UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

FACULTATEA DE DREPT

AUTOVICTIMIZAREA

Coordonator:

Lect.dr. Maria Ioana MICHINICI

Studenţi:

Ion Anca

Paraon Anca

Vasilache Bogdan-Iulian

Anul II, Grupa B7

IAŞI

2012

1

„Mintea are propriile ei ascunzișuri în ea însăși, poate face un rai al iadului și un iad al raiului”

John Milton

Autovictimizarea reprezintă un proces prin care întreaga agresiune a unui individ se

răsfrange asupra sa. Această agresiune nu trebuie privită însă ca reprezentnd o violență fizică, brută,

decât ca finalitate, ca efect, ea îndreptându-se mai degrabă spre un tip de violență care pornește din

psihicul, din interiorul victimei pentru a se răsfrange spre imaginea ei asupra sinelui și mai apoi să fie

transmis spre gesturi către ceilalți. Acest comportament autovictimizant cuprinde două dimensiuni, una

care se materializează asupra comportamentului față de cei din jur, oferind astfel premisele unui

comportament deviant, infracțional și, o a doua dimensiune, dimensiune ce poartă asupra propriei

persoane și care poate duce până spre sinucidere, ca formă finală și absolută de agresiune asupra

propriei persoane.

Victimele autovictimizării însă nu pot fi numai cele asupra cărora s-a răsfrans inițial un

comportament agresiv (victima ca entitate, parte a unui raport juridic penal lato sensu) ci și victima din

perspectiva infractorului, victima-infractor sau infractorul-victimă.

Predispoziții pentru autovictimizare:

persoane abandonate (vârstnicii din azil, orfanii, divorțații)

persoane care au suferit traume fizice sau psihice (victime ale infracțiunii, ale abuzului familial,

abuzului la locul de muncă)

instabili psihic (bolnavi mintal, persoane care nu fac diferența dintre realitate și virtual –

PC,TV, cărți)

persoane cu tulburări de caracter și deficiențe afective

persoane aflate în situații precare

persoane cu handicap

persoane susceptibile de discriminări

persoane care fac parte din armată

Efectele psihologice explică ce implicații pe termen lung pot avea agresiunile manifestate asupra

victimei, și ce consecințe va avea răspunsul victimei la aceste traume și comportamentul ei asupra

societății.

2

Autovictimizarea care conduce spre un comportament infracțional

„Orice infractor înainte de a deveni criminal e o victimă; dacă nu în ochii societății, atunci în ochii săi. El trăiește anumite experiențe negative, suferă anumite traume ceea ce îi poate determina agresivitatea și spiritul răzbunător, crezându-se îndreptățit să acționeze împotriva societății”

Hans Von Henting - „Criminalul și victima”

Evoluţia socială și progresul tehnic, oportunităţile oferite de statul democratic și competivitatea

pe care economia de piaţă o presupune, au influență asupra nivelului de trai și de stres pentru societate,

în special asupra celor în căutarea identității sau a unei vieți mai satisfăcătoare.

Dintre cei care au reprezentat categoria victimelor din raporturile juridice de drept penal

conflictuale, există însă o parte care datorită anumitor circumstanțe care țin de educație, mediu social,

dar mai ales datorită acelui eveniment declanșator, fapta prevăzută de legea penală, ajung ca urmare a

diferitelor efecte să comită la rândul lor fapte prevăzute de legea penală.

Se pot distinge efecte care pot fi înglobate în mai multe categorii , însă toate se regăsesc în marea

sferă a psihologicului, sferă care include dereglarea percepției, a memoriei, a gandirii a activității și a

voinței.

Dereglarea percepției în

hiperestezie - sensibilitate exagerată, victima consideră ca fiind dăunători anumiți

stimuli normali, ex: reacționează violent la un gest inofensiv al unei persoane

hipoestezie - diminuarea sensibilității, victima nu reacționează decât la stimuli deosebit

de intenși, ex. nu are nici o reacție la un act de amenințare

iluzii - percepția falsă a unor persoane sau obiecte, ex. victima are impresia că o anumită

persoană e agresorul

3

halucinații - perceperea ca existente a unor fenomene inexistente în realitate, ex. victima

are impresia că aude, vede, miroase lucruri ireale

Dereglarea memoriei în

amnezie - uitarea evenimentelor dureroase, neplăcute

hipermnezie - excitație excesivă a memoriei, își amintește lucruri negative trăite, care ar

trebui uitate

hipomnezie - diminuarea capacității memoriei, uită anumite aspecte care nu ar trebui

uitate

paramnezie - disociere temporală, spațială, personală, victima nu mai face legătura între

eveniment și loc, spațiu și persoane

confabulație - victima adaugă inconștient date ireale, completarea realității

criptomnezie - uitarea unei activități derulate de subiect, nu-și amintește anumite

comportamente

ecmnezie - aducerea în prezent a unor amintiri, crede ca anumite fapte trecute se petrec

în prezent

Dereglarea gândirii în

obsesii - anumite evenimente revin în mod deranjant, lucru conștientizat

exacerbarea gândirii - creșterea ritmului ideilor

încetinirea gândirii – face asocieri într-un ritm lent, nefiresc

delirul expensiv - devine grandomană, își atribuie calități pe care nu le posedă

delirul depresiv - se învinovățește, se consideră inutilă, săracă, bolnavă

delirul paranoid - are impresia că e vizată de o conspirație, persecuție, presiune de

influența, de victimizare

Dereglarea afectivității în

depresie - suicid, autoînvinovățire

anxietate - neliniște afectivă

euforie maniacală - exagerat de veselă sau nefiresc de tristă

fobie - teamă sau repulsie față de anumite persoane, lucruri

4

perversiuni afective - reflex afectiv invers: e tristă când trebuie să se bucure, e pasivă

când ar trebui să se manifeste afectiv

Dereglarea voinței în

complexe - de inferioritate, de superioritate, de vinovăție, erostratic

frustrarea - extrapunitatea: devine agresivă cu cei din jur, intrapunitatea: devine

autoagresivă, impunitatea: nu culpabilizează pe nimeni

devierile de comportament - respingerea sexului opus: misandrie sau misoginie, izolarea

socială: mizantropie, irascibilitate, instabilitate, susceptibilitate: inclinație spre supărare, instrospectarea

exagerată: închiderea în sine, hiperemotivitatea, trăirea continuă a propriilor amintiri negative1

Ca exemple de persoane predispuse a avea dificultăți de reintegrare după experiența șocurilor,

poate fi cazul soldatului reîntors din armată, care, involuntar, deformează realitatea și se crede pe picior

de război, înconjurat de dușmani. Acesta poate prezenta dintre efectele expuse mai sus, dereglare de

memorie (hipermnezie, paramnezie, ecmnezie), de gândire (obsesii, delir paranoid), de percepție

(hiperestezie, iluzii, halucinații).

