Arheologia, stiintă istorică (archaios=vechi logos=studiu)

Lect. Dragomir Popovici

I. Introducere

=ramura specializată a stiintelor istorice avand ca obiect colectarea, ordonarea si interpretarea vestigiilor materiale.=principalul izvor pentru cunoasterea istoriei (preistoriei)-pentru in care izvoarele (informatiilor) scrise lipsesc sau sunt rare.

Metode- a.practice (de descoperire in teren) a.1. practice (descoperire in teren) a.1.1. -cercetare propriu-zisa a.1.2. -sondaje a.1.3. - aerofotografice a.1.4. -metode fizico-chimice -rezistibilitate electrica -magnetice a.1.5. -cercetari submarine a.2. sapaturi arheologice-sistematice a.2.1.- sondaje limitate a.2.2. -sapaturi ample a.2.2.1.-salvare a.2.2.2-programate a.2.3. -sapaturi complexe:-arheozoologie-arheobotanica-palinologie-malacologie-paleomediu-sedimentologie-geomorfologie-fizica -chimie-matematicab.metode teoretice stratigrafia -cea mai importanta tipologia cronologia -absoluta -relativa

II. Istoric

A aparut in secolele XV, XVI din curiozitatea umanistilor fata de antichitatile greco-romane si dezvoltata in secolele XVII, XVIII ca urmare a descoperirilor spectaculoase de la Pompei si Herculane, a contactelor cu populatie cu tehnica redusa intalnite in noile continente si a activitatilor diverselor societati anticari => arheologia si-a elaborat treptat ( prin contributii succesive) principiile teoretice care stau la baza cercetarii, metodele de investigatie si obiectivele fundamentale ale demersului stiintific.

1

=>sfera de cuprindere a cercetarii arheologiei s-a extins treptat de le studierea de monumente de arta greco-romana si orientala "aflata deasupra pamantului sau in pamant", la totalitatea comportamentelor umane din societatile timpurii la descoperirea, analizarea si interpretarea la descoperirea tuturor resturilor materiale lasate in sol in vederea reconstituirii integrale a istoriei umanitatii.Caracterul particular al arheologiei rezulta din tipul de documente cu care opereaza si din specificitatea metodei de investigatie . Arheologiei ii este specifica metode de cercetare a vestigiilor materiale.Arheologia nu-si restrange cercetarea la acea perioada pentru care nu exista izvoare scrise si traditie, adica la etape si ariile geografice in care nu s-a inventat sau nu s-a folosit un sistem de scriere. in cazul perioadelor:-antice-medievala-moderna in relatia cu antropologia-suplineste documente; paleotehnologia

III. Diviziuni ale arheologiei

-temporala - pe periode mari istorice: paleolitic, neolitic-spatiala - arheologia greco-romana, orientalaAmandoua pot avea diviziuni.Arheologia tine sa ajunga la reconstituirea unor societati umane in evolutia lor in mediu ambiant => o viziune legata de : antopologie si istorie. Se tinde sa se aiba in vedere: mediul, relatiile si evolutia.ex: relatia om - mediu in insulele grecesti; transportul, comertul, tehnologia, asezarile si locuintele, demografia,practici funerare - rit si ritual funerar.

Rit funerar = mod in care se dispune corpulRitual funerar = totalitatea actiunilor si a obiceiurilor care insotesc practicarea riutului

funerar (pregatirea mortului, forma si constitutia lui, dispunerea obiectelor de inventar, oficierea serviciilor religioase, spatiu funerar, depunerea ofrandelor, etc. - importanta elementelor geo-climatice , sol, temperatura, apa. ex: degradarea caramizii ,a pietrei, sau elementele organice si vegetale.Morminte in care s-a descoperit inventarul funerar: turbariile din Danemarca (Toll ung Bog); mormintele de la Pazirik.

IV. Tipuri de cercetari arheologice = distructiva

=>importanta documentatiei completa, corecta( planuri profile fotogreafii desene)ex: Schliemann -tezaural existent la Troia II g.

C. Renfrew a republicat dupa jurnalul de sapatura a lui Mackenzie a unei importante descoperiri din Ciclade. Republicarea de catre Neuguin a cimtirului medieval timpuriu de la Furfooz (Belgia).

Cercetarea arheologica este limitata de timp si bani. Valoarea descoperiri nu reprezinta in faptul intrinsec in primul rand si in posibilitatea de interpretare si de punere in lumina a noi date.(ex: descoperirea coifului de la Poiana Cotofenesti si tezaurul de la Persinari. Importanta lor este mult redusa de conditiile de descoperire, in context importanta lor creste.=> arheologul nu se multumeste sa adune piese rare si incearca prin intermediul metodelor ce ii stau la dispozitie sa rezolve problemele etnice.

Al.Odobescu in primul curs de arheologie tinut intr-o universitate romaneasca :"cercetarea nu este o cautare febrila a unui obiect ci o incercare de a face o depunere sa exprime tot ceea ce contine" si ca "arheologia nu poate fii un cimitir al obiectelor cele mai diverse ci o incercare de reconstituire integrala a trecutului uman". Cercetarea arheologica aparent este limitata de observatii gresita si in interpretarea sa este obligata sa tina seama de relatiile intre ele. Dar aportul la noi

2

metode de cercetare: etnologia, antropologia fizica, lingvistica, mitologie comparata, arheozoologia, palinologia, etc.=>concluzii.ex : L Binford plecand de la analiza comparata a rezultatelor arheologice cu cele etnologice, a elaborat un model de ocupatie a solului, opus de cel elaborat de A Leroi-Gourhan. Pe baza acelorasi metode s-a putut intelege evolutia credintelor religioase, chiar daca diversitatea punctelor de vedere exprimate( de pilda in religia din paleolitic) demonstreaza inca o data cat de delicate si de greu interpretabile raman urmele materiale legate de acest compartiment al existentei umane si cat de hazardate sunt solutiile transate.

Dificile si complexe raman problemele legate de raportul dintre cultura rasa si limba. In general trebuie sa se apele la lingvistica. Pentru preistorie dificultatile sunt enorme si nu de putine ori s,a ajuns la concluziieronate si tendentioase (ex:teoriile lui G. Kosina privind localizarea patriei stravechi a proto-indoeuropenilor si asuprapunerii dintre rasa arianu si cultura arina).

Raportul dintre rasa/cultura/limba a fost definitiv rezolvata in sensul ca nu exista nici o legatura intre rasa limba si rasa si cultura.(ex: rasa neagra nu are corespondente intr-o cultura neagra)Studiile de antropologie fizica, culturala si spirituala au demonstrat inconsistenta teoriilor privind incapacitatea culturala si caracterul primitiv al limbii unor popoare apartinand altor raes decat cea europoida.

Mult mai dificil de rezolvat este raportul cultura/ethnos/limba. Si in acest caz au fost facute diferite incercari care nu au eliminat motivele de indoiala care se refera nu numai in cazul unor situatii concreteci si in cazul unor principii de baza de cercetari specifice. Este evident de altfel, ca nu se pot stabili raporturi mecanice intre o anumita cultura materiala si o limba sau anumite dialecte.

Doua sunt elementele importante care stau la baza acestei concluzii: nu este obligatoriu ca toti oamenii care vorbesc aceeasi limba sa participe la creare aceiasi

culturi (ex: vorbitorii de limba engleza, spaniola, chineza) nu este obligatoriu ca purtatorii unei culturi sa vorbeasca aceasi limba (ex: situatia din

Imperiul Roman). In arealul difuziunii culturii campiilor de urne sau de cult sau a culturii La Tene Europa centrala si de vest s-a vorbit o limba unica, mai multe dialecte sau mai multe limbi diferite. Unele informatii scrise- informatiile lui Caesar despe Belgi, Aquitani sau populatiile dintre Main-ul inferior, Vogelsberg si Taunus obliga la prudenta.Concluzia este ca rezolvarea problemelor de acest gen nu se poate face urmarind o metoda

unica si nici faptul ca o situatie arheologica trebuie sa fie neaparat elocventa, lamuritoare.Cert este ca deocamdata in cazul perioadelor pentru care lipsesc informatiile scrise

suprapunerea dintre cultura materiala si grupul etno-lingvistic nu poate fi considerata intotdeauna concludenta.ex: incercarea de localizare a patriilor primitive ale unor mari familii de limbi. Alteori , cercetarile arheologice au dus la confirmarea onor stiri literare care pareau lipsite de acoperire. Este voba despre numeroasele mentiuni despre geti din opera lui Ovidiu si care nu-si gaseau confirmarea in inscriptii. Cercetarea arheologica a documentat prezenta getilor Dobrogea prin cercetari facute in necropola tumulara de la Histria, cele doua necropole de la Enisala, cea de la Murigol, din asezarile de la Tariverde, Dinogetia.

La fel in ciuda insuficientei materialului epigrafic, cercetarea arheologica a adus la lumina numeroase dovezi privind formele continuitatii substratului dacic in structurile politico-administrative ale celor doua provincii Dacia si Moesia Inferior. Cercetarea arheologica adus contributii fundamentale la demonstrarea continuitatii romane si daco-romana pe teritoriul de formare a poporului roman -carpato-dunarean.

V. Stiinte auxiliare ale arheologiei

Domeniu de cercetare al arheologiei , fiind foarte vast, a impus de-a lungul timpului recurgerea la o serie de discipline auxiliare. Intre acestea se impune o observatie si anume ca unele pot avea o utilitate generala altele particulara. Din prima categorie putem aminti pe cele care ajuta

3

in mai mare masura la reconstituirea mediului fizic sau ale unor ramuri importante ale activitatii umane.ex: paleografia, geologia(ge=gr=pamanant), paleoclimatologia, paleobotanica, paleontologia (ontos=fiinta), arheozoologia, paleoecologia,antracologia, palinologia, geomorfologia.

Alaturi de acestea nu exista si cele care se ocupa de evolutia speciei umane sau astarii de sanatate a acesteia: antropologia, palepatologia. Tot la acest capitol pot fi amintite : fizica, chimia, matematica, cibernetica, efecte adesea foarte interesante in domeniile detectarii, a datarii, a stabilirii surselor de materii prime si a circulatiei lor (ex: obsidiana, chihlimbar, marmora, alte materiale etc.) sau a compozitiei unor materii prime si atehnologiilor folosite (ex:pentru materii prime - metale, - origine, productie, raspandire.=> din aceste studii auxiliare rezulta statistici computerizate, constituirea unor banci de date. In acelasi domeniu al stiintelor cu aplicabilitate generala mai pot fi amintite:(demograifia, etnologia, sociologia).In cadrul stiintelor complementare particulare pot fi amintite: (istoria artelor, istoria ahitecturii, istoria religiilor si a mitologiei, epigrafia, palegrfia, numismatica, heraldica, sigilografia ).

Un aport foarte important il are mai ales in ultimiledecenii paleobotanica care contribuie in primul rand la mai buna cunoastere a modului si metodelor ocupatie a solului si de cultivare si in unele situatii chiar la stabilirea dietei pentru marile complexe culturale.

Palinologia: a permis reconstituirea timpului de vegetatie si evolutia aceste acesteia - implicit a timpului de economie vegetala practicat - defrisare, cultivare, climat - umed sau uscat, sau alternatia acestora. O importanta deosebita a capatat-o fizica nucleara:unele metode de analiza a unor piese de metal - fluorescenta de raze X si activarea cu neutroni.

Sumara trecere in revista a acestor metode de cercetare impune o concluzie: cercetarea arheologica actualmente are un character interdisciplinar si nu se poate efectua in conditii optime decat in echipa complexa. De asemenea, ea presupune o dotare corespunzatoare ce insumeaza laboratoare si specialisti pentru fiecare dintre diferitala discipline auxiliare.

VI. Istoria arheologiei

Problemele originii omului intr-o forma sau alta au preocupat intodeauna diversele comunitati umane. Cercetarila de natura etnografica au demonstrat ca orice comunitate are anumite pareri, idei, teorii privitoare la originea tinutului sau.Atat la popoarele din Orient cat si la cele din Europa, aceste conceptii au luat forma unor legende sau mituri care includeau si conceptii referitoare la aparitia omului si sortie sale in primele epoci ale existentei umane.

Din acest punct de vedere trebuie amintit faptul ca traiul omului in rai are o origine foarte veche, in lumea sumeriana.

Conform conceptiilor grecilor antici, oamenii au trait la inceput intr-o “epoca de aur” (Hesiod - Munci si Zile).

Democrit, filosoful grec ce a trait in sec. V i.e.n. credea ca oamenii s-au desprins din lumea animalelor. Conform lui, necesitatea de a-si procura hrana, adapostirea in fata intemperiilor i-au silit pe oameni sa progreseze.

Se pare ca Dicaiarh, care a trait in sec. IV i.e.n, a fost primul carea sustinut ca omenirea a cunoscut dealungul evolutiei sale trei etape. In prima, oamenii se hraneau cu ceea ce gaseau in natura, fiind culegator, nu ucideau si nici nu purtau razboaie. Devenind vanatori si pastori, aparand proprietatea asupra animalelor au aparut invidia si luptele. In ultima etapa, cea de a treia, oamenii au inceput sa lucreze pamantul. O conceptie cuprinzatoare a avut in acest sens Lucretius, expusa in lucrarea sa De rerum natura .( contemporan cu Cicero). Conform parerilor lui, lumea a aparut drept rezultat al faptului ca natura se afla in vesnica schimbare. La inceput, oamenii traiau mai mult ca animalele dar apoi au invatat sa-si supuna fortele naturii, sa faca focul, sa-si confectioneze haine de blana. Dupa aceea apare familia si societatea. In functie de materialul din care se fabricau uneltele el prsupune existenta unei epoci de piatra una de arama sau de bronz si una de fier. Aceasta teorie , a fost tiparita, va fi fundamentala stiintific abia in secolul XIX.

4

O viziune interesanta are si Vitruvius, architect din timpul lui Augustus si Tiberius, care in tratatul sau de De architectura scrie urmatoarele:“In starea lor primitiva oameniise nasteau ca fiarele, in paduri si pesteri si cranguri si isi traiau viata nutrindu-se cu roade salbatice. O data, intr-un loc oarecare, copacii inghesuiti si batuti de vant si de furtuna, frecandu-si ramurile, au iscat foc. Inspaimantati de furia flacarilor, cei din jurul locului acela au fugit. Pe urma facandu-se liniste si venind mai aproape, ei isi dadura seama cat de placuta era pentru corp caldura focului si, adaugand lemne si intretinandu-l, au atras prin aceasta si alti oameni, carora , facandu-le semene, le aratau ce foloase trageau de pe urma lui. In asemenea intalnari oamenii imitau felurite strigate care repetate zilnic, au ajuns sa formeze cele dintai cuvinte numind in felul acesta lucrurile cele mai uzuale, oamenii incepura intampltor sa vorbeasca si astfel au creat graiul intre ei. Deci, din descoperirea focului se nascu dintru inceput la oameni gruparea, adunarea si convetuirea. Adunandu-se mai multi la o lalta si avand de la natura, asupra celorlalte animale, privilegiul de a nu umbla aplecati,ci drepti ,de a vedea maretia lumii si a stelelor si de a manui cu usurinta cu mainile si articulatiile lor, orice lucru, unii dintre ei incepura sa facu acoperisuri de frunzis, altii sa sape pesteri sub munti, iar cativa imitand cuiburile randunelelor si modul de constructie al acestira , facura din lut si nuiele locuri unde sa se adaposteasca”.

Se poate observa ca in anumite forme de exprimare practice au fost sesizate inca din antichitate principale modalitati de manifestare ale vietii sociale si economice, cat si folosirea succesiva a diferitelor materii prime.

In evul mediu, conceptia clericala, scolastica s-a impus cu pregnanta. In lucrarea sa Summa Theologie, Toma de Aquino (1226-1274) a incerca sa imbine dogma religioasa in elemente scolii rationaliste. Astfel, mitul biblic despre crearea omului si existenta lui initiala in rai au fost considerate ca o realitate istorica si alfel si cronologia biblica.

Sintetizand, putem admite astazi ca o trasatura specifica spiritului uman, aceea de a interprinde o analiza interspectiva asupra sa, completata de observarea lumii exterioare a condus in conditiile specifice epocilor respective (s-a ajuns) la conturarea unor conceptii mitice (care include mituri asupra originilor sau mituri etiologice) care stau in egala masura la baza inceputurilor istoriei si arheologiei. Esta etapa in care originea omului si a civilizatiei nu-si gasesc intelesul in afara credintelor religioase si a unor puteri spirituale. Astfel de mituri se intalnesc nu numai intoate culturile primitive, dare le constituie si fundul principal al gandirii antice.

Mitul creatiei lumii de catre Marduck, capitolul referitor la geneza din Vechiul Testament sau mitul Varstei de Aur la Homer sau Hesiod, mitul prometeic sunt doar cateva exemple reprezentative. Aceasta conceptie mitica a precumpanit in intrega antichitate in ciuda unor opinii rationaliste de genul celor exprimate de Anaximandru, Aristotel, Lucretiu sau Vitruviu ea transmitandu-se in Evul Mediu. Vechimea si lunga persistenta a traditiei relative la Keraune pledeaza pentru o continuitate intre cele doua epoci.

Dintr-un anumit punct de vedere important de retinut este faptul ca antichitatea greco-romana a conservat pentru eternitate o serie de informatii care pot fi considerate de natura arheologica. Unele dintre ele pot fi considerate ca facand parte din patrimonial culturii universale: detalii despre orase, monumente de arhitectura si de arta, tehnici mestesugaresti sau artistice.ex: descrierea piramidelor-Herodot; Vitruviu-arhitectura greco-romana; Pliniu cel Batran-informatii despre tehnologi antice(sticla, mozaic, niello), Pausanias-descrierea unor monumente grecesti.

