Balada Meşterului Manole Interpretată Autentic

Balada Meşterului Manole interpretată autentic

Preot dr. LEON DURĂBALADA MEŞTERULUI MANOLE

INTERPRETATĂ AUTENTIC

1

Preot dr. LEON DURĂ

Consilier editorial: dr. Melania Dură

Coperta şi tehnoredactare computerizată:Valentin Piţigoi

© Editura LOGOS Râmnicu Vâlcea

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiDURĂ, LEON

Balada Meşterului Manole interpretată autentic: mituri necunoscute ale românilor / Leon Dură – Râmnicu Vâlcea: Logos, 200366 p.; 20 cm

ISBN 973-98791-8-7

821.135.1.09-91-1



BALADA MEŞTERULUI MANOLE INTERPRETATĂ AUTENTIC

Mituri necunoscute ale românilor

Carte tipărită cu BinecuvântareaPrea Sfinţitului Părinte

CALINICEpiscopul Argeşului şi Muscelului

Editura LOGOS

3


Râmnicu Vâlcea, 2003

Moto:

«Auzisem de la mai mulţi oameni că în acest ţinut al Ţării Româneşti se află o mănăstire domnească, care după spusa lor nu mai are egal în ce priveşte frumuseţea arhitectonică. Mai auzisem de la nişte neguţători greci ce făceau comerţ în ţara Francilor şi la Veneţia, că acolo nu este nimic asemenea ei. Se numeşte mânăstirea Argeş…

Cât despre arhitectură, nu este cu putinţă nimănui să dea o descriere potrivită, atât de felurite sunt sculptu-rile şi ferestrele bogat împodobite, dintre care unele sunt lungi şi înguste, altele rotunde şi cu chenar asemenea scu-turilor. Deasupra lor sunt arcade mici, la împreunarea cărora sunt nişte cercuri mici, făcute din piatră asemenea unor discuri sculptate. Sunt în număr de 84 şi deasupra fiecăruia se spune că voievodul a aşezat o pasăre de bronz, cu aripile întinse, ca şi când ar zbura aievea. Când bate vântul, aceste păsări şuieră la suflarea lui şi clatină clopoţii atârnaţi sub aripile lor…

Spre a spune totul într-un cuvânt, această biserică e o minune în lume.»

Paul de Alep

4


Românul trebuie să aibă un rost!...

La început de mileniu trei, românul gândeşte la moşii şi strămoşii lui, la cei care au primit binecuvântarea cerească să trăiască într-o Ţară de baladă. Dar acum..., românul se simte singur. Căldura razelor de soare continuă să încălzească apa cea mare, Marea Neagră; dar Ţara locuită de el nu-şi mai cinsteşte eroii, – miturile au căzut în uitare. El stă şi se întreabă (în tăcere) prin ce minune a rămas poporul lui printre celelalte popoare ale lumii. Nu-şi mai aminteşte cine a fost şi unde trebuie să ajungă. Priveşte în jur şi totu-i pare străin de sufletul lui. Românul ia cu pumnul din apa mării, se culcă pe nisip, strigă, dar nu este auzit. Arborii seculari se pierd în lun-gul colinelor munţilor Carpaţi. Strigăte de pescăruşi aco-peră valurile ce izbesc ţărmul înnegrit de timp. În acest univers patriarhal, românul se caută pe el însuşi; caută pe Dumnezeu! Îşi priveşte mâinile şi nu-i vine să creadă că şi-a clădit un nume pe acest pământ. Dar acum se gândeşte să-şi zidească un Dumnezeu al lui!... Şi se în-treabă: – Cum trebuie să fie El?

Să ador pescăruşul?... Nu mă mulţumesc!... Cu ce intervine el în bunul mers al Ţării mele? Voi da uitării aceste gânduri şi-mi voi zice în şoaptă: – Românul trebuie să aibă un rost în această lume!...

Şi vocea a tăcut, dar stânca a rămas să-i aducă aminte...; să-i aducă aminte că este român şi că trăieşte într-o Ţară a Europei Unită (şi spiritual!).

5


6


Preliminarii„(...) Prin mit se înţelege

o ficţiune ermetică, un simbolal unei idei generale (...)”

G. Călinescu

Dintre savanţii români care s-au ocupat (în mod deosebit) cu exegeza textului Baladei Meşterului Manole menţionăm, în chip fericit, pe Mircea Eliade. Cunoştinţele lui vaste în domeniul ideilor şi credinţelor popoarelor vechi, precum şi dragostea de frumos, au determinat pe sa-vant să demonstreze originea Baladei Meşterul Manole. «Legenda – scria Mircea Eliade – este în rezumat, formula mistică şi epică a uneia dintre ritualurile cele mai răspân-dite din lume: aşa numitele „ritualuri ale construcţiei”, care implică şi credinţa că orice clădire, pentru a fi dura-bilă, trebuie să fie „însufleţită” de sacrificiul unei fiinţe vii, om sau animal.» (Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Edit. Junimea, Iaşi, 1992, p. 44).

Într-o altă lucrare de referinţă, „Comentarii la Le-genda Meşterului Manole” (Edit. Publirom, Bucureşti, 1993), acelaşi intelectual de elită al generaţiei de aur (interbelică), Mircea Eliade, avea să spună: «Originea sud-dunăreană a baladei Meşterul Manole, remarcată de Odobescu încă din 1879 (Biserica de la Curtea de Argeş şi legenda Meşterului Manole) a fost definitiv demonstrată de Kurt Schladenbach în studiul său din 1894: „Die aro-munische Ballade von der Artabrücke” („Jahresbericht des

7


Institute für rumänische Sprache”, I, Leipzig, p. 79-121) (...p. 27-28).

Din cele afirmate de savantul român, Mircea Eliade, rezultă (pentru noi) că demonstraţia germanului Kurt Schladenbach (din secolul al XIX-lea) se sprijinea tot pe formula mistică şi epică: „ritualuri ale construcţiei”; ideea găsită în întreaga literatură de specialitate de la români şi nu numai!... În sprijinul acestei afirmaţii redăm un citat din Istoria Literaturii Române (ed. a II-a, Bucureşti, 1970, p. 121, 122): «Tema sacrificiului cu scopul de a întări rezistenţa clădirilor se bazează pe o veche practică super-stiţioasă. Ca atare, ideea jertfei se întâlneşte la multe po-poare, dar tema baladelor de tipul Meşterul Manole ră-mâne circumscrisă la aria balcanică.

Specialiştii români şi străini (I. Săineanu, Iosif Po-povici, D. Caracostea, P. Caraman, Kurt Schladebach, S. Sîrcu, M. Arnaudov, P. Skok, Svetimir Stefanovici, Ilia Jivancevici, Vargyas Lajos etc. au aprofundat studiul acestei balade. Unii au încercat să determine locul primor-dial de apariţie al creaţiei, disputa fiind între nordul şi sudul Dunării (M. Arnaudov, P. Skok, P. Caraman, Ilia Jivancevici), alţii au fost preocupaţi de problema variantei superioare din punct de vedere artistic (M. Arnaudov, D. Caracostea).».

În ceea ce ne priveşte, în capitolul de faţă, ne vom îndepărta definitiv de teoriile şi disputele menţionate şi vom demonstra originea (autentică) vechi-testamentară a textului Baladei Meşterului Manole.

8



«Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamămai mult decât pe Mine nu este

vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiuori pe fiică mai mult decât pe Mine

nu este vrednic de Mine.» (Mt. 10, 37)

În Balada Meşterul Manole, omul universal se regă-seşte într-o autonomie a conştiinţei autohtone, liber, capa-bil de sacrificiu suprem, etnic şi mitologic laolaltă, îmbo-găţit spiritual de oralitatea sacră a Sfintei Scripturi.

Toate aceste consideraţii nu fac, evident, decât să trezească un interes peremtoriu pentru o interpretare au-tentică a textului Baladei Meşterului Manole; acum la în-ceput de secol XXI.

Mit al jertfei creatoare, Balada Meşterul Manole subliniază sacrificiul suprem în viaţa perenă, teandrică, înălţătoare. Sarcina mitică cu care este încărcată Balada Meşterului Manole îşi are izvorul sacru în textul biblic vechi-testamentar. Totodată, prin patimile şi moartea sa-crificială a Omului-Dumnezeu, umanitatea cobora în stră-fundurile pământului întunecat de păcat. Dar prin învierea Mântuitorului, omul universal renaşte, şi odată cu el în-treaga creaţie, într-o liturghie cosmică1, în care se regă-

1 Vezi Maxim Mărturisitorul, în Filocalia Sfintelor Nevoinţe ale Desăvârşirii, vol. II, trad. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Edit. Haris-ma, Bucureşti, 1993.

9


seşte şi sufletul românului care crede şi mărturiseşte lu-mina spirituală a întregii umanităţii căzute. Şi cum Testa-mentul Nou în cel Vechi se găseşte, vom încerca (prin texte alăturate) să prezentăm (textual) continuitatea (pe cale orală) cuvântului sacru din Cartea Judecătorii (capi-tolul 11), în Balada Meşterului Manole.

** *

Marele savant român, Mircea Eliade, în „Profetism Românesc1” (vezi Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990) spunea: «Balada Meşterului Manole se concentrează în jurul misterului jertfei: ca să se poată ridica şi dura, o construcţie – în cazul nostru Mânăstirea Argeşului – are nevoie de jertfirea unei vieţi omeneşti. Meşterul Manole îşi sacrifică soţia, zidind-o la temelia mânăstirii. Cu alte cuvinte clădirea dobândeşte „viaţă”, e „însufleţită”, printr-un mister care face posibilă translaţia vieţii soţiei Meşteru-lui Manole, într-un nou „corp” şi anume în corpul arhitec-tonic al Mânăstirii. (...) Geniul popular românesc şi-a dat expresia lui maximă tocmai în acest mit al jertfei crea-toare.»2. De ce? Pentru că, subliniem noi, Balada Meşte-rului Manole este o creaţie poetică populară impregnată de sacru, în ea se cântă epic (şi) jertfa voluntară de sine, spe-cifică creştinismului iudaic, care (la rândul lui) îşi extrage seva divină şi din Cartea Judecătorii, atât de familiară

2 În Balada Meşterului Manole, Dumnezeu nu cere jertfă de împăcare. Nu zidirea Anei însufleţeşte corpul arhitectonic al Mânăs-tirii, ci iubirea şi dreptatea lui Manole arătate, prin jurământ, Creato-rului. (A se vedea şi Ieftae Galaaditul: asistăm la aceeaşi iubire şi dreptate, dar cu mii de ani mai înainte de Manole.) Dumnezeu nu dorea sufletul Anei, ci inima lui Manole. Manole nu a rezistat prea mult în starea harică; a căzut în mândrie.

10


Omului Iisus, ca Fiu al Tatălui Ceresc, dar ca Om al popo-rului ales. De aceea putem afirma că geniul poporului ro-mân, prin Balada Meşterului Manole, a rescris misterul jertfei (atât de prezent în Sfânta Scriptură) într-o manieră proprie sufletului românesc, „de reintegrare într-o Natură care nu mai e Natura păgână, ci un Cosmos sanctificat li-turgic” (Vezi Mircea Eliade, op. cit., p. 148).