Un alt exemplu ar fi cel al soției maltratate de către soțul său, care nu consideră că este incorect

tratată, ci se vede ca educată, corectată de capul familiei. Ea acceptă autoritatea lui, consideră că este pe

drept pedepsită, nu își culpabilizează consortul și îi caută scuze și motive pentru comportamentul lui,

motive care țin de ea și de imcompetența ei ca soție. Aceste victime pot prezenta dereglări ale

percepției (hipoestezie), ale memoriei (hipomnezie, confabulație), ale gândirii (delir depresiv), ale

voinței (complexe de inferioritate, frustrare prin impunitate).

Este posibil ca o persoană susceptibilă de discriminări, chiar și fictive, pe temei de rasă,

naționalitate, etnie, limbă, religie, orientare sexuală, convingeri, vârstă, dizabilitate, boală, etc., să se

considere ținta unor priviri jignitoare, insulte, refuzuri, interziceri sau atacuri de orice fel, devenind

ostile față de societate. Totodată aceste persoane se pot autoînvinui și închide în sine, ele putând

prezenta semne ale dereglării percepției (iluzii), memoriei (confabulație), gândirii (delir expensiv,

depresiv, paranoid), afectivității (depresie, anxietate), voinței (complexe, frustrări, devieri de

comportament).

Toate aceste dereglări și exacerbări ale gândirii, iluziile, obsesiile, halucinațiile, sentimentele de

nesiguranță și teamă, răzbunare și dispreț, imposibilitatea uitării evenimentelor neplăcute, transformă

1 Mihai Adrian Hotca, Protectia victimelor – Elemente de victimologie, Editura C.H. Beck , Bucuresti 2006, pg 105,106

5

individul într-o bombă cu ceas. Oricând este posibil să explodeze, în cazul în care ajutorul întârzie sau

nu e de ajuns, capabilă să exteriorizeze haosul din interiorul său, să-l materializeze într-o violență

asupra societății.

Se poate ca o tânără să fie abuzată sexual de un membru al familiei (supusă violului, incestului,

proxenetismului) în repetate rânduri, astfel încât, pe parcursul maturizării se obișnuiește să fie tratată în

acest fel, să accepte manifestările anormale, să se resemneze și să considere că nu merită ceva mai bun,

să creadă că nu e capabilă să își depășească condiția. Ea își poate dori să fie folosită, abuzată și

maltratată, deoarece, în caz contrar, se poate considera nedorită, insignifiantă. Ea poate prezenta

dereglări de percepție (hipoestezie), de memorie (amnezie, hipomnezie, criptomnezie), ale gândirii

(delir depresiv), ale afectivității (depresie, anxietate, euforie maniacală, perversiuni afective), ale

voinței (complexe, frustrări, devieri de comportament).

La fel este și în cazul celor care fug de acasă pentru a rătăci anevoios prin lume, fără ajutor și

confort, pentru a suferi, îndura și răbda greutățile în cel mai drastic mod, deoarece se consideră nedemi

de lucrurile materiale pe care le-au moștenit sau le-au agonisit mult timp, pentru ca în final să nu se

bucure de ele, să nu le ofere nici o satisfacție. În cazul adolescenților, aceștia se simt neiubiți de părinți

și consideră că tot ceea ce le oferă părinții lor nu înlocuiește iubirea pe care trebuiau să le-o ofere și

cred că ei sunt singurii responsabili pentru acest comportamentu din partea lor.

În cazul celor care se crucifică, de obicei răspunsul la întrebarea ”de ce?” este o idee religioasă

extremistă. Aceste persoane consideră că s-au născut, trăiesc pentru a slăvi, suferi pentru divinitate,

considerându-se nedemni de a exista fără să treacă prin aceleași suferințe ca și idolul lor. Aceste

persoane se depărtează de realitate, resping cele mai normale nevoi, trăind doar pentru judecata din

viața de apoi și minunățiile promise, purificându-se prin suferință.

6

Sinuciderea –formă a autovictimizării„Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat

importantă:sinuciderea. A hotărî dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei”

Albert Camus, „Mitul lui Sisif”

În general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacțiunii dintre două categorii de factori:

impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru și reacțiile stimulative din exterior. Când forța

agresivă acumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta se transformă în

autoagresiune.

Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestări de agresivitate și violență față de

propria persoană și cunoaște o gamă variată de comportamente care culminează cu sinuciderea. Suiciul

are la bază dezechilibrul între forța și semnificația stimulilor interni, respectiv externi și modalitatea de

răspuns a persoanei, deoarece studiile arată că sinucigașul o face din cauza cuiva sau ceva cu care nu a

reușit să comunice, să relaționeze și acest fapt i-a blocat în mod tragic fluxul existențial.

Când exprimarea acestui conflict se face în interior, are loc suprimarea eului, respectiv

sinuciderea. Cauzele sinuciderii sunt biopsihosociale și țin de structura personalității și de dinamica

societății.O consecință a autovictimizării care are drept finalitate un rezultat fatal se regăsește în

sinucidere. Aceasta este considerată a fi o adevărată boală a civilizației, ea implicând o abordare

multidisciplinară, antropologică.