Scriitorii antici sunt cei care introduc distinctia terminologica : antiquitatis (Verro, Dionis din Halicarnas) arheologia (Tucidide) cu distinctia ca in antichitatea greaca intelesul acestor termeni era diferit de cel de astazi = istorie de inceput. Deosebit de important este faptul ca pentru prima data in argumentatia istorica este introdusa tehnica demonstrrii unui fapt istoricprin faptul arheologic (Tucidide – Razboiul)

De fapt, constituirea arheologiei ca stiinta de sine statatoare este strans legata de Renasterea italiana si de perioada marilor descoperiri geografice. Datorita acestora la sfarsitul evului mediu se largeste treptat orizontul geographic al europenilor si li se completeaza totodata cunostintele etnografice despre indepartatele populatii si triburi. Acum apare termenul de “salbatic”folosit pentru populatiile primitivea oamenilor. In urma atacurilor impotriva scolii scolastice, a fost atacata si dogma despre originea divina a omului. Filosoful englez T. Hobbes (1588-1679) sustine parerea ca asa asa numitii “salbatici” reprezinta populatii inpoiate , al caror trai se poate compara cu

5

trecutul cel mai indepartat al popoarelor din Europa. In felul acesta el este primul care aplicand metoda comparatista a valorificat materialul etnografic pentru istoria comunei primitive.

Pentru iluministi, care considerau ca societatea cea mai perfecta trebuie sa fie condusa dupa principiile ratiunii, starea primitive a omului reprezinta totodata si etapa cea mai lipsita de ratiune in progresul omenirii era rezultatul folosirii treptate tot mai intense a ei. O influenta covarsitoare a avut-o J. J. Rouseau(1712-1788). El constata, in lucrarea sa Discours sur l’origine et les fondamentes de l’inegalite parmis les homes (1755) ca deosebirile sociale ale epocii lui sunt rezultatul uni process indelungat de diferentiere deoarece omul in starea lui naturala a trait la inceput ca un culegator in libertate, egalitate si pace. Pe urma oamenii au inceput sa-si construiasca locuintele, au inventat arcul si sageata si au devenit vanatori si luptatori. Transormarile si mai meri rezulta din practicarea agriculturii si din prelucrarea metalelor in urma carora apar proprietatea si diferentierile politice care culmineaza prin crearea statului. Rouseau prin urmare are o viziune destul de clara si exacta despre dezvoltarea societatii.primitive, considerand-o determinate de transformarile conditiilor economice si a formelor organizatorii sociale. Filosoful gernan I. Kant (1724-1804) sustine in lucrarea Mutmasslicher Anfang der Mengschengeschichte, intocmai ca iluministii, trei etape in dezvoltarea societatii primitive. La inceput omul traieste ca un culegator si vanator, iar din culesul fructelor si radacinelor se dezvolta apoi lucrarea pamantului iar din vanatoare, cresterea vitelor. Separarea agriculturii de crescatorii de vite si contradictiile dintre acestia determina aparitia oraselor, dezvoltarea schimbului si a meseriilor iar in ultima analiza formarea statului. El considera ca aceasta mare difuziune a muncii are o inraurire decisiva asupra dezvoltarii culturale a omenirii.

Englezul A. Ferguson (1723-1816) in studiul Essay on the history of civil society (1767) a impartit cel dintai istoria omenirii in epoca salbaticiei, barbariei si civilizatiei iar criteriul pentru caracterizarea acestor etape il constituiau relatiile de proprietate si caracterul bogatiei existente in ele.

In salbaticie populatiile acorda proprietatii o atentie redusa sau nu o cunosc. Oamenii isi castiga existenta prin vanatoare, pescuit si practica cele mai primitive forme de lucrare a pamantului existand o absoluta egalitate sociala. Dupa Ferguson irochezii traiesc pe aceasta treapta de dezvoltare. In barbarie se manifesta primele elemente de proprietate-asupra vitelor-si de aceasta epocii barbariei ii apartin exclusive crescatorii de vite. In aceasta etapa se manifesta in urma proprietatii si bogatiei primele deosebiri sociale care ingradesc valoarea.

In sfarsit in civilizatie, prin introducerea dreptului de mostenire asupra pamantului si prin ereditatea functiilor politice se definitiveaza inegalitatea sociala. Cauzele destramarii comunei primitive ar rezida deci in aparitia si intarirea proprietatii si a bogatiei. Influenta acestor concluzii ca si a periodizarii sale se va resimti pana la L. H. Morgan si implicit in ideologia lui Engels.

Secolul al XVIII-lea si inceputul secolului XIX reprezinta o etapa crucial a arheologiei. Cateva aspecte importante merita sa fie semnalate ca fiind caracteristice acestui secol. In primul rand inaugurarea unor mari actiuni de exploatare a unor situri arheologice, care au avut o importanta deosebita pentru cunoasterea antichitatii romane si pentru dezvoltarea arheologiei clasice si a istoriei artei clasice chiar daca cercetarile inaugurate in primele decade ale secolului, (1711), nu erau efectuate in conformitate cu cele mai riguroase metode. Este vorba de dezvelirea oraselor Pompei si Herculane. Organizarea unor expeditii stiintifice de mare anvergura cum a fost cea condusa de Denon in Egipt, care au realizat, la o scara pana atunci nemaiintalnita un repertoriu, o descriere si o prezentare grafica a antichitatilor egiptene, a inaugurat seria studiilor de arheologie orientala. Daca se adauga faptul ca expeditia lui Napoleon in Egipt se leaga de descoperirea stelei de la Rosette se realizeaza faptul ca secolul XVII poate fi considerat epoca de nastere a arheologiei orientale. In al treilea rand este vorba de constituirea faimoasei societati a anticarilor din Londra care editeaza fara intrerupere inca din 1770 cea mai veche publicatie de arheologie-Archaeology. In limitele aceleasi perioade sunt elaborate o serie de contributii teoretice privind antichitatea greco-romana in temeiul datelor stiintifice cunoscute pana atunci. Sunt idei care ridica arheologia la nivelul unei simple operatii de colectionare sau exploatare mai mult sau mai putin metodica a unor mari statiuni, la acela al unei stiinte istorice fundamentale.

Chiar daca cercetarile ulterioare au obligat pe arheologi sa se indeparteze de o parte insemnata a opiniilor lui Winckelmann, acesta ramane drept unul dintre cei mai importanti

6

arheologi ai epocii. Lucrarile sale teoretice continua sa fie considerate drept o parte din literatura arheologica clasica, iar el continua sa fie considerat drept parintele arheologiei greco-romane.

Tot in secolul XIX arheologia trece la sistematizarea acelor urme care ilustreaza evolutia uneltelor in timpul procesului de formare a omului si a culturii sale materiale. Franc J. Boucher de la Perthes (1788-1868) a fost primul care a strans din prundisurile vaii Somme acele pietre grosolan cioplite despre care a sustinut ca ar fi rezultatul muncii omenesti si nu produsele naturii. J. Lubbock a distins apoi in 1865 cele doua etape: paleoliticul si neoliticul iar G. de Mortillet a stabilit prin criterii tipologice o schema cronologica a unelelor paleolitice. Dupa ce C. Th. Thomsen a reusit sa dovedeasca in scris succesiunea celor trei epoci: a pietrei, a bronzului si a fierului, indeosebi O. Montelius a contribuit la perfectionarea clasificarii lor cronologice.

In paralel, antropologia a inregistrat in a doua jumatate a secolului progrese spectaculoase prin descoperirea primelor urme ale omului fosil, mai intai ale omului de tip Neanderthal si apoi al pithecantropului prin lucrarile lui Charles Darwin (1809-1882) despre evolutia speciilor descendenta omului din regnul animal si-a gasit fundamentarea teoretica.

Din scoala evolutionista bazata pe teoria lui Charles Darwin face parte si elvetianul J. J. Bachofen (1815-1887) care in lucrarea sa Das Mutterecht, a sustinut pentru prima data existenta unui interval de timp indelungat in care familia era condusa de femeie si numai intro faza tarzie, barbatul ii ia locul.

O analiza extensiva a fenomenelor comunei primitive avand drept suport factologic asupra tribului Seneca ale indienilor irochezi a dat L. H. Morgan (1818-1881) in lucrarea Ancient society .Urmand distinctiile facute de Ferguson, el distinge: epoca salbaticiei si barbariei si subimparte fiecare dintre acestea in trei trepte. Lui ii revine meritul de a fi formulat un secol XIX cu toate deficientele inevitabile cea mai completa schema de periodizare a istoriei comunei primitive fundamentala pe o analiza stiintifica.

Mostenirea etapei precedente a explicat saltul enorm pe care-l reprezinta secolul XIX si inceputul secolului XX. Dintre realizarile importante ale perioadei trebuie amintita in primul rand acumularea imensa de material arheologic care a dus in mod obligatoriu , la constituierea de colectii si muzee a caror organizare impunea cu necesitate utilizarea unor criterii stiintifice. Sub acest raport merita sa fie retinute numele unor cercetatori ca: Danniel, Ch. Juorghensen Thomsen, precum si ale unora precum Gabriel si Adrien de Mortillet care procedeaza la clasificarea pieselor aflate in unele muzee (Christiania, Sf Germain) avand drept criteriu sucesiunea celor trei perioade: piatra, bronz, fier si in studiul tipurilor de unelte. Prin activitatea acestor conservatori de muzee, metoda tipologica isi gasea prima aplicare practica(1836, 1869) mult inainte ca principiile ei tematice sa fi fost formulate. Pe de alta parte, cercetarile de teren –de proportii diferite-calatoriile, comertul cu antichitati duc la cresterea si la constituirea marilor muzee de antichitati ale lumii- Louvre, British Muzeum, Berlin, Cairo, etc. si la sporirea interesului acestuia pentru organizarea si subventionarea unor mari santiere arheologice cum sunt acelea din Mesopotamia, Persia, Egipt sau Anatolia. Cea de a-II-a caracteristica a perioadei de extindere a explorarilor de teren. Cercetari ca acestea efectuate de Boucher de Perthes, Capitan, Breuil, cercetarea palafitelor elvetiene, cunoasterea civilizatiei Terramare, Villanova, sapaturile lui Schlimann la Troia si Micene, ale lui A. Evans, Dawkins si Myres in Creta, ale lui Tsountas si Mc Kenzie in Thessalia si Ciclade, sapaturi intreprinse in Mesopotamia incepand cu acelea ale lui V.Place, Layard, H.Russam si Kollway, ale lui E. Renan, Hamdi si Menedy Bey in Fenicia antica, ale lui Mariette, Masper J de Morgan si Flindens Petrie in Egipt, ale lui J de Morgan in Iran au contribuit nu numai la identificarea unor civilizatii necunoscute sau numai banuite, dar si la diversificarea in cuprinsul fiecarei ramuri a arheologiei (preistoria orientala, greco romana, medievala, etc.) a unor domenii de cercetare mai restranse (arheologia egipteana, persana) in functie de trasaturile particulare ale fiecaria dintre civilizatiile sau aspectele studiate. Tot acum se plaseaza inceputurile arheologiei precolumbiene prin activitatea desfasurata de Squier Davies, Stephens, Cartherwood si Sir Clements Marcham. Al –III-lea aspect reprezentativ il constituie fundamentarea teoretica a acestui tip de cercetare istorica prin elaborarea unor metode de sapatura si de studiu a materialului arheologic.

7

Este vorba de fundamentarea celor patru metode: stratigrafica, tipologica, comparativa si cronologica. Prima a fost pusa la punct de Lyell in geologie si conceputa teoretic de Boucher de Perthes. Ea a fost aplicata pentru prima oara de catre H.Schleimann si Dörpfeld la Troia. H.Hildebrand (1871) si O.Montelius (1885 si 1900) dau pe langa primele studii, intemeiate pe metoda tipologica si lucrari teoretice in care sunt expuse principiile ei (O.Montelius 1900); cu J.Lubbeck (1869) se inaugureaza seria studiilor comparative, intre formele de manifestare stravechi si acelea ale unor populatii primitive actuale. Este o linie de cercetare pe care o va continua cu stralucire H.Breuil in eforturile lui de a lamurii esenta artei paleolitice si unii arheologi contemporani printre care trebuie mentionati: V.Gordon Childe, L.Binford, C. Renfrew. Metoda chorologica folosita pentru prima data de Hackel in zoologie, este utilizata pentru studiul ariei de raspandire a diferitelor culturi si in ultima instanta in lamurirea unor aspecte posibile cum sunt: originea, influenta, contacte, miscari de populatie. Un rol important in definirea sarcinilor cercetarii arheologice l-a jucat pamfletul programatic publicat in 1832 de Eduard Gerhard, secretarul fondator al Instituto di Corispondenza Archeologica Di Roma. Introducerea aspectelor exacte a circumstantelor descoperite, inregistrarea obiectiva a resturilor, a obiectelor marunte, au contribuit la sporirea valorii cercetarilor. Se poate adauga ca a-IV-a caracteristica a fost data de imprejurarea ca aceasta febrila munca de teren a coincis cu descoperirea si descifrarea unor sisteme de scriere stravechi, ceea ce a contribuit in egala masura la usurarea dar si la complicarea muncii arheologice. Perioada ce a urmat primelor decenii ale secolului XX si pina astazi se caracterizeaza prin extindera cercetarilor arheologice in zone geografice pina acum lasate pe seama etnologilor si a calatorilor : Africa de la sud de Sahara, S-E Asiei, Oceania, Polinezia, Australia, America de Nord, inclusiv unele zone de nord ale continentului euroasiatic. Descoperiri spectaculoase nu inceteaza sa apara in zonele amintite si intre acestea este obligatorie amintirea descoperirilor din Africa centrala de est care au impins inceputurile istoriei umanitatii cu peste 3 milioane de ani. Adoptarea generala sau quasi-generala a unor metode stiintifice de cercetare, intelegerea complexitatii activitatii arheologice, dirijarea interesului cercetarii de la necesitatea imbogatirii valorilor, de muzee la activitatea de a contribui la reconstituirea integrala a trecutului umanitatii au impus treptat renuntarea la efortul individual si la practicarea lucrului in echipa. De altfel proliferarea stiintei auxiliare si a metodelor de investigatie arheologica, de datare si de analiza presupune utilizarea unor specialisti cu o foarte inalta calificare si de foarte ingusta formatie. Aceasta complexa tehnologie moderna pe care nu o mai poate stapini un singur om a determinat constituirea unor colective mixte, variabile ca structura, in functie de epoca si de domeniul in care se desfasoara activitatea de cercetare. Din acest interes deosebit pentru stiintele exacte rezulta si o oarecare accentuare a tendintelor de subordonare a scopului principal al cercetarii a unor studii de detaliu, tehniciste, in care omul si istoria sa sunt complet estompate. Evident, astfel de studii nu trebuie sa fie excluse. Ele sunt fundamentale si absolut necesare. Dar ele nu pot reprezenta altceva decât suportul pe care se constuieste istoria integrala a civilizaţiei umane. Cercetarea arheologica românească se integrează in acest nivel începând cu secolul XVIII. Preocupări mai vechi de aceasta natura se înregistrează mai ales in Transilvania unde interesul pentru monumente si inscripţii se datează in secolul XVI. Din secolul XVII se semnalează constituirea unor colectii de antichitati precum si descoperirea arheologica ocazionale uneori de lucrări edilitare. Sunt de citat aici, intre altele, descoperirea unor tezaure de mare valoare-primul tezaur de la Simleul Silvaniei (1797), celebrul donarium de la Biertan ca si constituirea unor importante colecţii cum este aceea a baronului Samuel Bruckenthal caruia i se datoreaza organizarea celui mai vechi muzeu din tara si al unuia dintre cele mai vechi muzee din Europa. În celelalte tari romane se poate aminti menţinerea unor date arheologice in opera lui M. Costin si a lui D.Cantemir si cea a stolnicului C-tin Cantacuzino. Secolul XIX si începutul secolului XX înregistrează un salt enorm caracterizat in primul rind prin triplul efort de organizare a unor colecţii muzeale, a cercetarii arheologice de teren si organizarea învăţământului arheologic românesc. Astfel in afara de marile muzee din Transilvania-Muzeul Buckenthal, trebuie amintite si

8

cele din Deva, Alba-Iulia, Cluj-Napoca cu o revista proprie publicata in 2 limbi maghiara si franceza (Dolgozatok-Travaux) si Sf.Gheorghe- se organiza prin grija lui Al. I. Cuza, Muzeul Naţional de Antichităţi. Acestora li se adăugă o serie de colecţii particulare dintre care, mai importante sunt cele ale lui Cezar Bolliac, ale maiorului D. Papazoghe, Mihalache Ghica, H. Beldiceanu, Gr. Butureanu si J. Telecki etc. In ceea ce priveste cercetarile de teren aici se poate face distinctia intre sapaturile sistematice (ex.C. Bolliac) si activitatea desfasurata pe santiere de mai mare intindere (Histria). Se organizeaza si conducerea unor sapaturi de amploare de care se leaga si numele lui Ambrosius Seraphim, C. Goas, J. M. Ackner, Cserni Bela, Kovacs Istvan, Buday A,-pentru Transilvania si G.Saulescu si Gr. Butureanu si N. Beldiceanu- în Moldova, C .Bolliac si Gr. Tocilescu in Muntenia, Oltenia si Dobrogea. O reorientare a activităţii este legata de numele lui V.Parvan care inaugurează seria marilor cercetări de teren . V. Parvan poate fi considerat de altfel întemeietorul scolii naţionale de arheologie, inclusiv al unui şantier şcoala – Histria. Începând cu V. Pârvan cercetarea arheologica începe sa fie orientata cu precădere spre acele obiective care pot sa aducă lumini noi in reconstituirea istoriei naţionale: continuitatea de viata, colonizarea greaca, lumea geto-daca, procesul de romanizare, formarea poporului roman. Aceasta explica deschiderea unor santiere ca cele de la Glina, Gumelnita, Ariusd, Vadastra, Ulumetum, Piscul Crasani,Tinosul, etc., a căror simpla enumerare sugereaza directiile de cercetare. Pe de alta parte Parvan a fost preocupat nu numai de formarea unei scoli de arheologie greco-romana ci si de dezvoltarea activitatii de cercetare preistorica. In acest scop creaza o catedra speciala pe langa Universitatea din Bucuresti pe care o incredinteaza lui I. Andriesescu, promoveaza cercetarea unor statiuni preistorice si orienteaza spre acest domeniu pe o parte din fostii sai elevi. Preocuparea pentru perfectionarea pregatirii de specialitate l-a condus la infintarea Scolii Romane din Roma care dispunea de o publicatie proprie Ephemeris Daco-Romane . Meritul principal al lui V. Parvan consta in transferarea practic a M.N.A. intr-un institut de cercetare si asimilarea gradelor didactice cu acelea din cercetare. Se poate afirma ca procesul integrării ştiinţei si a învăţământului superior in arheologie isi are inceputul in aceasta vreme.

