Avantaj Absolut Si Relativ
-
Upload
cristina-dumitrache -
Category
Documents
-
view
432 -
download
1
Transcript of Avantaj Absolut Si Relativ
a) Teoria avantajului absolut (modelul Adam Smith)
Tezele dezvoltate de Adam Smith în „The Wealth of Nations”, lucrare publicată în 1776,
reprezintă punctul de plecare al teoriilor clasice privind comerţul internaţional. Conform teoriei
sale, ţările ar trebui să se specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un
avantaj absolut, astfel încât să producă şi să exporte mărfurile pentru care este mai productivă şi
să importe mărfurile la care alte ţări sunt mai competitive. În opinia sa, acest fel de comerţ ar fi
reciproc avantajos pentru partenerii care acţionează în deplină libertate economică, iar avantajul
absolut ar consta în diferenţa de preţ pentru acelaşi tip de marfă, dar produsă în ţări diferite.
„Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi – e mai bine să le
cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care
putem trage oarecare folos”.
Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cu o cantitate mai mică de
factori (input) decât oriunde altundeva în lume. Smith combate teoria mercantilistă, a jocului cu
sumă nulă. Prin participarea la comerţul internaţional, „avuţia” tuturor ţărilor poate fi sporită,
specializarea urmând a se realiza pe baza principiului avantajului absolut.
Prin specializarea în producerea acelor produse pentru care sunt mai eficiente, toate ţările
vor beneficia de pe urma participării la schimburile internaţionale. A. Smith considera că
principiul care guvernează schimburile de mărfuri atât pe piaţa internă cât şi pe piaţa mondială
este determinarea valorii mărfurilor prin munca încorporată în ele. Dacă fiecare agent economic
ia în mod liber deciziile pe care le consideră utile pentru atingerea scopului său, atunci se va
obţine şi binele general. Toate se petrec ca şi cum „o mână invizibilă” i-ar dirija pe oameni spre
rezultate care asigură funcţionarea echilibrată a economiei naţionale.
Pentru a-şi demonstra teoria sa, Adam Smith a analizat pentru început ţara A prin prisma
unui singur factor de producţie, respectiv productivitatea muncii (economie unifactorială),
7exprimată prin numărul de ore necesar pentru producerea unei unităţi de măsură din produsele X
şi Y. Simbolizând O=ore, M=muncă, rezultă că necesarul unitar de muncă pentru produsul X este
OMX, iar pentru Y este OMY. Se poate defini, deasemenea, totalul resursei de muncă a unei ţări
cu M. Întrucât toate economiile au resurse limitate, indiferent cât de mari ar fi acestea, există
limite în nivelul producţiei şi, întotdeauna, pentru a putea produce mai mult dintr-un produs,
economia trebuie să renunţe la producţia altor mărfuri, existând, deci, renunţări la comerţ. Aceste
renunţări pot fi ilustrate grafic prin intermediul frontierei posibilităţilor de producţie (FP).
Graficul 1. Frontiera posibilităţilor de producţie
Cantitatea maximă din produsul Y ce poate fi produsă, luând decizia să se producă o
anumită cantitate din produsul X, este reprezentată de linia FP, cantitatea totală de muncă fiind
limitată. Frontiera posibilităţilor de producţie (FP) ilustrează diferitele mixuri de bunuri pe care
economia le poate produce: fie PPi din producţia de X, fie respectiv FFi din producţia de Y.
Costul oportun reprezintă numărul de UM din produsul Y la care economia trebuie să
renunţe pentru a produce suplimentar o UM din produsul X. Astfel, costul oportun al produsului
X exprimat în produsul Y este dat de raportul dintre Productivităţile muncii, exprimate prin
numărul de ore necesar pentru producerea unei UM din produsul X, respectiv Y.
