Aurora Luchian - În papuceii copilariei

Reeditare electronică cu acceptul direct al autoarei Aurora Luchian,

realizată de Ioan Muntean

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate

pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

Aurora Luchian

În papuceii copilăriei

Aurora Luchian

~ 2 ~

Redactor: Lenuş Lungu Design coperţi şi grafică: Ioan Muntean (prelucrare foto web) Corectura: Aurora Luchian Tehnoredactare: Ioan Muntean

ISBN:


~ 3 ~

Aurora Luchian


editura Editgraph Buzău, 2014

Aurora Luchian

~ 4 ~


~ 5 ~

PPrreeffaaţţăă

Motto: Cu mâinile copilului din mine, pot cuprinde întreaga lume! (Aurora Luchian)

A scrie pentru sufletele inocente ale copiilor, a te strădui

să dărui fiecăruia câte ceva din prea plinul sufletului tău, să faci să înflorească în adâncul inimii lor cele mai nobile sentimente, este cea mai dificilă, însă şi frumoasă îndeletnicire.

Poeta Aurora Luchian, s-a născut la Huşi, judeţul Vaslui şi îşi asumă această sarcină pe care o îndeplineşte cu pricepere şi mare talent.

Debutează ca autor în „Draga mea pentru copii”, o colaborare de aproape şase ani, apoi colaborează cu încă două reviste, publică versuri pe diferite site-uri: Cronopedia, Casa gândului, Esenţe, Reţeaua Literară, Confluienţe Lirice, Agonia, etc.

Aurora Luchian

~ 6 ~

Fiinţă sensibilă, cu un suflet dornic de frumuseţe şi dăruire, prin versuri meşteşugite, ne conduce în lumea mirifică a copilăriei şi face acest lucru cu un deosebit talent.

Adoră arta, frumosul, scrie fabule, balade, versuri pentru copii, cântece de leagăn, anecdote, jocuri matematice în rime, poveşti în rime, scenete, ghicitori şi culegeri pentru copii.

Ca un veritabil pedagog Aurora, ştie să dea cu măsură probleme spre rezolvare, spre înţelegerea deplină a realităţilor, lăsând copiii să deducă ce este bine şi ce este rău. Deasemenea discriminarea este un semnal de alarmă tras de poetă în poeziile sale; aplecare şi înţelegere către cei săraci, orfani, defavorizaţi, etc.

Nici dragostea mamei pentru copiii săi, nu trece neobservată de poeta Aurora Luchian, care este descrisă într-un mod unic şi tulburător de sensibil, cu sufletul în genunchi, o adevărată artă în versuri.

„Cu inima a plâns. Ar fi strigat durerea,

S-audă lumea-ntreagă, da-i sleise puterea.

Şi-n zori, lângă tulpină, mămica-naripată,

Îşi ţinea puiu-n braţe, se stinse împăcată!”

(„Inimă de mamă”).

Toate anotimpurile rând pe rând le-a descris în versuri:

iarna cu steluţe argintii ce plutesc în aer ca nişte fluturaşi: Cerne iarna, gospodină,

Pulbere dalbă şi fină.

Iar pe geamuri pune flori,

Croşetate doar în zori.

(„Cerne iarna, gospodină”)


~ 7 ~

Toate jocurile specific acestui anotimp, aşteptarea lui Moş Crăciun, sunt descrise în versuri:

Să nu pleci iarnă, degrabă,

Eşti frumoasă şi de treabă,

Cu sclipiri şi suflet bun,

Că-l aduci pe Moş Crăciun!

(“Să nu pleci iarnă, degrabă!) Toamna cea bogată dar foarte capricioasă, cu nori

plumburii, soseşte peste dealuri şi câmpii:) „Parcă-i nesfârşită ceaţa!

Când brumată-i dimineaţa,

Când mohorâtă cu ploi,

Udând pomişorii goi”.

(„Baladă de toamnă”) Vara şi primăvara, cele două anotimpuri atât de

îndrăgite pentru copii, aşteptarea vacanţei mari, a iepuraşului de Paşte, sunt descrise cu pricepere şi sensibilitate de poetă:

Soarele, un domn sihastru,

În straie împărăteşti,

Se răsfaţă în albastru,

Niciun nor nu mai zăreşt!

(„O zi de vară”!) Maestră neîntrecută a fabulelor pentru copii, descrie cu

multă pricepere diferite întâmplări din viaţa reală. Personajele sunt animăluţe, din lumea

necuvântătoarelor dar personificate: ele vorbesc, se joacă, judecă:

Aurora Luchian

~ 8 ~

Dar se bucură în sine:

„Mare noroc e pe mine,

Trag eu plugul ca un rob,

Însă nu sunt făcut zob,

De un duşmănos de câine,

Sunt un bou da-i mult mai bine.

L-am invidiat în van,

Aspră-i viaţa de motan!”

(Motanul leneş şi boul”)” Metaforele din poeziile doamnei Aurora Luchian,

epatează prin naturaleţe şi puritate, prinzând viaţă. Prezentându-ne lumea fantastică a copilăriei, acolo unde totul este posibil, Aurora Luchian ne poartă pe aripile curcubeului, în lumea viselor, dovedind încă o dată, cât de mult iubeşte copiii.

Veronica Cârjeu


~ 9 ~

PPooeezziiaa şşii jjooccuull

Creaţia poetică este un joc care constă în găsirea cuvintelor potrivite, a rimelor, a asonanţelor, în împărţirea metrică şi ritmică a discursului, în construcţia artistică a frazelor, în ascunderea înţelesurilor.

Poezia şi jocul aduc cu sine distragere, destindere şi extaz, au în comun un limbaj simbolic expresiv, diferit de formele uzuale, banale, au putere de sugestie, toate acestea demonstrând capacitatea comună a copiilor şi a poeţilor de a transpune şi imita.

Din joc trece în poezie o recuzită bogată: vietăţi de toate felurile, gâze şi animale, plante, jocul în sine chiar …

Atrasă de inefabilul copilăresc , de joc şi joacă, poeta, Aurora Luchian, scoate la iveală creaţii neîndoios originale, înmănunchiate într-un volum de poezii pentru copii.

Sensibile , vesele , duioase , usor memorabile , poeziile pot constitui un auxiliar util educatorilor, o carte pentru părinţii care încă îşi adorm copiii cu o poveste sau o poezie.

Aurora Luchian

~ 10 ~

Cu poeziile sale, doamna Aurora Luchian, sare din nou şotronul copilăriei, călcându-i fiecare clipă... aleargă prin curcubeul mirific ţesut din culorile gândurilor de copil şi culege rodul speranţelor pe care le-a sădit în adâncul sufletului.

Prin versurile sale, Aurora Luchian, sărută fruntea copilului din ea şi îi spune că nu l-a uitat.

Învăţător-psihopedagog,

Pricope Florina


~ 11 ~

IInniimmăă ddee mmaammăă IIIIII

O mamă turturea, cu-n suflet cum altu' nu-i,

Îşi alina odorul, murind de dragul lui,

Hrănindu-l grijulie, când ciocu-şi deschidea,

Şi-l ciugulea prin puf, un fel de-al mângâia.

*

Ar fi oprit mămica, şi timpul doar să fie,

Puiuţu-n cuib, copil, o-ntreagă veşnicie!

Să-l fi hrănit o viaţă cu ciocul ei de mamă,

Doar să-l audă zilnic, cum ciripind, o cheamă.

*

O, ce mult îl iubea, era comoara sa,

Îl cuprindea duios şi parcă-l legăna,

Cum face orice mamă cu mititelul său,

Şi-i tare încântată, îl vede ca pe-un Zeu!

*

Frumos îi mai cânta, aşa melodios!

El o privea în ochi şi-o admira. Sfios,

Dorea şi el să cânte, aşa, ca mama lui,

S-o bucure cumva, chiar de era un pui!

*

Aurora Luchian

~ 12 ~

Dar ieri venind la cuib, cu guşuliţa plină,

Zări înspăimântată, un pui lângă tulpină.

S-a-nfiorat şi zborul l-a frânt înfrigurată,

Şi a plonjat spre el, căzând ca secerată!

*

Era puiuţul ei, lumina, suflu, viaţa,

Ce-o aştepta cu drag, şi ziua, dimineaţa...

Perluţa sa din puf, cu ochii de mărgea,

Cui să-i mai dea gângănii? Doar pentru el trudea!

*

Pică îngenunchiată, zdrobită de durere,

Şi Domnului, c-o rugă, ea, ajutoru-i cere,

Să facă o minune, să-i dea puiu-napoi,

Că nu va rezista, va pieri prin zăvoi.

*

Înfrântă, tulburată, începu să-l hrănească

Cu gâzele aduse; să plângă, să-i vorbească,

Sperând că dulcea hrană, îl va înzdrăveni,

Şi vioi puişorul, din nou îi va zâmbi!

