AUTORITATEA MILITARA - ROLUL ACESTEIA IN REALIZAREA APARARII NATIONALE - LUCRARE DE LICENTA INTRODUCERE CAPITOLUL I. ROLUL AUTORITILOR MILITARE N REALIZAREA SERVICIULUI PUBLIC AL APRRII NAIONALE 1.1. Serviciul public al apararii nationale 1.1.1. Definirea serviciului public al apararii nationale 1.1.2. Caracteristicile serviciului public al apararii nationale 1.1.3. Armata serviciu specializat al apararii nationale 1.1.4. Competanta armatei 1.2. Competenta autoritatilor publice n conducerea apararii nationale 1.2.1. Principiile de baza ale organizarii si functionarii sistemului militar 1.2.2. Autoritatile publice special abilitate n gestionarea problemelor esentiale n materie de aparare 1.2.3. Notiunea de autoritate militara CAPITOLUL II. ACTELE AUTORITILOR MILITARE NOIUNE sI SFER 2.1. Comandament si administratie n activitatea militara 2.1.1. Notiunea de comandament si administratie militara 2.1.2. Evolutia legislatiei administratiei si comandamentului militar 2.2. Raporturile care se stabilesc ntre administratia militara si administratia publica 2.3. Delimitarea sferei actelor autoritatilor militare 2.3.1. Legislatia militara antebelica 2.3.2. Legislatia militara postbelica 2.3.3. Procesul de reformare a legislatiei militare

2.4. Notiune, trasaturi si clasificarea actelor autoritatilor militare 2.4.1. Definitia actelor autoritatilor militare 2.4.2. Trasaturile caracteristice actelor autoritatilor militare 2.4.3. Clasificarea actelor autoritatilor militare 2.4.4. Ordinul, principala forma de manifestare a prerogativelor legale ale autoritatilor militare CAPITOLUL III. REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR DE COMANDAMENT CU CARACTER MILITAR 3.1. Perspectiva juridica asupra actelor autoritatilor militare 3.1.1. Raporturile juridice ale autoritatilor militare cu subiectii interni sau externi sistemului militar 3.1.2. Teoria juridica a actelor de comandament militar 3.1.3. Contenciosul actelor autoritatilor militare 3.2. Regimul juridic al actelor de comandament cu caracter militar 3.2.1. Procedura de elaborare a actelor de comandament cu caracter militar 3.2.2. Modul de intrare n vigoare a actelor de comandament cu caracter militar 3.2.3. Efectele juridice ale actelor de comandament cu caracter militar 3.2.4. Modul de ncetare a efectelor actelor autoritatilor militare CAPITOLUL IV. CONTROLUL ACTELOR AUTORITILOR MILITARE 4.1. Controlul administrativ 4.1.1. Notiunea si rolul controlului administrativ 4.1.2. Forme ale controlului administrative asupra actelor autoritatilor militare 4.2. Controlul administrativ jurisdictional organisme jurisdictionale specializate 4.3. Alte forme ale cotrolului asupra activitatilor cu specific militar 4.4. Discutii privind controlul judiciar asupra actelor autoritatilor militare

4.4.1. Notiunea contenciosului administrativ 4.4.2. Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul administrativ PARTEA A II A : REPERE DE ORDIN PRACTIC CONCLUZII sI PROPUNERI ANEXE Anexa 1 Anexa 2 Anexa 3 Anexa 4 Anexa 5 Anexa 6 Anexa 7 Anexa 8 Anexa 9 Anexa 10 Anexa 11 BIBLIOGRAFIE I. Tratate. Monografii. Colectii de studii. Lucrari cu caracter general. Dictionare.

II Studii. Articole III. Legislatie interna IV. Manuale, regulamente, dispozitii militare V. Jurisprudenta

INTRODUCERE Am ales aceasta tema ntruct utilitatea unei astfel de abordari a fenomenului militar din perspectiva stiintelor juridice este nendoielnic att pentru militari, n primul rnd prin aceea ca ar putea fi un multiplicator de forta armata, ct si pentru juristi care nu pot lasa neexplicate aspectele specifice ale aplicarii legilor ntr-un domeniu att de special cum este cel militar. Un astfel de studiu si propune amplificarea eficacitatii fortelor armate ntr-o societate n schimbare prin analiza impactului dreptului administrativ asupra perfectionarii activitatii autoritatilor militare. Prima parte a lucrarii si propune sa defineasca trasaturile particulare ale notiunii de autoritate militara, plecnd de la caracteristicile serviciului public al apararii si de la importanta, necesitatea si atributiile armatei si militarilor ntr-o societate democratica. Cel de-al doilea capitol al lucrarii s-a focalizat pe analiza comandamentului si administratiei militare ca forme conexe de activitate militara, delimitnd sfera actelor autoritatilor militare, definindu-le si clasificndu-le astfel nct sa se poata ntelege diferentele juridice semnificative dintre actele administrative si cele de comandament militar. Regimul juridic al actelor emise de autoritatile militare reprezinta obiectul celui de-al treilea capitol si analizeaza pe rnd legalitatea acestora, forma si procedura emiterii lor, efectele juridice si jurisprudenta acestei specii de acte administrative. n sfrsit, ultima parte a lucrarii a fost destinata analizarii controlului actelor de autoritate militara. Obiectivul acestei lucrari l reprezinta ntelegerea faptului ca scopul nobil al apararii nationale nu poate scuza niciodata mijloacele ilegale utilizate de autoritatile militare n ndeplinirea misiunilor lor, ca puterea lor discretionara pe teatrul de razboi nu este, pna la urma, dect posibilitatea pe care legea le-o acorda de a alege, ntre mai multe cursuri ale actiunii militare, pe acela care e viabil si conform prescriptiilor juridice.

PARTEA I: REPERE DE ORDIN TEORETIC CAPITOLUL I. ROLUL AUTORITILOR MILITARE N REALIZAREA SERVICIULUI PUBLIC AL APRRII NAIONALE 1.1. Serviciul public al apararii nationale 1.1.1. Definirea serviciului public al apararii nationale Cea mai simpla definitie a apararii nationale este aceea de protejare a intereselor natiunii organizate n stat de pericolele externe. Organizarea razboiului ori a apararii nationale reprezinta una din cele mai vechi functii statale si a impus existenta armatelor, ca instrument al utilizarii violentei armate si a autoritatilor executive de administrare a nevoilor armatei, ministere de razboi; interzicerea formala a recursului la violenta n relatiile internationale prin prevederile Cartei ONU a facut ca dupa 1945 sa se generalizeze denumirea acestora din urma de ministere ale apararii nationale. Cea mai raspndita definitie a razboiului este aceea de continuare a politicii cu alte mijloace ceea ce face ca el sa fie decis de autoritati politice si sa reprezinte, n pofida Pactului Briand-Kellogg din 1928, un instrument al politicii nationale[1]. Desfasurarea sa efectiva se realizeaza prin intermediul armatelor care reprezinta mijlocul concret de materializare a intereselor politicii externe ale statelor. n cadrul armatelor, autoritatile militare nu sunt altceva dect organele de stat care asigura managementul apararii armate si gestiunea mijloacelor violentei armate fara de care nu ar exista razboiul. Razboaiele sunt fenomene sociale din acest motiv ele sunt supuse reglementarii juridice ceea ce face ca n cadrul dreptului public sa existe domenii specializate care poarta denumirea de drept al razboiului (conflictelor armate) sau de drept militar. n dreptul international este unanim admis ca razboiul este o solutie exceptionala a grupurilor organizate politic care impune astfel o reglementare juridica speciala; iar n dreptul intern, specificul raporturilor militare conduc n mod necesar la elaborarea unor norme derogatorii de la dreptul comun. Pna la aparitia societatii internationale organizate prin Liga Natiunilor n 1919, dreptul gintilor concepea apararea statului ca decurgnd din dreptul natural, plecnd de la ideea emisa de Platon ca toti sunt inamicii tuturor, att statele ct si particularii, caci ceea ce se numeste ndeosebi pace exista numai cu numele, dar de fapt, fara a avea loc vreo declaratie de razboi, fiecare stat este n mod natural narmat contra celor dimprejur[2]. De la entitatile statale tip cetate si pna la marile imperii, permanenta razboaielor a facut ca n ciuda unei relative izolari a lumilor antice, problema apararii cu mijloace militare a societatii sa fie o necesitate permanenta. Impactul cel mai mare l-a avut ilegalizarea razboiului de agresiune printr-un sir nentrerupt de instrumente juridice internationale[3] care culmineaza cu Carta Natiunilor Unite. Consacrnd principiile fundamentale ale dreptului international contemporan ca rezolvare pasnica a divergentelor, nerecurgerea la forta, dezarmarea, neinterventia n

treburile interne, ONU a oferit premisa determinarii mai clare a dreptului la aparare nationala n ansamblul drepturilor si ndatoririlor fundamentale ale statelor[4]. n actuala ordine juridica mondiala, dreptul la autoaparare decurge nemijlocit din dreptul statelor la existenta iar documentele ulterioare Cartei au precizat ca el apartine nu numai statelor dar si popoarelor care lupta contra regimurilor coloniale si rasiste sau mpotriva ocupatiei straine[5]. Avnd dreptul de a se implica n problemele privind mentinerea pacii internationale susceptibile de actiuni cu caracter regional, organismele regionale de aparare au datoria sa informeze Consiliul de Securitate al ONU si pot fi folosite de acesta n aplicarea masurilor de constrngere exercitate sub autoritatea sa[6]. Pe aceasta baza s-au creat aliante si coalitii militare, adevarate organizatii internationale defensive, reflectnd globarizarea problematicii apararii. Asa este cazul, n Europa, al Pactului Nord Atlantic, al Uniunii Europene, al OSCE sau al CSI, existnd si alte cteva initiative zonale, toate acestea propunndu-si obiective de aparare comuna mpotriva unui atac armat dar si misiuni de gestionare a crizelor. Apararea nationala a primit o multitudine de definitii. Definitia legala este data de Legea nr. 45 din 1994 care n art. 1 precizeaza ca apararea nationala cuprinde ansamblul de masuri si activitati adoptate si desfasurate de statul romn n scopul de a garanta suveranitatea nationala, independenta si unitatea statului, integritatea teritoriala a tarii si democratia constitutionala. 1.1.2. Caracteristicile serviciului public al apararii nationale n actuala configuratie a dreptului international contemporan, apararea nationala are urmatoarele caracteristici: a. subiect nu-i pot fi dect statele, miscarile de eliberare nationala sau organizatiile internationale de securitate; b. obiectul ei e conditionat de existenta agresiunii armate;

c. agresiunea consta n folosirea de catre un stat a fortei sale armate contrar Cartei ONU; d. imposibilitatea activizarii sistemului apararii nationale prin executarea primei lovituri sau alegerea momentului si locului loviturii invocnd iminenta unei agresiuni[7]; e. imposibilitatea operationalizarii actiunilor de aparare militara n caz de agresiuni psihologice sau economice; f. globalizarea apararii nationale;

