M O L D C O O PUNIVERSITATEA COOPERATIST-COMERCIALĂ

DIN MOLDOVA

CATEDRA FINANŢE ŞI BĂNCI

NOTE DE CURS

LA DISCIPLINA

BAZELE ACTIVITĂŢII INVESTIŢIONALE

Pentru studenţii specialităţii

364.1 Finanţe şi bănci

Chişinău 2011

Note de curs sunt elaborate de:

Elena Fuior, profesor universitar, doctor în economie;Tatiana Sanduţa, lector superior universitar

Examinat şi aprobat:

Catedra Finanţe şi bănci (proces verbal nr. 12 din 17 mai 2011)

© E. Fuior, T. Sanduţa; UCCM, 2011

Prelegere 1: Investiţiile şi gestiunea acestora. Strategii de relansare a investiţiilor

(2 ore)

1. Bazele teoretice ale investiţiilor.

2. Clasificarea investiţiilor.

3. Politici şi strategii de relansare a investiţiilor. Surse de finanţare.

4. Participanţii procesului investiţional.

Conceptul investiţiilor

În orice domeniu – economic, social-cultural – investiţiile sunt asociate ideii de

dezvoltare. Dezvoltarea oricărei societăţi comerciale necesită şi investiţii

corespunzătoare. În mod logic, la nivelul economiei naţionale, dezvoltarea aparatului

de producţie şi lărgirea suportului material al activităţilor social-culturale sunt în

dependenţă directă de fondurile de investiţii pe care societatea îşi permite să le aloce

într-o anumită perioadă.

Dar creşterea economică nu este în funcţie numai de volumul investiţiilor. Ea

este şi urmarea modului în care fondurile băneşti disponibile sunt repartizate pe

obiecte concrete, a manierei în care aceste fonduri sunt eşalonate în timp, a felului

cum sunt gestionate. Eficienţa investiţiilor este o condiţie la fel de importantă, dacă

nu chiar mai importantă, care apare în activitatea economică. Actul decizional ca

obiect dezvoltarea economică trebuie, întotdeauna, să se fundamenteze pe determinări

cantitative şi calitative riguroase, să se motiveze prin direcţionări precise reieşite din

asemenea operaţii.

În economie, prin investiţii, în sens larg, se înţelege orice cheltuială bănească

făcută cu scopul de a obţine profit. În sens mai restrâns, prin investiţii se înţeleg

cheltuielile care vizează construirea de clădiri, achiziţionarea de utilaje şi altele

asemenea. La nivelul unei societăţi comerciale, investiţiile vizează creşterea

patrimoniului acesteia. Definite în sens restrâns, investiţiile vizează numai creşterea

capitalului fix.

Investiţiile au un pronunţat caracter novator deoarece prin ele se creează

condiţiile materiale necesare promovării progresului tehnic şi a rezultatelor activităţii

de cercetare ştiinţifică în toate domeniile de activitate iar prin aceasta se asigură

perfecţionarea mijloacelor de producţie, tehnologiilor, formelor de organizare a

producţiei precum şi înnoirea produselor.

În dezvoltarea economiei naţionale investiţiile au un rol hotărâtor în asigurarea

modernizării întregii activităţi economice ca o condiţie indispensabilă de adaptare a

sistemelor tehnice şi economice la condiţiile de trecere a economiei naţionale la o

economie de piaţă, de participare a ţării noastre la relaţiile economice internaţionale

în condiţii de concurenţă şi competitivitate. Prin investiţii se poate asigura dotarea

locurilor de muncă cu utilaje performante, perfecţionarea proceselor tehnologice,

realizarea unor măsuri de natură tehnico-organizatorică, extinderea şi generalizarea

conducerii activităţii cu ajutorul mijloacelor de prelucrare automată a datelor etc.

Prin investiţii se asigură creşterea gradului de utilizare a resurselor materiale şi

de muncă ale societăţii având un rol deosebit de important în dezvoltarea economico-

socială a ţării, rol pe care l-a avut în toate perioadele istorice pe care le-a parcurs

omenirea.

Un alt aspect care vizează creşterea eficienţei economice a investiţiilor îl

constituie liberalizarea finanţării acestora prin crearea posibilităţii utilizării de către

agenţi economici a oricăror surse de finanţare. În general, apreciem că acestea ar

putea fi sursele proprii care se constituie din profitul repartizat în acest sens, fondul

de amortizare, emisiuni de acţiuni, încasările obţinute în urma dezafectării sau

vânzării unor utilaje şi alte surse; capitalul particular ( intern sau extern ); creditele

bancare ( interne sau externe ); alocaţii de la buget pentru obiectivele economice.

Investiţiile constituie principala cale de promovare a progresului tehnic prin

dotarea obiectivelor economice cu maşini, utilaje, dispozitive care asigură

perfecţionarea proceselor tehnologice, creşterea gradului de prelucrare a materiilor

prime, ridicarea nivelului productivităţii muncii şi, în final o eficienţă economică

sporită. Dar, pentru aceasta, în activitatea de investiţii se cere introducerea

principiului liberei concurenţe în elaborarea documentaţiilor şi contractării livrărilor

de echipamente.

În ridicarea eficienţei economice a investiţiilor un rol deosebit de important îl

au informaţiile financiar-contabile ale unităţilor, evidenţiind necesitatea ca ele să

reflecte cât mai exact valoarea la zi a patrimoniului fiecărei societăţi comerciale sau

regii autonome în funcţie de utilajele existente, preţurile reale ale acestora, utilitatea

lor în procesul de producţie, perioada de timp cât vor mai funcţiona până la scoaterea

din funcţiune, evaluarea corectă a realizărilor şi a eventualelor acţiuni, necesitatea

folosirii unor categorii financiare speciale economiei de piaţă, cum ar fi: lichidare,

faliment, vânzarea activelor etc.; reorientarea activităţii de contabilitate şi control

spre furnizarea celor interesaţi (investitori existenţi şi potenţiali dar şi a posibililor

creditori) a unor informaţii financiare sigure şi corecte asupra stării unităţii

economice, pentru fundamentarea deciziilor de investiţii sau a altor acţiuni.

Clasificarea investiţiilor pe baza diverselor criterii

Desfăşurarea normală a procesului de producţie presupune contribuţia mai

multor factori (capital fix, muncă, materii prime etc.), iar în cadrul acestora un loc

deosebit de important îl ocupă capitalul fix. Crearea de noi utilaje, precum şi

aducerea parametrilor celor existente la nivelul impus de progresul tehnic

contemporan se realizează numai prin investiţii. În acest context investiţiile de capital

reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creează sau se achiziţionează noi

capitaluri fixe, productive şi neproductive, se dezvoltă, modernizează şi reutilează

cele existente. Prin investiţii de capital se asigură construirea de noi unităţi

economice, dezvoltarea, modernizarea şi reutilarea celor existente, precum şi

construirea, lărgirea şi amenajarea obiectivelor cu caracter social-cultural şi de

locuinţe. Sânt asimilate investiţiilor cheltuielile pentru explorări, prospecţiuni şi

cercetări geologice referitoare la lucrările de investiţii; cheltuielile ocazionate cu

proiectarea tehnologică şi constructivă a obiectivelor de investiţii; cheltuielile pentru

împăduriri şi plantaţii de pomi şi vii, îmbunătăţiri funciare; cheltuielile pentru

achiziţionarea animalelor de muncă şi de prăsilă. prin extindere, sunt considerate

investiţii cheltuielile cu supravegherea realizării viitorului obiectiv şi pentru

calificarea salariaţilor care vor deservi unitatea nou construită; cheltuielile pentru

demolări, exproprieri şi amenajări.

Investiţiile de capital au un rol deosebit de important în asigurarea dezvoltării

şi restructurării economiei naţionale. Indiferent de natura investiţiei (de stat, de grup

sau particulară) fiecare agent economic investitor, în general, urmăreşte cu prioritate:

- accentuarea procesului de modernizare a bazei tehnice în condiţiile

restructurării întregii producţii materiale;

- reducerea costurilor de producţie şi îndeosebi a cheltuielilor materiale.

Problema apare cu atât mai importantă cu cât reducerea costurilor de

producţie se va face în condiţiile ridicării nivelului calitativ al produselor,

diversificării sortimentale şi creşterii gradului de complexitate a acesteia;

- promovarea largă a progresului tehnic, prin aplicarea cât mai rapidă în

producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi tehnologice;

- gospodărirea judicioasă a materialelor de care dispune fiecare beneficiar

de investiţii, ridicarea gradului de valorificare a resurselor materiale etc.;

- creşterea calitativă a întregii activităţii de comerţ exterior şi de cooperare

economică internaţională.

Apreciem că în următorii ani investiţiile de capital vor fi orientate cu prioritate

pentru modernizarea capacităţilor de producţie, care influenţează, în primul rând,

laturile calitative ale procesului de producţie, favorizând ridicarea nivelului tehnic al

producţiei, îmbunătăţirea calităţii produselor şi diversificarea acestora, corespunzător

economiei de piaţă.

Investiţiile se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume:

a) După structura lor, se pot grupa în:

• maşini, utilaje, instalaţii şi linii tehnologice, inclusiv aparate de măsură

şi control;

• lucrări de construcţii-montaj, compuse din lucrări de construcţii şi

instalaţii şi lucrări de montaj al utilajelor tehnologice realizate pe

şantierele de construcţii;

• lucrări geologice pentru descoperirea de noi rezerve de substanţe

minerale utile;

• alte cheltuieli de investiţii care se referă la plantaţii pomi-viticole, până

la trecerea acestora pe rod, cumpărarea şi creşterea animalelor până dau

în producţie.

b) După legătura pe care o au cu obiectivul proiectat, investiţiile se clasifică

în investiţii directe, colaterale şi conexe.

Investiţiile directe sunt cele care se fac pentru obiectivul de bază (achiziţionarea

utilajelor, montarea acestora, executarea fundaţiilor şi a construcţiilor etc.). Aceste

investiţii se calculează pe baza devizelor de cheltuieli care se întocmesc pe

categorii de lucrări, pe obiectiv sau pe întreaga investiţie (devizul general).

Investiţiile colaterale se materializează în lucrări care asigură utilităţile

obiectivului de bază (căi de acces, conducte de apă, gaze, aer comprimat, reţele

telefonice, precum şi cele îndreptate spre constituirea unor obiecte destinate

deservirii obiectivului de bază – magazine, locuinţe din jurul obiectivului de bază

etc.). Cheltuielile care se fac cu aceste investiţii se stabilesc prin devize special

elaborate.

Investiţiile conexe sunt cele finalizate în alte obiective economice pentru a asigura

viitorului obiectiv materiile prime necesare desfăşurării procesului de producţie.

c) După sursa de finanţare, investiţiile se împart în investiţii finanţate din

surse proprii sau din surse atrase.

Sursele proprii se constituie din capitalul propriu (din profit, din fondul de

amortizare şi din încasările obţinute în urma unor vânzări unor utilaje).

Sursele atrase în această perioadă au rol mare în finanţarea investiţiilor şi se

constituie din credite bancare interne şi externe, alocaţii de la buget sau din alte

surse.

d) După modul de constituire, investiţiile se împart în investiţii nete şi

investiţii brute. Investiţiile nete sunt constituite din sumele de bani ce provin din

produsul naţional net şi au ca scop sporirea capitalului fix şi a stocurilor de materii

prime şi materiale. Dacă la investiţia netă se adaugă amortizarea care are ca scop

principal înlocuirea capitalului fix uzat, se obţin investiţiile brute, care contribuie la

creşterea absolută a capitalului fix.

e) După natura obiectivului, investiţiile se materializează în obiective noi şi în

dezvoltări, modernizări, reutilară sau reprofilări. De menţionat că în perioada actuală

de dezvoltare economică investiţiile vor fi orientate spre modernizări, reutilări şi

retehnologizări care se asigură restructurarea economiei naţionale în condiţii şi

eficienţă şi competitivitate.

f) După modul de execuţie, investiţiile se împart în investiţii executate în

antrepriză şi în regie. Această clasificare se foloseşte cu precădere pentru lucrările de

construcţii. Modul de execuţie este impus de o serie de factori, din care precizăm:

gradul de specializare a viitorului obiectiv, mărimea obiectivului, natura lucrărilor

etc.

Politici şi strategii investiţionale

Investiţiile reprezintă suportul material al dezvoltării economice, ele stau la

baza diversificării sau creşterii calitative a tuturor factorilor de producţie. Nu se pot

asigura sporirea capitalului fix sau circulant, suplimentarea numărului de locuri de

muncă, creşterea randamentului utilajelor, sporirea productivităţii muncii etc. fără

consum de resurse financiare, fără investiţii. Investiţiile pentru dezvoltare, ca

totalitate a cheltuielilor făcute pentru construirea de noi obiective, dezvoltarea

sau modernizarea celor existente reprezintă o cheltuială certă pentru un viitor

ce conţine elemente de incertitudine (diminuarea cererii pentru produsele finite,

creşterea cantităţilor de produse finite apărute pe piaţă, creşterea costurilor materiilor

prime, apariţia altor produse mai performante etc.); de aceea, în cadrul strategiilor şi

politicilor firmei, strategia investiţională are un loc important pentru că toate celelalte

activităţi ale firmei depind de investiţii, depind de politica de investiţii adoptată.

Strategia investiţională, ca o mulţime ordonată de informaţii cu caracter

tehnic, economic sau de altă natură, stabileşte pe baza unor studii, analize, simulări,

obiectivele principale ale firmei în domeniul investiţional, acţiunile ce urmează să se

desfăşoare pentru atingerea obiectivelor, modalităţile de atingere a acestora, sursele

de finanţare şi metodele de alocare a resurselor. Strategia investiţională, ca o strategie

parţială, dar care ocupă un loc central în cadrul strategiilor şi politicilor firmei,

trebuie să aibă în vedere şi celelalte strategii ale firmei (de piaţă, de restructurare,

privatizare, informatizare etc.), înscriindu-se în strategia globală a firmei, în politica

sa economică, asigurând suportul financiar al materializării programelor firmei.

Strategia investiţională a firmei are un puternic caracter novator, deoarece prin

investiţii se asigură promovarea progresului tehnic şi a rezultatelor cercetării

ştiinţifice, perfecţionarea capitalului fix, tehnologiilor, a metodelor de organizare a

producţiei etc.

În funcţie de puterea economică a firmei, de corelarea care există între ceea ce

ea produce şi cererea pieţei, strategia investiţională poate fi de redresare, de

consolidare sau de dezvoltare. În cazul unei firme la care cererea de produse finite a

scăzut foarte mult, strategia investiţională ce trebuie urmată este una de redresare,

care presupune restructurarea producţiei, schimbarea utilajelor şi tehnologiei etc.

Apreciem că în această perioadă de tranziţie pe care o parcurge ţara noastră,

strategiile investiţionale ale firmelor, în majoritate, trebuie să fie strategii de

redresare, de adaptare la principiile unei economii concurenţiale de piaţă. În această

perioadă unitatea poate duce o politică de diminuare parţială a activităţilor, care să-i

permită efectuarea de schimbări structurale, fără un efort investiţional prea mare şi

pierderi de producţie.

Strategia de consolidare se aplică numai acolo unde se constată mici

modificări în structura pieţei, unde au apărut şi alţi furnizori de produse finite, unde

se constată o creştere a concurenţei şi există riscul vechilor pieţe de desfacere a

produselor finite. Strategia aplicată în această perioadă trebuie să fie una de adaptare

la condiţiile concrete ale vieţii social-economice, de menţinere a poziţiei câştigate, a

locului deţinut în acţiunile de cooperare şi contractuale cu vechii parteneri.

Strategia de dezvoltare se aplică în cazul în care există o cerere pronunţată de

produse finite sau în cazul în care piaţa reclamă apariţia de noi produse finite cu

parametri, calităţi sau efecte sociale superioare celor existente deja pe piaţă.

Investiţiile reprezintă o economie la fondul de consum, o cheltuială făcută

azi pentru asigurarea unei dezvoltări viitoare şi, în acest caz, investitorului nu-i poate

fi indiferent modul cum se cheltuieşte această economie a lui. Ca urmare, la baza

oricărei activităţi investiţionale trebuie să stea principiul eficienţei economice, al

obţinerii unui efect cât mai mare la fiecare unitate de efort făcută. Dar fiecare

investitor ştie că nu pot obţine rezultate foarte bune, o eficienţă maximă, decât

achiziţionând utilaje de bună calitate, materii prime şi materiale în structura şi de

calitatea cerute, folosind salariaţi de înaltă calificare. Toate acestea necesită eforturi

(cu investiţia şi cu producţia) mari, dar care vor aduce efecte cu mult mai mari,

ducând la o eficienţă economică mai ridicată. În acest caz, firmele trebuie să adopte o

strategie de piaţă ofensivă, care să le permită menţinerea locului ocupat pe pieţele de

desfacere.

În condiţiile economiei de piaţă, fiecare firmă are drept scop să obţină un

profit cât mai mare la un anumit nivel al resurselor consumate (aspectele sociale

trebuind şi ele să reprezinte pentru firmă aspecte prioritare), dar pentru aceasta

managerul trebuie să privească în mod sistemic toate activităţile firmei. Strategia

investiţională este o strategie independentă, care trebuie să fie globală sau, mai bine

zis, să integreze celelalte strategii având drept scop realizarea strategiei generale a

firmei.

Elaborarea unei strategii investiţionale presupune multă abilitate din partea

celui ce o elaborează, deoarece orice strategie implică riscuri, ştiindu-se că cea mai

mare rată de risc poate duce la cele mai mari profituri, dar şi la cele mai mari pierderi.

De aceea, orice strategie, şi cu atât mai mult cea investiţională, necesită multă gândire

şi analize minuţioase, deoarece nu întotdeauna strategia de a obţine cel mai mare

profit este cea mai bună. Atenţia trebuie îndreptată spre cei care cumpără, deoarece

calitatea produsului este determinată şi de dorinţa cumpărătorului, de ceea ce el vrea.

Ca urmare, o firmă nu este apreciată numai prin ceea ce a făcut, ci şi prin ceea ce

oferă sau va oferi în viitor. Tocmai de aceea, fiecare decident trebuie să analizeze

dacă va utiliza resursele numai într-o direcţie, dacă îşi va diversifica activitatea, va

schimba sau nu caracteristicile economice ale produselor etc. Pentru fundamentarea

strategiei investiţionale a firmei trebuie să se analizeze rolul şi locul firmei în cadrul

ramurii respective, să se facă un studiu al comportamentului celorlalţi producători, al

furnizorilor de materii prime, al obiceiurilor şi tradiţiilor locale etc.

Elaborarea unei strategii investiţionale necesită multă muncă, cunoştinţe şi

ingeniozitate. Pentru a reuşi, strategia trebuie să se bazeze pe forţele proprii; din

noianul de oportunităţi care apar trebuie să te bazeze pe cea care se potriveşte firmei,

să existe un respect pentru ceea ce faci şi să fii receptiv la toate informaţiile care îţi

parvin. În general, este bine să începi cu afaceri mici, dar să ţinteşti spre supremaţie,

nu din punct de vedere al anvergurii, ci al eficienţei economice. Trebuie avut în

vedere că importanţa acţiunii nu depinde de profitul obţinut imediat, ci de profitul

total, realizat pe un anumit orizont de timp, care, în general, depinde de durata de

funcţionare a viitorului obiectiv. Deci, în evaluarea strategiei investiţionale trebuie

luate în calcul şi efectele obţinute în urma reinvestirii sumelor obţinute iniţial.