A muri reprezinta un act pasiv, un om moare din cauza unei boli, a vârstei înaintate, a unui

accident, dar cauzele în acestă privință sunt unele obiective. La polul opus se află a se sinucide care

este fără doar și poate un act activ, omul este conștient de gestul său, de semnificația acestuia dar mai

mult și de altfel cel mai important aspect, este vorba de un gest dorit.2 Sinuciderea reprezintă o

problemă existențială majoră, prin dimensiunile sale esențial subiective și de altfel, o enigmă și un

paradox deoarce expimă un eșec existențial, înțelesul gestului în plan simbolic receptat de cei din jur 2 Călin Scripcariu--„Suicid și agresivitate-contribuții la studiul medico-legal psihiatric al suicidului” Universitatea de Medicină și Farmacie Gr.T.Popa Iași, 1996,

7

fiind reprezentat de neputință, de încetare a unei bătălii, de capitulație în fața greutăților vieții. Nu sunt

însă de neglijat și celelalte aspecte de ordin afectiv, social și economic, estimându-se că există costuri

de miliarde de dolari anual, rănile autoprovocate, de cele mai multe ori necesitând un efort financiar și

uman important (doctori implicați în procesul de tratare, medicamente, costuri privind deplasarea

echipelor de urgență, împiedicând poate într-o anumită măsură salvarea altora implicați în acciente sau

care suferă de boli grave dar care nu își permit sau nu primesc la timp ajutorul medical necesar).3

Perspectiva istorică ne îndeamnă să privim acest fenomen ca fiind unul care a apărut nu odată cu

umanitatea. Omul primitiv, atât de preocupat să își salveze de cele mai multe ori viața și care înfrunta la

propriu vicisitudinile naturii și furia animalelor sălbatice nu deținea această perspectivă, atât de des

întâlnită astăzi, a autoanulării existenței ci doar un instinct de conservare atât de comun tuturor

ființelor vii4. Pentru civilizațiile antice viața trebuia să reprezinte un rezultat pozitiv între satisfacții si

insatisfacții și era strâns legată de demnitate și rațiune. Pentru greci, sinuciderea reprezenta un act

ticălos, de sfidare a zeilor deoarece omul era considerat a fi proprietatea zeilor și pe cale de consecință

acest act atrăgea mânia zeilor asupra cetăților motiv pentru care sinucigașii erau înhumați în locuri

ascunse, în afara cetăților și fără a le fi oficiate slujbe de înmormântare. Filosoful grec Platon,

dezabroba și el, alături de lumea elenă acest gest, însă admitea existența a trei excepții: condamnarea

(celebrul caz al lui Socrate care a luat cu mâna sa cupa de otravă pentru a nu fi trimis în exil, și

apărându-și în acest mod demnitatea), boala foarte durereoasă și incurabilă și starea de mizerie sau

rușine în care se află persoana. Lumea romană privea această problemă într-un mod mai tolerant, ei

considerau că există o justificare dacă, cel care se hotărăște să își ia viața are drept motive dezgustul

față de viață, suferința la moartea unui fiu, idioție sau sărăcie de duh, bătrânețe și nu în ultimul rând

salvarea onoarei, în acest sens existând numeroase exemple de demnitari care s-au sinucis. Singurii

cărora le era interzis această practică fiind sclavii. În ordine temporală urmează perioada Evului Mediu,

perioadă care a fost marcată profund de fenomenul creștinismului. Actul sinuciderii a fost interpretat în

perioada respectivă ca fiind unul cu totul irațional și condus de forțe demonice . Totuși Anglia, este țara

în care s-a făcut distincția între cei care se sinucid ca urmare a unor maladii mentale-non compos

mentis și cei care se sinucideau din alte motive, cei din urmă fiind considerați a fi trădători ai propriei

persoane-celo felo de se. Sinucigașilor le erau aplicate pedepse patrimoniale, le erau confiscate averile

iar întreaga famlie era supusă oprobriului public. Ca urmare a acestor măsuri au început să apară

abuzuri, având în vedere că cei care beneficiau de bunurile confiscate erau pastorii. Astfel în anumite

cazuri se treceau în mod evident ca fiind cauză a morții sinuciderea și nu cauze naturale sau accident.

3 Doina Ștefan –Săucan, Aurora Liiceanu, Mihai Ioan Micle-”Abordare psihosocială a sinuciderii ca formă a violenței”-Analiză Documentară, Institutul Național de Criminologie, 20054T Butoi, V. Iftenie, A Boroi, A. Butoi –„Sinuciderea un paradox. Consideratii psiho-sociologice, bio-medicale și juridice”, Ed. Științelor medicale , 2002, p. 18, 19

8

Au existat însă și abuzuri de partea cealaltă, cazuri în care era evidentă dorința de suprimare a vieții dar

statutul social și funcția capilor de familie era un factor hotărâtor în stabilirea verdictului final de

moarte naturală. Ca exemplu în acest sens poate fi orferit cazul fiicei lordului Modaunt din Anglia, care

are o tentativă de sinucidere, aruncându-se pe fereastră, iar apoi încearcă să se înece și moare la 5 zile;

un alt caz este cel al lui Thomas Hoyle, un membru al parlamentului Angliei, consilier de York, a cărui

moarte nu este considerată a fi datorată sinuciderii la intervenția unor prieteni influenți. Ceea ce este

interesant în legătură cu jurisprudența Angliei legată de acest fenomen, este oferit de data la care este

abolită sinuciderea ca crimă, și anume jumătatea secolului al XX-lea, anul 19615. Astfel se poate

observa un paradox și la nivelul abordarii de către legiutor a problemei. Dacă dreptul reprezintă

consacrarea principiilor desprinse din atitudinea societății asupra diferitelor evenimente sociale,

individuale și de masă, atunci ar fi trebuit ca perspectiva oarecum liberală față de această problemă să

se regăsească și în legi, ori abrogarea sancțiunilor religioase(1823), a celor civile(1870) și a celor

penale(1961) se produce în această țară cel mai târziu.6

O perspectivă total diferită asupra sinuciderii se întâlnește în lumea asiatică. Această viziune, care

așează demnitatea umană și supunerea și sacrificiul față de și pentru superior, avându-si rădăcinile tot

în religie. Exponențial în acest sens nu poate fi decât modelul Japoniei, unde samuraiul urmează

bushido, calea războinicului, un cod moral care îi oferă acestuia repere în ceea ce privește

comportamentul, repere morale ca loialitate, cumpătare, și atitudine în fața vieții și a morții. Astfel el

este în orice moment pregătit pentru moarte, pentru a își lua singur viața, la cererea celui căruia îi este

sau îl consideră superior și bineînțeles, în momentul în care simte că demnitatea sa i-a fost în mod

ireparabil atinsă, sinuciderea, reprezenând unicul mod de a muri demn și curajos pentru a se reîncarna

tot într-un samurai în viața viitoare. Procedeul care este folosit, este, în schimb, unul extrem de violent.

