UNIVERSITATEA DE VEST VASILE GOLDIŞ ARADMASTER AUDIT ŞI EXPERTIZĂ CONTABILĂCoordonator disciplină : lect.univ.dr. David DeliaTutori : conf.univ.dr. Sabou Felicia, conf.univ.dr. Pop Radu, lect.univ.dr.Boby Costi

CURS :

AUDITUL OPERAŢIUNILOR BANCARE

- 2 -

C U P R I N S

I. AUDITUL BANCAR – NECESITATE, ROL, PREMISE ŞI EVOLUŢIE .....................................- 4 -

I.1. ROLUL ŞI NECESITATEA AUDITULUI BANCAR ................................................................................... - 6 -I.1.1. Managementul Direcţiei de Control şi Audit ....................................................................................- 6 -I.1.2. Funcţiile Direcţiei de Control şi de Audit ......................................................................................... - 7 -I.1.3. Carta Direcţiei de Control şi Audit....................................................................................................- 8 -I.1.4. Programul de audit ............................................................................................................................ - 8 -I.1.5. Desfăşurarea misiunilor.....................................................................................................................- 9 -I.1.6. Controlarea auditorului .....................................................................................................................- 9 -I.1.7. Scrisoarea de misiune......................................................................................................................- 10 -I.1.8. Noţiunea de domeniu ......................................................................................................................- 10 -I.1.9. Noţiunea de finalitate ......................................................................................................................- 10 -I.1.10. Noţiunea de restricţie ....................................................................................................................- 11 -I.1.11. Noţiunea de funcţie .......................................................................................................................- 11 -I.1.12. Noţiunea de interacţiune................................................................................................................- 12 -I.1.13. Dosarele permanente .....................................................................................................................- 12 -I.1.14. Contextul socio-cultural ...............................................................................................................- 13 -

I.2. PREMISELE AUDITULUI BANCAR ..................................................................................................... - 15 -I.2.1 Pregatirea misiunii ........................................................................................................................... - 15 -I.2.2. Diagnosticarea punctelor forte şi a punctelor slabe .........................................................................- 18 -

I.2.2.1..Principii fundamentale..................................................................................................... - 19 -I.2.2.2. Identificarea vulnerabilităţilor......................................................................................... - 29 -I.2.2.3. Evaluarea consecinţelor .................................................................................................. - 30 -I.2.2.4. Stabilirea recomandărilor ................................................................................................ - 30 -I.2.2.5. Redactarea rapoartelor .................................................................................................... - 31 -

I.2.3. Verificarea angajamentelor .............................................................................................................- 35 -I.2.4.Bilanţul misiunii............................................................................................................................... - 36 -

I.3. EVOLUŢIA AUDITULUI BANCAR ÎN ROMANIA .................................................................................. - 37 -I.3.1. Tendinţele armonizarii şi implementarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate.................- 37 -I.3.2. Analiza comparativă intre prevederile Normelor contabile românesti şi Standardele Internaţionale deContabilitate .............................................................................................................................................- 44 -

II. ACTIVITATEA DE CONTROL A RISCURILOR BANCARE ..................................................- 48 -

II.1. CONTROLUL RISCULUI DE LICHIDITATE ......................................................................................... - 48 -II.1.1. Analiza lichidităţii bancare ............................................................................................................- 48 -II.1.2. Factorii de influenţă a riscului de lichiditate ..................................................................................- 49 -

II.2. CONTROLUL RISCULUI DE CAPITAL................................................................................................ - 53 -II.2.1. Rolul şi tendinţele de evoluţie a capitalului bancar........................................................................- 53 -II.2.2. Formele capitalului bancar.............................................................................................................- 54 -II.2.3. Planificarea necesarului de capital bancar .....................................................................................- 54 -

II.3. CONTROLUL RISCULUI DE PIAŢĂ.................................................................................................... - 57 -II.3.1. Riscul de piaţă şi componentele sale.............................................................................................. - 57 -II.3.2. Factorii de apariţie a riscului de piaţă ............................................................................................ - 58 -II.3.3. Analiza riscului de variaţie a dobânzii ........................................................................................... - 58 -

- 3 -

II.3.4. Analiza riscului valutar ..................................................................................................................- 61 -II.3.5. Riscul de variaţie a valorii activelor financiare din portofoliu.......................................................- 65 -

II.4. CONTROLUL RISCULUI DE CREDITARE ........................................................................................... - 66 -II.5. CONTROLUL RISCULUI DE FRAUDA ................................................................................................ - 68 -

II.5.1. Corupţia – fenomen şi factor al generării fraudelor bancare .......................................................... - 71 -II.6. CONTROLUL RISCULUI DE FALIMENT PRIN METODA PUNCTAJELOR............................................... - 72 -

III. PERSPECTIVE MANAGERIALE OFERITE DE AUDITUL INTERN ŞI EXTERN ............- 74 -

III.1. ANALIZA SWOT .......................................................................................................................... - 74 -III.2. ANALIZA RISCURILOR EXTERNE – RISCUL DE ŢARĂ...................................................................... - 76 -

III.2.1. Delimitări conceptuale ale riscului de ţară ...................................................................................- 77 -III.2.2. Indicatorii utilizaţi în analiza riscului de ţară ...............................................................................- 78 -IV. EXEMPLU

BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................................- 92 -

- 4 -

Cap I.

Auditul bancar – necesitate, rol, premise şi evoluţie

Cu deficitul unui climat economic instabil şi cu o ţară ce depaşise cu mult un simpluprecedent (situaţia Bancorex) , în anul 2000, existau în România 42 de societaţi bancare ,persoane juridice româdne şi sucursale ale unor bănci străine (CITIBANK, ING BANK,DEMIRBANK).Economia de piaţă presupune un sistem bancar sănatos care să orientezedisponibilităţile financiare ale persoanelor fizice şi juridice, în direcţia desfaşurării deactivităţi economice profitabile şi a dezvoltării sociale în ansamblu.Progresul societăţilorcontemporane a fost posibil datorită utilizării unor modele economice în care riscul şiincertitudinea erau utilizate într-o mai mare masură decât în economiile centralizate.Gestionarea riscurilor este ansamblul instrumentelor, tehnicilor şi dispozitivelororganizatorice necesare unei bănci pentru a avea un profit superior.Intr-un sistemeconomic în care băncile sunt sănatoase şi au un profit deosebit, şi societatea înansamblul ei are de câştigat. Apar activităţi economice noi, de vârf, economia serestructurează potrivit cerinţelor momentului. Apar noi locuri de muncă, retribuţiasalariaţilor creşte şi asistăm la o ridicare a nivelului de trai al populatiei în ansamblu.Constatăm ca persoanele fizice au posibilitatea să deschidă conturi noi în bănci, bani careintra astfel în sistemul economic al societăţii, producănd la randul lor alţi bani.

Riscurile bancare îmbraca forme diverse şi au dimensiuni diferite. Ele trebuiecuantificate, urmarite şi controlate (cap II), în caz contrar ele pot duce la falimentulsocietăţii bancare. O bancă nu este ca o societate comercială obişnuită care, prin“prabusire”, în funcţie de mărimea ei, poate produce o oarecare “tulburare” în viaţaeconomică a unei ţări.Dereglarea mecanismului unei bănci, din diferite motive, poateprovoca convulsii masive, deoarece ea se află în legatură cu diverşi agenţi economici şicu instituţii financiare sau personae fizice, pe care cu siguranţă îi va influenţa negativ prinprabuşirea ei. Falimentul consecutiv al mai multor bănci dintr-un sistem bancar aducegrave prejudicii economiei în ansamblul ei, dezechilibrând o societate din punct devedere economic şi provocând adevarate convulsii sociale.

Din motivele aratate mai sus, legea care reglementează activitatea bancară dinRomania acorda o atentie sporita “supravegherii bancare” prin comparaţie cu legeaanterioara 33/1991. Astfel, BNR supraveghează activitatea băncilor pe baza raportarilorde prudenţă bancară făcute potrivit reglementarilor legale, precum şi prin inspecţii lasediile băncilor (art 66,67). Dacă BNR constată, în urma efectuării acţiunilor desupraveghere şi a analizei raportarii bancilor, încalcarea legii şi o situaţie financiarăprecară, aceasta stabileşte măsuri speciale de supraveghere ( se instituie Comisia desupraveghere a băncii).

Dacă în activitatea acesteia apar în continuare deficienţe grave care nu au fostremediate de comisia mai sus amintită, Consiliul de Administraţie al BNR poate hotărîtrecerea la administrarea specială a băncii, luându-se în continuare măsurile care seimpun.

Supravegherea efectuată de BNR este necesară, foarte importantă, dar nu suficientă.

- 5 -

In societaţile bancare, controlul propriu intern are un rol deosebit pentru a asiguraun echilibru în raportul risc/performanţă.

Controlul financiar propriu la o societate comercială (bancară) este organizat subforma controlului financiar preventiv şi a controlului financiar de gestiune şi sedesfăşoară potrivit prevederilor existente în cadrul instituţiilor publice.

Controlul financiar preventiv urmareşte să preîntampine încălcarea legilor(dispoziţiilor legale) în vigoare şi producerea de pagube. El se exercită asupradocumentelor care conţin operaţiile de utilizare a resurselor financiare din care derivădrepturi şi obligaţii patrimoniale. Această activitate se desfaşoară de către persone care austudii economice superioare cu o experienţă practică necesară şi care, pe parcursulactivitaţii lor, au dat dovadă de cinste şi corectitudine. Ele sunt conduse de catre şefuldepartamentului financiar-contabil care se subordonează conducatorului societăţiibancare.

Controlul financiar de gestiune este un control ulterior prin care se verificărespectarea dispoziţiilor legale privind gestionarea şi gospodarirea mijloacelor materialeşi financiare pe baza documentelor contabile şi a celor din evidenta tehnico-operativa.Compartimentul care desfaşoară această activitate este, de asemenea, format din personalcu studii economice superioare.

Dacă controlul financiar preventiv are menirea de a preîntampina pagubele,controlul ulterior constată lispsurile existente în activitate, pagubele produse, cuamtumulacestora, vinovaţii, stabileşte sancţiunile care se impun, propune măsuri pentru ca, înviitor, acestea să nu se mai producă.

Din cele aratate mai sus în mod succint, rezultă clar importanţa controlului financiarintern în asigurarea unui climat sănătos activităţii dintr-o bancă.

Experienţa societăţilor bancare în ţările dezvoltate a arătat ca, pe langă acest controlintern, este necesară infiinţarea unui comportament specializat care să asigure auditulintern, serviciu încadrat tot cu personal de specialitate, care asigură un control maiobiectiv, deoarece nu este implicat în vreun fel în activităţile pe care le auditează.

Auditul intern nu exclude auditul extern, importanţa acestuia fiind recunoscută decatre Legea 58 din 1998 care prevede ca fiecare banca va numi un auditor independent,acesta putând fi exclusiv o societate de expertiza contabila. Legea prevede că bilanţulcontabil al unei bănci sa fie publicat după aprobarea sa de catre Adunarea Generala aAcţionarilor cu opinia auditorului independent (extern).

Cuplul risc-performanţa aparţine, fară îndoială, în mod decisiv, lumii bancare.Definirea riscurilor şi performantelor este un demers important deoarece este punctul deplecare al gestionarii riscurilor.

Gestiunea riscurilor (risk management) este ansamblul instrumentelor, tehnicilor şidispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru obţinerea unui profit superior.Băncilecare “administrează” riscurile şi le accepta ţn mod conştient anticipează evoluţiileadverse ale evenimentelor viitoare.

Acest demers nu poate fi atins decăt intelegând importanţa funcţiei de control şi/saude audit care înseamnă analiza permanentă sau periodică a unei activităţi, a unei situaţii,pentru a urmări mersul ei şi pentru a lua măsurile de imbunătăţire imediată.Totodată, sestrâng informaţii care vor sta la baza începerii unui ciclu de afaceri profitabile.

Prin corelarea sarcinilor şi a scopului final al fiecareia, reiese clara ideea căgestiunea nu poate fi desprinsă de control. De altfel, şi dicţionarul limbii romane arată că

- 6 -

o gestiune, cere răspunderea păstrării bunurilor şi a folosirii fondurilor, presupune oanaliză permanentă sau periodică a acestei activităţi pentru a urmari mersul ei şi pentru alua măsuri de îmbunătăţire atunci când este cazul.

Auditul bancar reprezintă complexul de activităţi care au ca obiectiv controlul lanivelul diverselor structuri de concepţie şi execuţie ale unei banci, buna gestiune şipăstrare a patrimoniului, căt şi corecta aplicare a deciziilor luate.

In ţările cu un sistem bancar puternic, care aduce profituri uriaşe, literatura despecialitate ridică importanţa controlului şi auditului la un nivel deosebit. Marile băncialoca sume importante acestei activitati, au creat în structura lor internă compartimente,servicii şi chiar direcţii independente de control şi audit.

1.1. Rolul şi necesitatea auditului bancar

1.1.1. Managementul Direcţiei de Control şi Audit

Ca orice funcţie din organigramă, managementul Direcţiei de Control şi Audittrebuie să raspundă la trei obiective principale:

- un obiectiv de gestiune;- un obiectiv de organizare;- un obiectiv de angrenare (animare).

Conducatorul Directiei de Control şi Audit are sarcina de a stabili orientărileprincipale privind controlul şi auditul pentru a atinge, împreuna cu colaboratorii săi,scopul stabilit de conducerea băncii. Privind lucrurile din acestă perspectivă şi apreciindrolul deosebit pe care îl are interviul în aceasta activitate bazată pe cunostinţe dindomeniul psihologiei şi sociologiei, este de netagaduit apreciată calitatea personaluluiangajat în acest domeniu de a asculta.

Nu trebuie uitat faptul ca audit vine din latinescul auditere, care semnifică a asculta.Orientarile Directiei de Audit trebuie definite printr-o Carta a Controlului, în care să fieprecizate obiectivele controlului intern şi finalitatea acestui demers.

Conform acestor orientari, se au în vedere obiectivele pentru anul financiar în curs,precum şi pentru cel viitor, printre care enumerăm evaluarea controalelor în centralăbăncii, în sucursale, filiale şi agenţii, precum şi auditarea back-office-ului.

Pornind de la aceste obiective fundamentale, se defineşte un program care săraspundă în mod corespunzător nevoilor băncii. Practica arată ca sunt previzionate celmai adesea circa 50-75% din nevoile băncii.

Definirea indicatorilor de control ai activităţii bancare îi permite controloruluigeneral să conducă activitatea Directiei de Control şi Audit.

Obiectivul de organizareDirectorul departamentului de Control şi Audit (controlorul general) trebuie să

organizeze periodic activitatea echipei. După necesitate, în funcţie de volumul deactivitate al băncii, se poate separa direcţia în două servicii: de control şi de audit.

Conducatorul departamentului se va ocupa personal de asigurarea unor condiţiicorespunzătoare de lucru pentru colectivul din subordine, dotarea acestuia cu mijloace

- 7 -

tehnice adecvate (telefoane, calculatoare, reportofoane etc.). Se va preocupa, totodată, deasigurarea securităţii locului de muncă, având în vedere că în acest compartiment seconcentrează la un moment dat informaţii de o importanţă deosebită pentru prezentul şiviitorul băncii (sisteme electronice cu cifru care nu permit accesul persoanelorneautorizate în birourile direcţiei).

In sarcina persoanelor care avizează organizarea controalelor, se înscrie şiplanificarea misiunilor echipei de audit pe parcursul anului, ţinănd seama şi de evitareaperioadelor de vărf de activitate din banca.

Obiectivul animării echipeiControlorul general de audit convoacă lunar o şedinţă, pentru a analiza rezulatele

lunii precedente şi pentru a trasa obiectivele viitoare.Pe langă aceste reuniuni curente, de căte ori este nevoie, au loc întălniri în care sunt

analizate cele mai dificile misiuni de audit, tragându-se concluziile corespunzatoare.In acelaşi timp, este avută în vedere şi formarea permanentă a echipei de auditori,

atât prin atragerea unor tineri absolvenţi cu rezulate deosebite, cât şi prin cursuri depunere la curent a acestora cu legislaţia în vigoare şi de perfecţionare a cunostinţelor decontabilitate, finanţe, statistică, informatică şi tehnici de comunicare.

Motivarea personalului constituie o preocupare importantă a echipei de conducere.Pe langă satisfacţiile profesionale ce apar prin prestarea unei munci cu un grad înalt decalificare şi remunerare, mai ales prin intermediul primelor, reprezintă un stimulent carecontribuie la o eficientizare muncii.