În fundamentarea strategiei investiţionale, şi în general a firmei, trebuie

observat ce tip de economie de piaţă promovează ţara. Într-un fel se va fundamenta

dacă economia de piaţă se bazează pe o concurenţă perfectă sau pe una imperfectă, pe

o economie de piaţă dirijată de stat, planificată sau pe una modernă, liberă. Este clar

că fiecare ţară îşi doreşte o economie de piaţă modernă, care se realizează prin

mecanisme economico-financiare unde statul influenţează în mod direct activitatea

firmelor prin pârghii financiare, unde economia este descentralizată şi proprietatea

publică coexistă cu cea privată.

Strategia investiţională, cel puţin pentru marele firme, depinde de opţiunile

politice. De aceea, este foarte greu pentru o firmă mare să elaboreze o astfel de

strategie, să facă propuneri de acţiuni concrete pentru realizarea unor obiective, dacă

nu există o strategie la nivel macroeconomic sau dacă aceasta nu este cunoscută de

factorii de decizie de la nivel sectorial, regional, zonal etc. De astfel, cel mai mare

neajuns al unei politici economice îl reprezintă marginalizarea activităţii de investiţii,

lipsa de coordonare dintre o serie de măsuri ce vizează reforma economică şi

activitatea investiţională. Nu se poate face relansarea activităţii de industrie sau

construcţie ridicarea productivităţii muncii şi eficienţei utilizării factorilor de

producţie, creşterea mai accelerată a exportului faţă de import fără a avea o politică

clară în domeniul investiţiilor, care se constituie un element orientativ pentru

fundamentarea strategiilor investiţionale ale firmelor.

Orice strategie investiţională trebuie să răspundă la cel puţin patru întrebări de

bază:

1) Ce urmează să se facă?

2) Cu ce se va face?

3) Care sunt modalităţile în care se va realiza scopul?

4) Cum se va face evaluarea la ceea ce s-a propus să se realizeze?

În funcţie de potenţialul de care dispune firma, ea îşi va alege criteriul de

eficienţă economică ce va sta la baza deciziei de a investi. Dacă unitatea dispune de

un volum de resurse limitat, atunci va urmări obţinerea unui anumit efect economic

cu un minimum de efort. Va căuta ca volumul de resurse de care dispune să fie folosit

în aşa fel încât să-i permită obţinerea anumitor rezultate care vor sta la baza acţiunilor

viitoare.

Cunoaşterea potenţialului firmei va permite, deci, stabilirea criteriului

eficienţă economică ce va fi urmărit de firmă, deoarece numai prin evaluare a

eficienţei economice se poate stabili relaţia de cauzalitate dintre eforturi şi rezultate.

Există, uneori, părerea că obţinerea unei eficienţe maxime se poate realiza prin

folosirea unor eforturi minime care să asigure rezultate maxime. Această părere este

complet greşită, deoarece niciodată nu poţi realiza produse competitive (de calitate, la

parametri ceruţi şi cu un preţ normal) achiziţionând utilaje uzate sau cu parametri

tehnico – economici scăzuţi, cumpărând materii prime ieftine şi asigurând un salariu

derizoriu angajaţilor firmei. Această modalitate de a gândi era valabilă înainte de anul

1990, când prin “sarcinile de plan” se cereau produse mai bune, dar la costuri mai

scăzute. Nu negăm că pot exista şi astfel de situaţii în unele societăţi comerciale, dar

acestea nu pot fi absolutizate, devenind criterii de eficienţă economică, criterii de

optimizare a alocării resurselor investiţionale.

În funcţie de volumul resurselor, criteriul eficienţei economice ce va fi

urmărit de firmă, se va dimensiona potenţialul viitor al firmei care nu întotdeauna

trebuie să crească, ci trebuie să asigure utilizarea cu maximă eficienţă a tuturor

resurselor firmei.

Definitivarea viitoarei structuri a producţiei trebuie să asigure includerea

acesteia într-o concepţie unitară asupra strategiei generală a firmei; creşterea gradului

de specializare şi cooperare în producţie; un grad mare de flexibilitate, de adaptare la

nevoile pieţei; folosirea cu eficienţă maximă a resurselor; adoptarea unor metode şi

tehnici de muncă, organizarea producţiei, conducere care să permită promovarea

noului fără eforturi deosebite; folosirea completă a capacităţilor de producţie etc.

Este cunoscut că nu întotdeauna unităţile economice pot răspunde comenzilor

formulate de cererea pieţei. A te hazarda în a realiza ceva care depăşeşte posibilităţile

tehnice, tehnologice, financiare ale firmei înseamnă a cheltui fără să fii convins că va

veni vremea când banii respectivi vor fi recuperaţi. Trebuie avut în vedere că

investiţia este o cheltuială cu caracter ireversibil, că o dată ce a fost făcută nu mai

poate fi reconstituită decât pe baza altor cheltuieli, altor eforturi investiţionale.

Schimbarea destinaţiei unei secţii de producţie, a proceselor tehnologice, a structurii

producţiei necesită noi eforturi investiţionale.

O strategie investiţională bine fundamentată trebuie să stabilească priorităţile

firmei în domeniul resurselor investiţionale. Pentru o unitate economică existentă

ordinea de alocare a resurselor trebuie să fie: pentru modernizarea utilajelor existente

şi a producţiei, pentru reutilarea secţiilor, pentru dezvoltări şi numai în ultimă instanţă

pentru constituirea de noi capacităţi de producţie.

Activitatea de modernizare trebuie să deţină un rol important, deoarece prezintă o

serie de avantaje, faţă de celelalte direcţii de alocare a investiţiilor, dintre care mai

importante sunt: se porneşte de la o bază tehnico-materială existentă, care se

reînnoieşte şi se adaptează nivelului tehnic de la momentul respectiv; durata de

realizare este mai mică, fapt ce va permite scoaterea pe piaţă a producţiei mult mai

scurtă, cu toate efectele ce decurg de aici (câştigarea pieţei, preţ mai ridicat,

reducerea imobilizărilor de fonduri etc.); efortul investiţional este orientat cu

prioritate asupra mijloacelor fixe active, care participă nemijlocit la procesul de

producţie, apoi spre celelalte părţi ale utilajelor care duc la creşterea randamentelor

economice ale acestora, la creşterea performanţelor tehnico-economice ale lor.

Activităţile de reutilare şi de dezvoltare ale secţiilor de producţie au, de

asemenea, o serie de avantaje care se regăsesc şi la modernizări, cum ar fi: existenţa

investiţiilor colaterale, care se materializează în utilităţi; existenţa unui personal

calificat, cu o anumită experienţă şi tradiţie; fonduri de investiţii etc. Aceste activităţi

sunt folosite în special atunci când utilajele, procesele tehnologice, soluţiile tehnice

sunt învechite sau când are loc o schimbare radicală a structurii de producţie sau apar

solicitări suplimentare de producţie şi nu pot fi acoperite prin folosirea capacităţii de

producţie existente sau prin adaptarea acesteia la noile condiţii de producţie.

Un loc important îl ocupă stabilirea surselor de finanţare a viitorului obiectiv,

respectiv a surselor proprii sau a surselor atrase. Normal ca cele mai importante surse

sunt cele proprii (provenite din profit şi din amortizări) dar, în actualele condiţii de

dezvoltare a ţării, un loc important îl au sursele atrase, respectiv creditul şi vânzarea

de acţiuni. Indiferent de forma de finanţare aleasă, se va urmări acelaşi scop:

creşterea eficienţei economice a investiţiei, unde un rol important îl are evaluarea

eforturilor corespunzătoare fiecărei surse de finanţare şi apoi alegerea variantei

optime, a aceleia pentru care eficienţa economică este maximă.

În această direcţie, a stabilirii celei mai bune surse de finanţare, un loc

important îl are dimensionarea nivelului maxim al ratei dobânzii, care depinde de o

serie de factori, din care: nivelul eficienţei economice a viitorului obiectiv, durata de

funcţionare a acestuia, eficienţa economică a activităţii unde se vor folosi banii

(profitul) obţinuţi la investiţia iniţială etc.

După aceea se vor stabili, în funcţie de mărimea capacităţilor de producţie,

felul şi cantitatea de materii prime şi materiale necesare desfăşurării viitorului proces

de producţie. La baza stabilirii soluţiilor tehnice, tehnologice şi constructive trebuie

să stea principiul eficienţei economice, care permite analiza mai multor variante după

care se stabileşte soluţia optimă.

Tot în această etapă are loc şi procesul de alegere a amplasamentului

viitorului obiectiv economic, un proces complex, cu implicaţii directe asupra

eficienţei economice, dar şi cu implicaţii sociale, ecologice. Criteriile de alegere a

amplasamentului optim pot fi economice, tehnologice, sociale, strategice, natural.

Prin stabilirea criteriilor economice se va urmări îmbunătăţirea raportului

dintre resursele economice consumate şi rezultatele ce se vor obţine. Se va avea în

vedere alegerea acelui amplasament care asigură o relaţie optimă între baza de

aprovizionare cu materii prime, obiectivul economic şi piaţa de desfacere a

produselor finite; existenţa forţei de muncă în numărul şi structura cerute; posibilităţi

de dezvoltare în viitor, dar şi existenţa unor platforme care să asigure folosirea în

comun a unor utilităţi; folosirea cât mai bine a suprafeţelor construite etc.

Criteriile tehnologice decurg din necesitatea ca viitorul obiectiv să se

încadreze structural în platforma industrială pentru a asigura o bună colaborare cu

firmele din vecinătate şi, pe cât posibil, să nu ducă la concurenţă, ci la relaţii de

colaborare ce vor avea la bază aspecte economice. Aceste aspecte se referă la

cooperare în producţie, cooperare în asigurarea utilităţilor, asigurarea unor condiţii

pentru o protecţie reciprocă atât în ceea ce priveşte securitatea, cât şi unele aspecte

ecologice.

Criteriile sociale au o importanţă mai mică la nivel microeconomic, ele

prezentând importanţe la nivelul economiei naţionale unde apar probleme de ridicare

a nivelurilor de trai şi cultural, de venit şi de confort ale populaţiei.

În ceea ce priveşte criteriile strategice, ele au o importanţă deosebită,

deoarece aproape fiecare investitor îşi începe activitatea cu un volum mai mic de

resurse, datorită posibilităţilor financiare limitate la început, după care, pe măsură ce

creşte puterea lui economică, urmăreşte să-şi extindă activităţile şi deci, încă din faza

de elaborare a strategiei investiţionale, trebuie să cunoască posibilităţile de dezvoltare

în viitor, de cooperare şi specializare, existenţă a utilajelor etc.

Aspectele naturale ce trebuie avute în vedere la fundamentarea strategiei

investiţionale a firmei se referă la condiţiile naturale ale zonei, cum ar fi clima,

direcţia vânturilor, dar şi posibilităţile de asigurare a debitelor de apă necesare

proceselor de producţie, protecţia mediului etc.

Următorul aspect, ce stă la baza elaborării strategiei investiţionale îl

reprezintă modalitatea în care se face evaluarea la ceea ce s-a propus să se realizeze.

În acest sens, metodologia de evaluare trebuie să cuprindă următoarele particularităţi:

• evaluarea eficienţei trebuie să se bazeze pe un sistem de indicatori ce

asigură comparabilitatea dintre efecte şi eforturi, nu pe indicatori de volum (profit,

venit, încasări valutare, cifra de afaceri, cheltuieli investiţionale, cheltuieli de

producţie etc.);

• la calculul indicatorilor de eficienţă trebuie să se folosească tehnica

actualizării;

• fiecare proiect trebuie analizat atât prin prisma investitorului, la nivel

microeconomic, cât şi prin prisma economiei naţionale, la nivel macroeconomic.

Trebuie avut în vedere că în cazul unei economii de piaţă interesele, la cele două

niveluri, diferă, fără a fi contradictorii. La nivelul întreprinzătorului, scopul

principal îl constituie obţinerea unui profit cât mai mare la fiecare leu cheltuit, iar

la nivel macroeconomic, alături de criteriile economice, apar şi cele sociale,

strategice, ecologice etc. În acest context, prioritară trebuie să fie analiza la nivelul

întreprinzătorului, deoarece acesta este cel care face efortul investiţional şi de

producţie. Mai mult, o serie de elemente ca taxe, dobânzi, impozite, care pentru

economia naţională constituie venituri, pentru întreprinzător se constituie în

cheltuieli. De aceea, o variantă de investiţii are o eficienţă mai scăzută la nivel

microeconomic, ea putând fi ineficientă prin prisma întreprinzătorului, dar

eficientă prin prisma economiei naţionale.

• pentru reuşita afacerii, investitorul trebuie să aibă respect pentru ceea ce el

intenţionează să facă. În acest sens, în evaluarea principalelor elemente ale costurilor,

în special ale materiilor prime, trebuie să se ia în calcul costul acestora existent pe

piaţa mondială şi nu cel de conjunctură, existent la un moment dat la un furnizor.

Preţurile internaţionale ale materiilor prime au un grad mai mare de stabilitate.

Aceeaşi evaluare, la nivelul pieţei mondiale, ar trebui să se facă şi pentru forţa de

muncă: nu este normal ca aproape toate elementele costurilor să fie aliniate la piaţa

mondială, iar nivelul salariilor să fie inferior.

• evaluarea cât mai exactă a eforturilor presupune însumarea acestora, atât

pe durata realizării investiţiei, cât şi pe cea a funcţionării viitorului obiectiv. Aceasta

cu atât mai mult cu cât un efort investiţional mai mare, pentru acelaşi nivel al

capacităţii de producţie, va duce la un consum mai redus de resurse în perioada

funcţionării obiectivului economic.

Orice strategie investiţională presupune mai multe variante, caracterizate printr-o

multitudine de aspecte tehnice, economice, sociale etc. De aceea, pentru stabilirea

variantei optime de strategie, aceasta trebuie apreciată printr-un sistem de

indicatori de eficienţă economică, incluzând mai multe criterii de optimizare.

În cadrul politicii de extindere a activităţii firmei, strategia investiţională deţine un

loc primordial, deoarece prin ea se direcţionează viitorul firmei, se orientează

efortul acesteia pentru atingerea unor obiective care să-i permită valorificarea cu

eficienţă maximă a resurselor consumate.

Contribuţia principalelor participanţi la creşterea eficienţei economice a

investiţiilor

Investiţiile se caracterizează prin aceea că se înfăptuiesc în scopul creării de

noi mijloace fixe, iar realizarea lor necesită un timp îndelungat în principalele faze:

proiectare, execuţie şi apoi atingerea parametrilor proiectaţi.

Investiţiile se realizează în diferite ramuri economice, fără ca ele să constituie

o ramură de sine stătătoare a economiei naţionale.

Cel care dirijează întreaga activitate în legătură cu obiectivul de investiţii este

beneficiarul lucrării, viitorul proprietar al obiectivului. Adesea el nu participă la

realizarea efectivă a investiţiilor. Realizarea unei investiţii este opera următorilor

participanţi: beneficiarul, proiectantul, executantul.

De activitatea lor depind atât modul cum se înfăptuieşte o investiţie, cât şi

gradul ei de eficienţă economică.

Beneficiarul

Beneficiarul unei investiţii este proprietarul viitorului obiectiv sau mandatarul

acestuia. De el depinde orientarea investiţiilor pe ramuri şi subramuri ale economiei

naţionale. Beneficiarul este acela care cunoaşte necesitatea unei investiţii şi

mobilizează fonduri pentru realizarea acesteia. El dispune de aceste fonduri şi

răspunde de gospodărirea lor judicioasă, ceea ce influenţează bineînţeles asupra

eficienţei investiţiilor.

Beneficiarul este primul factor decizional în materie de investiţii, el determină

priorităţile în repartizarea investiţiilor pe obiective şi eşalonarea lor judicioasă în

timp.

Beneficiarul determină mărimea obiectivului de investiţii, el stabileşte

structura lucrărilor, ceilalţi factori neavând decât rolul de a realiza ceea ce

beneficiarul a comandat.

Lipsa de exigenţă a beneficiarului poate conduce la cheltuirea

neeconomicoasă a fondurilor, iar cererile sale nejustificate se pot materializa în

supradimensionări constructive, lucrări nefolositoare, cu adânci implicaţii asupra

eficienţei economice a investiţiilor.

Beneficiarul nu poartă vina pentru toate greşelile proiectantului şi ale

executanţilor, dar în calitatea sa de coordonator general al lucrărilor, el dispune, în

final, de întreaga investiţie. În plus, este de reţinut că acţiunile întreprinse de

proiectant şi executant trebuie aprobate de beneficiar, ceea ce îi sporeşte rolul său de

“guvernator” al lucrării de investiţii. De aici rezultă necesitatea sporirii gradului de

competenţă a beneficiarului. În general, beneficiarul unei investiţii este întreprinderea

sau instituţia care va administra noul mijloc fix ce urmează a fi creat.

Proiectantul

Proiectarea – înţelegând prin aceasta întreaga activitate de concepere a

viitorului obiectiv de investiţii, de la definirea principiilor de funcţionare a acestuia şi

până la elaborarea documentaţiilor tehnico-economice după care se execută lucrările

de investiţii – are un rol esenţial în creşterea eficienţei economice a investiţiilor. De

calitatea proiectării depinde gradul de eficienţă a noului obiectiv. Executantul nu face

altceva decât să realizeze lucrările în conformitate cu proiectele elaborate. Nivelul

producţiei, consumurile de materiale, caracteristicile utilajelor, numărul şi structura

pe profesii a muncitorilor şi în general toate prevederile din documentaţiile tehnico-

economice sunt concepute de cercetător şi proiectant, multe din ele reprezentând

creaţia lor originală.

De aceea, una din căile sigure de creştere a eficienţei economice a investiţiilor

o constituie îmbunătăţirea activităţii de proiectare.

Analizând rolul proiectantului trebuie să ne referim şi la cercetarea ştiinţifică,

activitate care precede proiectării, între eforturile şi rezultatele lor de multe ori

existând o împletire strânsă. Datorită faptului că investiţiile se referă întotdeauna la

crearea de noi mijloace fixe, cercetarea ştiinţifică este chemată să elaboreze procesele

tehnologice care corespund cel mai bine scopului urmărit, asigurând totodată

performanţele cele mai ridicate ale acestora, în funcţie de cele mai noi cuceriri ale

progresului tehnico-ştiinţific mondial. Introducerea în fabricaţie de noi produse se

face adesea cu ajutorul investiţiilor.

În plus, este necesar să se ţină seama că celelalte ramuri economice care

concură la realizarea investiţiilor – industria, construcţiile etc. – sunt puternic

influenţate de nivelul activităţii de cercetare ştiinţifică şi că cele două laturi ale

acesteia – cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă – determină progresul

întregii producţii materiale.

Activitatea de cercetare se întrepătrunde cu cea de proiectare. Fiecare

proiectant desfăşoară în acelaşi timp şi o muncă de cercetare, după cum fiecare

cercetător îşi finalizează creaţia printr-un proiect mai mult sau mai puţin detaliat.

Orice investiţie se execută pe baza unei documentaţii tehnico-economice

elaborate de proiectant, constituită din ansamblul de documente – texte, calcule şi

desene – pe baza cărora se execută utilajele, construcţiile şi celelalte elemente care

compun investiţiile.

