transport peste frontiera vamală, decît relaţiile de subordonare între

organele vamale şi agenţii economici sau persoanele fizice;

- nici utilizarea terminilor de metodă dispozitivă sau metodă de drept

civil nu este corectă, pentru că chiar dacă în anumite situaţii

particularilor le este oferită o anumită libertate, aceasta nu este

echivalentă cu libertatea subiectelor de drept civil.

67

2. Legislaţia vamală

Prin sintagma „legislaţie vamală” înţelegem totalitatea actelor

normative ale căror conţinut interesează pe cei ce au intenţia de a trece

mărfuri şi mijloace de transport peste frontiera vamală.

Articolul 6 alin.1 Cod Vamal stabileşte că legislaţia vamală este

constituită din Codul Vamal, din Legea cu privire la tariful vamal, din

alte acte normative şi acorduri internaţionale în domeniul vamal, la care

Republica Moldova este parte.

În temeiul acestor prevederi, sunt de făcut o serie de precizări:

În primul rînd vom menţiona că legile şi celelalte acte normative

adoptate şi în curs de adoptare sunt subordonate principiului supremaţiei

Constituţiei Republicii Moldova.

În al doilea rînd, vom atrage atenţia asupra faptului că chiar dacă

articolul 6 al Codului Vamal pune accentul pe prevederile conţinute în

însăşi Codul Vamal şi Legea cu privire la tariful vamal, nu o face pentru

că vrea să sublinieze valoarea juridică superioară a acestora în raport cu

restul actelor normative ce reglementează raporturile de drept vamal, ci

pentru că vrea să arate importanţa lor deosebită pentru acest domeniu.

Ori, este incontestabilă afirmaţia că orice ramură a dreptului se

consolidează odată cu concentrarea normelor într-un cod de legi.

În al treilea rînd este de relevat că acordurile internaţionale la care

Republica Moldova este parte au prioritate faţă de alte acte normative

(art.7 Cod Vamal).

Conform alin.1 p.1 art.2 al legii, tariful vamal este un catalog care

cuprinde nomenclatorul de mărfuri introduse pe sau scoase de pe

teritoriul vamal, precum şi cuantumul taxei vamale la aceste mărfuri.

3. Tariful vamal.

Tariful vamal de import al Republicii Moldova se bazează

pe Nomenclatorul mărfurilor al Republicii Moldova, aprobat prin

Hotarîrea Guvernului nr. 1525 din 29.12.2007 care este ajustat

la Sistemul armonizat de codificare şi descriere a mărfurilor (HS 2007),

aprobat de Organizaţia Mondială a Vămilor. Uneori în catalog sunt

cuprinse în mod expres şi mărfurile scutite de impunere vamală la

68

importul lor pe teritoriul vamal al ţării respective. Tarifele vamale se pot

clasifica (14) în:

- Tarif vamal cu o coloană, care cuprinde o singură listă de taxe vamale

care se aplică importurilor provenind din toate ţările. Acesta este foarte

puţin răspândit (Mexic, Bolivia, Panama etc.).

- Tarif vamal cu mai multe coloane, care prevede mai multe categorii

de taxe, care

se aplică diferit faţă de ţara de unde provine marfa.

Tipul de tarif compus (cu mai multe coloane) conţine mai multe

coloane:

coloana taxelor generale, - se aplică ţărilor cărora nu li se

acordă clauza naţiunii celei mai favorizate;

coloana taxelor convenţionale, - se aplică produselor din

ţările cărora li se acordă cauza naţiunii celei mai favorizate.

coloana taxelor preferenţiale – se aplică ţărilor în curs de

dezvoltare ce se bucură de un regim comercial mai favorabil

decât cel aplicat ţărilor care beneficiază de clauza naţiunii calei

mai favorizate.