In sfarsit trebuie semnalat efortul de a pune imediat in sistemul universal de valori, rezultatul activitatii arheologice romane prin scoaterea unei reviste in limbi de circulatie internationala-Dacia (doua serii S.V. si S.N.).

Cat priveste organizarea invatamantului arheologic, aici trei nume se inpun cu deosebire: Al.Odobescu, Th. Tocilescu , V. Parvan . Numele lui Al. Odobescu se leaga de o activitate complexa. Desi arheologia de cabinet , o formatie clasica desavarsita si o vasta cultura au facut ca el sa-si poata pastra locul de ctitor al invatamantul arheologiei romane, ca titular al primului curs liber de istoria arheologiei predat la Universitatea Bucuresti, incepand din 1875-1876. Este important ca in partea de prezentare a subiectului propus, Al. Odobescu expune o serie de idei a caror valabilitate a ramas nestirbita: distinctia dintre anticari si arheologi; definitia si scopul arheologiei; deosebirea dintre un curs universitar si unul liceal , etc.

La aceasta opera se adauga o activitate practica importanta: initierea intocmirii repertoriului arheologic si prezentarea in fata lumii a unor antichitati descoperite pe teritoriul Romaniei prin monumentala sa lucrare Tezautul de la Pietroasa. Cu Grigore Tocilescu se inaugureaza invatamantul in domeniul arheologiei greco-romane. Rolul lui V. Parvan intemeiator al arheoligiei romanesti moderne a fost amintit. In perioada interbelica, a continuat in mare masura cercetarea arheologica initiata de V.Parvan. Dar alaturi de vechile obiective, santiere noi incep sa isi desfasoare activitatea. Intre cele mai importante: Poiana, Sarata-Monteoru, Fedeleseni, Baiesti-Aldeni, cetatile dacice din muntii Orastiei, Sarmizegetusa , Sucidava, Dinogetia, Tyras, Callatis, Argamum, Traian.

In aceiasi vreme, noi centre de cercetare se constituie in jurul unor muzee (Deva , Sf. Gheorghe, P.Neamt , Iasi), se editeaza noi reviste : Arta si Arheologia aparuta prin grija lui O. Tafrali, A.I.S.C- Cluj, Sargetia la Deva ,Buletinul M.N.A, Bucuresti. Dintre numele cele mai importante care au ilustrat aceasta perioada : D. M. Theodorescu, O. Floca, Fr . Laszlo, C. Daicoviciu, I. Nestor, H. N. Morosan, Ctin. Stefan, D.Tudor , Al. Barcucila, C. Moisil, V. Cristescu, O. Tafrali, P. Nicovescu, Gh.Canacuzino, etc.

9

Dupa al-II-lea razboi mondial se asista la o largire considerabila a cercetarii arheologice materializata de aparitia marilor santiere, unele in stransa legatura cu centralele hidroelectrice de la Bicaz, Portile de Fier, etc. Linia lui V.Parvan continua sa fie totusi respectata prin alegerea obiectivelor in stransa legatura cu o problematica istorica majora.

Se fac eforturi pentru unificarea metodelor de cercetare prin organizarea in anii 1948-1949 a unui mare santier scoala la Zimnicea. Foarte importanta este si grija pentru formarea de noi specialisti pe marile santiere organizate pe Valea Jijiei, Habasesti, Sarata Monteoru, Poiana, Histria, Capidava, Dinogetia, Sucidava, Suceava, Trusesti, Cucuteni.

Aceastei activitati ii corespunde si o mai buna structura organizatorica prin infiintarea unor institute de cercetare arheologica la Iasi, Cluj, Craiova si subordonarea intregii cercetari arheologice Academiei Romane.

Intre noutatile deosebite trebuie sa fie mentionata dezvoltarea arheologiei medievala si cea a mileniului I e.n. Evident, sit-urile apartinind acestei perioade au fost cercetate si inainte. Intre acestea pot fi amintite sapaturile lui Kovacs Istvan de la Sintana de Mures, la Tg. Mures si Bandu de Campie, cercetarile din zona orasului Bucuresti efectuate de D. V. Rosetti, M. Roska la Veresmont, sapaturi arheologice efectuate de D. M. I.-la Curtea de Arges, Targoviste sau Cetatea Neamtului. Dar cu rare exceptii aceste cercetari erau provocate de intimplare si cel mai adesea nu se desfasurau conform unei metodologii riguroase. Organizarea unor santiere scoala ca de ex. cele de la Suceava sau Zimnicea-I. Nestor, Habasesti- Vladimir Dumitrescu, Trusesti-M. Petrescu Dimbovita si apoi a santierului Bucuresti a marcat o etapa noua. Ele au fost urmate de deschiderea unor alte obiective: Iasi, Targoviste, Curtea de Arges, Maramures, Hateg etc.

Pe de alta parte, a capatat o extindere foarte mare cercetarea unor obiective datind din perioada anterioara constiturii statelor medievale: Poienesti, Chilia, Bratei, Sarata Monteoru, Dridu, Satu Nou, Bucov, etc.

Celelalte mari realizari ale acestei perioade sunt formarea unei scoli romanesti de cercetare a paleoliticului- C. Nicolaescu Plopsor si elevii sai, delimitarea culturii dacilor liberi. La cercetarile mai vechi, mai modeste, D. V. Roseti si I. L. Neagu, adaugandu-se o cantitate imensa de observatii stiintifice si de materiale prin eforturile unor valorosi arheologi , ca si recunoasterea culturii dacilor din provincia romana, prin cercetarile arheologice ca acelea de la Soporu, Obreja, Lacusteni, mai buna cunoastere a Daciei Romane, identificarea unor grupe de colonisti (Romula, Apulum, Moresti, Casolt etc), ca si a culturii popoarelor romane si daco romane din perioada post aureliana (Cluj, Verbita, Porolisum, Bratei, Herman, Sighisoara, Coropsani, etc.).

Tendintele actuale ale cercetarii arheologice pe plan mondial privesc pe de o parte o adancire a caracteristicilor interdisciplinare al acesteia prin asimilarea diverselor realizari ale stiintelor exacte si prin aplicarea lor sistematica la rezolvarea problemelor puse de cercetatorii de teren sau de laborator. Sofisticarea metodelor de cercetare in laborator a facut posibila realizarea unor aspecte nebanuite pana acum cum sunt: stabilirea surselor de materii prime, a unor tehnici primitive, detectarea unor procedee de atelier, a relatiilor de schimb, etc.

Un alt efort este indreptat spre standardizarea terminologiei pentru diferite categorii de obiecte de exemplu in studiu uneltelor de silex si al ceramicii, introducerea unui limbaj comun facand posibila codificarea si computerizarea informatiei. In acest timp se inregistreaza progrese notabile in studiu mediilor antice si a felului in care diversele comunitati umane au raspuns la presiunea mediului inconjurator. Pe de alta parte, la cercetarile care se intemeiaza pe o traditie mai veche cum sunt cele care privesc mediul, subzistenta, evolutia tehnologiei, s-au adaugat noi domenii de studiu cum sunt problemele de demografie raspandirea societatile umane la suprapopulare si epuizarea solului, structurile sociale, originile satului si ale vietii urbane, trecerea la structuri statale si chiar domenii mai delicate cum ar fi reconstituirea proprietatilor, importanta ritualului si a sacrului in functionarea sistemului simbolic sau proiectiv, comportamentele individuale, etc. In sfarsit nu sunt lipsite de importanta eforturile de elaborare a unui cod, de etica profesionala, care va statua intre altele necesitatilor cooperarii profesionale si a diferitelor organisme arheologice internationale in vederea protejarii si pastrarii sit-urilor arheologice, a apararii patrimoniilor culturala de diferite tari, stabilirea locurilor arheologice stabilirea locurilor in sistemul educational dintr-o tara sau alta. Aceste tendinte obiective de dezvoltare a arheologiei

10

subliniaza complexitatea oricarei cercetari in acest domeniu al istoriei pe de o parte si pe de alta, capacitatea slujitorilor ei de a se adapta permanent la cercetarile stiintifice.

VII. Metodele arheologiei

Tipurile de metode utilizate: Cercetarea arheologica poate fi divizata in trei faze:

a) depistarea sit-urilor;b) efectuarea sapaturilor;c) analiza si publicarea materialului

A. Depistarea si identificarea : Periegheza Fotografia aeriana; Metodele fizico-chimice; Alte metode: depistarea in sol a unor elemente cum ar fi acidul

fosforic, fosfatul de calciu si de fier, azotul.Prezenta acestor elemente este considerata ca fiind elocventa pentru a determina o ocupare

intentionala indelungata. Metoda arheologica a fost pusa la punct de G. Arrhenius si a fost aplicata pentru prima data in Suedia pentru realizarea unor harti pe care erau notate zonele de locuire din aceasta parte a Europei. Numai ca nici aceasta metoda nu este infailibila.

Arheologia submarina >tehnici speciale, scafandri special antrenati si echipati, vase special echipate, instalatii pentru sapatura si recuperare si transportarea materialelor. Exemplu: sapaturile lui J. I. Cousteau in preajma insulei Santorin, cele ale lui Harding si Cadogan, de la Pavlo Petri si recupararea de catre Baas de la Ulu Burun (Turcia).

B. Sapatura propriu-zisa-degajarea terenului-determinarea spatiului pentru depunerea pamantului(aspecte ecologice-modalitatile de depunere)-efectuarea de mici sondaje pentru a se determina dimensiunea asezarii si stratigrafia lui ( aceasta activitate unii o includ la capitolul A-determinarea si identificarea obiectivului ) -sapatura propriu-zisa –se poate face abia dupa cunoasterea stratigrafiei –un principiu de baza: se executa caroierea obiectivului.-se face sapatura astfel incat sa se poata obtine cat mai multe si clare si interconectate profile.

De la caz la caz se poate adapta sapatura.

VIII. Tipuri de sapatura

Caroiajul topografic

Pentru buna executare a sapaturii, intreaga suprafata supusa cercetarii va fi impartita in diverse mici suprafate, de forma geometrica regulata, a caror delimitare se face prin precizarea unui sistem de axe in teren. Axele trebuie sa fie perpendiculare intre ele sistemul de axe, se bazeaza pe 2 axe principale. Indiferent care va fi sistemul de masura utilizat, realizarea caroiajului topografic este indispensabila.

Perpendiculara una pe alta, cele 2 axe vor avea un punct de origine comun. Ideal este ca acest punct de origine sa fie legat de o borna geodezica. Capetele opuse punctului de origine, trebuie sa fie bine precizate in teren, a.i. intregul sistem de prelevare sa fie pozitionat in mod riguros. Orientarea axelor si a caroiajului, trebuie sa coincida cu orientarea punctelor cardinale, care faciliteaza codificarea informatiei stiintifice. Se alege punctul 0, de la care se iau toate masuratorile,

11

a.i. cele descoperite sa se poata racorda pentru reconstituirea topografiei sitului. De regula se aleg module de 2 / 2.

Daca se lucreaza in sistemul de sapatura Sir Mortimer Wheeler, pentru a evita suprapunerea martorilor stratigrafici cu peretii zidurilor constructiei se decaleaza caroiajul cu 10-20 cm. Dupa stabilirea celor 2 axe majore, suprafata va fi acoperita prin proiectia unui caroiaj octogonal, adaptat la starea sitului, tipul de relief, starea de conservare .

Se pot utiliza moduli de dimensiuni variabile, ce depind de natura sitului. Modulele mici cu latura de 1 m sunt utilizate in cadrul cercetarii spatiilor funerare, deoarece pozitia funerara este foarte importanta. Modulii mici sunt precisi si permit pozitionarea inventarului, in spatiul supus cercetarii .

Codificarea suprafetelor ce urmeaza a fi sapata, se face cu ajutorul literelor si cifrelor. Exista sisteme diferite de codificare. Cel mai des intalnit e sistemul de codificare cu ajutorul literelor si a cifrelor. Axa orizontala va fi codificata cu litere si axa verticala, va fi codificata cu cifre. In cazul codificarii cu litere, nu sunt toate literele utilizate. Literele î, ţ, ş dispar, uneori e eliminata si litera O. Atunci cand situatia o cere, axa scurta va primi litere, iar axa lunga va primi cifre. In cazul in care survin situatii dupa crearea caroiajului, modificarea se face prin dublarea caroiajului sau adaugarea semnului minus in fata (-) .

Tehnica de sapatura Wheeler

Pentru un caroiaj topografic, se poate dezvolta tehnica de sapatura Wheeler; aceasta metoda are la baza cateva elemente. In primul rand, inseamna saparea integrala a fiecarui modul geometric, rezultat in urma caroiajului; intre fiecare modul se va lasa cate un martor pe care Wheeler il preconiza la latimea de 1 m a.i. liniile caroiajului se concretiza in teren, in martori cu latimea de 1 m. Conform conceptiei lui Wheeler crutarea martorilor stratigrafici prin saparea intai a modulelor si apoi a martorilor, prezenta cateva avantaje majore. Prin crutarea martorilor, exista 4 profile stratigrafice, pentru, intelegerea succesiunii depunerilor si interpretarea lor.

Saparea intai a modulelor si apoi a martorilor, ducea la obtinerea unor martori stratigrafici care permiteau controlul modulelor din zona supusa cercetarii. Permitea individualitatea muncii. Existenta acestei retele de martori cu latimea de 1m permitea accesul rapid spre orice punct al santierului si evacuarea cu usurinta a pamantului sapat. Aceasta metoda privilegia sapatura stratigrafica si controlul stratigrafic al sapaturii. Toti cei care au folosit aceasta tehnica, nu au admis saparea martorilor, decat dupa saparea modulilor respectivi.

Aceasta metoda prezinta si cateva inconveniente : fragmenta sapatura (fragmenta suprafata de cercetat); adeseori, limitele unor structuri construite erau incluse in martorii stratigrafici; latimea martorilor, insemna scoaterea din circuitul sapaturii, a unui procentaj de 36% din suprafata –creste riscul de neintelegere complexa a sitului-; incepand cu 1960, latimea martorilor a fost treptat redusa (20-30cm), incercandu-se limitarea inconvenientelor sistemului sau. Succesorii vor devia sistemul de caroiaj cu 50-100, pentru reducerea riscului de suprapunere.

Sistemul hexagonal

Este o adaptare a sistemului Wheeler, a fost utilizat in Savoia pentru putin timp, incercand reducerea inconvenientelor; principalele inovatii: utilizarea unui sistem de triunghiuri, ce formau un modul de baza, in forma hexagonala (patratul este inlocuit cu hexagoane compuse din triunghiuri); in practica, realizarea pe teren a sistemului de caroiaj s-a complicat, mai ales ca au aparut si bornele oblice, in interiorul modulelor, care au complicat demersul stiintific-martorii stratigrafici oblici distorsionau inregistrarea. Acest sistem a fost repede abandonat .

12

Sistemul de sapatura in suprafata

Sistemul acesta de tip ,,open area’’ sau ,,aire ouverte’’ este larg raspandit in V Europei. La inceput a fost utilizat in Danemarca, Olanda si apoi in Franta si Anglia. Aceasta metoda incearca sa privilegieze sapatura fiecarei unitati stratigrafice. Aceasta metoda, preconiza decaparea cu mijloace mecanice, a unor mari suprafete, fara conservarea martorilor - saparea unor mari suprafete a.i. sa se studieze fiecare unitate stratigrafica in integritatea sa utilizata in cazul sapaturii de salvare, pentru ca decaparea cu mijloace mecanice ducea la reducerea timpului afectat cercetarii arheologice.

In Anglia, aceasta metoda a fost definita, utilizata si explicata de catre Harris si Barcher, iar in Italia de Carandini. Conform acestei conceptii, caroiajul si diviziunile sale sunt conservate, dar devine virtual, nemaiconstnad in acel cadru rigid ce functiona in cadrul sistemelor precedente.

Fiecare punct, coordonatele sale, sunt luate in functie de cele 2 axe si adancimi. Aceasta metoda a incercat definirea fiecarei unitati stratigrafice (contur, volum, continut). Inregistrarea stratigrafica s-a facut pe etape a.i. la final, la nivelul documentatiei, s-a ajuns la obtinerea intregii structuri stratigrafice a depozitului arheologic.

Metoda preconiza utilizarea martorilor stratigrafici, nu mai largi de 20-30 cm., ce se demonteaza in momentul in care, necesitatea înţelegerii globale a unitarii stratigrafice o cere. Acesti martori puteau fi amplasati oriunde era nevoie de ei si nu intr-un cadru rigid. Aceasta metoda are si inconveniente: cea mai importanta este dificultatea detectarii precise a limitelor straturilor care, partial se poate rezolva prin efectuarea unor sondaje, in faza de prospectare iniţiala. Martorii odata demontati, in conditiile continuarii sapaturii, pot fi prezervati. Înregistrarea stratigrafica se face pe etape a.î., in final se obtine la nivelul documentului intraga structura stratigrafica a depozitului arheologic, fiind restituit pe suport hârtie sau calc in totalitate.

Sistemul de sapatura prin pase altimetrice

Pasele altimetrice => sapatura la orizontal pe adancime, ce ignora stratigrafia, ea fiind reconstituita prin intermediul martorilor stratigrafici. Inconveniente: dificultatea (riscurile) definirii interfatelor si a delimitarii suprafetelor stratigrafice, prin intermediul artefactelor .

In acest tip de sapatura se pune accentul pe perpendicularitatea sectiunilor pentru a se putea obtine profile foarte apropiate de realitate -tipurile de sit>determina tipurile de sapatura Ex: castru – cetate de piatra fortificatie de pamant asezare simpla-nefortificata -fortificata necropola a. sectiune cu sectiune b. sectiune cu suprafata

Inregistrare:- profile la diferite scari -generale -detalii

- pe diferite documente se mentioneaza obligatoriu- santierul, numele obiectivului,punctul, denumirea complexului , scara, data, semnatura si legenda

In cazul unei statigrafi mai complexe se face numerotarea nivelurilor si a complexelor sau chiar se coloreaza.