Prin proiectele de execuţie iau formă concretă profilul viitorului obiectiv,

principiile sale de funcţionare, modul de execuţie, utilajele, instalaţiile tehnologice şi

obiectele de construcţii, amplasamentul şi mărimea teritoriului afectat noului

obiectiv, precum şi celelalte elemente necesare pentru execuţia investiţiei.

În cadrul activităţii de proiectare, se stabileşte locul tuturor clădirilor,

construcţiilor speciale şi utilajelor tehnico-sanitare, obiectelor cu caracter social etc.

O condiţie de bază a proiectării eficiente o constituie reducerea duratei de

elaborare a documentaţiilor tehnico-economice. Este cunoscut că proiectarea unei

investiţii se realizează într-o perioadă de timp relativ îndelungată. Întrucât investiţiile

au ca scop promovarea noului, apare limpede necesitatea scurtării a duratei

proiectării. În caz contrar, se poate ajunge la situaţia ca mijloacele fixe proiectate şi

realizate prin investiţii să fie uzate moral încă înainte de a fi puse în funcţiune sau la

scurt timp după aceasta.

Proiectarea tehnologică

Se ştie că între potenţialul tehnico-ştiinţific al unei societăţi şi dezvoltarea

economică a acesteia există o strânsă interdependenţă: progresul tehnico-ştiinţific

general determină creşterea economică de ansamblul.

O bună proiectare tehnologică se concentrează în obiective de investiţii de înalt

nivel tehnic, cărora le este proprie o eficienţă economică sporită. Asigurarea

condiţiilor pentru dezvoltarea proiectării tehnologice are drept rezultat realizarea unor

fabrici şi uzine care funcţionează la parametri înalţi, contribuind la sporirea eficienţei

economice a investiţiilor. În felul acesta se pot obţine beneficiile necesare finanţării

activităţii de cercetare ştiinţifică şi proiectare tehnologică la un nivel superior, sporirii

mijloacelor de studiu şi investigare şi îmbunătăţirii calităţii lor.

Proiectarea unei noi investiţii este precedată de analiza modului de folosire a

capacităţilor de producţie similare existente. Este neraţional şi dăunător pentru

economia naţională să se construiască noi obiective, în timp ce altele, de acelaşi gen,

stau nefolosite.

În cadrul activităţii de proiectare este necesar să se desfăşoare intense studii

economice privind prognoza cererii interne, posibilităţile de export al produselor

finite, evoluţia preţurilor şi a tendinţelor lor în viitor.

Dacă în urma efectuării unor analize temeinice rezultă necesitatea constituirii

noului obiectiv de investiţii, atunci pentru obţinerea unei înalte eficienţe economice

există căi multiple, printre care menţionăm:

a) Introducerea în proiecte a celor mai moderne soluţii şi procedee

tehnologice, la nivelul cuceririlor ştiinţei şi tehnicii mondiale.

b) Crearea şi punerea în funcţiune a acelor utilaje tehnologice capabile să

funcţioneze cu parametri ridicaţi, comparabili cu nivelul atins de tehnica

mondială.

c) Proiectarea de utilaje şi instalaţii cu gabarit şi greutate reduse.

d) Prevederea în proiectul noului a acelor utilaje care economisesc forţa de

muncă, conducând la o înaltă productivitate a muncii.

e) Proiectarea de utilaje care asigură un consum redus de materii prime şi

materiale, la acelaşi volum de producţie finită.

f) Adoptarea acelor soluţii tehnologice care prevăd folosirea raţională a

resurselor energetice ale ţării, utilizarea cu precădere a sortimentelor de

combustibili inferiori.

g) Proiectarea noilor investiţii ţinând seama de necesitatea reducerii, la

minimul necesar, a importurilor, cât şi în procesul exploatării noului

obiectiv, al realizării produselor finite.

h) Stabilirea profitului viitorului obiectiv, determinarea întregii game de

produse şi sortimente care se vor fabrica ţinând seama de solicitările pieţei

interne şi externe, asigurându-se competitivitatea cu produsele similare

străine, precum şi tehnologic, în mod suplu, producţia să poată fi orientată

spre sortimentele solicitate de cumpărătorii interni şi externi.

i) Includerea în proiectele de investiţii a acelor utilaje prin care se realizează

produse cu caracteristici superioare, solicitate de cumpărători, succesul în

competiţia economică asigurându-l calitatea produselor.

j) Proiectarea utilajelor caracterizate printr-o înaltă siguranţă în funcţionare,

durabilitate, mentenabilitate, materializată într-o îndelungată perioadă de

funcţionare.

k) Includerea în proiecte a pieselor, subansamblurilor şi chiar a utilajelor

tipizate şi standardizate, care sunt uşor de produs, au performanţe testate,

sunt interschimbabile.

l) Introducerea în proiecte a acelor utilaje care necesită cheltuieli minime

pentru achiziţionarea şi montarea lor, exploatare şi întreţinere, precum şi

pentru realizarea produsului finit.

m) Dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie.

n) Elaborarea proiectelor de execuţie a noilor investiţii pe baza celor mai

raţionale metode de organizare a procesului de producţie.

Proiectarea construcţiilor

Prin construcţii se înţeleg două categorii de obiective de investiţii, şi anume:

clădiri şi construcţii speciale.

Atât la realizarea clădirilor, cât şi a construcţiilor speciale, cerinţa de bază care

trebuie respectată este cheltuirea unor fonduri minime. Acest lucru este posibil printr-

o judicioasă proiectare care se realizează pe multiple căi, şi anume:

a) Reducerea suprafeţelor construite, prin dimensionarea strictă a clădirilor şi

construcţiilor speciale în funcţie de noile capacităţi de producţie.

b) Economia de teren ocupat cu construcţiile, prin analiza minuţioasă a

posibilităţilor de realizare, a clădirilor înalte, precum şi prin amplasarea cât

mai compactă a clădirilor.

c) Concentrarea activităţilor într-un număr cât mai mic de clădiri.

d) Combaterea gigantismului şi a exagerărilor arhitecturale, acordându-se

prioritate elementului funcţional.

e) Proiectarea unor finisaje simple, necostisitoare.

f) Necesitatea unei analize temeinice în cazul construirii obiectivelor

administrative şi a celor cu caracter auxiliar, cutându-se renunţarea la

unele dintre ele care nu sunt de strictă necesitate.

g) Reducerea pe cât posibil a spaţiilor de circulaţie din interiorul clădirilor

contribuie de asemenea la diminuarea cheltuielilor.

h) Proiectarea clădirilor având în vedere consumuri minime de materiale de

construcţii.

i) Folosirea proiectelor tip, ceea ce permite obţinerea de însemnate economii

atât în faza de proiectare, cât şi în procesul de execuţie a construcţiilor.

j) Reducerea ponderii clădirilor în ansamblul investiţiilor şi, dacă acest lucru

este posibil; amplasarea utilajelor în aer liber, de exemplu, utilajele

capsulate, staţiile electrice de transformare etc.

k) Eşalonarea judicioasă a investiţiilor.

l) Asigurarea asistenţei tehnice necesare.

Executantul

Executanţii principali ai lucrărilor de investiţii sunt industria şi construcţiile.

Industria reprezintă executantul cu ponderea cea mai mare în lucrările de

investiţii. Influenţa ei asupra eficienţei economice a investiţiilor poate fi sintetizată în

următoarele:

Reducerea costului producţiei industriale.

Promovarea progresului tehnic în industrie;

Introducerea în proiectele de execuţie a soluţiilor tehnologice

avansate;

Punerea în valoare a resurselor naturale ale ţării;

Reducerea importurilor;

Realizarea de către industrie a unor produse de calitate superioară;

Durabilitatea utilajelor fabricate şi siguranţa în funcţionare;

Automatizarea proceselor de producţie ;

Reducerea duratei de execuţie în construcţii ;

Industrializarea a construcţiilor etc.

Construcţiile reprezintă una dintre ramurile producţiei materiale ce are ca loc

de desfăşurare a activităţilor şantierul, unde se efectuează lucrările de investiţii.

Există căile prin care construcţiile, ca ramură, îşi aduc contribuţia la creşterea

eficienţei economice a investiţiilor:

a) Reducerea duratei de execuţie a lucrărilor;

b) Reducerea dispersării frontului de lucrări;

c) Reducerea cheltuielilor de organizare a şantierelor;

d) Îmbunătăţirea organizării muncii şi a proceselor de execuţie pe şantiere;

e) Îmbunătăţirea proiectelor de execuţie;

f) Înlocuirea materialelor scumpe, prevăzute în proiecte, cu altele mai ieftine;

g) Mecanizarea operaţiilor;

h) Folosirea deplină a forţei de muncă;

i) Reducerea costului producţiei de construcţii-montaj etc.

Investiţiile prin efectele lor contribuie la dezvoltarea tuturor ramurilor economiei

naţionale, constituind suportul material al acestei dezvoltări. Între dezvoltarea

ramurilor economiei naţionale şi necesitatea creşterii eficienţei economice a

investiţiilor există o strânsă interdependenţă.

Prelegere 2: Evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii (2 ore)

1. Abordarea financiară a proiectelor de investiţii.

2. Criterii de evaluare şi analiză a proiectelor de investiţii.

3. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii.

Proiectele de investiţii au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea

întreprinderii. pentru că ele pregătesc capacităţile şi condiţiile de producţie viitoare,

aceste proiecte condiţionează competitivitatea pe termen a întreprinderii şi în

consecinţă rezultatele şi echilibrul financiar.

Deoarece investiţiile angajează importante resurse financiare pe termen lung,

aceste proiecte prezintă riscuri deosebite, lansarea lor având un caracter ireversibil.

Gestionarii financiari ai întreprinderii trebuie să facă aprecieri asupra nevoilor

de investiţii în viitor. Trebuie evaluate efectele investiţiilor precedente şi prevăzute

efectele proiectelor vizate în viitor.

Punerea la punct a procedurilor de diagnostic, de evaluare şi de luare a

deciziilor cere o delimitare prealabilă a operaţiunilor care reprezintă investiţii.

Definirea criteriilor de apreciere a proiectelor de investiţii conduce la selectarea celor

mai avantajoase proiecte.

Definirea investiţiilor

Definirea investiţiilor şi delimitarea câmpului politicii de investiţii se fac prin

formulări mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Investiţiile pot fi definite în diverse

feluri.

Definirea contabilă şi juridică a investiţiilor

Într-o definire restrânsă se consideră investiţii numai cheltuielile care se

concretizează într-o achiziţie de bunuri de folosinţă îndelungată. Noţiunea de

investiţii desemnează în acest caz, achiziţia sau constituirea de noi imobilizări, adică

de active corporale, financiare sau necorporale.

Această înţelegere a noţiunii de investiţii prezintă un dublu interes. Pe de o

parte, permite suprapunerea unei viziuni contabile şi a unei viziuni juridice asupra

investiţiilor, pentru că sunt reţinute numai elementele patrimoniale în aceste două

optici referitoare la investiţii. Pe de altă parte, o astfel de definire poate fi cu uşurinţă

aplicată mai ales în momentul analizei bilanţului, întrucât prezintă un caracter

obiectiv indiscutabil, atestat de evidenţa contabilă.

Totuşi, o astfel de accepţiune a noţiunii de investiţii prezintă un caracter

restrictiv deoarece nu permite luarea în calcul a investiţiilor care nu au incidenţă

asupra activului întreprinderii. Această viziune patrimonială asupra investiţiilor

exclude de fapt toate cheltuielile care fac să crească potenţialul viitor al întreprinderii,

pentru că nu fac să sporească valoarea activelor întreprinderii.

Definirea “psihologică” a investiţiilor

În timp ce abordarea contabilă şi juridică a investiţiilor pune accent pe natura

elementelor achiziţionate prin efectuarea unor cheltuieli, definirea “psihologică” pune

accent pe intenţia individului sau a firmei care investeşte şi deci se insistă asupra

faptului că investiţia conduce la decalarea consumului în timp.

Din această perspectivă, investiţia înseamnă renunţarea la bunuri imediate în

schimbul bunurilor viitoare. Sau, după o altă formulare, schimbarea unei satisfacţii

imediate şi certe, la care se renunţă, contra unei speranţe pentru o satisfacţie mai bună

în viitor.

Aceste formulări prezintă destul de clar “contradicţia psihologică” la care este

supus investitorul, constrâns să confrunte resursele imediate pe care le angajează cu

veniturile viitoare pe care le speră.

Definirea monetară a investiţiilor

Definirea monetară consideră investiţii toate cheltuielile efectuate în vederea

obţinerii de venituri monetare în viitor.

De altfel, orice plată imediată susceptibilă să antreneze încasări ulterioare e

presupusă ca fiind politică de investiţii. Astfel se extinde considerabil sfera de

cuprindere a noţiunii de investiţii, nemaiexistând nici o limită dată de natura

elementelor achiziţionate. În acest fel se ajunge la concluzia că toate cheltuielile să

fie considerate investiţii, fără a fi necesar să se analizeze destinaţia lor.

Definirea operativă a politicii de investiţii

În domeniul politicii de investire se înscrie orice operaţie constând în

angajarea pe termen lung a resurselor monetare, materiale sau umane în vederea

creşterii potenţialului şi a performanţelor întreprinderii.

Această definiţie implică trei observaţii complementare:

1) ea este parţial compatibilă cu accepţiunile restrictive sau extensive. O

asemenea definiţie poate servi ca suport pentru o evaluare strict financiară

a politicii de investiţii, fie măsurând resursele angajate prin fluxurile de

cheltuieli iniţiale explicite sau implicite, pe care operaţiunea le-a cerut, fie

măsurând performanţele adiţionale şi potenţialul suplimentar aduse de

operaţiile considerate, cu ajutorul surplusurilor monetare pe care le aduce.

2) Analiza financiară a proiectelor de investiţii are o importanţă deosebită

prin aceea că furnizează un fundament obiectiv pentru aplicarea metodelor

de evaluare a proiectelor, chiar dacă criteriile financiare nu sunt singurele

determinante ale deciziei.

3) Luarea în calcul a caracteristicilor economice şi sociale poate fi asigurată

chiar într-o concepţia mai largă asupra eficienţei sau utilităţii social-

economice a investiţiilor.

Efectele investiţiilor

Ţinând cont de diversitatea definiţiilor date noţiunii de investiţii, analiza

efectelor induse de proiectele de investiţii poate duce la rezultate foarte diferite.

Două direcţii pot să fie reţinute pentru a introduce o anumită claritate în

studierea veniturilor determinate de investiţii.

Prima direcţia caută să ţină cont de investiţii sub diferitele lor aspecte tehnice,

economice, financiare, sociale, propunând criterii “pluridimensionale” de analiză şi

de clasificare. A doua direcţie vizează o abordare exclusiv monetară şi se limitează să

claseze proiectele de investiţii după forma de eşalonare a cheltuielilor şi a veniturilor

pe care le ocazionează.

Efectele investiţiilor stabilite pe baza analizelor multicriteriale

Efectele obţinute de pe urma investiţiilor determină o anumită clasificare a

acestora. Clasificarea este bazată pe cinci criterii legate de efectele sau scopurile

urmărite de investitori:

1) Sursa câştigurilor aşteptate de investitori:

- reducerea costurilor;

- expansiunea (creşterea producţiei sau a vânzărilor ca volum);

- diminuarea riscurilor;

- ameliorarea condiţiilor de muncă.

2) Efectele asupra concurenţei:

- efecte ofensive;

- efecte defensive.

3) Forma luată de investiţie:

- achiziţia de echipamente industriale;

- îmbunătăţirea gamei de produse;

- îmbunătăţirea metodelor de producţie;

- ameliorarea poziţiei pe piaţă.

4) Relaţia cu progresul tehnic

5) Incidenţele strategice

Efectele investiţiilor asupra fluxurilor monetare ale întreprinderii

Recurgerea la o analiză exclusiv monetară permite să distingem marile tipuri

de proiecte definite prin modul de succesiune a fluxurilor monetare pe care le

determină. Astfel putem distinge patru tipuri de investiţii:

1) Unele proiecte cer o anumită mărime a fondurilor alocate şi determină o

anumită mărime a rezultatelor obţinute, rezultate care se obţin în totalitate

într-un moment final, la o anumită dată. Proiecte de acest tip sunt relativ

rare în industrie. În schimb activităţile agricole, forestiere, financiare

furnizează numeroase exemple de acest fel.

2) Unele proiecte cer o anumită mărime a fondurilor investite, dar antrenează

încasări eşalonate. Numeroase investiţii în echipamente industriale

antrenează acest caz.

3) Alte proiecte reclamă o investire eşalonată a fondurilor dar determină toate

încasările la o anumită dată. Ansamblurile industriale complexe livrate la

cheie por fi exemple de acest fel.

4) Unele proiecte necesită cheltuieli eşalonate şi determină încasări de

asemenea eşalonate. Este cazul majorităţii investiţiilor industriale sau al

investiţiilor în infrastructură care implică alocări de fonduri pe mai mulţi

ani înainte de punerea în exploatare, totală sau parţială a obiectivelor.

Criterii de evaluare a proiectelor de investiţii

Aprecierea proiectelor de investiţii este făcută după criterii care să se poată

aplica tuturor investiţiilor. În practică, conducerile întreprinderilor pun pe primul loc

criteriile financiare pentru că acestea reflectă obiective şi constrângeri identificabile

şi cuantificabile şi pot fi aplicate într-un mod riguros.

Criteriile financiare avute în vedere pentru evaluarea proiectelor de investiţii

se referă la:

- influenţa acestor proiecte asupra rezultatelor şi rentabilităţii întreprinderii;

- influenţa lor asupra echilibrului financiar;

- influenţa lor asupra mărimii riscurilor suportate de întreprindere.

Incidenţa proiectelor de investiţii asupra rezultatelor viitoare.

Fiecare proiect de investiţii vizat sau analizat de întreprindere determină

cheltuieli şi venituri, pe toată durata sa de viaţă. Este deci posibil să se calculeze

diverşi indicatori ai rezultatului care permit să se măsoare contribuţia specifică şa

rentabilitate globală.

Aprecierea unui proiect în funcţie de rentabilitate va consta în confruntarea

fondurilor utilizate iniţial cu rezultatele viitoare posibile.

Pe de o parte, evaluarea proiectului poate să se axeze pe mărimea beneficiului

contabil rezultat din compararea ansamblului veniturilor şi ansamblului cheltuielilor

determinate de proiect în cursul fiecărui an de exploatare în viitor.

Pe de altă parte, cash-flow-ul sau rezultatul brut reprezintă un al doilea tip de

indicatori. Aceştia măsoară surplusul monetar degajat de investiţie în cursul anilor

viitori. Acest cash-low previzional rezultă numai din confruntarea dintre veniturile şi

cheltuielile monetare angajate de proiect, măsoară deci surplusul monetar.

Incidenţa proiectelor de investiţii asupra echilibrului financiar.

Acest criteriu vizează incidenţa investiţiilor asupra solvabilităţii întreprinderii.

în primul rând, fondurile iniţiale necesare pentru un proiect de investiţii constând în

achiziţia de active imobilizate pune o problemă de finanţare pentru întreprindere.

Întreprinderea este constrânsă să acopere cheltuielile efectuate pentru investiţii, fie

procurând resurse externe adiţionale, fie efectuând prelevări din fondul de rulment şi

acceptând astfel o anumită deteriorare a trezoreriei.