1.1.2. Funcţiile Direcţiei de Control şi de Audit

In cadrul Direcţiei de Control şi de Audit dintr-o bancă este necesară delimitarea cucât mai mare precizie a competentelor şi responsabilităţilor, pornind de la director păna laauditor.

Băncile care au un departament sau o direcţie de control şi audit sunt ataşate ideii căaceastă structură trebuie subordonată direct preşedintelui băncii.

Conducatorul Direcţiei de Control şi Audit, care se mai numeşte şicontrolor general, are în vedere, în principal, urmatoarele aspecte:

- întocmirea programului de audit;- programarea controalelor;- urmarirea relizării programelor de audit;- aprecierea colaboratorilor;- implementarea unor metode de muncă, cât mai eficiente;- validarea rapoartelor pentru fiecare misiune de auditare;- implicarea personală în misiunile de audit strategice şi în dosarele cele maiimportante. Şeful misiunii de audit răspunde direct în faţa controlorului general, fiindnumit cu acordul acestuia. Acesta:- veghează conducerea operaţiilor de audit;- repartizează lucrările de audit în cadrul unei misiuni concrete;- urmăreşte desfăşurarea procesului de audit;- stabileste punctele tari şi slabe ale departamentului, serviciului din bancăanalizat;

- 8 -

- evaluează consecinţele, stabileşte propunerile privind îmbunătăţireaactitivităţii controlate şi redactează raportul de audit;- se implică personal în activitatea de control şi audit pe care o coordonează.

1.1.3. Carta Direcţiei de Control şi Audit

Carta Direcţiei de Control şi Audit are la bază reglementările în vigoare, stabileşteregulile de control intern care trebuie să funcţioneze într-o bancă, este un documentfundamental. Ea este redactată de către controlorul general, semnată de preşedintelebăncii şi se difuzează factorilor de decizie din bancă.

Acestea cartă conţine urmatoarele rubrici: obiectivele controlului intern (cu referire la reglementările bancare, la tipul şi

structura băncii); rolul direcţiilor operaţionale (prima faza de control) şi al Direcţiei de Control şi

Audit (a doua fază); regulile de funcţionare a Direcţiei de Control şi Audit determinate de funcţia de

control intern; drepturile şi îndatoririle auditorilor (accesul la orice informaţie şi ,respectiv, deontologia profesională).

1.1.4. Programul de audit

Elaborat în cel de-al patrulea trimestru al anului, programul de audit este pentruDirecţia de Control şi Audit ceea ce este, de exemplu, planul de acţiune comercialăpentru Direcţia Comercială. Acesta cuprinde:

lista misiunilor de control şi audit ce vor fi îndeplinite în anul urmator; obiectivele misiunilor; perioada de efectuare a acestora;Unele misiuni, mai ales cele strategice, au la bază, pe langă scrisoarea de misiune,

şi un ordin de misiune.Factorii care influentează cel mai mult misiunea sunt: experienţa controlorului general, a şefilor de misiune şi a auditorilor; contextul socio-cultural în care se desfaşoară misiunea; complexitatea tehnică a domeniului; perioada de desfăşurare; existenţa dosarelor permanente în serviciul documentare al băncii.După căţiva ani de practică, controlorul general are suficientă experienţă pentru a

determina durata fiecarei misiuni, în funcţie de complexitatea controlului care trebuieefectuat.

Metodologia

Metodologia realizării unei misiuni de audit cuprinde 8 faze:Faza 1: pregătirea misiunii;

- 9 -

Faza 2: diagnosticarea punctelor forte şi a punctelor slabe;Faza 3: identificarea cauzelor;Faza 4: evaluarea consecinţelor;Faza 5: recomandările;Faza 6: redactarea raportului misiunii;Faza 7: supravegherea punerii în practică a recomandărilor;Faza 8: bilanţul misiunii.

In funcţie de caracteristicile socio-culturale ale domeniului în care se desfaşoarămisiunea de audit, metodologia se poate aplica în diferite moduri:

Maniera traditională constă în utilizarea metodei fază dupa fază şi învalidarea rezultatelor misiunii odata cu prezentarea raportului detaliatresponsabililor în domeniu (faza 6); Cea de-a doua manieră constă în utilizarea metodei fază dupa fază şi învalidarea rezultatelor la sfârşitul fiecarei faze, în colaborare cu responsabilii îndomeniu (fazele 2,3,4,5 si 6); Cea mai interesantă manieră constă în diagnosticarea punctelor forte şi acelor slabe, identificarea cauzelor, evaluarea consecinţelor şi determinarearecomandărilor în mod simultan. Fiecare punct slab identificat în faza 2 esteanalizat în intregime (în fazele 3,4,5) şi redactat (faza6).

1.1.5. Desfaşurarea misiunilor

Fiecare misiune este condusă de un şef de misiune şi realizată de mai mulţi auditori.Programul stabilit trebuie urmărit cu exactitate pentru a mări şansele de realizare a

tuturor misiunilor înscrise în planul de audit.Timpul planificat pentru o misiune şi cel real sunt consemnate într-un tablou de

misiune.Acesta indică timpul consacrat fiecarei misiuni de către: Şeful misiunii; Diferiţi auditori.Tabloul trebuie să precizeze timpul prevăzut iniţial pentru fiecare intervievat şi

pentru fiecare fază, căt şi timpul real în care s-a desfăşurat misiunea.

1.1.6. Controlarea auditorului

Fiecare auditor şi fiecare şef de misiune este monitorizat de controlorul general.Consumarea timpului acordat fiecărui auditor este urmărit lunar cu ajutorul unui

tablou individual.Acesta indică:

- Timpul productiv afectat misiunilor prin plan, cel prevăzut şi cel real, sau misiunilorneprevazute;- Timpul productiv afectat altor activităţi utile (formare, documentare, deplasări, şedinţede coordonare);- Timpul neproductiv.

Ca şi pentru tabloul pe misiune, pe tabloul auditorului se noteaza timpul prevazutpentru misiune, pentru fiecare fază şi timpul real de execuţie.

- 10 -

Confruntarea celor două tablouri: al auditorului şi de misiune, permite o compararea informaţiilor, şi de aici validarea lor.

1.1.7. Scrisoarea de misiune

Auditorul este abilitat să desfăşoare misiunea de audit prin emiterea unui ordin dinpartea conducerii băncii.

Acest ordin poate fi sub forma unui ordin de misiune sau, mai frecvent, a uneiscrisori de misiune.

Redactată de controlorul general şi semnată de conducerea băncii, scrisoarea are cascop:

Definirea cu precizie a misiunii; Accesul la toate informaţiile utile pe timpul misiunii;Scrisoarea de misiune conţine urmatoarele informaţii: Numele şefului misiunii şi al auditorilor; Obiectivele misiunii; Aria de intervenţie; Durata şi perioada; Metodologia.

1.1.8. Noţiunea de domeniu

Domeniul – este un segment decupat din totalitatea funcţiilor unei banci, care estecontrolat (auditat) folosind unităţi de măsura specifice. Este, altfel spus, unitatea demăsură pentru a dimensiona (încadra) misiunea de audit.

Domeniul este definit prin: finalităţile sale, funcţiile sale şi contextul specific încare operează.

Exemplu de domeniu: formarea personalului unei bănci.

1.1.9. Noţiunea de finalitate

Un domeniu se defineşte prin trei tipuri de finalităţi: Finalitatea principală se referă la satisfacerea unor cerinţe de prim ordin.Exemplu pentru domeniul “formare profesională”: conceperea şi realizareaacţiunilor de formare (pregatire ) profesională a personalului băncii.. Finalităţile secundare – se referă , ca şi finalitatea principală, lasatisfacerea unor nevoi raţionale ale beneficiarilor domeniului. Ele constituieopţiuni suplimentare pe care domeniul le ofera beneficiarilor pe langa finalitateaprincipală.

Exemplul pentru domeniul “formare profesionala”: organizarea primirii noilor angajaţiîntr-un cadru mai deosebit, de catre conducerea băncii.

Finalităţile morale – se referă la satisfacerea aşteptărilor beneficiarilor.Constituie “ambalajul” prestărilor oferite de către finalităţile principale şisecundare.

- 11 -

Exemplu pentru domeniul “formare”: organizarea seminariilor de pregatireprofesionala în funcţie de nivelul participanţilor.

Performanţele unui domeniu trebuie să fie “puse sub control”, lucru ce va permiteevaluarea rezultatelor preconizate şi a celor obţinute.

1.1.10. Noţiunea de restricţieOrice domeniu, pentru realizarea finalităţilor sale, trebuie să respecte anumite reguli

proprii sectorului de activitate al băncii respective. Acestea corespund “restricţiilordomeniului.

Restricţiile externeSe referă la satisfacerea nevoilor altor beneficiari. Aceste nevoi pot fi interne sau

externe băncii şi nu reprezintă “raţiunea de existenţă” a domeniului. Restricţiile externereprezintă restricţii în sensul propriu al cuvântului, caci ele sunt consumatoare de timp,fără să aducă vreun beneficiu vizibil domeniului.

Exemplu pentru domeniul “formare”: furnizarea catre autorităţi a informaţiilorsolicitate prin lege.

Restricţiile interneEle se referă la interiorul domeniului. Acestea constituie reguli care trebuie

respectate în realizarea finalităţii principale şi finalitătilor morale.

Exemplu pentru domeniul “formare”: bilanţul cursurilor profesionale şi evidenţapersoanelor participante.

1.1.11. Noţiunea de funcţieIn cadrul analizei domeniului, se pot distinge patru tipuri de “funcţii”.

Funcţia de transformareAceasta funcţie va crea valoarea adaugată a domeniului, adică transformarea

intrărilor, îmbogatirea acestora prin acordarea unei valori suplimentare.Exemplu pentru domeniul “formare”: conducerea unui seminar. Presupunem că

stagiarii reprezintă intrarile domeniului. Inaintea seminarului, aceştia au un anumit nivelde cunostinţe. Tot ei sunt şi ieşirile domeniului. La terminarea seminarului, au un nivel decunostinţe superior. A avut deci loc un proces de creare de valori.

Functia de reglareAceasta funcţie permite domeniului să detecteze anomaliile care apar la intrarea în

domeniu sau pe cele generate în cadrul funcţiei de transformare. Asupra intrarilor dintr-un domeniu este necesar sa desfăşuram o muncă de informare şi documentare.

Prin compararea intrarilor cu normele în vigoare putem constata ca sunt necesareanumite modificari. Funcţia de reglare constă într-o muncă de corectare care va permitedomeniului să-şi indeplineasca funcţiile, fără a periclita calitatea serviciilor.

Aceasta funcţie poate fi, in parte sau în totalitate, încredintata unei persoane (care aprimit în prealabil o delegaîie) sau unei echipe (semiautonome).

Exemplu pentru domeniul “formare”: conducerea unui seminar al carui numar departicipanţi depaşeşte limita optimă, grupul de participanţi poate fi împarţit în două sautrei grupe conduse de tot ataţia instructori.

- 12 -

Funcţia de pilotajAceasta funcţie permite domeniului să fie condus în mod organizat pe baza unei

ierarhii.Sunt sarcini de serviciu delegabile, care se referă la tot ce are legatură cu funcţiile

de transformare ăi de reglare (repartiţia muncii şi planificarea) şi nedelegabile: stabilireaobiectivelor principale , alocarea mijloacelor, aprecierea performanţelor echipei.

Exemplu pentru domeniul “formare”: repartizarea sarcinilor de animare în cadrulunui seminar între instructori (sarcina delegabilă).

Funcţia strategicaAceasta funcţie permite plasarea domeniului într-un context exterior băncii,

compararea acestuia cu activităţi similare, atentionând astfel asupra necesitaţii unorschimbări.

Exemplu pentru domeniul “formare”: suprimarea serviciului “formare” al băncii şiîncredinţarea acestei activităţi unui organism exterior. Aceste funcţii sunt repartizate înmod diferit, dupa cum este realizat managementul băncii.

1.1.12. Noţiunea de interacţiune

Banca este un sistem compus dintr-un anumit numar de domenii. Intre domeniicirculă fluxuri de informaţii.

In mod obişnuit, se disting doua tipuri de fluxuri: Fluxurile pentru informare sunt compuse din ansamblul de informaţii de “cultură

generală”, care sunt asimilate rapid şi au o durată de viaţă limitată; Fluxurile pentru acţiune sunt compuse dintr-un ansamblu de informaţii de tipul

reglementărilor şi documentelor. Aceste informaţii au o durata de viaţă mai lungă, eletrebuie inţelese perfect, memorate şi consemnate.

1.1.13. Dosarele permanente

Dosarele permanente regrupează toate informaţiile importante cunoscute desprefiecare domeniu al băncii şi constituie astfel o adevarată bază de date a Direcţiei deControl şi Audit. Ele conţin:

Reglementări bancare Proceduri interne ale băncii Rapoarte privind misiunile efectuate anterior asupra aceluiaşi domeniu.In faza de pregătire a misiunii, auditorul se documentează din dosarele permanente,

pentru a găsi informaţiile de care are nevoie.In principiu, în bănci există un serviciu de documentare la care auditorul apelează

pentru a redacta un dosar de misiune cât mai bogat în informaţii.Totuşi, informaţia fiind perisabilă, nu e necesar să se păstreze informaţiile prea

vechi. S-a remarcat deseori că, după 3 ani, informaţia nu mai este interesantă pentru că,între timp, contextul se schimbă.

- 13 -

1.1.14. Contextul socio-cultural

Conştientizarea contextului socio-cultural al domeniului asupra căruia sedesfăşoară o misiune de control şi audit are o deosebită importanţă pentru succesulacesteia. De fapt, contextul este cel care va indica:

1. modul de conducere a misiunii (persoane împuternicite, instrumentele utilizate,perioada de timp preconizată pentru control);

2. dificultăţile previzibile;3. intervalul de timp între recomandări şi rezolvarea acestora.Misiunile de control şi audit sunt efectuate de oameni asupra altor oameni.Starea sufletească a acestora, dorinţa lor de a lucra eficient şi pozitiv pentru bancă

sunt determinate de o serie întreagă de parametri, cum ar fi: nevoile fiziologice majore,nevoia de securitate, nevoia de viaţă socială, nevoia de stimă, de realizare.

Misiunea de audit trebuie să aibă în vedere nevoile pe care persoanele din domeniulsupus controlului vor să şi le satisfacă. Astfel, recomandările vor fi cu atât mai repedeacceptate şi îndeplinite cu cât vor răspunde mai repede acestor nevoi.

Se poate utiliza un anumit număr de modele.Nevoile au fost puse în evidenţă în anii '60 de psihologul Abraham Maslow.Comportamentul unei persoane în viaţa de zi cu zi, în familie şi la muncă, nu este

rodul întâmplării, ci este determinat de căutarea satisfacerii a cinci tipuri de nevoi:- nevoile fiziologice majore reprezintă dorinţa angajatului de a avea un

salariu, prime sau diverse alte avantaje care să-i permită acestuia sătrăiască şi să-şi întreţină familia în mod corespunzător;

- nevoia de securitate înseamnă necesitatea de a avea un contract demuncă pe o durată nedeterminată, de a fi reprezentat prin sindicate, de aavea pensie la încheierea activităţii profesionale;

- nevoia de viată socială. Aceasta se traduce, în condiţiile activităţiidintr-o bancă, prin dorinţa de integrare într-un colectiv, prin modul încare este apreciat de colegi;

- nevoia de stimă se traduce la locul de muncă prin recunoaşterea meritelorpersonale, prin nevoia de a avea un birou corespunzător, prin dorinţa de a constata căideile sale sunt apreciate de şefi;

- nevoia de realizare. Aceasta se traduce prin nevoia angajatului băncii de a invatacum se utilizeaza si alte instrumente de lucru, care, odata stapanite, sa-I permita sa ocupeun alt loc de munca superior.

Orice individ se afla pe unul din cele cinci niveluri ale piramidei Maslow si dorestesa promoveze. Totusi, nu intotdeauna se indeplineste acest deziderat.

In acest caz, individul va cauta să-şi satisfaca aceste nevoi în afăra băncii(compensare), avand la serviciu un randament din ce in ce mai slab, corespunzandnevoilor de nivel inferior (fiziologice si de securitate).

Caracteristicile socio-culturaleAceste criterii au fost stabilite în anii ’70 de catre sociologul olandez Geert

Hofstede, cu ocazia studiului realizat pentru compania I.B.M.