Într-o economie concurenţială, oferta este determinată de înclinaţia indivizilor de a-şi
maximiza veniturile. În economia noastră simplificată A, întrucât munca este singurul factor de
producţie, oferta la produsele X si Y va fi determinată de mişcarea forţei de muncă spre oricare
sector care plăteşte salarii mai mari. Dacă producţia X creşte de la P la Pi, iar producţia Y scade
de la F la Fi, preţul la produsul X va scădea, iar la produsul Y va creste. În consecinţă, salariile
din sectorul Y tind să crească, ceea ce va determina pe muncitorii din sectorul X să se mute în
sectorul Y. Ca rezultat, producţia si oferta de Y vor creste si se vor reduce în sectorul X, iar
muncitorii vor migra din X spre Y, până în momentul echilibrării pieţei. În absenţa comerţului
internaţional, ţara A va produce ambele mărfuri, iar preţurile relative ale produselor vor fi egale
cu necesarurile unitare de muncă respective.
8Pentru a explica avantajul din comerţul internaţional în cadrul modelului “avantaj
absolut”, Adam Smith a presupus că în lume există două ţări, A şi B, fiecare producând două
produse, X si Y. Deasemenea, el a presupus că, iniţial, între A şi B nu circulă produsele, capitalul
sau forţa de muncă. În perioada analizată, se presupune că populaţia, preferinţele si tehnologiile
rămân constante.
Tabelul 1. Specializarea în producţie şi avantajul din comerţ prin prisma avantajului
absolut
Din tabel rezultă că ţara A este mai productivă (unităţi de producţie pe unitatea de timp)
decât B la producţia produsului X, deci are avantaj absolut la acest produs, iar ţara B este mai
productivă decât A la produsul Y, la care are avantaj absolut. În loc ca fiecare ţară să producă
ambele produse, ele decid ca A să producă marfa X la care este mai productivă, iar B marfa Y la
care este mai productivă. Rezultatul este că în ţara A producţia la produsul X creşte la mai mult
decât suma producţiilor separate ale celor două ţări la acest produs (de la 9 la 12), iar ţara B, de
asemenea, produce la produsul Y mai mult decât suma producţiei separate la acest produs (de la 9
la 12). După specializare, făcând schimb de produse între ele, X contra Y, cele două ţări câştigă
din comerţ, întrucât vor dispune pentru consum de o mai mare cantitate din fiecare produs decât
în cazul producţiei ambelor produse si nefăcând comerţ (12 X si 12 Y faţă de 9 X si 9 Y).
Aşa cum am văzut, economiştii clasici au considerat că elementul determinant al valorii
unei mărfi este munca necesară pentru producerea ei. Potrivit acestei teorii, în exemplul nostru,
ţara B poate să producă o unitate de măsură – UM din produsul Y la un preţ de 1/6 din munca
anuală, iar ţara A la un preţ de 1/3 din munca anuală. Astfel, ţara B are un avantaj absolut de 0,16
ani muncă pe UM din produsul Y (1/3 – 1/6 = 0,16). Acest avantaj de preţ oferă comercianţilor
un stimulent de a cumpăra produsul Y din ţara B şi a-l vinde în ţara A, cu presupunerea că nu ar
exista cheltuieli de transport. Din aceleaşi motive se consideră profitabil să se cumpere produsul
X din ţara A şi să se vândă în ţara B.
Câştigul general din această activitate comercială constă în transferul de muncă din
sectorul produsului Y în sectorul produsului X în ţara A şi din sectorul produsului X în sectorul
produsului Y în ţara B. Fiecare unitate transferată în acest mod duce la creşterea producţiei
mondiale a produsului X cu 3 UM, întrucât producţia ţării A creşte cu 6 UM, iar producţia ţării B
scade cu 3 UM. De asemenea, producţia mondială a produsului Y creşte cu 3 UM, întrucât
producţia ţării B creşte cu 6 UM, iar producţia ţării A scade cu 3 UM. Acest simplu argument a
9fost de natură să demonstreze că schimbul de mărfuri dintre ţări conduce, prin specializarea
ţărilor în produsele cu avantaj absolut, la creşterea producţiei şi a consumului mondial.