Denumit în limbaj vulgar harakiri ( „pântece deschis”) sau seppucu, în forma sa mai elegantă se realiza

prin taierea gatului urmata de despicarea fulgeratoare a abdomenului7.

Cel care a abordat problema sinuciderii, căutând să observe cauzele și condițiile acesteia și

considerând-o a fi un fenomen normal al unei societăți, a fost filosoful și sociologul francez Emile

Durkheim în lucrarea „Despre sinucidere” („Le suicide, étude de sociologie”-1897). El afirmă că doar

25% din totalul sinuciderilor au cauze psihiatrice, restul de 75% exprimând o devianță ce confirmă că

suicidul variază ca frecvență invers proportțional cu gradul de integrare a subiectului în normele și

tradițiile de grup familiar, cultural sau religios.8

5 Doina Ștefan –Săucan, Aurora Liiceanu, Mihai Ioan Micle, op. Cit. p66 Idem, p97 Tudorel Butoi, op.cit. p218 Călin Scripcariu-op.cit., p.

9

O primă clasificare a sinuciderilor, făcută de Durkheime a fost în funcție de sănătatea mintală a

autorilor. Astfel el distinge sinuciderea maniacală, melancolică, obsesivă și impulsivă9.

Sinuciderea maniacală reprezintă acea sinucidere datorată halucinațiilor sau concepțiilor

delirante. Scopul este scăparea de un pericol sau chiar rușine imaginară. Starea generală de extremă

depresie, în care individul exagerează anumite evenimente din viața sa, oferindu-le un sens denaturat, și

în care sentimentele preponderente sunt acelea de plictiseală și durere duce spre cel de-al doilea tip și

anume cel al sinuciderii melancolice. Acest tip de sinucidere fiind cel mai greu de deosebit de actul

unui om sănătos, prin prisma faptlui că starea depresivă în care se găsește omul normal este un factor

favorinzant actului suicidar.10 De cealaltă parte se găsesc sinuciderea obsesivă și cea impulsivă sau

automată, acestea sunt asemănătoare prin lipsa de motiv palpabil. Sinuciderea obsesivă este cauzată de

ideea fixă a morții, care așa cum am menționat mai sus, nu deține nici un motiv rezonabil să o facă ci

doar este obsedat de dorința de a se omorî. Cea impulsivă reprezintă rezultatul unui impuls de moment,

brusc șu imediat. Totuși sociologul subliniază că sinuciderile ce au ca și cauză tulburările mintale sunt

fie lipsite de temei, fie provocate de motive imaginare, inexistente în plan real, nu există nici o cauză

care să determine o interpretare în sensul pe care sinucigașul acționează. Însă numărul mare de morți

voluntare au o multitudine de cauze, multe dintre ele cu un fundament real.11

A doua categorie de sinucigași, cei care nu suferă de boli psihiatrice și deci formează masa

sinuciderilor normale și naturale pentru societate, sunt divizați în patru tipuri: egoist, altruist, anomic și

fatalist. Aceste tipuri formează între ele două perechi diametral opuse: tipul egoist cu cel altruist și tipul

anomic cu cel fatalist.

Sinucigașul egoist variază invers proporțional cu gradul de integrare al grupărilor sociale din

care face parte individul.Pentru el viața este tolerabilă atunci când există un motiv care să merite

osteneală; când individul nu are alt obiectiv decât pe el însuși, el nu poate scăpa de obosesia că

eforturile lui sunt în zadar. Acestuia îi este proprie izolarea socială ca rezultat al apatiei și depresiei;

cauzele pot fi numeroase: fie legăturile cu ceilalți se rup, fie societatea nu-i satisface exigențele iar

individul se izolează manifestând tendințe spre melancolie decepționată. De cealaltă parte se situează

tipul altruist, a cărui sinucidere provine din faptul că societatea ține omul prea dependent de ea.

Termenul altruism exprimă starea în care eul nu-și aparține deloc sie însuși, în care se confundă cu

altceva din exteriorul său, așadar fiind vorba de o individualizare excesivă. Acest tip poate îmbraca trei

forme – cea obligatorie –atunci când sinuciderea este privită ca o datorie, facultativă –când

sacrificarea este făcută„doar pentru bucuria sacrificiului, atunci când renunțarea în sine, nu pentru

9 Emile Durkheim-„Despre sinucidere”, Institutul European, Iasi, 1993, p.28-3110 Idem, p3011 Ibidem

10

vreun motiv anume, este considerată lăudabilă”12 și acută- în care omul se consideră ca lipsit de o

existență proprie, reprezentând într-un fel apogeul altruismului, varianta sinuciderii altruiste

impersonale total (pentru a glorifica un zeu prin înfometare, înecare). E însoțită de energie și pasiune,

iraționalitate.

Suicidul anomic este cel în care orice zdruncinare e echilibrului favorizează acțiunea

autoagresivă, iar omul își ia viața cu mai multă ușurință când structura socială suferă modificări

importante. Astfel orice fel de dezorganizare:socială, economică, familială, favorizează creșterea ratei

sinuciderilor. E asociată cu neliniștea, iritarea, repulsia, dezamăgirea sau frustrarea. Când ambițiile și

dorințele scapă de sub control, omul devine supărat și frustrat din cauza inabilității de a și le satisface.

În opoziție cu acesta se află suicidul fatalist care rezultă dintr-un control excesiv, dintr-o disciplină

asupritoare, cu reguli prea stricte care suprimă individul, cei care se sinucid pentru a scăpa de un viitor

prea restrictiv, spre exemplu sinuciderea sclavilor.13

Dupa nivelul dorinței de a se suprima și al scopului propus se pot distinge trei tipuri de suicid:

suicidul amenințare, cel care presupune că individul care amenință cu suicidul urmărește de fapt,

atingerea unor scopuri, tendința acestuia fiind mai mult să trăiască decât să moară. Comportamentele

presuicidare sunt adesea avertismente sau forme de amenințare pe care cei din jur nu le recepționează

ca atare, ori nu le acordă importanța cuvenită și nu realizează starea de pericol. Se impune în aceste

cazuri ajutorul social sau medical; suicidul-tentativă care are în vedere o persoană ușor labilă,

nehotărâtă, neconvingătoare, ambigue în intenția ei iar cele mai multe tentative de suicid se petrec în

locuri sau conjuncturi în care salvarea e posibilă, probabilă sau chiar inevitabilă și suicidul-

reușit(suicidul verro) și suicidul-reușit(suicidul verro) care presupune tentativa reușită doua treimi din

cei care si sinucid sunt cunoscuti a fi avand cel putin un antecedent, iar cei mai multi dintre ei au

comunicat direct sau indirect ideea lor suicidară altor persoane.14

Factorii suicidogeni sunt de o mare importanţă în studiul actului suicidal pentru că reprezintă

cauze intrinseci şi deopotrivă extrinseci care dau impuls dorinţei unei persoane de a-şi lua viaţa sau

sunt determinanţi pentru sinucigaşi, adesea constituind şi motivul sinuciderii. Aceşti factori sunt

prezenți în funcție de vârsta persoanei în cauză și de problemele întâlnite de ea la acea vârstă.