g. sursa juridica a apararii nationale e constituita din principiile fundamentale ale dreptului international contemporan care sunt norme de jus cogens gentium, norme imperative de la care statele nu pot deroga; h. n ipoteza n care apararea nationala nu-si realizeaza obiectivele, ocuparea de teritorii straine pe calea agresiunii e considerata nula ab initio[8]. Normele juridice referitoare la apararea statului de primejdiile externe (dar si interne) au ramas aceleasi n esenta lor, ele formeaza adevarate permanente ale dreptului public din moment ce suveranitatea nationala ramne piatra de temelie a constructiei statale. Ceea ce s-a modificat cu evolutii oarecum semnificative a fost doar ntelegerea detinatorului suveranitatii precum si modul de organizare a puterii armate a statului. Cnd delimiteaza puterile n stat, literatura politica si juridica avanseaza opinia ca n afara celor trei puteri principale si traditionale (legislativa, executiva si judecatoreasca) exista si altele, ntre care si puterea militara sau armata[9]. Existenta ei obiectiva este argumentata prin intermediul autoritatilor militare si activitatilor desfasurate de acestea iar n mod formal constitutiile unor state se refera expres la puterea armata[10]. Trebuie nsa aratat ca aceasta putere armata are alta natura dect puterile principale ale statului asa cum au fost ele definite n teoria dreptului. Puterea armata reprezinta expresia unui serviciu public caracterizat prin permanenta, specializare si profesionalism. nsa prin misiunea si actele sale el este un serviciu public special, de care depinde n mod esential existenta statului si a societatii, ceea ce face ca unii autori de drept administrativ sa-l denumeasca un mare serviciu public national iar n proiectarea actualei Constitutii a Romniei s-a utilizat, la un moment dat, chiar aceasta expresie[11]. Doctrina de drept public apreciaza ca ntre trasaturile puterii de stat exista si aceea ca ea este o putere civila; aspectul civil al puterii scoate n evidenta tocmai subordonarea puterii militare fata de autorittile civile. Ca domeniu distinct al securitatii nationale, apararea nationala se regaseste n documentele programatice ale planificarii apararii nationale[12], n programe de guvernare ca si n legislatia specifica[13]. Doctrina dreptului public a sistematizat urmatoarele caractere ale apararii nationale: a) exclusivitatea, n sensul ca masurile de aparare nationala constituie un monopol statal; b) legalitatea, apararii nationale, ceea ce nseamna consacrarea prin norme juridice a sistemului; c) primordialitatea valorilor protejate prin masurile de aparare nationala pentru ca daca suveranitatea, independenta si unitatea, integritatea teritoriala si democratia constitutionala a statului ar fi periclitate n-ar mai exista nici natiunea; d) unitatea apararii nationale, cu semnificatia ca actiunile respective trebuie sa aiba coerenta, integrndu-se ntr-un sistem[14];

e)

varietatea masurilor de aparare.

Doua precizari finale n legatura cu serviciul public al apararii nationale. n primul rnd ca el este n legatura cu alte servicii publice ale comunitatii pe care o serveste. n al doilea rnd, ntre fenomenul apararii nationale si dreptul public exista raporturi reciproce. Pe de o parte, factorul militar care e esenta apararii, a stat la origine si a influentat sistemele administrative, literatura de specialitate consemnnd faptul ca este clar ca evolutia organizarii administrative este legata de evolutia armatei; nsasi ideea de ierarhie vine de la ideea subordonarii specifice fenomenului militar[15]. Pe de alta parte, apararea nationala nu exista dect n cadrul juridic al dreptului public. 1.1.3. Armata serviciu specializat al apararii nationale Din punct de vedere terminologic, se utilizeaza att conceptul de armata ct si cel de forte armate. Astazi, acceptiune cea mai mare o are cel de forte armate definit de doctrina ca fiind ansamblul formatiunilor militare ale unui stat, compuse din forte terestre, maritime si aeriene si incluznd efectivele umane si mijloacele militare organizate n vederea ducerii luptei armate. Dreptul international militar defineste fortele armate ale unui beligerant ca fiind toate fortele, gruparile si unitatile armate organizate si puse sub comanda, statul avnd obligatia de a preciza public ce anume trupe include n fortele sale armate[16]. Deoarece constituie un monopol specializat al statului, constituirea si utilizarea unor forte armate n afara unor autoritati statale este interzisa. ARMATA este definita uneori ca ansamblu al fortelor armate ale unui stat. Unele legi militare stabilesc expres ca prin armata se nteleg numai trupele MAp iar Legea nr.45/1994 precizeaza ca armata este componenta de baza a fortelor armate care asigura, pe timp de pace si la razboi integrarea ntr-o conceptie unitara a activitatilor fortelor participante la aparare. Cu toate ca armata reprezinta institutia fundamentala a serviciului public al apararii nationale organizat de catre administratia publica centrala a statului, doctrina administrativa n-a fost ntotdeauna unanima n ceea ce priveste apartenenta organismului militar la sfera administratiei publice. Deosebit de expresiv comenta asupra apartenentei Mircea Djuvara ntr-un ciclu de conferinte destinat militarilor: Actul de executare se reazima n ultima instanta pe forta materiala pusa n serviciul dreptului, n orice acte de stat, fie ca e vorba de o aparare a statului nsusi fata de un alt stat, fie ca e vorba de apararea intereselor generale sau particulare. Organul care face parte n felul acesta esentialmente din puterea executiva si care realizeaza cu forta dreptul, este armata[17]. Natura juridica a armatei de institutie destinata realizarii serviciului public al apararii nationale rezulta, de obicei, din chiar textele constitutionale ale organizarii politicostatale. Constitutia Romniei din 1991 include art. 117 referitor la Fortele armate n sectiunea ntia consacrata administratiei publice centrale de specialitate al capitolului al cincilea destinat administratiei publice din titlul al treilea referitor la autoritatile publice. Apreciem ca aceasta formula de tehnica juridica nu este de loc ntmplatoare ci si are

logica n natura juridica a fortelor armate de autoritati ale administratiei publice centrale de specialitate. Analiznd normele constitutionale si legale referitoare la armata putem sistematiza urmatoarele caracteristici esentiale ale acestui serviciu al administratiei publice: a) autonomia armatei n sistemul institu 12112d324m ;iilor publice nationale;

b) specializarea armatei, dotarea si functionarea ei specifica n scopul ndeplinirii competentelor ce-i revin; c) comanda unica si disciplina;

d) subordonarea fortei armate puterii civile, plecnd de la ideea ca statul modern este un stat civil[18]; e) apolitismul armatei, n sensul ca membrii activi ai fortelor armate nu pot face parte din partide politice; f) democratismul armatei, manifestat n faptul ca toti membrii societatii au obligatii n domeniul securitatii nationale; g) caracterul permanent, rezultnd din functia de aparare nationala care nu poate fi improvizata la nceputul razboiului; h) integrarea armatei n sistemul global al autoritatilor statale ca efect al globalizarii apararii nationale; Plecnd de la definitia data de doctrina organului administratiei publice ca fiind acea structura organizationala care, potrivit Constitutiei si legii, are personalitate de drept public si actioneaza, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, n limitele legii, sub controlul, direct sau indirect, al Parlamentului, costatam ca armata este un organ al administratiei publice deoarece: 1) are o structura organizationala complexa aflata sub conducerea administrativa directa a MAp; 2) dispune, potrivit Constitutiei si legii, de personalitate de drept public ceea ce-i permite sa intre n nume propriu n raporturi juridice de drept administrativ[19]; actioneaza, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciului public al apararii nationale n limitele legii; 3) se afla sub controlul direct sau indirect al Parlamentului ca organ reprezentativ al vointei poporului. 1.1.4. Competanta armatei

COMPETENA ARMATEI reprezinta ansamblul atributiilor stabilite de Constitutie si lege acestei persoane morale de drept administrativ prin care i se confera drepturi si ndatoriri n desfasurarea n nume propriu si n realizarea puterii publice a activitatii executive de aparare nationala. n schimb, capacitatea administrativa a armatei consta n aptitudinea acesteia de a fi subiect n raporturile juridice administrative reclamate de realizarea competentei ei, ceea ce nseamna ca doar armata n ansamblul ei dispune de capacitate administrativa deplina deoarece numai ea are personalitate morala de drept public. Competenta si capacitatea armatei nu pot fi ntelese fara precizarea misiunilor acestui organ al administratiei publice. Misiunile armatei sunt determinate att de dreptul international ct si de dreptul public al fiecarui stat deoarece armata este un instrument al politicii nationale statale n raport cu alte state. Potrivit rapoartelor prezentate congreselor Societatii, principiile si normele dreptului international admit urmatoarele misiuni ale armatelor nationale: 1) apararea independentei, suveranitatii si integritatii teritoriale a statelor; 2) executarea de represalii n autoaparare; 3) participarea la actiuni militare n cadrul unei aliante militare care are ca scop apararea colectiva; 4) protejarea drepturilor statelor pe mare, n spatiul aerian si cel cosmic; 5) participarea la operatiuni de mentinere a pacii sub mandatul ONU sau al altor organizatii internationale. Examinnd Constitutiile mai multor state, Societatea Internationala de Drept Militar si Dreptul Razboiului a concluzionat ca nici un stat n-a prevazut n legislatia sa pentru fortele armate ndatoriri incompatibile cu dreptul international. n ceea ce priveste dreptul public romn, constatam lipsa unor prevederi exprese asupra misiunilor armatei n Constitutiile de la 1866, 1923 si 1938, probabil fiindca misiunea esentiala de aparare a tarii era ratiunea de a fi a armatei. n Constitutiile socialiste din 1948, 1952 si 1965 existau prevederi generale referitoare la apararea hotarelor tarii, a suveranitatii si independentei poporului romn. Constitutia actuala dispune n art. 117 alineatul nti ca "armata este subordonata exclusiv vointei poporului pentru garantarea suveranitatii, a independentei si a unitatii statului, a integritatii teritoriale a tarii si a democratiei constitutionale". Alte misiuni ale armatei rezulta implicit din unele prevederi ale Legii nr. 415/2002 a CSAT (care n art.2 vorbeste despre paza si apararea unor obiective importante, mentinerea si restabilirea ordinii de drept, limitarea si nlaturarea efectelor calamitatilor sau catastrofelor) sau ale Legii nr. 45/1994 (participarea la misiuni internationale de mentinere a pacii sau n scopuri umanitare este prevazuta n art. 5 al legii) ca si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului privind regimul starii de asediu si regimul starii de urgenta. Mai detaliata n ceea ce priveste misiunile armatei sunt documentele programatice ale apararii nationale (Strategia de securitate nationala, Carta alba a Guvernului si Strategia militara a Romniei) ca si doctrinele si regulamentele militare generale. 1.2. Competenta autoritatilor publice n conducerea apararii nationale 1.2.1. Principiile de baza ale organizarii si functionarii sistemului militar