Pentru morminte: planul sapaturii trebuie sa cuprinda delimitarea gropii, nivelul de la care este sapata groapa, nivelul de zacere a scheletului, orientarea.

- pozitia exacta a inventarului13

- deatlii de ritualFiecare plan trebuie sa aiba o descrierse minutioasa in caietul de sapatura.

-planul general al sapaturii: modalitatile de executare

Adunarea, marcarea si ambalarea materialului arheologic

codul topografic al santieruluiSigla . Pungi sau pachete.

Recoltarea- integrala; grija la cazuri deosebite: exfoliere, pictura, fragilitate.

Spalarea- cazuri deosebite -acid sulfuric=m -acid acetic diluat

Recoltarea unor tipuri de obiecte- oase, amprenete, carbune, de catre specialisti. Tipuri de recoltare

-cu spaclu traditional sau cu bisturiul si penseta - continutul materialului- seminte, etc.

Probe pentru polen si pentru sedimentologie Registrul inventar al materialului si fiselor de obiecte- planuri speciale pentru

marcarea locului exact al descoperirii pieselor Teoretic numarul de inventar trebuie sa corespunda cu numarul fisei.

Analiza materialului arheologic:

I. Prima secventa- pe santier cand se face o analiza determinare si clasificare primara a materialului.

II. Studiile in laborator- restaurare, conservare, desen, fotoIII. Analiza de cabinet- definitivarea planurilor (ansamblu, etc.)

Se asambleaza totalitatea informatiilor oferite de cercetarile auxiliare- pe complexe si nivele

Se studiaza materialul arheologic propriu-zis, studiu pe complexe, pe nivele si tipologie

Asamblarea studiului arheologic- studiile auxiliare-> concluzii;In datare = mare importanta- importurile si influentele -ex.: -cronologia faraonilor; -stratigrafia tell-urilorDe mare importanta in stabilirea stratigrafiei: C14 si metoda varvelor, termoluminescenta

paleomagnetismul (arheomagnetismul)

Analize complexe., spatiale

Modelul de analiza Trigger

Trigger a definit existenta a 3 nivele de analiza: 1) nivelul constructiei individuale (conceput ca o unitate de baza morfo-functionala; 2) nivelul ocupational al asezarii (include constructia individuala); 3) nivelul distributiei asezarilor (trebuie avute in vedere relatiile spatiale ce pot exista la scara zonala)

14

Relatiile dintre asezari pot fi studiate mai mult informativ pe baza a 2 niveluri: 3A – nivelul micilor regiuni geografice, echivalent cu o zona acologica; 3B – nivelul marilor regiuni geografice, care pot include un numarul mare de zone ecologice.

Nivelul constructiei individuale, trebuie avute in vedere: marimea, forma, metoda si tehnica constructiei, organizarea interna, diviziunile interioare, activitatea din si in afara asezarii, aspectul exterior, supra structura, decoratia, functiile activitatii.

Nivelul ocupational al asezarii sau zona rezidentiala, cuprinde mai mult decat locuinta individuala; studiul analitic al componentelor trebuie sa tina cont de: amplasarea geografica, numarul si densitatea de locuitori pe locuinta, organizarea interna a asezarii, activitatea din si in proximitatea asezarii, marcarea exterioara a asezarii.

Forma si continutul acestor 2 niveluri de analiza depind de: tehnologie, economia de subzistenta, factorii naturali de mediu. Factorii de mediu pot actiona restrictiv, ei nu pot determina forma si functiile unei asezari.

Nivelul 3 de analiza ( A+B ), ce cuprinde un numar mare de asezari, cu una sau mai multe zone ecologice, trebuie sa urmareasca urmatoarele tipuri de relatii: spatiale, ecologice, sociale, politice, intre asezarile cu o comunitate de acelasi tip si intre asezarile cu comunitati diferite. Trebuie urmarite:

1) Amplasarea geografica a asezarilor si relatiile dintre ele; resursele naturale potentiale, posibilitatea de comunicare; 2) densitata si distributia asezarii; 3) economia de subzistenta; 4) distributia asezarii - de activitati specifice (ateliere); 5) nivelul miscarilor sezoniere sau miscarile de populatii din comunitati diferite de activitati specifice; 6) distributia pietelor; 7) relatiile sociale dintre comunitati; 8) relatiile politice, incluzand dominatia politica, ierarhiile, centralizarea politica, activitati militare si religioase, tehnica de pregatire a razboiului, de aparare; 9) exploatarea diferentiata a acelorasi zone ecologice.

Studierea asezarilor din acelasi nivel este importanta pentru intelegerea dezvoltarii, evolutiilor ierarhiilor sociale, politice, a aparitiei si dezvoltarii centrelor urbane. Factorii economici, caracteristicile mediului sunt importante pentru determinarea formei si a trasaturilor acestei asezari.

IX. Aspecte deontologice:

Cercetarea arheologica este si trebuie sa fie un act de constiinta si de maxima responsabilitate. Particularitatea acestui domeniu de cercetari consta in faptul ca spre deosebire de celelalte stiinte istorice distruge documentele pe care se intemeiaza cercetarea. De aici rezulta ca cercetarea istorica oricat de incompleta sau deformata ar fi ea nu are consecintele unei sapatui prost efectuate sau incorect interpretate. Daca in cazul cercetarii istorice, documentul poate fi oricand reluat de un cercetator mai priceput, in cazul arheologiei situatia poate fi considerata ca fiind catastrofala pentru ca practic este imposibil ca sa mai fie descoperita in teren o situatie identica care sa reproduca in cele mai mici datalii pe cea distrusa anterior. La aceasta particularitate se mai adauga caracterul complex al cercetarii arheologice care presupune de cele mai multa ori colaborarea unor specialisti in domenii diverse, de investigatie, organizare macar in cadrul marilor santiere, a unor echipe de arheologi si de experti in domenii auxiliare, ca si dotatrea lor cu un laborator anexa, si cu un numar de tehniceni necesari unor operatii preliminare ca: analize, identificari, mulaje, reconstituiri, etc. Trebuie sa se adauge faptul ca orice monument sau complex arheologic reprezinta in egala masura o parte din patrimoniul national, si o parte din patrimoniul cultural al umanitatii si deci, in consecinta nu sunt indiferente imprejurarile si forma in care aceste valori sunt descoperite, puse in circulatia lumii stiintifice, si aparate. Totodata nu poate fi neglijata imprejurarea ca cercetarea arheologica se subliniaza efortului de reconstituire integrala a istoriei umanitatii, ca atare nu are valoare decat in masura in care se rezolva problema. Vanatoarea de obiecte, fie ele de valoare artistica deosebita nu poate constitui obiectul unui asemenea efort de cercetare. Complexitatea sarcinilor demersului arheologic si particularitatile acestui tip de cercetare fac necesara organizarea invatarii arheologiei la un nivel care sa corespunda acestei exigente, cu cat munca arheologului presupune o dubla pregatire: o pregatire teoretica care consta din asimilarea

15

principiilor si metodelor cercetarii arheologice, stapanirea metodei criticii arheologice in vederea interpretarii, observatiilor si materialului din teren. In al doilea rand trebuie sa aiba o serioasa experienta practica incepand cu studiul efectuarii sapaturii, inregistrarea rezultatelor sale, manuirea instrumentelor necesare, luarea de probe, realizarea de mulaje, etc. In sfarsit, in conducerea cercetarii de tip modern, arheologia trebuie sa dispuna de pregatirea necesara care sa-i permita nu numai colectarea de probe si furnizarea de elemente in redarea studiilor de laborator ca sa poata sa verifice datele pe care le primeste de la specialistul dintr-un domeniu auxiliar de cercetare. De asemenea sunt necesare notiuni elementare de protectia muncii si administratie.

Pentru buna desfasurare in teren, arheologia are nevoie de un minim de dotare tehnica.

X. Elemente privitoare la evolutia tehnologiei

1. Recoltarea si prelucrarea unor materii prime organice.

Os, corn, fildes.

Studiul pieselor din acest tip de materii prime este in generel mult mai dificil de efectuat in primul rand datorita caracterului relativ perisabil al lor. In functie de datele pe care le avem la dispozitie se pare ca cea mai timpurie utilizare a unor fragmente osoase pare sa se confunde cu inceputurile umanitatii. Un exemplu in acest sens il constituie fragmentul de os purtand urme de folosire descoperit la Omo (Etiopia) si fildesul lustruit din stratul I de la Oldoway (Uganda). In etapele urmatoare ale paleoliticului inferior si mijlociu au continuat sa fie folosite fragmente de oase, transformate prin percutie, unele dintre ele fiind transformate in unelte (razuitoare, impungatoare). Ex: cele descoperite la Lazaret, Terra Amat, Mas des Caves.

Pobabil ca in anumite cazuri fragmente de os au fost utilizae ca percutoare, dar in aceasta situatie este practic vorba de o utilizare secundara in tehnica cioplirii.

Abia in paleoliticul superior se constata prelucrarea in mod curent a acestor materii concomitent cu inventarea unei tehnologii avansate.

In tehnologia prelucratrii acestor materii primul pas a fost marcat de utilizarea percutiei.Ulterior au fost utilizate si alte instrumente: Daltita- pentru taiatul baghetelor subtiri, decupare si perforare.Odata pusa la punct aceasta tehnologie specifica au fost lucrate tipurile de unelte caracteristice paleoliticului superior.Intre ele pot fi enumerate varfurile de lance, propulsorul, harponul.

In cadrul culturilor peleolitice au fost studiate numeroase alte tipuri de unelte, obiecte de podoaba, pe baza carora au fost intocmite liste tipologice.

Una dintre acestea este aceea propusa de H. Camps-Fabrer si de I. Barandiaran, pentru paleoliticul superior din Pirineii Occidentali, si care cuprinde 81 de tipuri principale subdivizate in 196 de tipuri secundare. Liste asemanatoare au fost efectuate pentru industriile de os din alte regiuni de exemplu pentru Europa centrala(St. si J. Kozlowski). Dar prin aceste incercari nu s-a ajuns la rafinamentul intalnit in analiza materialului litic. Actualmente tendinta cercetarii moderne este de a se ajunge la elaborarea unor tehnologii standard, bazate pe o mai amanuntita descriere a tuturor partilor componente a unei piese din os-fildes sau corn, prin aplicarea unor masuratori riguroase, ca si prin extinderea principiilor statistice sau cantitative. Oricum, studiul tipologic al instrumentelor din os, fildes si corn furnizeaza, alaturi de utilajul litic un criteriu solid pentru elaborarea unei cronologii relative a paleoliticului superior.

Odata cu trecerea la Holocen, osul, fildesul si cornul nu au incetat sa fie utilizate, dimpotriva, se asista la multiplicarea tipurilor de uneltelucrate din os si din corn.In acelasi timp se inregistraza o scadere a impottantei osului si cornului ca suport pentru realizarea unor opere de arta.In neolitic sau epoca metalelor, osul, cornul si fildesul apar sub forma unor mici ustensile-ace, sule, impungaroare, unelte-undite, harpoane, sapaligi, manere, seceri, figurine (exemplu: idoli decupati din arealul cultural Gumelnita; obiecte de podoaba sau de port: ace, bratari, perle-

16

exemplu: siragurile de piese din corn de cerb din aria culturii Lengyel ****** din os sau fildes cunoscute pana tarziu in epoca migratiilor-; piese de harnasament- psali, etc.

Lemnul

Nu poate exista nici o indoiala asupra faptului ca lemnul a fost o materie prima importanta inca de la originile umanitatii si ca a fost folosit in proportie probabil egala cu piatra, cel putin in perioadele climatice si in zonele in care vegetatia era abundenta.

Faptul ca lemnul are un grad de perisabilitate extrem de ridicat, explica numarul mic de descoperiri de obiecte de lemn, ele conservandu-se numai in medii lacustre si in turbarii sau in conditii de climat excesiv de rece sau de cald, dar lipsit de umiditate.

Utilizarea lemnului este determinata in primul rand de posibilitatea de a fi gasit si prelucrat.In general, lemnul putea fi prelucrat cu unelte relativ simple cu ajutorul unor topoare de piatra, dalti, pene, ic-uri. Se mai putea folosi focul in mod dirijat (ex:pentru scobirea trunchiurilor de copaci in vederea obtinerii unor monoxile).

Un moment important din punct de vedere tehnic l-a constituit inventarea in epoca bronzului a fierastraului.

Lemnul a cunoscut utilizari extrem de diverse de-a lungul timpului. In principal in constructii- locuinte, locuinte lacustre(locuintele lacustre elvetiene),

temple, poduri In realizarea unor elemente defensive- palisade Unelte- sapaliga, lopata, plugul; propulsoare Arme- maciuci, arcul cu sageti, curse, carlige pentru undita Recipiente de lemn Transport - barci, monoxile, corabii Drumuri

Scoarta a fost folosita pentru poditul locuintelor si uneori pentru ambarcatiuni si recipiente.Suvite subtiri de coaja de mesteacan au fost folosite la decorarea unor vase. Exemplu: piese

apartinand culturilor Cartaillad si Elgalzville(Elvetia), la care efectele de culoare au fost obtinute prin incrustarea lor cu coaja de mesteacan.

2. Pirotehnologia.

In cadrul studierii evolutiei umanitatii de-a lungul timpului, cea tehnologica ocupa un loc din ce in ce mai important in cadrul eforturilor depuse pentru o mai buna cunoastere si mai ales evaluare a pozitiei fiecarei regiuni si grupari umane in cadrul larg, general.

Studiul asupra producerii, utilizarii si conservarii energiei in principal mecenice si termice, reprezinta de aceea un capitol privilegiat. In cele ce urmaeaza, dorim sa ne ocupam doar de energia tarmica rezultata din combustia unor substante solide- in principal lemnul.

In general se admite- pana in przent- ca folosirea focului nu poate fi pusa in paralel cu realizarea si utilizarea uneltelor de piatra cioplita, ci mai curand cu aparitia lui Homo Erectus, deci aproximativ cu 1.5 milioane de ani in urma. Pentru aceasta perioada situatia este diferita pentru ca demonstrarea existentei unui “foc” in sine nu spune nimic. Practic a trebuit sa fie demonstrata realitatea combustiei propriu-zise si mai ales caracterul sau intentional. Cel de-al doilea caracter din punct de vedere arheologic s-a dovedit a fi foarte dificil de realizat.

Primele surse de combustie

Cele mai vechi urme de combustie cunoscute pana in prezent sunt in general destul de putin concludnte: in asezarea Fx j j 20 Est de la Koobi For a- In Kenia- au fost descoperite pete de pamant decolorat de 30-40 cm in diametru si cu o grosime de 10-15 cm. Analizele paleo-magnetice

17

efectuate (Barbelti) au permis observarea existentei unor anomalii ”in situ” datorate fara indoiala unor combustii, dar caracterul intentional nu este foarte clar.

Situtia este coparabila si in cazul sitului de la Chesowanja (Kenia) dintr-un nivel datat 1,42±0.07 milioane ani. Aici, numeroase mici fragmente de argila arse au fost descoperite in mijlocul resturilor faunistice si litice, dispuse pe o suprafata care depase 20m2. Una dintre bucati prezenta un magnetism remanent ridicat, compatibil cu cel rezultat in urma unei combustii fara insa ca acesta situatie sa fie sigura.

La Bodo (Etiopia) conuri de pamant ***** s-au dovedit a fi efectiv arse dar fatura prezentei lor parea a fi mai curand dovda unei combustii naturale, decat artificiale. O situatie asemanatoare s-a dovedit a fi si la Gadet (Etiopia) unde pietre arse puteau fi si anterioare omului.

Primele vetre amenajateRelativ numeroasele sapaturi efectuate in Africa in periode aproximativ contemporane celor

amintite mai sus sau chiar mai tarzii nu au oferit nici o dovada in sprijinul ideii focul era produs si utilizat in mod intetionat (= Acheuleanul vechi si mijlociu african)

Concluzia a fost aceea ca pentru acea perioada, focul nu era inca “domesticit” si deci nu caracteriza viata omului.

Au trebuit sa treaca cateva sute de mii de ani pentru a gasi dovezile sigure ale “domesticirii” focului si a construirii instalatiilor corespunzatoare.

Dovezile cel mai vechi in acest sens le-au oferit doua asezari: cea de la Azikh (Azerbaijan) unde dintr-un nivel atribuit Acheuleanului vechi a fost evidentiata o vatra langa peretele unei pesteri. Conform autorului acest nivel data din Mindel-ul vechi si era imediat posterior inversiunii magnetice Bruknes/Matugama ceea ce a facut din aceasta vatra practic cea mai veche instalaie de acest tip din lume. Cu toate acestea, unele date suplimentare (stratigrafice si faunistice) nu exclud o datare mai tarzie.

Cea de-a doua asezare, care ridica probleme de acelasi tip, este cea de la Su-ku-tien (Zhonkondian)-China, care mult timp a fost considerata ca fiind asezarea cea mai veche in care folosirea focului a fost atestata- indirect-sub forma unor lentile de cenusa si oase arse. Caracterul intentional al combustiei demonstrate aici a fost mult discutat, elementele utilizate ca fiind probatorii, nefiind de fapt concludente. Abia cu nivelul IV (= 300000 ~) elementele privind caracterul intentional devin mai convingatoare.

In Europa, vetrele apar aproximativ intr-o perioada veche de 400 de mii de ani i.e.n, sub forme bine structurate care nu lasa loc dubiilor. Ar trebui sa mentionam ca folosirea focului nu pare sa se fi generalizat la nivelul acestui palier cronologic, desi numarul acelora in care apar dovezi concludente creste neincetat.

Folosirea regulata a focului, pare sa caracterizeze abia paleoliticul mijlociu. Cele mai vechi asezari din acest punct de vedere par a fi cele de la Vestesszölös (Ungaria) = peste 370000, Achenheim III (Alzacia), Lunel Viel (Herault- Franta), Terra Amata- Nisa (Franta)-baza depozitului = 380000.

La un nivel cronologic imediat superior apa asezarile de la: Araga (nivelul superior), Torralba, Anbrona, Orgnac III, Biache Saint Vast.