** *

Chiar dacă, întru-început, Lucian Blaga (Artă şi Va-loare, Trilogia Valorilor III, Humanitas, 1996) considera că „există, desigur, o problemă a raportului dintre artă şi etnic”, tot el avea să susţină (cu fermitate filozofică) faptul că „unele categorii abisale (nu toate) au în adevăr darul de a lega într-un fel pe creatorul de artă de etnic”. Este, de fapt, cazul creatorului popular al Baladei Meşterului Ma-nole. Pentru el, aşa zisele „categorii abisale” se transfigu-rau într-un suflet etnic românesc, încreştinat, plin de drep-tatea vechi-testamentară şi poleit de iubirea lui Hristos. Putea oare genialul creator popular să purceadă la cântarea epică a misterului jertfei (în Balada Meşterului Manole) fără să se apropie de oralitatea divină a Sfintei Scripturi? Nicidecum? Balada prezintă ridicarea (construirea) unei mânăstiri: Mânăstirea Argeşului.

** *

Aşa cum Ieftae Galaaditul, eroul poporului biblic, în lupta cu amoniţii (vezi Cartea Judecătorii, cap. 11), a făcut „făgăduinţă Domnului şi a zis: De vei de pe Amoniţi în mâinile mele, Când mă voi întoarce biruitor de la Amoniţi, oricine va ieşi din porţile casei mele în întâmpinarea mea

11


va fi afierosit Domnului şi-l voi aduce ardere de tot”; tot aşa şi meşterul Manole, eroul Baladei româneşti, prin gura creatorului popular (care a cunoscut oralitatea sacră a făgăduinţei lui Ieftae Galaaditul) se adresează astfel celor nouă meşteri mari (având ca martor pe Dumnezeu):

„Deci dacă vroiţiCa să isprăviţiSfânta monastirePentru pomenire,Noi să ne-apucămCu toţi să giurămŞi să ne legămTaina s-o păstrăm;S-orice soţioară,Orice sorioară,Mâini în zori de ziÎntâi s-o ivi,Pe ea s-o jertfim,În zid s-o zidim”(Vezi V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor,

Vol. I, Edit. Minerva, Bucureşti, 1973)

Bineînţeles, Amoniţii au fost daţi de Domnul în mâi-nile lui Ieftae (v. 32), dar cea ce a urmat l-a determinat pe eroul biblic să-şi sfâşie hainele de pe el. Dar să lăsăm textul sfânt al Bibliei să ne prezinte evenimentul:

„După aceea a venit Ieftae în Miţpa la casa sa şi iată fiica sa i-a ieşit în întâmpinare cu timpane şi jocuri; aceasta era singurul lui copil, căci el nu mai avea nici bă-ieţi, nici fete.

12


Şi când a văzut-o el, şi-a sfâşiat haina şi a zis: Ah, fiica mea! Tu m-ai răpus şi eşti dintre cei ce-mi tulbură biruinţa. Eu mi-am deschis gura pentru tine înaintea Dom-nului şi nu mă voi putea lepăda!

Iar ea a zis către el: Tatăl meu, dacă tu ţi-ai deschis gura pentru mine înaintea Domnului, fă cu mine ceea ce a rostit gura ta, de vreme ce Domnul a săvârşit prin tine răz-bunarea împotriva Amoniţilor, vrăjmaşii tăi!

Apoi a zis iarăşi către tatăl său: Iată numai ce să-mi faci: Lasă-mă două luni, să mă duc să mă sui pe munte şi să-mi plâng fecioria cu prietenele mele!

Atunci el a zis: Du-te! Şi a lăsat-o două luni. Şi s-a dus cu prietenele sale şi şi-a plâns fecioria în munţi.

Apoi după trecerea celor două luni ea s-a întors la tatăl său şi, acesta a făcut cu ea cum făgăduise; şi ea n-a cunoscut bărbat.

Şi s-a făcut obicei în Israel, ca în fiecare an fiicele lui Israel să meargă să plângă pe fata lui Ieftae Galaadi-teanul patru zile pe an” (Cap. 11, 34-40).

Textul Sfintei Scripturi este cutremurător. Dialogul purtat de Ieftae (învingător al amoniţilor, dar tată nefericit) cu fiica lui, este tulburător până la lacrimi. O fecioară care n-a cunoscut bărbat se supune actului sacrificial, conştien-tă că hotărârea ei este o continuare a răzbunării săvârşită de Dumnezeu, prin tatăl ei, împotriva duşmanilor amoniţi. Îşi găsea astfel o împlinire în eternitate, prezenţă a Creato-rului în mijlocul poporului Său; chiar dacă fiicele lui Avraam aveau să plângă „pe fata lui Ieftae Galaaditeanul patru zile pe an”. Dar aceste lacrimi cădeau spre slava lui Dumnezeu şi pe chipul prins de flăcări al unei fecioare înălţată la Ceruri odată cu arderea de tot.

13


Nu acelaşi fapt s-a întâmplat cu Ana (peste veacuri) în Balada Meşterului Manole. Iată cum versifică respec-tivul moment genialul poet popular român:

„Cât el o zărea,Inima-i sărea,În genunchi cădeaŞi plângând zicea:Dă, Doamne, pe lumeO ploaie cu spume,Să facă pâraie,Să curgă şiroaie,Apele să crească,Mândra să-mi oprească,S-o oprească-n valeS-o-ntoarcă din cale!Domnul se-ndura,Ruga-i asculta,(...)Dar oricât cădeaMândra n-o oprea,Ci ea tot venea,Şi s-apropia.Manea mi-o videa,Inima-i plângea,Şi iar se-nchina,Şi iar se ruga:Suflă, Doamne, -un vântSuflă-l pe pământ,Brazii să-i despoaie,Paltinii să îndoaie,Munţii să răstoarne,

14


Mândra să-mi întoarne.(...)Domnul se-ndura,Ruga-i asculta(...)Iar pe AnaNici c-o înturna!Ea mereu venea.(...)Meşterii cei mariCalfe şi zidari,Mult înveseleaDacă o videa,Iar Manea turba,Mândra-şi săruta,În braţe-o lua,Pe schele-o urcaPe zid o puneaŞi glumind zicea:Stai, mândruţa mea,Nu te spăriaCă vrem să glumimŞi să te zidim!Ana se-ncredeaŞi vesel râdeaIar Manea oftaŞi se apucaZidul de ziditVisul de-mplinitZidul se suiaŞi o cuprindea

15


Pân’la pulpişoare,Iar ea, vai de ea!Nici că mai râdeaCi mereu zicea:Manoli, Manoli,Meştere Manoli!Agiungă-ţi de şagăCă nu-i bună, dragă.(...)Zidul rău mă strângea,Ţâţişoara-mi frânge,Copilu-mi plânge!Manole turbaŞi mereu lucra(...)Încât, vai de ea!Nu se mai vedea,Ci se auzeaDin zid că zicea:Manoli, Manoli,Meştere Manoli!Zidul rău mă strânge,Viaţa mi se stinge!”

Câtă frământare potică în capodopera poeziei populare româneşti: Balada Meşterului Manole. Toate per-sonajele sunt într-o continuă frământare sacră. Soţioara lui Manole, Ana, se apropie nevinovată de jertfelnicul iubirii divine. Aici nu mai asistăm la înţelegere între cel care a jurat în faţa divinităţii şi cea care trebuie să fie sacrificată pentru binele comunităţii. Dacă fiica lui Ieftae consimte

16


odată cu voinţa tatălui ei; Ana, încrezătoare în soţul ei, se lasă-n braţele sacrificatorului, precum în vechime, Isaac fiul, se lăsa ca jertfă de iubire, în mâinile patriarhului Avraam.

Tulburat peste măsură, Manole, „în genunchi cădea / Şi plângând zicea” (...), şi Domnul pe el asculta, căci ploa-ie şi vând pe pământ aducea.

Să fie vorba de predestinaţie sau de dreptatea di-vină?

„Noi să ne-apucămCu toţi să giurămŞi să ne legămTaina s-o păstrăm.”

Supărat pe cei zece meşteri mari; pe mândria lor, Negru Vodă3 (trimisul Creatorului) porunceşte stricarea schelelor. Poetul popular versifică astfel (păcatul) mândria în care a căzut Manole4:

”Află că noi ştimOricând să zidim

Altă monastirePentru pomenireMult mai luminoasăŞi mult mai frumoasă!”

3 Negru Vodă! De ce Negru? În faţa celor zece meşteri mari, Voievodul (trimisul Creatorului) apare într-o lumină sepulclară, în care adevărata lui identitate devine, pentru Manole şi ceilalţi, subiect de taină, de întrebare: – Cine este acest Negru Vodă şi de unde vine? Pentru ce ne-a cerut el o astfel de mănăstire?

4 Vezi Neagoe Manole, Curtea de Argeş, Edit. Tineretului, Bucureşti, 1968.

17


Cu toate că jertfirea Anei – întru iubire şi dreptate – a dus la construirea mânăstirii Argeşului, Manole nu şi-a găsit pacea întru Domnul, aşa cum vrem să credem despre Ieftae Galaaditul. În Balada Meşterului Manole:

„Manea se pierdea,Ochii-i se-nvelea,Lumina se-ntorceaNorii se-nvârtea,Şi de pe grindis,

Mort bietul cădea!Iar unde cădea,Ce se mai făcea?O fântână lină,Cu apă puţinăCu apă săratăCu lacrimi udată!”

Nu era puţul patriarhului Iacov, ci era apa cerută de Iisus Hristos de la femeia samariteană. Fusese udată de lacrimile lui Manole şi lăsată spre beţie sacră poporului de lângă Carpaţi şi Marea cea Mare. Oare şi-au potolit setea divină copiii Anei, pe care, la început de mileniu trei, îi găsim jucându-se, în chip fericit, cu computerul? „Nu românizarea noastră feroce întru vegetativul etnografic, ci continua noastră umanizare întru sublimul uman va crea cultura românească.” Aşa ne avertiza Vasile Pârvan la inaugurarea Universităţii româneşti din Cluj în 1919. (Vezi Arte Poetice, Edit. Recif, 1995, p. 357). Iar Cioran avea să completeze (mai târziu): „Tot ce nu e profeţie în România este un atentat împotriva României.” (Schimba-rea la faţă a României, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 41).

18


Şi atunci ne întrebăm: Să fie Balada Meşterului Manole o profeţie pentru neamul românesc în drumul său (impus de istorie) spre o Europă a popoarelor unite şi spiritual? Vom vedea! Până atunci să recitim Balada Meş-terului Manole şi să încercăm să înţelegem de ce Meşterul Manole încă mai aude:

„Un glas năduşit,Un glas mult iubitCare greu gemeaŞi mereu zicea:Manoli, Manoli,Meştere Manoli!(...)Copilu-mi plângeViaţa mi se stinge!”