- 14 -

Distanţa ierarhicaDistanţa ierarhica este marcată de existenţa sau inexistenţa claselor sociale în

societate. Diferenţele ierarhice se traduc printr-o puternică dependenţă a angajaţilor faţăde şefii lor (management paternalist), prin teama sau respectul pentru aceştia, şi prinaccesul foarte dificil la posturile care nu corespund clasei sociale careia îi aparţineangajatul.

Controlul risculuiControlul riscului reprezintă gradul de toleranţă a unei societăţi în raport cu viitorul.

O slabă toleranţă, ca în Franţa, se manifestă prin necesitatea de a prevedea, de a planifica,de a stabili un program, de a analiza rezultatele, de a apela la experţi.

Vărsta înaintată a conducatorilor vine în contradicţie cu spiritul novator,creativitatea, viteza de reacţie. Astfel, tinând cont de vărsta personalului responsabil,structurile sunt foarte rigide şi nu sunt deschise spre schimbare.

IndividualismulIn unele societăţi, colectivul contează mai mult decat individul, în altele este valabil

contrariul.Cand interesul individual este mai presus decât cel general, acest lucru se manifestă

în cadrul instituţiei prin strategii individuale, prin conflicte de interese, prin sisteme decomunicare verticale, toate acestea în detrimentul interesului general şi al calităţiiprestaţiilor către clienţi.

FeminitateaUnele societati sunt de cultură< feminina, ceea ce corespunde părtii noastre de

“anima” (Venus, zeita iubirii) ce ne indeamna sa dăm celorlalti, alte societati sunt decultura masculină, ceea ce corespunde părţii noastre de “animus” (Marte, zeulrăzboiului), ce ne îndeamnă sa luăm de la ceilalţi (dominare).

Cand o societate este mai curând feminină, acest lucru se manifesta în colectivitateprin sisteme de management paternalist, greşelile angajaţilor fiind mai putin criticate şipedepsite, fapt ce corespunde unui nivel de exigenţă scazut.

Totuşi, comportamentul personalului este judecat şi controlat.

Nivelurile de dezvoltare a colectivitatilor au fost studiate in anii ’80 de catre VicentLenhardt. Acestea pot fi comparate cu nivelurile de dezvoltare necesare unui sugar pentrua ajunge adult.

DependenţaCorespunde relaţiei existente între sugar şi părinţii săi : ea este totală, sugarul

neputând supravieţui fără parinţi. Intr-o instituţie acest nivel corespunde“paternalismului”.

ContradependenţaCorespunde relaţiei existente între copil, adolescent şi părinţii săi. Ea debutează

când copilul începe să meargă, devine din ce în ce mai puternică şi atinge apogeul înadolescenţă. Parinţii vor fi din ce în ce mai aspru criticaţi. Această perioadă este

- 15 -

obligatorie în dezvoltarea personalităţii copilului care trebuie sa fie capabil intr-o zi să-şiexprime propriile păreri.

In întreprindere, acest nivel corespunde stadiului în care salariaîii sunt foarte criticifaţă de superiori. Acest lucru se manifestă prin revendicări, activitate sindicală puternică,prin greve şi absenteism. Acest nivel este mai puţin confortabil pentru cei care conduc.

IndependenţaIndependenţa corespunde relaţiei existente între tineri şi parinti. Nevoia de

independenţa îi determină să parasească familia şi să încerce să se descurce singuri.Această etapă este obligatorie în dezvoltarea copilului şi transformarea într-un adultreponsabil.

Intr-o institutie, acest nivel corespunde etapei în care salariaîii revendică o anumităautonomie în raport cu superiorii.

Asa cum există copii care işi critică parinţii toată viaţa, dar nu îi parăsesc, tot aşaexistă şi întreprinderi în care salariaţii sunt foarte critici, dar refuza să-şi asume cea maimica responsabilitate. Este adevarat că trecerea de la contradependenţă la independenţănecesită renunţarea la confortul situaţiei precedente, asumarea reponsabilităţilor şiacceptarea libertăţii de initiativă de catre superiori.

InterdependenţaInterdependenţa corespunde relaţiei care există între copilul devenit adult şi părinţii

săi: nevoia de interdependenţă va duce la stabilirea unui nou tip de relaţie, care sebazează pe respect şi complementaritate. Acest nivel reprezintă apogeul de dezvoltare dela sugar la adultul responsabil.

Intr-o institutie, acest nivel corespunde stadiului în care salariaţii, beneficiind de oanumită autonomie în raport cu superiorii, adoptă în mod spontan un comportament decolaborare, în interesul întreprinderii.

Aşa cum există copii care, odata plecaţi din familie, nu-şi mai caută parinţii, tot aşaexistă întreprinderi în care angajaţii sunt extrem de independenţi şi nu fac efortul pentru acomunica cu ceilalţi.

1.2. Premisele auditului bancar1.2.1 Pregătirea misiunii

Misiunea reprezintă o sarcină încredinţată cuiva.Pregătirea misiunii este primadin cele opt faze ale metodologiei de conducere a unei misiuni de audit bancar.

Aceasta fază constă în trecerea de la scrisoarea de misiune la planul de lucru.Dosarul de misiune cuprinde una sau mai multe părţi, în care auditorul adună

informaţii în legătură cu domeniul studiat şi stabileşte obiectivele pe care trebuie să leatingă în timpul controlului.

Dosarul de misiune are drept obiectiv strângerea într-un singur loc a tuturorinformaţiilor care privesc misiunea preconizată.

De aceea, primele informaţii care figurează în dosarul de misiune sunt cele caresunt consemnate şi în dosarul permanent al domeniului. Apoi, în fiecare fază, auditoruladaugă alte informaţii.

- 16 -

La sfârşitul misiunii, materialul rezultat în urma controlului va fi clasat în dosarulpermanent al domeniului.

Planul de lucruElaborat de către şeful de misiune împreună cu auditorii, acesta constituie ghidul

metodologic al conducerii misiunii şi cuprinde:- repartiţia sarcinilor între auditori;- planificarea celor opt faze, în funcţie de perioada prevăzută pentru control şi

termenul de finalizare a acestuia;- instrumentele folosite;- în funcţie de caracteristicile socio-culturale şi de obiectivele misiunii, este

stabilită metodologia de desfăşurare a controlului.Când contextul socio-cultural al domeniului este de dependenţă sau de

contradependenţă, misiunea de audit este privită ca o misiune de inspecţie. Intr-uncontext în care relaţiile dintre superiori şi colaboratori sunt de tipul părinţi-copii, estedificil să coordonezi o misiune de control şi audit. Intre auditori şi auditaţi se face unschimb de informaţii incomplet, iar rezultatele misiunii uneori nu corespund situaţieireale.

Când contextul socio-cultural al domeniului este de independenţă sau deinterdependenţă, misiunea de control şi audit are mai multe şanse de a stabili situaţiareală în domeniul controlat, în acest caz, între salariaţii controlaţi şi auditori sestabilesc relaţii de colaborare, se foloseşte un limbaj comun ca între adulţi, informaţiilevor fi complete, reale, misiunea de audit având toate şansele sa corespundă realităţilor dindomeniul controlat.

Scrisoare de misiuneOrice misiune de control şi audit se declanşează în momentul când se emite

scrisoarea de misiune. Ea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, anumite elemente.Exemplificăm:

Scrisoarea de misiune• Echipă:Şeful misiunii: Dl. lonescu Vasile Auditor: Dl.Popescu Mircea- Obiectul misiunii: Misiunea are ca obiectiv auditul serviciului formare al băncii

ALFA.- Câmpul misiunii: Misiunea se va axa pe serviciul formare, condus de

Dl. Constantinescu Grigore. Auditul se va referi la scopurile principaleşi la cele secundare ale serviciului, ca şi la funcţiile strategice, de pilotajşi de transformare.

- Durata misiunii: Misiunea se va derula în perioada ianuarie-februarie 2002.- Metodologia:Misiunea va respecta metodologia corespunzătoare unei astfel de misiuni şi va folosi

mijloacele adecvate.Director general, Controlor general,

Dl. MIHĂILESCU FLORIN Dl. GRIGORESCU CĂTĂLIN

- 17 -

Se declanşează faza I a misiunii de audit: pregătirea misiunii, începedocumentarea, strângându-se într-o mapă documente referitoare la domeniul controlat.Este conceput şi aprobat planul de lucru.

Finalităţile şi obligaţiile serviciului Finalitatea principală:Conceperea şi realizarea acţiunii de formare în funcţie de cererile băncii Finalităţi secundare:- asigurarea de asistenţă persoanelor care se pregătesc pentru un

examen profesional;- organizarea primirii noilor angajaţi;- organizarea programelor de formare pentru persoanele care îşi

schimbă funcţia. Finalităţi morale:Organizarea de seminarii în funcţie de nivelul de pregătire a participanţilor.- Obligaţii externe:Furnizarea către autorităţi a tuturor informaţiilor legale- Obligaţii interne: Ţinerea unei evidenţe a programelor de formare.

Plan de formare

Program de formare comercialăAnimator: D-ra STANCIU ELENAPlan de acţiune comercială: 1x4 zile în luna decembrieTehnici de vânzare: 3x2 zile în lunile ianuarie, aprilie, septembrieInstrumente de plată: 3x2 zile în ianuarie, aprilie şi septembrieGestiunea patrimoniului: 3x2 zile în februarie, mai, octombrieCredite pentru persoane fizice: 3x2 zile în martie, iunie, noiembrieCredite pentru persoane juridice: 3x2 zile în martie, iunie, noiembrie. Programe de informaticăAnimator; D-ra VOICULESCU MIHAELAEditarea textelor: 3x2 zile în ianuarie, mai, noiembrieEditarea tabelelor: 3x5 zile în februarie, iunie, decembrieBaze de date: 2x5 zile în martie şi septembrieTransferuri în reţea: 5x3 zile în ianuarie, martie, mai, septembrie, noiembrie

Curs de contabilitate şi dreptAnimator: D-na NEAGOE NICOLETAContabilitate bancară: 3x10 zile în ianuarie, mai şi noiembrieAnaliză financiara: 3x10 zile în februarie, iunie şi decembrieFiscalitate: 2x5 zile în martie şi septembrieDrept de succesiune: 2x5 zile în aprilie şi octombrie

Trebuie ţinută evidenţa acestor cursuri de formare pe domenii, număr decursuri, număr de participanţi şi de zile alocate acestora, de exemplu:- Stagii comerciale:

- 18 -

Nr. stagiilor: lNr. zilelor: 40Nr. participanţilor: 10- Stagii de informatică:Nr. stagiilor: 20Nr. zilelor: 80Nr. participanţilor: 200- Stagii de contabilitate şi drept:Nr. stagiilor: 10Nr. zilelor: 80Nr. participanţilor: 100

Este ţinută, de asemenea, evidenţa personalului care se ocupă cu activitatea deformare profesională a salariaţilor băncii, arătând pe scurt gradul de pregătire, funcţiileocupate anterior, vechimea în cadrul serviciului. Se fac, de asemenea, aprecieri privindcadrul socio-cultural în care îşi desfăşoară activitatea serviciul auditat: ierarhie binestabilită, grad ridicat de incertitudine pentru viitor, individualism, nivel de dezvoltare,dependenţă.

Urmează conceperea şi aprobarea unui plan de lucru:Plan de lucru

- Instrumente- Tabloul repartizării sarcinilor- Statistici Flow-chart- Metodologia conducerii misiunii Interviu cu participanţii Interviu cu responsabiliioperaţionali Interviu cu toţi membrii serviciului formare- Obiective şi „spaţiul liber" schimbului

In continuare, se trece la faza a doua prevăzută în metodologia controlului.

1.2.2. Diagnosticarea punctelor forte şi a punctelor slabe

Diagnosticarea punctelor forte şi a punctelor slabe este a doua din cele opt faze alemetodologiei de organizare şi realizare a unei misiuni de audit bancar.

Această fază constă în stabilirea punctelor forte (pozitive) şi a celor slabe(negative) din activitatea auditată. Neajunsurile reale vor fi consemnate m foile de risc.

Elaborarea unui bun diagnostic presupune parcurgerea anumitor etape de lucru:- identificarea punctelor pozitive aparente;- identificarea slăbiciunilor aparente;- verificări suplimentare pentru confirmarea sau infirmarea celor

constatate anterior;- inventarierea slăbiciunilor reale;- propuneri pentru înlăturarea punctelor negative constatate.Când un domeniu nu a mai fost supus unei misiuni de audit, dosarul permanent

cuprinde puţine informaţii, în acest caz, auditorul procedează la strângerea deinformaţii de la auditaţi şi le va consemna în dosarul permanent, informaţiile existente în

- 19 -

dosarul permanent trebuie să fie reverificate de către auditor. Verificarea continuă ainformaţiilor este unul dintre principiile fundamentale ale auditului.

1.2.2.1..Principii fundamentale

Auditorul, în căutarea punctelor slabe ale domeniului auditat, trece în revistăpunctele slabe valabile pentru toate întreprinderile, instituţiile consemnate în manualelede specialitate pe care acesta le-a studiat anterior într-o formă de învăţământ superior.

Aceste puncte slabe corespund, de obicei, nerespectării principiilorPrincipiile fundamentale clasice sunt următoarele:- separarea funcţiilor de conducere, executare, validare şi de control. Aceste

funcţii diferite nu trebuie îndeplinite de aceeaşi persoană;- veridicitatea informaţiilor. Informaţiile trebuie să fie conforme cu realitatea;- pistele de audit. Toate operaţiunile de control trebuie efectuate într-o ordine

logică;- împuternicirile, delegările, autorizările. Trebuie verificat dacă lista cu numele

persoanelor care au o împuternicire, o delegaţie sau o autorizaţie este conformărealităţii;

- codurile de acces. Trebuie sa existe coduri informatice confidenţiale, care sălimiteze accesul la fişiere, programe al persoanelor neautorizate. Din acest motiv,codurile de acces sunt complexe, având un număr mare de caractere şi sunt schimbateperiodic.

Când operatorul nu foloseşte calculatorul câteva minute, acesta trebuie să intreautomat în stand-by pentru a evita ca altcineva să aibă acces la informaţie.

Suita de operaţii pe care le regăsim în orice domeniu şi care ajută latransformarea „intrărilor" înainte să devină „ieşiri":

- înregistrarea „intrării";- autorizarea operaţiei de transformare;- realizarea operaţiei;- contabilizarea operaţiei;- validarea operaţiei (control Ia primul nivel);- memorarea operaţiei;- înregistrarea ieşirii.In instrucţiunile de uz intern (manualele de procedură) sunt arătate modurile de

înregistrare a operaţiunilor într-o bancă, precizate persoanele abilitate de a efectuaperiodic controale, precum şi natura lor (control exhaustiv, prin sondaj, sau cuexcepţii):

- în cazul controlului exhaustiv, toate operaţiile trebuie controlate;- în cazul controlului prin sondaj, controlul se efectuează pe un eşantion de

operaţii;- în cazul sondajului global, sunt verificate, de exempiu, toate operaţiunile

financiar contabile, indiferent de valoarea acestora; în cazul controlului prin excepţii,numai operaţiile care depăşesc o anumită valoare trebuie controlate.

Foile de lucruAuditorul, după interviuri şi analize, consemnează rezultatele pe foile de lucru.

Acestea conţin referinţe privind numele auditatului, data interviului şi tema

- 20 -

In anumite situaţii, unele foi de lucru vor figura şi în anexele raportului de misiune,care aparţine Direcţiei de Control şi Audit.

In cazul unui interviu, auditorul are interesul să prezinte foaia sa de lucru persoaneiauditate pentru a fi validată, din mai multe motive:

- validarea informaţiilor;- completarea acestora de către cel auditat;- recompensarea persoanei auditate în schimbul informaţiilor pe care le-a dat, dacă

au o valoare deosebită.Tabloul intrări-ieşiri

Inainte să analizeze domeniul (funcţiile de transformare, de reglare şi de pilotaj),auditorul trebuie să inventarieze schimburile pe care acesta le face cu mediul.

De fapt, orice domeniu este dependent de mediul său. A înţelege mediul unuidomeniu înseamnă a înţelege însuşi domeniul

Tabloul intrări-ieşiri este instrumentul care va permite sintetizarea:La intrare:- cine: a transmis informaţia;- ce: informaţiile care intră în domeniul respectiv;- de unde: provenienţa informaţiilor;- când: datele de intrare ale informaţiilor;- cum: modul de comunicare;- cat: volumul de informaţii.