Noile exigente militare ale lumii de astazi impun o conceptie globala asupra serviciului public al apararii nationale, o organizare fondata pe dispersare si mobilitate si o dotare cu sisteme moderne de armament. Principiile de baza ale organizarii si functionarii oricarui sistem militar de aparare nationala ntr-o societate democratica sunt: 1. permanenta, n sensul ca apararea ca serviciu public nu se poate improviza la izbucnirea ostilitatilor ci trebuie pregatita nca din timp de pace; 2. specializarea ramne esentiala n realizarea obiectivelor defensive;

3. subordonarea serviciului apararii unui control strict al puterii civile, autoritatile civile interpunndu-se ntre armata si indivizi prin reguli foarte stricte; 4. prevenirea, adica dimensionarea si organizarea apararii n functie de riscurile si amenintarile probabile; 5. socializarea apararii nationale, cu semnificatia ca nevoile de securitate cuprind ansamblul activitatilor sociale: organizarea administrativa si economica, educatie, cercetare stiintifica si informatica; 6. unitatea serviciului public al apararii, reprezentnd necesitatea ca sistemul n toata complexitatea lui sa fie coordonat de o singura autoritate; 7. universalitatea, care exprima corelatia dintre importul si exportul de securitate ca o consecinta a globalizarii lumii si a necesitatii apararii de agresiuni prin ncheierea de aliante si coalitii militare. Principiile enumerate mai sus au fost sistematizate din analiza legislatiei militare comparate a diferitelor state. Din punct de vedere juridic, organizarea sistemului public al apararii nationale se bazeaza pe cadrul constitutional si legal al fiecarei tari care sunt expresie a politicii proprii de securitate nationala. DREPTUL COMPARAT ne demonstreaza ca diferentele de forma de guvernamnt si de structura de stat ca si traditiile specifice ale tarilor Uniunii Europene au facut ca termenii constitutionali ai organizarii serviciului public al aparari nationale sa fie destul de diferiti. Totusi, nu e deloc hazardat sa afirmam ca Europa dispune de traditii constitutionale comune care, n special dupa Maastricht, s-au constituit ntr-un adevarat patrimoniu comun bazat pe valorile democratice ale statului de drept, patrimoniu ce constituie fundamentul politicii de aparare comune si a identitatii europene de securitate. 1.2.2. Autoritatile publice special abilitate n gestionarea problemelor esentiale n materie de aparare Principalele repere ale modificarii serviciului public de aparare nationala dupa 1989 au fost legislatia militara romneasca antebelica precum si legislatia militara occidentala

care au fost adaptate la contextul conditiilor interne si internationale ale epocii noastre, chiar daca, inevitabil, s-au manifestat din inertie si unele atitudini reflectnd regimurile de dictatura anterioare. Pe aceste baze, Constitutia din 1991, a articulat un sistem n care fortele armate realizeaza serviciul public al securitatii democratice a societatii supus controlului civil n toate actiunile sale. Problemele esentiale n materie de aparare sunt n atributia organului reprezentativ suprem al poporului romn iar organizarea executarii acestora revine unor autoritati publice special abilitate n centrul carora se afla Presedintele Romniei, CSAT, Guvernul si MAp. Pe baza prevederilor constitutionale, n 1994 a fost elaborata Legea nr.45 a apararii nationale a Romniei[20]. innd cont de interesele nationale dar si de obligatiile internationale asumate, legea-cadru din 1994 precizeaza n art.4 ca organizarea apararii nationale n caz de agresiune se bazeaza pe principiul suficientei defensive (cu posibilitatea angajarii tuturor resurselor umane si materiale) iar masurile legal adoptate sunt obligatorii pentru toti cetatenii si pentru toate autoritatile si institutiile publice si private; este, de asemenea, stipulata posibilitatea participarii la constituirea fortelor internationale destinate mentinerii pacii potrivit obligatiilor reiesite din tratate internationale. Structura sistemului apararii nationale include; conducerea, fortele, resursele si infrastructura teritoriala. CONDUCEREA este un atribut exclusiv si inalienabil al autoritatilor constitutionale iar pe timp de razboi se nfiinteaza; la nivel national Marele Cartier General (MCG) n timp ce la nivel judetean va fi functia de comandant militar ale caror atributii se aproba prin hotarre a CSAT. FORELE destinate apararii se compun din fortele armate (armata, unitatile MI si ale serviciilor de informatii) si forte de protectie (formatiunile sanitar-voluntare si de protectie civila)[21]. RESURSELE aparari se constituie din totalitatea resurselor umane, financiare, materiale si de alta natura pe care statul le asigura si le angajeaza n sustinerea serviciului public al apararii. INFRASTRUCTURA TERITORIAL se constituie din ansamblul lucrarilor si amenajarilor teritoriului care pot fi folosite n scopuri militare. PARLAMENTUL, ca organ reprezentativ suprem al poporului romn, dezbate n sedintele comune ale camerelor urmatoarele probleme ale apararii: declararea mobilizarii generale sau partiale; declararea starii de razboi; suspendarea sau ncetarea ostilitatilor; examinarea rapoartelor CSAT; aprobarea hotarrii Presedintelui Romniei de declarare a mobilizarii sau ncuviintarea instituirii starii de asediu ori a celei de urgenta. n timp de pace, el accepta programul de guvernare care contine si politica de aparare iar n caz de agresiune armata, daca nu se afla n sesiune, el se convoaca de drept n 24 de ore ori n 48 de ore n caz de stare de asediu (urgenta) si functioneaza pe toata durata acestora. Ca unica autoritate legiuitoare, Parlamentul reglementeaza si problematica apararii adoptnd legi constitutionale, organice si ordinare. Legea nr. 45/1994 abiliteaza Parlamentul de a aproba participarea Romniei cu efective si tehnica militara la actiuni n sprijinul pacii sau scopuri umanitare precum si intrarea, stationarea ori trecerea unor unitati militare straine pe teritoriul Romniei. PREsEDINTELE ROMNIEI este garantul independentei nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a tarii si are urmatoarele atributii constitutionale specifice serviciului public al apararii nationale: poate lua parte la sedintele Guvernului n care se

dezbat probleme de interes national privind politica externa, apararea tarii, asigurarea ordinii publice (art.87); este comandantul fortelor armate si presedinte al CSAT (art.92 al.l); poate declara mobilizarea generala sau partiala a fortelor armate cu aprobarea prealabila a Parlamentului iar n cazuri exceptionale hotarrea lui se supune ulterior aprobarii n 5 zile de la adoptare (art.92 al.2); ia masuri pentru respingerea agresiunii armate si le aduce la cunostinta Parlamentului printr-un mesaj (art.92 al.3); instituie, potrivit legii, starea de asediu (urgenta) n ntreaga tara ori n unele localitati si solicita pentru aceasta ncuviintarea Parlamentului n 5 zile (art.93); acorda gradele de maresal, de general si de amiral (art.94 lit.b). CONSILIUL SUPREM DE APRARE A RII, cu antecedente n perioada interbelica, este o institutie autonoma prevazuta n art. 118 din Constitutie, care organizeaza unitar activitati care privesc apararea tarii si siguranta nationala. Organizat n conformitate cu Legea nr.415/2002, acest organism de solutionare a problemelor apararii care cer conlucrarea mai multor autoritati este compus din Presedintele Romniei (presedinte al CSAT), primul ministru (vicepresedinte) si noua membrii, avnd diferite atributii printre care: propune spre aprobarea Parlamentului (strategia de securitate, structura sistemului de aparare, declararea starii de razboi, suspendarea ostilitatilor, ncheierea armistitiului sau ncetarea starii conflictuale, etc.). Dupa peste 10 ani de functionare s-a apreciat ca era necesara o noua reglementare a organizarii si functionarii CSAT, avnd n vedere att faptul ca prima lege organica fusese elaborata naintea Constitutiei ct si pe acela al mutatiilor produse n serviciul public al apararii nationale. GUVERNUL, ca autoritate publica ce nfaptuieste ntreaga politica statala a tarii, are atributii si n domeniul apararii. n primul rnd, e vorba de faptul ca, n conformitate cu art. 101 lit.c din Constitutie, el asigura realizarea politicii interne si externe si exercita conducerea generala a administratiei publice potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament; n programul de guvernare un capitol special este consacrat apararii nationale[22]. Potrivit art.1 par.5 din Legea nr.90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului Romniei si a ministerelor[23] ntre alte functii pentru realizarea programului de guvernare, Guvernul o exercita si pe aceea de autoritate de stat prin care se asigura urmarirea si controlul aplicarii reglementarilor n domeniul apararii, ordinii publice si sigurantei nationale; de asemenea, conform art. 11 lit.i, el are ntre alte atributii, si pe aceea de a aduce la ndeplinire masurile adoptate potrivit legii pentru apararea tarii, scop n care organizeaza si nzestreaza fortele armate. MINISTERELE sI CELELALTE AUTORITI ALE ADMINISTRAIEI PUBLICE CENTRALE raspund de executarea masurilor de aparare, fiecare n domeniul sau de activitate, potrivit legilor din domeniu; ele au atributii generale prevazute n Legea apararii nationale dar si atributii specifice rezultate alte legi ce reglementeaza serviciul public al apararii si ndeplinirea atributiilor generale si speciale, ministrii emit ordine si instructiuni pe baza si n vederea executarii legilor si hotarrilor Guvernului, uneori realizndu-se acorduri de colaborare ntre MAp si alte autoritati[24]. AUTORITILE ADMINISTRAIEI PUBLICE LOCALE au n timp de pace, de mobilizare si de razboi, potrivit competentei teritoriale, anumite atributii n legatura cu