Poate vom găsi răspunsul în poemul lui Eugen Ionescu: să-l ascultăm: (...) Trecătorule, tu, sau tu, sau tu, sau oricare; vino vreau să mă uit în ochii tăi adânc, să înţeleg; ochii tăi care mă oglindesc pe mine. Să te urăsc? Cine se urăşte pe sine? Să te lovesc? Mă doare.” (vezi Arte Poetice, p. 371)

Nouă ne rămâne să spunem că, prin (şi cu) Balada Meşterului Manole, sufletul etnic românesc gustă din uni-versalitate5, rămânând (totodată) el însuşi: nu departe de Adevăr şi de nemurire.

5 Vezi Victor Kernbach, Mituri Esenţiale, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978. Vezi Thomas Bulfinch, The Golden Age of Myth & Legend, Nordsuorth Reference, 1993.

19


Mihai Viteazul, mit şi vitejie

«(...) când se afla în rugăciune, unguriil-au înconjurat vrând să-l omoare, dar

el şi-a continuat ruga nestingherit.»Viaţa Sfântului Constantin Chiril

A trăi în unitate cu fratele tău, înseamnă a accepta pe fratele tău aşa cum este el: vrednic sau nevrednic, curat sau păcătos, mândru sau smerit. Dacă istoria lui Mihai Viteazul, „cuprinzând opt ani de domnie şi de lupte”, este o dorinţă sfântă de unitate frăţească, nu numai prin sânge şi grai, astăzi, la început de secol XXI, scopul rândurilor noastre este apropierea actului unirii din 1600 şi a tragicu-lui sfârşit al Voievodului valah, de o Europă în diversitate, dar unită nu numai economic ci şi spiritual; ca doi fraţi născuţi de aceeaşi mamă, bătrâna Europă.

Mihai Viteazul a ridicat securea sfântă nu pentru a ucide, nici pentru a supune pe fratele său, ci pentru a se face văzut ca un simbol al unui mit ce dăinuia de veacuri „de la Nistru până la Tisa”.

Desigur, acele timpuri, respectiv: secolele XVI-XVII, nu erau pregătite pentru a permite cristalizarea na-ţiunilor Europei. Revoluţiile burgheze de la 1848 aveau să confirme acest adevăr istoric, iar a doua jumătate a seco-lului XX avea să găsească naţiunile bătrânului continent într-o „Uniune Europeană” ciuntită şi împărţită în mod

Pentru datele istorice şi citatele cuprinse în prezentul text, Vezi: Dimitrie Onciul, La Centenarul al III-lea al morţii lui Mihai Viteazul, în „Cultură şi Civilizaţie”, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1989.

20


arbitrar; ca şi cum naţiunile din estul continentului nu s-ar fi cristalizat îndeajuns. Să fie acesta un adevăr amar? Dar cine nu a lăsat pe Vodă Mihai să coaguleze unirea româ-nilor din Ardeal, Moldova şi Ţara Românească? De la anul 1600 şi până astăzi, cu siguranţă, naţiunea română ar fi avut timp suficient pentru a deveni chiar mai omogenă decât cea franceză, germană sau italiană; fiind ştiut faptul că „adevărata” apariţie a naţiunilor Europei are loc în se-colul al XIX. (Vezi Italia).

Dar să revenim la Mihai Vodă Viteazul…Simţind cu inima şi judecând cu mintea, domnul

Ţării Româneşti a înţeles că numai o alianţă cu vecinii, respectiv cu Sigismund Bàthory, principele Transilvaniei, şi cu Aron Vodă, domnul Moldovei, principate tributare turcilor, ca şi Ţara Românească, îi permitea (lui Mihai Viteazul) să înceapă lupta pentru a scutura jugul otoman şi a înfăptui măreţul act: unirea tuturor românilor într-o naţiune de care întreaga Europă, în acel timp, avea atâta nevoie. Aşa a devenit Mihai Vodă Viteazul pentru „Uniu-nea Europeană” de astăzi un martir; căci, în definitiv, fiecare naţiune a bătrânului continent îşi aduce prinosul de recunoştinţă pentru fiii ei (în prezent) la Strasbourg, Bruxelles sau Londra.

Actul de la 1600 face parte nu numai din istoria poporului român şi a naţiunii române, ci este parte consti-tutivă a istoriei naţiunilor continentului European. Acum 400 de ani solii „sfântului” părinte de la Roma şi ai împă-ratului Rudolf II se apropiau de principele Transilvaniei, Sigismund Bàthory şi de domnul Aron Vodă, pentru a pune bazele ligii creştine, sub conducerea împăratului, contra turcilor; la care avea să adere şi Mihai Viteazul la

21


începutul lui noiembrie 1594. „Alianţa fiind încheiată, lupta pentru dezrobirea naţională începu, în faimoasa noapte de 12 spre 13 noiembrie, cu omorârea turcilor în Bucureşti, şi în Iaşi, urmată de luptele la Dunăre până în iarna următoare. Bătălia de la Călugăreni (13 august 1595) şi luptele urmate apoi la Dunăre şi la poalele Balcani-lor…”, au fost pe măsura sacrificiului: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania prin securea sfântă a lui Mihai Vodă Viteazul se scuturau de jugul otoman, dar nu pentru mult timp…

Cu toate acestea, „ambiţiosul principe transilvan”, Sigismund Bàthory, cu bunăvoinţa împăratului Rudolf II, se autointitula, în 29 ianuarie 1595, „principe al Transil-vaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti şi al sacrului imperiu roman”, recunoscând, totuşi, ca rege al Ungariei şi suzeran al Transilvaniei pe Rudolf II.

Aşa se face că, la Alba Iulia, în 20 mai 1595, Mihai Vodă Viteazul, din iubire faţă de poporul său şi cu gândul fierbinte la o posibilă unire a tuturor fraţilor români care au supt la aceeaşi mamă, lupoaica marelui Traian, îşi pleca sceptrul domnesc în faţa principelui transilvan.

Între timp, în Moldova, noul voievod, Ieremia Mo-ghilă, vasal al Poloniei, devenea „duşmanul hotărât al lui Mihai şi al coaliţiei anti-turceşti”. Mihai Vodă Viteazul continua să lupte… Astfel, după abdicarea lui Sigismund de la tronul Transilvaniei, împăratul Rudolf II trimite comisarii imperiali (în 9 iunie 1598 – la Târgovişte) pentru a încheia tratatul „hotărâtor pentru politica ulterioară a lui Mihai”.

Ca un român adevărat ce era şi conştient de rolul pe care putea să-l joace unirea Transilvaniei cu Moldova şi

22


Ţara Românească într-o Europă a sfârşitului de secol XVI şi început de secol XVII; – Europă ameninţată de semiluna otomană şi în pline războaie fratridice –, Mihai Vodă Viteazul, nemulţumit de atitudinea noului principe al Transilvaniei, Andrei Bàthory, „trece munţii, cu oaste de vreo 40.000, spre a da vestita bătălie de la Şelimberg lângă Sibiu, în 28 octombrie 1599”. Aşa ajungea „Mihai să pri-mească jurământul Ardealului în numele împăratului, luând pentru sine numai titlul de guvernator şi locotenent imperial”, chiar dacă generalul imperial Basta încerca să i se opună atât politic, cât şi militar.

„La 8 mai 1600, Mihai trece munţii prin pasul Oituzului, intrând în Moldova cu oaste de 40.000, parte din Ardeal, parte din Ţara Românească”, şi la 29 mai, la Suceava, devenea „domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”, „domn al tuturor românilor”. Şi adăugăm noi: important tampon creştin în faţa tăvălugului otoman, tăvă-lug care înainta (fără remuşcări) într-o Europă dezbinată şi plină de „ifose” istorice.

Iată cum comentează eruditul Dimitrie Onciul marea izbândă a voievodului Mihai Viteazul: „Unitatea naţio-nală, îndeplinită de Mihai între 8 şi 15 mai 1600, zile mari ale istoriei noastre, cum n-am mai avut apoi trei secole până la 10 mai, este punctul de culminaţie al domniei şi vieţii lui. Apoi urmează un prea repede declin”.

Într-adevăr, lupta de la Mirăslău, din 8/18 septem-brie 1600 şi cea de la Gorăslău, în 3 august 1601, apro-piară pe generalul Basta de Sigismund Bàthory, într-o vi-clenie unită, cu scopul de a alunga pe Mihai Vodă Vitea-zul din Ardeal.

23


Astăzi, la început de secol XXI, când evocăm eveni-mentele naţionale petrecute cu 400 de ani în urmă, o lacri-mă amară ne cade peste cortul lui Mihai din tabăra de lân-gă Turda, acolo unde sângele unui martir român-european a curs pentru întreaga creştinătate a secolelor XVI-XVII, şi nu numai… Că şi-a dorit din toată fiinţa o naţiune română unită sub sceptrul său, nu este un păcat de moarte. Că a plătit cu propria-i viaţă este o virtute de care se bucură numai cei aleşi de Domnul. Iar dacă a fost ales de Domnul a trebuit să-şi urmeze drumul, asemenea aposto-lilor… Iar astăzi, la început se secol XXI, martirul Mihai priveşte din ceruri bătrâna Europă, ca pe propria-i mamă, zicându-i:

– Iată fiii României! Iată fiii Europei Unită.Iar nouă, epigonilor, ne rămâne să spunem:– Amin.

Dar cu capul plecat…

Constantin Brâncoveanu,

24


mit şi dăruire«Mai bine să vedem în mijlocul oraşului

domnind turbanul turcilor decât mitra latinilor.»Lucas Notaras

Dacă încercăm să trăim sentimentul greutăţilor prin care a trecut pământul românesc, socotim că este de dato-ria noastră, a celor de astăzi, să închinăm o pagină, plini de dragoste şi adevăr, dar scrisă cu lacrimi curate pentru mar-tirul domnitor Constantin Brâncoveanu.

La 15 august 1714 „se sfârşea înaintea mării, în faţa chioşcului Iali din Constantinopol, de faţă fiind sultanul, vizirul, întreaga curte (…) se sfârşea unul dintre domnii care au stăpânit mai multă vreme pământul românesc şi care s-a însemnat prin mai multe fapte în domeniul artei, al literaturii, al dezvoltării intelectuale în general”6; acest domnitor era Constantin Brâncoveanu.

Acum, după aproape trei secole de la „groaznica tra-gedie”, românii îi prăznuieşte pe Constantin Vodă, şi pe cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul Ianache, sfinţi martiri.

Va zice cineva: De ce sunt consideraţi sfinţi?7

6 N. Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, în: Cultură şi Civilizaţie, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1989, p. 95-96.

7 Vezi: P.S. Gherasim Cristea, Viaţa Sf. martir Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună primitori cu Dânsul, Edit. Episcopiei Râmnicului, 2001.

25


Ştim că: „sfinţenia e natura acestei lumi, purificate de păcat şi ridicată la valoarea supremei realităţi, care e viaţa veşnică”8.