La ieşire:- cine: destinatarii informaţiilor;- ce: informaţiile ce reies din domeniul respectiv;- unde: destinaţia informaţiilor;- când: datele de plecare a informaţiei;- cum: modul de comunicare;- cât: volumul de informaţii.Auditorul are de efectuai multe interviuri pentru a culege rapid informaţii de la cei

auditaţi. Pentru a fi eficace, interviul trebuie să respecte mai multe reguli:- pregătirea prealabila (stabilirea unui plan de întrebări referitor la

domeniul auditat)- alegerea intervalului de timp în care se realizează interviul, pentru a nu deranja

interlocutorul de la activităţile de bază;- derularea interviului la locul de muncă;- durata maximă:- redactarea unei dări de seama;- validarea dării de seamă de către persoanele intervievate.Scopul interviului este obţinerea de informaţii precise privind domeniul controlat,

cei auditaţi uneori neputând furniza răspunsuri corecte, în ciuda bunăvoinţei lor.Principalele motive care duc la o astfel de situaţie sunt:

- Răspunsul celui auditat nu conţine informaţii suficiente.Exemplu: „documentele pe care le-am primit conţin greşeli".Auditorul va trebui să pună întrebări de tipul: „ce documente?", „de unde provin?"

- Informaţia este vagăExemplu: „se estimează un cost mare"

- 21 -

Auditorul va trebui să pună întrebări de tipul: „cine estimează acest lucru?", „careva fi costul?"

- Comparaţia este incompletăExemplu: „în unele servicii se munceşte necorespunzător."Auditorul va trebui să pună întrebări de tipul: „ce servicii?", „ce înţelegeţi prin

necorespunzător?", „care este pentru dvs. criteriul calitativ?"

- Cel auditat foloseşte verbe cu o semnificaţie vagă:Exemplu: „ştiu că se munceşte bine".

Auditorul va trebui să pună întrebări de tipul: „de unde ştiţi că se munceştebine?”

- Cel auditat se exprimă prin „totul sau nimic".Exemplu „se întâmplă mereu la fel"

Auditorul va trebui să pună întrebări de genul: „chiar mereu e la fel?", „nu a existatnici un moment în care să fie altfel?"

- Cel auditat impune reguli şi limite:Exemplu: „trebuie", „ştiu", „nu pot".Auditorul va trebui să pună întrebări de genul: „de ce trebuie sa procedaţi aşa?",

„ce s-ar întâmpla dacă...?", „ce vă împiedică să...?", „daca aţi putea, ce s-ar întâmpla?"

- Cei auditat emite o judecată de valoareExemplu: „angajaţii nu sunt responsabili pentru ceea ce fac" Auditorul va

trebui să pună întrebări de genul: „toţi angajaţii?", întâlnit nici un angajatresponsabil?", „sunteţi singurul care gândiţi astfel?” „Ce vă face să spuneţi acestlucru?"

- Cel auditat foloseşte cuvinte abstracteExemplu: „nu avem nici o libertate".Auditorul va trebui să pună întrebări de genul: „cum definiţi cuvântul libertate?",

„dacă aţi fi fost liber, ce s-ar fi întâmplat?", „cu ce vă deranjează lipsa libertăţii în muncădvs.?"

- Cel auditat atribuie anumite gânduri auditoruluiExemplu: „ştiu ce credeţi despre situaţia aceasta."Auditorul va trebui să pună întrebări de genul: „ce vă face să credeţi asta?", „pe ce

vă bazaţi?"

- Cel auditat stabileşte o relaţie de cauzalitate între două fapte. Exemplu: „aş vrea săfac mai multe controale, dar sunt foarte ocupat". Auditorul va trebui să pună întrebări degenul: „când timpul v-o permite, faceţi mai multe controale?", „a fost vreo zi când aţifăcut controale chiar dacă eraţi foarte ocupat?"

- Cel auditat dă o informaţie din care pot reieşi una sau mai multe supoziţii.

- 22 -

Exemplu: „dacă situaţia economică ar fi fost mai bună, nu am fi fost controlaţi demisiunea de audit."

Auditorul va trebui să pună întrebări de genul „de unde ştiţi că auditul nu poateinterveni decât într-o situaţie proastă?", „n-aţi mai fost niciodată auditaţi când situaţia erabună?"

Întrebările pe care le pune auditorul se învârt mereu în jurul acestora:Auditorul trebuie să se pună la curent cu organigrama domeniului auditat.Organigrama are ca obiectiv prezentarea organizării ierarhice a unui domeniu:- prezentarea piramidei ierarhice;- repartizarea activităţilor în cadrul acesteia.Organigrama se poate prezenta sub mai multe forme:- Decupaj pe funcţii. Acest decupaj se realizează pe meserii (contabilitate,

informatică, depozite etc.). Poate cauza o izolare a funcţiilor deoarece fiecare angajat albăncii are o activitate strict delimitată.

- Decupaj pe pieţe. Acest decupaj se realizează pe grupe de clienţi (persoane fizice,persoane juridice). Poate cauza o izolare a pieţelor.

- Decupaj pe proiecte. Acest decupaj se realizează pe proiecte (finanţarea de cătrestat a campaniei agricole pe activităţi specifice). Poate cauza o izolare a proiectelor.

- Decupaj matriceal (funcţii/proiecte sau pieţe/proiecte). Acest decupaj este realizatpe Funcţii/Proiecte sau Pieţe/Proiecte. Acesta antrenează o dublă ierarhie a persoanelor.

Uneori organigrama domeniului auditat poate atrage atenţia asupra unui număr deeventuale carenţe. Aceasta dă indicaţii în legătură cu stilul de management practicat deresponsabilii din acest domeniu. Sunt situaţii când managementul aplicat, bazat peanumite valori şi concepţii necorespunzătoare reprezintă o frână în calea unor schimbăripozitive.

Auditorul trebuie să se informeze în legătură cu fişa de definiţie a posturilor.Fişa de definiţie a posturilor în cadrul organigramei este un instrument ce are ca

obiectiv prezentarea diferitelor posturi:- titularul postului;- suplinitor (în caz de absenţă);- misiunea postului (finalităţi);- atribuţii;- norme de performanţă;- responsabil ierarhic;- unitate de legătură.Fişele de definiţie a posturilor nu sunt totdeauna nominale. De fapt, în cazul

domeniilor care necesită un mare număr de salariaţi cu aceeaşi sarcină, fişa de definiţienu este individuală.

Auditorul este interesat în cunoaşterea tabloului de repartizare a sa între persoanelecare lucrează în domeniul respectiv. Dacă nu există un astfel tablou, auditorul îl va alcătuiîmpreună cu conducerea sectorului respectiv.

Tabloul de repartizare a sarcinilor este un instrument, care arc ca scop relevareaatribuţiilor persoanelor din domeniul respectiv, punând în evidenţă: repartizarea timpuluiîntre diferitele funcţii (funcţia de pilotaj, funcţia de reglare şi funcţia de transformare),

- 23 -

împărţirea muncii pe sarcini (pe zile/sarcină pe an), împărţirea muncii pe persoană (pezile/persoană pe an);

Acest tablou pune în evidenţă, uneori, slăbiciuni ale domeniului auditat:* Discrepanţe între sarcinile de lucru ale diferiţilor salariaţi bancari;* Impărţirea necorespunzătoare a timpului fără să se ţină cont de

importanţa obiectivelor urmărite;* Specializarea sau polivalenţa exagerată a persoanelor angajate. Auditorul

trebuie să efectueze calculul competentelor angajaţilor dintr-un domeniu pentru a explicaperformanţele şi pentru a evalua nivelul de control al riscurilor.

Tabloul competenţelor este un instrument ce are drept obiectiv inventariereanivelului de competenţă a angajaţilor.

Pentru o activitate, pot fi posibile mai multe niveluri de competenţă, după cumurmează:

- o persoană nu cunoaşte o anumită activitate: O puncte; - o persoană seformează pentru funcţia de transformare a unei activităţi:

1 punct;- o persoană cunoaşte foarte bine funcţia de transformare a unei activităţi:2 puncte;- o persoană cunoaşte foarte bine funcţia de transformare a unei activităţişi se formează pentru funcţia de reglare: 3 puncte; - o persoană cunoaşte foarte

bine funcţiile de transformare şi de reglare: 4puncte.După atribuirea punctajului, auditorul poate stabili: nivelul de competenţă a fiecărui

angajat, nivelul de competenţă pe activitate şi nivelul de competenţă generală adomeniului;

De asemenea, se pot calcula:* acoperirea sarcinilor: număr de persoane ce cunosc foarte bine aceeaşi sarcină

(adică număr de persoane care au patru puncte pentru aceeaşi sarcină);* polivalenţa persoanelor: număr de sarcini pe care o persoană le stăpâneşte

(adică număr de sarcini pentru care o persoană are patru puncte);* nivelul de acoperire sau nivelul de polivalenţă a domeniului (număr de sarcini

pentru angajaţi cu patru puncte).

Normele ergonomiceErgonomia este stinţa care se ocupă cu studiul condiţiilor şi al metodelor de muncă,

al interacţiunii dintre om şi mediul de munca, în condiţiile unor relaţii socio-economicecare caracterizează un anumit mediu, în cazul nostru, o bancă.

Auditorul nu trebuie să ignore condiţiile de muncă ale angajaţilor băncii.Normele ergonomice trebuie respectate pentru a favoriza confortul angajaţilor şi a

mări randamentul profesional.Normele ergonomice se referă la:

Aşezarea la locul de muncăStatul pe scaun antrenează un consum scăzut de energie, mai mic cu 16% decât în

picioare şi cu 55% decât în picioare şi aplecat în faţă. Poziţia aşezat este cea mai bună (peun scaun şi cu un plan de muncă reglabile).

- 24 -

Percepţia vizuală este optimă şi corespunde unui unghi cuprins între 20° -120°, cualte cuvinte materialele asupra cărora acţionează angajatul firmei trebuie să se afle în faţalui, pe birou, în spaţiul delimitat mai sus.

SpaţiulTeritoriul personal de lucru corespunde unui cerc de 50 cm în jurul corpului său,

teritoriul amical se întinde pe 1,20 m, teritoriul social este între 2 şi 3,5 m, iar distanţapublică între 2 şi 7,5 m. Teritoriul optim trebuie să fie mai mare decât teritoriul propriu.

Dimensiunea birourilorRaportul lungime/lăţime trebuie să fie sub 3 pentru ca proporţiile să fie plăcute:

proporţia optimă este de l ,7 („număr de aur").

LuminozitateaAcuitatea vizuală optimă este de 150-300 lucşi, iar sursa de lumină trebuie să vină

deasupra biroului sau din partea stângă a celui care lucrează.

ZgomotulUn fond sonor d.e 65 de decibeli este admisibil pentru că nu deranjează, un fond

sonor de 65-90 de decibeli provoacă dereglări ale auzului, iar un fond sonor de peste 120de decibeli dăunează grav sistemului nervos central. Fondul sonor optim este între 40-60de decibeli.

TemperaturaO temperatură între 22° şi 25° provoacă o scădere a concentrării, o temperatură

între 26" şi 30° provoacă un disconfort, o temperatură mai mare de 30" perturbă în modserios munca. Temperatura optimă este între 18 şi 20. Pentru a realiza acest lucru suntmontate instalaţii de aer condiţionat.

UmiditateaUn nivel de umiditate prea scăzut usucă pielea şi irită ochii, un nivel prea ridicat

provoacă senzaţia de umezeală. Nivelul optim este între 20% - 40%.Misiunile de audit efectuate în ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare au scos

în evidenta diferenţele mari dintre condiţiile de muncă din sectorul bancar. Respectareaacestor norme necesită cheltuieli pe care multe bănci nu şi le permit. Recomandăriletrebuie sa ţină cont de context şi trebuie să fie realiste.

Tabloul de planningTabloul de planning este un instrument ce pune în evidenţă planificarea activităţilor

bancare în timp. El se realizează în funcţie de domeniu, în timp, ţinând cont de specificuloperaţiilor efectuate: zilnice, săptămânale, lunare, trimestriale, anuale.

Manualele de procedurăManualul de procedură cuprinde noţiunile de bază, procedurile de operare dintr-o

bancă conform legislaţiei generale bancare, financiare, precum şi instrucţiunile internestabilite şi aprobate de conducerea băncii. Acestea au ca obiectiv informarea personalului

- 25 -

asupra modalităţilor de operare dintr-un domeniu sau altul de activitate, de care acestatrebuie să ţină cont în activitatea curentă.

Auditorul trebuie să cunoască, de asemenea, în detaliu, manualele de procedură,care sunt indispensabile activităţii de control şi audit pe care o desfăşoară pentru acompara ceea ce există (constată) cu ceea ce trebuia făcut.

Manualele de procedură trebuie să fie uşor de înţeles şi de memorat. Pentru aceasta,ele trebuie să aibă următoarele caracteristici; referinţe logice, actualizare, titlu grăitor,texte şi scheme, vocabular cunoscut de utilizatori, fraze scurte, o singură instrucţiuneîntr-o fraza.

Procedurile pot fi împărţite: cronologic, alfabetic, numeric şi tematic.Trebuie, de asemenea, avute în vedere, actualizarea informaţiilor şi stocarea

acestora.Din ce în ce mai mult, procedurile fac parte din aplicaţiile informatice, lucru ce

simplifică actualizarea şi omogenizarea lor.Schema fluxurilor între angajaţi se referă la traseul parcurs de un document sau

altul de la intrare până la ieşire. Ea este un instrument de lucru simplu care permitepunerea în evidentă, prin grafice, a acestui traseu.

Se remarcă din experienţă că disfuncţiile într-o activitate intervin deseori ca urmarea unui schimb de informaţii incomplete sau eronate între angajaţii aceluiaşi domeniu careoperează asupra unui document.

Acest instrument este folosit pentru a analiza şi controla o activitate dintr-undomeniu.

Pentru a reprezenta un sistem de operare asupra unui document, se pot folosi maimulte modalităţi de reprezentare, una din acestea fiind flow-chart-ul (modelul fizic external operaţiunilor în cadrul metodei Merise).

Flow-chart este un instrument prin care se reprezintă grafic modalităţile de operare.Această reprezentare grafică va .simplifica înţelegerea transformărilor succesive ce seefectuează asupra unui document bancar. Aceste faze sunt, de fapt, sarcini adresate:omului, tehnologiei informatice şi sarcini ce pun în legătură omul cu IT-ul.

In urma controlului efectuat de către auditor, acesta poate constata disfuncţionalităţipe care le consemnează în foaia de lucru (separarea funcţiilor, documente inutile,distrugerea unor informaţii importante).

Flow-chart este instrumentul preferat al auditorilor cu un înalt spirit de analiză. Deaceea, unii auditori vor reprezenta toate modalităţile de operare sub formă de flow-chart,chiar şi a acelora care nu prezintă prea mult interes.

Estimarea sondajelorMisiunea de audit necesită strângerea unui anumit număr de informaţii.Auditorul poate obţine o parte din informaţiile necesare solicitându-le angajaţilor

domeniului auditat. El trebuie să ţină cont de faptul că, în activitatea bancară, seînregistrează fluctuaţii importante în cadrul sarcinilor ce trebuie îndeplinite. Volumul demuncă diferă de la o zi la alta (de exemplu, un număr diferit de dosare de credit).

Auditorul, prin sondaj, adună informaţii despre volumul muncii efectuate, durata şicosturile aferente muncii prestate.

- 26 -

Exemplu: pentru a stabili numărul dosarelor de credit ce trebuie analizate zilnic decătre un ofiţer de credite, întrebările care se impun sunt următoarele:

- Prima întrebare: „Câte dosare rezolvaţi într-o zi uşoară?"Răspuns: „10 dosare".- A două întrebare: „Câte dosare rezolvaţi într-o zi încărcată?"Răspuns: „50 dosare".- A treia întrebare: „Câte dosare rezolvaţi într-o zi obişnuită?"Raspuns: „15 dosare”Numarul mediu obişnuit de dosare intr-un an se evalueaza dupa formula urmatoare:(MINIM + 4 X OBIŞNUIT + MAXIM)/6Precizia rezultatului se obtine prin formula: (MAXIM-MINIM)/6.In exemplul nostru:Numarul mediu de dosare este egal cu: (20+4*15+50)/6=120/6=20 dosare/ziPrecizia rezultatului este egala cu: (50-10)/6 = 40/6=+/- 9=6,66 dosare/Zi.

Indicatori statisticiMediana, media, modulul, intinderea si abaterea tip sunt indicatori care

caracterizeaza distributia rezultatelor in jurul unei valori centrale.In cadrul misiunii de control, auditorul trebuie sa se fereasca sa foloseasca media

aritmetica caci ea poate ascunde fenomene atipice, chiar pe cele care merita sa fiestudiate cu precadere.