În al doilea rând, investiţia suscită, pe toată durata sa de viaţă o nevoie

suplimentară de fond de rulment. Această nevoie suplimentară este determinată de

creşterea stocurilor şi a creanţelor stocurilor şi a creanţelor comerciale determinate de

noua investiţie.

Incidenţa proiectelor de investiţii asupra riscului financiar.

Proiectele de investiţii vizate sau lansate de întreprindere au incidenţă asupra

riscului pe care întreprinderea îl suportă. Trei tipuri de risc pot fi identificate.

În primul rând, cheltuielile de finanţare adiţionate suportate şi eventuala

deteriorare a trezoreriei pot ameninţa solvabilitatea întreprinderii. Aceasta se expune

riscului de faliment.

În al doilea rând, investiţia sporeşte incertitudinea relativă la activitate şi la

rezultate şi determină astfel o amplificare a riscului de exploatare. Acest risc este

definit în raport cu variabilitatea sau instabilitatea rezultatelor.

În sfârşit, finanţarea necesară pentru acoperirea nevoilor determinate de

investiţii expune întreprinderea la un risc financiar a cărui amploare depinde de

raportul între rata randamentului activelor obţinute prin investiţie şi costul resurselor

utilizate pentru efectuarea investiţiei.

Metode de evaluare a proiectelor de investiţii

Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii urmăreşte în general după

obiective. În primul rând se urmăreşte asigurarea unei comparaţii între proiectele

concurente, între care trebuie să se stabilească ordinea de prioritate. În al doilea rând

se urmăreşte formularea unei aprecieri asupra valorii intrinseci a proiectului.

Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii se realizează, fie prin metode

care pun accentul pe rentabilitatea medie a proiectelor, fie prin metode fondate pe

actualizare.

1) Metode fondate pe rentabilitatea medie

a) rata medie de rentabilitate în exploatare

Metodele fondate pe rentabilitatea medie caută să măsoare mărimea unei

rate de tipul:

loataredeanualemediiCheltuieli

anualmediuzultatulrm exp

Re=

Aplicarea lor dă naştere la formulări variate după indicatorul ales pentru

măsurarea rezultatelor anuale şi mărimea reţinută pentru capitalurile angajate.

b) termenul de recuperare a cheltuielilor

Termenul de recuperare Tr este termenul necesar pentru ca investitorul să-

şi reconstituie fondurile avansate iniţial. Este vorba de cash-flow-uri, care ca

surplusuri monetare, permit o astfel de recuperare. Putem stabili că:

mediuanualflowCash

iinvesti ţnvalini ţniţCostulTr =

după o variantă a acestei metode, putem calcula termenul de recuperare

comparând la sfârşitul fiecărui an cash-flow-ul cumulat, obţinut de la darea în

exploatare a investiţiei, cu costul iniţial al investiţiei.

2) Metode bazate pe actualizarea cash-flow-urilor

Actualizarea constă în “datarea” fiecărui flux monetar pentru a ţine cont de

momentul în care al apare efectiv.

Prelegere 3: Amplasarea obiectivelor de investiţii (2 ore)

1. Criterii de fundamentare a amplasamentelor de investiţii.

2. Metode şi modele de stabilire a amplasamentului optim pentru obiectivele de

investiţii.

3. Determinarea necesarului de investiţii pentru asigurarea creşterii economice.

În cadrul studiilor tehnico-economice, odată cu stabilirea necesităţii şi a

oportunităţii realizării viitoarei investiţii, un rol important îl are alegerea

amplasamentului obiectivului de investiţii care are implicaţii nu numai economice,

dar şi sociale, ecologice etc. Astfel, stabilirea unui amplasament care să satisfacă un

număr cât mai mare de criterii reprezintă o problemă de importanţă vitală în luarea

deciziei de investiţii

La stabilirea amplasamentului trebuie avute în vedere cel puţin două aspecte:

în primul rând faptul că decizia de stabilire a amplasamentului este ireversibilă, odată

începută realizarea obiectivului pe un anumit amplasament nu mai poate fi schimbată

decât prin efectuarea unor cheltuieli foarte mari, în al doilea rând, un amplasament

este favorabil prin prisma unor criterii dar mai puţin favorabil prin altele.

Criteriile de fundamentare a amplasamentelor de investiţii

Stabilirea amplasamentului optim impune analiza unui complex de factori şi

criterii, care influenţează eficienţa viitorului obiectiv economic. Aceste criterii se pot

împărţi în criterii economice, funcţional-tehnologice, sociale, strategice, la care se

adaugă factorii naturali.

Criteriile economice. Aceste criterii au un rol hotărâtor în alegerea

variantelor de amplasament, deoarece prin intermediul lor se poate influenţa raportul

dintre resursele consumate şi rezultatele obţinute. Acestea la rândul lor pot fi

analizate la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic. Dar indiferent de nivelul

de analiză prin alegerea amplasamentului optim se urmăreşte în principal, obţinerea

rezultatelor scontate cu cele mai mici cheltuieli de muncă (cheltuieli de investiţii, de

producţie, de transport tec.); utilizarea deplină a resurselor umane, financiare,

materiale; asigurarea unei dezvoltări armonioase echilibrate a ţării, concomitent cu

atragerea investitorilor spre acele activităţi care să le asigure un profit maxim.

La nivel macroeconomic criteriile economice preponderente se vor referi la

asigurarea unei dezvoltări generale a economiei naţionale care să permită participarea

ţării noastre pe piaţa internaţională în condiţii de competitivitate şi eficienţă;

valorificarea completă a resurselor şi atragerea investitorilor spre descoperirea de noi

resurse.

La nivelul agentului economic – microeconomic – se va urmări reducerea

efortului total, cu investiţia şi cu producţie, în condiţiile realizării unor anumite

rezultate economice. Pentru aceasta se va acţiona în următoarele direcţii:

apropierea viitorului obiectiv economic de sursele de materii prime,

materiale, combustibil etc.;

apropierea de consumatorii produselor finite;

existenţa unui surplus de forţă de muncă;

existenţa “tradiţiei” în acea zonă referitoare la realizarea produselor

respective;

existenţa unor platforme industriale care ar permite, în acest caz,

folosirea în comun a unor utilităţi, cum ar fi: surse şi reţele de energie

electrică şi termică; surse şi reţele de alimentare cu apă; reţele de evacuare a

apelor; reţele magistrale, drumuri şi şosele; staţii şi linii de cale ferată;

centre tehnice de reparaţii; dotări sociale, sanitare, culturale, de învăţământ

etc.;

reducerea suprafeţelor alocate amplasării viitoarelor obiective prin

extinderea, acolo unde se poate, a construcţiilor pe verticală şi restrângerea

desfăşurării viitoarelor obiective pe plan orizontal; folosirea construcţiilor

vechi, care asigură reducerea efortului investiţional comparativ cu

executarea de noi construcţii.

Criterii funcţional-tehnologice. În categoriile acestor criterii se pot include

aspecte referitoare la colaborarea în ceea ce priveşte aprovizionarea în comun cu

unele materii prime; participarea în comun la activitatea de cercetare ştiinţifică pentru

descoperirea de noi soluţii tehnologice; efectuarea în comun a unor investiţii care să

asigure combaterea poluării zonelor respective, cum ar fi: staţii de epurare a apelor,

instalaţii de captare, filtrare sau diluare a noxelor etc.

Criterii sociale. Ele se referă la armonizarea nivelurilor şi proporţiilor în

profil teritorial a potenţialului productiv; gospodărirea raţională a resurselor naturale;

asigurarea creşterii economice echilibrate în toate raioanele; mobilizarea surselor şi

resurselor naturale locale; atragerea în circuitul economic productiv a persoanelor

neocupate sau parţial ocupate; ridicarea nivelului tehnic şi cultural, de venit şi de

confort al populaţiei.

Criterii restrictiv-strategice. Dintre aceste criterii menţionăm pe cele

referitoare la existenţa condiţiilor de dezvoltare în perspectivă: existenţa unor utilităţi

şi căi de comunicaţii favorabile amplasării, restricţii impuse de zone ce au caracter

turistic, de recreere sau de tratament medical; restricţii impuse de apărarea naţională;

evitarea marilor aglomerări industriale; asigurarea unor condiţii de siguranţă în

exploatare etc.

Factorii naturali. Aici se iau în vedere şi o serie de aspecte impuse de

condiţiile naturale, cum ar fi: asigurarea protecţiei mediului înconjurător; asigurarea

debitelor de apă necesare desfăşurării proceselor de producţie, aşa cum este cazul

hidrocentralelor; condiţii de climă favorabile; direcţia şi intensitatea vânturilor etc.

Metode şi modele de stabilire a amplasamentului optim pentru

obiectivele de investiţii

În vederea stabilirii amplasamentului optim al unui obiectiv de investiţii se

pot folosi unele metode şi modele economico-matematice. Trebuie precizat că nici

una din metodele utilizate nu poate surprinde totalitatea criteriilor economice, sociale,

strategice, care caracterizează amplasamentul luat în studiu.

1) Metoda minimizării efortului specific.

Unul din principalele criterii îl constituie minimizarea efortului total, cu

investiţia şi cu producţia, ce revine la o unitate de producţie. Acest criteriu se

cuantifică cu ajutorul indicatorului cheltuieli specifice recalculate:

Dq

DCIK

i

hiii ×

×+=

unde: Ki – cheltuieli specifice recalculate

Ii – valoarea investiţiei din varianta i

Chi – cheltuielile de producţie aferente aceleiaşi variante

D – durata de funcţionare a viitorului obiectiv

qi – capacitatea de producţie

2) Metoda minimizării cheltuielilor de transport.

Alegerea amplasamentului optim este influenţată de cheltuielile care se fac

pentru transportul materiilor prime, materialelor şi combustibilului de la furnizor şi a

produselor finite la piaţa de desfacere. În acest caz se pune problema găsirii

amplasamentului care asigură minimizarea cheltuielilor de transport, indiferent că

sunt de aprovizionare sau de desfacere a produselor finite. Se poate folosi relaţia:

∑∑= =

==p

k

n

jijkjkji midtqCT

1 1

...;3;2;1;

unde: CTi – cheltuielile de transport totale ce se efectuează în şi din localitatea i;

qkj – cantitatea din produsul k de transportat în localitatea i de la localitatea j;

tkj – tariful de transport al produsului k din localitatea j la i;

dij – distanţa de transport dintre localităţile j şi i;

p – numărul de sortimente ce urmează a fi transportate;

n – numărul de localităţi din care sau spre care se transportă;

m – numărul localităţilor luate în studiu.

În baza modelului prezentat, va fi acceptată acea variantă pentru care

cheltuielile totale de transport sunt minime.

3) Metoda minimizării tonelor-kilometri parcurşi.

În cazul în care tariful de transport nu diferă esenţial în funcţie de natura

materialului ce urmează a fi transportat sau categoria de mijloc de transport ce se va

folosi, amplasamentul optim se determină folosind relaţia:

∑=

×=n

jjj dqP

1

min

în care: P – tone-kilometri parcurşi;

qj – cantitatea de transportat din produsul j;

dj – distanţa pe care se transportă produsul j;

n – numărul de produse ce urmează a fi transportate.

Prelegere 4: Eficienţa economică – baza deciziei de investiţii (2 ore)

1. Caracteristicile şi principiile argumentării eficienţei economice a investiţiilor.

2. Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor.

3. Costurile de investiţii şi de exploatare.

Conceptul de eficienţa economică a investiţiilor

Prin eficienţă economică a investiţiilor înţelegem relaţia care se stabileşte

între cantitatea şi structura efortului pe de o parte, ca generatori de efecte, şi nivelul

rezultatelor economice obţinute în urma desfăşurării procesului investiţional.

În categoria eforturilor se cuprind eforturi care se referă la procesul

investiţional (valoarea investiţiei, valoarea lucrărilor de construcţii-montaj, numărul

de utilaje şi de personal atrase în procesul investiţional) dar şi cele referitoare la

procesul de producţie (costurile de producţie, cheltuielile materiale, numărul de

salariaţi, etc.). Aceste eforturi se pot referi la un singur an (cheltuielile anuale de

producţie, investiţia anuală, importul anual pentru investiţii sau producţie etc.) sau la

întregul volum de activitate (investiţia totală, cheltuielile totale realizate pe întreaga

perioadă de funcţionare a obiectivului, importul total pentru funcţionare a

obiectivului, importul total pentru investiţii sau pentru producţia etc.).

Efectele economice, atât ca volum cât şi ca structură, au un rol deosebit de

important în aprecierea eficienţei economice. Acestea pot fi:

- directe (rezultatele imediate obţinute în urma procesului investiţional);

- indirecte .

Cele directe se împart în efecte anuale (profituri anuale, valoarea anuală a

producţiei) sau efecte totale, pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului

economic (profituri totale sau valoare totală a producţiei).

Efectele economice ale procesului investiţional, ca de altfel la orice activitate

economică se mai pot împărţi în efecte brute, ca de exemplu, valoarea producţiei, şi

efecte nete, cum sunt profiturile.

În cazul în care eficienţa economică se calculează ca raport între efecte brute

şi eforturi, indicatorul trebuie să fie supraunitar pentru a reflecta o activitate rentabilă.

Dacă la numărător se consideră efectul net, raportul poate fi subunitar, dar la un nivel

cât mai ridicat.

În vederea creşterii eficienţei economice a investiţiilor în condiţiile unei

economii de piaţă se impune luarea unor măsuri, dintre care prezentăm:

♦ analiza temeinică a variantelor propuse, pe baza unui sistem

complex de indicatori de eficienţă economică, îmbunătăţirea structurii

producţiei concomitent cu ridicarea nivelului de competitivitate a acesteia;

♦ respectarea termenelor de punere în funcţiune a obiectivelor

economice, recuperarea mai rapidă a sumelor investite şi obţinerea mai

devreme a rezultatelor propuse prin documentaţiile de investiţii;

♦ realizarea unor nivele superioare a productivităţii muncii, a

cheltuielilor la 1 leu producţie, indicele de valorificare a materiilor prime

etc.

Sistemul de indicatori ai eficienţei economice a investiţiilor

Indicatorii folosiţi în aprecierea variantelor de investiţii se pot clasifica după

mai multe aspecte:

1) După sfera de cuprindere:

indicatori, ce reflectă efectele economice (capacitatea de producţie,

valoarea anuală a producţiei, structura producţiei, profitul anual,

încasările valutare etc.);

indicatori, ce cuantifică eforturile necesare realizării obiectivului de

investiţii şi funcţionării capacităţilor de producţie (investiţia totală,

mărimea imobilizărilor, cheltuielile anuale de producţie, structura

costurilor de producţie, numărul total de salariaţi şi structura acestora

etc.);

indicatori referitori la perioada de realizare şi funcţionare a obiectivului

(durata de execuţie a obiectivului; durata de execuţie până la punerea

parţială în funcţiune a unor capacităţi de producţie; durata de

funcţionare fizică şi eficientă a capacităţilor de producţie etc.);

indicatori ai eficienţei economice (investiţia specifică, termenul de

recuperare, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor).

2) După nivelul la care se face evaluarea şi analiza economică:

indicatori la nivel macroeconomic (la nivelul ramurilor sau pe

ansamblul economiei naţionale);

indicatori la nivel microeconomic:

- generali (se referă la cei ce se folosesc şi în activitatea de producţie);

- de bază (se referă la eforturile şi efectele investiţionale);

- suplimentari (completează sistemul de informaţii);

- specifici.

Indicatorii generali cuprind:

1. Capacitatea de producţie.

2. Numărul de salariaţi.

3. Cheltuielile de producţie.

4. Valoarea producţiei.

5. Profitul.

6. Productivitatea muncii.

7. Consumurile specifice de materii prime, materiale, combustibil şi energie.

Indicatorii de bază sunt:

1. Valoarea investiţiei

Mărimea fondurilor necesare pentru realizarea unui obiectiv constituie unul

dintre indicatorii de volum principali, folosit în adoptarea deciziei de investiţie, ce

caracterizează eforturile procesului investiţional. În principiu, investiţiile însumează

totalitatea resurselor ce se consumă pentru edificarea obiectivului, până la punerea lui

în funcţiune. Prin extensie, în volumul investiţiei se includ stocul de mijloace

circulante necesar la prima dotare a obiectivului economic, precum şi o serie de

cheltuieli care nu măresc valoarea capitalurilor fixe, precum cheltuielile pentru

pregătirea salariaţilor viitoarei unităţi economice, cu supravegherea desfăşurării

lucrărilor etc. acest efort investiţional se calculează cu ajutorul relaţiei:

It = I + MO + CS ,unde:

It - reprezintă investiţia totală;

I – reprezintă investiţia calculată conform devizului general;

MO – reprezintă necesarul iniţial de mijloace circulante pentru începerea

funcţionării obiectivului;

CS – reprezintă alte cheltuieli (cu pregătirea cadrelor, supravegherea

lucrărilor etc.).

Investiţiile se materializează în capitaluri fixe, care pot fi active (participă

nemijlocit la procesul de producţie, spre ex., utilajele) sau pasive (numai asigură buna

funcţionare a celor active, spre ex., clădirile).

2. Durata de realizare a lucrărilor de investiţii

În această perioadă eforturile investiţionale se materializează în capital fix. Ca

urmare a faptului că pe această perioadă sunt scoase din circuitul economic productiv

importante fonduri de valori, perioada respectivă trebuie să fie cât mai scurtă, pentru

a reduce imobilizările de fonduri.

3. Durata de funcţionare a capitalului fix

Întreaga perioadă în care poate funcţiona mijlocul fix reprezintă durata fizică de

funcţionare (Df) (vezi graficele), iar durata eficientă de funcţionare (D) reprezintă

perioada în care mijlocul fix este menţinut în funcţiune, generând profit.

4. Cheltuieli echivalente sau recalculate

Un anumit efect economic poate fi obţinut fie datorită unui volum mai mare de

cheltuieli de producţie, dar cu o investiţie mai mică, fie datorită unui consum mai

mare de resurse investiţionale, dar cu cheltuieli mai mici.

Indicatorul cheltuieli echivalente este un indicator de efort economic şi reflectă

efortul total, atât de investire, cât şi de exploatare, necesar pentru realizarea şi

funcţionarea viitorului obiectiv şi se determină în baza relaţiei:

K I C Dt h e= + × , unde:

K - reprezintă cheltuielile echivalente sau recalculate;

I t – costurile totale de investiţii;

Ch– costurile anuale de producţie;

De– durata de funcţionare eficientă a obiectivului.

În unele cazuri, acest indicator se calculează folosind relaţia:

K I C Tt h= + × , unde:

T - indică termenul de recuperare al investiţiei.

Această relaţie de calcul se recomandă în cazurile în care duratele de

funcţionare (D) ale obiectivelor realizate sunt mari, ceea ce ar denatura analiza

economică. Însă, sub formele prezentate mai sus, indicatorul cheltuieli echivalente

asigură comparabilitatea rezultatelor numai dacă în toate variantele capacităţile de

producţie sunt egale. În situaţiile în care variantele comparabile se deosebesc prin

capacităţile de producţie, se recurge la o formulă specifică de calcul al acestui

indicator, şi anume:

kK

q De

=× , unde:

k reprezintă cheltuieli echivalente specifice;

K – cheltuieli echivalente;

De– durata de funcţionare eficientă a obiectivului.