A avut timp Constantin Vodă, în îndelungata expe-rienţă de domnitor, cu mintea ascuţită ce-l caracteriza şi cu credinţa de ctitor de lăcaşuri sfinte, să se ofere curat cu trupul şi gol (de păcat) cu sufletul, în acea vară, reprezen-tanţilor conştiinţei religioase şi politice otomane, de care a fost martirizat? Avem o mărturie avizată în acest sens! Vorbeşte savantul Nicolae Iorga: „Brâncoveanu a murit cu copiii lui la Constantinopol cu desăvârşire nevinovat, nu numai în sensul credinţei faţă de turci, cu care, mai la urma urmei, în adâncul sufletului său creştin nu era dator, dar a murit absolut nevinovat în ceea ce priveşte felul cum a reprezentat interesele ţării sale şi ale neamului românesc întreg”9.

În vremea martiriului Voievodului valah (Constantin Brâncoveanu), împărăţia otomană pierduse Ungaria întrea-gă, pierduse Ardealul, şi încheiase pacea de la Corloviţ. Într-o astfel de situaţie dificilă a ajuns stăpân al imperiului otoman, Gin-Ali-Paşa, de al cărui nume este legat marele măcel din Moravia; regiune osândită în masă la moarte şi distrusă din temelii, fără a fi cruţaţi copiii şi femeile10.

Pe de altă parte, drumul politic urmat de Constantin Vodă Brâncoveanul, până la martiraj, ce se desfăşoară din toamna anului 1688, când accede la tronul Ţării Româ-neşti, urmând lui Şerban Cantacuzino, până la 15 august 1714, este un drum al înţelepciunii şi al dragostei de

8 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Edit. Moldova, Iaşi, 1994, p. 225.

9 Vezi N. Iorga, Op. cit., p. 96.10 Vezi N. Iorga, Op. cit.

26


credinţă şi de neam. Acest drum a fost alcătuit „din toată chibzuinţa isteaţă, din toată observaţia neadormită a unor oameni care ştiu că pe cei puţini şi slabi un singur lucru îi poate păstra: întrebuinţarea tuturor împrejurărilor care le au necontenit înaintea ochilor”11.

Acest fel de a acţiona nu era neplăcut în faţa Dom-nului Dumnezeu! Nu ne-a spus Sfântul Apostol Pavel: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”. (Filip. 4, 12-13)

Această trezvie ortodoxă, această sârguinţă temei-nică a chemării Celui Preaînalt, a făcut din Vodă Brânco-veanu un fericit al lui Dumnezeu, căci „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9)

Pacea pentru care s-a luptat sfântul Constantin Brân-coveanu o găsim şi astăzi în mănăstirea Hurezi, ctitorie brâncovenească: „Cea mai mare mănăstire din Ţara Româ-nească, construită cu largheţe şi cu o artă demne de ctito-rul princiar, înzestrată cu nenumărate odoare, precum şi cu averi considerabile, transformată în stavropighie, adică dându-i-se autonomie deplină faţă de Mitropolia din Bucu-reşti, cât şi de Patriarhia din Constantinopol, nedepinzând decât de Domnitor, acest lăcaş trebuia să fie, în intenţia lui Brâncoveanu, şi un factor de cultură şi un model pentru întreaga viaţă şi creaţie spirituală a ţării”12. Ceea ce avea să se şi întâmple!

11 Ibidem, p. 100.12 Ion Miclea, Radu Florescu, Hurezi, Edit. Meridiane, Bucu-

reşti, 1989, p. 8.27


Cu un vlădică ca Antim Ivireanul, Vodă Brânco-veanu a iniţiat un nou stil, în pictură şi în artă în general, stilul brâncovenesc.

Constantin Brâncoveanu nu s-a lucrat e sine „ca pro-prie capodoperă morală”13. Această acţiune n-ar fi însem-nat decât păcatul mândriei, care a dus pe Adam la cădere. Luminat de credinţă, Voievodul Valah, prin tot ce a făcut pentru neamul său cel creştin, s-a pregătit pentru primirea martiriului pe cât e cu putinţă naturii omeneşti: „dar Dum-nezeu însuşi e cel care-a făcut din acest material capodo-pera sfinţeniei”14, recunoscută de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ultimul deceniu al secolului XX.

Dovadă ne stau „mărturiile lui Brâncoveanu însuşi şi ale adversarilor şi în această luptă”15; precum şi mărturiile Vlădicăi Antim, care avea să primească botezul sângelui şi cununa de sfânt, ca şi domnitorul lui, Constantin Vodă Brâncoveanu.

Antim Ivireanul, mit şi sfinţenie«Şi m-au trimis la dumneavoastră să vă fiiu păstor,părinte sufletesc, rugător către Dumnezeu pentru…

închinăciunea şi dreapta credinţă care o păziţicurată şi nespurcată (…)»

Vlădica Antim

13 Vezi Nichifor Crainic, Op. cit., p. 223.14 Ibidem.15 Vezi N. Iorga, Op. cit., p. 111.

28


A) Ctitor, ziditor de suflete, patriot luminat, mitro-politul Antim Ivireanul a marcat secolul al XVIII-lea cu cârja sa providenţială. Ţara Românească a acelui secol se scălda într-o umbră a tăcerii… Numai lupta ce se da la cancelaria domnească, între limba greacă şi limba sla-vonă, tulbura graiul de veacuri al românului legat de pă-mântul străbun.

În aceea vreme, în care sultanii de la Istambul erau îmblânziţi cu daruri scumpe de către grecii din Fanar, urca pe tronul vechii Valahii un domn evlavios, al pământului, Constantin Brâncoveanu cel Sfânt. Domnitorul înţelegea foarte bine că Ţara Românească avea nevoie de oameni luminaţi, care să fie acceptaţi de Poarta otomană, dar să se şi ostenească pentru binele poporului cel uitat, dar plin de credinţă adevărată. Aşa ajunge la tipografia domnească din Bucureşti Antim din Iviria. Lucrând ca ucenic, tipărind cărţi, scriind versuri în cinstea lui Constantin Brâncovea-nu; ajuns egumen la mănăstirea Snagov, iar mai apoi ales episcop al Râmnicului; Antim din Iviria, în ziua de 21 februarie 1708, este înscăunat ca mitropolit al Ungrovla-hiei.

Luminatul vlădică era conştient că a fi ortodox, în-seamnă a te lupta pentru ortodoxie. Dacă la sud de Carpaţi toleranţa turcească era acoperită cu galbenii domniei, peste Carpaţi, dezbinarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania între 1698-1701, învrăjbea fraţii români între ei. Prezenţa preoţilor şi a călugărilor iezuiţi veniţi în Transilvania tre-buia întru-câtva diminuată. În această acţiune de stopare a prozelitismului catolic şi de menţinere a dreptei credinţe de către românii transilvăneni, mitropolitul Antim Ivirea-nul a fost susţinut de domnitor.

29


Înţelegem aceasta din scrisoarea lui Constantin Brâncoveanu prin care îndemna pe braşoveni să rămână în vechea lor credinţă: „…nimic nu v-aţi lunecat, nici aţi um-blat după aceia, ci aţi păzit curată legea cea pravoslavnică care de la părinţii şi moşii voştri o aveţi; de aceasta foarte ne-am părut bine şi ne-am bucurat… de la care Dumnezeu rugăm să vă întărească şi să vă păzească, tot în cea strămo-şească pravoslavnică lege…” (I.B.O.R., p. 238)16

Cum în Biserica Ortodoxă exista acea relaţie de simfonie între conducătorul lumesc şi păstorul spiritual, mitropolitul Antim Ivireanul a anticipat şi a urmat îndem-nul domnitorului adresat românilor ortodocşi din Transil-vania.

Iată ce scrie istoricul bisericesc Mircea Păcurariu:„Mitropolitul Antim Ivireanul s-a îngrijit îndea-

proape şi de românii ortodocşi din Transilvania. Încă în 1699, pe când era numai tipograf, a trimis la Alba Iulia pe ucenicul său Mihail Ştefan, care a tipărit acolo două cărţi pentru folosul sufletesc al credincioşilor transilvăneni. După dureroasa dezbinare petrecută sub Atanasie Anghel, mitropolitul Antim a trimis în câteva rânduri scrisori de îmbărbătare către românii din Scheii Braşovului, îndem-nându-i să rămână statornici în dreapta credinţă, hiroto-nind preoţi şi diaconi pe seama bisericii lor. (I.B.O.R., p. 207).

Aşa a ştiut mitropolitul Antim Ivireanul cel Sfânt să lupte pentru mântuirea neamului său adoptiv: tipărind, scriind, şi predicând cuvântul Domnului Iisus pe înţelesul celor mulţi şi evlavioşi. Cu Sfântul Antim Ivireanul, Bise-

16 Vezi Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Orto-doxe Române, ed. a II-a, Sibiu, 1978.

30


rica Triumfătoare a lui Hristos revarsă peste noi, cei de astăzi, mireasma bine mirositoare a harului ceresc, dătător de viaţă.

B) În spiritualitatea ortodoxă imaginea Maicii Dom-nului, Fecioara Maria, este o imagine clară, curată şi plină de sfinţenie.

Nu este un miracol faptul că răsăritul creştin aduce Maicii Domnului, în rugăciunea personală, cât şi în cultul divin public, supracinstire; considerând-o rug aprins şi fiică a Sionului17.

Noul Testament nu ne vorbeşte prea mult de mama Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos18.

„Conform tradiţiei, părinţii ei sunt Ioachim şi Ana, oameni sfinţi, săraci şi evlavioşi, locuind la Ierusalim. Maria este o tânără obişnuită, care nu iese cu nimic în evidenţă. Totuşi, câteva lucruri ciudate întâlnim în viaţa ei: doreşte să rămână fecioară, ea, evreica evlavioasă care citea pe prima pagină a Cărţii Sfinte: Creşteţi şi vă în-mulţiţi”19.

În Sfânta Evanghelie de la Luca, un Sol Ceresc sa-lută pe Fecioara Maria, aşa cum niciodată un înger „n-a salutat vreo făptură omenească; într-adevăr o fiinţă deo-sebită”20. Dar să lăsăm să ne vorbească Sfânta Scriptură despre „cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără

17 Vezi Acatistul Maicii Domnului…18 Vezi Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor,

Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998.19 Fernand Comte, Marile figuri ale Bibliei, Edit. Humanitas,

trad. Mihaela Voicu, 1995, p. 151,20 Ibidem.

31


de asemănare decât Serafimii”21: „Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărui nume era Nazaret.

Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.

Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.

Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cu-geta în sine: Ce fel de închinare poate fi aceasta?

Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu.

Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. (…)

Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?

Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luc. 1, 26-35).