Astfel, în cazul minorilor cel mai frecvente cauze sunt de ordin psihologic, social (familia,

anturajul), sexual, intelectual, toate acestea reprezentative prin inadaptabilitate, joacă, teama de

pedeapsă, evenimentele apărute în perioada structurării personalității.

12 Emile Durkheim-op.cit, p.17613 Tudorel Butoi-op.cit., p 3514 Ibidem, p.39

11

O altă categorie de persoane afectate de aceşti factori o constituie adulții care pot fi influenţaţi de

şi mai mulţi factori şi cauze cum ar fi religia, condițiile de viață (suicidul a avut la bază, nu de puţine

ori, înrăutăţirea condiţiilor de viaţă – suicidul anomic; constituie unul din principalii factori care duc la

o creştere a actelor de suicid, mai ales după momentul ’89, când nesiguranţa zilei de mâine, lipsurile

materiale, incertitudinea unui loc de muncă, tranziţia economică, crizele economice împing tot mai

mulţi indivizi pe marginea prăpastiei) , locul nașterii, teama de opinia publică, apartenența la un anumit

spațiu, mediu şi anturaj, tipul constituțional, ereditatea, care este peremptorie în patologia umană în

general şi în cea psihică în special, studiile demonstrând că ea deţine cea mai mare parte din potenţialul

evolutiv al dezvoltării interioare a individului, mediului extern revenindu-i o parte mult mai mică în

modelarea acestor tendinţe . Enumerarea este limitativă ea putând de asemenea continua cu starea

civilă, funcțiile endocrine (tulburări hormonale), factorii climatici, educația, tulburările relațiilor de

familie, toxicomaniile, instinctul de conservare (ex. victimele 11.09.2001 SUA), comportamentul,

personalitatea (suicidopatia care corespunde unui anumit tip de personalitate, întâlnită doar la

sinucigaşi), afecțiuni neuropsihice, defecte organice sau funcționale, ocupaţia cu referire la unele

profesii care necesită un cod al onoarei care, dacă e încălcat, individul este predispus la suicid – este

cazul procurorului militar G.P., care, la scurt timp după pronunţarea unei sentinţe mult discutate, se

sinucide; studiile arată că una din cele mai expuse profesii la acte suicidale este cea de medic , şi nu în

ultimul rând factorii sexologici cu 2 cazuri avute în vedere şi anume sinuciderile care au la bază

complexul deflorării şi cele denumite tocirea lentă a personalităţii sexologice. În această ultimă

categorie sunt incluse sinuciderile bazate pe divorţuri, gelozie, abandon.

O altă categorie de vârstă supusă factorilor suicidogeni o constituie vârstnicii, aceştia fiind

deseori determinaţi de singurătate, de eșecul pe plan profesional, de sentimentul de inutilitate și povară,

de nevoile materiale, având sentimentul abandonului total, de lipsa de asistență și protecție socială, de

traumatismele psiho-afective, ori de boli.

O categorie aparte de persoane predispuse cel mai mult la acte suicidale sunt adolescenţii,

indivizi care se află într-o perioadă foarte incertă ca evoluţie în existenţa omului. În cazul lor, câteva

manifestări mai caracteristice şi inadaptabilităţile create cu refulare suicidară sunt ascetismul (viață

austeră și retrasă pe care o duce cineva), interiorizarea, retragerea, neglijarea corporală, sentimentul de

abandon, sau dizarmoniile fizice şi psihologice care caracterizează o pubertate normală fizic dar

infantilă psihic. Dacă ideea conceptului suicidar îşi va fi făcut loc în această perioadă, indubitabil ea

nu-l va părăsi pe individ, iar realizarea actului sinucigaş va apărea în mod cert pe parcursul vieţii

acestuia, mai devreme sau mai târziu, cu finalitate sau nu în moarte.

12

Fazele parcurse de sinucigaș în actul suicidar

Din perspectivă psiho-juridică suicidul „vero” (suicidul real sau de fapt) constituie cea mai

importantă categorie, prin multitudinea de implicaţii pe care le poate avea. Suicidologia, ca ramură a

medicinei legale prin obiectul ei de studiu care este suicidopatia, are o contributie însemnată în

încercarea de elucidare a suicidului, şi care evoluează, conform prof. dr. V.T. Dragomirescu, în trei

etape sau faze distincte şi obligatorii şi anume: suicidaţie → suicidacţie → traumatizare.

Astefel, sinucidaţia (suicidația) reprezintă faza de incubație, de apariție a ideii de a-și pune capăt

vieții. În această etapă, subiectul îşi pune în minte problema morţii şi a necesităţii de a muri sau de a

continua să trăiască. Cauzele sunt de natură psihopatologică (tulburări psihice grave, stări depresive

severe, etilism cronic), de natură socială (eșec profesional, familial) sau de natură psihosomatică (boli

incurabile, infirmități fizice, malformații congenitale). Problema în această fază o constituie timpul =

durata cât viitorul sinucigaş se autodetermină, de obicei neavând nicio putere de a se opune ideii de a-şi

lua viaţa. Un rol important îl au evenimentele sugestive sau agresivitatea neexteriorizată, lupta dintre

forțele de autoapărare.