Practic, de la palierul cronologic 350000/400000 se poate vorbi despre generalizarea folosirii focului, generalizare demonstrata de existenta vetrelor de foc bine structurate.

Dar, din acest moment, intrebarea esentiala se impune: care este cauza pentru care focul a fost “domesticit” atat de tarziu in comparatie cu momentul producerii uneltelor de piatra? Din punct de vedere tehnic, producerea uneltelor de piatra prin intermediul tehnicilor abia amintite este mult mai dificila decat producerea si utilizarea focului? Care este explicatia? Mai ales ca este evident ca hominizii puteau percepe usor avantajele oferite de utilizarea lui: incalzire, iluminare, prepararea uneltelor, etc.

Solutia acestei situatii aparent paradoxala a fost data de analiza nu in primul rand a motivatiilor care ar fi putut duce la domesticirea focului si de analiza dificultatilor si restrictiilor pe care ar fi trebuit sa le I nfanga pentru a-l putea utiliza.

Din acest punct de vedere este evident ca utilizarea focului avea cateva consecinte: Cresterea cantitatii de munca necesara obligatorie

18

O diviziune a sarcinilor(achizitionarea combustibilului nu se poate face in timpul expeditiilor de vanatoare)

Asigurarea surselor de combustibil in permanenta Transportul combustibilului

Pe de alta parte se pare ca folosirea focului a avut alte cateva consecinte: una din acestea este aceea ca probabil acum a fost creat obiceiul de a manca in comun intr-un loc comun. Este deci posibil ca utilizarea sa sa fi antrenat un ritm nou al activitatilor cotidiene, care din individuale devin colective.

Dupa toate aparentele, domesticirea focului este insotita de o reorganizare a activitatilor in cadrul grupei, reorganizare care a constituit (poate!) obstacolul major in calea unei utilizari foarte vechi.

De altfel epoca aparitiei primelor vetre corespunde in mod sensibil unor mai multe inovatii majore in industria litica: percutorul moale, metodele de debitaj Levallois si dubla simetrie axiala si transversala a pieselor bifaciale.

Toate marturisesc despre capacitatea de abstractizare crescuta care este posibil sa fi fost in sine o conditie necesara a domesticirii focului.

Interesant este si faptul ca pe plan biologic, aceasta perioada corespunde aparitiei hominizilor in Europa, caracterizati printr-o mobilitate accentuata in raport cu cea a lui Homo Erectus clasic.

Daca dorim sa sintetizam, utilizarea focului pare sa fi fost in principal o etapa legata mai mult de posibilitatile de organizare si abstractizare decat de ordin tehnic in sensul strict al cuvantului.

Instalatii

Vetrele

La inceput ele constau din simple zone restranse ca suprafata pe care se facea si intretinea focul, ulterior ele aparand si ca zone adancite in interiorul carora se depuneau materialele combustibile si se facea focul.

Din neolitic au aparut vetrele cu gardina realizate din lut sau piatra, facute cu dublu scop de a proteja focul si de a pastra caldura, deci de a-i mari efectul. O categorie speciala o constituie vetrele pentru care ca element protector in locul lutului sau a pietrelor au fost folosite panouri mari de ceramica= vetrele pithoi(ex: Macedonia-Heurtley)

Uneori, in “patul” de amenajare al vetrelor apar pietre cu dimensiuni si forme diferite(plate sau prundis), integrate stratului de lut cu scopul de a pastra caldura, deci inca un procedeu de a mari eficienta. Alteori in locul acestor pietre erau folosite fragmente ceramice. In unele cazuri cu scopuri rituale erau vase intregi sparte “in situ”. Vetrele pot prezenta niveluri de refacere.

Vetrele mai pot fi fixe sau mobile=tipsiile.Pot fi plasat in interiorul unor structuri de locuire sau a unui spatiu liber dintre acestea.Cuptoarele

Tot din neolitic isi face aparitia cuptorul casnic.Ele sunt cunoscute pe spatii foarte largi din China (Pan-Po-Ts’un) si pana in Balcani(Dimini, Sesklo). Si ele pot fi amplasate in interiorul structurilor de locuire, printre ele sau in afara asezarii (din cauza pericolului potential pe care il reprezntau pentru securitatea asezarilor).

Din punct de vedere al tehnicilor constructive ele au fost impartite in trei tipuri:1. Cuptoare sapate in bloc de lut, de regula plasate in interiorul lociuntelor;uneori

prezentau vatra podita cu carbuni sau pietre.2. Cuptoare realizate din pietre, fara nici un fel de liant=pietrare, cu vatra podita cu

lespezi de piatra.3. Cuptorul cu vatra realizata din structuri succesive din lut si prundis si cupola

construita si ea din piatra si lut (Sitagroi-Tracia greaca). Se pare ca in paralel au fost

19

folosite si instalatii de tip “test” in principal pentru coacerea painii (Mesopotamia-complexele de tip El Obeid)

Primul tip de cuptor nu poate fi legat de o anumita perioada, zona geografica sau complex cultural. Apare in neolitic si persista pana in epoca medievala.

Al doilea tip de cuptor are o arie de difuziune mai clar conturata. Este tipic in general pentru zonele cu climat mai rece si umed-ex: slavii rasariteni; complexe culturale databile din a doua jumatate a secolului VI(Ipotesti-Candesti;Ciurel, Dridu). De obicei numai in cazuri exceptionale sunt gasite intregi, ele fiind apoi reconstituite.

Utilizarea focului

Prepararea hranei – coacere, frigere, fierbere - nu a fost posibila decat in conditiile aparitiei recipientelor

Aparare – pentru haituirea animalelor Iluminat Conservarea prin fum Incepand din neolitic a fost utilizat si pentru defrisare Conservarea proviziilor – arderea gropilor de bucate

Pe masura ce omul a stapanit din ce in ce mai bine producera si controlul energiei cu ajutorul focului s-a trecut la olarie, metalurgie, producerea materialelor de constructie, minerit, realizarea faiantei, smaltului, sticlei, prepararea sarii, etc.

Focul a jucat un rol important si in cadrul practicilor religioase – funerare sau nu element purificator sau justificator, etc.

Ceramica

Odata cu evolutia umanitatii si studierea ceramicii a inceput sa beneficieze de o gama larga de analize pentru a determina tipul de materie prima utilizata, sursa de materie prima utilizata, tipurile de degresanti utilizati si tehnologia folosita pentru modelarea si realizarea vasului.

Dintre numeroasele tehnologii bazate pe producerea si controlul temperaturii (bazata pe energia termica) una dinte cele mai importante, si in orice caz, prima in ordine cronologica este ceramica (ex: Kerameikos – cartier al Atenei). Descoperirile facute pana in prezent demonstreaza anterioritatea ceramicii, existand chiar opinii care afirma ca originile prelucrarii lutului trebuie cautate inca in paleoliticul superior (figurinele de lut de la Dolni Vestoniće – Cehoslovacia). Chiar daca au sau nu dreptate cei ce vad astfel de legaturi, trebuie sa subliniem urmatoarele:

Aparitia producerii ceramice trebuie pusa in legatura cu sedentarizarea oamenilor, deci in legatura cu agricultura;

Intre sedentarizare si producerea ceramicii exista un raport de anterioritate in favoarea primeia;Exista si opinii contrare privitoare la faptul ca nu ar exista un raport de anterioritate ci de

sincronism intre cele doua fenomene, bazate pe descoperirea la Byblos in contexte foarte interesante- de ceramica nearsa, succedata de un nivel in care aceasta lipseste cu totul. In acelasi sens sunt amintite situatiile de la Ganj Dareh (Iran) de unde se cunosc cele mai timpurii vase de ceramica ~7000 ien, dar in contexte asemanatoare cu cele de la Byblos. Consideram ca nu sunt edificatoare.

Daca studiem in stransa corelatie datele oferite de tipologie si mai ales de tipologia statistica si stratigrafica cu datele C14 , majoritatea cercetatorilor au ajuns la concluzia ca foarte probabil producerea ceramicii poate fi considerata ca un fenomen cu aparitia concomitenta multipla si mai putin unul de difuziune.

Intre diversele piese de ceramica realizate de om de-a lungul timpului, olaria ocupa un loc central. In primul rand datorita cantitatii, a varietatii formelor si a bogatiei decorului, i-a oferit intodeauna posibilitati diverse de interpretare si in acelasi timp de stabilire a unor elemente in chip

20

cert studiul ei poate contribui la delimitarea unor arii culturale si la definirea unor schimbari sau evolutii, a unor contacte culturale sau adesea la incadrari cronologice mai stranse.

De asemenea studiul ei poate oferi detalii extrem de interesante din punct de vedere tehnic (modelaj, ardere, degresanti).

In general folosim termenul de degresant pentru a desemna anumite substante, care incorporate in lutul moale ii imbunatatesc acele calitati fizice, in principal evitarea craparii. De-a lungul timpului au fost utilizate diverse tipuri de degresanti de origine vegetala: paie, pleava, nisipuri cu diferite granulatii, cochilii de scoici, melci, pisate, sau alte fragmente ceramice maruntite

De aceea, ca si in cazul inventarului litic se impune recoltarea intregului material ceramic dintr-o asezare si renuntarea la selectarea sa.

In studierea ceramicii exista doua categorii de informatii:1. Arheologice- de natura tipologica in primul rand: forma, decor si structura 2. Tehnice: pasta si caracteristicile sale: tip de ardere, degresanti, finisaj interior/exterior;

maniera realizarii decorului; procedeele tehnice folosite- ex: pictura-ardere, incrustare, incizie, excizie, canelura, barbotina,etc

In cazul detaliilor tehnice, acestea de multe ori pentru a fi definite este nevoie de studiul cu microscopul sau de diferite analize fizico- chimice. De exemplu: primele analize fizico-chimice au fost facute inca din secolul XIX pentru stabilirea tipului de argila folosit (caolinit, ilit, etc.), prezenta sau absenta unor compusi, situatie care poate fi intentionala si de cele mai multe ori tehnologica; pentru stabilirea tipului de degresant (nisip, paie, pleava, cioburi si cochilii de melci si scoici pisate, mai rar oase si diverse roci pisate.).

Un pas inainte l-a reprezentat utilizarea microscopului petrografic. Astfel analiza unui numar de peste 30.000 de probe prelevate de ceramica cu smalt pictat din doua bazine fluviale- Rio Grande si Gallisteo - au permis studierea aproape completa a acestora, delimitarea centrelor productive, a arealelor de difuziune, caile si metodele prin care se realiza schimbul.

In masura in care vasele apoi produsele sunt difuzate in cadrul unui proces de schimb, in acest areal, aceasta va permite declararea tipului de relatii existente in cadrul comunitatii producatoare

Studii asemanatoare, complexe au fost efectuate pe alte loturi de ceramica, intre care cele care se disting prin acuratetea rezultatelor sunt cele de la Micene care provin din doua complexe cunoscute sub numele de “Casa negustorului de vin” si “Casa negustorului de ulei”. In aceste doua cazuri analiza formala arheologica ca si cea mineralogica a probei de ceramica a permis observarea si delimitarea provenientei (patru ateliere) si studierea in detaliu a legaturilor cu Creta si deci stabilirea caracterului acestora.

In cadrul diverselor tipuri de analize care se fac in vederea urmaririi unor aspecte tehnologice se studiaza – analizele cu raze β, fluorescenta de raze X, stabilirea gradului de permeabilitate a apei (stabilirea curbei de absorbtie), natura degresantilor, modelajul si finisajul.

Din punct de vedera al modelajului trebuie facuta distinctia: modelajul facut numai cu mana si cel efectuat la roata. Modelajul ceramicii la roata a fost mult timp considerat si continua sa fie inca considerat drept un element esential in evolutia tehnologica a umanitatii. In general se considera ca roata olarului a fost innventata in Orient si/sau Grecia, intr-o perioada probabil timpurie sau mijlocie a epocii bronzului.

Se considera in general ca roata olarului, folosirea ei se datoreaza fenomenului de difuziune relativ lent. Aceasta conceptie pare fi confirmata de persistenta ceramicii lucrata cu mana in unele zone pana tarziu in mileniul I en, in multe zone chiar pana in primul sfert al mileniului II en.

In general in Europa se considera ca roata olarului s-a difuzat prin intermediul civilizatiilor greaca si romana, cele doua tipuri de modelaj coexistand.

Dar cercetari relativ recente au demonstrat in arealul culturii Cucuteni inca din mileniul IV ien dovezi certe de folosire si existenta a roti olarului intr-o varianta primitiva (exemplu: desene V.I. Merchevici, St Cucos, L. Ellis). Existenta acestei instalatii este singura in stara sa explice convingator calitatea deosebita a ceramicii cucuteniene, varietatea formelor si mai ales simetria si finisajul perfect. Nu este exclus ca aceasta instalatie primitiva sa fi fost folosita inca de la nivelul culturilor neoliticului dezvoltat- Precucuteni si Boian.

21

Probabil ca la sfarsitul eneoliticului, in legatura cu migratiile indo-europene, folosirea sa sa fi incetat pentru o perioada (in orice caz nu avem dovezi concrete), dar este posibil sa fi fost reluata in epoca bronzului. In aceste conditii este dificil inca de afirmat o anumita anterioritate a unei zone fata de alta si mai curand avem de-a face cu un fenomen de aculturatie.

In ceea ce priveste modelarea cu mana in general materialul rezultat din sapaturi ne ajuta mai putin, putand doar sugera uneori tehnicile utilizate.

Din punct de vedere al tehnicilor se afirma existenta si utilizarea a doua tehnici: una asemanatoare cu cea a scobitului unui bulgare de lut, obtinandu-se vase cu profile simple, de obicei tronconice.

De fapt, tehnica cea mai raspandita pare a fi cea cunoscuta sub numele de “au colombin” care consta din realizarea unor “benzi” de lut, care prin lipire se atasau una de alta realizandu-se vasul. Cea ce este important de subliniat este faptul ca aceasta tehnica constituie un important pas inainte si pentru ca in acelasi timp explica aparitia rotii olarului. In timpul modelajului “au colombin” vasele se faceau cu ajutorul ambelor maini ceea ce impunea depunerea sa pe un suport.

In studiul ceramicii, din punct de vedere tehnologic cateva aspecte importante sunt determinate de “tratamentul” vasului dupa modelaj. In unele cazuri, dupa ce se modela vasul, acesta era cufundat “intr-o baie” de lut fin care avea drept scop principal sa acopere toate porozitatile lutului initial si uneori avea si un scop estetic de a infrumuseta vasul sau chiar de a servi drept suport pentru realizarea unui decor.

Mai tarziu s-a folosi procedeul adancirii unei pelicule(smalt sau firnis) care era apoi ars a doua oara in cuptoare si care avea un dublu scop: asigurarea impermeabilitatii si infrumusetarea.

In multe cazuri se observa faptul ca ceramica atat la exterior cat si sau mai ales la interior era lustruirta de regula cu o spatula de os, dar aceasta se putea realiza si cu o bucata de piatra sau lemn in acelasi scop, al impermealizarii.

Dintre tehnicile folosite la producerea ceramicii arderea ocupa un loc extrem de important. La inceputul producerii sale si chiar si dupa aceea in anumite zone si contexte culturale vasul modelat din lut, dupa ce era lasat sa se usuce la soare sau la umbra era ars in foc, alteori in gropi si abia mai tarziu in cuptoare special construite pentru acest lucru. Existau categorii de decoruri care se realizau inainte de ardere, altele dupa ardere. Exista tipuri de decor care solicita 1 sau 2 recoaceri ale vasului – este cazul decorurilor pictate consecutiv.

De regula tipul de cuptor folosit era acela compus din doua camere, una de foc si alta de ardere. Acest tip de cuptor a fost cel mai răspândit, începând încă din neolitic si a cunoscut de-a lungul timpului doar unele modificări. Cele doua camere erau despărţite de “grătar” care era o placa de lut cu perforaţii complete sau incomplete. Placa era susţinută de un “picior” (alcătuit din diverse materiale - la început din lut crutat, alteori din alte materiale, cărămida, piatra, etc.) sau chiar un perete transversal.

Studii de arheologie experimentala si analogii etnografice ca si studiul ceramicii din săpături au demonstrat ca aceste instalaţii puteau atinge temperaturi înalte de peste 1000˚ C ~ 1100-1200˚ C.

Desigur ca pentru a atinge astfel de temperaturi o mare importanţă o avea si tipul de combustibil folosit si durata arderii si materiile prime - apa, lutul, degresantul. Cercetari de natura sa reconstituie aceste procedee tehnologice au demonstrat aceasta. Au fost descoperite centre de olarie datand din neoliticul mijlociu la Olinth (Grecia) , eneolitic- cultura Cucuteni- Dumesti (Vaslui) - atelier si de decorat vase, la Sévrier, Franta (epoca bronzului) , sau la Haçilar(Anatolia) , Atena-cartierul Kerameikos, Micia, (epoca romana), Suceava si Iasi pentru epoca medievala.

In general se tinde spre folosirea unui cod general al culorilor si un cod general al solurilor- Munsell Soil Colour Charts.

In ceea ce priveste ceramica din punct de vedere arheologic prevaleaza studiul tipologic care este deseori asociat cu acela al functionalitatii.

De regula ceramica constituie tipul de material ce apare in cantitatile cele mai mari si de aceea s-au facut eforturi considerabile si indelungate pentru a se elabora un limbaj controlat comun si mai ales o tehnica a analizei formelor si decorurilor, la fel, unitara. Pot fi amintite aici printre altii studiile lui A. Shepard, M.R. Sáranie Vivien si Guereschi, care prin intemediul lor au incercat sa diminueze intr-o masura mai mare sau mai mica subiectivismul unor descrieri. Din pacate nu s-a

22

ajuns inca la o situatie generala, unanim acceptata, nici macar la nivelui unor microzone geografice sau culturi arheologice.