*

A fost doar o dorinţă, un licăr de speranţă,

Puiuţu-i nemişcat. Ea ciugulind verdeaţă,

L-a învelit cu grijă pân' nu s-a mai văzut,

Şi a rămas acolo, zăcând, unde-a căzut!

*

Fără copilul său, sufletul mamei moare,

Să aibă mii de vieţi, de-ar fi nemuritoare,

Va pribegi o viaţă, o umbră călătoare,

Căci fără odoraş, nimica nu mai are!

*


~ 13 ~

Cu inima a plâns. Ar fi strigat durerea,

S-audă lumea-ntreagă, da-i sleise puterea.

Şi-n zori, lângă tulpină, mămica-naripată,

Îşi ţinea puiu-n braţe, se stinse împăcată!

...

Dar iata, deodată, din verdele văzduh,

Se-apropie de ea un pui ca un sfant duh,

E puiul ei cel drag, odorul mult dorit,

Şi se trezi pe dată din somnul chinuit.

Îţi mulţumesc, o, Doamne, că nu-i adevărat!

Că e doar visul meu, cel ce m-a-ndurerat,

Şi spre văzduh zburară, cu fiul lângă ea,

Ea, mama lui cea dragă, din ochi îl mângâia...

Aurora Luchian

~ 14 ~

GGââzzaa ffăărrăă aarriippiiooaarree

Sunt o gâză. Ce-i mirare?

Dar nu mai am aripioare!

Mi le-a smult un băieţel

Cam răutăcios de fel.

*

Ce-o fi vrut să vadă oare,

Ce fac fără aripioare?

Poate el, suflet „sărac”,

O fi zis: „E un gândac!”

*

Acum zac şi sufăr mult,

Aş dori ca să mă mut

Pe o frunză, pe o floare...

Nu pot fără aripioare!

*

Privesc tristă la surori,

Cum se joacă printre flori.

Vesele se-nalţă-n sus,

Însă viaţa mea s-a dus...

*


~ 15 ~

Ce faptă rea! Cât de gravă!

M-a lăsat aşa bolnavă,

M-a chinuit fără milă,

Şi m-a aruncat cu silă.

*

Stau pitită, îndurerată,

Şi îmi aştept resemnată

Sfârşitul. Căci mă gândesc,

Fără aripi nu trăiesc.

*

Tu copil cu suflet rău,

Să te pui în locul meu,

Şi-o să simţi ce mult mă doare,

Cum ar fi să n-ai picioare?

Aurora Luchian

~ 16 ~

MMoottaannuull lleenneeşş şşii bboouull

- fabulă -

Un motan plin de grandoare,

Desfătându-se la soare,

Pe o perniţă pufoasă,

Visa la o dulce masă.

Trece neamul şoricesc,

Zgomotoşi şi îl trezesc.

El priveşte printre gene:

– Mergeţi pe vârfuri, măi, nene!

Nu vedeţi că deranjaţi?

Parcă sunteţi elefanţi!

Uşurel că-mi speriaţi,

Somnul meu de împăraţi!

Şoarecii au dat să fugă,

Unii şopoteau o rugă,

Dar văzându-l nemişcat,

Curioşi s-au întrebat:


~ 17 ~

– Nu cumva s-a-mbolnăvit?

– Eu cred că-i senil, smintit...

– Ba visează, a rostit,

Şeful şi mai uluit!

– N-auziţi? şopti căscând,

Păşiţi de puteţi, mimând.

Mergeţi la hambar, masardă,

În linişte şi degrabă!

Bou-n jug vociferează:

„Ăsta doarme şi visează,

Hrana bună-i lângă el,

De-aş fi fost un motănel...”

Brusc, tăcerea se destramă,

Boul asista cu teamă,

Cum un dulău hâd şi mare,

Îi sărise în spinare!

Coada sa, stufoasă, lungă,

Era zbârlită şi strâmbă;

Perişoru-i din blăniţă,

Şade-n smocuri pe perniţă!

Aurora Luchian

~ 18 ~

Boul fără de zăbavă,

A strâns ochii să nu vadă,

Ce-a păţit pân' la final,

Lenevosul de motan.

Dar se bucură în sine:

„Mare noroc e pe mine,

Trag eu plugul ca un rob,

Însă nu sunt făcut zob,

De un duşmănos de câine,

Sunt un bou da-i mult mai bine.

L-am invidiat în van,

Aspră-i viaţa de motan!”


~ 19 ~

PPoovveesstteeaa uunnuuii ggrreeiieerraaşş

- fabulă -

Nu-i nici tânăr, dar nici unchi,

Cu petece în genunchi,

La coate uzat, cârpit,

Bombăne oftând, mâhnit:

„Am cântat la cel sărac,

N-a avut ce-mi pune-n sac!

Am cântat la cei avuţi,

Cu alese vile, curţi,

Ca la împăraţi vestiţi,

Vă spun, nu vă uluiţi,

Nu mi-au dat nicio neghină

Şi m-au scos şi prin grădină,

Furişat ca hoţomanu'.

-Să vii să ne cânţi la anu',

Du-te, lasă-ne în pace!

Vorbe cu „vârfuri de ace”...

Am pierdut zile şi nopţi,

Să-i înveselesc pe toţi.

Mi-am neglijat pui-mărunţi,

Iar acum umblă desculţi.

Am ajuns ca un cârpaci!

Aurora Luchian

~ 20 ~

Nu-s maestru, da-s dibaci,

Mi-am cusut opt peticele,

Tot uzate, vezi prin ele!”

Tot trebăluind pe-o floare,

O albină călătoare,

Auzise ce a spus

Şi-o înduioşă nespus!

A zburat la stup, în grabă,

Şi s-a-ntors cu o desagă,

Cu haine cam demodate.

– Ia-le şi-mbracă-te, frate!

Greierul a amuţit,

Respectuos i-a mulţumit,

Şi de-atunci în nopţi senine,

Cântă doar printre stupine!

Ca o morală:

Ai haine şi nu le-mbraci?

Te rog, dă-le la săraci,

Vei vedea că într-o zi,

Domnul te va răsplăti!

Eşti bogat şi nu le dai?

N-o s-ajungi cu ele-n Rai!


~ 21 ~

MMeesseerriiaa eessttee bbrrăăţţaarrăă ddee aauurr

În cerdac, stând la o masă

Din stejar, mică, lucioasă,

Bursucelul se gândeşte

Ce scule îi trebuieşte,

Ca să facă scăunele,

Să vândă cândva, din ele.

Vrea să strângă ceva bani,

Căci s-au adunat mulţi ani,

Să aibă din ce trăi,

Când puterea i-o slăbi.

*

Mai nimic nu îi lipseşte.

Are ciocane şi cleşte,

Dălţi, burghiu şi ferăstraie,

(Lemnul cum vreţi să îl taie?)

O bardă, cuie, gealău,

Unde-i metru? Aoleu,

Cu ce o să ia măsură?

Munca asta nu e dură,

Aurora Luchian

~ 22 ~

Însă de nu chibzuieşti,

Din nimic te-mpotmoleşti!

„Sunt uituc! (S-a panicat.)

Iată-l colo, în halat!”

*

Măsoară mici scândurele,

Retează atent din ele,

Bate cuie, lustruieşte,

Încleie şi lăcuieşte.

Şterge fruntea transpirată,

Şi rânduind munca toată,

Drăguţele scăunele,

„Măiestre-s mâinele mele!”

Rosti foarte încântat.

Ţup, pe unul l-a probat,

Confortabil, delicat,

Şade ca un împărat,

În poartă, mândru de sine,

Ei, primul client şi vine!

*

Ursul, lupul, Aricică,

Vulpiţa şi Iepurică,

Vulturul, cioara, un cuc,

Cărându-l cu greu în nuc;

Alte zeci de-naripate,

Până le-a vândut pe toate!

Ţinând banii bucuros,

(Parcă-i tânăr şi nu-i moş)


~ 23 ~

Fugi-n casă la soţie:

– Putem trăi ani, o mie!

Strânge-i să nu-i mai găsesc,

Ca să nu îi cheltuiesc.

Apoi şopti deodată:

– Îţi mulţumesc ţie, tată,

Că de mic îmi ziceai mie:

„Ia şi-nvaţă meserie,

Că-ntr-o zi ţi-o prinde bine,

Şi-o să-ţi aminteşti de mine!”

Aurora Luchian

~ 24 ~

MMeessaajj ppeennttrruu ccooppiiiiii mmaarrii şşii mmiiccii

- fabulă -

O ursoaică mai bătrână,

Deveni neputincioasă,

Iar fiica ei, o haină,

Vrea să o scoată din casă.

Se simţea o inutilă,

Căci vedea că încurca,

Scăpa lingura din mână,

Mai mereu când ea mânca.

Apoi sparse şi paharul,

Când a vrut apă să bea,

– Uite, mi-ai distrus cristalul!