Conform Legii cu privire la tariful vamal prin facilităţi tarifare se

subînţeleg facilităţile acordate de către ţară, în condiţii de reciprocitate

sau unilateral, pentru mărfurile trecute peste frontiera vamală a acestei

ţări sub formă de stabilire a unor cote tarifare pentru importul sau

exportul preferenţial de mărfuri, de reducere a taxei vamale, de scutire

de taxă, de restituire a taxei plătite anterior.

4.Drepturile de import si drepturile de export

Drepturi de import; drepturi de export - taxa vamală, taxa pentru

procedurile vamale, taxa pe valoarea adăugată, accizele şi orice alte

sume care se cuvin statului la importul de mărfuri, încasate de organul

vamal în conformitate cu legislaţia in vigoare.

În cazul trecerii mărfurilor peste frontiera vamală şi în alte cazuri

prevăzute de legislaţie, se percep următoarele drepturi de import şi,

respectiv, drepturi de export:

taxa vamală - conform Tarifului vamal de import

taxa pe valoarea adăugată - conform Codului fiscal titlu III

69

accizele- conform Codului fiscal titlu IV

taxa pentru proceduri vamale- conform Legii cu privire la tariful

vamal

alte sume prevăzute de legislaţie.

Drepturile de import şi drepturile de export sînt plătite nemijlocit de

către declarant, brocher vamal sau de o altă persoană prevăzută de

legislaţie.

În Republica Moldova se aplică următoarele tipuri de taxe vamale:

- ad valorem, calculată în procente faţă de valoarea în vamă a mărfii;

- specifică, calculată în baza tarifului stabilit la o unitate de marfă.

- combinată (mixtă), care îmbină tipurile de taxe vamale,ad valorem şi

specifică.

În scopul protejării peţii interne se poate aplica şi o taxă excepţională,

care poate fi:

a) specială,

b) antidumping, c) compensatorie.

5. Activitatea vamala. Scurt istoric. Istoria sistemului vamal al Republicii Moldova î-şi are

începuturile imediat după proclamarea independenţei şi suveranităţii

ţării noastre la 4 septembrie 1991, odată cu intrarea în vigoare a

Decretului Preşedintelui nr.189 din 03.09.91 „Cu privire la

subordonarea instituţiilor vamale situate pe teritoriul Republicii

Moldova". Actul normativ dispunea trecerea tuturor structurilor vamale

din teritoriu sub gestiunea Guvernului Republicii Moldova, compuse la

acel moment din vama Ungheni, vama Leuşeni şi vama internă

Chişinău.

Sistemul vamal s-a format în regim de urgenţă, în scurt timp fiind

amenajate posturi de control vamal, angajat efectivul de inspectori

vamali, care aveau o închipuire vagă despre specificul acestei activităţi,

dar pe parcursul anilor au însuşit alfabetul specialităţii şi au devenit

punctul de sprijin al verticalităţii organelor de control vamal. În anul

70

1992 birourile vamale Ungheni şi Leuşeni au fost reorganizate şi create

patru birouri vamale noi la frontiera cu România: Sculeni, Costeşti,

Cahul şi Giurgiuleşti. Tot în acest an au fost puse bazele activităţii a 22

puncte de control vamal la frontiera Republicii Moldova cu Ucraina,

activitate legalizată prin semnarea la 20.03.93 a Acordului între

Guvernul Republicii Moldova şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei „Cu

privire la punctele de trecere a frontierei vamale".

Prin Organizarea activităţii vamale înţelegem ansamblul activităţilor

desfăşurate în vederea asigurării respectării legislaţiei şi facilitării

trecerii mărfurilor şi mijloacelor de transport peste frontiera vamală.

Serviciul Vamal, Birourile şi Posturile vamale, care sunt create,

reorganizate şi lichidate de Serviciul Vamal - formează împreună

organele vamale ale Republicii Moldova, care pot fi definite ca fiind

acele organe de stat a căror activitate este îndreptată spre supravegherea

legislaţiei cu prvire la trecerea mărfurilor şi mijloacelor de transport

peste frontiera vamală şi optimizarea activităţii proprii.