A doua etapă, denumită şi sinucidacţia (suicidacția) constituie faza de trecere de la idee la

decizie, ea incluzând și căutarea formelor, metodelor și procedeelor de realizare a actului. E marcată de

creșterea progresivă a stării de tensiune intrapsihică, e momentul „exploziei autodistructive”; în această

fază, individul devine violent până într-acolo încât ucide alte persoane înainte de a se sinucide. Un rol

deosebit de important îl constituie alegerea locului unde va săvârşi actul suicidal, loc ales în

conformitate cu predispoziţiile fiecărui sinucigaş (o particularitate – veritabilii sinucigaşi îşi aleg locuri

ascunse unde să nu poată fi găsiţi; la fel – dacă actul va eşua, aceşti indivizi vor încerca din nou, dar

optând pentru o modalitate mai eficientă; ex – sinucigaşul bolnav de cancer care ia pastile, îşi taie

venele, ca în final să se arunce în gol de la înălţime după ce-şi făcuse schiţe cu noduri de funie).

Ultima etapă este traumatizarea (traumatizația) – faza de realizare efectivă, de punere în

practică a modalităților autodistructive. Individului în cauză îi este străină ideea riscului de moarte pe

care şi-l asumă, el urmărind doar rezultatul final.

Aceste 3 faze ale sinuciderii pot fi excluse în cazul anumitor schizofreni, narcomani care NU

conştientizează rezultatul faptelor lor, şi asta deoarce intenţia de a trăi cu cea de a muri nu coexistă la

aceşti indivizi.

Metodele de sinucidere folosite sunt nenumărate şi variate şi pot oferi informaţii pentru foarte

multe lucrări, însă este unanim acceptată ideea că aceste metode se împart în două categorii şi anume

fizico-mecanice şi chimice. Încercăm o enumerare limitată a acestora, având în vedere frecvenţa

utilizării lor de către sinucigaşi.

13

Astfel, unele dintre cele mai utilizate metode fizico-mecanice sunt:

a. Spânzurarea – destul de frecventă şi cu o rată de succes mare

b. Hemoragia externă – tăierea vaselor de sânge aflate la îndemâna sinucigaşului

(încheietura mâinii, artera femurală)

c. Electrocutarea – tensiuni mari, alese din timp

d. Precipitarea – saltul în gol de la înălţime

e. Împuşcarea

f. Înecarea – uneori cu ancorarea de greutăţi

g. Aruncarea în faţa autovehiculelor – trenuri, metrouri, camioane

h. Secţionarea gâtului sau a plăgii cardiace

i. Hipotermia

j. Expunerea la căldură ridicată

k. Folosirea dinamitei – în cazul zonelor miniere

l. Defenestraţia = Aruncarea pe fereastră (cazul OTV – Bogdan Ralph, tânărul îndrăgostit

de profesoara lui de română – Corina Vasile)

m. Înfometarea – în cazul unor triburi cu o existenţă primitivă

Cealaltă categorie de metode folosite este reprezentată de metodele chimice ca:

n. Otrăvirea – 95% din cazuri; folosită cu predilecţie de către femei, deoarece este o

metodă nonviolentă, sexul slab caracterizandu-se prin teama de durere, durere posibil a fi resimţită

până la moarte. Majoritatea (52%) ingurgitează medicamente, în timp ce 47% uzitează de cianuri sau

sodă caustică, aceasta din urmă nerecomandată pentru că provoacă mai mult durere şi moartea survine

greu şi tardiv.

o. Asfixierea cu gaz

O problemă destul mare în practica medicinei legale şi a criminalisticii este aceea a măştii

sinuciderii aplicate omorului. Astfel se constată o creştere îngrijorătoare a omuciderilor şi a modului

cum aceste acte sunt disimulate pentru a părea veritabile sinucideri. Aşa o putem considera moartea ca

urmare a împuşcării, incertitudinea în cazul otrăvirii ori decesul consecutiv traumatismului prin obiecte

dure, cu vârf şi lamă ascuţită.

Sinuciderea produce efecte atât sub forma tentativei, cât şi a suicidului propriu-zis, efecte care se

răsfrâng fie asupra autorului, fie asupra altor persoane apropiate, fie asupra societăţii. În funcţie de

acest criteriu, putem clasifica efectele sinuciderii în trei categorii:

14

1. Efecte care se produc asupra autorului: Tentativa constă în comiterea de încercări

anterior actului fatal, nereușita întărindu-i sentimentul de neputință, de incapacitate de a finaliza ceva

început. Individul în cauză va da dovadă de multă perseverenţă în drumul lui spre succes şi aproape

sigur este că va încerca încă o dată să-şi ducă planul la bun început. La persoanele cu depresie majoră,

riscul de suicid creşte cu 20% comparativ cu restul populaţiei. Depresia majoră este prezentă in

istoricul medical a aproximativ 60% dintre cei care au reuşit să finalizeze actul sinucigaş.

2. Efectele produse asupra altor persoane cum sunt membrii familiei, rude, prieteni,

colegi constau în autoînvinuirea acestora pentru că nu au prevăzut și împiedicat actul sinucigașului.

Efectele comportamentului suicidar sau a sinuciderii, asupra prietenilor şi a membrilor familiei celui

decedat sunt devastatoare. Persoanele care au pierdut o persoana dragă sunt expuse riscului de a deveni

preocupaţi de motivul sinuciderii si vor nega sau nu vor accepta cauza decesului, se vor simţi vinovate

si se vor învinui ca nu au reuşit să împiedice sinuciderea, dar şi pentru problemele care au precedat-o şi

se vor simţi stigmatizaţi de cei din jur. Supravieţuitorii pot experimenta o gama larga de emoţii

contradictorii legate de cel decedat, de la durere emoţională intensă, dor şi tristeţe legate de pierderea

celui drag, la mustrări de conştiinţă provocate de faptul că nu au putut preveni sinuciderea şi furie că

cel care s-a sinucis a decis să-şi ia propria viaţă (mai ales daca sinuciderea a avut loc după un timp

îndelungat de boala fizică şi mintală a persoanei iubite).

3. Efecte care se răsfrâng asupra societății în ansamblu în cazul mediatizării, constând

într-un sentiment de nedumerire cu privire la justificarea gestului, într-o critică (în special din partea

grupărilor religioase) sau într-un exemplu de urmat.

În cadrul comportamentului suicidar, se distinge un anumit tip de conduită, prin modul de

manifestare ce vizează o altă/alte persoane decât sinucigaşul, cu implicaţii deosebit de grave pentru

ceilalţi semeni denumită conduită heterodistructivă (modul negativ de exprimare a unei persoane care

pune în pericol viaţa celor din preajmă până la homicid, ca în final, după ce parcurge această agresiune,

se va sinucide). Cert este faptul că ambele forme de suicid au un răsunet antisocial imediat. Două

cazuri în care se reflectă această conduită sunt suicidul indus şi suicidul colectiv.