Tot zbiera fiica la ea.

Şi grozav se mânia,

Că nu vede foarte bine,

Căci gunoiul îl punea,

În tăviţa pentru câine...

O scotea rău din sărite,

Când nu pricepea ceva,

Şi-o ruga să mai repete,


~ 25 ~

Însă ea o repezea.

Într-o zi se hotărî

Şi o scoase din bârlog.

(„Oare-aşa mult m-o urî,

Să ajung ca un milog?!”)

Şi-i încropi într-o parte,

(Ca un cerşetor pe drum,)

Un culcuş din crengi uscate.

– Aici vei dormi de-acum!

Lacrimile mici, fierbinţi,

I se prelingeau pe faţă

Şi cu mii de rugăminţi,

Se rugă o dimineaţă.

– Iartă, c-am îmbătrânit,

Iartă, că m-am ramolit,

Iartă-mă fetiţa mea,

Că nu mai pot ajuta...

Un ursuleţ o ruga

Pe mama lor, s-o mai lase,

Fiindcă buni le spunea,

Seara povestiri frumoase.

– Las-o mami, ne e dragă,

O iubim şi ne iubeşte,

Nu ţi-e milă cum se roagă

Şi ce rău se tânguieşte?

– Cum, s-o mai suport o iarnă

În bârlog să hiberneze?

S-o mai las? Nici pomeneală,

Doar ca să mă enerveze?...

Şi de-atunci, seară de seară,

Buni-urs, tot tremura,

Aurora Luchian

~ 26 ~

Sub un ger aspru de iarnă,

Iar fiicei nici că-i păsa!

Însă-n timpul hibernării,

Ursuleţii mai mergeau,

Să se-aşeze lângă buni;

Spuneau că o încălzeau!

Iarna însă se sfârşi,

Iar ursoaica rezistase.

Iată, supraveţui,

Frigul, greu îl îndurase!...

Ursuleţul mititel,

Se apucă într-o zi,

Să facă un pătucel,

Mama-urs îl iscodi:

– Dar ce faci aici copile?!

– Mami, eu voi pregăti

Un pătuţ doar pentru tine,

Să-l ai de-ai îmbătrâni!

Ursoaica s-a îngrozit,

Şi-a dat seama c-a greşit,

Şi chiar în aceeaşi zi,

Înapoi mama-şi primi:

– Iartă-mă măicuţa mea,

Că am procedat aşa!

Am uitat măicuţă bună,

C-o s-ajung şi eu bătrână!

...

Şi aşa ursoaica noastră,

Lecţia şi-a învăţat,

Puiul i-a dat de gândit,

Când patul i-a pregătit!


~ 27 ~

DDaaccăă aaşş ffii oo vvrrăăjjiittooaarree

Poveste în rime

Am un vis şi-i minunat! Cât mama mi-a depănat Multe basme, seri de-a rândul, Tare mă mai bate gândul, Şi-mi doresc cu-aşa ardoare, Să pot fi o vrăjitoare! Pentru început, vă zic, Aş schimba-o în pisic, Pe Doina, ce „ştie-tot”, Sora-rea ca un despot! Pe Tina, sora cea mică, Aş vrăji-o-n turturică, Să cânte refrenu-ntreg, Şi aşa n-o înţeleg! Pe Speranţa, sora mare, Aş face-o ciocănitoare. Mereu mă bate la cap, De mi-am scris, de-am învăţat... Să zboare, draga de ea,

Aurora Luchian

~ 28 ~

Şi să ciocăne cât vrea, În ramuri hâde, bătrâne, Că m-a-nebunit, pe bune! Pe drăguţul meu, tătic, L-aş transforma în pitic, Şi l-aş tine lângă mine, Pe Bob l-aş lăsa tot câine! Pe mama, duioasă, bună, M-aş gândi o săptămână, Ce personaj ca să fie, Dragă surorilor, mie; Şi dacă nu aş găsi, Tot meditând zi de zi, Aş lăsa-o tot aşa, Să mă poată răsfăţa. Seara în pătucul meu, Să mă rog la Dumnezeu, Ca să fie sănătoasă, Amuzantă şi frumoasă, Zâmbitoare, chip-ceresc, Să-i destăinui c-o iubesc, Căci fără măicuţa mea, Nici n-aş putea respira! ... Dac-aş fi o vrăjitoare, Mi-ar sta lumea la picioare, Şi măicuţa lângă mine, Când mi-e greu să mă aline!

Surioarelor mele


~ 29 ~

PPrroocceessuull ggrreeiieerruulluuii ccuu ffuurrnniiccaa

- poveste în rime -

Trubadurul greieraş,

A-ncurcat-o copilaş!

L-a acuzat o furnică,

Că-i fură o boabă mică,

Şi de-o vreme, necaz mare,

E târât prin tribunale!

Tare-i trist! N-a mai cântat.

Iarba toată s-a uscat,

De dorul strunelor sale,

Printre gâze-i jale mare!

Buburuzele jelesc,

Ca la mortul omenesc!

Ieri, citaţie-a primit.

Se vaită bietul, scârbit,

Pe sub frunzele picate:

-Cum să mă acuze, frate,

Că am găsit boaba, zău,

Era chiar în drumul meu!

Un gândac burtos, mirat,

Aurora Luchian

~ 30 ~

Meseriaş avocat,

Îl abordă tacticos,

„Rost de bani!” şi bucuros,

Îi propune să-l susţină,

Pentru trei saci cu făină.

-Făină?! S-a îngrozit!

Uff, în vară n-am muncit,

N-am nici măcar pentru mine...

Însă îţi va prinde bine,

Concerte în cinstea ta,

Accepţi propunerea mea?

Avocatu' parcă-i mut!

„Ce-am avut şi ce-am pierdut?!”

Se gândise doar o clipă:

-Batem palma, moşulică!

Veni ziua de proces,

Furnicile-n şir sosesc,

Zeci, sute, un furnicar,

Mişună-i în tribunal!

Greieriţe, greieraşi,

Dar şi puii drăgălaşi.

Avocatul de furnică,

O lăcustă verde, mică,

Îşi începe pledoaria,

Controlând cu greu furia,

Furnicilor enervate,

Guralive, revoltate.

– Cu respect, domn' Preşedinte,

Vă rog să luaţi aminte:

Clienta mi-e necăjită,

Că a fost rău, păgubită,


~ 31 ~

De un bob dulce, gustos,

Enorm cât un cocoloş!

– Unde era bobul-mare,

În casă, ori pe cărare?

Întrebă, scobind un dinte,

Încruntat domn' Preşedinte.

Căci de era în cărare,

Nu e furt, e noroc mare!

Lăcusta-l privi de jos:

„Ăsta-i cam neserios!...”

– Pe cărare, cum să spun,

Îl pierdu din grabă-n drum.

Putea „cinstitul” de el,

Să îl ducă frumuşel!

Avocatul pântecos:

– Iertare, vă rog frumos,

N-a ştiut că-i rătăcit,

C-astfel ar fi fost cinstit!

Ce putea să facă el,

Să-l păşească?!Ce-i tembel?!

– Sigur că da, frăţioare,

Să-l fi lăsat în cărare,

Iar azi n-ar fi stat posac,

Ruşinat că-i acuzat!

Zice lăcusta-nfocată,

Şi ea mare avocată!

Preşedintele cuminte,

Ascultă şi ia aminte.

Tuşeşte, suci din nas,

Chibzui: -Măi greieraş,

Rosteşte grav, foarte tare,

Aurora Luchian

~ 32 ~

Dacă era pe cărare

Şi neştiind al cui este,

E cinste şi nu-i poveste!

Furnico, te-ntreb acum:

Când cari boabele din drum,

S-a dumneata?! Zău, aşa,

Le-a pierdut altcineva!

Oi fi eu, gândac bătrân,

Dar sunt cinstit, drept şi bun!

Pentru mărturie falsă,

Îţi voi da aspră pedeapsă,

O sarcină serioasă:

Să duci greierul acasă,

Cu o trăsurică mică,

În alaiuri de furnică,

Şi să îi asiguri pâinea

O iarnă, să-i speli ruşinea!


~ 33 ~

PPrroocceessuull

– Proces mare! Proces mare!

Croncăne, apăsat şi tare,

O cioară în zori de zi,

De tot codrul îl trezi.

Păsărele somnoroase

Vin în zbor, că-s curioase.

Altele prin cuiburele

Tot discută între ele.

– Cine-o fi-n proces, fetică?

Greierele c- o furnică

Ori vulpea cu urechilă?

Că-l pândeşte de vreo lună.

– Nicidecum, dragi cântătoare,

Fagul c-o ciocănitoare!

Fagul, un bătrân sucit,

Zice că l-a ciuruit.

Aurora Luchian

~ 34 ~

Toate zboară, rând pe rând,

La fagul sucit, bătrân.