Oricum in cazul analizei ceramicii trebuie avuta in vedere (analiza morfologica): Forma vasului si partile sale componente; Raporturile(chiar matematice) intre aceste elemente; Descrierea elementelor importante=margine- buza, buza- fund; Decorul, compozitia decorului- elementele constitutive, tehnicile folosite: incizia,

excizia, spatulare, canelare, pictura. Maniera de repartizare a decorului pe suprafata vasului- banda decorativa, camp, metope-Vasele ce imita pe cele de metal-Vasele cu decor in relief- tipare sau baterea pe un negativ sau pozitiv de piatra-Vase cu decor aplicat- braie proeminente, motive umane sau animaliere-Vase cu decor incrustat

Studieul ceramicii a fost utilizat si pentru a se ajunge si la concluzii de ordin economic Cantitatea de ceramica si numarul vaselor=efortul necesar(numarul de

oameni/numarul de zile/cantitatea de materie prima/lemn-energie) In Mesopotamia s-a analizat numarul si capacitatae recipientelor pentru apa:

transport, inmagazinare- numarul de indivizi-distanta fata de sursa de apa.Din lut ars s-au produs si alte obiecte. Printre cele mai renumite sunt caramizile si

caramizile smaltuite folosite in decorarea monumentelor civilizatiei akkadiene si in general in bazinul Tigrului si in cel al Eufratului.

In Grecia, inca din epoca bronzului sunt folosite tiglele.Apar apoi si seceri, forme pentru turnat, pentru copt, conducte pentru aductiunea sau

evacuarea apei, figurine, statui, opaite, obiecte de podoaba, piese de joc.Studiul ceramicii are importanta si pentru cronologia relativa. Ex: ceramica pictata

Cucuteni- analizele lui H Schmidt.Aceiasi situatie pentru ceramica miceniana, efectuate de A. Furumark si continuatorii sai,

din care rezulta fazele de evolutie ale civilizatiei miceniene.

XI. Metalurgia

O lungă perioadă de timp opiniile unanime ale cercetatorilor au fost convergente în sensul că prelucrarea metalului este indiscutabil legată de ce aparitia şi producera ceramicii, de experienţa pe care diversele comunitaţi umane au căpătat-o, în domeniul prelucrării şi mai ales controlul energiei termice. Logic aşa şi părea să fie evoluţia firească.

Dar câteva descopiriri destul de recente par să schimbe lucrurile .Astfel în nivelele de locuire databile în mileniul X î.e.n. de la Antalya(punctele Belalibi şi

Belabaşi) au fost descoperite minereuri metalifere – oxid de fier.La Cayönii, în nivelele atribuite începutului mileniului VII î.e.n. au fost descoperite practic

cele mai vechi obiecte din metal – cupru, relativ curat, cu puţine impurităţi. Aceste obiecte par să fi fost lucrate prin forjare la rece. Analizele acestor obiecte, nu au fost concludente din următorul punct de vedere: cuprul folosit a fost nativ sau nu. Foarte probabil ca el a fost totuşi nativ.

Din prima perioadă – cea marcată de descoperirea din zona Antalya – se pare că nu putem vorbi de o metalurgie propriu-zisă. Cu atât mai mult cu cât unele varietăţi de minereuri puteau fi „prăjite” în scopul obţinerii unor coloranţi, deci nici nu erau stinse pentru a se reduce metalul din ele.

O noua fază este marcată de „apariţia”, de folosirea unui alt metal- plumbul într-o perioadă următoare celei marcate de descoperirea de la Cayönii.

Oricum, se pare că încă din prima perioadă a mileniului VI î.e.n. era practicată reducerea minereurilor oxidice.

Pasul următor este arcat de descoperirile de la Can Hasan (Anatolia), unde este documentată tehnica turnării aramei în tipare într-un nivel atribuit sfârşitului mileniului VI şi prima jumătate a mileniului V î.e.n.

23

Etapele ce urmează se caracterizează printr-un procedeu metalurgic care marchează un salt extrem de important: alierea cuprului. Este fără nici o îndoială faptul că acest procedeu a fost cauzat la început de folosirea unor zăcăminte naturale polimetalice. Aşa se explică astfel apariţia unor piese din cupru arsenical în medile neolitice în nordul Caucazului (v. Selinhanov)

Aceeeaşi situaţie pare că este şi în Anatolia, unde î mileniul IV î.e.n. cunoştem de asemenea piese de cupru arsenical

În orice caz, alierea cuprului cu diferite alte metale a dus în mod clar la apariţia şi folosirea bronzului. Consecinţa a fost că treptat au început să fie exploatate şi zăcăminte de cositor şi apoi de plumb sau anitimoniu.

Din puct de vedere tehnic dificultăţile sunt aceleaşi. Diferenţa rezidă acum că piesele din cupru arsenical pot fi prelucrate şi prin forjare, bronzul

nu poate fi prelucrat decât la cald, prin turnare. Totodată obţinerea bronzului de bună calitate presupune obţinerea unui aliaj în cantităţi precise 90% cupru şi 10% Staniu, în timp ce arsenicul nu are nevoie de un procentaj exact. În mileniile următoare, progresele realizate în metalurgia aramei şi bronzului se materializează în diversificarea tipurilor de obiecte de metal şi în producerea unor piese cu o tipologie şi decoraţie complicată – statuete, vase, piese de mobilier, ceeace presupune stăpânirea unor tehnici complexe de turnare, cum este aceea cerii pierdute. În paralel cu aceste progrese începe folosirea altor metale, respectiv argint şi fier, la început în stare brută, de minereu. La Koruku tepe (Turcia) de exemplu într-un nivel datat la sfârşitul mileniului IV î.e.n. pentru prima dată alături de cupru apar piese din argint. În mileniul III îen se datează primul obiect de fier extras din minereu – o brăţară provenind din câmpia Islahiye. Descoperirea coincide cu semnalarea spre sfârşitul acestui mileniu a unor piese de fier cu dimensiuni mai mari – pumnalele ceremoniale din mormintele princiare de la Alaça Hüyük (Anatolia). Lunga experienţă în materie de utilizare a unor minereuri de fier şi a fierului explică preeminenţa Anatoliei, şi, mai târziu deţinerea monopolului asupra metalurgiei fierului de către hitiţi.

Două probleme importante se pun legătură cu inventarea metalurgiei. Cea dintâi priveşte măsura în care este posibil să se stabilească un raport genetic între Anatolia şi Iran şi zonele în care prelucrarea metalului este de dată mai recentă. Este o problemă dificilă, deşi aparent nu ar trebui să existe nici un dubiu în ceea ce priveşte soluţionarea ei, diferenţele cronologice sensibile, ca şi unele analogii tipologice constituind pentru unii cercetători indicii suficiente pentru stabilirea dependenţei tehnice faţă de Orientul Mijlociu şi Apropiat a restului Lumii Vechi. Dar o serie întreagă de neconcordanţe semnalate încă de la jumătatea secolului nostru au fost preluate şi dezvoltate de C. Renfrew şi mai târziu de A. Vulpe în favoarea ideii unei dezvoltări autonome a metalurgiei cuprului în regiunea balcano-dunareană. Demonstraţia nu s-a oprit la acea zonă ci a fost extinsă de C. Renfrew şi R. Whitehouse la Peninsula Italică, unde apariţia obiectelor de metal este explicată printr-o dezvoltare locală pe fondul culturilor neolitice şi în afara contactelor cu lumea egeeană şi micro-asiatică. Spre aceeaşi soluţie a autonomiei metalurgiei, cel puţin în faza sa timpurie (2500-2000 î.e.n.) înclină în ultima perioadă şi unii cercetători francezi (G. Champs, Em. Vigneron, etc.). Argumentul cel mai important pe care se sprijină concluzia lor este bogatul conţinut în antimoniu al obiectelor găsite în Franţa, situaţie explicată prin folosirea minereurilor locale şi necunoaşterea altor procedee cum sunt arsenizarea sau aliajul cu cositor sau plumb.

Unele, din acest punct de vedere sunt discutabile mai ales atunci când se întemeiază pe evidenţa negativă.

În schimb, pentru alte regiuni, este dificil să se admită realitatea difuziunii metalurgiei şi soluţia unor invenţii paralele, autonome este singura posibilă. Astfel există în acest moment suficiente date pentru a se demonstra autonomia metalurgiei bronzului în Thailanda, China sau în continentul American. În alte cazuri însă, dovezi directe şi indirecte atestă dependenţa de centrele orientale. Sunt de amintit aici şi legăturile clare dintre Asia de vest şi centrele civilizaţiei Harrappa. După cum se poate pune sub semnul întrebării ideea unei dezvoltări autonome a metalurgiei în Italia.

Cea de-a doua problemă este legată de ordinea în care s-au succedat dintr-o zonă sau alta, prelucrarea diverselor metale. Adică de măsura în care etapele observate în Anatolia au fost reeditate întocmai şi în ariile de difuziune, evident cu decalajul cronologic de rigoare sau nu.

24

Ori tocmai aici acel element care poate obliga la o oarecare prudenţă în ceea ce priveşte înţelesul procesului de difuziune. Pentru că o serie de deosebiri nu mai ţin de variaţiile normale determinate, fie de natura minereurilor utilizate, fie pe inventarea unor procese tehnologice noi, fie de adoptarea, la tradiţiile tehnologice locale, a unor idei venite din afară.

Dimpotrivă, se constată, o deosebire fundamentală si anume abaterea de la succesiunea considerată standard.

Astfel, pentru Ciclade, există suficiente elemente în favoarea priorităţii şi importanţei prelucrării argintului şi a plumbului faţă de cea a aramei şi bronzului. Între argumente sunt de amintit procentul mare de obiecte din plumb – 40% şi numărul semnificativ de piese de argint şi plumb, în neoliticul târziu şi Cicladicul Timpuriu I. Abia în Cicladicul Timpuriu II începe să crească proporţia de peise de aramă şi bronz. Aceste date nu afectează în nici un fel raporturile genetice dintre Orient şi bazinul egeean.

Cel de-al doilea exemplu îl oferă Columbia unde metalurgia s-a dezvoltat pornind de la cea a aurului. Este vorba de observaţii din aşezarea de la Iuguapi care a furnizat dintr-un complex datat la 325 î. e.n cele mai timpurii dovezi (trei fire de aur) ale practicării orfevreziei de pe întreaga coastă columbo-ecuatoriană, respectiv coasta andină de nord, înainte ca alt metal să fi intrat în uz. Este posibil ca în acest caz să avem de a face cu o zonă de tranziţie între Anzii Centrali unde orfevrezia şi prelucrarea aramei sunt mai vechi (Cultura Mochica şi America Centrală unde cele două tehnici sunt mai vechi cu câteva secole).

Problemele legate de reconstituirea tehnologiei nu sunt nici ele mai puţin complexe. Analiza obiectelor de metal trebuie să fie precedată în mod obligatoriu de acumularea tuturor dovezilor necesare formării statutului metalurgiei în existenţa unei comunităţi date sau a unui complex cultural. Mai precis de dovedire a provenienţei locale sau de import a obiectelor de metal rezultate dint-o săpătură. Indicatorii arheologici ai autohtoniei producţiei metalurgice rămân descoperirile de resturi de la reducerea minereurilor (zgură, lupe de metal, etc.) a setului de unelte legate de practicarea acestui meşteşug (forme pentru turnat, creuzete, linguri pentru turnat, dălţi, etc.) descoperirea de piese aflate în diverse stadii de finisare. În acest context se pot cita descoperirea unor forme de turnat metalul de la Vidra (Giurgiu) şi la Thermi.

Pentru reconstituirea legăturilor de schimb, având în vedere depistarea centrelor de extracţie şi producţie se porneste de la studiul tipologic al obiectelor de metal, de la detaliile caracteristice ale procedeelor si motivelor decorative. Pe o astfel de baza s-a putut reconstitui circulaţiile săbiilor de tip micenian. Tot atât de spectaculoasă este descrierea care a demonstrat importanţa, ca centru de producţie şi de schimb de la Sărata Monteoru, aici fiind descoperit un tipar pentru turnat în care se potriveşte perfect un topor provenind din aşezarea din aceeaşi epocă de la Poiana.

De mare dificultate sunt studiile privitoare la tehnologia propriu-zisă, începând cu natura şi provenienţa metalului sau minereurilor utilizate, cu procedeele de reducere a minereurilor şi sfârşind cu tehnica de decorare. Trebuie spus că metodele moderne de investigare coroborate cu datele furnizate de cercetarea de teren şi cu testele de laborator au permis realizarea unui salt considerabil în reconstituirea primelor faze a metalurgiei, adică reducerea minereurilor deşi nu este totdeauna uşor să se distingă, prin analize chimice, arama nativă, de cea extrasă din malachit (un minereu oxidic). De o importanţă deosebită, în atingerea acestui obiectiv a fost punerea la punct a unor metode care să permită identificarea naturii minereurilor.

Aceasta a mărit şansa reperării vechilor exploatări miniere. Unele metode constau în studii microscopice pe secţiuni lustruite (şlifuri metalografice) defracţia de raze X, activarea neutronilor, analiza izotopilor de plumb şi analize spectrale. Aceste metode cărora li s-a adăugat descoperirea unor galerii vechi a căror funcţionare a putut fi datată prin metode arheologice: descoperirea de ceramică sau unelte de minerit caracteristice (ex: Ai Bunar- Bulgaria) datări prin C14 şi TL (termo luminiscenta), descoperiri de cuptoare (în aşezări sau de vaste structuri metalurgice) descoperirea gropilor pentru obţinerea mangalului. Toate oferă astăzi o imagine mai clară asupra practicării unui meşteşug care presupune posedarea a numeroase cunoştinţe empirice necesare selectării minereurilor, dozării aliajelor şireglării temeaturii, reglării oxigenului din cuptor.

Astfel de studii au permis identificarea celor mai vechi mine din Insulele Ciclade (Ayios, Sostis, A. Silvestros, etc.), a permis datarea perioadei de funcţionare a minelor de la Timua (Palestina) Rudna Glava,(Iugoslavia), Ai Bunar, (Bulgaria) Rudki, (Polonia).

25

O altă contribuţie a constat în reconstituirea proceselor de reducere a minereurilor de fier în La Téne sau romană târzie din Austria si din Polonia Mică.

Instalaţii

Pentru reducerea minereului şi obţinerea metalului, dovezi precise pentru perioadele iniţiale ale metelurgiei nu exista în măsură suficientă.

În cazul metalelor native problematica este foarte mult simplificată deoarece era suficientă. În cea de-a doua variantă – adică reducerea metalului din minereu – lucrurile sunt ceva mai

complicate, deoarece se pare că această operaţie se executa prin intermediul prăjirii minereurilor pe vetre cu dimensiuni diferitesau chiar în gropi. procedeul era relativ simplu, dar era în acelaşi timp şi rudimentar fără o eficienţă notabilă. Utilizarea sa se pare că a continuat până în pragul primei epoci a fierului. În orice caz în Europa Centrală, în Hallstattul timpuriu încă mai era folosit acest procedeu în cazul reducerii metalului.

Mai târziu încep să fie folosite cuptoarele care fără îndoială au avut drept puc de plecare cuptoarele de olarie. Şi în cazul acesta apar două camere: una pentru foc, cae de-a doua pentru minereu, despărţite placa cuptorului, sprijinită ala rândul ei de un plan central sau zid median.

Cea de-a doua cameră destinată minereului avea de regulă o formă tronconică şi prezenta unul sau două orificii circulare utilizate pentru introducerea aerului cu ajutorul foalelor- deci pentru înlesnirea circulatiei oxigenului.

Instalaţii de acest tip sunt menţionate în diverse locuri – Agades (Niger) încadrate intr-o perioadă cuprinsă între 2000-500 îen, în Polonia unde cercetări combinate (arheologie plus cercetări aerofotografice – metode magnetice) au determinat observarea si studierea unui imens complex constând din 2650 de situri de reducere – existând opinii conform cărora numărul real ar fi depăşit 4000. Pe baza cercetărilor de mare amploare întreprinse s-au deosebit patru structuri diferite folosite, a fost identificat minereul folosit (hematita – 50,6 %, FeO – 13,54%, SiO 2) s-a putut calcula cantitate a de metal rezultând dintr-o singură operaţie de reducere în cuptor. 10-200 kg ; pe dublul numârului de cuptoare (1,5 t fier) pe staţiune – peste 4 t de fier şi pe totalul centrelor de exploatare: 3800-5400 t metal la o cantitate de 54000 t minereu şi 60000 t cărbune.

Acest tip de cuptor amintit până acum prezenta un inconvenient major şi anume acela că nu putea fi utilizat decît o singura dată,deoarece obţinerea lupei de metal ce se depunea gravitaţional pe placa cuptorului necesită obligatoriu distrugerea camerei superioare a sa.

De aceea cunoatem aparitia unui alt tip de cuptor, construit la baza solului – pe nivelul de călcare şi care aveau o cupolă în formă de clopot şi care prezentau avantajul că puteu fi evacuate pe la partea superioară.

Cercetări efectuate in România de către I. Glodariu au afirmat existenţa unui cuptor din primul tip dar care era îmbunătăţit din punct de vedere tehnologic. Camera de „primire” a minereului, de reducere a metalului prezenta un orificiu oval – semicircular care era blocat cu o placă de lut. La sfârşitul operaţiunii, placa de lut era îndepărtată şi lupa de metal putea fi recuperată. Pentru repetarea operaţiunii era suficient să se realizeze o altă placă de lut care era astfel plasată încât să acopere etanş deschiderea existentă.

Începând cu epoca romană şi până târziu în epoca medievală apar cuptoare ce demonstrează şi adaptarea la mediu: sunt exemplare construite pe un teren în pantă astfel încât era utilizată panta ca un perete al cuptorului, restul peretelui fiind apoi realizat din piatră sau cărămidă.

Un procedeu extrem de interesant dar care de multe ori poate fi numai bănuit nu şi demonstrat este acela al utilizării fondanţilor în cazul analizelor produselor de metal finit în paralel cu cele pe probe de minereu, apariţia diferenţierilor din compoziţie s-ar putea datora şi fondanţilor, fără ca aceasta să fie un lucru cert.

Oricum, în La Téne, utilizarea fondanţilor era absolut certă şi avem ca exemplu cuptorul de la Doboşeni, Judeţul Covasna, unde o instalaţie de acest tip a fost folosită pentru producerea în primul rând a fondanţilor – prin arderea pietrei şi obţinerea substanţelor necesare.