Deşi A. Smith a realizat un progres în analiza comerţului exterior comparativ cu părerile
mercantiliştilor (ideea schimbului liber între ţări, identificarea avantajului absolut în comerţul
interior şi exterior, precum şi faptul că schimburile de mărfuri şi bani se derulează după anumite
reguli) el ignoră faptul că pe piaţa mondială există parteneri inegali, că din comerţul exterior unii
pierd, alţii câştigă, convins fiind că „mâna invizibilă“ funcţionează identic atât pe piaţa internă
cât şi pe cea mondială, deci că piaţa este capabilă să asigure în mod spontan autoreglarea
economiei de piaţă. De asemenea, a analizat legea cererii şi a ofertei care dirijează schimbul de
mărfuri, însă nu a studiat legile care guvernează producţia de mărfuri.
Cu toate limitele teoriilor lui, Adam Smith a ajuns la concluzia cu care sunt de acord şi
alţi economişti şi anume că participarea unei ţări la schimburile comerciale internaţionale
constituie o sursă importantă de progres, ideea avantajului absolut obţinut din participarea ţărilor
la schimburile comerciale internaţionale, fiind amplu analizată de urmaşii săi, timp de un secol şi
jumătate.
b)Teoria avantajului comparativ (modelul David Ricardo)
La începutul secolului al XIX-lea, plecând de la ideile predecesorului lor, A. Smith,
R.Torrens şi D. Ricardo analizează relaţiile economice dintre ţări şi elaborează „Teoria costurilor
comparative de producţie şi a avantajelor relative reciproce în comerţul internaţional” care ar
explica motivele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii, respectiv principiile alocării
raţionale a resurselor şi câştigul care poate fi obţinut din comerţul internaţional de către ţările
participante.
D. Ricardo considera că nu ar fi necesar ca fiecare ţară să producă absolut toate mărfurile
de care are nevoie, ci, fiecare ţară ar trebui să se specializeze în producerea unor mărfuri pentru
care dispune de un anumit avantaj (comparativ) exprimat în unităţi de timp de muncă sau pe baza
legii valorii. Avantajul relativ, în viziunea lui D. Ricardo constă în „câştigul realizat de către o
naţiune care produce şi vinde la extern bunurile pe care le realizează cu costuri de producţie mai
mici relativ cu alte bunuri naţionale, iar în schimbul lor procură alte mărfuri a căror realizare la
intern se dovedeşte mai puţin avantajoasă”. Modelul său se limita însă la analiza a două ţări şi a
două produse. Mesajul lui D. Ricardo constă în liberalizarea comerţului internaţional precum şi în
necesitatea dezvoltării schimburilor comerciale între naţiuni ca sursă a progresului economic, a
binelui universal al tuturor: „Fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor
genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase. Această urmărire a avantajului individual
este admirabil legată de binele universal al tuturor”.
El absolutizează noţiunea de avantaj relativ, considerând că liberalismul schimburilor
economice internaţionale ar conduce în mod automat spre un avantaj reciproc al tuturor
partenerilor, obţinând armonia universală a intereselor lor. Această teorie nu sesizează însă,
consecinţele diferite ale acestei liberalizări asupra diferitelor economii naţionale cu dimensiunea,
potenţialul, structura şi eficienţa lor extrem de diferită (mai ales asupra ţărilor cu un caracter
economic preponderent agrar). D.Ricardo admite că schimburile mondiale sunt de cele mai multe
ori neechivalente, însă nu găseşte soluţii pentru această realitate economică destul de gravă. El
porneşte în demonstrarea teoriei lui de la o ipoteză pe care istoria nu a confirmat-o: superioritatea
productivităţii muncii în industria dintr-o ţară agrară comparativ cu productivitatea muncii
industriei dintr-o ţară industrială, ignorând existenţa reală a unor contradicţii de interese între
parteneri inegali, participanţi la schimburile economice internaţionale.