apararea nationala prevazuta n legislatia specifica[25] iar aparatul tehnic de specialitate al prefecturii conlucreaza cu reprezentatii locali ai MAp, MI si SRI n elaborarea masurilor ce se impun pentru asigurarea respectarii drepturilor individuale, apararea proprietatii publice si private, securitatea cetatenilor si prevenirea infractiunilor[26]. AUTORITILE JURISDICIONALE, prin instantele judecatoresti si ministerul public rezolva problemele legate de situatii de ncalcare a dispozitiilor referitoare la apararea nationala aducndu-si un aport deosebit la asigurarea legalitatii si ordinii de drept n sistemul securitatii nationale. De remarcat, n acest context, dispozitiile speciale ale Codului penal si Codului de procedura penala, competenta special determinata a instantelor militare ca si competenta n materie de contencios administrativ a instantelor judecatoresti pentru actele autoritatilor publice cu atributii n domeniul apararii nationale. si unele autoritati publice autonome participa n modalitati proprii la buna functionare a serviciului public al apararii. Concluzionnd spunem ca Romnia dispune de un mecanism institutional complex n conducerea sistemului public de aparare nationala, eforturile autoritatilor publice abilitate trebuie sa fie ndreptate pentru buna functionare a acestuia. Desi ndeplinesc functii de aparare nationala, autoritatile publice prezentate ramn civile realiznd si sarcini apartinnd altor domenii si si subordoneaza si autoritatile militare care ndeplinesc misiuni specifice de aparare armata. 1.2.3. Notiunea de autoritate militara Studiul legislatiei romnesti elaborate dupa 1991 releva ca sintagma "autoritate militara" a fost utilizata prima data n Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila[27]; dupa aceasta prima mentiune, notiunea a fost folosita de cinci ori n Legea din 1997 privind rechizitiile de bunuri si prestarile de servicii n interes public[28] si de noua ori n Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul starii de asediu si regimul starii de urgenta. Ea a mai facut obiectul Legii nr. 61/2000 pentru aplicarea Acordului dintre statele NATO si celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la Statutul fortelor lor si al Legii nr. 215/2001 a administratiei publice locale. Se poate concluziona ca legislatia romneasca actuala foloseste destul de rar notiunea de autoritate militara, ca efect prelungit n timp al nlocuirii denumirii consacrate antebelic cu sintagme de mprumut ca "organe militare" sau "cadre militare". Pe de alta parte, trebuie mentionat ca utilizarea indirecta a notiunii de autoritate militara are un caracter general deoarece ori de cte ori legea foloseste denumirile unor anumite structuri militare (SMG, CMZ, comandamente etc.) ne indica de fapt autoritati militare specifice. O alta concluzie este aceea ca referirea legala la autoritati militare se face nu att pentru raporturile existente n interiorul armatei ct la relatiile acesteia cu cetatenii sau cu alte autoritati publice. Sintagma "autoritati militare'' este folosita expres si n tratatele internationale: sectiunea a III-a a Regulamentului anexa la Conventia de la Haga din 1907 privitoare la legile si obiceiurile razboiului terestru se intituleaza chiar "Despre autoritatea militara pe teritoriul Statului inamic; numeroase norme ale Conventiilor de la Geneva din 1949 si ale Protocoalelor aditionale din 1977 se refera direct la autoritatile militare[29].

Regulamentul disciplinei militare din anul 2000 este primul regulament al perioadei actuale care foloseste n mod expres notiunea n chiar titlul capitolului al doilea Autoritatea militara si obligatiile care decurg din aceasta ca si n art. 10, 11, 19 si n glosarul anexat; nsa, inertial, mult mai frecvente sunt expresiile comandanti, superiori, structuri militare, esalonul superior s.a. Mai mult chiar, atunci cnd defineste abaterile disciplinare, art. 44 include ntre altele "lipsa de respect manifestata fata de comandanti, superiori, egali sau inferiori n grad si fata de autoritati indicnd astfel, n mod indirect, ca autoritatile ar fi doar cele civile; aceasta inconsecventa se va diminua probabil cu timpul, pe masura ce notiunea analizata va fi utilizata tot mai mult. De altfel, Doctrina actiunilor ntrunite aprobata de MAp n iulie 2001, introduce fara nici un fel de prejudecata termenul de autoritate militara, alaturi de cel de Autoritate Nationala de Comanda si de alte structuri cu caracter de autoritate militara, ceea ce se ntmpla si n Doctrina operatiunilor multifunctionale ntrunite, din octombrie 2001. n ceea ce priveste semnificatiile notiunii de autoritate militara, n legislatia antebelica ea desemna pe comandantii sau structurile militare ce se ncadrau n ceea ce Constitutiile denumeau ''puterea armata", ca putere publica a statului. Pentru autoritatile militare, Constitutia nu ntrebuinteaza, de fapt, nici unul din termenii echivalenti si nici pe acela antebelic de "putere armata" deoarece astazi functiile armatei sunt mai complexe dect simpla asigurare a serviciului public al apararii. Articolul 117 al Constitutiei se margineste sa proclame ca "armata este subordonata exclusiv vointei poporului pentru garantarea suveranitatii, a independentei si a unitatii statului, a integritatii teritoriale a tarii si a democratiei constitutionale". Aceasta nu nseamna ca armata este lipsita de prerogativele ei de putere armata sau de autoritate publica; ea ramne puterea armata a statului n sensul ca reprezinta instrumentul de forta publica pentru apararea comunitatii de eventualele pericole externe (dar si interne) si exercita, prin misiunile care-i sunt stabilite constitutional, atributii de autoritate publica att n domeniul apararii ct si al securitatii, ordinii publice, politicii externe. n legislatia militara actuala nu exista o definitie generica a autoritatilor militare ci numai definitii ale unor autoritati militare concrete, prin specificarea atributiilor acestora. Totusi, o definitie generica a autoritatilor militare o gasim n Legea nr.6/2000 pentru aplicarea Acordului dintre statele parti la Tratatul Atlanticului de Nord si celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la statutul fortelor lor[30]; conform art. 1 al.5 al legii, notiunea de "autoritati militare ale statului trimitator" nseamna acele "autoritati nvestite cu atributii de comanda si de aplicare a legislatiei acestui stat cu privire la membrii fortei sale sau ai componentei civile". Se poate observa, pe de o parte, ca legea romna preia, de fapt, definitia din textul international mentionat si, pe de alta parte, ca n ntelesul acestui act normativ accentul se pune pe atributiile de comanda si de aplicare a legislatiei militare fata de militari; fiind autoritate publica, autoritatea militara se poate nsa manifesta nu numai fata de militari ci si fata de civili, att autoritati ct si particularii.

Dupa aparitia Statutului cadrelor militare n 1995, primul regulament militar romnesc ce se refera expres la notiunea de autoritate militara este Regulamentul general pentru conducerea actiunilor militare din 1998, care contine n art.3 dispozitia potrivit careia "comandantul este autoritatea nvestita sau asumata legal care exercita actul de comanda asupra personalului structurilor subordonate precum si asupra celui avut temporar n subordine iar n art.4 prevede ca "actul de comanda include autoritatea si responsabilitatea pentru folosirea eficienta a resurselor disponibile si pentru planificarea actiunii, organizarea, coordonarea si controlul fortelor n vederea ndeplinirii misiunilor. Acelasi regulament mai defineste: n art.7 pe loctiitorul comandantului drept "autoritatea nvestita care participa la actul de comanda n limitele stabilite de comandant", relatiile acestuia cu seful de stat major, cu statul major si cu comandantii unitatilor subordonate fiimd stabilite, de asemenea, de catre comandant; n art. 17. pe seful de stat major ca "autoritate nvestita cu exercitarea actului de comanda asupra statului major,el putnd lua decizii care privesc ntreaga unitate numai n absenta comandantului si a loctiitorului acestuia"; n art.1, comandamentul, care apare ca elementul de structura al unitatii militare organizat pentru exercitarea actului de comanda si nvestit prin acte normative cu competente specifice n domeniul actiunilor militare, organizat pe compartimente; n art. 14, statul major, care apare ca fiind structura de baza a comandamentului prin care comandantul realizeaza actul de comanda asupra fortelor subordonate; n art. 16, compartimentele comandamentului care, prin relatiile organizatorice stabilite, au fiecare n parte, autoritate functionala n problemele specifice domeniului lor asupra celorlalte compartimente. Glosarul Regulamentului defineste si "autoritatea asumata legal" ca "drept de a da ordine pe care un militar si-l asuma potrivit actelor normative n vigoare, a ierarhizarii gradelor, functiilor si a competentelor n domeniu ; dispozitiile mentionate mai sus, completate cu atributii concrete ale functiilor respective, sunt reluate si n Regulamentul de ordine interioara n unitate intrat n vigoare n iulie 2000 ca si n Doctrina actiunilor ntrunite ale fortelor armate si Doctrina operatiilor multinationale din anul 2001. Analiza notiunii de autoritate militara implica si cteva consideratii asupra delegarii de autoritate si transferului de autoritate. n cele mai multe cazuri, autoritatea apartine de drept comandantilor numiti legal n functii publice militare si se supune principiilor constitutionale care prevad ca functiile si demnitatile publice civile si militare pot fi ocupate de persoane care au numai cetatenia romna si domiciliul n tara (art.16) si ca cetatenii carora le sunt ncredintate functii publice, precum si militarii, raspund de ndeplinirea cu credinta a obligatiilor ce le revin si, n acest scop, vor depune juramntul cerut de lege (art.50); ea poate fi nsa delegata de comandant si altor persoane. 1.2.3.1. Delegarea de autoritate n lipsa unor prevederi legale exprese referitoare la delegarea de autoritate militara, ramn aplicabile regulile generale ale delegarii atributiilor de functie publica ca si referirile la aceasta chestiune existente n regulamentele militare. Astfel, Regulamentul general pentru conducerea actiunilor militare (ale carui prevederi au fost preluare si n art.49 din Regulamentul de ordine interioara n unitate) dispune n art.5 ca n functie de

situatie, comandantul poate transmite temporar prin delegare de comanda atributiile si sarcinile sale unor persoane subordonate ierarhic. Regulamentele contin nsa si doua precizari pe care le putem considera contradictorii: n prima se spune ca "delegarea de comanda e nsotita si de competenta si responsabilitatea corespunzatoare", ceea ce este normal, iar n a doua se adauga ca "prin delegare de comanda, competenta si responsabilitatea comandantului n fata superiorilor nu se diminueaza ", ceea ce este ilogic, chiar avnd n vedere principiul unitatii de comanda, deoarece daca delegarea a fost legala nu se poate nicidecum contrazice principiul raspunderii individuale. Rezolvarea acestei contradictii impune un apel la teoria competentei organelor administratiei publice, n conformitate cu care prin competenta ntelegem ansamblul atributiilor stabilite legal, ce confera drepturi si obligatii pentru a duce n nume propriu si n realizarea puterii publice o anumita activitate administrativa; spre deosebire de competenta ce poate fi delegata altei persoane, capacitatea administrativa a organelor administratiei publice, nteleasa ca aptitudine a acestora de a fi subiecte n raporturile juridice administrative reclamate de realizarea competentei lor, nu poate fi delegata. n art. 6 al regulamentelor mentionate se adauga si ideea ca nu poate fi delegata de catre comandant raspunderea pentru ndeplinirea misiunii ncredintate unitatii pe care o comanda deoarece decizia finala si responsabilitatea finala i revin. Analiznd cele 22 de atributii ale comandantului prevazute n art. 52 din Regulamentul de ordine interioara n unitate, se poate presupune ca el ar putea delega temporar autoritatea sa unor subordonati n ceea ce priveste 20 de atributii; doua dintre ele ramn incompatibile cu delegarea si anume asigurarea permanenta a capacitatii de lupta pentru trecerea la ndeplinirea misiunii precum si aceea de informare a loctiitorului cu datele necesare preluarii comenzii. Tot o referire la delegarea de comanda, indirecta de data aceasta, exista n art. 7 care dispune ca loctiitorul comandantului participa la actul de comanda n limitele stabilite de catre comandant; se poate presupune ca loctiitorul va participa la actul de comanda n limitele delegarii de autoritate decise de comandant. 1.2.3.2. Transferul de autoritate