El lovindu-şi ram de ram:

– Priviţi câte găuri am!

Vedeţi ce neastâmpărată

La proces azi e chemată.

De când îşi permite ea

Să mă ciopârţească aşa?

Pe la prânz fagul e plin

De păsări şi încă vin,

Pregătite de proces,

Ascultă cu interes.

Fagul primul a-nceput:

– Recunosc sunt strâmb, urât,

Dar ea merită pedeapsă,

Că mă ciuruieşte-n scoarţă!

Pârâta ciocănitoare:

– Am scos zeci de lărvişoare,

Gândăcei ce mişunau

Şi care-l îmbolnăveau!

Bătrânul judecător,

Înţeleptul Aricior,

Mai ascultă încă o dată

Şi pasărea acuzată.


~ 35 ~

Hotărât, începe a spune:

– Are argumente bune!

Linişte dragi păsărele

Şi ascultaţi vorbele mele.

Fagule, doamna de faţă,

Ţi-a redat dreptul la viaţă.

Degeaba te-ai alarmat,

Acum ai fi fost uscat.

Vreau ca mâine dimineaţă,

Arborii cu larve-n scoarţă

S-o cheme neaparat,

Că e doctor de copac.

De-atunci, pe ciocănitoare

Cererea e foarte mare.

De respect, ce să mai spun,

Arborii o iubesc acum.

Aurora Luchian

~ 36 ~

AArriicciiuull llaa jjuuddeeccaattăă

Ariciul e disperat,

Îşi caută avocat.

Este dat în judecată,

C-a furat un măr, odată.

De fapt el nu a furat,

Să vă spun cum s-a-ntâmplat:

El trecea pe lângă măr,

I-a căzut în ţepuşor.

Chiar pomul l-a acuzat,

Că mărul i l-a furat.

Cum să dovedească el,

Că nu l-a dorit defel?

Cine să îl scape oare?

Vulpea, avocată mare!

Doar ea poate demonstra

Că nu este vina sa.


~ 37 ~

A mers şi i-a povestit

Iar vulpea l-a liniştit:

– Fii pe pace, vei vedea,

Dreptatea-i de partea ta.

Veni ziua judecăţii,

Iată-i adunaţi cu toţii.

Lângă mărul cel rotat,

Aricică-i acuzat:

– Mi-a furat un măr frumos,

Acest lucru-i ruşinos.

Vreau să fie judecat

Şi apoi încarcerat!

Vulpea, ştie să gândească!

Începe să dovedească,

Că micuţul aricel

Nu e hoţ cum spune el.

Şi rugă judecătorul

Să o ia cu-ncetişorul,

Ca să-i poată demonstra

Nevinovăţia sa.

A rugat pe-o veveriţă

Să urce-n măr pe-o crenguţă

Şi să ţopăie pe ea,

Până un măr va cădea.

Aurora Luchian

~ 38 ~

Aricică-i sub copac,

Mărul pică iute: „Pac!”

Drept în ace la arici.

Cine-i vinovat aici?

Cel ce trece liniştit

Şi cu mărul e lovit?

Şi tot el e acuzat,

În instanţă judecat?

Mărul de nu-şi scutura

Fructul pe spinarea sa,

Acum micul aricică

N-avea ruşine şi frică.

Uite-aşa s-a demonstrat,

Că mărul e vinovat,

Fiindcă fals a acuzat;

A fost chiar el amendat.


~ 39 ~

VViissuull uunnuuii ttrrâânnttoorr

- fabulaţie -

Trântorul, un leneş mare,

Stând la soare pe o floare,

Se visează împărat,

Cu supuşi umili, argat,

Ce-i aduce ca un vânt,

Pe o tavă de argint,

Miere dulce, aurie,

Spunându-i sfios: „Mărie,

Tu, Slăvite Drept şi Bun,

Ţi-am adus micul-dejun!”

El săltându-se alene,

Dintre pufoasele perne,

Fine, din mătase pură,

Gustând delicat, o gură,

Se şterge lent la botic,

Cu-n şervet de borangic,

Aprobând cu-n gest din mână,

Că-i aromată şi bună.

Aurora Luchian

~ 40 ~

O albină lucrătoare,

Văzându-l trândav la soare,

Se burzului nervoasă:

– Cum pierzi vremea, nici că-ţi pasă,

Iar la prânz alergi la masă,

Gânganie lenevoasă!

Nu ai respect, mă gândesc,

Pentru cei care trudesc!

Brusc, se trezi din visare,

Şi-o zări pe zburătoare.

Nici tavă şi nici argat,

Nici el mare împărat,

Şi-i şopti: -Îmi pare rău,

Mă doare burtica, zău,

Şi sper să scap de durere,

Sub călduţa mângâiere,

A soarelui luminos...

Lăsându-şi privirea-n jos,

Căci realitatea crudă,

Este supunere, trudă,

Înmulţirea, că-i firesc,

A neamului albinesc;

Apoi piere învelit,

În ceară mototolit.


~ 41 ~

Tremurând de-ngrijorare,

Sări grabnic de pe floare,

Să roage albinele,

Să-i lungească zilele,

Că-i trântor, e soarta sa,

Împărat doar când visa!

Ca o morală:

Oare câţi trântori să fie,

Ce visează-mpărăţie?!

Aurora Luchian

~ 42 ~

DDeesspprree aavvaannttaajjee

Fir de argint şi mătase,

Lasă-n ierburi mătăsoase.

Ca un bătrânel, târâş,

Când în vale, când urcuş,

Duce casa la spinare,

Asta da, minune mare!

Un haios de gândăcel,

Se înclină uşurel,

Şi îi spune cu onoare:

– Să fii unicul sub soare,

Ce-şi duce casa mereu,

Cred că eşti un pui de Zeu!

Melcul, plin de bunătate,

Oprindu-se într-o parte,

Se destinde pe tălpici,

Mişcând corniţele mici,

– Da, voinic şi mititel,

Însă tare-s singurel!

Eu îmi spăl, îmi calc, fac piaţa...

Când mă trezesc dimineaţa,


~ 43 ~

N-am pe cine saluta,

Cui să-i spun durerea mea?

La masă tot singurel,

De-aş fi fost un gândăcel!...

.

Un plisc lacom, s-a căscat

Spre gândac. Melcul îndat',

Îl trase sub cochilie,

Salvându-l de veşnicie.

Suspinând, şopti uşor:

– Tare-s pusnic şi mi-e dor

De mama şi tatăl meu,

Dar sunt protejat mereu!

.

Morala sună aşa:

Să nu-ţi doreşti altceva,

Fiindcă rişti în zelul tău,

Să aluneci într-un hău!

Aurora Luchian

~ 44 ~

SSăă nnuu pplleeccii iiaarrnnăă,, ddeeggrraabbăă!!

Cade neaua, gerul pişcă,

Doar Grivei, coada îşi mişcă,

Şi-i voios prin stele multe,

Uite-l ici, acum e-n curte!

.

Trosnesc ramuri, bate vântul,

Răsfirând haios, veşmântul,

Ce l-a pus iarna ast-noapte,

Şi îl duce, hăt, departe!

.

Vin alţi fulgi. Pe derdeluş

O mulţime ca de pluş,

L-au ornat, l-au dichisit,

Pentru cine? Aţi ghicit?

.


~ 45 ~

Pentru năzdrăvani copii,

Rumeni în obraji, zglobii,

Care au ieşit cu sănii,

Lunecând, făcând mătănii.

.

Să nu pleci iarnă, degrabă,

Eşti frumoasă şi de treabă,

Cu sclipiri şi suflet bun,

Că-l aduci pe Moş Crăciun!

Aurora Luchian

~ 46 ~

CCeerrnnee iiaarrnnaa,, ggoossppooddiinnăă

Cerne iarna, gospodină,

Pulbere dalbă şi fină.

Iar pe geamuri pune flori,

Croşetate doar în zori.

Peste sate aninată,

De spate uşor plecată,

Varsă văluri, şi iar varsă,

Făcând lumea sclipicioasă.

A turnat bogatul strat,

Iar gerul l-a îngheţat.

Uite cât e de frumos,

Argintat, alunecos!

Isprăvi treaba şi-i mândră.

Vântul, jucăuş, la pândă,

Se târî,, sfidând pe ger,

Săltă neaua pân' la cer!


~ 47 ~

RRăăcceeaallaa lluuii GGeerriillăă

La o clinică faimoasă,

Gerul a plecat degrabă,

Că o răceală spinoasă,

L-a-nţepenit ca pe-o babă.

A stat cu febră la pat,

A băut ceaiuri amare,

A tuşit, a strănutat,

Pe sub coaste rău îl doare.

Doamna Vântoasă, miloasă,

Îl masase cu zăpadă.

Dar nimic! Ieşi din casă,

Ca un medic-bun să-l vadă.

A luat metroul. Lasă!

Ce maşină? E sărac!