Dintre toti indicatorii enumerati mai su, abaterea tip reflecta cel mai bine situatiaobiectiva, ffind cel mai reprezentativ indicator pentru evaluarea fenomenului auditat.

Abaterea tip este folosta pentru a caracteriza o distributie omogena. Aceastapermite determinarea intinderii distribuirii in jurul mediei.

Abaterea tip se calculează printr-o formulă matematică sau se evaluează printr-untabel statistic cu ajutorul întinderii distribuirii. Distribuirea se împarte astfel:

- 68,3 % este cuprinsă între medie (±1) x abatere tip;- 95,4 % între medie (±2) x abateri tip;- 99% între medie (±2,5) x abateri tip.Exemplu:Frecventarea unei agenţii bancare variază după zile. Urmărirea a 250 de zile

lucrătoare dă o frecvenţă de la 40-50 clienţi. Media aritmetică dă 45 de clienţi.Intinderea distribuirii fiind egală cu 10, putem calcula cu ajutorul unui tabel statistic

faptul că abaterea tip a acestei clientele bancare este egală cu 2. Putem deduce că:- In 68,3% din zile, 170 zile lucrătoare din 250, frecventarea agenţiei estecuprinsă

între 43 (= 45-1x2) şi 47 (=45+1x2) clienţi- In 95,4% din zile, 239 de zile lucrătoare din 250, frecventarea agenţieiva fi

cuprinsă între 41 (-45-2x2) şi 49 (=45+2x2) clienţi.- In 99% din zile, 248 zile lucrătoare din 250, va f. cuprinsă între 40 (-45-2,5x2) şi

50 (=45+2,5x2) clienţi.

Chestionarul de control intermOdată terminată strângerea de informaţii, auditorul trebuie să treacă la

diagnosticarea situaţiei.

- 27 -

Chestionarul de control intern are ca obiectiv studierea în amănunt a unui domeniupentru a-i determina punctele forte şi punctele slabe. Acest instrument se compune dinîntrebări tip preluate din lucrările de specialitate sau elaborate special de către echipa deaudit pentru acea misiune.

In chestionarul de control intern, un răspuns „Da" indică un punct forte aparent, unrăspuns „Nu", un punct slab aparent. Auditorul trebuie sa ţină cont de acest lucru înstabilirea întrebărilor.

Fiecare punct forte şi fiecare slăbiciune trebuie verificate la faţa locului. De fapt, înacest stadiu al analizei critice, nu este indicat să tragem concluzii pripite: un punct fortepoate fi numai aparent, o slăbiciune poate fi compensată printr-un alt punct forte, chiardin afără domeniului auditat.

Tabloul punctelor forte şi al punctelor slabe aparenteOdată datele strânse şi analizate cu ajutorul chestionarului de control intern,

auditorul poate sintetiza constatările în tabloul punctelor forte şi al punctelor slabeaparente ale domeniului.

Acest tablou are drept obiectiv:- punerea în evidentă a punctelor a priori pozitive, pe care le numim forţele

domeniului,- punerea în evidenţă a punctelor a priori negative, pe care le numim slăbiciunile

domeniului.Acest tablou constituie lista de puncte pe care auditorul trebuie să le verifice ia faţa

locului. Nu este totuşi neapărat necesar să verifice toate forţele şi toate slăbiciunile.Verificarea este necesară doar în cazul punctelor cu miză mare.

Programul de verificareProgramul de verificare constă în verificarea !a faţa locului a forţelor şi a

slăbiciunilor aparente care figurează în tabloul mai sus amintit, stabilind dacă forţeleidentificate sunt reale şi dacă slăbiciunile pot fi compensate prin forţele existente sau suntadevărate slăbiciuni.

Auditorul face verificări la faţa locului, având posibilitatea de a opta pentru unadintre următoarele metode:

* alegerea unei informaţii şi urmărirea acesteia de-a lungul tuturoroperaţiilor (dosar, factură, note de cheltuieli);* alegerea unui eşantion de informaţii (un anumit număr de dosare declienţi, de facturi, de bonuri de comandă, de dosare de credit);* introducerea intenţionată a unei anomalii într-o operaţiune şi observarea

consecinţelor. O detectează operatorii? Cum o corectează? In cât timp?SondajeleSondajele sunt foarte utile în faza de verificare la faţa locului a forţelor şi a

slăbiciunilor aparente. Efectuate pe un număr important de beneficiari ai serviciilor uneibănci, acestea permit determinarea unor trăsături anume, posibil de generalizat la nivelultuturor clienţilor.

Totuşi, este important să se ţină cont de faptul că studiul unei părţi a clientelei nueste acelaşi lucru cu studiul acesteia în întregul ei şi că rezultatul nu este sigur, ci estedoar o estimare, mai mult sau mai puţin exactă.

Această estimare se măsoară prin indicatori:

- 28 -

Gradul de credibilitate a rezultatului reprezintă procentul de şansa ca rezultatulsa fie exact

Exemplu:Un grad de credibilitate de 95% se traduce prin faptul că există 95 de şanse din 300

ca rezultatul să fie exact şi 5 şanse din 100 ca să fie inexactPrecizia rezultatului reprezintă intervalul în care este cuprins rezultatulO precizie de ±2 pentru un rezultat de 80 dă un rezultat de 78-82.Pentru a sintetiza, putem spune că, în situaţia de faţă, avem 95 de şanse din 100

pentru ca rezultatul să fie între 78 şi 82 şi 5 şanse din 100 pentru ca acesta să fie mai micde 78 sau mai mare de 82.

Realizarea unui sondaj presupune parcurgerea următoarelor etape: - stabilireagradului de credibilitate dorit pentru rezultat;- stabilirea preciziei dorite pentru rezultat;- stabilirea părţii din eşantion ce trebuie observată cu ajutorul unui tabelstatistic;- selectarea eşantionului fizic cu ajutorul unor tabele; - observaţia:- analiza rezultatului.Exemplu:- obiectivul sondajului: stabilirea, pe un număr de 5000 dosare de credit, a gradului încare au fost constituite garanţii;- stabilirea gradului de credibilitate a rezultatului: 99 %; - determinarea precizieirezultatului: ±2 %; - determinarea eşantionului cu ajutorul tabelului: 306 dosare; -selectarea eşantionului fizic cu ajutorul unui tabel de numere luate la întâmplare: al 10-lea dosar, al 38-lea dosar, al 56-lea dosar, al 95-lea dosar, la al 112-lea dosar etc.; sau:- selectarea eşantionului fizic prin împărţirea dosarelor (5000) la eşantion (306): al 16-lea dosar, al 32-lea dosar, al 48-lea dosar, a! 64-!ea dosar. al 80-lea dosar;- prin studierea a 306 dosare, constatăm că în 45% din cazuri, nu au fost constituitegaranţii;- analizarea rezultatului: avem 99% şanse ca garanţiile să nu fi fost luate pentru 43-47% din dosare, adică pentru 2150-2350 dosare.

Foaia de riscPotrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin noţiunea de risc se înţelege

pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţenedorite pentru subiect.

Prin risc bancar se înţelege elementul de incertitudine care poate afecta derulareaunei operaţiuni economico-financiare a acesteia.

Dar riscul trebuie definit foarte clar pentru a şti la ce ne referim.Foaia de risc se inspiră din „metodologia rezolvării problemelor": ea conţine, de

fapt, un anumit număr de informaţii necesare pentru abordarea unei probleme anume.Riscul nu se poate defini pornind numai de la o situaţie judecată ca nesatisfacătoare.

în primul rând, trebuie să stim care este situaţia satisfăcătoare (ideală), apoi trebuie săstrângem o sumă de fapte indiscutabile, să ie căutăm cauzele şi consecinţele şi, în final, sapropunem o soluţie.

Foaia de risc este:

- 29 -

- un dosar format din mai multe părţi, în care se găsesc mai multe feluri deinformaţii: tipul de riscuri, faptele observate, cauzele, consecinţele reale sau potenţiale,recomandările. In foaia de risc, în mod obligatoriu, trebuie să apară: numele şefuluimisiunii, numele auditorului, numele responsabilului cu domeniu! auditat.

- un instrument metodologic foarte util, pentru că:- sintetizează toate informaţiile care se referă ia risc obligând auditorul să

facă o analiză metodică şi riguroasă;- facilitează identificarea adevăratelor riscuri;- permite validarea riscurilor şi recomandărilor înaintea redactării raportului de

audit;- facilitează redactarea raportului de audit şi a raportului de sinteză.

Foile de risc sunt foarte utile pentru auditori, ele permiţând o rnai mare rigurozitate înanaliză, redactarea unor rapoarte mai puţin „stufoase", dar cu informaţii importante,relaţii mai bune cu cei auditaţi, o mai mare uşurinţă în exprimarea scrisă.

1.2.2.2. Identificarea vulnerabilităţilor

Acest subcapitol abordează faza a treia din metodologia realizării unei misiuni deaudit. Cauza este ceea ce face ca un lucru să existe sau ca un eveniment să aibă loc.

Identificarea cauzelor care au general slăbiciunile constituie obiectivul acesteianalize. Este firesc acest lucru, deoarece noi nu putem să propunem recomandări pentruîndepărtarea slăbiciunilor, atât timp cât nu cunoaştem cauzele care stau la origineaacestora.

Am constatat că o slăbiciune are uneori la bază mai multe cauze şi că acestea,pentru a fi identificate, necesită o analiză aprofundată. De fapt, cauzele aparente sunt uşorde identificat. Pe de alta parte, aceste cauze sunt efectul altora, mai profunde, pe caretrebuie să le găsim.

Succesul acestor investigaţii stă în dorinţa de a găsi „cauzele de fond" care leexplică pe toate celelalte.

Această activitate de identificare nu trebuie să vizeze toate slăbiciunile, căci uneleslăbiciuni pot avea cauze comune.

Arborarea cauzelorArborele cauzelor este un instrument foarte util in înţelegerea cauzelor unei

disfuncţii, în explicarea unui risc sau a unei slăbiciuni.De ce trebuie ca auditorul să înţeleagă cauzele fiecărei slăbiciuni pe care o

identifică într-un anumit domeniu?Pentru că, dacă nu cunoaşte cauzele, risca să facă recomandări nepotrivite, care nu

rezolvă deloc sau decât parţial slăbiciunea.Să nu uităm că o slăbiciune se datorează rareori numai unei singure cauze.

Auditorul nu este obligat să realizeze un arbore de cauze pentru fiecare slăbiciune, căci,studiind prima slăbiciune, are toate şansele să descopere că alte slăbiciuni sunt de faptcauzele sau consecinţele celei studiate.

Arborele cauzelor este un instrument care se foloseşte în două etape:- inventarul cauzelor

- 30 -

Şeful misiunii şi auditorii vor face inventarul cauzelor care pot sta la baza uneislăbiciuni, folosind un instrument de creativitate de tipul „brainstorming".

Pentru a face inventarul, se va pune întrebarea: „De ce?" şi se va căuta răspunsul.„Pentru că..." şi aşa mai departe.

Acest inventar va fi realizat ţinând cont de clasificarea C.C.U.C.C.C. (Cine, Ce,Unde, Cât, Cum, Când) pentru a ne asigura că el cuprinde totalitatea cauzelor;

- verificarea pe teren a inventarului.Acest instrument este folosit pentru a înţelege cauzele care au produs o slăbiciune,

un comportament necorespunzător, au afectat calitatea muncii prestate în compartimentulverificat. In acest sens, arborele cauzelor reprezintă un instrument de lucru complex.

1.2.2.3. Evaluarea consecinţelorEvaluarea consecinţelor reprezintă faza a patra a controlului şi audituluiConsecinţa este rezultatul, urmarea unei acţiuni sau a unei fapte.Evaluarea consecinţelor constă în stabilirea pagubelor reale produse sau a celor

potenţiale, de către o slăbiciune (risc) identificată.De fapt, o slăbiciune iară consecinţe nu poate fi considerată slăbiciune şi nu poate

figura în raportul amănunţit al misiunii.Această fază este dificilă pentru că nu putem evalua întotdeauna riscurile pe care le

poate antrena o slăbiciune şi nici consecinţele în cifre pe care ea Se poate avea pentru obancă.

Folosirea sistematică a listei de riscuri prezentată în aceasta lucrare ne ajută sa neaducem aminte date importante pentru misiunea de audit, în schimb, în ceea ce priveştecifrele nu putem fi mereu siguri.

Acest instrument este pentru consecinţe ceea ce arborele cauzelor este pentru cauze.Arborescenta consecinţelor ajută la cercetarea efectelor previzibile ale unei

slăbiciuni, mergând de la particular spre general.Ca şi la cauze, constatăm că mai multe slăbiciuni au aceleaşi efecte şi că o

slăbiciune elementară poate avea efecte diferite. Pentru a realiza o arborescentă completăa cauzelor, trebuie să ne gândim ce antrenează fiecare consecinţă identificată.

In cazul băncilor, consecinţele se pot prezenta sub forma unor riscuri reale saupotenţiale (de exemplu: riscurile clasice la care se expune o banca în activitatea curenta).

1.2.2.4. Stabilirea recomandarilorStabilirea recomandărilor constă în identificarea, pentru fiecare slăbiciune, a uneia

sau a mai multor recomandări care, odată făcute, vor face să dispară slăbiciunea în cauză.Recomandările în audit nu se referă doar la respectarea reglementărilor. De aceea

nu vom întâlni numai acest tip de recomandări.Vom găsi recomandări:* care permit ameliorarea calităţii activităţilor care se prestează în

domeniul auditat, dacă acesta nu ajunge la performanţele dorite;* care permit un mai bun control al riscurilor inerente, chiar dacă domeniul îşi

atinge obiectivele.Finalitatea recomandărilor depinde de nivelul de dezvoltare, de criteriile

socioculturale ale domeniului controlat, precum şi de credibilitatea Direcţiei de Control şiAudit.

- 31 -

Grila de controlGrila de control este un instrument folosit în activitatea de control şi audit. Ea se

realizează după criterii legate de risc:* gravitarea riscului corespunde consecinţelor existenţei unui risc. Aceste

consecinţe pot fi grave sau uşoare;* probabilitatea apariţiei riscului corespunde procentului de şansă sau mai degrabă

de neşansă... de apariţie a riscului. Această probabilitate poate fi ridicată sau scăzută.In funcţie de aceste două criterii, ne putem îndrepta spre:* un control exhaustiv al tuturor operaţiunilor;* un control prin sondaj (eşantion sau date aleatorii) global sau cu excepţii:* absenţa controlului.Adesea constatăm că un control costă mai mult decât valoarea informaţiilor pe care

le furnizează. De aceea, este important să folosim această grilă şi sa scoatem în evidenţăriscurile reale sau potenţiale într-un mod ştiinţific (obiectiv), ţinând cont de probabilitateade apariţie a acestora.

Tabloul forţelorTabloul forţelor este un instrument folositor, care ne face să ne întrebăm, în cazul

fiecărei recomandări, care sunt dificultăţile previzibile de punere în practică. De fapt, careeste valoarea unei recomandări neurmate? Adesea, observăm că recomandările nu au niciun rezultat sau că aplicarea lor durează prea mult.

Aplicarea unei recomandări măreşte performanţa unui domeniu şicontrolează riscurile. Aplicarea recomandărilor se loveşte de tot felul de piedici: -recomandările nu sunt înţelese in mod corespunzător de conducătorii sectorului respectivdeoarece, uneori, acesta este asociat cu ideea de greşeală, vinovăţie, pedeapsă;

- personalul nu are nici un fel de beneficiu imediat de pe urmaîmbunătăţirii performanţelor şi a controlării riscurilor;

- recomandările sunt apreciate uneori în mod subiectiv ca nefiindprioritare domeniului auditat.

Tabloul forţelor permite realizarea inventarului de forţe în prezenţa:- „obstacolelor" care stau în faţa schimbării;- forţelor care favorizează schimbarea.Tabloul forţelor ne face să ne întrebăm dacă o recomandare este sau nu adecvată

sau dacă se poate aplica corect.Tabloul de sintezaAcest instrument face sinteza între: fapte, cauze, consecinţe, recomandări. O dată cu

realizarea acestei sinteze, se constată că: - cauze identice explică fapte diferite; -fapte diferite au consecinţe identice;

- recomandările se pot referi la aceleaşi fapte.Acest tablou pune în evidenţă mizele: cauzele de fond care explică în cea mai mare

parte faptele, consecinţele cel mai des întâlnite, recomandările prioritare.