Spre deosebire de delegarea de autoritate care opereaza n interiorul organismului militar national, transferul de autoritate presupune trecerea conducerii operationale a fortelor militare n sarcina unor comandanti militari straini, n cadrul procesului de participare nationala la operatiuni multinationale. Avnd n vedere ca apararea armata a unui stat se concepe si se realizeaza n conformitate cu interesele sale fundamentale, conducerea acesteia revine n exclusivitate organelor sale constitutionale si legale, ntre care se numara si autoritatile militare. n acest sens, Strategia militara a Romniei precizeaza ca armata se subordoneaza si raspunde n fata conducerii democratice civile a statului . Pe de alta parte, una din modalitatile traditionale de ntarire a securitatii nationale dincolo de propriile eforturi militare este reprezentata de participarea la coalitii militare n cadrul eforturilor internationale de asigurare a securitatii colective a statelor. Specificul coalitiilor si aliantelor militare consta n utilizarea fortei combinate a mai multor state pentru a impune vointa si scopurile comune. Indiferent ca avem de a face cu aliante

permanente sau coalitii ad-hoc sau n cadrul unor organizatii internationale integratoare, unitatea de comanda si actiune ramne principiul fundamental al utilizarii eficiente a fortelor militare, lucru dificil de realizat n cadrul operatiilor combinate. n fapt, n cadrul unei operatiuni combinate avem de a face cu mai multe contingente nationale ce intra n compunerea unei forte multinationale condusa de un comandament numit prin consens de catre tarile participante. Deoarece contingentele nationale sunt si subdiviziuni ale fortei multinationale, ele se subordoneaza direct si nemijlocit comandamentului fortei, potrivit principiului militar universal conform caruia comandantii se succed pe nivele ierarhice, raspunznd de disciplina militarilor aflati sub autoritatea lor si asumndu-si adesea, pe deasupra, anumite responsabilitati si competente penale referitoare la subordonatii lor. Ca urmare, comandantul fortei e investit cu autoritatea deplina de comanda din punct de vedere operational asupra contingentelor nationale cu exceptia deciziilor administrative si disciplinare; chiar si n aceste domenii, el poate solicita informatii, rapoarte si investigatii deoarece are o responsabilitate generala asupra ordinii si disciplinei n cadrul fortei. Din punct de vedere politic si juridic, aceasta autoritate a comandamentului fortei multinationale provine din tratatele de alianta (coalitie) si din aranjamentele tehnice militare ncheiate nainte de nceperea operatiunii, care prevad un transfer de autoritate de la organele nationale la cele multinationale. n conceptia NATO, unitatea de comanda a fortelor militare este considerata ca esentiala, fie ca e vorba de operatiuni de razboi sau de actiuni de sprijinire a pacii. De aceea, structura de comanda a operatiunii trebuie sa ia n considerare specificitatea fiecarei misiuni si modalitatile de care se dispune pentru a fi dusa la ndeplinire, respectndu-se cerinta eficientei militare, indiferent ca avem de a face cu o actiune proprie (a NATO) sau de una n realizarea unui mandat al ONU ori OSCE. Pactul Nord Atlantic considera ca pentru a fi eficienta, o operatiune combinata trebuie sa asigure concordanta deplina ntre toate aspectele misiunii politic, civil, administrativ, juridic, umanitar si militar[31]. Acesta este motivul pentru care Doctrina NATO opereaza cu conceptul de "Transfer de autoritate" (TOA - Transfer of Authority). n legislatia militara romneasca publicata pna n prezent, referirile la TOA se rezuma la Acordul privind Forta de Mentinere a Pacii n Europa de Sud Est[32] ncheiat ntre Albania, Bulgaria, Grecia, Fyrom, Italia, Romnia si Turcia, prin care se creeaza o brigada notificata la ONU si OSCE pentru angajarea n prevenirea conflictelor si n alte operatiuni n sprijinul pacii. Conform art.1 al acordului, expresia "transfer de autoritate'" nseamna transferul oficial al unui anumit grad de autoritate asupra fortelor desemnate efectuat ntre unul din statele participante si comandamentul Brigazii sau ntre oricare din cei doi comandanti aflati n subordinea acestuia. ncepnd cu acest moment, contingentele nationale sunt subordonate autoritatii Comandamentului Fortei Multinationale de Pace, asa cum s-a convenit n cadrul Comitetului Director PoliticoMilitar; se mai precizeaza ca procedurile detaliate pentru generarea fortei vor fi elaborate de catre Nucleul de Stat Major, sub responsabilitatea Comandantului Fortei de Pace pentru a fi aprobate si de catre Comitetul Director Politico-Militar. Sa notam, n acest context, ca prevederile respective nu nseamna numai subordonarea unor unitati

romnesti unui comandant strain ci si subordonarea unor unitati militare straine unor comandanti romni, ncepnd din anul 2007 Romnia fiind la conducerea militara a Fortei pentru o perioada de doi ani, asa cum prevede Anexa privind localizarea comandamentului si rotatia posturilor principale[33]. Directiva actiunilor ntrunite ale fortelor armate din anul 2001 prevede n art. 65 ca fortele armate ale Romniei vor conlucra cu structurile de securitate euroatlantice pe baza parteneriatului si a memorandumurilor de ntelegere; n situatia desfasurarii pe teritoriul national a actiunilor strategice ntrunite sau combinate, conducerea efortului multinational va apartine, n exclusivitate, Autoritatii Nationale de Comanda, recunoscndu-se si egalitatea tuturor partenerilor. n concluzie, potrivit transferului de autoritate ca si principiului unitatii de comanda care se aplica n cazul fortelor multinationale, un contingent national fiind o parte componenta a fortei nu mai poate primi instructiuni si ordine dect pe cale ierarhica, de la comandantul fortei, si nici propriul guvern nu poate ncalca aceasta regula. Aceasta nu nseamna, totusi, ca militarii contingentului national nu mai depind n nici un fel de propriul guvern: n ceea ce priveste autoritatea administrativa si jurisdictionala, comandantul unui contingent national ramne subordonat total autoritatilor sale nationale, fiind responsabil de resursele, de ordinea si disciplina propriilor forte si avnd atributii precise pe aceasta linie prevazute n acordul de participare si n SOFA. Pe de alta parte, actele autoritatii militare n astfel de cazuri au un regim juridic distinct: n interiorul contingentului national ele se supun cerintelor de legalitate nationala, iar n cadrul fortei multinationale cerintelor prevazute n documentele de organizare si functionare ale aliantei/coalitiei respective care implica procedurile standard de operare.

CAPITOLUL II. ACTELE AUTORITILOR MILITARE NOIUNE sI SFER 2.1. Comandament si administratie n activitatea militara 2.1.1. Notiunea de comandament si administratie militara Dictionarele definesc, la modul general, comandamentul militar ca actiunea, dreptul de a comanda, ca putere, responsabilitate si functie a celui care comanda; exista si o definitie specifica a comandamentului militar, ca ansamblu al instantelor superioare ale armatelor sau organ de conducere a unei (mari) unitati sau a unei institutii militare[34]. Mai detaliate sunt dictionarele militare care se refera la comandament ca organ de conducere specific organizarii militare, nglobnd personal cu grade, functii si specialitati stabilite prin statele de organizare sau prin ordine speciale, existnd un comandament suprem (cel

mai nalt organ militar n timp de razboi care conduce n mod centralizat operatiile si toate celelalte activitati necesare desfasurarii razboiului), comandamente de arma (geniului, transmisiunilor, logisticii, protectiei civile), comandamente de mari unitati (armata, corp de armata, divizie, brigada) si comandamente operationale sau teritoriale (organe militare teritoriale ale MAp destinate a ndruma activitatea centrelor militare judetene iar n timp de razboi a rezolva si alte probleme militare n raza sa de activitate); de regula, comandamentul cuprinde comandantul cu loctiitorii sai, statul major, comandantii (sefii) de arme (servicii) cu statele lor majore, unitatile (subunitatile) de paza si deservire[35]. Notiunea de administratie militara are, n general, semnificatia de sectie a unei institutii, nsarcinata cu gestiunea unui patrimoniu dar si de parte a armatei care se ocupa cu organizarea, ntretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor . Dictionarele militare definesc administratin militara fie ca sistem de organizare si conducere instaurat de autoritatile militare pe un teritoriu ocupat n timp de razboi, fie ca termen care definea, n trecut, totalitatea activitatilor privind organizarea, nzestrarea, asigurarea tehnico-materiala (echipare, hranire. ntretinere) si financiara a fortelor armate precum si elaborarea regulilor specifice pentru aplicarea n armata a legislatiei si actelor normative[36]. n acest ultim sens, administratia militara este echivalata de unii cu termenul actual de "intendenta" (desi ea reprezinta mult mai mult). Legislatia romna mentine distinctia ntre comandament si administratie, aplicndu-le un regim juridic deosebit, regulamentele militare actuale nu mai definesc dect comandamentul n care, ntr-un anume fel si pe baza ideii unitatii de comanda introduc n mod fortat si administratia. Astfel, Regulamentul general al actiunilor militare n 1996 defineste comandamentele structurilor militare de la categoriile de forte ale armatei, genurile de arme si specialitatile militare ca organe de conceptie si executie care raspund de ntrebuintarea fortelor si mijloacelor din subordine si se subordoneaza structurilor organizatorice de care apartin. Regulamentul general pentru conducerea actiunilor militare din 1998 defineste comandamentul ca element de structura al unitatii militare, organizat pentru exercitarea actului de comanda si investit, prin acte normative, cu competente specifice n domeniul actiunii militare; el este structurat pe compartimente (comandant, loctiitor, asistenta religioasa, juridic, financiar, statul major, personal, informatii, operatii, logistic, comunicatii si informatica). Comandamentul exercita actul de comanda a tuturor elementelor structurii unitatii, desfasurnd activitati de prevedere (prognoza, planificare, programare), organizare, coordonare si control[37]. Fata de situatia creata de regulamentele militare romnesti actuale apreciem ca este foarte adevarat ca n lupta armata administratia militara este subordonata comandamentului; ceea ce nu nseamna nicidecum ca administratia nu mai exista ca activitate deoarece att n razboi ct mai ales n timp de pace multe din problemele ce trebuiesc rezolvate sunt strict administrative, existnd chiar o administratie a comandamentului. Din punctul de vedere al dreptului administrativ, reabilitarea termenului de "administratie militara" ar rezolva problema delimitarii regimului juridic diferentiat aplicat actelor de comandament si actelor de administratie. Abia n anul 2001 a nceput sa se vorbeasca din nou despre administratia militara ca forma de activitate militara; astfel, Doctrina operatiilor ntrunite