Colaboratorul vamal. Buna desfăşurare a activităţii vamale depinde

în foarte mare masura de persoanele ce veghează nemijlocit respectarea

legii de către cei ce trec mărfuri şi mijloace de transport peste frontiera

vamală. Legea denumeşte aceste persoane colaboratori vamali.

Colaboratori vamali sunt acele persoane ce îndeplinesc nemijlocit

atribuţiile organelor vamale. Sunt un sir de principii de activitate ale

colaboratorilor vamali.

Legalitatea

libertatea accesului la funcţia de colaborator vamal.

libertatea acţiunii şi a procesului de luare a deciziilor.

Brokerul vamal. Brokerul vamal este persoana juridică, înregistrată

în conformitate cu legislaţia, care deţine autorizaţie pentru activitatea de

broker vamal, eliberată de Serviciul Vamal, şi care efectuează în numele

şi pentru terţe persoane declararea mărfurilor, prezentarea lor pentru

vămuire, achitarea drepturilor de import-export, precum şi alte

operaţiuni de mediere în domeniul vamal.

Specialistul în domeniul vămuirii. Una din condiţiile pe care

trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a obţine autorizaţia de

broker vamal, este deţinerea în statele de funcţii cel puţin a unui

71

specialist în domeniul vămuirii. Specialistul în domeniul vămuirii

este unica persoană împuternicită cu dreptul de a efectua vămuirea în

numele brokerului vamal. Pentru a beneficia de acest drept, o persoană

trebuie să obţină atestatul de calificare, eliberat de către Serviciul

Vamal.

Atestatul de calificare este documentul care dă dreptul de a acţiona în

numele brokerului vamal, în vederea efectuării operaţiunilor de mediere

în domeniul vămuirii.

Transportatorul vamal. Pornind de la prevederile art. 169 Cod

Vamal, transportatorul vamal este persoana juridică, înregistrată în

conformitate cu legislaţia care deţine autorizaţie pentru activitatea de

transportator vamal, eliberată de Serviciul Vamal. Spre deosebire de

brokerul vamal, care are dreptul de a desfăşura o largă varietate de

activităţi în domeniul vămuirii, transportatorul vamal are dreptul de a

desfăşura doar activitate de transport.

6. Trecerea peste frontiera vamala a marfurilor de catre persoanele

fizice

În conformitate cu alin.1 art.1 Cod Vamal mărfurile sunt orice bun

mobil: obiecte şi alte valori, inclusiv valori valutare, gaze naturale,

energie electrică, energie termică, alt fel de energie, precum şi mijloace

de transport.

Conform alin.4 art.1 Cod Vamal, prin mijloace de transport se

înţelege orice mijloc de transport folosit pentru transportul internaţional

de pasageri şi mărfuri, inclusiv containere şi alte instalaţii de transport.

Persoanele fizice au dreptul de a declara verbal organului vamal

urmatoarele bunuri:

a) obiectele de uz personal întroduce in tara, precum si marfurile

indicate in anexa Legii nr. 1569-XV/2002;

b) bunurile întroduce în tara, altele decît cele mentionate la lit.a), a

căror valoare în vamă nu depaşeşte suma de 200 euro şi care nu sunt

destinate activitaţii comerciale sau de productie;

c) mărfurile ce se scot din ţară a căror valoare în vama nu

depaseste suma de 1000 de euro şi care nu sunt destinate activitaţii

comerciale sau de producţie.

72

d) bijuteriile din metale şi pietre preţioase indiferent de sunt scoase de

pe sau introduse pe teritoriul Republicii Moldova, în cantitate de pînă

la 5 unităţi (indiferent de valoarea lor) cu condiţia că bijuteriile

menţionate nu sînt omogene.

Bunurile introduse şi scoase de pe teritoiul Republicii Moldova prin

intermediul trimiterilor poştale internaţionale sau bagajului neînsoţit se

declară în scris, în modul stabilit.

Este considerat bagaj neînsoţit bunurile expediate de proprietar sau la

indicaţia lui, care sînt deplasate peste frontiera vamală de către

transporatator şi nu sînt însoţite de către transportator.