1.2.2.5. Redactarea raporturilor

Un raport bine gândit uşurează munca de redactare.

- 32 -

Redactarea raporturilor este a şasea din cele opt faze ale metodologiei de conducerea misiunii de audit.

Această faza constă în trecerea de la foile de risc şi de la tabloul de sinteză laraportul amănunţit, la raportul de sinteză, la anexe şi Ia foaia de angajament. Să nereamintim că auditorul trebuie să întocmească două rapoarte:

- primul, raport detaliat reia ansamblul faptelor constatate, cauzele şi consecinţeleacestora, prezintă riscurile şi recomandările, însoţit de foaia de angajament, raportulpermite persoanelor auditate să pună m practică recomandările. Raportul detaliat poate fiînsoţit de anexe;

- al doilea, raportul de sinteză, este destinat Direcţiei Generale de Control şi Audit,El nu reia decât faptele constatate şi recomandările. Raportul permite direcţiei de a luacunoştinţă de rezultatele misiunii şi de a cere informaţii persoanelor auditate.

Pentru a ajunge aici este necesară parcurgerea anumitor etape: ierarhizareaslăbiciunilor, ierarhizarea recomandărilor, stabilirea planning-ului de punere în practică aangajamentelor şi validarea rapoartelor.

Cronologia redactarii documentelorRaportul detaliat se redactează pe parcursul controlului şi nu după terminarea

misiunii. De fapt, în faza de diagnosticare a forţelor şi a slăbiciunilor, de identificare acauzelor, de evaluare a consecinţelor şi de stabilire a recomandărilor, autorul redacteazăfoi de lucru şi foi de riscuri.

Anumite foi de lucru sunt clasate în anexele raportului detaliat.Foile de riscuri sunt preluate ca atare şi constituie corpul raportului detaliat. La

sfârşitul misiunii, autorul redactează celelalte părţi ale raportului detaliat, apoi raportul desinteză.

De la foile de riscuri la raportul detaliatRiscurile identificate, consemnate în foile de riscuri, sunt reluate şi aranjate în

ordinea descrescătoare a gravităţii, în prima parte a raportului detaliat.Slăbiciunile trebuie neapărat aranjate în ordinea descrescătoare a gravităţii.Auditorul foloseşte două metode: Prima constă în notarea slăbiciunilor în funcţie de gravitatea riscurilor:- A sau 1: risc foarte mare;- B sau 2: risc mare;- C sau 3: risc mediu;- D sau 4: risc mic; A doua metodă constă în folosirea unei forme literare. Auditorul foloseşte în

acest sens termeni de ierarhizare şi standarde de calificare pentru a stabili gradul degravitate a diferitelor riscuri identificate.

Recomandările consemnate în foile de riscuri sunt preluate, clasate după importanţaşi urgenţa lor în ordine descrescătoare.

Ca şi în cazul riscurilor, se folosesc două metode:* prima constă în realizarea unui simplu planning pentru punerea în practică a

recomandărilor;

- 33 -

* a doua este mai literară şi implică folosirea unei foi de angajament Auditorulfoloseşte anumite expresii prin care se precizează importanţa recomandării şi urgenţaaplicării ei.

Planul tip al raportului detaliat este următorul:- precizarea subiectului misiunii, numele şefului de misiune şi al auditorilor care

au participat la misiune, precum şi perioada de desfăşurare;- printr-o frază se mulţumeşte persoanelor auditate pentru colaborare;- sumarul precizează punerea în pagină a raportului;- introducerea aminteşte contextul, obiectivele şi domeniul misiunii;- prima parte sintetizează punctele pozitive (forţele), aşezate în ordinea

descrescătoare a interesului şi riscurile (slăbiciunile)., aşezate în ordinea descrescătoare agravităţii;

- a doua parte, structurată pe mari familii de riscuri, îl descrie pe fiecare în parte.Această parte (corpul raportului) este, de fapt, o simplă compilaţie a foilor de riscuriredactate de-a lungul misiunii;

- a treia parte sintetizează recomandările clasate în ordinea descrescătoare aimportantei şi a urgenţei;

- concluzia aminteşte importanţa punerii în practică a recomandărilor.Anexele cuprind anumite documente folosite în timpul misiunii. Anexele nu sunt

trimise în mod obligatoriu persoanelor auditate. Totuşi, în caz de contestaţie sau de cererede explicaţii, anumite acte pot servi drept probe pentru Direcţia Generală de Control şiAudit sau pentru auditaţi.

Clasarea anexelor se realizează pe tipuri de documente: reglementări, proceduri,dări de seamă despre interviuri, analize cifrate, flow-chart, tabloul repartizării sarcinilor.

Prezentarea şi validarea raportului detaliatPrezentarea raportului amănunţit (detaliat) este un moment incomod pentru auditori,

mai ales dacă nu au făcut validarea intermediara împreună cu responsabilii domeniului şidacă nu i-au implicat pe aceştia în acţiunea lor.

Validarea fiecărei slăbiciuni pe teren, a cauzelor şi a consecinţelor sale, precum şistabilirea recomandărilor validate de responsabilii operaţionali fac ca şedinţa de validaresă nu aducă decât foarte puţine contestaţii.

Acest lucru este foarte important, mai ales pentru auditorii care iau parte la misiunide control şi audit la reprezentanţele din străinătate. Este necesar ca raportul detaliat săfie validat înainte de întoarcerea în ţară a echipei de control. Asupra unui raport detaliatprezentat conducerii băncii nu se pot purta discuţii, uneori contradictorii, de la o distanţăde mii de kilometri.

De aceea, este necesar ca raportul detaliat să conţină răspunsurile scrise aleauditaţilor din sucursală, pe care aceştia le pot folosi pentru a contesta afirmaţiileauditorilor.

O dată cu folosirea foilor de riscuri, această parte devine inutilă, iar timpul şedinţeieste folosit nu pentru dezbaterea raportului detaliat, ci pentru punerea de acord în legăturăcu planning-ul recomandărilor, lucru care este rnai constructiv.

Raportul detaliat conţine lista recomandărilor clasate după doua criterii; urgenţapunerii în practică şi insistenţa auditorilor.

- 34 -

Foaia de angajament constituie planning-ul punerii în practică a recomandărilor.Acest planning, pentru a fi realizat, trebuie să fie elaborat împreună cu responsabiliioperaţionali ai domeniului auditat.

Foaia de angajament implică responsabilii operaţionali şi constituie documentul debază al Direcţiei de Control şi Audit pentru punerea în practică a recomandărilor.

Acest document precizează: cine este responsabilul, ce anume trebuie să rezolve şicare este termenul limită de punere în practică.

Ca orice document contractual, foaia de angajament trebuie semnată de cele douăpărţi: auditor, auditat.

Nerespectarea termenului de finalizare, stabilit de comun acord, trebuie să fietemeinic justificată.

Raportul de sintezăRedactarea raportului de sinteză nu pune probleme deosebite.• Prima parte a raportului detaliat este şi prima parte a raportului de sinteză.

Această parte reia riscurile identificate în foile de riscuri şi clasate în ordineadescrescătoare a gravităţii în raportul detaliat.

• Partea a treia a raportului detaliat devine partea a doua a raportului de sinteză.Se reiau recomandările identificate în foile de riscuri şi clasate în ordinea descrescătoare,în funcţie importanţa şi urgenţa lor.

Pianul tip al raportului de sinteză este următorul:» în introducere este precizat subiectul misiunii, numele şefului misiunii, perioada

de intervenţie, contextul, obiectivele, câmpul de misiune.• Prima parte sintetizează: punctele pozitive (forţele) clasate în ordinea

descrescătoare a interesului şi riscurile (slăbiciunile) clasate în ordinea descrescătoare agravităţii.

• A doua parte sintetizează: recomandările clasate în ordineadescrescătoare a importanţei şi a urgenţei.

Concluzia indică riscurile identificate în afără misiunii care trebuie aduse în atenţiaDirecţiei generale.

în raportul detaliat, cât şi în cel de sinteză, sunt folosiţi termeni pentru ierarhizare,standarde de calificare sau expresii mai deosebite pentru recomandări sau pentruverificarea angajamentelor.

Termenii ierarhizării permit aranjarea ideilor într-o ordine logică, astfel:• Explicaţia: „Situaţia este următoarea pentru că..." o Contradicţia sau

concesia: „Totuşi, situaţia..."• Consecinţa: „De aceea situaţia.."• Cronologia: „Pe de o parte, situaţia..., pe de altă parte, situaţia..."• Adăugarea: „Câteodată., .situaţia..."Standardele de calificare servesc la aprecierea unei forţe sau a unei slăbiciuni. In

funcţie de datele pe care le deţine auditorul, el poate caracteriza situaţia în mod static saudinamic.

O situaţie statică poate fi:- foarte proastă: „Situaţia este alarmantă"- proastă: „Situaţia este delicată"- bună: „Situaţia este convenabilă"- foarte bună: „Situaţia este excelentă" O situaţie evolutivă poate fi:

- 35 -

- în curs de deteriorare constantă: „Situaţia se degradează"- în curs de deteriorare: „Situaţia se strică"- neutră: „Situaţia este într-o sensibilă evoluţie"- în curs de ameliorare constantă: „Situaţia este mai bună"- în curs de ameliorare: „Situaţia progresează"Cuvintele din vocabular prezentate în această lucrare corespund modului nostru de a

califica situaţiile.Expresiile folosite în recomandăriGradul de insistenţă în aplicarea unei recomandări este în funcţie de gravitatea

fiecărui risc şi, bineînţeles, de puterea recunoscută a Direcţiei de Control şi Audit.în anumite bănci, Direcţia de Control şi Audit nu poate decât să-şi exprime

dorinţele, în altele, poate formula cereri sau chiar emite pretenţii.Diversele grade de insistenţă sunt:- exigenţă (gravitate mare): „Ordonăm.."- cerere (gravitate medie): „Preconizăm"- dorinţă (gravitate mică): „Ne-ar plăcea"Aceste grade de exigenţă pot fi întărite de adverbe:- exigenţă: „Ordonăm imperios"- cerere: „Preconizăm cu fermitate"- dorinţă: „Ne-ar plăcea extrem de mult"Gravitatea unui risc se traduce prin grade de urgenţă în aplicarea recomandărilor.

Diferitele grade de urgenţă merg de la „pe loc", „imediat", la „cu ocazia".Prezentarea şi validarea raportului de sintezăRaportul de sinteză este prezentat preşedintelui băncii de către controlorul general,

căruia i se pot alătura, dacă se consideră de cuviinţă, şeful misiunii şi unul sau mai mulţiauditori.

Această prezentare, care trebuie să fie scurtă, are mai multe obiective:- prezentarea rezultatelor misiunii;- prezentarea orală a ceea ce nu poate fi scris (cererea de sancţionare a unei

persoane anume);- atragerea atenţiei asupra unui risc major identificat în timpul misiunii, dar care nu

a fost abordat pentru ca nu tăcea parte din obiectivele misiunii;- în urma acestei prezentări, conducerea băncii poate aplica, sancţiuni sau, dacă este

necesar, pot fi dispuse investigaţii asupra unor angajaţi ai băncii.

1.2.3. Verificarea angajamentelor

Verificarea angajamentelor este a şaptea din cele 8 faze ale metolologiei conduceriiunei misiuni de audit. Ea constă în controlarea realizării angajamentelor asumate prinfoile de angajamente.

Uneori, această fază a metologiei este neglijată de către echipele de auditori, ceea ceîncurajează neaplicarea recomandărilor.

De la foaia de angajament şi verificare, Ia bilanţul misiuniiLa termenii stabiliţi, auditorul constată aplicarea sau neaplicarea angajamentelor. La

sfârşitul ultimului termen prevăzut, adică cel mai târziu după 12 luni de la terminareamisiunii de audit, trebuie realizat un bilanţ al misiunii.

- 36 -

Acest bilanţ se referă mai ales la realizări.Foaia de angajament este cel mai important lucru în acest bilanţ.Dacă recomandările au fost puse în practică, cu rezultatele scontate, se consideră că

misiunea a fost utilă şi benefică.Dacă recomandările nu au fost puse în practică, se poate trage concluzia că

misiunea a fost inutilă şi nerentabilă.Recomandările nu pot fi considerate bune decât dacă cei auditaţi le-au pus în

practică. Dacă acest lucru nu s-a întâmplat, vina revine uneori şi auditorului, acesta fie cănu a ştiut să propună recomandările adecvate sau nu le-a prezentat în mod corespunzător.Experienţa arata ca în marea majoritate a situaţiilor, recomandările nu au fost finalizatedecât din vina celor care trebuiau să le aplice concret în domeniul controlat.

1.2.4.Bilanţul misiuniiA face bilanţul unei activităţi înseamnă a trage învăţămintele de rigoare şi a evalua

rezultatele obţinute.Bilanţul misiunii este ultima fază a metodologiei de conducere a misiunii de audit.

Această fază constă în trecerea de la foaia de angajament la foaia de bilanţ.Cu această ocazie, se fac aprecieri referitoare la modul în care şefii

compartimentelor auditate au colaborat şi au pus în practică propunerile menite saremedieze slăbiciunile constatate, precum si Sa adresa celor care au controlat activitatea(auditorii). Este analizată, de asemenea, activitatea şefului misiunii.

Gradul de mulţumire a auditaţilor nu are mereu legătură cu calitatea misiunii:* cei auditaţi pot fi mulţumiţi pentru că misiunea a scos în evidenţă riscurile

reale* cei auditaţi pot fi nemulţumiţi pentru că misiunea, a scos în evidenţă slăbiciuni

reale;* cei auditaţi pot fi nemulţumiţi pentru că misiunea nu a găsit unele slăbiciuni.

Foaia de bilanţMai mult decât un document de control, foaia de bilanţ este un instrument de

diagnosticare a performanţei auditorilor, o bază de reflecţie pentru cursurile de formarepe care le vor urma aceştia şi un indicator al utilităţii misiunii de audit.

Foaia de bilanţ cuprinde mai multe părţi: rememorarea obiectivelor misiunii,metode utilizate, dificultăţi întâlnite şi rezultatele misiunii.

Tabloul activităţilor Direcţiei de Control şi AuditTabloul controlorului general conţine un anumit număr de indicatori care se referă

la activitatea prestată de angajaţii compartimentului respectiv într-o anumită perioadă(lună, trimestru, an).

* Indicatori ai activităţii:- număr de misiuni efectuate prevăzute/neprevăzute de programul de audit;- numărul diferitelor domenii auditate;- procentul de domenii din bancă ce au fost controlate;- numărul recomandărilor propuse;- numărul recomandărilor aplicate;- numărul de zile petrecute în misiunile prevăzute în program;

- 37 -

- numărul de zile petrecute în misiunile neprevăzute în program;- numărul de zile pentru fiecare fază a metodologiei. - Indicatori de gestiune:- cheltuieli cu salarizarea personalului;- alte cheltuieli.* Indicatori de organizare:- număr de misiuni pe auditor;- număr de teme diferite pe auditor;- număr de teme noi pe auditor. - Indicatori de animaţie:- număr de şedinţe în echipă;- număr de zile pentru formarea auditorilor.Cheltuielile zilnice necesare activităţii Departamentului de Control şi Audit sunt de

multe ori comparabile cu sumele solicitate de firmele independente (externe) de audit.

Raportul de control internAcest document prezintă condiţiile în care este asigurat controlul intern al băncii, el

nu se limitează la prezentarea rezultatelor misiunilor Direcţiei, de Control şi Audit. Sereferă şi la eficacitatea controalelor realizate în direcţiile operaţionale.

Prezentat de controlorul general conducerii băncii, apoi de aceasta membrilorConsiliului de Administraţie al băncii, acest raport consemnează activitatea desfăşurată înacest domeniu într-o anumită perioadă.

Raportul de control intern al unui an are legătură directă cu raportul de audit alanului respectiv, acestea fiind prezentate conducerii băncii, cel mai adesea cu aceeaşiocazie, putând sta la baza unor decizii strategice stabilite pentru anul următor.

1.3. Evoluţia auditului bancar în România

1.3.1. Tendinţele armonizării şi implementarea Standardelor Internaţionale deContabilitate

Există un interes crescător în armonizarea la nivel internaţional a standardelor decontabilitate şi, în particular, în încercări de a extinde cadrul standardelor internaţionale decontabilitate pentru a forma o bază pentru aceasta.