Didahiile Sfântului Antim Ivireanul la preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, se înscrie în lumina celor două izvoare ale revelaţiei, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. „Cazanie la Vovedenie Bogorodiţe, Noemvrie 21” este împodobită „Cu florile bunătăţilor şi cu înţelepciune” creştină. Aşteptarea zămislirii Fecioarei Maria în pântecele maicii sale Ana apare în cazanie ca o bunăvoinţă a lui Dumnezeu, făcută cu îndurare soţiilor ce se trăgeau din seminţia lui David: „binevoi Dumnezeu de

21 Rugăciuni şi învăţături de credinţă ortodoxă, Edit. I.B.M., Bucureşti, 1986, p. 26.

32


dezleagă sterpiciunea Annei şi născu prin făgăduinţă, după cum au născut Sarra pre Isaac, Revecca pre Iacov, Rahil pre Iosif (…). Aşa şi fericita Anna, femeia lui Ioachim, născu scaun sfânt lui Dumnezeu, pre Fecioara Maria, ca să se odihnească pre dânsa acela ce se odineşte pre scaunele cele îngereşti şi-şi găti lui şi ceriu însufleţit acela ce au întărit cerurile cu înţelepciunea Sa şi pământul l-au înte-meiat pre ape, de carele să cutremură toate adâncurile şi beznele iadului.”22

Printr-o comparaţie fericită: „scaun sfânt al lui Dum-nezeu”, vlădica Antim arăta „tainele cele ascunse şi prea-slăvite ce s-au grăit în cămările cele cereşti”23. Fecioara Maria va naşte pe ziditorul lumii şi va fi mijlocitoarea mântuirii neamului omenesc. Prin această imagine poetică, mitropolitul Antim Ivireanul continua, cu multe secole mai târziu, cele spuse de Sfântul Chiril la Sinodul III Ecumenic (Efes – 431), şi anume: „Maica lui Dumnezeu – este – TEOTOKOS, nu pentru că ar fi născut Divinitatea în sine, ci Logosul cel unit cu natura umană”24; şi aşa a rămas învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Născătoarea de Dumnezeu, Fecioara Maria.

Pe de altă parte, ceea ce citim în „Cazanie la Ador-mirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, se înscrie în cartea de aur a neamului românesc. Cu o forţă duhovni-cească fără precedent în literatura română religioasă, mi-tropolitul Antim Ivireanul revarsă bogăţia darului ceresc

22 Antim Ivireanul, Opere-Didahii, Edit. Minerva, Bucureşti, 1997, p. 40.

23 Ibidem, p. 41.24 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Sesan, Pr.

Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Edit. I.B.M. B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 344.

33


peste noi, muritorii secolului XXI. Când ascultăm cuvin-tele ierarhului georgian, sufletele vorbesc şi îndeamnă la trezvie. Nu sunt „cuvinte multe şi de multe feluri de vorbe”25, ci sunt adevăruri ce redau imaginea pururi Fe-cioarei Maria. Iată-le: „Aleasă ieste, cu adevărat, ca soa-rele, pentru că ieste încununată cu toate razele darurilor dumnezeieşti şi străluceşte mai vârtos între celelalte lu-mini ale cerului.

Aleasă ieste şi frumoasă ca luna, pentru că cu lumina sfinţeniei stinge celelalte stele şi pentru marea şi minunata strălucire de toate şireagurile stelelor celor de taină să cinsteşte, ca o împărăteasă.

Aleasă ieste ca revărsatul zorilor, pentru că ia au gonit noaptea şi toată întunăciunea păcatului şi au adus în lume ziua cea purtătoare de viaţă.

Aleasă ieste, că ieste izvor carele cu curgerile cereş-tilor bunătăţi adapă sfânta biserică şi tot sufletul creşti-nesc.

Aleasă ieste, că ieste chiparos carele cu nălţimea covârşeşte cerurile / şi pentru mirosul cel din fire s-au ară-tat departe de toată stricăciunea.

Aleasă ieste, că ieste crin, că măcar de au născut în-tre mărăcinii nenorocirii ceii de obşte, iar nu şi-au pierdut niciodată podoaba albiciunii.

Aleasă ieste că ieste nor carele n-au ispitit nici o greime a păcatului.

Aleasă ieste, pentru că ieste fecioară mai înainte de naştere, fecioară în naştere, fecioară şi după naştere şi ieste o adâncime nepricepută a bunătăţilor şi o iocoană însufle-ţită a frumuseţilor celor cereşti. Ieste o grădină încuiată

25 Antim Ivireanul, Opere-Didahii, …, p. 15.34


dintru care au ieşit floarea cea neveştejită şi fântână pece-tluită, dintru care au curs izvorul vieţii, Hristos.”26

Podoabă a creaţiei poetico-religioase ivirene, textul citat este o culme a poeziei-acatist din Evul Mediu târziu în Ţara Românească27. Metafora, comparaţia, epitetul, for-ma dogmatică „încuiată în grădina divină”, toate îm-preună, creionează icoana însufleţită a frumuseţilor cereşti, care este Maica Domnului, Fecioara Maria.

În apusul catolic, încă din secolul al XVI-lea, Jean de la Croix, cu delicateţea de sfânt trăitor al celor trecă-toare şi al celor veşnice, îmbogăţea renaşterea cu versuri religioase care coborau imaginea Maicii Domnului printre muritorii întru Hristos; după cum urmează:

„Lors il appela un archangequi se nommait saint Gabrielet l’envoya vers une viergequi s’appelait Marie……………………………et le Verbe fut incarnedans les entrailles de Marie”28

26 Antim Ivireanul, Op. cit., p. 18.27 Vezi Ioan St. Lazăr, Sfântul Antim Ivireanul „vistierie de

daruri”, Edit. Almarom, Rm. Vâlcea, 2000.28 Jean de la Croix, Poésies, GF – Flammarion, traduction de

Benoît Lavand, Paris, 1993, p. 165. „Atunci el chema un arhanghelcare se numea Gabrielşi îl trimetea la o fecioarăcare se chema Maria…………………………………şi cuvântul s-a întrupatîn pântecele Mariei”

35


Cât priveşte pe Sfântul Martir Antim Ivireanul, liniş-tea din biserică, la Sfânta Liturghie, precum şi lumina cre-dinţei, l-au apropiat cu bucurie duhovnicească de cuvin-tele: „Iar mai dreaptă şi mai blagoslovită în ceriu şi pre pământ nu ieste alta decât Fecioara Maria, pentru căci s-au învrednicit de au născut, ca o sfântă ce ieste decât / toţi sfinţii, pre sfântul şi adevăratul drept, pre blagoslovitul Iisus (…)”29.

Dacă ne gândim că această cugetare teologică a fost scrisă în limba română (cu litere chirilice) într-o vreme în care apusul, prin filozofia deistă scotea pe Bunul Dumnezeu din imanent, din interiorul creaţiei; făcându-L un Dumnezeu al nepăsării şi al replierii peste cele veşnice (vezi André Vergez şi Demis Huisman, „Curs de Filozo-fie”), atunci vom înţelege de ce vlădica Antim a căutat spre smerenia dreptului şi nu spre trufia filozofului; întoc-mindu-le toate după voia Atotputernicului Dumnezeu, spre vrednicia neamului (în) care fiinţa a renăscut întru lumina cea adevărată, Hristos, prin imaginea Maicii Domnului, Fecioara Maria, după cum citim: „O, lucru preaslăvit şi trăire de fire! O, pântece sfânt şi vas dumnezeiesc! Întru tine, cu adevărat s-au spart zapisul păcatului. În tine s-au făcut Dumnezeu om, fără de a-şi schima dumnezeirea.

Drept aceia, cu ce limbă voiu putea să măresc fecio-ria ta şi naşterea ta cea preste fire?”30

Cu flori de laudă şi cu vrednicie este împodobită imaginea Maicii Domnului, Fecioara Maria, în „Didahiile” lui Antim Ivireanul; mitropolit cinstit de noi, cei de astăzi, ca sfânt şi pentru dreapta credinţă avută în aceea căreia, cu

29 Antim Ivireanul, Op. cit., p. 115.30 Antim Ivireanul, Op. cit., p. 115.

36


vrednicie, i-a cântat cântarea cea îngerească: „Bucură-te ceia ce eşti cu bun dar dăruită. Domnul este cu tine.”31.

Aşa se face că, imaginea Maicii Domnului, în Dida-hiile Sfântului-Martir Antim Ivireanul, „adună mintea noastră cea împrăştiată, întru deşertăciunile cele lu-meşti”32, ridicând-o, cu smerenie, către cele cereşti; la Domnul cel adorat de sfinţi.

Mitul Eminescu«Deşi România modernă a avut norocul să aibă

un poet de geniu în Mihai Eminescu,totuşi capodoperele liricii şi baladei româneşti

rămân poeziile populare Mioriţaşi legenda Meşterului Manole.»

Mircea Eliade

A. Luceafărul

Într-o filă din poveste („Luceafărul”), Mihai Emi-nescu face să apară o fată minunată, în care împărăţia lu-mii trecătoare se află întruchipată:

31 Ibidem, p. 118.32 Ibidem.

37


„O prea frumoasă fată.”Comparaţia cu Fecioara Maria33 arată puritatea şi

prezenţa singulară a fetei în lumea unei realităţi revolute.Deşi atât de divină, fata se apropie de muritori, re-

vendicându-şi naşterea unică din părinţi pământeni, „pre-cum luna între stele”.

Fabuloasă, ca o umbră în mişcare, fata aleasă tinde să-şi depăşească condiţia de muritor, încercând să zărească de acolo, de lângă fereastră, mântuitorul nopţii, Luceafă-rul, cum „răsare şi străluce”.

Nerezistând tentaţiei, frumosul divin se transfi-gurează în privirea fetei adormită de visare.

Să fie el un demon care a luat chip de şarpe?Să fie Eva, fata, încercând să se-nalţe? Stăpân pe

viaţa lui, „îi cade dragă fata”.Şi cade fata în păreri „şi sufletu-i se împle”, „şi cât

de viu s-aprinde el”, căci n-are cine să-l asculte.În noaptea viselor curate, fecioara adoarme-ntre

oglinzi, şi tremură a ei picioare, când el s-apropie-n vis.Cu raza-i clară şi zglobie atinge pieptul ei încet,Pe trup îi revarsă o mie de cuvinte dulci, ca de poet.Cu un surâs plin de iubire şi fermecată-n tăcere, fata

îi vorbi deschis, cu-o umbră de durere:„– O, dulce-al nopţii mele domn,De ce nu vii tu? Vină!”

33 Vezi Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor. Locul ei în istoria culturii, trad. Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 165.

„În poezia romantică a sec. al XIX-lea, Fecioara Maria apare învăluită într-o aură care nu este cu nimic mai prejos decât strălucirea ce i-a fost conferită de evlavia populară, speculaţiile teologice sau cultul liturgic.”

38


Aflată-n faţa unui vis în care minunea apare, fe-cioara sânul şi-a deschis, precum pământul marea.

Se roagă numai pentru sine, cerând iluminarea:„Cobori în jos luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă şi în gândŞi viaţa-mi luminează!”

La auzul farmecelor cereri, luceafărul se-ntrupează; devine tânăr şi poet, ca lumea să îl vadă. Atunci marea s-aprinde, pământul tresare, adâncul necunoscut participă la-ntrupare.

Să fie Iisus34 tânărul nostru, iar fata lumea-ntreagă?E o-ntrebare, nu-i răspuns! Mireasa lui ne cheamă.Aşa băiat cum apărea, cu plete moi, cu giulgiu-n

vânt şi umerele goale, cu umbra feţei străvezii, „cu ochii vii / Ce scânteie-n afară” se supunea chemării lui, chiar dacă muma era „marea”.