Suicidul indus are loc printr-un fenomen de inducție, fiind inițiată de un individ de cele mai

multe ori bolnav de o psihoză depresivă, dar în alte foarte multe cazuri, individul pare şi se comportă ca

un om normal, uneori cu mici deviaţii, care pe fondul unui clacaj emoţional răbufnesc. Nu e exclus să

existe și inițiatori perfizi, care profită de sentimentul de nesiguranță, vulnerabilitate și inadaptabilitate a

persoanei sau care duc la extrem convingerile religioase sau patriotice și le expun adepților ca metode

altruiste de a servi credinței și patriei lor, având consecințe benefice pentru purificarea sufletului lor.

Toate acestea cu scopul insidios de a știrbi societatea aparținând altei religii sau țări (ex. soldații

15

kamikaze, teroriștii). Heterodistructivitatea este definită prin intermediul a doi termeni: agresivitate

(victimizare şi apoi autovictimizare) şi violenţă (comiterea agresiunii prin forţă). Acest comportament

este strâns legat de personalitatea individului. În cadrul acestui tip de suicid întâlnim terorismul (tinde

să atingă cote alarmante în ultimul timp) şi crima pasională (crima din gelozie).

Celălalt caz prin care se reflectă conduita heterodistructivă este reprezentat de suicidul colectiv

poate avea la bază motivații diverse, remarcându-se cele religioase și culturale, când un grup de

persoane decid să-și ia viața în numele aceleiași idei, cauze. Astfel de exemple sunt numeroase, câteva

dintre ele cu o sonoritate foarte mare în lumea întreagă: cca. 500 de filosofi chinezi care s-au sinucis

când i-au fost arse lucrările lui Confucius, sau epidemiile de suicid de după apariţia lucrărilor

Suferinţele tânărului Weter şi după sinuciderea actriţei Marelyne Monroe. Un caz cutremurător s-a

petrecut în 1978, în Guyana, unde 927 membri ai unei comunităţi socioreligioase, cetăţeni ai S.U.A. s-

au sinucis ca urmare a acţiunilor mistico-persuasive exercitate de liderul lor, pastorul Jim Jones.

În consecinţă, conduita suicidară heterodistructivă, prin amprenta antisocială marcată, reclamă

participarea unor factori responsabili din domeniul psihologic, criminalistic, medico-legal şi nu în

ultimul rând juridic, sub forma unor echipe complexe interdisciplinare care să acţioneze în vederea

eradicării acestui fenomen alarmant ce fulgeră societatea umană contemporană.

Sinuciderea, deşi este un act considerat anormal, totuşi se realizează cu un scop, acesta variind

de la autodistrugere până la generozitate. Putem enumera din nou limitativ, dar surprinzând pe cele mai

frecvent invocate de către sinucigaşi, dar şi esenţa fiecăruia.

Sinuciderea având drept scop autodistrugerea este principala şi cel mai des întâlnită formă. În

acest caz, individul doreşte să se sinucidă din varii motive: ură asupra propriei persoane, dezgust,

suprasaturaţie.

Scopul reprezentând agresiunea, cu sentimente de răzbunare sau protest, este invocat de către

sinucigaşii care, acuzându-i pe alţii pentru mizeria lor, caută să se răzbune pe cei care îi lasă în urma

lor, deseori reuşind acest lucru.

Autopedepsirea ca scop al sinuciderii, caracterizat prin sentimente de vinovăție sau/şi

remușcare, este caracterizantă pentru unii indivizi supăraţi pe ei înşişi că au comis ceva rău şi de aceea

se sinucid, ca o formă de autopedepsire.

Unul din cel mai ciudat scop de a-ţi lua viaţa este acela prin care se apărară demnitatea sau

narcisismul. În ambele cazuri, indivizii egoişti, care simt mereu nevoia de admiraţie recurg la

sinucidere fie că prin aceasta cred că evită o moarte nedemnă dată de alţii, fie cred că apără demnitatea

pierdută, ori sunt complexaţi de un sentiment de neapreciere din partea celor din jur, sau se iubesc atât

16

de mult încât nu doresc să îşi împartă entitatea vie cu nimeni din jur. Rezultatul în toate cazurile e doar

unul: moartea.

Alţi indivizi se sinucid pentru ca persoana lor să fie imortalizată într-un erou sau pentru a fi iubiţi.

Sunt acei indivizi care doresc să fie idolatrizaţi după moarte, adică acei care au fost complexaţi de prea

puţină atenţie din partea societăţii, sau au avut parte de foarte multă şi de teama de a nu o pierde îşi iau

viaţa.

Sinuciderea din joacă sau pur şi simplu din curiozitate…în acest caz, unul din cele mai

periculoase jocuri constituindu-l cel denumit „jocul de-a moartea” şi care accidental sau exagerat poate

provoca moartea proprie. Sinuciderea din curiozitate ori din poveştile unora este repudiată categoric de

societate, aceasta datorându-se faptului că unii indivizi cu tentative de suicid au spus că NU au simţit

nimic în timp ce îşi tăiau venele sau, dimpotrivă, că au avut orgasm, constituind astfel un exemplu de

încercare pentru alţii, care, în viziunea majorităţii, nu au fost decât victime credule ale poveştilor fictive

sau nu ale acestor monştri care creează monştri. Societatea respinge atât actul suicidal cât şi poveştile

considerate a fi minciuni, pentru că opinia majoritară e aceea că o suferinţă de această gravitate nu

poate produce plăceri decât în imaginaţia unor persoane cu deficienţe psihice ori alienate mintal.

Un scop uman şi omenos care ar putea pune stăpânire pe sinucigaşi ar fi sacrificiul sau

generozitatea, adică sentimentul filantropic care îi face pe sinucigaşi mărinimoşi şi generoşi faţă de

lumea pe care o abandonează. Astfel ei îşi donează corpul în scopuri medicale sau ştiinţifice, ori

caritabile, în acest din urmă caz, donându-şi averea unor persoane sau asociaţii.