Este posibil ca şi în acest caz să existe posibilitatea utilizării uneia şi aceleiaşi instalaţii în scopuri diferite sau în momente diferite ale lanţului tehnologic.

În evoluţia de-a lungul timpului, prelucrarea metalului a cunoscut câteva etape majore:26

1. la început fără îndoială, metalul nativ a fost prelucrat prin forjare la rece iar mai apoi la cald

2. se pare că al doilea moment l-a constituit trefilarea mai curând făcută la cald dar la fel de bine putând fi făcută si la rece. Pentru executarea acestei operaţii fiind necesare numai o nicovală cu şănţuiri prin care se trecea bara sau materia primă şi un ciocan cu cu ajutorul căruia se efectua şi forjarea concomitentă.

3. al terilea prodedeu folosit a fost turnarea la început în tipare monovalve – aşa-zisa turnare gravitaţională – ex: topoarele plate asimetrie.

4. un pas important în cadrul turnării metalului a fost utilizarea tiparelor bivalve utilizate inclusiv în eneolitic şi apoi procedeul cerii pierdute „á cire perdue”.

Mai târziu, în epoca bronzului, se pare că încep să fie utilizate chiar şi tipare formate din trei bucăti utilizate mai ales in cazul pieselor complicate din punct de vedere tipologic.

Din acest moment turnarea se va perfecţiona continuu ajungându.se la realizarea unor opere de artă monumentală, statui impunătoare. Dovadă stau obiectele de podoabă descoperite în săpături, obiectele de mobilier, între care, de exemplu remarcabile sunt cazanele ceremoniale chinezeşti, statuile din bronz etrusce şi greceşti. Pot fi aici amintite statuia impunătoare a lui Poseidon, datată în sec. V îen, şi atribuită sculptorului Kalamis, ephebul din Antikythera, executată de Euphranor, copilul de la Marathon, atribuit lui Praxitele.

În antichitatea clasică, turnarea bronzului atinge proporţiile unei adevărate arte, care o dată cu trecerea spre evul mediu se pierde, în această nouă eră, fierul devenind metalul ce va deţine supremaţia. Abia târziu, în Renaştere, arta prelucrării bronzului va cunoaşte o nouă epocă înfloritoare.

În studiul dedicat metalurgiei, trebuie subliniat de la bun început, că arheologul trebuie să fie dublat de un bun metalurg pentru a putea determina cu precizie procedeele tehnice folosite şi, dacă este cazul, ce fel de analize trebuie făcute.

Din punctul de vedere al studiilor anexe arheologiei ăputem remarca faptul că încă din sec. XIX cercetătorii au făcut eforturi de a „împinge” mai departe analiza piselor din metal.

În acest scop s-a apelat la analizele cantitative-calitative care de multe ori erau imperfecte.- analizele cantitative-calitative-piese-mine-probleme-de ce nu s-a putut face-

situatia minelor->zacamintele-filoane-straturi de oxidare-compozitia diferita a filoanelor

- studiul experimental-analize diferite pe singura piesa->singura solutie analiza izotopilor de plumb

II. Analizele metalografice-sliful metalografic, utile numai din punct de vedere metalografic1. Acestea trebuie sa fie executate pe axul piesei fiind de evitat cele paralele cu axul

acesteia. -Florescenta de raze X, activarea cu neutroni-nu dau todeauna rezultate multumitoare

Studiul tipologic

Studiul tipologic are in vedere totalitatea detaliilor privind forma si decorul piesei supuse analizei. Analiza trebuie sa aiba in vedere partile componente, raporturile dintre ele, aspecte functionale sau decorative si sa fie facuta in termeni cat mai precisi.

Fisa piesei poate sa fie facuta descriptiv sau preferabil pe baza unui limbaj standard codificat.

Unul din cele mai cunoscute modele de analiza tipologica codificata este acela facut de Deshayes si Chiristophe asupra bronzurilor din valea Indusului pana la valea Dunarii. De regula scopul final al unui asemenea studiu este incadrarea piesei intr-o serie tipologica. Urmeaza dupa aceea incadrarea cronologica, culturala si determinarea arealului de difuziune geografica. De asemeni, analiza tipologica poate sa aiba drept scop si determinrea tipurilor, a variantelor si a influentelor.

Astfel de studii fundamentale au fost efectuate de catre K. Branigan asupra pumnalelor cretane, de C. Renfiew asupra obiectelor de metal cicladice sau de Sprockhoff asupra sabiilor cu limba la maner.

27

Analiza tipologica poate permite si concluzii cronologice referitoare la cronologia absoluta sau relativa intr-o anumita arie geografica sau culturala. Printre lucrarile de asemenea fundamentale trebuie sa mentionam pe cea a lui Montelius asupra cronologiei epocii bronzului nord-european- Chronologic der ältersten Bronzezeit, studiul lui Stronach asupra tipologiei bronzurilor anatoliene- The devellopment and diffuzion of metal types in EBA Anatolia, Al. Vulpe – Die Axte und Biete in Rumänien, 1970, 1975, M. Petrescu-Dambovita – Depozitele de bronzuri din Romania , etc

Ultima etapa priveste conservarea pieselor dupa restaurare, si de la caz la caz introducerea in expozitii sau depozite a acestora.

Prelucrarea metalelor pretioase

In prelucrarea metalelor pretioase- in special aurul si argintul, etapa pregatitoare consta in purificarea lor prin intermediul unui procedeu numit cupelare.

De regula el consta din incalzirea minereului la o temperatura de peste 1000˚C(1100˚C), in final obtinandu-se metalui, argintul care mai pastreaza un mic procent de plumb-0.05-2%.

In cazul aurului cupelarea presupune 2 etape. In prima dintre ele minereurile ce urmeaza sa fie rafinate sunt amestecate cu o cantitate de Pb dupa care sunt trecute deasupra unui foc de carbuni. Prin oxidarea impuritatilor si eliminarea lor se obtine un reziduu de aur fin sau mixtura de aur si argint. Cea de-a doua etapa consta in separarea Au de Ag. Operatia in sine se realizeaza fie prin adaugarea sarii care are proprietatea de a ataca Ag si de a-l transforma in clorura de Ag, care este usor absorbita de peretii mojarului, fie prin adaugarea unui compus sulfuric (ex: sulfat de antimoniu). Prin incalzirea amestecului Ag este transformat in sullfura de Ag si poate fi usor indepartat.

Cupelarea pare sa fi fost inventata la o data foarte timpurie in Asia Mica si in Egipt. Dovada o constituie puritatea Au din obiectele descoperite in nivelui Troia II g, ca si analizele efectuate pe obiectele de Ag provenind din necropola eneolitica de la Byblos(~3500 ien), si pe obiectele din Egiptul predinastic, de exemplu un capac gasit la Nagada(~3600 ien). Procentul de 0.4% Pb, continut de ultima piesa amintita o inscrie in mod sigur, in categoria acelora realizate din Ag cupelat. Coincidenta intre larga difuziune a procesului topirii aramei si a prelucrarii Pb si a rafinarii Ag se poate explica numai prin abilitatea pe care au atins-o metalurgistii de a obtine temperaturi de ~1100-1200˚C si de a controla procesul de oxigenare a minereurilor. Romanii au dezvoltat tehnica rafinarii Au si Ag prin introducerea a doua procese prealabile: lichefierea si amalgamarea Au cu Hg.

Trebuie adaugat ca rafinarea era obligatorie numai in cazul Ag, nu si in cel al Au, decat atunci cand acesta provenea din minereuri aurifere(epoca romana) sau din Ag aurifer.

In cele din urma, erau turnate in lingouri si apoi prelucrate.Desigur ca in cursul prelucrarii au fost folosite si alte procedee intre care putem aminti:

sudura la cald sau la rece, turnarea prin procedeul cerii pierdute. Aceste tehnici au fost folosite in Mesopotamia inca din mileniile IV-III ien, de civilizatia cretana si de cea miceniana inca din mileniile III-II ien. Sudura la cald a fost folosita si in Grecia, in lumea etrusca si cea romana. Plecandu-se de la ea, au fost apoi utilizate filigranul si granulatia.

XII. SareaObtinerea sa prin evaporare

Sarea este un element indispensabil vietii. Intr-o forma au alta ea a fost expluatata de foarte multa vreme. Cele mai vechi dovezi le avem inca din neolitic. Se considera ca expluatatrea sarii s-a facut in principal prin doua procedee: expluatarea sarii geme, ori prin obtinerea ei prin evaporare. In primul caz, este evident ca erau folosite tehnicile din minerit.

O lunga perioada de timp, cele mai raspandite au fost tehnicile ce priveau evaporarea saramurii- izvoare de apa sarate, apa de mare. Dovezile acumulate din punct de vedere arheologic demonstreaza utilizarea sa pe teritorii vaste: din China pana in vestul Europei.

Instalatiile folosite au prmis detalierae fazelor:

28

1. Captarea apei sarate in bazine, evaporarea facandu-se natural pana cand concentratia atingea un nivel considerat corespunzator. Bazinele puteau sa fie simplu sapate in pamant, puteau sa fie lutuite in mod special sau chiar captusite cu blani de lemn.

2. Evaporarea artificiala care consta din introducerea saramurii deja obtinuta in vase care la randul lor erau depuse pe vetre, cuptoare cu una sau doua camere, etc. Gama vaselor folosite era diversa: vase cu diametre mari si peretii grosi sau boluri, cupe conice cu fundul ascutit sau latit.(brichetajele).Uneori aceste nu erau depuse direct pe vatra sau cuptor ci pe unele suporturi de diferite tipuri si forme- de piatra sau lut(caramida), rectangulare sau circulare etc.

In principiu aceasta tehnologie a fost utilizata pana tarziu in La Téne, desi unele documente demonstreaza utilizarea sarii prin evaporare pana tarziu in evul mediu(sec XVIII).

Incepand din antichitatae clasica, greaca si romana, informatiilor arheologice li se adauga cele literere. Cel mai raspandit procedeu, evaporarea saramurii, este atestat in Galia, in Italia, pe malurile Tibrului, in Asia Mica, Sicilia, Spania, la gurile Niprului sau in Illyria.

Varro ne mentionaza obiceiul arderii unor plante sarata si apoi spalarea cenusii. Aristotel, de asemenea ne mentioneaza si obiceiul arderii radacinilor unor plante si apoi firberea lesiei sarate. Alte obiceiuri amintesc si de obiceiul colectarii sarii rezultata din evaporarea apei de mare sau a apei unor lacuri sarate.

Instalatii asociate in mod cert evaporarii apei de mare au fost descoperite prin cercetari combinate-in Anglia- cu fotografia aeriena(Yorkshire, Norfolk, Essex, Dorset), in Morbihan, Belgia si chiar in Caucaz.

Statiuni numeroase sunt cunoscute pe valea raului Moselle(Franta), in Germania si Austria, Polonia-Wieliczka. Epoca de maxima inflorire- bronzul final, Hallstatt si La Téne. La noi in tara cea mai veche dovada de practicare a acestui tip de activitate o constitue rezultatele cercetarilor de la Solca, Lunca si Poduri. In special cele de la Lunca reprezinta chiar cea mai veche atestare arheologica a sa din Europa.

Apar se pare si asezari specializate- Solca, Vieliczka, Lunca, (Piatra Neamt). Apar si vasele standard- probabil ca se facea comert cu sarea”husca”(afirmatie demonstrata de documentele medievale romanesti). Formele erau adaptate probabil si pentru transport. Exemplu: Hallstatt-ul- statiune foarte importanta probabil si datorita sarii; La Panne- sarea de aici ajunge si pana la Roma.

Tacitus ne relateaza conflictul dintre Chatti si Hermunduri (98 en.), pentru stapanirea unui rau sarat.

La randul sau Ammianus Marcellinus aminteste lupta dintre alamani si burgunzi(359 en.), pentru raul Saale.

XIII. Faianta. Smaltul. Emailul

Cele mai vechi piese din faianta- perle si sigilii sunt cunoscute din descoperiri arheologice din Mesopotamia, Iran, Egipt.

Practic se considera ca zona de productie initiala este Mesopotamia, unde intr-un nivel Halaf a aparut un sigiliu din faianta. Ulterior- Obeid, Uruk III, Djemdet Nasr, numarul unor astfel de piese este foarte mare.

In Egipt, cele mai vechi piese de faianta, au aparuit in nivele predinastice si sunt de fapt importuri. In amandoua zonele, cele mai vechi obiecte de faianta au un miez format din quart pisat(95%-siliciu), cimentat cu o mica substanta alcalina sau oxid de calciu peste care s-a aplicat un invelis in a carui compozitie intra carbonatul de sodiu, oxidul de calciu, quart si diversi coloranti sub forma de pudra. Acest amestec se transforma intr-o pelicula prin fuziune. Mai tarziu tehnica utilizata cunoaste unele imbunatatiri si se diversifica si culorile folosite, aparand policromia. Mai tarziu, miezul de quart este inlocuit, facandu-se trecerea de la faianta la ceramica. In aceste zone, utilizarea ceramicii smaltuite s-a transformat in traditie perpetua pana tarziu in perioadele elenistica, romana, sasanida si islamica. Se admite chiar si faptul ca introducerea cramicii smaltuite in zonele europene ale Imperiului Roman s-ar datora mesterilor orientali.

29

Un alt centru important ramane Egiptul care se distinge prin tehnica superioara si care va difuza produsele sale in Grecia.

Producerea ceramicii smaltuite a cunoscut o perioada de decadere din sec IV en., dar cu toate acestea este evident ca ceramica smaltuita bizantina isi are aici originea.

Emailul consta in general din aplicarea sticlei sau a unei paste vitroase pe un suport metalic, aur, argint aurit, arama, bronz. Cele mai vechi emailuri sunt cunoscute in culturile cretana si miceniana unde era folosita o pasta vitroasa asociata cu granulatia. Dupa aceea, emailul va cunoaste o lunga evolutie si imbunatatiri tehnologice remarcabile.

Informatiile transmise noua de catre Procopius sau Paulus Silentiarius si Theophilus ne ajuta sa cunoastem in detaliu tehnologiile folosite pentru producerea emailului in Imperiul Bizantin.

Uneori, pe un suport de aur, argint aurit sau arama erau montate celule- casete constituind motivele dorite: busturi, diverse personaje, motive geometrice sau florale, care apoi erau umplute cu emailuri rezultate din folosirea unor diverse culori. Asa au fost realizate obiecte religioase, de cult, piese de aparat (diademe), sau obiecte de podoaba- medalioane, fibule, cercei, brose.

XIV. Sticla

Tehnologia folosita pentru producerea faiantei si a smaltului, perfectionarea ei a constituit de fapt baza producerii sticlei. Nu intamplator zona in care apar si primele obiecte de sticla este cea egipteana sau feniciana.

Se considera ca este posibil ca inventarea sticlei sa se fi produs intr-un singur centru- la inceput- la Sidon. Inca din dinastia a XII- a egipteana apar primele obiecte din pasta sticloasa care permit presupunerea ca civilizatia egipteana preluase deja aceasta tehnica. Mai mult, la Beni Hassan a fost descoperit un cuptor pentru producerea sticlei.

Din momentul inventarii sale si pana la realizarea procedeului suflarii- se pare tot la Sidon, in timpul lui Caesar, progresele tehnologice obtinute constau in: inlocuirea magneziului ca decolorant cu alti decoloranti minerali: antimoniu(in procent foarte ridicat), pentru sticla produsa din Rusia pana in Asia Mica si Grecia. In secolele VI-IV ien: in pralel cu sticla cu antimoniu in compozitie, in atelierele de sticlarie vestice, incepand cu cele din Siria, Fenicia si continuand cu aria de difuziune central si est-meditareaneana, inclusiv italice, se introduce ca decolorant alaturi de antimoniu manganul; aceasta formula va fi folosita concomitent cu cea precedenta pana catre sfarsitul sec V en.; abia in epoca evului mediu in tarile est-islamice, in China si Rusia s-a gasit decolorantul cel mai bun care permitea obtinerea metalului si anume Pb.

Pentru studiul tehnologiei sticlei de o deosebita importanta se vadesc a fi informatiile lui Pliniu cel Batran. In opera sa gasim informatii referitoare atat la originea sa, cat si la diversele varietati cunoscute in antichitate:

Admovitrius- sticla alba obtinuta prin topirea salpetrului si a nisipului alb(3/1 parti); Hammovitrium- sticla facuta din cenusa de feriga si de fag(2/1 parti); Galionum- sticla de culoare rosie rezultata din amestecarea in compozitie a Cu.

Coloranti: cuartul pisat, magnetila, diversi oxizi de metal, scoici, nisipuri arse si pisate, pamant calcaros, etc.

Informatiile care s-au pastrat de la Plinius au putut fi completate de cele provenite de la Theophilus si Heraclius, de scriitori bizantini din secolele X-XI.

Astfel stim care erau tipurile de cuptoare utilizate in lumea bizantina: cuptor cu trei camere sau cu doua camere si partea superioara in cupola.

Plecand de la cantitatea mare de obiecte de sticla pastrate din medii culturale databile in antichiate sau in evul mediu s-au realizat multe studii care au pus in evidenta foarte multe caracteristici ale productiei de obiecte de sticla, in special cele de lux care prin caracteristicile lor au fost mai usor de studiat si urmarit i evolutia lor.

Probleme deosebite s-au pus mai ales in ceea ce priveste productia de obiecte de sticla comune. O astfel de incercare putem semnala pentru vasele de sticla de la Fayum unde Harden a reusit sa identifice 9 ateliere in functie de particularitatile productive:

-calitate si culoarea sticlei, tipurile de vase

30

Sitaţia este însă mai dificilă în cazul epocii romane (Roman I – după Morin-Jean) din cauza prezenţei meşterilor sirieni care au introdus în Campania, Roma, Aqueleia şi în provinciile occidentale ale Inperiului Roman prelucrarea sticlei, înfiinţând şi primele ateliere – Lyon, Vienne, Köln, care au produs obiecte de sticlă în stilul binecunoscut oriental ceea ce a îngreunat în mod excepţional studiile aprofundate.