Indicatorul calculat astfel reflectă efortul total de capital investit şi de cheltuieli

de producţie pe durata de funcţionare a obiectivului, ce revine pe unitate de capacitate

fizică.

5. Investiţia specifică

Acest indicator asigură comparabilitatea dintre efortul investiţional depus

pentru realizarea unui obiectiv şi rezultatele obţinute, exprimate prin capacitatea de

producţie. Relaţiile de calcul se stabilesc diferenţiat, pentru:

obiective noi

şi pentru dezvoltări, modernizări şi retehnologizări, astfel:

în cazul obiectivelor noi:

sIqt

h

= , unde:

s- reprezintă investiţia specifică;

I t – volumul investiţiei;

qh – capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice (bucăţi,

tone etc.).

Indicatorul astfel calculat exprimă efortul investiţional pe unitate fizică de

capacitate. Uneori, în practică, când este prea mare gradul de eterogenitate a

producţiei privind obiectivul analizat, se impune calculul acestui indicator în funcţie

de capacitatea de producţie, exprimată valoric:

sIQt

h

= , unde :

s- reprezintă investiţia specifică;

I t – volumul investiţiei;

Qh – capacitatea anuală de producţie exprimată valoric.

Indicatorul astfel calculat exprimă efortul investiţional depus pentru obţinerea

unei unităţi monetare-producţie. Dacă e nevoie, această relaţie de calcul poate fi

aplicată şi în cazul producţiei eterogene.

b) Pentru activitatea de modernizare, dezvoltare, retehnologizare a obiectivelor

existente, investiţia specifică se calculează astfel:

sI

q qmm

m o

=− , unde:

sm - indică investiţia specifică pentru modernizări, dezvoltări sau

retehnologizări;

Im– investiţia alocată pentru modernizare, dezvoltare sau

retehnologizare;

qm – capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice, după

modernizare, dezvoltare, retehnologizare;

qo – capacitatea de producţie existentă înainte de modernizare,

dezvoltare, retehnologizare.

Astfel calculat, indicatorul arată care este efortul de capital investit, exprimat

în unităţi monetare, ce se cheltuieşte pentru a spori capacitatea de producţie cu o

unitate fizică, ca rezultat al modernizării, dezvoltării, retehnologizării.

În acest caz, ca şi în cazul noilor construcţii, indicatorul respectiv se poate

calcula şi în funcţie de sporul realizat la valoarea producţiei:

sI

Q Qmm

m o

=− , unde:

Qm- reprezintă capacitatea de producţie, exprimată valoric, după

modernizare, retehnologizare sau dezvoltare,

Q0– capacitatea de producţie, exprimată valoric, înainte de

modernizare, dezvoltare, retehnologizare.

În cazul dat, indicatorul reflectă cheltuielile investiţionale pentru sporirea

capacităţii de producţie, exprimată valoric printr-o unitate monetară.

Când se compară între ele mai multe variante de investiţie, va fi preferată

varianta în care indicatorul amintit are valoarea cea mai mică.

Indicatorul investiţie specifică cuprinde o sferă largă de aplicabilitate şi are un

grad înalt de relevanţă, ceea ce, practic, face ca acesta să fie prezent în multe calcule

de argumentare a eficienţei economice a investiţiilor.

Acest indicator are, însă, anumite limite, impuse de faptul că efortul

investiţional total depus se compară cu efectul de capacitate obţinut numai la nivelul

unui an, din care motiv indicatorul investiţie specifică trebuie completat cu alţi

indicatori pentru fundamentarea deciziilor investiţionale.

6. Termenul de recuperare a investiţiei (sau durata de recuperare a investiţiilor)

Termenul de recuperare reprezintă perioada de timp în care efortul investiţional

făcut este recuperat din profit în urma punerii în funcţiune a unor capacităţi de

producţie. Indicatorul termenul de recuperare a investiţiei permite investitorului să

cunoască încă din etapa deciziei în cât timp e posibil să se recupereze costurile de

investiţie pe seama avantajelor economice ce le va obţine după realizarea proiectului

de investiţie.

Durata de recuperare a investiţiilor poate fi calculată atât prin abordarea statică,

cât şi prin abordarea dinamică a proceselor economice.

În abordarea statică, termenul de recuperare a investiţiilor, ca şi în cazul

investiţiei specifice, se poate calcula pentru mai multe situaţii:

a) pentru obiective noi:

TIEt

h

= sau TICF

t

h

= , unde:

I t - reprezintă costul net iniţial total al investiţiei;

CE h – fluxul de numerar mediu anual;

Eh – avantajele economice anuale.

Indicatorul astfel calculat exprimă care este intervalul de timp (perioada) în

care se va recupera capitalul investit din avantajele economice anuale obţinute.

În practică, rareori se întâmplă ca avantajele economice (profiturile anuale) să

fie constante în timp.

Acest aspect este justificat, cel puţin, prin faptul că, imediat după punerea în

funcţiune a obiectivului, începe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi, în care

profitul se va situa sub nivelurile planificate. Acest decalaj între profitul proiectat şi

cel planificat sporeşte, într-un fel, efortul investiţional şi deci conduce la creşterea

termenului de recuperare.

Pe de altă parte, uneori este posibil ca încă din perioada de realizare a

obiectivului să fie puse în funcţiune unele capacităţi parţiale (segmente) de producţie,

care vor aduce profit până la darea integrală în exploatare a obiectivului, profit ce va

diminua efortul investiţional din perioada respectivă.

În asemenea caz, pentru un calcul corect al termenului de recuperare, trebuie să

se ţină seama de toate aceste aspecte. Astfel, termenul de recuperare al investiţiei se

va stabili în baza relaţiei:

TI E E

Et

h

=+ +∆ '

, unde:

T - indică termenul de recuperare;

∆E – diferenţa dintre avantajele planificate şi cele realizate în cadrul perioadei de

atingere a parametrilor proiectaţi (profiturile nerealizate);

E '– avantajele suplimentare (profitul suplimentar) realizate în cazul punerii în

funcţiune a unor capacităţi parţiale de producţie pe parcursul duratei de realizare a

obiectivului.

b) pentru modernizări, dezvoltări sau retehnologizări ale obiectivelor existente,

termenul de recuperare se va calcula în baza relaţiei:

TI

E Em

hm ho

=− , unde:

Im- indică valoarea investiţiei, alocată pentru modernizarea,

dezvoltarea sau retehnologizarea unui obiectiv existent;

Ehm – avantajul anual (profitul anual) obţinut în urma modernizării,

dezvoltării sau retehnologizării unui obiectiv existent,

Eho– avantajul anual (profitul anual) generat de obiectivul existent

înainte de realizarea investiţiei pentru modernizare, dezvoltare

sau retehnologizare.

În cazul dat, indicatorul termenul de recuperare exprimă perioada de timp în

care se recuperează investiţia din avantajele suplimentare obţinute, ca urmare a

modernizării, dezvoltării sau retehnologizării obiectivului supus analizei.

Deci, în cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor unităţi

economice, valoarea investiţiei trebuie completată cu o serie de alte elemente,

precum: sumele obţinute din valorificarea unor utilaje, valoarea neamortizată a

capitalului fix ce urmează a fi lichidat, pierderea unei părţi din profit datorată

întreruperii procesului de producţie pe durata realizării investiţiei etc.

Influenţa elementelor enunţate mai sus asupra termenului de recuperare a

investiţiei ar putea fi demonstrată prin următoarea relaţie de calcul:

TI A V P

E Em p

hm ho

=+ − +

− , unde:

T - indică termenul de recuperare a capitalului investit pentru

modernizare, dezvoltare, retehnologizare;

Im – capitalul investit pentru modernizare, dezvoltare,

retehnologizare;

A – amortizarea nerecuperată;

V – veniturile obţinute din valorificarea unor utilaje;

Pp – pierderea de profit pe timpul realizării investiţiei;

Ehm – avantajul anual (profitul anual) obţinut în urma

modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unui obiectiv existent,

Eho– avantajul anual ( profitul anual) generat de obiectivul existent

înainte de realizarea investiţiei pentru modernizare, dezvoltare sau

retehnologizare.

7.Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor sau rata de rentabilitate

Acest indicator asigură comparabilitatea dintre valoarea anuală a avantajului

economic al proiectului, pe de o parte, şi efortul de capital investit, pe de altă parte.

În cazul în care se compară mai multe variante de proiect, se optează pentru

varianta la care coeficientul de eficienţă economică este mai mare.

Relaţiile de calcul pentru cele două situaţii sunt:

a) pentru obiective noi:

eEIh

t

=

unde: I t - reprezintă costul net iniţial total al investiţiei;

Eh – avantajele economice anuale.

În ceea ce priveşte semnificaţia rezultatului obţinut, coeficientul e arată care

este cuantumul avantajului, calculat în unităţi monetare, ce se va obţine pe unitate

monetară de capital investit. Indicatorul reflectă o situaţie cu atât mai convenabilă, cu

cât nivelul său este mai mare.

La fel e şi în cazul termenului de recuperare, dacă există posibilităţi de punere

în funcţiune a unor capacităţi parţiale de producţie, efectele suplimentare obţinute în

aceste cazuri vor trebui luate în seamă la calculul indicatorului.

Din relaţiile de calcul prezentate, rezultă că între termenul de recuperare şi

coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor există o relaţie inversă. Datorită

acestui fapt, cei doi indicatori sunt complementari şi, drept urmare, în calculele de

eficienţă economică a investiţiilor nu se ia decât unul din ei, în general, calculat cu

aceleaşi valori.

b) Pentru modernizări, dezvoltări şi retehnologizări ale obiectivelor (unităţilor)

existente:

eE E

Ihm ho

m

=−

unde: Im-indică valoarea investiţiei alocate pentru modernizarea, dezvoltarea sau

retehnologizarea unui obiectiv existent;

Ehm– avantajul anual ( profitul anual) obţinut în urma modernizării, dezvoltării sau

retehnologizării unui obiectiv existent,

Eho– avantajul anual ( profitul anual) generat de obiectivul existent înainte de

realizarea investiţiei pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare.

8. Randamentul economic al investiţiei

Pentru a înţelege mai bine ce exprimă indicatorul randamentul economic al

investiţiei este necesar să remarcăm faptul că există mai multe categorii de profituri,

şi anume:

a) Profitul anual (Ph), care se determină calculând diferenţă dintre

valoarea producţiei şi costul producţiei:

P Q Ch h h= − , unde:

Ph indică profitul anual;

Qh– valoarea anuală a producţiei;

Ch– costul anual al producţiei.

b) Profitul total (Pt ), care reprezintă profitul realizat în perioada din momentul

punerii în funcţiune a obiectivului şi până la expirarea duratei de funcţionare a

acestuia:

P P Dt h e= ⋅

unde: Pt - indică profitul total;

Ph– profitul anual;

De – durata de funcţionare eficientă.

c) Profitul de recuperare (Pr ) care reprezintă partea din profitul total destinată

recuperării investiţiilor alocate. Prin urmare, profitul de recuperare este profitul

obţinut până la expirarea termenului de recuperare a investiţiei.

Deci, P Ir t= .

d) Profitul final (Pf) reprezintă partea din profitul total obţinut după expirarea

termenului de recuperare a investiţiilor. Astfel:

P P Pf t r= − sau P P If t t= −

unde: Pf - indică profitul final;

Pt – profitul total;

Pr −profitul ce urmează să fie recuperat;

I t – valoarea capitalului investit.

Randamentul economic al investiţiei se determină din raportul dintre profitul

final şi capitalul investit:

RP

If

t

= , unde:

R - indică randamentul economic al investiţiei;

Pf – profitul final;

I t – valoarea capitalului investit.

Acest indicator exprimă ce profit final în unităţi monetare se va obţine pe

unitate monetară de capital investit.

În practică, randamentul economic al investiţiilor se mai calculează şi în

funcţie de profitul total, astfel:

RP II

t t

t

=−

De unde rezultă:

RPIt

t

= −1

Indicatorul respectiv reflectă o situaţie cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul

său este mai ridicat.

Prelegere 5: Evaluarea influenţei factorului timp asupra eficienţei investiţiilor (2

ore)

1.Influenţa factorului timp asupra procesului investiţional.

2.Tehnica de actualizare în calculele de eficienţă economică.

3.Tehnica discontării: principii, momente de referinţă ale actualizării.

Factorul timp şi eficienţa economică a investiţiilor

Ca şi în alte activităţi economice, în domeniul investiţiilor timpul reprezintă

un factor de o deosebită importanţă deoarece procesul de materializare a investiţiilor

în capital fix şi apoi procesul de obţinere a producţiei, dar şi de recuperare a

cheltuielilor este dinamic, se desfăşoară pe o perioadă mare de timp. De aceea,

efectele utile ale investiţiilor vor fi puternic influenţate de factorul timp.

Legătura între investiţii şi timp se urmăreşte pe mai multe segmente ale

procesului investiţional, şi anume:

• în programarea realizării investiţiilor prin optimizarea funcţiei cost-durată;

• efectul economic al imobilizărilor de fonduri băneşti şi mijloace materiale

necesare efectuării investiţiilor;

• perioada de atingere a parametrilor proiectaţi;

• efectul uzurii morale;

• durata de funcţionare a viitorului obiectiv etc.

Timpul este un factor de legătură dintre investiţii şi progresul general al

societăţii, timpul acţionează ca un multiplicator al efectelor investiţionale. În mod

concret timpii operatori în procesul investiţional sunt:

• durata necesară pentru proiectarea şi elaborarea documentaţiei tehnico-

economice;

• durata de execuţie a lucrărilor de investiţii pe şantier;

• durata atingerii parametrilor proiectaţi;

• durata de recuperare a fondurilor de investiţii cheltuite;

• perioada stabilită pentru restituirea creditelor;

• durata de funcţionare a obiectivului respectiv.

În conformitate cu timpii operatori menţionaţi, până la momentul punerii în

funcţiune a obiectivului, se disting două perioade: durata necesară pentru proiectarea

şi elaborarea documentaţiei tehnico-economice şi apoi durata de execuţie a lucrărilor

de investiţii pe şantier.

Pe parcursul duratei proiectării, imobilizările de fonduri băneşti sunt mici.

Este perioada dintre momentul luării deciziei de investiţii şi încheierea elaborării

documentaţiilor de investiţii. Perioada proiectării, care uneori cuprinde şi un timp de

cercetare, necesar găsirii unor tehnologii, are influenţă asupra termenului de punere în

funcţiune.

Durata de execuţie pe şantier este aceea, în care se consumă cea mai mare

parte din valoarea investiţiei, se începe cu deschiderea şantierului, terminându-se cu

începerea probelor tehnologice şi a punerii în funcţiune. În perioada de execuţie a

obiectivului eficienţa economică a investiţiilor este influenţată de fondul de investiţii

alocat, durata de execuţie, modul cum au fost eşalonate fondurile de investiţii şi

capacităţile de producţie puse parţial în funcţiune, în acest interval.

Eşalonarea investiţiilor influenţează în mod direct imobilizările de fonduri,

care reprezintă pierderi potenţiale pentru economia naţională. În general, investiţiile

pot fi eşalonate în mod crescător, uniform sau descrescător.

Deoarece o sumă cheltuită rămâne imobilizată până la începerea funcţionării

obiectivului, şi chiar după acest moment până la recuperarea efectivă, varianta cea

mai convenabilă este cea crescătoare la care imobilizările sunt cele mai mici.

Pentru evaluarea eficienţei economice pe această perioadă, prin prisma

mărimii imobilizărilor şi a pierderilor datorate acestor imobilizări, se folosesc o serie

de indicatori şi anume:

a) mărimea imobilizărilor totale;

b) imobilizarea specifică;

c)efectul economic al imobilizărilor. Acest indicator reflectă efectul nerealizat

ca urmare a scoaterii din circuitul productiv a resurselor;

d) efectul economic specific al imobilizărilor. Exprimă efectul economic

nerealizat ce revine la o unitate de capacitate.

Tehnica actualizării

Procesul investiţional se desfăşoară într-o îndelungată perioadă de timp. De la

data adoptării deciziei de a se constitui un obiectiv este necesar să treacă 6-12 luni,

uneori chiar şi mai mult pentru elaborarea documentaţiei tehnico-economice de

execuţie a investiţiei respective, după care urmează o perioadă de circa 2 ani pentru

realizarea lucrărilor de construcţii şi de montaj ale utilajelor pe şantier. Punerea în

funcţiune a obiectivului de investiţii marchează trecerea sa la o altă etapă, aceea de

desfăşurare a procesului de producţie, care se poate întinde pe durata a zeci de ani.

În calculele de eficienţă economică se compară mărimea profitului ce se

scontează a fi obţinut dintr-o acţiune productivă cu fondurile de investiţii necesare. Se

ştie că fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o anumită perioadă, iar profitul se

obţine într-o altă perioadă. Mai mult decât atât, fondurile de investiţii se cheltuiesc

într-o perioadă relativ scurtă, de 1-3 ani, iar profitul se obţine pe parcursul unei

perioade îndelungate, de 15-20 ani în cazul utilajelor şi 60-80 ani în cazul clădirilor.

Calculele de eficienţă economică prezentate până acum au avut un caracter static,

adică au făcut abstracţie de influenţa timpului asupra efectelor finale.

Deoarece în analiza dinamică se aduc toate valorile dispersate în timp la un

singur moment, care de regulă este cel actual, acest procedeu poartă numele de

tehnica actualizării.

O investiţie de un leu făcută astăzi echivalează peste h ani nu cu o sumă de 1

leu ci de (1 + a)h lei, dacă dorim să ţinem seama de influenţa factorului timp. Expresia

(1 + a)h se numeşte factor de fructificare şi se notează cu z1. Factorul de fructificare z1

se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume investite în trecut sau la ducerea din

prezent a sumelor investite, spre viitor mărind aceste sume, deoarece întotdeauna

z1>1. Dar problema se poate pune şi invers, adică, dacă un leu investit în prezent

devine peste h ani (1 + a)h, atunci care va fi valoarea actuală (prezentă) a unui leu ce

se va obţine în anul h. Aceasta va fi 1 / (1 + a)h, unde 1 / (1 + a)h este factorul de

actualizare z folosit la aducerea în prezent din viitor a sumei de un leu. Dacă se

notează cu y suma totală acumulată peste h ani a x lei investiţi în prezent, atunci vom

avea y = x (1 + a)h, de unde x = y / (1 + a)h, în care x reprezintă valoarea actuală a y

lei obţinuţi în anul h. factorul de actualizare z = 1 / (1 + a)h se foloseşte la aducerea în

prezent a unor sume ce se vor realiza în viitor, micşorând aceste sume, deoarece

întotdeauna z<1.

În ceea ce priveşte simbolul a, acesta reprezintă eficienţa anuală a sumei

unitare cheltuite; el corespunde eficienţei normate sau medii obţinute la obiective

similare, din ramura sau subramura unde se cheltuieşte suma respectivă şi în literatura

de specialitate este denumit coeficient de actualizare.

Semnificaţia economică a coeficientului “a” este următoarea: el reprezintă

profitul ce poate fi obţinut într-un an ca urmare a sumei de un leu investită productiv

la începutul acelui an.