Bine c-ajunse, ce-i pasă?

A prins rând şi stă posac...

Aurora Luchian

~ 48 ~

Tusea, înaintea sa,

Îmboldea Junghiul din spate,

Răguşită, abia vorbea:

– Dă-mi prioritate, frate!

Sări Strănutul şi-o Febră:

– Noi suntem marionete?

Rânjind dinţii ca de greblă,

Treci la locul tău, băiete!

Bombăne Tusea în sine:

„Ce copii nesăbuiţi,

N-au respect pentru bătrâne,

Oare ei, nu au părinţi?”

Medicul i-a consultat,

Consumând trei reţetare.

Gerul, cum s-a vindecat,

A-ngheţat totul în cale!


~ 49 ~

ÎÎnn bbrraaţţeellee mmaammeeii

În braţe, mama, mă ridici, Iar eu m-agăţ de tine, Şi te cuprind mâinile mici, C-aici mi-e tare bine! Iar tu îmi mângâi căpşorul Şi îmi vorbeşti duios, Şi mă înveţi cu binişorul, Cum să mă port frumos. Tu îmi spui basme minunate, Pentru-a mă educa, Citite, ori improvizate, De mic, tu, faci aşa. Dar eu sunt băieţel cuminte, Şi nu îmi este greu, Să iau cu drag, învăţăminte, Şi-o să le port mereu. În braţe, mama, mă ridici, Iar eu m-agăţ de tine, Şi te cuprind mâinile mici, Aici mi-e tare bine!

Aurora Luchian

~ 50 ~

DDoouuăă vvrrăăbbiiuuţţee,, iiaarrnnaa!!

Peste lumea ruginie,

De atâta toamnă lungă,

Căzu spuma argintie,

Mări de straturi, să ajungă!

.

De mirare şi de frică,

Ziua poţi s-o pui în cui!

Se făcu atât de mică,

Iat-o ici, iată că nu-i!

.

Pe o rămurea golaşă,

Două vrăbii stau la sfat:

– Eu am puişori în faşă,

N-am nici lemne, nici bărbat!

.

– Eu am! spuse cu blândeţe,

Alta cu penaj săltat.

Dar n-am prunci, mare tristeţe,

Am la plapumi... şi bărbat!

Ştii, durerea cea mai mare,

Nu-i că neaua s-a-mpânzi;

Ale mele aripioare,

N-au pe cine încălzi!


~ 51 ~

ÎÎnngghheeaaţţăă ccooddiiţţaa ttooaattăă!!

Iarna neavând pesemne,

Nici surcele, vreascuri, lemne,

S-a burzuluit în zori,

Revărsând albe ninsori,

Peste lume, peste toate,

Le-a lăsat imaculate!

.

Se avântă spre răstoace.

Cu poalele dâră face,

Şi aşează neaua moale,

Goală nu-i nicio cărare!

Vrea s-o laude oricine,

Că munceşte mult şi bine!

.

Respiră greoi şi rece,

Peste frunte, palma-şi trece,

Însă vede un cioroi,

Singurel ca un strigoi,

Şi-l albeşte, şi-l găteşte,

Tot penaju-i străluceşte!

.

Ici, sub dâmbul pustiit,

Covrigel, îngrămădit;

Aurora Luchian

~ 52 ~

Urechilă cu un pui,

Zici că-i mamă, altfel nu-i!

Aşa e de protector,

Cu plăpândul puişor!

.

Fuge vulpea, ţup şi lupul,

În bârlog oftând, bursucul,

Spune rugi că nu-i de şagă,

Şi şopteşte: - Iarnă dragă,

Vântul tău, de-o să mai bată,

Mi-a-ngheţa codiţa toată!


~ 53 ~

SSuubb aarriippiiooaarree ddee mmaammăă -- OOccrroottiirree

Arătos ca în reclamă,

Porumbelul alb ca spuma,

Porumbiţa trist îşi cheamă,

Că în zori a picat bruma,

Şi e tare-ngrijorat,

Căci puiul e-nfrigurat.

L-a cuprins sub aripioare,

E golaş, întârziat.

Cum să-l lase? Cum să zboare

Dezbrăcat şi descălţat?

Iar măicuţa a plecat,

Să-i caute vreun gândac.

Strâns sub el, puiu-i şopteşte

Ca un copilaş cuminte:

– Măicuţa de ce lipseşte?

Ea-i duioasă, mai fierbinte,

Şi sub aripi moi de mamă,

Nu mi-e frig şi nici n-am teamă!

Porumbelul chibzuieşte:

„De-i cat' mama, puişorul

Dezgolit, înţepeneşte.

Aurora Luchian

~ 54 ~

V-om plânge, i-om duce dorul;

Mama fără puişor,

V-a pieri precis, de dor!”

Deodată se aude

Un fâlfâit cunoscut.

Mama cu-aripioare ude,

Veselă a apărut,

Cu vreo cinci boabe de mei,

Pentru mititelul ei.

Stau uniţi în cuibuşor,

Alinându-şi puiul mic.

Adie şi-un vântişor,

Dar el nu simte nimic.

Nu-i pasă, nu-i singurel,

Căci părinţii-s lângă el.

...

Doarme puiul şi zâmbeşte

Că măicuţa-l ocroteşte,

Şi sub calde aripioare,

Parcă-i încălzit de soare!

Voi păşiţi uşor pe-afară,

Ca puiul să nu tresară...


~ 55 ~

CCiinnee--ii bbuuccuurrooss ddee iiaarrnnăă??

Iarna nu s-a-nduioşat,

Când o cioară ca de humă,

Îmbufnată a strigat,

Ca neaua să n-o depună,

Are puii mititei,

Şi e rece cuibul ei!

Din livada adormită,

Protestă un piţigoi:

– Inima mi-e pustiită

Când văd pomişorii goi!

Zgribulit stau zi de zi,

Cum voi supraveţui?

Rezemat de gardu-nalt,

O mogâldeaţă zglobie:

– Iarnă, eu nu-s supărat,

Tare dragă îmi eşti mie!

Uite, o să ies acuş,

Cu Eden, pe derdeluş!

.

Aurora Luchian

~ 56 ~

Iarna prinse c-o ureche,

Prin rafalele de vânt.

Şi din tolba mare, veche,

Presără peste pământ,

Fulgi pufoşi şi argintii,

Bucurându-i pe copii!


~ 57 ~

AAoolleeuu,, ccee ggrroozzăăvviiee!!

În desimea albă-a ceţii,

Tremură de frig scaieţii.

Frunza viei ruginie,

Şuşoteşte: – Ce să fie?

Cu fruntiţa de ţărână,

Un gândac cât o fărâmă,

Sub un brusture bătrân,

I-a răspuns: – Nu-i lucru bun!

Speriat dintr-un hăţiş,

A ieşit în luminiş,

Un iepure zgribulit,

Rămânând încremenit.

Ochii stau în nemişcare,

Într-o lungă cugetare;

Buruieni muiate, ude,

Mai trimit miresme crude.

Aurora Luchian

~ 58 ~

Un corb cu un pui sfios,

Cu penajul negricios,

Văzând frunze pe poteci,

– De-acum nopţi pustii şi reci...

– Aoleu, ce grozăvie!

Bălmăji iar frunza-n vie.

Şi pică înlăcrimată,

Peste tina înmuiată.


~ 59 ~

TTooaattee ppllâânngg ccuu ttooaammnnaa mmeeaa!!

Cine plânge în grădină?

Toamna mea, ce altădată,

Avea vânt, şi ploi, şi tină,

Când cu neguri, când brumată!

A fost caldă şi frumoasă,

Blândă, soarele vioi,

Însă cică o ninsoare,

Va-mbrăca toţi pomii goi.

Priveşte îngândurată,

Crizantemele şi zice:

– Uff, zăpada vine, iată,

Splendoarea o să vă strice!

Şi-n tristeţea sa de toamnă,

Trage năframa pe frunte,

Delicată, ca o doamnă,

Strânge pletele cărunte.

Aurora Luchian

~ 60 ~

S-au albit fiindcă ninsoarea,

Năvălise peste ea;

Plânge câmpul, plânge floarea,

Toate plâng cu toamna mea!


~ 61 ~

DDrraagg îîmmii eeşşttii ttuu,, BBrruummăărreell!!

Tare-i mândru Brumărel!

I-a pus Toamna, cojocel,

Fes, şosete croşetate,

Unice, imaculate.

Dar şi pantaloni pufoşi,

Matlasaţi, scrobiţi şi groşi,

Cu ciucuri de promoroacă,

Acum zburdă şi se joacă.

Pe câmpii, dealuri, livezi.

Uite-l că poţi să-l pictezi

La cât e de frumuşel,

Drag îmi eşti tu, Brumărel!

Un pic sunt cam bosumflat,

Mânuţa mi-a îngheţat,

Obrajii, năsucu-mi curge,

Însă n-am de ce mă plânge.