„O, vin! Odorul meu nespus,Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de susIar tu să-mi fii mireasă.”

Fata (Maria Magdalena) nu poate înţelege măreţia evenimentului şi se rezumă la cuvintele: „Rabuni! (adică, Învăţătorule)”.

În acest timp luceafărul repeta cuvintele Mântuitoru-lui: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei…” (In. 20, 16, 17)

34 Ibidem, p. 166.39


„– Dar cum ai vrea să mă cobor?Au nu-nţelegi tu oare,Cum că eu sunt nemuritor,Şi tu eşti muritoare?”

„Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a spus ei.” (In. 20, 18)

Şi fata aleasă continuă să-l implore:„Dar dacă vrei cu crezământSă te-ndrăgesc pe tine,Tu te coboară pe pământ,Fii muritor ca mine.”Luceafărul, pentru a arăta fetei cât o iubeşte, hotă-

răşte să primească „o altă lege”, să se nască din păcat, pre-cum odinioară Abel, frumosul păstor sacrificat:

„S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile.”

„În vremea asta Cătălin”, muritor în trup de şarpe.Se apropie de fată şi-o cuprinse lin, şi fata se lasă să-

rutată.Atunci, al dragostei fior de-acel luceafăr preschim-

bat, o ademeni uşor, chiar dacă asculta pe copilaş / Uimită şi distrată;

„Hai ş-om fugi în lume,Doar ni s-ar pierde urmeleŞi nu ne-or şti de nume,…………………………..

Vei pierde dorul de părinţiŞi visul de luceferi.”

40


În timpul care se scurgea pe terra, luceafărul în cer creştea, în văzul tuturor:

„Şi din a haosului văi,Jur împrejur de sine,Vedea, ca-n ziua cea dintâi,Cum izvorau lumini;”

„Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dum-nezeu Se purta pe deasupra apelor.

Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lu-mină.” (Fac. 1, 2-3)

Ajuns la Tatăl cel Ceresc, Luceafărul se arată cerând să trăiască-n univers, alături de-o prea curată fată: Bise-rica:

„O, cere-mi, Doamne, orice preţ,Dar dă-mi o altă soartă;Căci tu izvor eşti de vieţiŞi dătător de moarte;”

„Ava Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă.Depărtează paharul acesta de la Mine.Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu.”

(Luc. 22, 42)

Dorinţa lui Hyperion de a deveni muritor este întâm-pinată de o descriere amănunţită a lumii văzute, în care fata se pierdea într-o iubire oarbă şi o necunoaştere trăită.

„Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume,ca să fie deplină bucuria Mea în ei.”

„Şi pentru cine vrei să mori?

41


Întoarce-te, te-ndreaptăSpre-acel pământ rătăcitorŞi vezi ce te aşteaptă.”

Trădarea începe să apară pe chipul fetei blând şi dulce.

Cu farmecul din visul ei, Cătălin îi zice:„– O, lasă-mi capul meu pe sân,

Iubito, să se culceSub raza ochiului seninŞi negrăit de dulce;”Privind Hyperion neliniştea de sub salcâm, se clă-

tină-n ceruri luându-şi rămas bun:„Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,De-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmtNorocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor şi rece.”

Şi adăugăm noi: numai Iisus, El, Unul Sfânt, a fost neînţeles de lume…

Dar s-a pogorât, iubind-o pe vecie: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (In. 16, 3)

Iată marea diferenţă dintre un geniu neînţeles şi un sfânt care se roagă pentru întreaga lume35.

35 Vezi „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 98.

„Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate

42


B. Sufletul tânărului Eminescu

S-a scris mult despre Eminescu, şi se va scrie atât timp cât va dăinui neamul românesc, neam de păstori iubitori de doină şi baladă. Cine dintre noi, citind din poezia Luceafărului Cerului românesc, nu-şi va regăsi sufletul într-o strofă sau alta. Dar nu numai atât…

Când recitesc poezia „Rugăciune” îmi imaginez pe marele poet, copil fiind, stând îngenuncheat în naosul unei biserici a Moldovei de Sus36, ascultând cu sfinţenie „Aca-tistul Maicii Domnului”. Din ziua în care a fost primit în gazdă de popa, „Citirile” părintelui catehet Veniamin Iliuţ, care, „Seara… lăsa cărţile lumeşti şi lua în mâini Acatistul sau Vieţile Sfinţilor”37, au îmbogăţit sufletul tânărului Eminescu. Aşa a rămas încrustată în sufletul poetului fru-museţea chipului de mamă a Fecioarei Maria.

În poezia „Rugăciune” găsim caligrafiată întreaga dogmă a Bisericii de Răsărit cu privire la Maica Domnu-lui: „îngenunchem” – venerare; „zid de mântuire” mijloci-toare; „maică preacurată” – purificată; „pururi fecioară, Marie” – naştere umbrită de Duhul Sfânt.

Menţionăm că „şi în liturghia catolică Fecioara Ma-ria este pomenită la loc de cinste între sfinţii din cer”38.

face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni.”36 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Edit. Junimea, Iaşi,

1977, p. 57-58.37 Ibidem, p. 57-58.38 Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor. Lo-

cui ei în istoria culturii, trad. Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 102.43


Dar după cum vom vedea mai departe, mariologia, la poe-tul Mihai Eminescu, îşi trage seva din imnul Akathistos.

„Imnul Născătoarei de Dumnezeu” a fost compus în secolul al VII-lea, în timp ce Constantinopolul era asediat de perşi. „Apărătoarei Doamnei, pentru biruinţă mulţumiri izbăvindu-ne de nevoi, aducem ţie de Dumnezeu Născă-toare, noi robii tăi. Ci ca ceia ce ai stăpânire nebiruită, slo-bozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi strigăm ţie: Bucură-te Mireasă, pururi Fecioară.”39 Acatistul Maicii Domnului cunoscut în vremea marelui poet îngloba „Imnul Născă-toare de Dumnezeu” şi era întocmai cu cel din care repro-ducem câteva pasaje:

„O! Preasfântă Stăpână… cad înaintea ta şi mă rog ţie Maicii Împăratului… fii mie povăţuitoare, să-mi des-chizi Dumnezeiasca intrare a Împărăţiei.”40

Geniul crescut între Carpaţi şi Mare se ruga astfel:„Crăiasă alegându-teÎngenunchem rugându-te,Înalţă-ne, ne mântuieDin valul ce ne bântuie.”41

„Bucură-te cea plină de dar” – se spune la sfârşitul fiecărui Icos din Acatist42.

„Regină peste îngeri” – în cea de-a doua strofă a poeziei Rugăciune43.

39 Vezi ACATISTIERU (ΛΚΛΘΙСΤΙΕΡΙU), Tipografia Kalinicu Râmnicu, 1861, p. 66.

40 CEASLOV, Acatistul Maicii Domnului, Edit. I.B.M., Bucu-reşti, 1970, p. 277-278.

41 M. Eminescu, Poezii, Cartea pentru elevi, Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1994.

42 Ceaslov, p. 279-291.43 M. Eminescu, Op. cit., p. 119.

44


„Bucură-te pom cu luminoasă roadă” – cântă preo-tul în Icosul al 6-lea44.

„Lumină dulce clară” – ne spune poetul iubirii neîmplinite45.

Sacerdot al versului, Eminescu a slujit poezia şi cu acea revărsare de har, primită pe când trecea pragul bise-ricii neamului său.

Şi aceasta nu-o spunem noi, ci o spun versurile ce-au izvorât din sufletul curat, creştinesc, al omului ce avea să cunoască nemurirea aici, la noi, pe pământ, iar acolo, dincolo, se va fi îndulcit „de dulceaţa raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de sus celui preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse, de strălucirea luminii Treimii cei cu Trei străluciri, şi de dulcele glas al cântă-rilor îngereşti”46.

Aşa cum fiecare cântare a Acatistului Maicii Dom-nului se încheie cu „Bucură-te Mireasă, pururi Fecioară!” – spre exemplificare redăm din Icosul al 8-lea:

„Bucură-te rugul cel nears.Bucură-te zid nestricat.Bucură-te izvor purtător de viaţă.Bucură-te floarea cea pururi neveştejită.Bucură-te îmblânzirea inimilor celor răi.Bucură-te neîncetată bucurie a credincioşilor.Bucură-te cea plină de dar…Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară.”;

44 Ceaslov, p. 284.45 M. Eminescu, Poezii, p. 119.46 Ceaslov, p. 278.

45


În aceeaşi cadenţă şi în acelaşi suflu creştinesc, Luceafărul printre Sfinţi, încheia cele două strofe ale poe-ziei amintite:

„O, maică preacurată,Şi pururea fecioară,

Marie!”

Poet al erosului, dar şi al frumosului divin, Mihai Eminescu s-a sfinţit pentru totdeauna prin poezia „Rugă-ciune”. Primită de pământeni ca o poezie, versurile poe-tului au fost auzite acolo sus, în Ceruri, ca o cerere către „Cea care este mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”, Maica Preacurată, ca-re şi-a coborât privirea venerată peste o creatură iubită de sfinţi.

C. Eminescu încă există!„Odă” (în metru antic)

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;Pururi tânăr, înfăşurat în mantia-mi,Ochii mei nălţam visători al steaua

Singurătăţii.”

Deşi nu sunt întru totul de acord cu filosoful creştin Nicolae Berdiaiew, care, confundă genialitatea cu sfinţenia şi „pledează pentru egalitatea lor” (apud Nichifor Crainic, Genialitate şi sfinţenie, în „Gândirea”, anul VIII, nr. 1-3/1999, p. 36), totuşi, recitind poezia „Oda” a poetului fără de pereche Mihai Eminescu, am constatat, în cele cinci strofe ale poeziei, prezenţa unei virtuţi care dă contur sfin-ţeniei, anume: virtutea smereniei. Iată de ce, pentru Biserică, Emi-nescu încă există!

46


Te cânt smerenie neînţeleasă de oameni, ca pe-o fe-cioară iubită de sfinţi. Glasul tău înviorează popoare şi tru-pul celui mândru îngenunchează tăcut.

Smerenie sfântă, dă-mi pace în suflet şi-n trup. Învredniceşte-mă să iubesc toată făptura şi dă-mi puterea sfântă să mă jertfesc, ceas de ceas, chiar şi pentru o fur-nică.

„Când deodată tu răsărişi în cale-mi,Suferinţă tu, dureros de dulce…Pân-în fund băui voluptatea morţii

Nendurătoare.”Fă-mă să-mi amintesc de moarte, ca astfel sufletul

meu să devină lăcaş de smerenie şi poartă pentru Duhul Sfânt. Numai atunci voi înţelege că nu sunt singur în Uni-vers, iar dorinţa de a trăi în pace cu anticii şi cu toţi oamenii va deveni realitate şi vers.

„Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toateApele mării.”

Dacă te voi întâlni vreodată, smerenie sfântă, să nu faci din mine un om respins de societate, ci lasă-mă să cu-nosc bucuria pe care a simţit-o IOV, atunci când şedea pe gunoaie şi cântărea neputinţa sufletească a celor slăviţi de oameni.

„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…Pot să mai reînviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?”