Momente de referinţă ale actualizării

Calculele de actualizare se pot efectua la orice moment, chiar posterior sau

anterior perioadei în care se execută lucrările de investiţii. Numim data la care se face

actualizarea moment de referinţă. Principalele momente de referinţă din viaţa

economică a unui obiectiv sunt următoarele:

m – momentul adoptării deciziei de investiţii;

n – momentul începerii lucrărilor de investiţii;

p – momentul punerii în funcţiune a noului capital fix;

u – momentul începerii restituirii creditelor primite;

v – momentul scoaterii din funcţiune a capitalului fix.

Între momentele de referinţă se disting perioadele, care semnifică:

g – perioada de elaborare a documentaţiilor tehnico-economice de execuţie a

obiectivului de investiţii, de obţinere a avizelor şi a aprobărilor necesare

realizării obiectivului;

d – durata de execuţie a lucrărilor de investiţii pe şantier;

f – perioada scursă între momentul punerii în funcţiune şi începerea restituirii

creditelor primite;

D – durata eficientă de funcţionare a obiectivului de investiţii.

Pentru determinarea unui anumit indicator de eficienţă economică a

investiţiilor în formă dinamică, la orice moment de referinţă, este necesară

parcurgerea următoarelor etape de calcul:

1.Se stabileşte indicatorul pe care dorim să-l actualizăm.

2.Se stabileşte momentul de referinţă.

3.Se indică indicatorul (profit sau investiţia).

4.Se aplică formulele de calcul.

5.Se compară datele actualizate cu cele stabilite iniţial, în forma statică.

6.Se fac concluzii.

Prelegere 6: Alegerea proiectelor investiţionale în baza indicatorilor de eficienţă

(2 ore)

1. Decizia de investiţii – caracteristica generală.

2. Pregătirea proiectelor de investiţii.

3. Analiza economică şi fundamentală a proiectelor de investiţii.

Decizia de investiţii. Tipologia deciziilor majore strategice de investiţii

Decizia de investiţii prezintă rezultatul actului concret de alegere a unei

modalităţi de acţiune în domeniul investiţiilor, privind tipul strategiilor, al politicilor,

programelor şi proiectelor.

Decizia de investiţii prevede realizarea obiectivelor. Ea constă în selectarea

unei alternative, a unei variante raţionale şi convenabile şi competitive, de obţinere a

unor rezultate sau avantaje aşteptate pe seama consumării unui anumit fond de

investiţii.

Prin caracterul şi conţinut său, decizia de investiţii este o decizie profesională,

pregătită de specialişti cu studii superioare din domeniile tehnicii, tehnologiei,

arhitecturii, construcţiilor, economiei, finanţelor, managementului, marketingului,

sociologiei, ecologiei etc. Elaborarea deciziei de investiţii este o activitate creativă,

de cercetare complexă multidisciplinară, care foloseşte ca metoda de bază analiza

ştiinţifică şi sinteza informaţiilor corespunzătoare.

În teoria gestiunii financiare, decizia de investiţii este tratată ca parte a

deciziilor majore, strategice, legate şi subordonate realizării funcţiilor de dezvoltare şi

financiare ale societăţilor comerciale. Deciziile de investiţii vizează realizarea

obiectivelor strategice de dezvoltare ale firmei, ale politicii sale de investiţii, pe

termen mediu şi lung. Deciziile strategice de investiţii au ca scop principal asigurarea

maximizării profitului şi consolidarea firmelor.

O decizie de investiţii, în general, atrage costuri mari, presupune din partea

investitorului angajarea unor importante fonduri de investiţii.

Orice decizie de investiţii declanşează două genuri de operaţii:

a) operaţii de finanţare, de consumare a disponibilităţilor băneşti afectate

proiectului;

b) operaţii propriu-zise de investiţii, concretizate în realizarea fizică, în natură

a lucrărilor şi activităţilor stabilite în proiectul respectiv, în concordanţă cu

tehnologiile şi programul calendaristic de execuţie adoptate.

Calculele, analizele, evaluările şi raţionamentele legate de pregătirea

deciziilor de investiţii, formularea opţiunilor, a recomandărilor de decizii în domeniu

se bazează pe operarea cu valori şi fluxuri financiare previzionate, supuse riscului şi

incertitudinii.

La pregătirea şi adoptarea deciziei de investiţii este necesar să ţinem seama de

concurenţă, de oportunitate afacerii respective, de fiscalitate, operând cu fluxurile

financiare nete, după impozitare etc.

După caracterul lor, deciziile de investiţii se grupează în:

• decizii tactice;

• decizii strategice, majore cu impact puternic pe termen lung şi mediu.

În clasa deciziilor tactice de investiţii intră proiectele şi operaţiile privind

înlocuirea de utilaje uzate, învechite, cu altele noi, modernizări de utilaje şi

echipamente de producţie, achiziţiile de utilaje noi pentru a asigura menţinerea

capacităţilor dorite, necesare de producţie şi servicii, eliminarea unor disproporţii

între secţii, sectoare de activitate, pe fluxul de producţie, modificări ale fluxurilor

tehnologice etc.

Deciziile strategice de investiţii se referă la:

proiectele care au ca scop expansiunea activităţii firmelor, prin construirea

de noi întreprinderi;

proiectele de participare cu capital la alte întreprinderi;

proiectele de pătrundere în noi sectoare de activitate, de cucerire de noi

pieţe;

proiectele de fuziune a unor firme din ţară şi din străinătate prin cumpărare,

absorbţie etc.;

proiectele de investiţii menite să asigure diversificarea produselor şi

serviciilor;

proiectele de investiţii de conversie sau reprofilare a activităţii firmelor

existente în vederea adaptării la exigenţele previzibile ale pieţei;

dezvoltarea substanţială a capacităţilor existente de producţie şi servicii.

Funcţiile şi rolul investiţiilor în economia diverselor firme, impactul lor

financiar şi social, ecologic etc., caracterul restrictiv al disponibilităţilor băneşti,

complexitatea soluţiilor şi proiectelor, riscul asociat etc., imprimă deciziei de

investiţii o responsabilitate deosebit de mare, ceea ce implică şi o amplă activitate de

pregătire adecvată.

Pregătirea deciziilor de investiţii – principalele faze, activităţi şi

documentaţii specifice

Pregătirea deciziilor de investiţii se realizează în prima etapă a ciclului

proiectelor, a ciclului de viaţă a produselor proiectelor de investiţii. Ciclul de viaţă a

bunurilor sau produselor în care se concretizează investiţiile ce se realizează prin

diverse proiecte desemnează perioada de timp corespunzătoare devenirii şi utilizării

existenţei acelor bunuri.

Ciclul proiectelor de investiţii cuprinde trei etape principale succesive cu faze,

secvenţe corespunzătoare:

1) etapa de concepţie;

2) etapa de investiţii;

3) etapa de funcţionare (exploatare) a bunurilor create.

Etapa de concepţie sau preinvestiţii prevede desfăşurarea activităţii

preponderent de natură intelectuală, de cercetare ştiinţifică, analiză şi reflecţie,

concretizată într-un proiect de investiţii.

Etapa de investiţii este perioada de timp pe parcursul căreia, pe baza deciziei

sau proiectului, se realizează fizic, în natură bunul sau produsul în care se

materializează investiţiile.

Este o etapă de producţie, de achiziţie de utilaje şi de executare a lucrărilor de

construcţii şi de montaj de utilaje şi echipamente necesare creării şi dotării noilor

capacităţi de producţie şi de folosinţă, dezvoltării, modernizării, amenajării sau

transformărilor capacităţilor respective existente deja în economie. În această etapă

are loc consumarea fondurilor, a capitalului avansat pentru proiectul de investiţii şi

formarea valorii noilor active, a noului capital fix ce se dă în exploatare.

În ceea ce priveşte cea de a treia etapă a ciclului de viaţă a produsului

investiţiilor – durata de exploatare sau de funcţionare – în principiu, orice

investitor doreşte ca acesta să fie cât mai mare.

Calitatea deciziilor, seriozitatea şi calitatea activităţii de pregătire a deciziilor

de investiţii determină în mod hotărâtor esenţa investiţiilor. Prin soluţiile ce se adoptă

în proiecte se va asigura desfăşurarea raţională a operaţiilor de investiţii, a proceselor

investiţionale, obţinerea de performanţe dorite în etapa de exploatare a bunurilor ce se

creează prin investiţii.

Pregătirea unei decizii de investiţii sau conceperea unui proiect presupune

următoarele faze, activităţi şi documentaţii:

a) căutarea de noi oportunităţi profitabile de investiţii;

b) elaborarea de studii de fezabilitate;

c) elaborarea de studii tehnico-economice detaliate de fezabilitate;

d) întocmirea de studii funcţionale, de suport;

e) alegerea unui proiect sau decizia de investiţii, cu soluţii definitive.

În cadrul primelor pentru secvenţe au loc operaţii de fixare de obiective, de

documentare, culegere şi prelucrare de informaţii, de generare de soluţii, evaluare şi

analiză comparativă, de selectare preliminară şi de decizii locale. Pregătirea deciziei

de investiţii reprezintă o suită de decizii locale, de alegere între mai multe variante de

acţiune în vederea căutării proiectului care maximizează patrimoniului firmei,

obţinerea de avantaje maxime cu capitalul avansat pentru investiţii.

Căutarea de noi oportunităţi de investiţii profitabile presupune:

• identificarea de posibilităţi şi propuneri de investiţii;

• analiza mediului firmei;

• formularea ideii de proiect;

• fixarea de obiective ale proiectului.

Analiza mediului firmei declanşează studii şi cercetări ştiinţifice complexe în

plan economic, conjunctural geografic, juridic şi social. Sub aspect economic se fac

cercetări privind firmele concurente, cele prestatoare de servicii, inclusiv băncile,

societăţile de asigurări, piaţa de consum, piaţa forţei de muncă etc. Din punct de

vedere conjunctural se au în vedere: situaţia economiei naţionale, stabilitatea politică,

situaţia bursieră, comerţul exterior, situaţia economică şi politică pe plan

internaţional.

Dacă prin studiul de oportunitate se realizează viabilitatea propunerilor de

proiecte prin prisma politicilor de investiţii şi strategiilor de dezvoltare ale firmei, se

stârneşte interesul pentru investitor, atunci propunerile respective de proiecte vor fi

cercetate mai amplu şi analizate mai profund în secvenţele ulterioare ale etapei de

preinvestiţii.

Studiul de prefezabilitate reprezintă o primă analiză aprofundată şi o testare a

noilor oportunităţi de investiţii, prin care se argumentează necesitatea şi oportunitatea

proiectelor noi de investiţii, se detaliază ideea de proiect şi se dă o evaluare

preliminară a acestuia.

Studiul de fezabilitate oferă o protecţie a deciziei de investiţii. Prin

documentarea tehnico-economică ce se elaborează în cadrul studiului de fezabilitate

se conturează caracteristicile şi parametrii viitorului obiectiv, diversele variante de

soluţii tehnice, tehnologice, constructive, arhitectonice, economice şi financiare de

realizare a viitoarelor capacităţi de producţie sau de folosinţă.

Totodată, prin studiul de fezabilitate se argumentează dacă este sau nu

justificată elaborarea studiului detaliat de fezabilitate şi investigarea aprofundată a

unor aspecte critice prin studii ajutătoare de specialitate, funcţionale.

Studiile de prefezabilitate sunt formate din părţi scrise şi părţi desenate.

Părţile scrise ale studiului de prefezabilitate se referă la:

1) Date generale şi elemente de identificare (denumirea obiectivului,

elaboratorul studiului, ordonatorul principal de credite, investitorul amplasamentului,

tema, cu fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiei).

2) Evaluări ale costurilor asociate proiectului:

• costul total estimat de investiţii pe ansamblul proiectului;

• costul elaborării studiului de prefezabilitate;

• costul elaborării studiului de fezabilitate;

• cheltuieli pentru obţinerea avizelor legale necesare elaborării studiilor

de prefezabilitate şi fezabilitate;

• cheltuieli pentru pregătirea documentelor privind organizarea licitaţiei,

prezentarea ofertelor şi adjudecarea proiectării.

3) Caracteristicile tehnice ale proiectului de investiţii: suprafaţa de teren ce va

fi ocupată şi situaţia juridică a terenului; caracteristicile geofizice ale terenului din

amplasament; caracteristicile principale ale clădirilor şi construcţiilor (număr de

nivele, aria construită, aria desfăşurată, lungimi şi diametre ale reţelelor); principalele

utilaje de dotare; utilităţi-soluţii şi mod de asigurare.

4) Finanţarea proiectului, cu indicarea ponderii diferitelor surse, ponderi în

total cost estimat de investiţii.

Părţile desenate cuprind: planul de amplasare în zonă şi planul general.

Studiile funcţionale, de suport sunt studii de specialitate destinate să clarifice

aspectele critice privind fezabilitatea proiectului sau să adâncească cercetarea unor

probleme specifice ale acestuia. În această categorie intră: studiile de piaţă şi

previziunile privind penetrarea pe noi pieţe; studiile referitoare la materiile prime şi la

aprovizionarea cu resurse; studiile de amplasament; studiile de optimizare a

capacităţii de producţie şi servicii sub aspect economic, funcţie de variantele de

tehnologii, amplasamente, costurile de investiţii, preţurile pieţei şi dimensiunea

pieţelor; studii de fundamentare a alegerii echipamentelor de dotare tehnică, ţinând

seama de costurile de investiţii şi de cele de exploatare etc.

Studiul de fezabilitate este documentaţia tehnico-economică complexă de

fundamentare şi elaborare a unui proiect de investiţii. Pe baza studiului de fezabilitate

devine posibilă decizia de investiţii, deoarece el oferă baza tehnică, economică şi

financiară necesară pentru a lua această decizie.

Un studiu de fezabilitate cuprinde calcule şi analize tehnico-economice,

economice şi financiare, memorii de justificare, măsuri şi acţiuni ce trebuie

întreprinse pentru a asigura succesul proiectului de investiţii. În cadrul studiului de

fezabilitate se abordează şi se dau soluţii la problemele de marketing şi de realizare

tehnică ale proiectului dat, se estimează şi se precizează costurile de investiţii şi de

exploatare şi se previzionează fluxurile financiare ale costurilor, veniturilor,

profitului.

După prezentarea soluţiilor şi precizarea parametrilor sau indicatorilor

proiectului, luând în consideraţie modalităţile posibile de finanţare, în partea finală a

studiului de fezabilitate se realizează o analiză amplă a eficienţei şi se formulează

concluziile definitive privind viabilitatea proiectului.

Studiul de fezabilitate cercetează şi evaluează impactul, efectele pe termen

lung şi scurt ale proiectului de investiţii asupra economiei firmei investitor sau

achiziţie, precum şi în plan sectorial, zonal etc. Prin elaborarea studiului de

fezabilitate se verifică dacă nevoile sunt conforme, în concordanţă cu posibilităţile

tehnice, tehnologice şi financiare ale momentului, dacă firma are capacitatea de a se

angaja tehnic şi financiar, cu eficienţă convenabilă în realizarea de proiecte de

investiţii. Studiul de fezabilitate se elaborează pornind de la factorii de producţie

disponibili, de la condiţiile pieţei. Pentru un amplasament, ales în prealabil, se

precizează tehnologiile, în corelaţie cu sursele de materii prime şi pieţele de

desfacere.

Soluţiile oferite şi concluziile studiului de fezabilitate se bazează pe analize

comparative ale mai multor variante competitive, argumentându-se întotdeauna

alegerea uneia sau alteia dintre soluţii.

Conţinutul-cadru al studiilor de fezabilitate este reglementat prin Norme

metodologice menţionate la studiile de prefezabilitate.

Studiul de fezabilitate tratează aceleaşi probleme şi are aceeaşi structură ca şi

studiul de prefezabilitate, cu deosebirea că, de această dată, informaţiile sunt mai

detaliate, mai cuprinzătoare, iar soluţiile oferite sunt definitive.

În prima parte, sub titlul “Date generale”, pe lângă elementele de identificare,

vom găsi şi deschiderea funcţională şi tehnologică a capacităţilor care fac obiectul

proiectului.

Partea a 2-a a studiului de fezabilitate, intitulată “Date tehnice ale

investiţiei”, cuprinde informaţii privind:

a) structura constructivă, cu descrierea soluţiilor tehnice avute în vedere şi

recomandările referitoare la tehnologia de realizare şi condiţiile de

exploatare pentru fiecare obiect de construcţii în parte;

b) instalaţiile aferente construcţiilor, de iluminat, forţă, apă, canalizare etc., cu

descrierea soluţiilor adoptate.

A treia parte, denumită “Date privind forţa de muncă ocupată după realizarea

investiţiei”, oferă informaţii privind personalul total ocupat, din care personal de

execuţie si numărul de locuri de muncă nou create.

A patra parte o reprezintă “Devizul general”.

În partea a cincia se prezintă principalii indicatori tehnico-economici ai

proiectului: costul total de investiţii, din care costul lucrărilor de construcţii-montaj;

eşalonarea costurilor de investiţii pe anii perioadei de execuţie; durata de realizare a

lucrărilor aferente proiectului (luni); capacităţi de producţie, servicii sau de folosinţă,

exprimate în unităţi fizice; analiza economică şi analiza financiară; condiţii financiare

de realizare a proiectului – rata impozitului, perioada de scutire de impozit, influenţa

variaţiei în timp a preţurilor, rata dobânzi la credite bancare, rata de schimb valutar

etc.; lista principalelor maşini şi utilaje necesare procesului tehnologic, cu indicarea

caracteristicilor tehnice; lista produselor, capacitatea teoretică anuală de produse,

durata proiectată de funcţionare a capacităţii pentru fiecare produs, preţul unitar,

preţul de vânzare a produselor similare fabricate în ţară sau procurate din import;

materiile prime, materialele, combustibilii şi energia consumate pentru fiecare

produs, preţurile de procurare ale acestora, manopera, cu detaliere pe structura de

personal; cheltuieli generale ale unităţii.

Partea a 6-a se referă la finanţarea investiţiei, iar partea a 7-a cuprinde

avizele şi acordurile emise de către organele prevăzute de legislaţia:

• avizul ordonatorului principal de credite referitor la necesitatea realizării

proiectului respectiv de investiţii;

• certificatul de urbanism, cu încadrarea amplasamentului în planul

urbanistic, regimul juridic al terenului;

• avizele privind asigurarea utilităţilor (energie electrică, termică, gaz

metan, apă, canal, telecomunicaţii etc.);

• avizul pentru consumul de combustibil;

• avizele pentru protecţia mediului şi a apelor;

• alte avize de specialitate, stabilite prin legislaţie.

Părţile desenate ale studiului de fezabilitate sunt formate din:

1) planul de amplasare în zonă;

2) planul general;

3) planuri şi secţiuni de arhitectură pentru principalele obiecte de construcţii.

La baza deciziei de investiţii stau studiile de fezabilitate aprobate. Odată cu

aprobarea studiilor de fezabilitate se încheie etapa de pregătire a deciziei de investiţie.

În vederea realizării deciziei adoptate de investiţii pentru explicitarea şi

concretizarea acesteia, în cadrul etapei de concepţie, de preinvestiţie a ciclului

proiectelor se realizează în continuare o serie de activităţi şi secvenţe:

• elaborarea proiectului tehnic şi caietelor de sarcini;

• elaborarea detaliilor de execuţie;

• asigurarea surselor de finanţare;

• obţinerea autorizaţiei de construire;

• lansarea licitaţiei;

• desfăşurarea licitaţiei;

• adjudecarea execuţiei lucrărilor proiectate în favoarea contractantului

câştigător;

• încheierea contractului de execuţie;

• deschiderea finanţării execuţiei lucrărilor.