Trebuie avut în vedere că în acelaşi timp au continuat să producă şi atelierele „tradiţionale”Un alt aspect important îl constituie încercarea de cunoaştere a evoluţiei proceselor

tehnologice şi mai ales de stabilirea momentelor de declin din istoria sticlăriei din diverse motive. Acest fomomen a fost consideratde către unii cercetătoridrept un criteriu sigur de determinare a unor perioade cronologice sau productive (de ex: perioada romană târzie sau perioada migraţiilor). Desigur că aceste date îşi au importanţa lor, dar nu pot să fie absolutizate.

Un alt aspect particular, a jucat un rol extrem de important în istoria acestui meşteşug. Este cazul conservatorismului care se manifestă prin păstrarea secretă a tehnologiei de realizare a pastei de sticlă cât şi unele tehnice de ornamentare. (ex: stcla de Murano).

Oricum, se poate constata o anumită continuitate tehnologică sau tipologică până târziu în sec. X-XII elementele de bază fiind oferite de producţia de sticlărie romană (ex: producţia de sticlărie bizantină, unde elementele de origine romană sunt cele mai evidente).

Ceea ce se poate constata cu siguranţă este şi faptul că nu există încă criterii de clasificare a vaselor de sticlă care să fi fost unanim acceptate. Printre sistemele cele mai importante amintim pe cel al lui Morin-Jean care a avut ca obiect sticlăria romană produsă în Gallia. Au fost luate în considerare forma, locul de fixare a toartei şi funcţionalitatea vaselor. Au fost astfel diferenţiate 10 tipuri de bază cu 118 variante. Ex: urna: ollae cinerariae, butelii, oenochoe, phiale, boluri, farfurii, etc., recipiente cu gura largă, reproducând formele greceşti de Kantharos, Kyphos, pahare, etc.

În studiul tipologic, asupra atelierelor de producţie de la Fayum Harden a definit XIII tipuri de buză, fiecare cu două sau mai multe subgrupe.

O altă analiză ce poate fi amintită este aceea efectuată de Fritz Fremersdorf, care a studiat producţia de obiecte de sticlă din centrul de la Kölncare a avut drept criteriu principal tehnicile decorative făcând distincţia între sticla policromă, cea cu decor aplicat la cald (cu fir sau cabosoane ) cea cu decor faţetat, cea cu decor pictat cu aur, sau alte culori, sau cu foaie de aur aplicată, dar care în descrierea pieselor se raportează la tipologia lui Morin –Jean.

Decorarea vaselor de sticlă s-a considerat că se poate rezuma la două tehnici principale: decorul realizat la cald (modelarea vaselor în tipare de lut sau de lemn, care poate cuprinde: canelarea, aplicaţia cu fir de sticlă sau cabosoane cu sau fără apendice central, pictarea cu aur şi decorul realizat la rece, cu mâna sau roata: gravarea, faţetarea. O tehnică deosebită cunoscută sub numele de „a falsei camei”= sticla cu doua straturi, conform careia decorul este realizat in doua straturi, decorul fiind realizat prin sculptarea stratului superior(exterior)= sculptura vitri. O varianta a acestei tehnici consta in ajurarea stratului exterior care nu face corp comun cu vasul ci este fixat de acesta cu ajutorul unor bare foarte fine. Din aceasta categorie fac parte o serie de boluri tarzii(Diatreta), ce prezentau decor ajurat si inscriptii.

Alte categorii importante de obiecte de sticla sunt diversele obiecte de podoaba: bratari, margele, pandantive, amulete, cuburile pentru mozaic. Dealtfel, perle si bratari din pasta sticloasa au circulat si in mediile Hallstatt si La Tene din Europa. Unele sunt importuri, cele mai multe grecesti dar au existat si centre de productie cum este cel de la Sticna(Slovenia). De amintit este si productia de geam in tot Imperiul Roman din Anglia(Wales) pana in peninsula Balcanica(Sadovet) sau din Asia Mica(Sardes) in nivele ce dateaza din secolul II en. pana in secolele VI-VII(Sardes, Sadovet).

31

XV. Asezari, locuinte, Sisteme de fortificatie.Metode si tehnici de constructie.

A. Elemente teoretice.

Concepţii şi ipoteze.

În general, spaţiul reprezintă două componente fundamentale: componenta naturală şi componenta umană.

Componenta naturală:

Include toate elementele mediului înconjurător în care omul trăieşte. De regulă există o relaţie de interacţiune directă sau indirectă între om şi mediul în care trăieşte. Acest sistem de relaţii se traduce prin “presiuni” efectuate asupra omului şi prin intervenţii pe care acesta, la rândul lui, le întreprinde asupra mediului.

Este vorba deci de un sistem de relaţii cu intensităţi relative şi oscilante, ce depind de mai mulţi factori.

Componenta umană:

Este o noţiune cuprinzătoare, ce include multe variante. În cazul de faţă, dorim să insistăm, în principal, asupra noţiunii de spaţiu uman. Acesta are două componente:

1 spaţiul locuit: urban / rural; temporar / definitiv.2 spaţiul non-locuit: spaţiul ritual: -templu

-sanctuar -biserică

-spaţiul funerar: necropolăÎn gândirea teoretică anglo-saxonă, apare o serie de termeni, ca de pildă - “settlement” care se

înţelege “distribuţia geografică a artefactelor şi a altor resturi tangibile, în care este vizibilă existenţa unor activităţi domestice”

S-a încercat definirea conceptelor fundamentale. Prin noţiunea de “settlement archaeology” (arheologia aşezării) se înţelege studiul datelor arheologice în termenii efectelor mediului. înconjurător asupra omului, nivelul tehnologig al acestuia în cadrul căruia el acţionează.

În general, se consideră că esenţială nu este arheologia propriu-zisă a sistemelor, ci studiul relaţiilor bazate pe datele arheologice.

De asemeni, trebuie făcută distincţia între cele doua noţiuni: aşezare şi comunitate. Noţiunea de aşezare accentuează asupra componentei spaţiale, în timp ce aceea de comunitate pune accentul pe existenţa unei grupări umane care trăieşte într-un anumit spaţiu.

Conform teoriei lui Chang, termenul de aşezare arheologică defineşte contextul local unde comunitatea se presupune că locuieşte şi în care îşi rezolvă problemele zilnice.

Practic, în accepţiunea europeană curentă, noţiunea de aşezare arheologică se sustituie ambilor termeni. Sociologia consideră că termenul de aşezare desemnează o aglomerare de populuţie ce locuieşte în acelaşi loc. Există posibilitatea ca într-o singură aşezare să locuiască comunităţi diferite (ex: marile oraşe)

Din punct de vedere arheologic, pentru populaţiile agrare, de regulă, o aşezare desemnează o singură aşezare. Tot din punct de vedere arheologic se poate introduce termenul de egalitate între cele două noţiuni, dar numai pe baza analizei minuţioase a spaţiului, mărimii, activităţilor culturii materialeşi a interacţiunii elementelor caracteristice ale mediului, economiei şi tehnlogiei.

Oricum trebuie întotdeauna studiate atât caracteristicile aşezării, cât şi acelea ale comunităţii. Întâlnim frecvent analize ale distribuţiei aşezărilor din punct de vedere zonal, regional, ori chiar

32

geografic, în care macro-trăsăturile sunt studiate fără referinţă la cazurile individuale.În permanenţă trebuie luaţi în vedere următorii factori: ecologici, economici, tehnologici,

socio-culturali, care determină variaţii ale aşezărilor şi ale caracteristicilor lor.

Modele de analiză:

Trigger defineşte trei niveluri de analiză:1 Construcţia individuală, concepută ca element fundamental (unitate de bază morfo-

funcţională).2 Nivelul ocupaţional al aşezării3 Distribuţia aşezărilor, unde trebuie avute în vedere relaţiile spaţiale pe o scară zonală. Trebuie

făcută analiza forţelor sociale existente în spaţiul relaţiilor sociale. Trebuie studiat faptul că aceste unităţi cuprind una sau mai multe comunităţi şi nivelul interacţiunilor dintre aşezări.Relaţiile spaţiale dintre aşezări pot fi studiate mai mult informativ, la două niveluri:

a nivelul marilor regiuni geografice- o zonă ecologicăbnivelul unei mari regiuni geografice, cuprinzând un număr de zone ecologice.

Revenind, putem spune, mai pe larg, că: 1 Nivelul construcţiei individuale

Trebuie sã aibã în vedere: mărimea, forma, modelele şi tehnicile de construcţie, organizarea internă incluzând diviziunile interne, activităţile care au loc în şi lângă construcţie, funcţiile sale şi aspectul exterior.

2 Nivelul ocupaţional al aşezării- zona rezidenţială (settlement site)Cuprinde mai multe elemente decât zona în care se grupează locuinţele individuale.Studiul analitic al componentelor trebuie să includă: locaţia geografică, numărul total şi densitatea locuinţelor, organizarea internă a clădirilor şi a spaţiului, activităţile din şi în apropierea aşezării, precum şi distribuirea lor diferenţiată în această zonă, ca şi demarcarea exterioară a aşezării.Forma şi conţinutul primelor două niveluri de analiză pot fi influenţate de factorii naturali, de

mediu, tehnologie şi de economia de subzistenţă.Toţi aceşti factori pot acţiona restrictiv, dar nu pot determina forma posibilă şi funcţiile

construcţiilor şi a aşezărilor.În multe societăţi (aflate pe diferite niveluri de evoluţie), factorii socio- culturali pot fi foarte

importanţi în determinarea organizării interne a zonei rezidenţiale, distribuţia activităţilor în diferite clădiri şi spaţii, precum şi relaţiile spaţiale între clădirile individuale.

3 Distribuţia aşezărilor:La nivelul 3 (a + b) al analizei ce cuprinde un număr de aşezări din una sau mai multe zone

ecologice, trebuie să fie studiate relaţiile: spaţiale, sociale şi politice, pe de o parte, între aşezări ce conţin o singurã comunitate de acelaşi tip şi pe de altă parte, între aşezări ce conţin comunităţi variabile.

În acest sens, trebuie menţionate: locaţia aşezărilor şi relaţiile dintre ele resursele naturale potenţiale posibilităţile de comunicare densitatea şi distribuţia aşezărilor ariile exploraţionale şi economia de subzistenţă distribuţia zonelor de activităţi specifice (ex: necropole, tabere de vânătoare, cariere,

etc.) nivelul mişcărilor sezoniere sau non- sezoniere mişcările de populaţie între diferitele zone de activităţi specifice distribuţia pieţelor relaţiile sociale între comunităţi

33

relaţiile politice dintre comunităţi, incluzând: dominaţia politică şi ierarhizările, centralizarea politică, activităţile militare şi religioase, modul de purtare a războiului, apărarea

exploatarea diferenţiată a unor aceleaşi zone importante, ecologice (ex: sinteza păstorit- agricultură).

Factorii economici şi caracteristicile mediului sunt evident foarte importanţi în determinarea faunei şi caracterul trăsăturilor determinante ale aşezărilor.

Studiul aşezărilor la acest nivel este foarte important pentru înţelegerea dezvoltării şi evoluţiei relaţiilor sociale şi politice şi apariţiei şi dezvoltării centrelor urbane.

Evident este faptul că analiza la acest macro- nivel nu poate da rezultate bune decât în condiţiile unei egale studieri a categoriilor amintite.

Un proces foarte important este acela al evoluţiei, al schimburilor inerente prin care trece fiecare societate. Adesea din punct de vedere arheologic, mai ales când e cazul unor intervale de timp mari- sute sau mii de ani- aceste evoluţii, schimburi pot fi fobservate şi studiate foarte clar.

Un alt capitol este din nefericire mai puţin observabil, mai ales în condiţiile lipsei informaţiilor scrise: este vorba de domeniile activităţilor şi relaţiilor sociale şi politice. Din acest punct de vedere, un exemplu îl constituie problema naşterii centrelor urbane sau de distincţia ce trebuie făcută între centrele urbane şi cele non- urbane.

B Elemente arhitecturale

Aşa cum am văzut, elementul important care trebuie avut în vedere este acela al amenajării spaţiului locuit în cadrul mediului ambiant.

Din acest punct de vedere, o regulă niciodată încălcată este aceea a apropierii de sursele de apă. Încă din paleolitic, aşezările se găsesc plasate pe malurile râurilor. Această caracteristică se menţine chiar până în Evul mediu. În cazuri excepţionale, când apa lipsea- ca în Jawa, de ex- s-a procedat de la bun început la amenajarea unui rezervor care să capteze apa de ploaie. De asemenea, se avea în vedere alegerea terenurilor care să permită o scurgere a apelor pluviale. Sunt relativ rare cazurile în care aşezările erau plasate în zone mlăştinoase, dar în aceste situaţii se proceda la tehnici constructive mai complicate- locuinţe pe piloţi de lemn.

Alteori, în cazul unor zone cu un climat mai umed sau cu regim al ploilor mai bogat, locuinţele erau construite pe un planşeu realizat din bârne despicate sau crengi, deasupra cărora se aşeza un strat de lut cu grosimi de până la 25- 40 cm (ex: cultura Gumelniţa, Cucuteni).

O altă condiţie este legată de mediul favorabil obtinerii hranei intr-o forma sau alta :posibilitati de vanat , cules si pescuit in paleolitic ;practicarea agriculturii si cresterea animalelor in epocile ulterioare sau exploatarea unor resurse esentiale de materii prime :sarea , silexul ,piatra de constructii,etc.

Este important de stiut si faptul ca in cazul comunitatilor de agricultori si crescatori de animale, spatiul necesar subzistentei cuprindea in mod obligatoriu tot teritoriul necesar practicarii acestor ocupatii in conditii optime si chiar o rezerva in cazul practicarii agriculturii ciclice .Incepand din preistorie, dar situatia e mult mai clara in epocile istorice , apar si asezari a caror situatie si pozitie este determinata de existenta drumurilor comerciale care de regula urmeaza cursurile apelor. Vaile acestora au fost folosite cu predilectie in toate epocile istorice .

O stransa legatura exista si cu nivelul de dezvoltare tehnologica ,economica,si sociala si modul de asezare ,structura asezarilor ,tipologia locuintelor .

Astfel locuinta apartinand culturii Lengipel de la Brzesc Kuzansc consta din 50 de locuinte trapezoidale ce nu sunt toate sinuase ci corespund mai multor perioade de ocupatie ce au fost estimate ca durand aproximativ 2 ani,succedandu-se la intervale de 10 ani .Aceasta situatie a fost explicata prin practicarea unui sistem ciclic de exploatare agricola a pamantului. Dar evident ca aceasta nu este o situatie tipica deoarece se cunosc multe astfel de asezari din diverse regiuni si existenta multor culturi in care de obicei locuintele sunt relativ sinuase .

Diferentele sociale au aparut inca din neolitic cand se inregistreaza existenta unor locuinte deosebite fata de celelalte ,caracterizate prin dimensiuni mai mari ,inventar mai bogat ,s.a.m.d.

Intr-o anumita masura tot mediul este acela care a influentat si modul de constructie al

34

locuintelor ,desi in ordinea importantei acest element este urmat apoi de nivelul tehnologic . Asa de exemplu in paleolitic structurile de locuire ,care sunt foarte greu detectabile, par a fi

fost realizate in primul rand din materiale perisabile , atunci cand ele nu sunt in pesteri .Si aici pot fi amintite ,pe langa lemn si frunze, probabil piele de animale si in mod cert fildesii de mamut ce au fost utilizati in realirarea scheletului de rezistenta al -structurilor de locuire-,acele mai mult adaposturi.

In neolitic,pentru realizarea locuintelor au fost folosite lutul ,lemnul si piatra Deja in aceasta perioada isi face aparitia ”caramida”de lut nears sau constructiile realizate din schelet lemnos -barne si pari cu impletituri de nuiele peste care era apoi era aplicat lutul amestecat cu paie ,pleava ,etc.

Daca in general este dificil de gasit reguli absolute în ceea ce priveste asezarile ,totusi inca nu se poate afirma ca din punct de vedere numeric incepand din paleolitic asezarile cunosc un numar crescand ,din ce in ce mai mult de locuitori .

Incepand din neolitic inregistram aparitia primelor planuri preconcepute de sistematizare,de orgazinare a spatiului.

De la locuinte dispersate ,insirate de-a lungul apelor ,asa cum sunt cele apartinand culturii cu ceramica liniara ,la locuintele distantate si dispuse in siruri ,de-a lungul unor uliti de la Biskupin si Wicina ,in cercuri ca in asezarea de la Volnuscina ,pe terase care se succed in forma cochiliei de melc ca in Troia II-IV,la locuintele “tip bloc” la care spatiile despartitoare sunt absente ,casele se sprijina una pe cealalta asa cum se intampla la Catal Hujuk ,Zygauries , TroiaVII

Fenomene particulare apar cum sunt de exemplu cele din Anglia epocii metalelor unde in perimetrul fortificatiilor sunt incluse nu numai casa si anexele ei ci si loturile arabile si pasunile(ex:locuintele de la Ponta).

O alta problema este aceea a masurii in care locuintele dintr-o asezare se distribuie in functie de un punct sau zona fixa -de exemplu ulita principala de la Biskupin ,piata publica si locul de adunare al comunitatii respective ,casa sefului -megaronului central de pe cea mai inalta terasa de la Troia ,etc, sau se dezvolta in mod haotic pe masura ce populatia creste sau revine intr-o veche vatra de lo-cuire(ex:Roma,Habasesti-Hobor).

Odata cu aparitia celor mai timpurii semne ale ierarhizarii membrilor unei comunitati,se profileaza tendinta de a se sublinia rangul prin dimensiunile locuintei si prin pozitia ce o ocupa in cuprinsul asezarii.Procesul nu este insa generalizat.

Sunt cazuri in care diferenta sociala observabila in cadrul necropolelor nu poate fi sesizata in asezari.

Apar si diferente intre asezari=grade de polarizare difereita(ex:bazinul Buhluiului). Fortificatii de refugiu sau rezidentiale.

Fortificatiile

Clasificarea functionalitatii:1) Dupa tipul de locuire : -de refugiu:militare -rezidentiale:orase2)Dupa tipul de constructie : -aparate natural -pinten barat -circulare sau orale -rectangulare3)Dupa material -palisade -palisade-sant -val-sant+palisada -zid piatra+sant

35