ale fortelor armate si Doctrina operatiilor ntrunite multinationale definesc att notiunile de "comanda" si "comanda operativa" dar si pe aceea "conducere operationala" si "conducere administrativa", aceasta din urma reprezentnd ansamblul de activitati desfasurate de comandamentele militare pentru generarea fortelor, realizarea logisticii fortelor, ntretinerea infrastructurii militare s.a. n conceptia prof. A. Iorgovan, comandamentele militare, cum este general acceptat si n doctrina militara actuala, au drept ratiune de a fi conducerea armatei si a celorlalte componente ale fortelor armate n timp de razboi n scopul asigurarii victoriei, ele avnd "in mna" conducerea operatiilor militare iar n timp de pace, dincolo de alte semnificatii, comandamentele militare au misiunea de a pregati si instrui armata, de a mentine la cele mai nalte cote capacitatea de lupta a trupei si a tehnicii militare; desigur, aceste misiuni nu apar ca un scop n sine, dimpotriva, ele reprezinta mijloace de gestionare a marilor valori nationale, evocate de mai multe ori n mod expres si legea fundamentala. S-ar putea spune ca, la modul general, comandamentul si administratia se regasesc n functionarea oricarei institutii: o scoala sau o primarie, o posta sau o directie de minister, o ntreprindere comerciala sau o unitate militara si rezolva problemele prin intermediul unor acte de autoritate si de gestiune, ambele fiind indispensabile n realizarea scopurilor specifice iar existenta esecurilor se datoreaza att comandamentului ineficient ct si ineficacitatii administratiei. n ciuda cresterii considerabile a dimensiunilor logistice ale razboiului, militarul de profesie ramne, totusi, n ultima instanta, un comandant militar si nu un om de afaceri sau un administrator de organizatie; iata de ce trebuie cautat echilibrul optim ntre comandament si administratie n activitatea militara. Este nendoios faptul ca specialitatea militara impune ca o necesitate imperativa cunostinte de stiinta si arta militara care sunt indispensabile exercitarii comandamentului pentru ndeplinirea misiunilor primite si obtinerea victoriei n razboi. Pe lnga aceste cunostinte strict tehnice, conducerea eficienta a structurilor militare moderne ca sisteme complexe, cere nsa si o cultura generala si speciala ct mai ampla, n care se includ si notiunile de drept administrativ militar si stiinta administratiei militare; speram ca putem convinge cu argumente solide ca si aceste cunostinte reprezinta o necesitate la fel de imperativa ntru obtinerea succesului n activitatea militara. Formarea si perfectionarea activitatii cadrelor militare trebuie sa aiba n vedere, n acest sens, att comandamentul ct si administratia, echilibrate n mod judicios; iar controlul intern, ierarhic si jurisdictional trebuie sa asigure functionarea optima att a comandamentelor ct si a administratiei. n conditiile n care armata poate fi considerata drept una din cele mai mari ntreprinderi nationale de stat, putem spune ca si va putea ndeplini sarcinile ncredintate doar daca pe lnga un comandament stiintific va avea si o buna organizare si functionare administrativa, va fi mai bine si legal gospodarita iar conducatorii ei, chemati prin comenzile ncredintate sa o administreze, vor fi convinsi de importanta ce trebuie s-o acorde atributiunilor lor administrative.

2.1.2. Evolutia legislatiei administratiei si comandamentului militar Dupa primul razboi mondial, legislatia administratiei si comandamentului militar se perfectioneaza n functie de nvatamintele razboiului dar ramne n linii esentiale asa cum fusese statuata n perioadele anterioare. Mentionam Decizia ministeriala din 1921 privind supravegherea administratiei, ordonantarea cheltuielilor si verificarea actelor tuturor formatiunilor armatei realizate de comandamente si servicii[38] sau Regulamentul inspectorilor de armata si Consiliului Superior al Armatei din 1922. nsa din 1919, Legea de organizare a Ministerului de Razboi fusese completata[39] cu acest nou organism compus din ministru (presedinte), inspectorii de armata si seful S.M.G. (membrii) si secretarul general al ministerului (secretar al Consiliului). Experienta celui de-al doilea razboi mondial n-a putut fi pe deplin fructificata eficace dupa aceea deoarece, n conditiile concrete posterioare anului 1945, s-au impus mai degraba modelele sovietice de organizare a comandamentului si administratiei militare fara a fi utilizate nvatamintele rezultate din modul istoric traditional romnesc. Astfel, nca prin Legea nr. 452 din 1946 de organizare si functionare a Ministerului de Razboi[40], distinctia dintre comandament si administratie se dilueaza si mai mult, M.St.M. avnd si atributia de a propune proiecte de legi militare. Despre o lege asupra organizarii armatei, n care sa se puna problema separarii comandamentului de administratie, nu se va pomeni dect n Constitutia din 1991. Asa s-a putut ajunge n zilele noastre la conceptia ca n armata totul este comandament iar administratia este un termen iesit din uz, conceptie reflectata si n legislatia militara actuala. Astfel, ultimul act normativ n domeniu, Ordonanta de Urgenta a Guvernului privind organizarea si functionarea MAp[41] din 2006, are doar doua referiri la administratia militara; prima, n legatura cu atributia Secretariatului general al ministerului care rezolva, ntre altele, probleme privind asigurarea administrativa a ministerului; a doua, n enumerarea atributiilor principale ale MAp, face trimitere la administratia patrimoniului aflat n dotare; n rest, totul n activitatea MAp ar parea sa fie comandament. Prezentarea evolutiei comandamentului si administratiei n legislatia militara romneasca ne permite sa concluzionam ca aceste institutii distincte desi oarecum independente, au progresat n strnsa legatura, amndoua avnd o importanta particulara n apararea nationala; ca, nca de la origini, legiuitorul a asigurat un raport optim ntre ele, avnd n vedere specificul ndeplinirii misiunilor militare. 2.2. Raporturile care se stabilesc ntre administratia militara si administratia publica Intrnd n domeniul cercetarii stiintelor administrative, putem constata ca literatura de specialitate enumera diverse modele de administratie (modelul liberal, weberian, neoliberal) si o serie de metode de analiza asupra administratiei publice (analiza organizationala, functionala sau analiza sistemica)[42]. Analiza organizationala pleaca de la studiile sistemului politico-administrativ francez si raporturile sale cu puterea centrala, aceasta diferentiind ntre studiile empirice, care vad administratia ca fiind o mare masina unitara ale carei organe asculta orbeste ordinele

puterii centrale, si compartimentarea organizatiei n sisteme de actiune cu reguli si caracteristici proprii. Referindu-ne la analiza functionala, definim functia unei institutii sau a unei activitati ca fiind procesul prin care se cauta ndeplinirea rolului social si contributia la continuitatea structurilor acesteia. Analiza functionala face referire la doua teme: diferentierea functiunilor si disfunctiile administratiei. Analiza tranzactiilor dintre sistem si mediul sau a putut pune n legatura analiza sistemica, elaborata de David Easton, strns legata de politic cu domeniul administrativ. Easton adopta urmatoarea definitie politicii: ansamblul interventiilor prin care obiectivele de valoare sunt repartizate pe calea autoritatii ntr-o societate. stiinta administratiei distinge pentru mediul intrasocietal interventiile sistemului administrativ, politic, economic si social. Sistemul administrativ este dependent de puterea politica, asigurndui legitimitate, orientare si control. Teoria persistentei sistemelor, care n conceptia lui Easton nu apare ca o teorie a echilibrului, presupune prezenta unor tensiuni n cadrul sistemlui provocate de anumite perturbari. Putem sa spuneam despre trecutul administratiei publice ca avem o imagine destul de clara, a unei organizatii ierarhice, subordonate, coerente n structurile si actiunile sale.Cele trei modele amintite mai sus ntaresc aceasta imagine asupra adminisratiei. Totusi sistemele administrative de astazi, care par a fi satisfacatoare se confrunta cu probleme de genul: schimbarii unui sistem paralizat de blocajele institutionale si culturale si problema stapnirii unei birocratii sufocante si omipotente[43]. Cautarea unor remedii constituie o reflectie prospectiva asupra viitorului administratiei publice. Astfel, idealul descentralizarii propune schimbarea sistemului administrativ si idealul statului-holding propune debarasarea statului de birocratia sa, prin introducerea managementului n administratia publica. Teoria procesual-organica ofera si ea repere pentru depasirea interpretarilor reductioniste ale organizatiilor, pentru ca acestea sa adopte atitudini constructive fata de socioorganizarile n care functioneaza si n relatiile dintre ele. Conform acestei teorii organizatiile sunt procesualitati, adica organizari sociale capabile sa-si modifice modalitatile de functionare nct sa ramna functionale n conditiile n care socioorganizarile n care se maifesta sunt, de asemenea, procesualitati[44]. Cu alte cuvinte organizatiile se specializeaza n functie de nevoile sociale pe care ncearca sa le satisfaca si sunt particularizate de contextele sociale care le integreaza: manifestari interioare organizatiei constituite n modalitati exterioare organizatiilor n care acestea functioneaza prin reglementari[45]. Particulariznd n cazul nostru serviciul public de aparare, fie ca este aparare colectiva sau ca este aparare nationala, subliniem faptul ca el reprezinta o necesitate a societatii n care traim. Ea a facut ca la nivel central, organele administratiei publice sa investeasca cu autoritate anumite organisme pentru a conduce si coordona administratia militara.