Proiectul tehnic şi caietele de sarcini

Pe baza studiilor de fezabilitate aprobate, prin care se stabilesc elementele şi

soluţiile principale de proiect, se trece şa faza următoare de concretizare a proiectelor

obiectivelor de investiţii: elaborarea proiectului tehnic şi a caietelor de sarcini.

Proiectul tehnic reprezintă un ansamblu de piese scrise şi desenate referitoare

la viitoarele capacităţi ce se creează prin proiectele de investiţii. El oferă o imagine

concretă şi coerentă asupra obiectivului de investiţii, obiectelor de construcţii,

soluţiilor de realizare a lucrărilor aferente acestora, programului de execuţie şi

cantităţilor de lucrări etc. În informaţiile pe care le oferă, proiectul tehnic este o operă

comună pentru toţi partenerii implicaţi în realizarea obiectivului proiectat de investiţii

– investitor, antreprenor, furnizor, banca finanţatoare, proiectantul detaliilor de

execuţie etc.

Caietele de sarcini, parte componentă a proiectului tehnic, reprezintă

documente prin care solicitantul respectiv, proiectantul exprimă exigenţele şi

performanţele lucrărilor ce se execută, descrierea soluţiilor tehnice şi tehnologice de

realizare, caracteristicile materialelor folosite, testarea acestora şi a lucrărilor, ordinea

de execuţie şi montaj, aspectul final.

Ele dezvoltă în scris elementele tehnice menţionate în planşe şi oferă

informaţii, precizări şi prescripţii complementare planşelor.

Împreună cu planşele, caietele de sarcini permit determinarea cantităţilor de

lucrări, costurile lucrărilor şi utilajelor, forţa de muncă şi dotarea necesară execuţiei

lucrărilor.

Totodată, caietele de sarcini prevăd obligaţiile şi modul de urmărire a

comportării în timp a obiectivelor de construcţii, precum şi măsurile şi acţiunile de

demontare, demolare şi de reintegrare în mediul natural a deşeurilor la expirarea

duratei de viaţă a produsului proiectului de investiţii.

Proiectul tehnic şi caietele de sarcini reprezintă documentaţia scrisă şi

desenată pentru care se eliberează autorizaţia de construcţie. Totodată, acestea fac

parte din documentele de licitaţie şi servesc ca baza pentru întocmirea ofertei de

execuţie. Ele se anexează la contractul pe baza căruia se realizează executarea

proiectului de investiţii.

Proiectul tehnic, ca părţi scrise, cuprinde:

• descrierea generală a lucrărilor care fac obiectul său (amplasament,

topografie, climă, geografie, seismicitate, prezentarea proiectului pe

volume, capitole, organizarea de şantier, căile de acces, sursele de

alimentare cu resurse provizorii şi definitive, grafice de lucru, măsurarea

lucrărilor etc.);

• caietele de sarcini, generale şi speciale, elaborate pentru fiecare lucrare;

• listele cu cantităţile de lucrări, cu toate elementele necesare

dimensionării valorice şi determinării duratei de execuţie;

• graficul general de realizare a obiectivului de investiţii.

Părţile desenate ale proiectului tehnic se compun din:

• planuri generale (de amplasare a obiectivelor de construcţii, de

sistematizare pe verticală a terenului, pentru construcţiile subterane etc.);

• planşele principale ale obiectelor;

• arhitectură (planşe principale cu cote, dimensiuni, distanţe, funcţiuni,

arii, cu precizarea finisajelor şi calităţii acestora);

• structura (planşe cu alcătuirea şi execuţia de rezistenţă pentru fiecare

obiect de construcţii, diferenţiat pe infrastructură şi suprastructură, cu cote,

secţiuni caracteristice, soluţii constructive recomandate, tehnologii de

execuţie şi montaj, de transport, manipulare, depozitare, montaj);

• instalaţiile (planşe pentru execuţie pe fiecare obiect, planuri de

amplasare a utilajelor, schemele principale ale instalaţiilor etc.);

• dotări şi instalaţii tehnologice (desene de ansamblu, scheme tehnologice

ale fluxului tehnologic, scheme ale instalaţiilor şi reţelelor de combustibil,

apă, iluminat, ale instalaţiilor tehnologice, planuri şi scheme tehnologice

de montaj, listele cu utilaje şi echipamente din componenţa planurilor

tehnologice, precizând parametrii, performanţele, caracteristice etc.);

• dotări de mobilier, inventar gospodăresc, paza contra incendiilor,

protecţia muncii (planuri de amplasare, cote, secţiuni, dimensiuni, liste cu

dotări, cu indicarea caracteristicilor).

Devizul general

Devizul general este instrumentul de dimensionare a costului de investiţii

generat de realizarea proiectului dat de investiţii. El este o antecalculaţie de

exprimare a valorii totale a investiţiilor necesare pentru realizarea lucrărilor aferente

proiectului şi este componentă a studiului de fezabilitate.

În cazul devizului general costurile de investiţii sunt determinate şi structurate

în mod unitar în trei părţi.

Partea I-a a devizului general cuprinde cheltuieli pentru obţinerea şi

amenajarea terenului, realizarea infrastructurii obiectivului de proiectare şi asistenţă

tehnică pentru realizarea investiţiei de bază, organizarea şantierelor şi pregătirea dării

în exploatare. Acestea reprezintă partea principală a investiţiilor finanţate ale

proiectului.

Partea a II-a se referă la valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe

existente, încorporate prin proiectul de investiţie în structura obiectivului ce se

construieşte (clădiri, utilaje, echipament etc., care nu se finanţează, dar a căror

valoare se ia în consideraţie pentru calculul amortizării şi stabilirea indicatorilor de

eficienţă şi rentabilitate financiară în cadrul studiului de fezabilitate).

Partea a III-a exprimă valoarea fondului de rulment necesară pentru primul

ciclu de fabricaţie (cheltuieli pentru asigurarea stocului de materiale şi materii prime,

cu energia, transporturi, salarii pentru personalul direct productiv, piese de schimb).

Costurile oferite părţii I a devizului general sunt sistematizate în şase

capitole.

Capitolul I – Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului.

În această categorie de costuri intră:

a) cheltuieli cu obţinerea terenului: cumpărări de terenuri, plata concesionării

terenului pe durata realizării lucrărilor prevăzute în proiect, cheltuieli cu

exproprieri, despăgubiri, cheltuieli pentru schimbarea naturii terenului;

b) cheltuieli cu amenajarea terenului (demolări, demontări, evacuări, devieri

de reţele din amplasament, nivelări, strămutări de localităţi, monumente

istorice etc.);

c) cheltuieli pentru amenajări de protecţie a mediului, inclusiv pentru

refacerea cadrului natural, în concordanţă cu legislaţia.

Capitolul II – Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului

proiectat. În această categorie de costuri se cuprind cheltuielile legate de utilizarea

terenului respectiv, costurile lucrărilor ce se execută în afara incintei obiectivului

pentru reţele exterioare de apă, canalizare, gaze, energie electrică, termică, drumuri,

căi ferate.

Capitolul III – Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică. Acestea

cuprind: cheltuieli cu studiile de teren, pentru obţinerea de avize, acorduri, autorizaţii

(certificate de urbanism, autorizaţia de construire); cheltuieli de proiectare; cheltuieli

cu organizarea licitaţiilor pentru execuţia lucrărilor; cheltuieli cu consultanţa şi

asistenţa tehnică.

Capitolul IV – Cheltuieli pentru investiţia de bază; se referă la cheltuielile

necesare pentru realizarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii, montajul utilajelor

tehnologice, cheltuieli pentru procurarea utilajelor şi echipamentelor de transport, a

utilajelor şi echipamentelor tehnologice şi funcţionale cu montaj. Cheltuielile de la

acest capitol se suportă direct de către unitatea achizitoare din surse di finanţare şi se

defalcă pe poziţii: din ţară, din import.

Capitolul V – Alte cheltuieli. Acest capitol se referă la organizarea de şantier

(cheltuieli necesare contractantului în vederea creării condiţiilor de desfăşurare a

activităţii de construcţii-montaj); comisioane, taxe, cheltuieli diverse şi neprevăzute.

Capitolul VI – Cheltuieli pentru darea în exploatare. Cuprinde cheltuieli cu

pregătirea personalului de exploatare, probe tehnologice, încercări, expertize de

recepţie, activitatea de licitaţie privind proiectarea şi execuţia lucrărilor de investiţii

publice (licitaţia asupra activităţii de proiectare şi licitaţia privind realizarea acelui

obiectiv de investiţii).

Prelegere 7: Studiul de fezabilitate a proiectelor investiţionale (2 ore)

1. Studiul de fezabilitate – caracteristica generală.

2. Metodologia de evaluare a proiectelor de investiţii finanţate de către organismele

mondiale.

3. Analiza economică şi financiară a eficienţei a unui proiect de investiţii pe plan

mondial.

Studiul de fezabilitate

Orice lucrare de investiţii se materializează într-un obiectiv de investiţii care

în final participă la realizarea procesului de producţie sub formă de capital fix.

Întreaga strategie de concepere şi realizare a obiectivelor de investiţii, în

conexiune cu rezultatele economico-financiare ale viitoarei producţii de mărfuri, este

cuprinsă în studiul de fezabilitate al fiecărui obiectiv de investiţii. Aşadar, prin

studiul de fezabilitate se înţelege ansamblul de piese scrise (calculele tehnico-

economice, desene, memorii de fundamentare, măsuri concrete de acţiune) privind

necesitatea viitorului obiectiv, sursele de aprovizionare cu materii prime şi pieţele de

desfacere, asigurarea capitalului – lichidităţi şi credite etc.

În prezent studiile de fezabilitate se întocmesc în concordanţă cu metodologia

elaborată de BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare).

În scopul sprijinirii şi stimulării economice a diferitelor ţări colectivitatea

internaţională şi-a creat o instituţie financiară adecvată care poartă denumirea de

Fondul Monetar Internaţional (FMI). Pe diferite segmente de activitate, această

instituţie financiară şi-a constituit organisme specializate care contribuie direct, cu

fonduri valutare, asistenţă tehnică de înalt nivel, transferuri de tehnologii performante

etc., la impulsionarea creşterii economice a ţărilor care au nevoie la un asemenea

sprijin.

Sursele de constituire a fondurilor BIRD şi condiţiile de acordare a

împrumuturilor

BIRD, care a început să funcţioneze la 25 iunie 1946, a fost creată pentru a

acorda împrumuturi sau pentru a garanta împrumuturi în vederea realizării unor

proiecte economice. Acum, rolul principal al băncii este de a acorda împrumuturi

pentru proiecte care să asigure creşterea economică în ţările membre mai puţin

dezvoltate.

Pentru constituirea fondurilor necesare acordării de împrumuturi sursele de

formare se constituie din sursele primare şi sursele suplimentare. Sursele primare se

formează din subscripţii utilizabile în capital, împrumuturi nete făcute de bancă de pe

pieţele financiare internaţionale şi venituri nete, obţinute din activitatea proprie.

Sursele suplimentare se constituie din rambursări din împrumuturile date de bancă şi

vânzări de creanţe altor investitori.

Subscripţia unei ţări este fixată în urma consultării dintre solicitant şi bancă.

Mărimea subscripţiei depinde de situaţia economică şi financiară a ţării solicitante şi

este corelată cu participarea la Fondul Monetar Internaţional. În momentul aderării la

bancă, ţara plăteşte 10% din subscripţia sa, din care 1% se plăteşte cu aur sau dolari.

Restul de 9% se plăteşte în moneda ţării respective şi poate fi utilizat numai cu

acordul ţării în cauză. Diferenţa de 90% nu este vărsată la fondul băncii, dar poate fi

solicitată la nevoie pentru acordarea de împrumuturi sau garantarea împrumuturilor

acordate.

Fondul de care dispune un membru la bancă constituie baza numărului de

voturi. Astfel, fiecare ţară membră dispune de 250 de voturi, la care se adaugă un vot

suplimentar pentru fiecare 100 mii dolari depuşi în fondul băncii.

Veniturile totale ale băncii se pot calcula cu ajutorul relaţiei:

Vt = (Va + Vi + Dc + Ca – Cvr) – (Cad + Dî + Ce + Cc),

unde:

Vt – veniturile totale;

Va – venituri din plasamente;

Vi – venituri din împrumuturi;

Dc – dobânzi şi comisioane;

Ca – comisioane din angajamente;

Cvr – comisioane vărsate la rezerva specială;

Cad – cheltuieli administrative;

Dî – dobânzi plătite la împrumuturile luate;

Ce – cheltuieli de emisiune ale băncii;

Cc – cheltuieli pentru cedări de creanţe.

Fiecare cerere de credit trebuie să fie însoţită de un Raport economic, prin

care se justifică necesitatea acordării creditului, încadrarea obiectivului respectiv în

strategia generală de dezvoltare a economiei naţionale, nivelul eficienţei economice a

viitorului obiectiv pentru care se solicită credit, posibilitatea de acoperire a

necesarului de materii prime şi materiale, de desfacere a producţiei şi, deci, de

asigurare a restituirii creditului în perioada şi la termenele convenite.

Principalele etape ale elaborării şi analizei unui proiect de investiţii

Pentru o fundamentare completă a proiectelor de investiţii şi pentru asigurarea

restituirii împrumutului acordat în elaborarea şi analiza unui proiect de investiţii se

parcurg principalele etape:

1) Identificarea proiectelor de investiţii.

În această etapă se analizează măsura încadrării în strategia generală de

dezvoltare în perspectivă a ramurilor economiei naţionale pentru ţara care solicită

creditul. De asemenea, proiectul trebuie să cuprindă date, care să confirme că

producţia realizată corespunde standardelor mondiale de calitate şi preţurilor

mondiale. În vederea luării tuturor măsurilor de derulare normală a procesului de

producţie se prevăd:

- sursele de aprovizionare cu materii prime (din ţară sau import);

- modul de asigurare a desfacerii producţiei, existenţa acordurilor de lungă

durată sau a altor înţelegeri cu privire la lucrările de produse;

- durata de execuţie, termenele de punere în funcţiune;

- rentabilitatea fondurilor de producţie, etc.

2) Studiul de fezabilitate a proiectului.

În cadrul acestui studiu se cuprind aspecte referitoare la: istoria proiectului;

piaţa; capacitatea obiectivului; dotările materiale; studii de amplasament;

engineering; organizarea obiectivului; evaluarea financiară şi economică etc.

La istoria proiectului se referă: susţinătorul proiectului, încadrarea lui în

strategia generală de dezvoltare economică a ţării, care sunt elementele ce au impus,

sau impun dezvoltarea capacităţii de producţie respective, costul total al studiului şi

toate investiţiile care au fost făcute privind pregătirea, realizarea şi punerea în operă a

proiectului respectiv.

Cererea de piaţă vizează dimensiunea şi capacităţile actuale ale industriei,

importurile trecute şi tendinţa viitoare ca volum şi preţuri; dimensiunea actuală a

cererii, evoluţia ei în trecut, aspecte privind vânzarea şi comercializarea produselor;

programul de producţie aproximativ. Vânzarea şi comercializarea produselor trebuie

să vizeze localizarea pieţei de desfacere; programul de vânzare; veniturile din

vânzările anuale; costurile anuale.

Capitolul “dotări materiale” se referă la necesarul aproximativ de

aprovizionare; posibilităţile de asigurare cu materiale.

Aspectele referitoare la amplasament vizează variantele de amplasament

propuse, avantajele şi dezavantajele fiecărei variante, costul terenului, eventualele

cheltuieli ce trebuie făcute cu achiziţionarea terenurilor.

În cadrul studiilor de fezabilitate activitatea de engineerig deţine un rol

primordial, deoarece acum se stabilesc suprafaţa terenurilor, tehnologiile şi utilajele

şi lucrările civile. Referitor la tehnologii şi utilaje se elaborează o schemă generală a

utilajelor propuse pe: utilaje de producţie, utilaje auxiliare, servicii, piese de schimb,

subansambluri, unelte; se face o estimare generală a costurilor de investiţii a

utilajelor, locale sau străine. Lucrările civile trebuie să cuprindă schema generală a

lucrărilor civile, descrierea pe scurt a clădirilor şi a materialelor din care se fac

acestea şi estimarea generală a costului de investiţii a lucrărilor civile referitoare la

pregătirea terenului, clădiri şi construcţii civile speciale şi lucrări exterioare.

Organizarea obiectivului se referă la planul general de organizare privind

producţia, vânzările, administraţia şi conducerea, precum şi costurile suplimentare,

estimate pentru această activitate şi defalcate pentru întreprindere, administraţie şi

activitate financiară.

Evaluarea financiară şi economică se referă la: stabilirea costurilor totale de

investiţii; modul de finanţare a proiectului (structura capitalului, dobânda); costul de

producţie (clasificate prin costuri fixe şi costuri variabile); evaluarea financiară

(prezentarea perioadei de rambursare, rata de recuperare simplă, pragul de

rentabilitate, rata internă de recuperare); evaluarea economică (estimarea efectului de

angajare-creare, estimarea economiilor valutare, analiza profit-cost etc.). În această

etapă se definitivează eforturile totale, cu investiţia în producţie, efectele economice

anuale şi totale, fluxul de numerar anual şi, deci, eficienţa economică a investiţiei.

3) Aspectele specifice ale metodologiei BIRD de evaluare a proiectelor de

investiţii.

La evaluarea proiectelor finanţate de BIRD, care se face de către specialiştii

băncii sau de experţi consultanţi externi, se examinează următoarele aspecte:

- economic;

- tehnic;

- instituţional-organizatoric şi de conducere;

- comercial şi al achiziţiilor;

- financiar.

Indicatori de apreciere a eficienţei economice a proiectelor de investiţii,

specifici metodologiei BIRD

Pentru aprecierea eficienţei economice a proiectelor de investiţii, prin

metodologia BIRD, se foloseşte un sistem de indicatori de eficienţă:

1) veniturile brute – reprezintă volumul total al încasărilor dintr-o anumită

perioadă. Acestea sunt constituite în special din valoarea producţiei industriale, a

producţiei industriale, a producţiei marfă, dar pot proveni şi din alte activităţi, cum ar

fi: încasările din producţia auxiliară, din vânzarea unor materii prime.

În cazul analizei financiare, tot la venituri sunt cuprinse şi creditele primite.

2) cheltuielile totale – include atât cheltuielile cu investiţia cît şi cheltuielile

de producţie. În volumul de investiţii se cuprind cheltuielile propriu-zise pentru

realizarea obiectivului economic, cât şi o serie de alte cheltuieli, ca cele pentru

achiziţionarea unor mijloace circulante necesare la prima dotare, cheltuielile pentru

pregătirea forţei de muncă, cheltuielile pentru plata salariaţilor, care asigură

supravegherea desfăşurării procesului investiţional etc.

3) raportul dintre venituri şi costuri (benefice-cost) – permite o

comparaţie între suma încasărilor realizată pe întreaga perioadă de funcţionare a

obiectivului economic. Pentru a permite comparabilitatea acestor indicatori, care se

obţin în perioade diferite de timp, la un moment dat, se foloseşte tehnica actualizării.