Pe parcursul timpului, mişcarea către armonizare poate rezulta prin presiuni asupra UEpentru a legifera şi a se pronunţa pentru noi dezvăluiri contabile sau pentru a da statut bancarStandardelor Internaţionale de Contabilitate. Băncile ar trebui, în orice împrejurare, să ia înconsiderare dacă există dezvăluiri, altele decât cele stabilite prin lege sau standarde decontabilitate care sunt potrivite pentru o prezentare mai bună a rezultatelor lor.

S.I.C. sunt emise de Comitetul Standardelor Internaţionale de Contabilitate (C.S.I.C.), încare sunt reprezentate 78 de ţări. Obiectivul C.S.I.C. este de a promova accepţiunea universală astandardelor în prezentarea rapoartelor auditate şi a declaraţiilor financiare. S.I.C., spre exemplunu au nici o autoritate, decât dacă nu cumva ţările aleg să le adopte în teritoriile lor. în MareaBritanic, prevederile S.I.C. sunt suportate cu anumite excepţii, prin încorporarea lor în legislaţiesau în standardele contabile britanice, dar nu au statut obligatoriu.

Comitetul Internaţional al Practicilor de Audit (IAPC), din cadrul Federaţiei Internaţionalea Contabililor, (I.F.A.C.) emite standarde (ISA) privind practicile de audit general acceptate,serviciile sociale, forma şi conţinutul rapoartelor auditorilor. Aceste standarde doresc săîmbunătăţească gradul de uniformizare a practicilor de auditare şi serviciile aferente lor, pe tot

- 38 -

cuprinsul globului pământesc. Dorinţa este de a oferi o orientare suplimentară, prin amplificareaşi interpretarea acestor standarde, în contextul auditului băncilor comerciale internaţionale.

In accepţiunea noastră:- O bancă este un tip de instituţie financiară recunoscută de către autorităţile de

reglementare din ţările în care ea operează ca fiind o bancă şi care are dreptul exclusiv dea folosi termenul "bancă", sub forma de parte componentă a denumirii;

- O bancă comercială este o bancă a cărei funcţie de bază o constituie acceptareadepozitelor şi efectuarea împrumuturilor;

- O banca comercială oferă şi alte servicii financiare, ca de exemplu cumpărarea şivânzarea metalelor preţioase, valutelor şi a unei game largi de instrumente financiare,emiterea şi acceptarea cambiilor si emiterea garanţiilor;

- O bancă comercială internaţională este o bancă comercială care-şi are birourile deoperare în alte ţări decât în ţara sa de origine sau ale cărei activităţi depăşesc graniţelenaţionale.

Dintre standardele româneşti de contabilitate prezentăm în continuare, ca fiind celemai reprezentative, standardele 200, 210, 300, 310, 320, 400, 500, 580 şi 700.

1. Standardul 200 "Obiective şi principii generale ce guvernează un audit alsituaţiilor financiare" prevede: "Obiectivul unui audit al situaţiei financiare este acela dea înlesni auditorului exprimarea unei opinii care să arate dacă întocmirea situaţiilorfinanciare, sub toate aspectele sale semnificative, este conformă unui cadru generalfinanciar de referinţă".

Activitatea desfăşurată de auditor va fi împărţită în mai multe faze distincte, aşacum arată în Standardul Internaţional de Audit. Iată o prezentare succintă a acestor faze:Grafic I.1.: Fazele activitatii desfasurate de auditor1

1 Dedu Vasile, “Gestiune si audit bancar”, Ed. Economica, Bucuresti, 2003, pag. 327

- 39 -

2. In Standardul de Audit 210 "Termenii angajamentelor de audit"seprevede: "Scrisoarea de angajament prezintă şi certifică acordul auditorului în cepriveşte scopul, obiectivul şi aria de aplicabilitate a auditului, mărimea responsabilităţilorauditorului faţă de client şi forma fiecăruia din rapoarte."

3. Standardul de Audit 300 "Planificarea" prevede: "Auditorul trebuie săplanifice activitatea de audit în aşa fel încât aceasta să se deruleze eficient"

4. Standardul de Audit 310 "Cunoaşterea clientului" are în vedere ca auditorulsă înţeleagă următoarele:

• mediul legislativ şi economic dominant pentru flecare din ţările în care bancaîşi desfăşoară activitatea;

• condiţiile de piaţă existente în fiecare dintre sectoarele în care operează banca.In întocmirea unui plan general de audit, auditorul trebuie să acorde o atenţie

deosebită următoarelor chestiuni:• evaluarea pragului de semnificaţie;• evaluarea riscului de audit;• gradul de încredere în controlul intern;• mărimea SC şi STE folosite de bancă;• activitatea auditului intern;• complexitatea tranzacţiilor derulate de bancă şi documentaţia aferentă;• existenţa unor domenii importante ale auditului care nu rezultă imediat din

situaţiile financiare ale băncii;• existenţa unor tranzacţii cu părţile afiliate;• implicarea altor auditori;• declaraţiile conducerii;• activitatea supraveghetorilor.5. Standardul de Audit 320 "Pragul de semnificaţie în audit" are în vedere ca

auditorul să ţină cont de următoarele:• datorită unei rate înalte a îndatorării, erorile relativ mici pot avea efecte

semnificative asupra situaţiei veniturilor si capitalului, deşi acestea ar putea să nu aibăefect major şi asupra bilanţului;

• dacă venitul net este scăzut comparativ cu activele şi pasivele sale brute şi cuangajamentele extrabilanţiere, erorile legate exclusiv de aceste active, obligaţii şiangajamente sunt mai puţin importante decât acelea referitoare la situaţia veniturilor;

• băncile sunt deseori subiectul unor reglementări de genul păstrării unui nivelminim al capitalului. Astfel, devine necesară stabilirea unor niveluri ale pragului desemnificaţie ce trebuie să identifice erorile şi diferenţele rezultate din activitatea de audit,care, dacă rămân necorectate, dau naştere unor contradicţii flagrante cu acestereglementări.

Cele trei componente ale riscului de audit, aşa cum sunt ele prezentate înStandardul de 6. Audit 400 "Evaluarea riscurilor şi controlul intern" şi detaliate înStandardul de Audit 320, sunt:

• riscul inerent (apariţia unor erori de fond);• riscul de control (sistemul de control intern nu previne şi remediază erorile); şi

- 40 -

• riscul de nedetectare (auditorul nu detectează erorile rămase după controlulintern).

Volumul mare al tranzacţiilor care trebuie procesate într-un timp foarte scurt audeterminat majoritatea băncilor să recurgă la utilizarea Sistemelor Computerizate (SC)şi a Sistemelor de Transfer Electronic (STE). STE sunt folosite de bănci atât la nivelintern, de exemplu, la transferurile între sucursală şi între maşinile automate de retragerenumerar şi pentru fişierul central computerizat care înregistrează activitatea contabilă, câtşi extern, la transferurile între banca şi alte instituţii financiare, de exemplu prin reţeauaSWIFT.

7. Standardul de Audit 580 "Declaraţiile conducerii" furnizează sfaturi cuprivire la utilizarea declaraţiilor conducerii ca documentaţie de audit, a procedurilor pecare auditorul trebuie să le folosească în evaluarea şi înregistrarea lor, şi situaţiile în careaceste declaraţii trebuie obţinute în scris.

Nivelul optim al coordonării între personalul implicat în audit poate fi realizat prinplanificarea activităţii de audit şi prin şedinţe regulate pe această temă. Totuşi, dat fiindnumărul mare de persoane implicate în activitatea de audit şi numărul de locaţii întreacestea, auditorul va considera că este mult mai eficient să comunice în scris mare partedin planul de audit, dacă nu chiar pe tot.

Responsabilitatea principală pentru structura controlului într-o bancă o are Consiliulde Administraţie şi comitetele sale care sunt responsabile cu guvernarea operaţiunilor înbancă. Totuşi, datorită faptului că băncile sunt în general mari şi dispersate geografic,funcţiile de luare a deciziilor trebuie să fie descentralizate, iar autoritatea de a implicabanca în tranzacţii importante este practic dispersată geografic şi delegată la diverseniveluri de conducere şi în rândul personalului.

8. Standardul de Audit 400 "Evaluarea riscurilor şi controlul intern" stabileştepatru obiective ale controalelor interne, după cum urmează;

• tranzacţiile se execută în conformitate cu autorizaţia centrală sau particulară aconducerii;

• toate tranzacţiile şi alte evenimente sunt prompt înregistrate cu sumele corecte,în conturile corespunzătoare şi în perioada contabilă potrivită, astfel încât să permităîntocmirea situaţiilor financiare în conformitate cu un cadru general de raportărifinanciare deja existent;

• accesul la activele băncii se face numai cu aprobarea conducerii şi activeleînregistrate sun comparate cu cele existente la intervale rezonabile de timp, luându-semăsurile necesare la constatarea oricăror diferenţe. în cazul băncilor, un obiectivsuplimentar este acela de a se asigura că banca îşi îndeplineşte în mod corespunzătorobligaţiile fiduciare ce rezultă din activitatea administratorului de active.

Se recomandă controale asupra autorizărilor, înregistrărilor, accesului şireconcilierii întâlnite în mod normal în activităţile de credit, schimburi valutare şiadministrarea activelor băncii. În evaluarea eficienţei unei anumite proceduri de control,auditorii trebuie să ţină cont de mediul în care funcţionează controlul intern. Iată câţivadintre factorii ce trebuie avuţi în vedere:

- structura organizatorică a băncii şi felul în care se face delegarearesponsabilităţilor şi autorităţii ;

- calitatea supravegherii efectuate de conducere;

- 41 -

- dimensiunea şi eficienţa sistemului de audit intern; - calitatea personaluluicheie şi

- modul în care autorităţile însărcinate cu supravegherea efectueazăinspecţia.

Ca rezultat al evaluării sale în ce priveşte sistemul de control intern, auditorultrebuie să fie în măsură să determine natura, durata şi mărimea testelor de fond caretrebuie făcute pentru soldurile unui cont şi altor informaţii incluse în situaţiile financiareale băncii. Riscurile şi factorii care servesc la conturarea sistemelor de control intern albăncii trebuie luate în considerare de auditor în formularea iestelor de fond.

Natura, durata şi mărimea procedurilor de fond specifice ce trebuie aplicatesoldurilor situaţiei financiare se bazează pe evaluarea riscului inerent şi a riscului decontrol.

9. După cum este stabilit în Standardul de Audit 500 "Probe de audit": prinproceduri de fond se înţeleg acele teste efectuate pentru obţinerea probei de audit care săpermită identificarea declaraţiilor eronate de fond din situaţiile financiare, şi care sunt dedouă tipuri;

- testele asupra tranzacţiilor şi soldurilor şi- procedurile analitice.Auditorul va considera că procedurile importante în examinarea conturilor unei

bănci sunt:- procedurile analitice;- inspecţia şi- investigaţia şi confirmarea.După cum sunt definite în Standardul de Audit 500 "Probe de Audit', procedurile

analitice constau în examinarea unor indicatori şi tendinţe, inclusiv investigaţiareferitoare la fluctuaţiile si relaţiile care sunt în dezacord cu alte informaţii relevante saudeviază de la valorile preconizate. Anexa 2 (de la Standardul de Audit 500) conţineexemple ale celor mai frecvenţi indici utilizaţi în sectorul bancar.

După cum este definită în Standardul de Audit 500 "Probe de Audit", inspecţiaconstă în examinarea înregistrărilor, documentelor şi activelor tangibile. Iată câtevaexemple de domenii unde inspecţia este folosită ca tehnică de audit: metalele preţioase,hârtiile de valoare, contractele de împrumut de genul vânzărilor şi cumpărărilor de activesau al garanţiilor.

Investigaţia constă în găsirea informaţiilor despre persoanele cunoscute dinăuntrulsau din afără entităţii. Confirmarea constă în răspunsul la investigaţie prin coroborareainformaţiilor incluse în înregistrările contabile.

10. Standardul de Audit 700 "Raportul auditorului asupra situaţiilorfinanciare" prevede: "Auditorul trebuie să revizuiască şi să evalueze. concluziile trasedin probele de audit obţinute ca bază pentru exprimarea unei opinii vizavi de situaţiile

- 42 -

financiare. Această revizuire şi evaluare implică formularea unei concluzii generalepentru a se vedea dacă:

- situaţiile financiare au fost întocmite recurgându-se ia politici contabileacceptabile, care au fost aplicate cu consecvenţă;- situaţiile financiare sunt în conformitate cu regulamentele şi cerinţelelegale şi statutare referitoare la întocmirea situaţiilor financiare;- imaginea prezentată de situaţiile financiare luată ca întreg este

consecventă cu cunoaşterea clientului;- există o descriere corespunzătoare a tuturor problemelor semnificative importante

pentru prezentarea corectă a situaţiilor financiare.Manualul Standardelor Internaţionale de Contabilitate include un număr de 41

standarde şi 25 de interpretări ale Standardelor internaţionale de Contabilitate.Un loc important în cadrul Standardelor Internaţionale de Contabilitate, ţinând cont

şi de gradul de aplicabilitate Ia nivelul economiei noastre, îl ocupă standardul IAS 29"Raportarea financiară în economii hiperinflaţioniste", standardul IAS 21 "Efectelevariaţiei cursurilor de schimb valutar" şi standardul 37 "Provizioane, datorii şi activecontingente" prezentate în continuare.

IAS 21 – EFECTELE VARIATIEI CURSURILOR DE SCHIMB VALUTARPrincipalele probleme ridicate de contabilizarea tranzacţiilor în valută şi a

operaţiunilor din străinătate sunt legate de decizia privind cursul de schimb ce urmează afi folosit şi de modul de recunoaştere a efectului variaţiei de curs valutar în situaţiilefinanciare.

Aria de aplicabilitateAcest Standard se aplică la contabilizarea tranzacţiilor în valută şi la conversia

situaţiilor financiare ale operaţiunilor din străinătate ce sunt incluse în situaţiile financiareale întreprinderii.

Tranzactii în valutăOperaţiunile în valută trebuie înregistrate în momentul recunoaşterii iniţiale în

moneda de raportare, aplicându-se sumei în valută cursul de schimb dintre moneda deraportare şi moneda străină, la data efectuării tranzacţiei.

Raportarea la date ulterioare datei bilanţuluiLa fiecare dată a bilanţului, elementele monetare exprimate în valută trebuie

raportate utilizând cursul de închidere şi elementele nemonetare înregistrate la costulistoric şi exprimate în valută trebuie raportate utilizând cursul de schimb de ia dataefectuării tranzacţiei.

Elementele nemonetare înregistrate la valoarea justă şi exprimate în valută trebuieraportate utilizând cursul de schimb existent în momentul determinării valorilorrespective.

Efectele fiscale

- 43 -

Câştigurile şi pierderile din tranzacţiile în valută şi diferenţele de curs valutarapărute în conversia situaţiilor financiare ale operaţiunilor din străinătate antreneazăefecte fiscale contabilizate în conformitate cu IAS 12, Impozitul pe profit.

IAS 29 – RAPORTAREA FINANCIARA ÎN ECONOMIIHIPERINFLATIONISTE

Aria de aplicabilitateSe aplică situaţiilor financiare primare şi situaţiilor financiare consolidate într-o

economie hiperinflaţionistă, unde raportarea fără retratarea rezultatelor din exploatare şi apoziţiei financiare în moneda locală nu este utilă datorită faptului că banii îşi pierd rapidputerea de cumpărare.

Este important ca toate întreprinderile care raportează în moneda aceleiaşi economiihiperinflaţioniste să aplice acest standard de la aceeaşi dată.

Retratarea situaţiilor financiareSituaţiile financiare sunt bazate fie pe modelul costului istoric (fără a ţine seama de

schimbările în nivelul general al preţurilor sau de creşterea preţurilor specifice aleactivelor deţinute), fie pe modelul costului curent (reflectă modificările preţurilorspecifice ale activelor deţinute).

într-o economie hiperinflaţionistă, situaţiile financiare bazate pe cele doua modelesunt utile doar dacă sunt exprimate în raport cu unitatea de măsură curenta de la databilanţului.

Retratarea situaţiilor financiare, în concordanţă cu acest Standard, cere folosireaunui indice generai al preţurilor, care să reflecte modificările puterii generale decumpărare.

IAS 37 – PROVIZIOANE, DATORII ŞI ACTIVE CONTINGENTEObiectivul acestui standard este de a asigura ca baza de evaluare şi criteriile de

recunoaştere adecvate sunt aplicate provizioanelor, obligaţiilor şi activelor contingente şică sunt prezentate suficiente informaţii în cadrul notelor financiare pentru a daposibilitatea celor care le folosesc să înţeleagă natura, oportunitatea şi valoarea lor.