Aurora Luchian

~ 62 ~

În grădina mea măreaţă,

Aşternu de dimineaţă,

Un covor fin, argintat,

Şi plăcut m-a inspirat!

Şi am scris încetinel,

Că-l ador pe Brumărel,

Chiar dacă azi, bunăoară,

Mi-a-ngheţat o lăcrămioară!


~ 63 ~

MMăărrăăcciinn şşii MMăărrăăcciinnaaşş

Poveste în rime

Peste ţarini zgribulite,

Cu genunchii strânşi la gură,

Şi de toamnă dezgolite;

Dar şi vânt fără măsură,

Vine-n goană ca sălbatic,

Mărăcinul şturlubatic.

Fără straie, descălţat,

Ţinând mâna pe sub coaste,

Că de-atâta alergat,

Ficăţelu-i este „paste”!

Şi şopteşte prăbuşit:

– Uf, ce vânt afurisit!

Dintr-o văgăună mică,

Un hârciog întârziat,

Îl ajută şi-l ridică,

– Hei, cine te-a speriat?

Cred că toamna jucăuşă...

Intră-n casă, dar pe uşă!

Aurora Luchian

~ 64 ~

Scârţa, uşa se deschide,

Şi păşeşte timorat.

Tiii, ce multe conopide,

Hârciogul şi-a adunat!

Îl pofteşte să ia loc,

Punând surcele pe foc.

Mărăcinul se foieşte,

Tuşeşte dregându-şi glasul;

Iar cere, dar nu-ndrăzneşte,

Şi-a pierdut azi, copilaşul,

L-a luat vântul pe sus,

Şi l-a dus, şi tot l-a dus....

Ar dori ca să îl cate'

Pe Mărăcinaş-fecior.

Speră că nu-i prea departe,

Astfel s-ar usca de dor,

Şi îi spuse cu-n suspin:

– Am un pui de mărăcin.

Mi l-a smult vântul şi-i dus,

Departe, în zări de toamnă,

Rostogol, către apus,

Şi-l va strivi Marea-Doamnă,

Cu ghetuţele brumate,

Îmi vreau copilul aproape...

Şi din ochii blânzi de tată,

Curg şuvoaie de durere.


~ 65 ~

Hârciogul porni îndată,

Şi-ndrăzneţ la vânt îi cere,

Să aducă puiul mic,

Căci suferă un tătic.

Vântul cu ochii miraţi,

Ascultă, nu prea-nţelege.

Nu ştie ce-s ăia „taţi”,

Dar începe să alerge,

În trei zări şi iar se-ntoarce,

Cu un ghemotoc de ace.

Mulţumind cum se cuvine,

Îl duse la casa lui.

Tatăl-mărăcin, păi cine?

Îl pupă cu drag, pe pui,

Pe frunte, obrajii mici,

Cum faceţi şi voi tătici!

Urcând pe mărăcinaşi,

M-a luat vântul îndată,

Ca să spun la copilaşi,

În rime, povestea toată!

Unui tătic ce îşi creşte singur, fiul autist

Aurora Luchian

~ 66 ~

CCuu bbiinnee,, dduu--ttee ppee ssttrraatt!!

Baladă

Timpul pare-ncremenit.

Câmpu-n straie de argint,

Se-nspăimântă, spune-o rugă;

Un bursuc pe-o buturugă,

Suflă-n labele brumate,

Iscodind pe un confrate:

– De ce-s alb şi-nfiorat?

Astru unde a plecat?

Şi nici triluri nu aud...

De ce-s albicios şi ud?!

Un cioroi cu mină gravă,

Îi răspunde cu zăbavă:

– Este soare da-i slăbit,

Dormitează istovit,

Ceţile îi sug puterea,

Dar şi nouă mângâierea.

Tu eşti mic, însă n-ai teamă,

Sunt podoabele de toamnă:

Brume, neguri, aspru vânt,


~ 67 ~

Lacrimi multe pe pământ,

Zile scurte, friguroase,

Şi nopţi lungi, întunecoase.

Un fag fruntea şi-a plecat,

Şi tăcut a scuturat,

O frunză cu un strat rece,

Şi nostalgic o petrece:

– Cu bine, du-te pe strat!

Trei lacrimi a picurat,

Şi-ntr-un vals ameţitor,

S-a depus lumii, covor.

Aurora Luchian

~ 68 ~

AA pplleeccaatt sspprree ggaalleerriiee......

Tremur tot! şopti un scai,

Ce noiembrie, vai, vai!

Mi-a lipit genele mici,

Şi de frig parcă-s arici!

Trupul nu mi-l simt deloc!

Stau pe sol, un ghemotoc,

Învelit în promoroacă,

Şi-n ochi lacrimile-mi joacă...

Şoarecele saltă capul,

Îmbrăcându-şi hanoracul,

Călcând frunzele pictate,

Galbene, roşii, brumate.

Se înfoaie de mândrie,

Că şi-a pus o pălărie,

Şi ceva merinde-n spate,

Să plece cât mai departe!


~ 69 ~

Se întoarse către scai:

– Ce cumplită soartă ai!

Vara râzi cu vremea bună,

Toamna şezi frânt în ţărână!

Se înclină salutând,

Delicat, parcă mimând,

Şi se duse spre câmpie,

Unde are-o galerie.

Aurora Luchian

~ 70 ~

BBaallaaddăă ddee ttooaammnnăă

Printre buruieni uscate,

Şi gângănii alarmate,

Toamna lungă şi ploioasă,

A secerat ca o coasă,

Tot ce-a întâlnit în cale,

De pe munţi, dealuri şi vale,

Lăsându-le zgribulite,

Lăcrimate, pustiite...

Parcă-i nesfârşită ceaţa!

Când brumată-i dimineaţa,

Când mohorâtă cu ploi,

Udând pomişorii goi,

Dar şi vânturi nesfârşite...

Păsările îngrozite,

Părăsind cuiburi de-o vară,

Pe sub streşini se strecoară.

Nicio frunză n-a iertat!

Le-a pictat şi au picat,

Le-a stropit cu ploi mărunte.

Cu mânie sus, la munte,

Burniţă a presurat

Şi pământul l-a muiat,

Topind snopi de ciumafai,

Dând la copii guturai.


~ 71 ~

Doar din galeria mică,

Scoate capul mort de frică,

Un şoricel tremurând,

Şi pe toamnă întrebând:

– Unde-s zilele senine?

Te-ai gândit doamnă, la mine,

Că am spice doar pe-o lună?!

S-a retras albit de brumă.

Aurora Luchian

~ 72 ~

TTiiiiii,, ccee vveessttee!!

Cu un fes stându-i hilar,

O vulpiţă ca de jar,

Vine-n goană nebunească,

Făcând salturi, să vestească,

Că Noiembrie brumată,

Poposise încărcată!

Cu brumiţe de argint,

Lapoviţe, ploi şi vânt,

Zori în neguri, fără soare,

Luând frumuseţi din floare;

Chiciuri lăcrimând pe creste,

Şesuri, dealuri...Tiii, ce veste!

Cinci scaieţi înfofoliţi,

De la cap în tălpi albiţi,

Şi de spaimă, şi de brumă,

Cu năsucuri ca de humă,

Vlăguiţi, uşor se pleacă,

Căci răceala îi încearcă.


~ 73 ~

Cad pe burtă şi icnesc,

Sunt uscaţi dar nu foşnesc.

Umezeala îi muiase,

Deprimaţi, schiţând grimase;

Vântu-i legănă, tăcut,

Şi-au căzut în somn plăcut!

Aurora Luchian

~ 74 ~

DDooaarrmmee cceerruull şşii vviisseeaazzăă

Cerul a privit alene,

Pământul îndepărtat,

Şi clipind mirat din gene,

Ploi mărunte a vărsat,

Că e prea uscat, săracul,

V-a crăpa şi-l doare capul.

.

Soarele un somnoros,

Ce dormise după nori,

Îl mustră: – Te rog frumos,

Te smiorcăi încă din zori,

Haide, du-te la culcare,

Uite-ţi dau şi pijamale!

.

Să se ducă, să mai stea...

Şade-n cumpănă şi tace.

Care e menirea sa:

Leneveală sub cojoace,

Ori ca să vegheze tot?

– Iată, eu, să dorm, nu pot!

.


~ 75 ~

Tiii! ce replică tăioasă,

Soarele e uluit!

Ţup, o rază mânioasă,

Pe cer l-a cam perpelit

Şi-l înfierbântase tare,

Până-l goni la culcare.

.

Doarme cerul şi visează

Că toamna l-a-ntunecat.

Noaptea, regina, valsează,

Şi pe trupu-i a călcat,

Delicat, să nu trezească

Împărăţia cerească.

Aurora Luchian

~ 76 ~

CCooppiillaaşş,, aauuzzii ssuussppiinnee??