47


Da! Smereşte-mă, Doamne, asemeni poetului fără de pereche, chiar dacă mă lupt cu mine însumi şi cu o în-treagă societate.

„Piară-mi ochii tulburători din cale,Vino iar în sân, nepăsare tristă;Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!”

Da! Noi ştim că Eminescu încă există!

D. „Dintre sute de catarge”

Aplecat peste firida cetăţii părăsite, îl văd pe Mihai Eminescu legănat de valuri şi atins de vânturile dimineţii de decembrie. Icoana catargului prins între valuri se sal-vează la atingerea versului legănat de iubirea crudului ade-văr:

„Dintre sute de catargeCare lasă malurile

Câte oare le vor spargeVânturile, valurile?”

Întrebarea rămâne fără răspuns, deşi aburul dimineţii marine farmecă cititorul cu imagini apocaliptice, în care destinul poetului joacă rolul de ghid al fericirii, în căutare:

„Dintre păsări călătoare,Ce străbat pământul,

Câte-o să le-nece oareValurile, vânturile?”

48


Zborul liber al păsărilor călătoare inundă cerul cu dorul de viaţă întru devenire. Puritatea, blândeţea şi culoa-rea porumbelului lui Noe se regăseşte în ramura de măslin purtată de vânturile, valurile poetului rege; chiar dacă:

„De-i goni fie norocul,Fie idealurile,

Te urmează în tot loculVânturile, valurile.”

A avut poetul Mihai Eminescu norocul regăsirii veşniciei printre sutele de catarge lovite de vânturile, valu-rile nopţii de beţie luciferică a unei lumi naufragiate şi aruncată la mal, asemenea unui înger depus pe catafalc?

„Neînţeles rămâne gândulCe-ţi străbate cânturileZboară vecinic, îngânându-l

Valurile, vânturile.”(M. Eminescu, Poezii,Ed. Viaţa Românească, Bucureşti, 1991, p. 23)

Poet al metaforei care îndepărtează moartea cuvân-tului limbii române, Mihai Eminescu, prin poezia „Dintre sute de catarge”, a aruncat în groapa cea comună a istoriei lacrima părăsirii eterne, aducând printre noi, muritorii de rând, vânturile, valurile unor ceruri cu „boltiri înalte”, spre care să privim ori de câte ori mireasma teiului înflorit ne aduce liniştea Sfintelor Scripturi.

49


E. „La o artistă”

Pana fragedelor nopţi face din poezia „La o Artistă” un cântec de zare albastră în care amurgul stelelor căză-toare se împiedică de un astru. Franjuri de risipă poetică creionează o fecioară în roua aplauzelor nocturne. Îngerul de pază se întruchipează în iubită; de aici şi puterea de-a răpi un suflet în lumină.

„Ca a nopţii poezie,Cu-ntunericul talar,Când se-mbie, se mlădieC-un glas tainic, lin, amar,Tu cântare întrupată!De-al aplauzelor fior,Apărând divinizată,Răpişi sufletu-mi în dor.”

Imagini tainice lăsate de-o fată pe chipul plin de fior; cânturi dulci, fredonate-n grabă, desfac iubirea sufle-tului temător.

Pe clape de pian care nu dorm, aleargă-un deget ră-tăcit şi note suave se topesc precum un înger părăsit.

Tremură privirea gândului dus departe şi flori de-nviere apar în lumină…

„Ca zefirii ce adieCânturi dulci ca un fior,Când prin flori de iasomieÎşi sting sufletele lor,Astfel notele murinde,Blânde, palide, încet,Zbor sub mâna-ţi tremurânde,Ca dulci gânduri de poet.”

50


În pustiul ce apare, lira sună precum cântul, Univer-sul întreg tresare, când o mână-ngheţată gândul; chip din umbră-n devenire.

„Sau ca lira sfărâmatăCe răsgeme-ngrozitorCând o mână îngheţatăRupe coardele-n fior,Astfel mâna-ţi tremurândăBate-un cântec mort şi viu,

Ca furtuna descrescândăCare muge a pustiu.”Fiinţa apare aruncată-n tăcerea sferelor, în care eter-

na fire se ascunde în armonia cântecului divin. Dar nu este singur!… Pe lira-i tânguioasă serafimii şi heruvimii se apropie de divinitate sub chipul iubitei poetului rege.

„Eşti tu nota rătăcităDin cântarea sferelor,Ce eternă, nefinităÎngerii o cântă-n cor?Eşti fiinţa-armonioasăCe-o gândi un serafim,Când pe lira-i tânguioasăMâna cântecul divin?”

Dorul de-a aluneca pe-o rază de lumină, apropie vi-sul poetului de-o realitate revolută, chiar dacă-n geana ochilor lui arde iubirea ne-mplinită.

Odată cu visul bineplăcut arborilor seculari, aplau-zele crinilor adormiţi dispare în eternitate, se pierd înceti-şor într-o lume divinizată şi căzută la picioarele iubitului.

„Ah, ca visul ce se-mbină51


Palid, lin, încetişor,Cu o rază de luminăCe-arde geana ochilor;

Tu cântare întrupată!De-al aplauzelor fiorDispărând divinizată,Răpişi sufletu-mi în dor”.Aşa a rămas iubitul! Cu dorul după iubită. Iar Mihai

Eminescu, un astru ce luminează întunericul lumii mărgi-nite.

F. Eminescu mi-a ridicat monument

Deschide vestibulul întrebărilor eterne şi nu te mânia. Apa grea a spălat ochii tăi de demiurg. Din harpă cântă poezia poporului român aşezată pe piedestal. O privire de înger duce gândul înainte, poleind obstacolele. Din prund de râu o voce de eremit strigă: „Patria vieţii e numai prezentul.” Bolnav în al meu suflet, Eminescu mi-a ridicat monument.

Se aud strigătorii!…– E foarte rău din partea voastră să faceţi porumbeii

să zboare!– Cereţi cânturi de iubire (într-o lume de neguri), şi

nu vă mâniaţi pe soare! Şoapta voastră divină poate să ajungă oriunde vom privi. Dacă iubiţi fără să speraţi, Dumnezeul vostru este din ceară.

Îmbătrânit e sufletul din mine… De ce aflăm în îm-plinire o ramură de tei cu miros de flori în jale?

Întunericul şi poetul neamului se scaldă în lumina democraţiei din mintea şi inima noastră. „E un popor! O limbă! Un singur Dumnezeu!”

52


O, ce amară fericire… Dumnezeu e pretutindeni, şi peste fratele meu… Limba o vorbeşte şi vecinul! Şi eu vorbesc pe-a lui; mi-e martor Dumnezeu!

O, stingă-se a vieţii ură şi sărăcie; noi amândoi avem acelaşi dascăl: e Domnul din pruncie.

Dintre sute de catarge zboară al nopţii negru vis,Eminescu este astăzi, ca şi ieri, în Paradis.În Van cânta-va orga pomenirii, seara-n asfinţit…

Din ceruri-albastre şi din apele mării, cu pânzele ridicate, numai arca Poetului neamului românesc va aduce printre noi visul unei flori, ETERNITATEA.

Blaga, între mister şi adevăr«Suntem părţi ale unui sistem închis

de unde nu putem face observaţii absoluteasupra temeiurilor morale ale universului.»

N. Steinhardt

Prin actul cunoaşterii, omul are posibilitatea să intre în contact cu lumea materială, cât şi cu cea spirituală. Obiectul atins de mâna unui copil declanşează la nivelul scoarţei cerebrale judecăţi de valoare. Raţiunea copilului organizează cunoaşterea după criterii pur logice. Dar aşa cum susţinea Lucian Blaga – poetul-filozof, „Conţinuturile cognitive ale subiectului individuat cuprind însă elemente iraţionale, totdeauna şi în orice împrejurări, care se opun să fie convertite în poziţii absolut raţionale”47. Înţelegem că, ajunşi într-o anumită etapă a cunoaşterii, raţiunea nu

47 Lucian Blaga, Cenzura transcendentă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 106.

53


mai poate realiza concepte; are o limită peste care nu poate trece. Aici am putea da exemplul cerului înstelat al lui Kant. Noaptea, în plină lună, încercăm să urmărim cu luneta desfăşurarea stelelor pe bolta cerească. Trecem cu ochiul de la o stea la alta, şi la alta, şi la alta… „Ori, cum spune Lucian Blaga, în ciuda oricărui efort de a revela „cripticul” bănuit drept „raţional” al misterului existenţial, cunoaşterea nu va obţine decât tot ceva iraţional.”48 Acest „iraţional” nu trebuie înţeles în sensul de „nebunie”, ci „ca simplă arătare a unui mister existenţial”.

Urmând filonul de aur al Bisericii de Răsărit – Sfân-ta Tradiţie, care învaţă că omul este creat în timp, după chipul şi asemănarea Creatorului, vom înţelege limita de cunoaştere a creaturii. Chiar dacă Protopărinţii, în Grădina Eden, stăteau faţă către faţă cu „Marele Anonim” (expres-sia aparţine lui Blaga), totuşi, nici lor nu le-a fost dat să cunoască fiinţa lui Dumnezeu. Raţiunea, facultatea chipu-lui divin din om, se izbea de „iraţional”, de necunoaştere. Fiinţa lui Dumnezeu era „ascunsul” cenzurat transcendent, la care Protopărinţii nu se puteau ridica cu mintea, şi mult mai puţin cu ochiul. Dar ei puteau să cunoască lucrurile acelei fiinţe care coborau în grădina Eden. Cum spune Lucian Blaga: „Dacă prin raţionalitate am atinge un obiect transcendent, atunci atingerea ar privi un aspect exterior acestui obiect, şi nu esenţa Lui.”49.

A trebuit ca Omul să ajungă la sentimentul credinţei, la „adeverirea celor nădăjduite – şi la – dovedirea lucruri-lor celor nevăzute” (Evr. 11, 1), pentru a clădi cunoaşte-

48 Ibidem, p. 107.49 Ibidem, p. 108.

54


rea, cunoaşterea-negativ, care, scrie Blaga: „indică obiec-tul, fără de a-l atinge”50.

Potrivit cuvântului proorocului, credinţa premerge cunoaşterii: „Dacă nu veţi crede, nici nu veţi înţelege” (Isaia 7, 9). „Ceea ce înseamnă că cunoaşterea individuală are în toată structura ei un caracter diagonal”51, iar cele două unghiuri unite de diagonală sunt: Dumnezeu, în ce-ruri şi Omul pe pământ; unghuri unite prin ideea de Dum-nezeu care este înnăscută în Om; Altfel spus de Blaga: „înzestrarea individuaţiei cu daruri „cognitive” şi în ace-laşi timp apărarea misterelor existenţiale de orice even-tuală „cunoaştere pozitiv-adecvată”52.

La cunoaştere se ridică omul înaintat în credinţă şi viaţă duhovnicească încă de aici, de pe pământ, dar desă-vârşita cunoaştere se dobândeşte numai în viaţa viitoare53.