n timp de pace, armata desfasoara serviciul public destinat sa apere organizarea statala pentru eventuale stari de criza, activitate supusa ordinii publice, iar n timp de razboi activitatea armatei este guvernata de normele dreptului international sau de dispozitii speciale. Aceasi teorie procesual-organica ofera repere pentru organizatia (administratia) militara care elaboreaza strategii de ameliorare a situatiei ei n raport cu strategiile publice (adica, ale administratiei publice) si diferentiind competentele n cadrul organizatiei, decidentii acesteia furnizeaza decidentilor administratiei publice date utile pentru orientarea optiunilor legislative si administrative[46]. n acelasi timp, administratia publica, prin optiunile politice, normarile cu caracter juridic si deciziile publice cu caracter administrativ, exercita presiuni cu consecinte gestionare pentru administratia militara, constituind contexte normatoare si administrative pentru aceasta. ntr-o alta ordine de idei, interdependenta dintre administratia publica si administratia militara este rezultatul unor conditionari specifice date de natura activitatilor n timp de pace, n situatii de criza, sau de razboi si este structurata att la nivel central, ct si la nivel teritorial pe unitati ale administratiei publice teritoriale si locale descentralizate[47]. Astfel, conform Strategiei de modernizare a administratiei publice, principala cerinta pentru administratia militara o reprezinta adaptarea organizarii si functionarii structurilor sale si eficientizarea actului decizional. Aprecierile doctrinare asupra administratiei militare n raport cu problemele de comandament sunt astazi prea putin comentate si definite. Am vazut pana acum ce structuri cu rol de comandament avem si care sunt atributiile lor la nivel strategic, opertional si tactic, pe timp de pace, n situatii de criza si razboi. n ndeplinirea acestor atributii pe langa actul propriu-zis de comanda se ndeplinesc si sarcini administrative care ajuta la proiectarea planurilor si respectiv darea ordinelor de instructie sau de operatie. n literatura de specialitate se invoca necesitarea principiului separarii conducerii de administratie, prin statuarea Comitetului sefilor de Stat Major ca nalt Comandament, separat de Ministerul Apararii cu atributia de a concepe, si imprima directia n pregatirea, organizarea si conducerea actiunilor militare, transformndu-se la razboi n Marele Cartier General; seful naltului Comandament sa isi exercite direct si efectiv comanda armatei si sa raspunda de pregatirea acesteia pentru razboi, subordonndu-se direct Autoritatii Nationale de Comanda si coordonndu-si eforturile cu administratia de la nivelul Ministerului Apararii[48]. Prin noua Lege de organizare si functionare a Ministerului Apararii[49] se constituie ntradevar Comitetul sefilor de Stat Major, nsa doar ca un organism cu rol consultativ, la nivelul Statului Major General. 2.3. Delimitarea sferei actelor autoritatilor militare 2.3.1. Legislatia militara antebelica Legislatia militara antebelica continea putine dispozitii n legatura cu actele autoritatilor militare. Astfel, Legea asupra organizarii comandamentelor armatei din 1883 dispunea ca

toti comandantii de corp de armata sa-si exercite comandamentul prin intermediul imediat al comandantilor de divizii si de brigazi carora le da ordine si instructii pentru tot ce se refera la trupe, servicii, scoli, stabilimente si la militarii izolati; iar Legea asupra administratiunii armatei din acelasi an prevedea ca actele administrative ale ofiterilor de intendenta puteau avea forma si caracterul proceselor-verbale, deciziilor si vizelor. n realitate, varietatea modului de actiune a autoritatilor militare implica o gama extrem de diversa de acte care este determinata prin legislatia speciala (legea puterii armate, a starii de asediu, a naintarilor, a pozitiei ofiterilor, a rechizitiilor etc.) precum si prin regulamente speciale care contin chiar modele si proceduri pentru ntocmirea unor nscrisuri; diversitatea actelor autoritatilor militare se refera att la forma ct si la procedura elaborarii lor, n functie de aplicarea acestora serviciului de stat major sau serviciilor administrative, conducerii razboiului sau administratiei corpurilor de trupa, situatiilor de pace, ori de criza si razboi. n acest sens, doctrina administrativa militara a epocii[50] aprecia ca autoritatile militare elaboreaza acte distincte pe baza: Regulamentului asupra soldei, cnd hotarasc drepturile banesti ale militarilor; Legii asupra pozitiei ofiterilor, cnd decid avansarea, pensionarea sau retragerea acestora; Regulamentului asupra mbracamintei, cnd organizeaza echiparea trupelor; Regulamentului asupra cazarmamentului, cnd procura locuinte militarilor; Regulamentului asupra subzistentelor, cnd asigura hrana soldatilor; Regulamentului serviciului interior, cnd decid sanctiunile aplicabile celor care comit abateri; Legii starii de asediu, cnd iau masuri n starile exceptionale s.a.m.d. 2.3.2. Legislatia militara postbelica Situatia a ramas neschimbata si n legislatia militara postbelica. Legile de organizare a Ministerului Apararii Nationale prevedeau doar ca n ndeplinirea atributiilor sale, ministrul emite ordine si instructiuni; inclusiv regulamentele militare sunt aprobate prin ordine ale ministrului, practica ce se mentine si azi. Legea nr. 32/1968 mentioneaza procesele-verbale ntocmite de comandanti pentru sanctionarea contraventiilor. Din anii '80 s-a instituit practica directivelor comandantului suprem. Regulamentul disciplinei militare din 1973, arata ca sanctiunile disciplinare ale militarilor se dau prin ordin verbal sau scris. n Regulamentul serviciului de garda si garnizoana din 1987 se fac referiri la actele autoritatilor militare n dispozitiile referitoare la documentele garzii (planuri cu modul de actiune, modele de autorizatii si permise de acces, model de delegatie pentru persoanele care controleaza garda), la foaia de stare a garzii, la consemnele particulare ale posturilor sau raportul ofiterului de rond pe garnizoana. Dispozitii utile pentru a demonstra varietatea actelor autoritatilor militare contine si Regulamentul activitatilor de stat major a comandamentelor din trupele de uscat n operatie (lupta) din 1986, conform caruia, conducerea nentrerupta a trupelor se realizeaza, ntre altele, prin elaborarea documentelor operative de lupta (art.5) iar ordinele (dispozitiunile) comandantului sunt obligatorii pentru ntregul personal al comandamentului precum si pentru unitatile subordonate (art.13). Se apreciaza ca prin documente operative (de lupta) se nteleg documentele care se refera la pregatirea si ducerea operatiei (luptei), asigurarea strategica (operativa, de lupta), deplasarea si stationarea trupelor (art.312). n functie de continut, ele se clasifica n documente pentru conducere (hotarrea comandantului, directiva operativa, ordinul de operatii, planurile, dispozitiunile si hartile de lucru ale compartimentelor comandantului); documente pentru organizare, raportare sau informare

(dispozitiunea preliminara, planul de activitate, planul de control, planul de aparare si paza a punctului de comanda, sinteze, dari de seama, rapoarte, informari, cereri, ordine de zi, jurnalul actiunilor de lupta, harti si acte justificative); documente diferite (tabele, scheme, grafice, situatii, calcule, fotografii, documentare, monografii, note, informari asupra prizonierilor si capturilor, bolnavilor, ranitilor, disparutilor, nhumarii celor decedati). 2.3.3. Procesul de reformare a legislatiei militare n procesul de reformare a legislatiei militare, bazat pe prevederile Constitutiei din 1991, au aparut noi reglementari referitoare la actele autoritatilor militare. Chiar Constitutia contine unele dispozitii n acest sens daca avem n vedere decretele Presedintelui Romniei privind declararea mobilizarii generale sau partiale, masurile pentru respingerea agresiunii armate, instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta, acordarea decoratiilor militare si a gradelor de maresal, general si amiral, numirea n unele functii militare. n Legea de organizare si functionare a CSAT sunt reglementate hotarrile acestuia referitoare la apararea nationala; Legea apararii nationale consemneaza actul sefului MCG de numire a comandantilor militari ai judetelor ca si avizul SMG pentru amplasarea noilor obiective de investitii. La fel, Legea pregatirii populatiei pentru aparare mentioneaza ordinele de recrutare si concentrare n timp ce Legea privind pregatirea economiei nationale si a teritoriului pentru aparare se refera la propuneri, avize si aprobari ale OCSPS ca specii de acte administrative. Legea statutului cadrelor militare face trimitere la ordinele ministrului apararii, sefului SMG si MCG si comandantilor superiori privitoare la avansarea n grad, trecerea n rezerva sau direct n retragere. Legea raspunderii materiale a militarilor consacra ordinul comandantului de numire a comisiei de cercetare administrativa, decizia de imputare si hotarrile asupra contestatiei luate de comandant, comisia din unitate ori Comisia de jurisdictie a imputatiilor din minister. Legislatia asupra starii de urgenta si a starii de asediu contine, la rndul ei, mai multe dispozitii referitoare la ordonantele militare ca acte ale autoritatilor militare. Important este n domeniu si art.7 din Ordonanta de urgenta nr.65/2001 privind organizarea si functionarea MAp, n care se precizeaza ca n exercitarea competentelor conferite de lege ministrul emite ordine si instructiuni; secretarii de stat, inspectorul general al armatei, secretarul general, directorul general si sefii de directii emit dispozitii si instructiuni conform competentelor specifice, n timp ce seful SMG emite ordine cu caracter militar, dispozitii si instructiuni potrivit domeniilor sale de competenta. Ca un ultim exemplu, Legea privind rechizitiile de bunuri si prestari de servicii n interes public mentioneaza ordinul de predare si procesul-verbal de predare-primire. Tratatele internationale ratificate de Parlament si aplicabile n activitatea fortelor armate contin, de asemenea, trimiteri la acte ale autoritatilor militare, cum ar fi, spre exemplu, Acordul dintre Romnia si Ungaria privind stabilirea unui regim de cer deschis (plan de zbor, notificari, nregistrari, instructiuni), Tratatul cu privire la fortele armate conventionale n Europa (notificari, formulare pentru schimb de informatii, decizia de a efectua inspectii), Acordul cu privire la statutul fortelor NATO (vize, ordin de deplasare, emiterea permiselor militare de conducere, decizia de a nu exercita jurisdictia, notificari, renuntarea la pretentii), Acordul privind Forta Multinationala de Pace din Europa de Sud-Est (planuri de operatiuni, reguli de angajare, transfer de autoritate, stat de

organizare, program anual de exercitii si pregatire, directive referitoare la folosirea Fortei, standarde de instruire, directiva privind securitatea informatiilor), Acordul dintre MAp din Romnia si Ministerul Apararii din Israel privind cooperarea n domeniul militar (plan anual de cooperare, ntelegere de confidentialitate, decizie comuna, acorduri de aplicare specifice), Protocolul ntre MAp din Romnia si Ministerul Apararii din Bulgaria privind cooperarea n domeniul transporturilor (dispozitia comuna de transmisiuni, instructiuni comune pentru folosirea canalelor de transmisiuni, decizii privind schimbul informatiilor militare secrete) s.a. Conventiile de drept international umanitar al conflictelor militare obliga si ele la ntocmirea unor acte specifice ale autoritatilor militare: acord privitor la zonele si localitatile sanitare, bilet de identitate pentru membrii personalului sanitar si religios atasat armatelor, acord-tip referitor la repatrierea directa si spitalizarea ntr-o tara neutra a prizonierilor de razboi raniti si bolnavi, regulament privind comisiile medicale mixte, regulament privind ajutoarele colective pentru prizonieri, bilet de identitate pentru persoanele care urmeaza fortele armate, carte postala de captura, carte postala si scrisoare pentru corespondenta, anunt de deces, certificat de repatriere, regulament-tip relativ la platile trimise catre prizonierii de razboi n propria lor tara, proiect de acord privitor la zonele si localitatile sanitare si de securitate, proiect de regulament privitor la ajutoare colective pentru internatii civili, bilet de identitate pentru internatii civili, acorduri speciale, comunicari, notificari, carte de identitate a personalului protectiei civile, carte de identitate a ziaristului n misiune periculoasa. Capitolul VIII al Legii nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative[51] contine si regulile cu privire la ordinele, instructiunile si celelalte acte normative emise de conducatorii ministerelor si ai altor organe ale administratiei publice centrale de specialitate sau de autoritatile administrative autonome, referindu-se la actele date n executarea unui act normativ (art.73), sfera reglementarilor (art.74) si termenul de emitere (art.75). Astfel, se dispune ca ordinele cu caracter normativ, instructiunile si alte asemenea acte ale conducatorilor ministerelor se emit numai pe baza si n executarea legilor, a hotarrilor si ordonantelor guvernului, n preambulul lor indicndu-se expres actul normativ superior pe care se ntemeiaza; ele trebuie sa se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza si n executarea carora au fost emise si nu pot contine solutii care sa contravina prevederilor acestora, fiind elaborate n termenul prevazut de actul superior sau ntr-un termen util care sa faca posibila aducerea lor la ndeplinire. Definirea si sistematizarea actelor autoritatilor militare a aparut ca o necesitate n urma proliferarii si diversificarii acestora dar si a confuziei create de utilizarea abuziva a termenului de ordin". si daca sistematizarea tuturor actelor autoritatilor militare ar fi reprezentat o opera cu adevarat anevoioasa, s-a ncercat sa se puna ordine macar n domeniul actelor normative. Asa s-a ajuns la aprobarea n 1999, prin ordin al ministrului apararii, a "Conceptiei de elaborare a actelor normative specifice n Armata Romnie pentru aplicarea careia Inspectoratul General al MAp a elaborat si o Metodologie[52]. Cum rezulta si din titulatura, Conceptia si Metodologia se refera doar la actele normative, nu si la actele administrative individuale.