Copilaş, auzi suspine?

E Octombrie, ştiu bine!

Plânge de cu zori aşa,

Fiindcă mâine va pleca.

A fost rece, a fost caldă,

Am mustrat-o, ne-a fost dragă;

Când a fost o generoasă,

I-am spus că-i cea mai frumoasă!

Plânge-n colţuri de basmale,

De s-a udat pân' la poale!

Ar mai sta că-i îndrăgită,

Dar Noiembrie-i grăbită.

Iat-o sus, pe culmea rece,

Cu valize multe, zece,

Pline cu brumă şi ceaţă,

Să depună dimineaţă.


~ 77 ~

Le cară, se odihneşte...

Vântul care o-nsoţeşte,

Vrea s-ajute însă ea,

Şopti: „Sunt comoara mea!

Le vei pierde, eşti hoinar,

Şi-apoi sunt primate-n dar

De la An. Bătrânul tată,

Se va supăra îndată!”

Vântu-i saltă trena-n sus,

De orgolios s-a dus!

Las' că-i trece, cum să spun?

Nu e chiar un căpcăun!

Copilaş, auzi suspine?

E Octombrie, ştiu bine!

Plânge de cu zori aşa,

Fiindcă mâine va pleca!

Aurora Luchian

~ 78 ~

DDooaammnnee,, ccee ffrruummooss îîii şşaaddee!!

Peste frunza foşnitoare,

Calcă Toamna apăsat,

Arămie, zâmbitoare,

Multe daruri a lăsat!

Fructe dulci şi aromate,

Legume pe întrecute,

Şi ogoarele curate,

Grâne prin hambar, ţinute.

Uneori e bosumflată

Şi presară ca-ntr-o joacă,

Aşa cum o ştim stilată;

Ciucuri albi de promoroacă.

Şi ea, ca orice domniţă,

În tristeţi se mai cufundă,

O fi toană, sau o fiţă,

Cu ploi repezi ne abundă.


~ 79 ~

Dar îi trece şi-n oglindă

Îşi pune un strai brumat,

Vântul care stă la pândă,

L-a suflat şi apretat.

Doamne, ce frumos îi şade!

Poala-i largă, de rugină,

În cascadă parcă-i cade,

Arătând ca o regină!

În ţara mea!

Am ascultat glasuri doinaşe,

Şi cântece de veselie,

Însă mai dulci, mai pătimaşe,

Sunt doar în scumpa noastră, glie!

Am văzut cer cu mii de stele,

Şi mi-am dorit şi eu o stea.

Vă jur, niciuna dintre ele,

Nu licăre ca-n ţara mea!

Am adorat la flori în lume,

Multicolore, îmbătătoare;

Dar parfumate, frumos nume,

Doar ţărişoara mea le are!

Aurora Luchian

~ 80 ~

Am băut apă de izvoare,

Ce cristalină şi gustoasă!

Plăcută şi răcoritoare,

Doar gustul ape-i de acasă!

Am ascultat înaripate,

Doamne ce triluri! Ce duios!

Mă-nclin şi spun că-n altă parte,

Nu-i ca la noi de-armonios!

Am hoinărit cu drag, prin lume,

Câte culturi, ce fascinant!

Dar întorcându-mă pot spune,

Că ţara mea-i un diamant!


~ 81 ~

AAbbeecceeddaarr

„A” e frumuşel şi clar,

Primul în abecedar,

Formând mulţimi de cuvinte:

Apă, ac, artă, Axinte.

.

„B” nu e deloc un pici,

Dotat cu două burtici,

Bombăneşte ca bunica,

Cum spun: „Mă doare burtica?!”

.

„E”, simplu şi elegant,

Gigant e un elefant!

El e mic ca un şcolar,

Ce are abecedar.

.

„C” scrie: cal, cărticică,

Le-a creionat azi, Costică.

Ca să nu faci vreo greşeală,

Scrie-l atent, cu migală.

.

Aurora Luchian

~ 82 ~

Eu voi trece mai departe,

Căci am scris mai sus, în carte,

Despre „E”. Nu-i supărare,

Să aibă loc fiecare.

.

„D” e început de dar,

„D” e doină, delfinar,

Dragoste şi datorie,

Drag îmi este „D” şi mie!

.

„A!” v-aţi amintit de mine,

Sunteţi studioşi, e bine!

Acum nimeni nu vă-ntrece,

Sunteţi buni de nota zece!

.

„R”, sărăcuţul mereu,

De cei mici e rostit greu.

„Laţă” zic în loc de raţă,

Cresc ei mari, apoi învaţă!

.

Prima carte-i ca un dar,

Se numeşte „Abecedar”.

Dacă atenţi aţi citit,

Sigur aţi descoperit!


~ 83 ~

SSooaarreellee îînn ppiijjaammaallee

Colo, hăt, cât mai departe,

Unde zările se culcă,

Covrigite pe o parte;

Soarele călduţ tot urcă,

Doar că a uitat să-şi lase,

Pijamalele lucioase.

.

Florile de prin grădină,

Văzându-l s-au înroşit.

Au privit spre rădăcină,

Până când s-au ofilit,

De jenă şi indignare:

„Să te plimbi în pijamale?!”

.

Printre buruieni, pitite,

Furnicile cum strângeau

Boabe mici, sunt uluite,

Şi în taină şuşoteau,

Că e somnambul don' Soare,

„Cum să iasă-n pijamale?!”

.

Aurora Luchian

~ 84 ~

Broscuţele cântătoare,

Ţopăind în lacul lor,

Salutând pe mândrul soare,

Au strigat mirate-n cor:

“Cum, să fii încinsul soare,

Să mai porţi şi pijamale?!”

.

Soarele prinzând din zvonuri,

Se pipăie alarmat.

Pijamalele-n carouri,

Sunt pe el, şi ruşinat,

După nori s-a pitulat,

Şi grăbit s-a dezbrăcat!

.

Să nu vă mire deloc,

Că de-o vreme-i bosumflat

Şi că arde ca un foc.

Când se purta îmbrăcat,

Nu frigea atât de tare,

Căci era în pijamale!


~ 85 ~

OO zzii ddee vvaarrăă

Prin fâneţe foşnitoare,

Şade greierul la umbră,

Vântul caută răcoare,

Nici furnica nu mai umblă!

.

Soarele, un domn sihastru,

În straie împărăteşti,

Se răsfaţă în albastru,

Niciun nor nu mai zăreşti!

.

Încălzeşte tot pământul,

Tainic şi stăruitor,

Cine să îi afle gândul,

O fi având poate vreun dor...

.

Pe câmpia-ngălbenită,

De atâta păpădie,

Stă o muscă aiurită,

Şi se-ntreabă: „Ce să fie?”

.

Aurora Luchian

~ 86 ~

A uitat de astă vară,

Ori e pui neştiutor?

Căci s-a mirat până-n seară,

Când plecă la somn, în zbor.

.

Calmul încet, se depune,

Soarele a asfinţit,

Doarme ca întreaga lume,

Relaxat că-i obosit!


~ 87 ~

PPooppâânnddăăuull şşii şşoorriicceelluull

Sprintenel, un popândău,

S-a ivit de prin dudău.

Se ridică-n două labe,

Şi se uită după boabe.

A zărit spice de grâu,

Mai în vale, lângă râu,

Şi fuge să ia dejunul.

Un şoarece, căpcăunul,

Râde c-a ieşit la soare,

Şi-i murdar tot pe picioare,

Pe năsuc şi pe spinare,

Şi pe cele mustăcioare,

Parcă e o arătare!

El ignoră, ce să zică?

Dar zburând o rândunică,

Îl mustră pe şoricel:

– Hei, degeaba râzi de el,

Că-i pătat cu nasu-n vânt,

Căci tu, stai, tot în pământ!

Aurora Luchian

~ 88 ~

BBuunneellee mmaanniieerree

Sunt mândru de mama mea,

Că m-a educat aşa.

Când primesc o ciocolată,

„Mulţumesc” spun de îndată.

Şi atunci când vreau ceva,

Nu ţip ca să mi se dea,

Eu mă duc tare sfios

Şi rostesc: „Te rog frumos!”

Dacă mai greşesc cumva

Şi-o supăr pe mama mea,

Merg şi-o întreb ruşinat:

„Mămico, zi-mi, m-ai iertat?”


~ 89 ~

AAvveennttuurraa uunneeii ffuurrnniiccii

Poveste în rime

O furnică hărnicică,

Căzu de pe-o rămurică,

Pe botul lui Azorel,

Cel mai liniştit căţel!

Dar când ea muşcase tare,

De boticul umed, moale,

Azorel s-a enervat

Şi cu labele a dat,

S-alunge făptura mică,

Ea se ţinea fără frică!

Cu o bucată tot pleacă,

Căci de nu pica din creacă,

Ceva aduna, se ştie,

Pentru-a sa gospodărie.