A cunoaşte misterul Întrupării, misterul vieţii şi al morţii, a cunoaşte misterul „luciferic şi Paradisiac”, iată ce a format obiectul cunoaşterii teoretizate de Lucian Blaga; fără să uite că întâiul mister l-a întâlnit în biserica satului natal; acolo unde duminica, în sfântul altar, se transformau pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului Hristos.

Că şi-a format un sistem filozofic propriu, nu trebuie să supere pe nimeni, căci „adevărul te face liber”, iar în ră-săritul ortodox, teologumenul este admis.

A analiza critic „misterul”, înseamnă a crede că există, şi această credinţă o găsim la Blaga, filozoful-poet, născut şi crescut în misterul paradisiac mioritic.

50 Ibidem, p. 147.51 Ibidem, p. 146.52 Ibidem, p. 148.53 Învăţătura de credinţa ortodoxă, Edit. I.B.M., Bucureşti,

1992, p. 47.55


„Imnul lui Mircea cel Bătrân”«Când vor seca izvoarele

şi când ploile vor pleca în suseu şi cu tine ne vom ţine de mână

şi vom plânge, vom plângeca să nu rămână văduvită de tristeţe

această ţară de vis.»Nichita Stănescu

Etalon de măsură în creaţia literară română, Ioan Alexandru, prin „Imnul lui Mircea cel Bătrân”, varsă în străbunul Olt încă o lacrimă a geniului poetic românesc.

Dominat de tot ce-i sfânt şi peren, Poetul, în „Imnele Transilvaniei”, ca de altfel în toată creaţia sa, „nu a făcut altceva decât să urmărească patria în semnificaţia ei onto-logică”54.

Recunoscut şi aproape „oficializat”, ca fiind un poet religios contemporan, Ioan Alexandru, prin mijlocirea teo-

54 † Bartolomeu al Clujului, „Poezia religioasă românească modernă. Mari poeţi de inspiraţie creştină”, în Studii Teologice, Nr. 1-3, ianuarie-aprilie, 1994, p. 34.

56


logului Stăniloae, pătrundea în „universul tradiţiei bizan-tine, al literaturii filocalice, al ortodoxiei patristice”55. Aşa avea să cunoască opera imnografului bizantin Roman Me-lodul şi să devină astfel poet imnic prin excelenţă.

Ca orice creaţie literară, „Imnul lui Mircea cel Bă-trân” trebuie să-şi aibă o istorie a sa; o istorie pe care nu-mai poetul o cunoaşte cu exactitate, dar noi (cititorii) o putem deduce din conţinutul imnului.

„Uşor e jugul milei de purtat şi libertateaE un dar de taină ce-l urcă-n munţi…”56

Încă din primele versuri al imnului, vedem cu ochii minţii pe poetul Ioan Alexandru oprit din drumul său ce ducea spre inima Transilvaniei, undeva în munţi, nu de-parte de ctitoria bravului Mircea cel Bătrân, Sfânta Mănăs-tire Cozia.

Deoparte şi de alta a defileului descris de bătrânul Olt (căci bătrân la bătrân trage), poetul, pătruns de dorul după libertate deschidea ochii mari şi privea râul în care se scălda cerul… Era cerul lui Mircea, era acelaşi cer sub care Domnul Ţării Româneşti vedea

„…păstori chemaţiÎn zorii de cu seară să ia-n priveghiul lorOcrotitor sămânţa Patriei.”57

Tot un act de creaţie se desluşea şi-n mintea bătrâ-nului Domn; vorbea strămoşilor, vorbea cu Dumnezeu: –

55 Ibidem, p. 31.56 Ioan Alexandru, „Imnele Transilvaniei”, Edit. Cartea Româ-

nească, Bucureşti, 1976, p. 39.57 Ibidem, p. 39.

57


Sădi-voi în astă lume pătrunsă de mister divin, o oază de închinăciune, pentru cei ce după mine vin.

Şi peste veacuri, Ioan Alexandru, martor îi era:„Şi ctitoria ce s-a zămislitdin prundul ţării şi din ape line, va licăriDe-acum în univers o candelă aprinsă pe colineCând va străbate vulturul înalt, văzduhul munţilorDe seară, să se-nfioare şarpele-n chibotPecetluit în rana de sub ţară.”58

Să fie Oltul cu pricina? Ne întrebăm noi epigonii! Să fie muntele cu vina? Sau cerul ce ne acoperă pe noi? De-aş ştii, eu V-aş răspunde şi n-aş lăsa clipa să şteargă mulţu-mirea!…

E Dumnezeu cu a lui iubire, căci:„Şi tărie şi-n vârful gorunului fulgeratMărgăritarul vine din vecie.”59, ne răspunde poetul.Din când în când, clopotele ctitoriei marelui Domni-

tor făceau să tremure apa şi să trezească din adâncuri peştii strămoşilor acoperiţi de timp.

Ca o icoană îmbrăcată în linţoliu; totul era purtat de ape.

„Porfiră împărăteascăPe umerii smeriţi pe blândul creştet o cunună stinsă…”60

Acela era Mircea, cinstit de noi în veci.Dar vai, un vânt venit din scorbure ascunse, găsea pe

mal, întins, poet uimit de aceea ce văzuse:

58 Ibidem, p. 39.59 Ibidem, p. 40.60 Ibidem, p. 40.

58


„Domoală Maică doamnă lângă domn”61, îngenun-cheaţi şi plini de rugă, scăldau cu ochii ctitoria lor, dând râu-lui poruncă. Şi spune mai departe poetul Ioan Alexandru:

„În seara asta dinaintea nunţiiOltul pe zid la Cozia mereu, e de priveghi

La clopote cu ţara şi cu munţii.”62

Cu Ioan Alexandru, Oltul la Cozia intră în conştiinţa noastră ca loc de refugiu pentru poeţi. Că aflasem acest lucru de la Grigore Alexandrescu, este o certitudine; dar că vraja apelor ce scaldă bătrâna ctitorie îşi mai păstrează şi astăzi puterea, înţelegem din „Imnul lui Mircea cel Bă-trân”.

Misionar al „Logosului întrupat în istorie”, Ioan Alexandru conferă pământului călcat sacralitatea venită de Sus.

Cu poezia lui, moaştele sfinţilor şi osemintele stră-moşilor aduc pacea pe pământul românesc, iar Oltul la Cozia curge mai liniştit.

61 Ibidem, p. 40-41.62 Ibidem, p. 41.

59


La Putna«Un corb adânc visează pe-o piatră de cetate,

Mijesc aromitoare tărâmuri de vechi domn,Dorm goale ceruri albe de şesuri rezemate

Şi Dobrogea e toată o pajişte de somn.»V. Voiculescu

Oase arse de foc în preistorie… Din fumul lor s-a născut Eva şi-a locuit cu Adam într-un loc ce l-a uitat de mult istoria. Pântecele Evei a născut pe Cain, cel care nu s-a căit de ce-a făcut! S-a ostenit mergând pe pământ, căutând un loc mai bun. Din brazdele răsturnate de plug, asemeni unor felii de pâine tăiată, a răsărit întâiul grâu udat de sudoarea ce-a căzut de pe fruntea lui pătată. Seara au năvălit lăcustele şi-au mâncat tot ce-au găsit. Pământul prăjit de soare a primit pe Cain în cuptorul, coacerii de oase, şi din fumul lui s-a născut românul.

Astăzi, ca şi atunci, iubirea a venit de Sus, asemeni unei ploi blânde de vară; a înmuiat lutul plămădit de Mâna divină. Picuri de apă, ca sfera, se rotesc în ochii copilului meu. Imaginea îngerului a rămas imprimată pe culmea muntelui înalt, la Putna; se uită la noi, ca la două cristale de apă ce se rostogolesc pe-o petală căzută-n ţărână. Şte-fan cel Sfânt ne priveşte! Se bucură odată cu noi, făpturi protejate de Mâna divină. Aşa de mult ne iubeşte Voievo-dul Român.

60


61


…Într-o Ţară a Europei Unită«Şi atât de înfricoşătoare era arătarea

încât Moise a zis: Sunt înspăimântatşi mă cutremur.» (Evrei 12, 21)

Singurătatea naşte demoni şi îngeri. Acolo unde ea apare, faţa omului este speriată de necuprins, iar sufletul se îneacă în visare.

Părticele mici din cer cad pe pământ pentru ca tu să le atingi. Sunt urme divine aruncate pentru singuratici. Ce singur mă simt în mulţimea de blocuri ridicate pentru oa-meni. Nimeni nu vorbeşte sufletului meu… Cerul e depar-te, pământul e plin de praf; o melancolie voluptoasă face din mine un ins învins într-o Ţară a Europei Unită.

În pustia Carantanei o umbră de ţap pătimaş aleargă dezordonat şi-n salturi. La mică distanţă, alţii mai slabi îi urmează exemplul. Se întorc ruşinaţi dintr-o luptă inegală. Plecaseră hotărâţi să lase pământul în întuneric pentru totdeauna. Dreptul ispitit nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Aici, în pustia Carantanei, triumfa viaţa lipsită de păcat şi gândul omului se transforma în pâine. Păşeam alături de Iisus, puţin în spate, pentru a vedea totul. Se plămădea viaţa acoperită de umbra morţii. Iisus era sin-gur. Puterea Lui de Om aducea roua credinţei de la Dum-nezeu Tatăl. Finit ca Om, într-o lume netocmită, Iisus tre-buia să învingă ispita pentru aş arăta menirea. Dacă El cădea, atunci cădeam şi eu şi odată cu mine, cădeai şi tu.

Soarele era roşu aprins, asemenea ţapului din vis. Pietrele deveniseră pufoase ca o pâine scoasă din cuptor.

62


Ierusalimul îşi cânta fericirea sub privirea clară a unui Sfânt. Numai eu cădeam în visare şi peste mine o piatră de mormânt. Am rămas pe pământ singur…, dar ce spun? În pustia oraşului locuit, o voce coboară pacea şi simt… Vorbesc în şoaptă cu Iisus şi sufletu-mi se încarcă cu lu-mina venită de Sus. Nu mai sunt singur (într-o Ţară a Eu-ropei Unită), calea mi-e luminată şi merg grăbit să Te-ntâlnesc, SINGURATICULE!

63


Cuprins

Moto...................................................................................4

Românul trebuie să aibă un rost!.....................................5

Preliminarii.......................................................................7Balada Meşterului Manole interpretată autentic..........9Mihai Viteazul, mit şi vitejie.........................................20Constantin Brâncoveanu, mit şi dăruire......................25Antim Ivireanul, mit şi sfinţenie...................................29Mitul Eminescu...............................................................38

A. Luceafărul................................................................38B. Sufletul tânărului Eminescu....................................43C. Eminescu încă există! „Odă” (în metru antic).........47D. „Dintre sute de catarge”..........................................49E. „La o artistă”............................................................50F. Eminescu mi-a ridicat monument............................53

Blaga, între mister şi adevăr.........................................54„Imnul lui Mircea cel Bătrân”......................................57La Putna..........................................................................61

…Într-o Ţară a Europei Unită.......................................63

64

Balada Meşterului Manole Interpretată Autentic

Documents

Transcript of Balada Meşterului Manole Interpretată Autentic