Bunurile calificate drept obiecte de uz personal (haine, încălţăminte,

obiecte de parfumerie, cosmetică, igienă şi medicamente, precum şi

produse alimentare) sunt cele procurate pentru folosirea persoanei care

le deplasează peste frontiera vamală sau pentru membrii familiei

acestora.

Membrii ai familiei sunt soţul (soţia), copiii (inclusivi cei adoptivi),

părinţii, persoanele asupra cărora este instituită conform legii tutela sau

curatela.

Se interzice, în conformitate cu Hotărârea Guvernului 11485/2003

persoanelor fizice de a introduce pe teritoriul ţării următoarele bunuri:

- produse alimentare destinate activităţii comerciale sau de producţie;

- medicamente destinate activităţii comerciale sau de producţie;

- materie primă destinată producerii medicamentelor;

- bunurile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru a fi introduse pe

teritoriul Moldovei.

Introducerea si scoaterea valutei. Introducerea în Republica Moldova a

numerarului în monedă naţională, precum şi numerarului şi cecurilor de

călătorie în valută străină nu este limitată.

Persoanele fizice au dreptul de a scoate numerar în monedă naţională,

precum şi numerar şi cecuri de călătorie în valută străină în sumă totală

ce nu depăşeşte 10000 de euro (sau echivalentul lor) de persoană/

călătorie, fără a prezenta organelor vamale documentele confirmative.

Persoanele fizice au dreptul de a scoate numerar în monedă

naţională, precum şi numerar şi cecuri de călătorie în valută străină în

sumele de peste 10000 de euro (sau echivalentul lor), însă care nu

73

depăşesc 50000 de euro (sau echivalentul lor) de persoană/ călătorie, cu

condiţia prezentării organelor vamale a documentelor confirmative,

pentru suma ce depăşeşte 10000 de euro (sau echivalentul lor), şi

anume:

a) actele vamale ce confirmă introducerea mijloacelor băneşti în

Republica Moldova; şi/sau

b) permisiunile pentru scoaterea mijloacelor băneşti din Republica

Moldova, eliberate de băncile licenţiate, şi/sau autorizaţii pentru

scoaterea mijloacelor băneşti din Republica Moldova, eliberate de

Banca Naţională a Moldovei.

Sumele ce depăşesc 50000 de euro (sau echivalentul lor) pot fi

transferate din Republica Moldova în cadrul operaţiunilor valutare

curente şi de capital, plăţilor şi transferurilor în/din străinătate între

rezidenţi şi nerezidenţi, conform prevederilor art.17, 18 şi 23 ale Legii

privind reglementarea valutară nr. 62-XVI din 21.03.2008.

Introducerea si scoaterea valorilor culturale. Prin valori culturale

se înţeleg obiectele care conform determinării organului competent

constituie valoare pentru artă, literatură, ştiinţă, cultură şi religie.

Persoanele fizice au dreptul de a introduce pe teritoriul Republicii

Moldova valori culturale cu condiţia prezentării organului vamal a

autorizaţie eliberate de autoritatea competentă a statului de expediere,

respectării măsurilor de politică economică, achitării drepturilor de

import şi declarării în modul stabilit. Alte valori din domeniul artei,

literaturii, ştiinţei, culturii şi religiei pot fi introduse pe teritoriul ţării

ţinându-se cont de regulile generale stabilite pentru introducerea în ţară

a mărfurilor de către persoanele fizice.