Dincolo de aceste consideratii, instrumentele mentionate definesc si clasifica diferite acte ale autoritatilor militare, stabilind si procedurile de elaboare a acestora, ceea ce face utila prezentarea lor. Astfel, actul normativ specific este definit ca document elaborat sau emis de o autoritate militara abilitata prin care se reglementeaza anumite aspecte ale domeniului militar; la aceasta definitie, Glosarul Metodologiei mai adauga si alte caracteristici ale actului normativ, n sensul ca prin el se adevereste, se constata, se atesta sau se preconizeaza un fapt, se confera un drept, se recunoaste o obligatie si care se constituie ca o norma, ndrumar, dispozitie sau regula. Se poate observa cu usurinta nsa ca definitia conceputa n acest fel poate include nu numai acte normative ci si acte individuale. n ce priveste clasificarea actelor normative specifice, se au n vedere mai multe criterii (caracterul si sfera de cuprindere, puterea lor juridica, structurile initiatoare, autoare si de decizie), dupa care rezulta urmatoarea tipologie tripartita: 1. Doctrinele, ca sisteme de principii ce directioneaza actiunea militara ce pot avea: A. Caracter general: doctrina intercategorii de forte ale armatei, doctrina de instructie a armatei, doctrina fortelor multinationale, doctrina logisticii etc; B. Caracter specific, care n raport de nivelul ierarhic fundamentat sunt, la rndul lor:

a. doctrinele operationale ale categoriilor de forte armate, ce directioneaza conducerea, actiunile si activitatile militare ale Fortelor Terestre, Fortelor Aeriene Militare, Fortelor Maritime Militare si logistica acestora; b. doctrinele armelor si specialitatilor, ce directioneaza actiunile militare generale ale infanteriei, vnatorilor de munte, parasutistilor, artileriei si rachetelor terestre, artileriei si rachetelor antiaeriene, trupelor de geniu, cai ferate, chimie militara, transmisiuni, lupta electronica si radiolocatie, ale aviatiei si marinei militare si logistica acestora; 2. Regulamente militare, care reglementeaza domeniile conducerii, actiunilor si activitatilor militare la pace, n situatii de criza si la razboi si se pot clasifica n: A. Regulamente militare generale, ce cuprind principii si norme care reglementeaza modul de stabilire, organizarea si executarea activitatilor, mentinerea ordinii si disciplinei militare n toate structurile armatei, referindu-se n principiu la urmatoarele aspecte: pregatirea militara generala, inclusiv instructia de front, tragerile cu armamentul individual, educatia fizica si sportul etc; disciplina militara, actiunile politiei militare, organizarea serviciului de zi si de garda, de ordine interioara, ceremonialul militar n unitati si n garnizoane, descrierea si portul uniformelor militare etc; serviciul religios, protectia sociala, protectia muncii si a mediului, protectia civila etc; B. Regulamente ale actiunilor militare, care includ: a. regulamentele actiunilor strategice, care normeaza domeniul corespunzator al artei militare, viznd aspectele generale ce privesc actiunile militare strategice, conducerea si

logistica acestora, referindu-se la: actiunile militare strategice si intercategorii de forte armate; conducerea actiunilor militare strategice; planificarea actiunilor militare strategice; logistica actiunilor militare strategice si intercategorii de forte armate; b. regulamentele actiunilor de lupta (operatiilor) ntrunite si interarme, referitoare la principiile generale privind actiunile fortelor luptatoare si de sprijin, conducerea actiunilor, activitatii de comandament, logisticii si activitatilor multinationale ale fiecarei categorii de forte, reglementnd: actiunile de lupta (operatiile) ntrunite si interarme, clasice sau altele dect razboiul; actiunile de razboi electronic, psihologice, imago-logice, post-conflictuale si militaro-civile; conducerea militara si activitatea de comandament; actiunile de sprijin a misiunilor si conducerii; realizarea suportului logistic n actiunile militare; actiunile multilaterale, umanitare, de impunere sau mentinere a pacii; principiile si normele de actiune integrata ale marilor unitati operative si tactice; principiile si normele de actiune ale trupelor de sprijin, de asigurare, ale armelor si specialitatilor n operatie si lupta; c. regulamente privind instructia trupelor, care se refera la: instructia tactica si de specialitate; tragerile de lupta cu armamentul din nzestrare (infanterie, artilerie si rachete terestre si antiaeriene, artilerie antitanc, de pe tanc, TAB, MLI, MLVM s.a.m.d.); conducerea misiunilor de lupta etc; C. Regulamentele logisticii trupelor, ce cuprind principii si norme proprii unor domenii de activitate si relatii functionale din domeniul logisticii, cum ar fi: conducerea logisticii, proiectarea si planificarea nzestrarii si asigurarii tehnice; asigurarea cu armament si munitii; comunicatiile si transporturile militare; intendenta militara; asigurarea cu carburanti si lubrefianti; asigurarea financiara; asigurarea sanitar-veterinara; D. Regulamente privind: asigurarea pe linie de informatii, siguranta militara, topogeodezie, hidrografie, navigatie, hidrometeorologie; protectie electronica, psihologica, genistica, antiaeriana, N.B.C. si mpotriva mijloacelor incendiare; mascarea; asistenta juridica si religioasa; E. Regulamente privind organizarea si functionarea departamentelor, directiilor centrale, comandamentelor, institutiilor si formatiunilor militare. 3. Diferite alte acte normative specifice ca: a. Ordinul, care e o prevedere imperativa, emisa de catre o autoritate sau persoana investita prin lege cu acest drept si care trebuie executata ntocmai si se refera la reglementari privind: intrarea n vigoare ori abrogarea unor acte normative specifice; organizarea, planificarea si desfasurarea unor actiuni si activitati cu amploare spatiotemporala delimitata; stabilirea unor atributii si competente; rezolvarea unor aspecte specifice domeniului de competenta si responsabilitate ale persoanei emitente;

b. Dispozitia, reprezentnd o prevedere cu caracter obligatoriu si direct executabila, care stabileste: modul concret si unitar de interpretare si aplicare n armata a unor prevederi ale legilor, hotarrilor si ordonantelor guvernului, ordinelor si regulamentelor militare; norme specifice unui anumit domeniu de activitate sau tip de actiuni militare; desfasurarea activitatilor specifice unor structuri sau persoane strict individualizate ierarhic, profesional sau ca specialitate militara; competente, responsabilitati, atributii functionale si alte obligatii specifice ale unor structuri permanente, constituita temporar sau ale unor persoane; c. Instructiunea, cuprinznd prevederi specifice unor activitati militare care necesita precizari suplimentare ori detalierea unor norme cuprinse n legile, ordinele, regulamentele si dispozitiile n vigoare si se refera la: metodologia de aplicare a unor prevederi ale acestora; ntretinerea si exploatarea unor anumite categorii de tehnica militara: modelele, algoritmii si elaborare a actelor metodicile de desfasurare a unor categorii de pregatire, componente sau sedinte de instructie din cadrul acestora; unele detalii privind formele de protectie si asigurare a trupelor; statuarea unor reguli interne privind accesul si protectia informatiilor; d. Standardul, ca act n care sunt consemnate nivelurile succesive, partiale sau finale, cu care trebuie finalizata o activitate sau actiune si care cuantifica nivelul de performanta stabilit pentru o anumita structura, perioada de pregatire, misiune, actiune, activitate, functie si post de lucru; e. Baremul, care stabileste minimum de rezultate necesare a fi obtinute pentru a trece la un nivel superior de pregatire n scopul atingerii standardului stabilit pentru o anumita structura, perioada de pregatire, misiune, actiune, activitate, persoana, functie si post de lucru. nsusirea tipologiei sistematizate a actelor normative specifice pe care autoritatile militare le pot elabora, chiar daca este criticabila de anumite excese, demonstreaza nca o data specialitatea activitatii militare si sensul reglementarii ei foarte stricte. Punerea de acord a Conceptiei si Metodologiei de elaborare a actelor normative specifice n armata Romniei cu Legea nr.24/2000 si cu Hotarrea Guvernului nr.555/2001 (abrogat prin Hotarrea Guvernului nr. 50/2005) va fi ocazia de perfectionare a sistematizarii pe o scara mai larga a actelor autoritatilor militare. Dupa abrogarea Conceptiei si Metodologiei, A.N.S.-l, Regulamentul privind elaborarea actelor normative specifice, doctrinelor si manualelor militare n Armata Romniei, opereaza cu mai multe criterii de clasificare a acestora si anume: obiectul de reglementare (25 categorii), sfera de aplicare (tuturor sau anumitor categorii de militari), autoritatea de decizie (ministru, secretari de stat, sef S.M.G., inspector general, secretar general, director general, sefi de directii, sefii categoriilor de forte ale armatei si comandantii comandamentelor de arma) si tipul actului (regulamente, instructiuni, ordine, dispozitii, metodologii, norme, standarde, bareme); se poate observa ca A.N.S.-l n-a procedat la o reforare a Conceptiei si Metologiei ci numai le-a ajustat.

2.4. Notiune, trasaturi si clasificarea actelor autoritatilor militare 2.4.1. Definitia actelor autoritatilor militare Daca avem n vedere relatia dintre genul proxim si diferenta specifica, am putea defni actele autoritatilor militare ca fiind actele administrative elaborate de autoritatile militare n ndeplinirea functiilor de aparare nationala. Aceasta este nsa o definitie prea generala; chiar simplista, deoarece nu surprinde caracteristicile definitorii ale conceptului respectiv ca fenomen administrativ. Prelund definitiile generale ale actelor administrative