Ea zilnic se străduia,

Să adune, căci avea,

Un muşuroi de hrănit,

Ce-i atât schelălăit,

Pentr-o mică-mbucătură?

Şi-nhăţă zdravăn o gură!

„Ei, acuma o să plec!”...

Aurora Luchian

~ 90 ~

Dar căldurile o trec!

Îndurerat Azorel,

Nu-i prietenos defel!

Dă cu laba, se-nvârteşte,

Până când o ameţeşte.

Dar se ţine strâns săraca,

Căci o păţise cu creaca.

A-nvârtit-o mult şi bine,

Dar fărâma strâns o ţine!

Cum, c-a laşa să se ducă,

Ameţită şi năucă,

Fără nimic, nimicuţa?!

Vai, păi şefa-Hărnicuţa,

Ar goni-o! Scrie-n lege:

„De n-ai strânge, n-ai culege,

Vei fi sclavă pân' la moarte,

În alt muşuroi, departe,

Subjugată fără milă,

Şi hrănită doar din silă,

La trei zile, dacă strângi,

Patru saci şi zece pungi,

Cu boabe şi grăuncioare”,

Legea-i dură frăţioare!

În sfârşit, căzu în iarbă,

Şi cu fărâma degrabă,

A ajuns în muşuroi,

Cu hrană dulce, de soi.


~ 91 ~

Fetele o lăudau:

– Ce curaj ai dragă, uauuu!

Să te caţeri sus, pe bot,

Asta nicicând n-o să pot...

Ea-i mândră, tace din gură,

N-a mai spus de aventură.

Las' acuma-i admirată

Şi de şefă lăudată.

Şi n-o să spună în veci,

Că a picat de pe creci!

Aurora Luchian

~ 92 ~

SSooaarreellee şşii PPăămmâânnttuull Sus, pe cerul albăstrui, Soarele lucios, gălbui, Priveşte înspre Pământ Şi uimit de câte sunt, Stă şi spune cu mirare: – Frumoasă înfăţişare! N-am văzut în altă parte, Nici pe Lună, sau pe Marte, Oameni ca să îmi admire Minunata strălucire. Spun că sunt cald, luminos, Şi că-s tare preţios. Din căldură şi lumină, Le cresc plantele-n grădină. Le dezgheţ apele toate, Atunci când sunt îngheţate. Le-ncălzesc Pământul tot, Deh, ajut şi eu cum pot! Însă sunt cam curios, Când mă uit atent, în jos, Văd că lumea-i împărţită, Au culoarea diferită, Unii negri, alţii galbeni, Unii albi, dar toţi sunt oameni. Iar pentru ei, locul Sfânt, Este planeta Pământ!


~ 93 ~

IInnvviittaaţţiiee RReeggaallăă!!

Poveste în rime

Sus, în fagul cel rotat,

Mierliţa cu glas duios,

Peste codru s-a uitat,

Anunţând melodios,

Căci mâine de dimineaţă,

E-o petrecere măreaţă!

– Să mă credeţi pe cuvânt,

Vorbele sunt de prisos.

De e soare, ori e vânt,

Şi mai bine de-i frumos,

Tot neamul înaripat,

Să vină neapărat!

Cu căpşoru' cât o nucă,

O pasăre se iveşte,

Cercetând în jur năucă:

– Soro, ce se pregăteşte?

Am strai nou ca de rubin,

Pot să îl îmbrac să vin?!

Aurora Luchian

~ 94 ~

– Veniţi cu ce-aveţi pe voi,

Fetelor sunteţi primite!

Aveţi haine vechi, ori noi,

Ici şi colo, peticite,

Valoarea nu stă în ţoale,

Ci cum cântă fiecare!

Cioara, gârbovă şi neagră,

Zvâcnind rar din aripioare,

Mierliţa îi este dragă,

Nu face discriminare;

Uf, că abia aştepta,

Să-şi expună vocea sa!

Suspendată ca aluna,

Agăţându-se de scoarţă,

Cioca-cioc, lovea întruna,

Ghionoaia-cotoroanţă,

Căci iată-i cu năzărici:

– Eu nu-s invitată, zici?!

Amabilă, demnă, bună,

Mierla mai rosti o dată,

Până glasu îi răsună,

Prin pădurea-ntunecată:

-Toată lumea să poftească,

La petrecerea regească!

Păunul şi păuniţa,

Aşa cum fac an de an,

Îşi căsătoresc fetiţa,

Cu prinţişorul Fazan.


~ 95 ~

Şi uniţi ca nişte fraţi,

V-aşteaptă să-i onoraţi!

Forfotă, vociferări,

Glasuri drese, glasuri line,

De răsună peste mări,

Se pregătesc intens, bine,

Iar mâine, dragi copilaşi,

Vă invit să fiţi nuntaşi!

Aurora Luchian

~ 96 ~

DDoouuăă mmaammee

Un cuc bătrân, dar discret,

Şi-a depus ou-n secret,

Într-un cuibuşor dosit,

N-a ştiut că-i părăsit.

Mierliţa jelind în zbor,

Îl văzu pe ouşor.

Repede l-a adoptat,

Căci al ei a fost furat.

Tot plecând din când, în când,

Trecu cioara lăcrimând.

Coţofana hoţomană,

Îi răpi dreptul de mamă.

Dar zări oul răcit,

Şi se puse pe clocit.

Liniştită, răbdătoare,

Pân' la asfinţit de soare.


~ 97 ~

Apoi zbură după hrană.

Mierliţa veni în grabă,

Clocindu-l şi protejându-l,

Şi aşa făceau cu rândul.

Din ou, puiul, când ieşi,

Micuţul se pomeni,

Că-i hrănit de două mame,

Şi e tare mândru, Doamne!

El la toţi s-a lăudat:

– Ştiţi că am fost adoptat,

De măicuţe grijulii,

Care nu aveau copii?

Mamele când îl hrăneau,

Tot timpul se ciondăneau.

Se gândeau de-o săptămână,

„Care-i mama cea mai bună?”

– Rupe-i gândăcelu-n două,

Şi nu vezi că-i plin de rouă?

Stai, să nu îl dai aşa,

Poate se va înneca!

– Mierliţo, dar tu i-ai dat

O viespe cu tot cu ac.

Aşa îl iubeşti pe el,

Dându-i „ac” la mititel?

Aurora Luchian

~ 98 ~

Pân' la urmă se-mpăcau,

Şi cu dragoste-l creşteau.

Iar el spunea şi la stele:

– Dragi îmi sunt mamele mele!

Pentru nepoţii mei, Anca şi Iulian


~ 99 ~

CCuupprriinnss

Prefaţă _______________________________ 5

Poezia şi jocul _________________________ 9 Inimă de mamă III _____________________ 11 Gâza fără aripioare ____________________ 14

Motanul leneş şi boul ___________________ 16 Povestea unui greieraş _________________ 19 Meseria este brăţară de aur ______________ 21

Mesaj pentru copiii mari şi mici ___________ 24

Dacă aş fi o vrăjitoare __________________ 27

Procesul greierului cu furnica _____________ 29 Procesul _____________________________ 33

Ariciul la judecată ______________________ 36 Visul unui trântor ______________________ 39 Despre avantaje _______________________ 42

Să nu pleci iarnă, degrabă! ______________ 44 Cerne iarna, gospodină _________________ 46

Răceala lui Gerilă ______________________ 47 În braţele mamei ______________________ 49

Două vrăbiuţe, iarna! ___________________ 50

Aurora Luchian

~ 100 ~

Îngheaţă codiţa toată! ___________________ 51 Sub aripioare de mamă - Ocrotire _________ 53

Cine-i bucuros de iarnă? ________________ 55 Aoleu, ce grozăvie! _____________________ 57 Toate plâng cu toamna mea! _____________ 59

Drag îmi eşti tu, Brumărel! _______________ 61 Mărăcin şi Mărăcinaş ___________________ 63

Cu bine, du-te pe strat! __________________ 66 A plecat spre galerie... __________________ 68 Baladă de toamnă _____________________ 70

Tiii, ce veste! _________________________ 72 Doarme cerul şi visează _________________ 74

Copilaş, auzi suspine? __________________ 76 Doamne, ce frumos îi şade! ______________ 78 Abecedar ____________________________ 81

Soarele în pijamale ____________________ 83

O zi de vară __________________________ 85 Popândăul şi şoricelul __________________ 87 Bunele maniere _______________________ 88

Aventura unei furnici ___________________ 89 Soarele şi Pământul ____________________ 92 Invitaţie Regală! _______________________ 93

Două mame __________________________ 96

Cuprins ______________________________ 99

http://lenusa.ning.com/group/bibliotecacronopedia

http://lenusa.ning.com/group/bibliotecacronopedia

Aurora Luchian - În papuceii copilariei

Documents

Transcript of Aurora Luchian - În papuceii copilariei