4) fluxul de numerar (cash-flow) – indicator ce exprimă “situaţia la zi”,

respectiv care este câştigul sau pierderea pentru fiecare an luat în calcul. Acest

indicator poate fi calculat la nivelul economiei naţionale sau la nivelul agentului

economic. Relaţia de calcul pentru fluxul de numerar este:

Fn = Vh – (Ch + Ih)

unde:

Fn – fluxul de numerar pentru anul h;

Vh – încasarea (venitul) anului h;

Ch şi Ih – cheltuielile de producţie şi de investiţii pentru anul h.

5) venitul net actualizat (VNA) – indicator ce permite de a se face o

comparaţie între volumul total al încasărilor obţinute pe întreaga perioadă de

funcţionare a obiectivului şi costurile totale (cu investiţiile şi cu producţia).

În funcţie de acest indicator sub raportul eficienţei pot fi acceptate numai

variantele la care venitul net actualizat este mai mare ca zero. Acest indicator este

deosebit de semnificativ pentru aprecierea eficienţei viitorului obiectiv economic,

deoarece în condiţiile unei economii de piaţă ne interesează să obţinem un profit cât

mai mare; acest indicator exprimă venitul net, profitul net, obţinut de întreprindere pe

întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului şi în condiţiile cuantificării influenţei

factorului timp.

6) rata internă de rentabilitate a investiţiei (RIR) – exprimă rata de

discontare care egalizează valorile actualizate ale producţiei cu costurile (de

producţie şi de investiţii) pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului. Rata

internă de rentabilitate este acea rată de discontare la care valoarea venitului net

actualizat (VNA) este zero, respectiv producţia actualizată este egală cu costurile

actualizate.

Acest indicator este unul dintre cei mai semnificativi indicatori ai eficienţei

proiectelor de investiţii, deoarece exprimă capacitatea investiţiei de a furniza profit pe

întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului stabilind puterea economică a

acestuia, respectiv profitul net ce se obţine la un leu profit total, cu investiţia şi cu

producţia.

7) pragul de rentabilitate. Se cunoaşte că eficienţa economică a investiţiilor

depinde şi de modul cum este folosită capacitatea de producţie proiectată, deoarece

de aceasta depinde recuperarea fondurilor de investiţii prin profitul obţinut. De aceea

BIRD atrage atenţia asupra unui punct critic sub care gradul de utilizare a

capacităţilor de producţie nu poate coborî, căci altfel unitatea economică intră în

pierderi şi prin urmarea investiţiile nu se mai pot recupera. Prin urmare la obiectivele

de investiţii care au capacitate mare de producţie, se impune o analiză privind

stabilirea gradului minim de folosire a capacităţilor de producţie proiectate astfel

încât să se asigure un profit minim sau, unitatea să nu lucreze cu pierderi. Acest punct

critic al nivelului producţiei exprimat prin procentul de folosire a capacităţii

proiectate pentru care profitul societăţii comerciale este nul se numeşte prag de

rentabilitate.

Senzitivitatea, incertitudinea şi riscul în analiza economico-financiară

a proiectelor de investiţii

În condiţiile economiei de piaţă proiectelor de investiţii trebuie să li se

efectueze o profundă analiză de senzitivitate. Acest tip de analiză îşi propune să

stabilească cât de sensibil va fi viitorul obiectiv de investiţii la unele modificări,

îndeosebi negative, ce apar cu siguranţă în cursul funcţionării sale viitoare. Printre

elementele care în mod cert îşi vor schimba nivelele de influenţă pe parcursul a 10 –

20 ani, cât reprezintă viaţa obiectivului, sunt de menţionat epuizarea resurselor

iniţiale de materii prime şi schimbarea pieţelor de aprovizionare, modificarea

preţurilor pe piaţa materiilor prime, creşterea uneori în salturi a salariilor, uzura

morală care determină scăderea preţurilor la produsele finite învechite etc. Important

să se evidenţieze în ce măsură viitorul obiectiv funcţionează în mod stabil chiar prin

apariţia unor modificări de condiţii iniţiale. Analiza de senzitivitate implică, deci,

probleme referitoare la riscul şi incertitudinea economică, specifice problemelor

investiţionale.

O investiţie înseamnă a cheltuială de fonduri financiare şi mijloace sigură,

pentru un viitor ce conţine elemente de incertitudine. Orice investiţie productivă

conţine elemente de incertitudine şi de risc. Pe parcursul desfăşurării procesului de

producţie apar unele cauze care pot influenţa rezultatele economice, cum ar fi:

• prelungirea duratei de realizare a obiectivului sau de atingere a parametrilor

proiectaţi;

• depăşirea volumului de investiţii prevăzut iniţial;

• creşterea preţurilor la materiile prime şi materiale, energie şi combustibil;

• creşterea salariilor;

• modificări ale preţurilor produselor finite care se desfac în special pe piaţa

externă, dar şi la internă.

Toate acestea schimbări antrenează modificarea ratei interne de rentabilitate a

proiectului de investiţii, fapt ce impune o analiză a sensibilităţii proiectelor de

investiţii faţă de diferite modificări ce pot să apară prin recalcularea ratei interne de

rentabilitate.

Posibilităţi de folosire a factorilor de actualizare

a) Factorii de fructificare sau de compunere pentru 1: (1+a)h arată ce devine o

sumă iniţială când creşterea se face cu un ritm mediu anual egal cu a.

El se poate folosi de exemplu pentru cazul în care se cunoaşte producţia dintr-

un an (240 mln.lei), ritmul mediu anual de creştere a producţiei (9%) şi numărul de

ani pentru care trebuie stabilită producţia (8 ani). În acest caz folosind factorul

(1+0,09)8 de fructificare, rezultă:

Q8 = Q (1+a)h = 240 (1 + 0,09)8 = 477,6 mln.lei

b) Factorul de fructificare sau de compunere pentru 1 pe an: ( )a

a h 11 −+ . Acest

factor permite calcularea valorii la care va creşte până şa sfârşitul unui an stabilit o

sumă constantă depozitată la sfârşitul fiecărui an cu rata de dobândă stabilită.

Astfel să considerăm că se depun la bancă, în vederea asigurării fondurilor

necesare finanţării unei investiţii cu o dobândă de 5% pentru fiecare an, timp de 10

ani, o sumă anuală de 180000lei. Care va fi soldul la sfârşitul celui de-al 10 an? În

acest caz se va folosi factorul de compunere pentru 1 pe an şi va fi:

( )leiS 0402642

05.0

105.01 10

10 =−+=

Această sumă de mai numeşte şi suma capitalizată, deoarece cele 180000 lei

depuse anual, pe o perioadă 10 ani şi cu o dobândă de 5% s-au constituit într-un

capital de 2264040 lei.

c) Factorul fondului de reducere ( ) 11 −+ ha

aexprimă depozitul uniform necesar

în fiecare an pentru a ajunge la 1 la un an dat. Acest factor permite stabilirea plăţii

anuale uniforme, care trebuie depusă în fiecare an, pentru a fi investită cu scopul de a

avea o sumă prestabilită la un moment dat.

Factorul fondului de reducere se foloseşte, în principal, pentru a determina cât

trebuie economisit anual, în condiţiile folosirii cu o anumită eficienţă, pentru a

recupera suma investită la sfârşitul duratei de folosire.

d) Factorul de actualizare sau de discontare ( )ha+1

1arată cât valorează astăzi

un leu, luat la o dată viitoare h. Acest factor permite determinarea valorii de astăzi a

unei sume cheltuite sau obţinute în viitor.

Acest proces de aflare a valorii actuale a unei sume ce se va produce în viitor

în metodologia BIRD poartă numele de factor de discontare. Acest factor este

reciprocul factorului de compunere pentru 1, respectiv inversul acestuia. În calculele

de eficienţă economică a investiţiilor cea mai obişnuită utilizare a acestui factor este

aceea de a afla valoarea prezentă a costurilor sau profitului viitor.

e) Valoarea prezentă a unui factor de anuitate ( )

( )h

h

aa

a

+−+

1

11exprimă ce valoare

are astăzi o sumă egală cu 1 cheltuită sau obţinută anual pe o oarecare perioadă de

timp.

f) Factorul de recuperare a capitalului ( )

( ) 11

1

−++

h

h

a

aaexprimă cât trebuie plătit

anual pentru a asigura achitarea unui împrumut de o unitate monetară în h ani cu

dobânda compusă pe soldul neplătit.

Cu acest factor ce poate calcula ce plăţi constante anuale vor fi necesare

pentru a achita un împrumut într-o perioadă de timp, în condiţiile unei anumite rate a

dobânzii. Suma calculată va include atât dobânda cât şi achitarea împrumutului.

Acest factor este inversul valorii prezente a unui factor de anuitate.

BIBLIOGRAFIA:

Legi şi acte normative

1. Legea RM privind Investiţiile în activitatea de antreprenoriat. Nr. 81-XV din

18.03.2004. MO nr. 64-66 din 23.04.2004. Modificată prin lege nr. 194-XVI din

26.09.2008. MO nr. 190-192 din 24.10.2008.

2. Legea RM privind Fondurile de investiţii. Nr. 1204-XIII din 05.06.1997.

Reeditată în MO nr. 177-181 din a. 2003.

3. Legea RM privind Investiţiile străine. Nr. 998 din 01.04.1992. MO nr. 4 din

30.04.1992. Reeditată în MO nr. 5-7 din 13.01.2000.

4. Legea RM privind Societăţile pe acţiuni. Nr. 1134-XIII din 02.04.1997 cu

modificările ulterioare.

5. Legea RM privind Societăţile cu răspundere limitată. Nr. 135-XVI din

14.06.2007. MO nr. 127-130 din 17.08.2007.

6. Lege pentru ratificarea Acordului de modificare a Acordului de credit pentru

dezvoltare (Proiectul „Investiţii şi servicii rurale”) dintre Republica Moldova şi

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare. Nr. 286-XV din 22.07.2004

7. Standardele Naţionale de Contabilitate, aprobate prin ordinul ministrului

finanţelor al Republicii Moldova

8. Стратегии привлечения инвестиций и продвижения экспорта на 2006-2015

годы // Мониторул Офичиал.- 2006.-№ 181-183

Manuale, monografii

9. Badescu Gh., Oancea- Neqescu M. D. Analiza investiţiilor imobiliare. – Buc.:

Ed. Economică. 2009. - 150 pagini.

10. Băncilă N. Evaluarea financiară a întreprinderii, (curs universitar pentru

studenţii facultăţilor de economie şi finanţe). - Chişinău, Editura ASEM, 2005.-

219 p.

11. Botnari Nadejda, Finanţele întreprinderii. – Chişinău: Editura ASEM, 2006. –

240 p.

12. Bărbulescu C. Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică, Strategii

şi politici de redresare şi dinamizare a activităţii. Ed. Economică, Bucureşti

2008, - 320 p.

13. Bistriceanu, Gh. Mica enciclopedie de finante, moneda, asigurari.Vol. 1: A-

C/Gh. D. Bistriceanu.-Buc.:Ed. Universitara, 2006.-624 p.

14. Bistriceanu, Gheorghe. Mica enciclopedie de finante, moneda, asigurari.Vol. 2:

D-O/Gh. D. Bistriceanu.-Buc.:Ed. Universitara, 2006.-600 p.

15. Bistriceanu, Gheorghe. Mica enciclopedie de finante, moneda, asigurari.Vol.

3:P-Z/Gh. D. Bistriceanu.-Buc.:Ed. Universitara, 2006.-584 p.

16. Caraganciu A., Managementul portofoliului de investiţii / A. Caraganciu, O.

Domenti, I. Luchian; ASEM. – Ch. Ed. ASEM, 2005.- 241 p.

17. Caracota D. M. Managementul investitiilor in active financiare utilizind analiza

tehnica:Grafice, trenduri, indicatori, etc./M. Caracota Dimitriu, V. Toma; ASE

Buc.-Buc.:Ed. ASE, 2007.-94 p.

18. Ciobanu A., Analiza performanţei întreprinderii. – Bucureşti: Editura ASE,

2006. – 204 p.

19. Dornescu V. Finanţarea investiţiilor, Iaşi, 2008, 212 p.

20. Dragotă V., Dragotă M.. Pieţele şi sisteme financiare, Bucureşti, editura ASE,

2008. - 188p.

21. Dufloux C., Pieţe financiare / C. Dufloux. – Bucureşti: Editura Economică,

2002. – 336 p.

22. Evaluarea întreprinderii. / Işfănescu, Aurel; Robu, Vasile; Titu, Anca; Anghel,

Ion. – B.: Tribuna economică, 2004 – 256 p.

23. Halpern, Paul; Weston, Fred; Brigham, Eugene. Finanţe manageriale: Modelul

canadian. – B.: Ed. Economică, 1998 – 948 p.

24. Hîncu R., Suhovici А. Unele probleme ce ţin de investirea în economia naţională

şi căile de soluţionare ale acestora. Revista „Economica” Chişinău: ASEM,

2006. – 153 p.

25. Horobeţ A. Managementul riscului în investiţiile internaţionale/A. Horobeţ.-

Buc.:All Beck, 2005.-266 p.

26. Hurduzeu Gh., Achiziţiile de firme pe piaţa de capital / Gh. Hurduzeu. – Buc.:

Ed. Economică, 2002. – 288 p.

27. Luchian I., Marianciuc A. Managementul portofoliului de investiţii: sinteze,

scheme, studii de caz, Chişinău, editura ASEM, 2007, 172 p.

28. Managementul proiectelor:(Identificarea surselor financiare şi elaborarea

proiectelor)/C. Sorocean, M. Gheorghiţă, S. Garştea,...;Acad. de Transporturi,

Informatică şi Comunicaţii.-Ch.:Evrica,2004.-104 p.

29. Marin D. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediţia a III-a, revăzută şi

adăugită, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007 – 208 p.

30. Marin D, Gestiunea financiară a întreprinderii - Teste grilă. Răspunsuri,

Aplicaţii, Probleme rezolvate şi propuse spre rezolvare, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2007 – 142 p.

31. Oancea- Neqescu M. D. Analiza şi evaluarea informaţiilor financiare. –

Bucureşti: Editura Economică, 2009.- 209 p.

32. Onofrei Mihaela, Finanţele întreprinderii. – Bucureşti: Editura Economică, 2004.

– 310 p.

33. Onofrei M. Management financiar/M. Onofrei.-Buc.:C.H. BECK,2006.-128 p.

34. Oprean C. Formarea şi utilizarea capitalului: abordări prin prisma

managementului financiar”, Chişinău, editura ASEM, 2008. - 392 p.

35. Petcu M.Analiza economico-financiară a întreprinderii. Probleme, abordări,

metode, aplicaţii. Ediţia II. 2009.- 209 p.

36. Prisacariu M., Ursu S. Pieţe şi instrumentele financiare, Iaşi, 2008. - 445 p.

37. Raţiu-Suciu C., Luban F., Hâncu D., Ciocoiu N., Modelare economică, Editura

ASE, 2007. - 313 p.;

38. Raţiu-Suciu C., Luban F., Hâncu D., Ciocoiu N., Modelare economică. Studiu

de caz. teste, Editura ASE, 2007. - 292 p.;

39. Stancu I. Finanţe:Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului; Investiţii reale şi

finanţarea lor; Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii/I. Stancu; red. M.

Milca.-Ed. a 3-a, rev.-Buc.:Ed. Economică,2002.-1056 p.

40. Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, ediţia a VI-a, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 2006, 423 p.

41. Vîlceanu Gh., Robu Vasile, Nicolae Georgescu, ,,Analiza economico-

financiară”, Bucureşti, Editura Economică, 2005.

42. Анискин, Ю.П. Управление инвестициями:Учеб. пособие/Ю.П. Аниксин.-

3-е изд., стер.-М.:Омега-Л, 2007.-192 с

43. Анесянц С.А. Основы функционирования рынка ценных бумаг. – Москва:

Издательство «Финансы и статистика», 2005. – 144 с.

44. Брейли Р., Майерс С. Принципы корпоративных финансов. 2-е русск. изд.

(пер. с 7-го междунар. изд.) – М.: Олимп-Бизнес, 2008. – 1008 с.

45. Бригхэм Ю. Энциклопедия финансового менеджмента - М.: Экономика,

1998. – 823 с.

Васильева Л.С., Петровская М.В. Финансовый анализ.–Москва: КноРус,

2006.– 544 с.

Гаврилова А.Н., Попов А.А. Финансы организаций (предприятий). 3-е изд.,

перераб. и доп. – М.: КНОРУС, 2007. – 608 с.

Есипов В.Е, Маховикова Г.А, Терехова В.В. Оценка бизнеса. 2-е изд. – СПб.:

Питер, 2006. – 464 с.

Зимин А.И. Инвестиции: вопросы и ответы. – Москва: Юриспруденция, 2006.

– 256 с.

Зубченко Л.А. Иностранные инвестиции. – М.: Книгодел, 2006. – 160 с.

46. Караванова Б.П. Разработка стратегии управления финансами

организации. – Москва: Издательство «Финансы и статистика», 2008. – 128

с.

Ковалев В.В. Курс финансового менеджмента. – М.: ТК Велби, Проспект, 2008.

– 448 с.

Ковалев В. В., Ковалев Вит. В. Финансы организаций (предприятий). – М.: ТК

Велби, Проспект, 2006. – 352 с.

47. Ковалева А.М. Финансы. Учеб. пособие. – 5-е изд., перераб. и доп. –

Москва: Издательство «Финансы и статистика», 2008. – 416 с.

Кузнецов Б.Т. Финансовый менеджмент. – М.: Юнити-Дана, 2005. – 415 с.

Лисовская И.А. Основы финансового менеджмента. – Москва: Теис, 2006. –

120 с.

Лиференко Г.Н. Финансовый анализ предприятия. – Москва: Экзамен, 2005. –

160 с.

Максимова В.Ф. Инвестиционный менеджмент. – Москва: МФПА, 2005. – 100

с.

Максимова В.Ф. Реальные инвестиции. – М.: МФПА, 2005. – 69 с.

Нешитой А.С. Инвестиции. 5-е изд., пер. и доп. – Москва: Дашков и К, 2007. –

372 с.

Новашина Т.С., Карпунин В.И., Волнин В.А. Финансовый менеджмент. – М.:

МФПА, 2005. – 255 с.

48. Орлова Е. Р. Инвестиции. – М.: Омега-Л, 2008 г. – 238 с.

49. Просветов Г. И. Инвестиции. Задачи и решения. – Москва: Альфа-Пресс,

2008 г. – 408 с.

50. Рынок ценных бумаг: теория и практика. Под ред. В.А. Галанова. –

Москва: Издательство «Финансы и статистика», 2008. – 752 с.

Селезнева Н.Н., Ионова А.Ф. Финансовый анализ. Управление финансами. 2-е

изд., перераб. и доп. – М.: Юнити-Дана, 2006. – 639 с.

51. Семенов В.М. и др. Финансы предприятий. – Москва: Издательство

«Финансы и статистика», 2007. – 240 с.

52. Устюжанина Е.В., Петров А.Г., Садовничая А.В., Евсюков С.Г.

Корпоративные финансы. Учебное пособие. – М.: Издательство "Дело"

АНХ, 2008. – 672 с.

53. Шабалин А.Н. Инвестиционное проектирование. – Москва: МФПА, 2004. –

139 с.