17

Statistici

Statisticile arată că perioada de involuție (îmbătrânire) cunoaște cel mai ridicat procent de

persoane care se sinucid. Pe lângă stările patologice, situația vârstnicilor este afectată și de cauze

economice și sociale, relaționale. Nevoile materiale, sentimentul abandonului total, lipsa de asistența și

protecție socială, singurătatea, traumatismele psihoafective fac să crească numărul sinuciderilor la

vârstnici.

Adolescenții devin vulnerabili și influențabili în perioada de formare a personalității, punând mari

accente pe părerile celor din jur. E posibil ca aceștia să fi avut în copilarie parte de anumite traume,

moment în care orice eveniment șocant și neobișnuit are efecte dublate. Copilul este mult mai fragil și

impresionabil, astfel încât efectele negative ale unui eveniment îl pot marca pe viață, iar conștientizarea

lucrului anormal poate avea loc mult mai târziu.

Frecvența sinuciderilor este mai mare la bărbați decât la femei. Mariajul influențează pozitiv rata

sinuciderilor la bărbați și la femei. Astfel văduvii se sinucid mult mai frecvent decât celibatarii,

urmează divorțații și pe ultimul loc sunt cei căsătoriți. Pe lângă mariaj, existența copiilor pare să

constituie un factor de diminuare a riscului de sinucidere, drept urmare moartea copiilor, avorturile

accidentale sau imposibilitatea concepției constituie motivul sinuciderii femeilor.

Cu cât nivelul intelectual și cultural e mai ridicat, cu atât scad tendințele suicidare. Persoanele cu

o pregătire superioară au capacitatea de a descoperi sistemele de compensare. Situația socio-morală

întărește motivația existențială.

18

În această diagramă este reprezentată rata sinuciderilor la femeile însărcinate, depinzând de

rezultatul sarcinii. Diferența dintre avort și pierderea sarcinii este faptul că avortul accidental poate

avea loc până în săptămâna a 12-a a sarcinii, pe când pierderea sarcinii (nașterea copilului mort sau

prematur) are loc între săptămâna a 12-a și a 24-a a sarcinii. După naștere, femeia poate deveni

instabilă psihic datorită evenimentelor petrecute, datorită funcțiilor endocrine (excesul de hormoni)

19

20

Schemă de intervenții:

a. Prevenția sau pre-intervenția = acționează asupra etapei clinice a suicidacţiei si

cuprinde totalitatea masurilor profilactive îndreptate asupra individului sau comunităţii sociale in

scopul prevenirii conduitei suicidare, a cauzelor care o pot genera. Masurile psihoprofilactive (educație

sanitara, psihopedagogică) se opun acțiunii cauzelor patologice de ordin individual, ale conduitei

suicidare , iar masurile psihosociale (inserție socio-familiala pozitiva, relații interpersonale pozitive)se

opun acțiunii cauzelor de ordin comunitar, sociale ale conduitei suicidare.

b. Intervenția sau etapa terapeutica = induce totalitatea masurilor cu caracter curativ

îndreptate asupra persoanei sau asupra circumstanțelor sociale, extraindividuale, in scopul combaterii

factorilor care o întrețin sau o agravează. Masurile medicale (reanimare, terapie etiologica intensa de

urgenta)trebuie acționate in momentul crizei autoagresive , masurile psihiatrice (terapie biologica,

psihoterapie, terapie ocupaționale) se opun circumstanțelor de ordin psihopatologic, iar masurile

medico-sociale (sociopedagogice, protecție sociale, siguranța medico-legala) contracarează

circumstanțele sociopatice.

c. Recuperarea sau post-intervenția = cuprinde totalitatea masurilor de eliminare a

urmelor crizei suicidare, de anulare a consecințelor conduite suicidare, îndreptate asupra individului si

comunităţii sale sociale. Masuri individuale (psihoterapie, asistenta psihiatrica constând in terapie si

supraveghere psihiatrica, socioterapie) si masuri sociale (adaptare familiala. Profesionala, sociale).

Aceste masuri recuperatorii urmăresc îndepărtarea efectelor traumatizaţiei pe plan fizic, iar pe plan

psihologic, restabilirea echilibrului normal al personalității individului.15

Concluzie:Evoluţia socială și progresul tehnic, oportunităţile oferite de statul democratic și competitivitatea

pe care economia de piaţă o presupune, au influență asupra nivelului de trai și de stres pentru societate,

în special asupra celor în căutarea identității sau a unei vieți mai satisfăcătoare.

15 Dragomirescu Virgil, Psihosociologia comportamentului deviant, editura Științifică și enciclopedică, București 1976, pp.258-274

21

Bibliografie

1. Butoi T., V. Iftenie, A Boroi, A. Butoi –„Sinuciderea un paradox. Consideratii psiho-

sociologice, bio-medicale și juridice”, Ed. Științelor medicale , 2002

2. Dragomirescu Virgil, Psihosociologia comportamentului deviant, editura Științifică și

enciclopedică, București 1976

3. Durkheim Emile-„Despre sinucidere”, Institutul European, Iasi, 1993,

4. Hotca, Mihai Adrian- „Protecția victimelor – Elemente de victimologie”, Editura C.H.

Beck , Bucuresti 2006

5. Scripcariu, Călin -„Suicid și agresivitate-contribuții la studiul medico-legal psihiatric al

suicidului” Universitatea de Medicină și Farmacie Gr.T.Popa Iași, 1996

6. Doina Ștefan –Săucan, Aurora Liiceanu, Mihai Ioan Micle-”Abordare psihosocială a

sinuciderii ca formă a violenței”-Analiză Documentară, Institutul Național de

Criminologie, 2005

22

CuprinsAutovictimizarea 1

Predispoziții pentru autovictimizare..............................................................................1

Autovictimizarea care conduce spre un comportament infracțional 2

Dereglarea percepției....................................................................................................2

Dereglarea memoriei.....................................................................................................3

Dereglarea gândirii........................................................................................................3

Dereglarea afectivității..................................................................................................3

Dereglarea voinței.........................................................................................................4

Sinuciderea –formă a autovictimizării 6

Fazele parcurse de sinucigaș în actul suicidar..............................................................11

Metodele de sinucidere...............................................................................................12

Statistici 17

Schemă de intervenții 20

Prevenția sau pre-intervenția......................................................................................20

Intervenția sau etapa terapeutica...............................................................................20

Recuperarea sau post-intervenția...............................................................................20

Concluzie 20

Bibliografie 21

23