7. Regimurile vamale

Trecerea mărfurilor şi mijloacelor de transport peste frontiera vamală

se efectuează în dependenţă de destinaţia vamală în care sînt plasate,

conform procedurii stabilite de Capitolul II din Codul Vamal şi

Regulamentul de aplicare a destinaţiilor, aprobat prin Hotarîrea

Guvernului nr. 1140 din 02.11.2005

74

Destinaţie vamală - plasarea mărfurilor sub un regim vamal, sau în

ală destinaţie vamală

Regim vamal - totalitatea reglementărilor vamale care determină

statutul mărfurilor şi al mijloacelor de transport în funcţie de scopul

operaţiunii comerciale şi de destinaţia mărfurilor

Import (punerea în circulaţie liberă) este regimul vamal în care

mărfurile introduse pe teritoriul vamal primesc statutul de mărfuri puse

în liberă circulaţie numai după ce sînt plătite drepturile de import şi sînt

aplicate măsurile de politică economică

Export - regimul vamal în care mărfurile sînt scoase de pe teritoriul

vamal fără obligaţia reintroducerii lor pe acest teritoriu

Export temporar - scoaterea mărfurilor autohtone în afară teritoriului

vamal în situaţia în care urmează a fi reintroduse în ţară, fără să fi

suferit vreo modificare, cu excepţia uzurii lor normale

Reexport - este destinaţia vamală care constă în scoaterea mărfurilor

străine de pe teritoriul vamal fără perceperea drepturilor de export şi

fără aplicarea măsurilor de politică economică

Tranzit - este regimul vamal în care mărfurile sînt transportate pe

teritoriul vamal sub supraveghere vamală de la un organ vamal la altul,

fără perceperea drepturilor de import şi de export şi fără aplicarea

măsurilor de politică economică

Admitere temporară - regimul care permite utilizarea pe teritoriul

Republicii Moldova, cu suspendare parţială sau totală de drepturi de

import şi fără aplicarea măsurilor de politică economică, a mărfurilor

străine destinate reexportului în aceeaşi stare, cu excepţia uzurii lor

normale

Antrepozit vamal - este regimul vamal care permite depozitarea

mărfurilor străine sau celor autohtone destinate exportului sub sub

supravegherea vamală în locul aprobat de organul vamal.

75

Lista antrepozitelor vamale autorizate

Perfecţionare activă - utilizarea pe teritoriul Republicii Moldova a

mărfurilor în una sau mai multe operaţiuni de prelucrare

Transformare sub control vamal - permite ca mărfurile străine să fie

utilizate pe teritoriul Republicii Moldova în operaţiuni ce le modifică

natura sau starea, fără încasarea drepturilor de import şi fără aplicarea

măsurilor de politica economică şi ca produsele rezultate din astfel de

operaţiuni să fie puse în liberă circulaţie cu plata drepturilor de import

aferente acestor mărfuri

Perfecţionarea pasivă este un regim vamal în care mărfurile aflate în

liberă circulaţie sînt scoase pentru prelucrare sau transformare în afara

teritoriului Republicii Moldova, iar produsele compensatoare sînt

întroduse cu exonerarea, totală sau parţială, de drepturile de import

Zona liberă - este o parte a teritoriului vamal în care mărfurile străine

sînt plasate şi utilizate fără plata drepturilor de import şi fără aplicarea

măsurilor de politică economică, iar mărfurile autohtone sînt introduse

şi utilizate cu respectarea condiţiilor stabilite pentru regimul vamal de

export.

În Republica Moldova activează 6 zone economice libere: Expo-

Business-Chisinau, Ungheni-Business, Tvardiţa, Parcul de producţie

Otaci-Business, Parcul de producţie Valkaneş, Parcul de producţie

Taraclia, precum şi Aeroportul Internaţional Liber "Mărculeşti"şi Portul

Internaţional Liber "Giurgiuleşti"

Magazinul duty-free constă în comercializarea mărfurilor sub

supraveghere vamală, fără aplicarea măsurilor de politică economică, în

locuri special amenajate, amplasate în aeroporturile internaţionale sau la

bordul aeronavelor antrenate în curse internaţionale

Abandon în favoarea statului - este destinaţia vamală care constă în

renunţarea la mărfuri în folosul statului fără onorarea drepturilor de

import sau de export şi fără aplicarea măsurilor de politică economică.

76

Distrugerea - este destinaţia vamală care constă în distrugerea

mărfurilor străine sub supraveghere vamală, fără perceperea drepturilor

de impor