10Cu toate limitele teoriei lui, D. Ricardo a contribuit la îmbogăţirea ştiinţelor economice cu
termeni noi, mult dezbătuţi de generaţiile următoare: cost de producţie (timpul de muncă necesar
pentru obţinerea mărfurilor), cost relativ sau comparativ (costul exprimat prin comparaţie cu cel
al altor mărfuri) sau avantaj relativ (expresia fie a celui mai mare avantaj absolut, fie a celui mai
mic dezavantaj absolut).
În prima jumătate a secolului al XIX lea, economia de piaţă şi liberalismul care aduseseră
omenirii mari realizări, au început să fie dezaprobate de masa largă a populaţiei, de micii
producători ruinaţi de concurenţa marilor întreprinderi capitaliste şi de patronatul din ţări mai
puţin dezvoltate sau care au trecut mai târziu la dezvoltarea economiei moderne de piaţă.
Din analizarea Teoriei avantajelor relative sau comparative - David Ricardo (1817) se pot
evidenţia următoarele concluzii: fiecare ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru
care este cea mai avantajată sau cel mai puţin dezavantajată, respectiv în producerea acelor
bunuri ale căror costuri comparative sunt cel mai puţin ridicate.
În exemplul dat de D. Ricardo, se porneşte de la ipoteza următoare: schimburile se
realizează între două ţări, Anglia şi Portugalia, cu două produse, ţesături şi vin. Cheltuiala de
muncă necesară pentru a produce câte o unitate din fiecare bun (ULR), exprimată în ore-om este:
Analizând avantajele absolute (Ţesături: 90 < 100 avantaj absolut Portugalia; Vin: 80 <
120 avantaj absolut Portugalia) observăm că Portugalia are avantaj absolut în producţia ambelor
produse.
Analizând avantajele relative prin prisma costurilor oportune:
Ţesături (costul unei unităţi de ţesătură exprimat în unităţi vin):
• Portugalia: 90/80 = 1,125
• Anglia: 100/120 = 0,833
Observăm că Anglia are avantaj relativ la ţesături.
Vin (costul unei unităţi vin în unităţi ţesături):
• Portugalia: 80/90 = 0,888
• Anglia: 120/100 = 1,2
Observăm ca Portugalia are avantaj relativ la vin.
Interesul specializării conform teoriei avantajului relativ este:
Pentru Anglia: dacă ar trăi în autarhie, pentru 1 u.ţ. ar primi 0,833 u.v.; dacă ar exporta în
Portugalia, ar primi 1,125 u.v. Anglia are deci interesul să importe vin portughez atât timp cât îl
poate plăti, în termeni de ţesături, cu un preţ:
P < 120/100 unităţi ţesături / o unitate vin
Pentru Portugalia: dacă ar produce singură ţesături, ar trebui să plătească pentru 1 unitate
ţesături, 1,125 unităţi vin; dacă ar importa ţesăturile, ar plăti 1 unitate ţesături cu 0,833 unităţi
vin. Portugalia are deci interesul să importe ţesăturile, dacă preţul lor, în termeni de vin exportat,
este:
P < 90/80 unităţi vin/ o unitate ţesături.
Limitele posibile ale schimbului internaţional: 80/90< P < 120/100.
Prin urmare fiecare ţară se va specializa în producerea acelui bun la care înregistrează o
productivitate mai ridicată în propria economie.
11Legea avantajului comparativ se poate enunţa astfel: Este întotdeauna mai avantajos
pentru două ţări să dezvolte relaţii comerciale bilaterale, cu condiţia ca ele să se specializeze în
producerea acelui bun în care înregistrează cel mai mare avantaj relativ sau cel mai mic
dezavantaj relativ.