Aria de aplicabilitateIAS 37 trebuie aplicat de către toate întreprinderile în procesul de

contabilizare a provizioanelor, datoriilor şi activelor contingente, cu excepţia:- celor generate de instrumente financiare care sunt reflectate Ia valoareajustă;- celor rezultate din contracte executorii, cu excepţia contractelor oneroase; -

celor rezultate din activitatea întreprinderilor de asigurări în relaţia cuclienţii asiguraţi;- celor care constituie obiectul altui Standard Internaţional de Contabilitate.Prezentarea informaţiilor

- 44 -

Pentru fiecare clasă de provizioane, o întreprindere trebuie să prezinte:- valoarea contabilă la începutul şi sfârşitul perioadei;- provizioanele suplimentare realizate în cadrul perioadei, inclusivcreşterea provizioanelor existente;- sumele utilizate (ex. cele apărute şi plătite din provizion); - sumele

nefolosite şi anulate în timpul perioadei;- creşterea valorii actualizate în timpul perioadei, datorită efectului în timp.Nu sunt necesare informaţii comparative

1.3.2. Analiza comparativă între prevederile Normelor contabile româneşti şiStandardele Internaţionale de Contabilitate2

Elemente de contabilitate Standrade Internationale deContabilitate

Reglementari contabileromanesti

1. ConsolidareBaze ale consolidariirapoartelor financiare

Contabilitatea de achiziţie

Investiţii în sucursale şiasocieri

- trei luni diferenta intreraportarile dintre sucursalesi organizatie (IAS 27-paragraf 19)

- activele şi pasiveleachiziţionate sunt incluse înbilanţ la valoareaactualizata-goodwill-ul este capitalizatsi amortizat pe parcursulutilităţii sale (IAS 22 –paragraf 40 si 42)- orice ajustare a valorilorestimative este reflectată caajustare a good-will-ului(IAS 22 – paragraf 58)

- metoda capitalului saumetoda costului (IAS 28 sauIAS 27)

- anul financiar este anulcalendaristic- consolidarea conturiloreste un concept incaneintrodus in contabilitatearomaneasca- achiziţiile suntinregistrate la postl deinvestiţii drept costuri inbilanţ.

- metoda costului

2. Active fixeProprietatea - suma reevaluată mai puţin

amortizarea cumulată (IAS16)

Costul istoric este subiect alreevaluarii prin deciziiguvernamentale

2 Sursa: revista "Business Digest-Major Companies of România"nr. 1/ 2000

- 45 -

Amortizarea

Investiţiile

Brevete şi licenţe

- costul istoric mai puţinamortizarea cumulată

-active intangibile şitangibile sunt amortizate peparcursul vieţii lor estimatede utilitate.

- clasificarea drept activefixe şi evaluarea la preîulpieţei sau la costul minim(IAS 25)

- achiziţia este inregistratăca investiţie la preţul deachiziţie în cadrul activelorfixe- amortizarea se face pedurata vieţii de utilitateanticipate- costurile de cercetare şidezvoltare trebuiesccapitalizate îndeplinindu-seanumite criterii; altfel suntpuse pe cheltuieli

- amortizarea esteînregistrată separat şi deasemenea supusă reevaluării- legea 15/1994 privindamortizarea activelor fixe- viata de utilitate aactivului supus deprecieriieste mai lunga decat in altetari- se aplică un coeficient deutilizare care reducedeductibilitatea cheltuielilorcu amortizarea

- clasificarea drept activecurente şi inregistrate lapreţ de achiziţie se creeazăprovizioane atunci cândvaloarea de piaţă este subvaloarea din bilanţ

- achiziţia este consderatădrept activ intangibil siinregistrată la preţ deachiziţie- amortizarea se face în celmult cinci ani- costurile de cercetare şidezvoltare sunt fie incluseîn contul de profit şipierdere, fie capitalizate şiamortizate în cinci ani- costurile de crecetare şidezvoltare sunt fie incluseîn contul de profit şipierdere, fie capitalizate siamortizate în cinci ani.

3. Evaluarea realizarilor în moneda strainaBilanţurile în monedastraina

- căştigurile şi pierderiledin preschimbare suntînregistrate în contul deprofit şi pierdere (IAS21)

- Bilanţul în monedă strainăeste evaluat numai lasfarşitul anului cudiferenţele de reevaluarecuprinse în bilanţ; se

- 46 -

Reprezentanţe în strainătate

Evaluarea tranzacţiilor înstrainătate

- activele şi pasivele suntconvertite la cursul deînchidere- elementele de venituri şicheltuieli sunt convertite lacursurile de schimb la dataefectuării- căştigurile şi pierderilerealizate sunt înregistrate încontul de profit şi pierdere

creeaza un provizion pentrupierderile din reevaluare.- Consolidarea bilanţului cucel al reprezentanţilor dinstrainătate nu este prevazutăde legislaţia romanească

- căştigurile şi pierderilerealizate din preschimbarisunt înregistrate în contul deprofit şi pierdere (IAS 21)- căştigurile şi pierderilenerealizate dinpreschimbare suntînregistrate la alte cheltuielisau suem de primit; dacaexista un debit, se creeazaun provizion iar valoareapozitiva se inregistreaza larezerve numai la sfarsitulanului

4. Dividendele - dividendele suntînregistrate la datadeclarării

- dividendele suntînregistrate ca o reducere acapitalului social înperioada la care se referăacestea, indiferent de datadeclarării sau plăţii

5. Contabilitateaprovizioanelor pentrudatorii îndoielnice

- sunt înregistrate pentru areflecta debitorii la valorilece urmează a fi recuperate

- este prevazută, dar rarpusă în practică

6. Contabilizarea inflaţiei - este necesară ajustareasoldurilor conturilor, înbaza nivelului de inflaţiesau a preschimbării într-omonedă mai stabilă, pentrua se crea comparabilitate ainformaţiei financiare

- reglementările contabileromanesti nu se referă laefectele inflaţiei

7. Situatia cash-flow-uluişi situaţia modificăriicapitalului social

- sunt cerute - nu sunt cerute

8. Raportarea pesegmenete

- companiile listate la bursăsunt obligate sa facă publiceinformaţii privind

- nu există cerinţe similare

- 47 -

rezultatele, veniturile,activele pasivele, investiţiilede capital, deprecierea,amortizarea si alte cheltuielinon cash

9. Profitul pe acţiune - este necesară publicareaîn cazul companiilor alecaror acţiuni ordinare sunttranzacţionate la bursă

- nu este necesarăcomunicarea publică aindicatorului

- 48 -

Cap II.

Activitatea de control a riscurilor bancare

În lipsa unei abordări sistematice a evaluării riscului, uşor de implementat, o bancănu dispune de nici un mijloc de a-şi reduce cheltuielile legate de riscuri, fără un controlriguros şi o finanţare corectă a riscurilor. În plus, este dificil pentru o bancă să determineveniturile ajustate în funcţie de risc pentru o gamă de produse bancare sau o activitate şisă transmită riscul pieţei financiare.

Obiectivul vizat de controlul riscurilor constă în minimizarea cheltuielilor asociateriscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate, dar nu şi evitate sau eliminate.

Pentru a controla riscul de piaţă, o bancă poate avea în vedere mai multe tehnici degestiune a bilanţului sau de diversificare a portofoliului. Între modalităţile de a gestionariscul de lichiditate se înscriu şi titularizarea unor credite sau creşterea frecvenţeinegocierilor. În domeniul riscului operaţional banca poate îmbunătăţi controalele privindcalitatea produselor bancare, pe lângă gestiunea creditelor acordate şi analiza atentă acreditelor neperformante.

2.1. Controlul risculuide lichiditate

2.1.1. Analiza lichidităţii bancareÎn sens larg, conceptul de lichiditate se referă la capacitatea activelor de a fi

transformate rapid şi cu o cheltuială minimă, în monedă lichidă sub formă de numerar saude disponibil în cont curent. În sens mai restrâns, specializat, lichiditatea bancarăreprezintă o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au grade

diferite de lichiditate. Lichiditatea bancară exprimă capacitatea unei bănci de a-şifinanţa operaţiunile curente.

Riscul de lichiditate pentru o bancă constituie expresia însăşi a probabilităţiipierderii capacităţii de finanţare. O lichiditate adecvată fiecărei bănci din sistem esteextrem de importantă şi din perspectiva minimizării riscului sistemic, datorită riscului decontaminare prin sistemul de plăţi interbancar. Nici unul dintre activele din poziţiamonetară a unei bănci nu aduce băncii venituri, cu excepţia rezervelor minimeobligatorii de la banca centrală, la care se poate bonifica dobânda nominală.

Rezerva la banca centrală trebuie gestionată zilnic pentru a se situa la nivelulobligatoriu impus de norme. Banca trebuie să nu depăşească acest plafon datorită costuluide oportunitate: chiar dacă se bonifică, dobânda practicată de băncile centrale pentruexcedentul de rezerve este sub nivelul dobânzii de pe piaţa interbancară sau al ratei mediia dobânzii pentru activele bancare.

Dacă valoarea disponibilului băncii la sfârşitul zilei în contul curent la bancacentrală este sub plafon, atunci deficitul este completat scriptic de un împrumut de labanca centrală în condiţii extrem de dure, echivalent practic cu o penalizare aplicatăbăncii respective.

- 49 -

Rezervele minime obligatorii Din punct de vedere cantitativ rezervele bancareminime sunt determinate de normele autorităţii bancare şi de structura depozitelorbancare. Ele sunt stabilite procentual pentru fiecare tip de depozit bancar. În acestecondiţii, rezervele minime obligatorii se calculează ca:

Ri = Σ ri * di,

Unde:i= 1i – tipul de depozit bancar;Ri – rezerva minimă obligatorie corespunzătoare depozitelor bancare de tip i la

momentul t;ri – rata minimă obligatorie a rezervelor la tipul i de depozite bancare;di – mărimea absolută a depozitelor de tip i la momentul t-1.

Rezervele bancare minime fac parte dintre obligaţiile pe care o instituţiefinanciară trebuie să le respecte pentru a funcţiona ca o bancă. Aceste rezerve reprezintăpentru banca centrală un instrument de politică monetară pentru controlul maseimonetare.

Rezervele minime nu sunt active lichide deşi sunt incluse în poziţia monetară,neputând fi folosite pentru a acoperi o creştere a cererii de credite sau o retragere dedepozite. Din punctul de vedere al capacităţii lor de finanţare a operaţiunilor bancarecurente, rezervele minime sunt tot atât de puţin lichide ca şi imobilele din bilanţul băncii.Cererile aleatoare de credite sau fluctuaţiile depozitelor bancare pot impune fiecumpărarea de fonduri de pe piaţă la preţuri peste nivelul optim (dacă este nevoie defonduri imediat), fie plasarea la rentabilităţi suboptimale (dacă există rezerve excedentarede plasat imediat). Principala cauză de incertitudine este volatilitatea depozitelor bancare,care exprimă durata în timp a depozitelor şi este dată de încrederea deponenţilor înstabilitatea pieţei. În acest caz, expunerea potenţială la risc este egală cu produsul dintrevaloarea acestor depozite şi volatilitatea lor. Expunerea la risc poate fi foarte mare,lichidarea bruscă a unor depozite importante ca valoare falimentând banca. Protecţiafaţă de riscul de lichiditate se poate realiza în primul rând printr-o planificare şi oactualizare riguroase. Clienţii mari pot fi rugaţi să anunţe intenţia efectuării unoroperaţiuni de încasări sau plăţi de valoare mare. Clienţii sunt totuşi reticenţi chiar încondiţiile unor pedepse severe pentru divulgarea unor informaţii de serviciu de cătresalariaţi (insider trading regulations), considerând că o operaţiune bancară este mai binepăstrată secretă când despre derularea ei sunt informaţi cât mai puţini.

În acest sens, trebuie monitorizate zilnic operaţiunile de mare valoare: certificate dedepozit ajunse la scadenţă, titluri de valoare scadente, rate scadente la împrumuturi marisau angajări semnificative de linii de credit, dar şi sursele de fonduri disponibile imediat.

2.1.2. Factorii de influenţă a riscului de lichiditate

a). Identificarea nevoilor bancare de lichiditateFie că se estimează pe termen scurt sau lung sau în mod ciclic, nevoile de lichiditate

reprezintă obligaţii imediate cărora banca trebuie să le facă faţă cu promptitudine pentru afi în continuare recunoscută în sistemul bancar ca intermediar financiar.

- 50 -

a.1). Nevoile de lichiditate pe termen scurt se datorează unor factori, ca:sezonieri, operaţiunile marilor clienţi, volatilitatea depozitelor şi a creditelor. Influenţafactorilor sezonieri este foarte puternică, în special pentru băncile specializate în ofertade servicii financiare destinate unui anumit sector de activitate. Şi băncile universale suntafectate de influenţe sezoniere generate mai ales de perioadele de vacanţe, în careactivitatea este minimă şi cheltuielile curente ridicate.

Cele mai multe fluctuaţii sezoniere pot fi corect anticipate pe baza experienţeianterioare prin analiza dinamică a seriilor de date. Gestiunea acestor cereri sezoniere estemai dificil de realizat doar în primii ani de activitate ai unei bănci.

Transferurile şi creditele de valoare mare în raport cu talia băncii pot crea şi eleprobleme de gestiune a lichidităţii pe termen scurt. Ca şi în cazul riscului de creditare,clienţii mari au potenţialul de risc cel mai ridicat. Nevoile unora dintre ei sunt cunoscuteaproape cu certitudine, mai ales dacă au beneficiat de asistenţa băncii în pregătireaplanului de finanţare a anumitor proiecte. Pentru alţi clienţi însă deciziile pot avea uncaracter cu totul conjunctural, în special cele legate de transferul unor fonduri sauutilizarea unor linii de credit

a.2). Nevoile ciclice de lichiditate sunt mult mai greu de estimat, deosebit dedificilă fiind mai ales anticiparea momentului apariţiei lor. Ca şi în cazul nevoilor delichiditate pe termen scurt, creşterea cererilor de credit se poate cupla cu scădereadepozitelor.

Metodele de analiză şi calcul pentru estimarea mărimii acestor nevoi vor fidescrise în continuare:

1. Analiza comportamentului liniilor de credit. Utilizarea maximă a liniilor decredit în perioade de expansiune este comparată cu utilizarea lor actuală, diferenţa putândfi o bună estimare a cererii de credite suplimentare de acoperit în caz de expansiune.

2. Corelarea dinamicii depozitelor cu dinamica ratelor dobânzii. Analiza curbeiratelor dobânzii de piaţă oferă o bună aproximaţie a anticipărilor agenţilor referitoare lafaza ciclului economic în care urmează să intre economia. În baza seriilor de date proprii,banca poate stabili indici de corelaţie între dinamica acestor rate şi cea a propriilordepozite; atunci ea poate estima nivelul probabil al acestor depozite în funcţie de evoluţia

dobânzilor pe piaţă.3. Evaluarea vulnerabilităţii bazei de depozite presupune aprecierea gradului în

care s-a realizat o diversificare optimă a bazei de depozite şi a calităţii programelor degestiune a riscurilor din domenii care afectează imaginea băncii. Creşterea solidităţiibăncii este cel mai bun mijloc de a minimiza cererile aleatoare de lichiditate, în specialminimizarea retragerilor de depozite bancare ale clienţilor. Pentru uşurinţa utilizării şicalitatea rezultatelor există pachetele de programe de analiză statistică, folosite mai alesîn analiza sezonalităţii. Singura condiţie pentru utilizarea acestui tip de analiză oconstituie vechimea băncii pe piaţă. O bancă nouă care nu a mai trecut printr-o criză deîncredere nu are la dispoziţie repere cantitative pentru analiză; ea poate folosi cu o marjăde eroare sensibil sporită, semnalele şi datele referitoare la comportamentul sistemuluibancar în ansamblu, în baza bilanţului consolidat şi a analizelor autorităţii bancare.

a.3). Nevoile de lichiditate pe termen lung sunt corelate cu tendinţelecomunităţilor de clienţi ai băncii şi pieţele pe care operează banca.

- 51 -

Spre exemplu, pentru zonele cu dezvoltare accelerată, ritmul de creştere a crediteloreste mai mare decât ritmul de creştere a depozitelor şi pot apare presiuni de lungă duratăasupra lichidităţii băncii. Reciproc, în zonele relativ stabilizate din perspectiva creşteriieconomice depozitele tind să crească în mod constant, în timp ce creditele au un nivelstabil. Aici apar presiuni generate de asigurarea unor plasamente rentabile. Diversificareaacestor riscuri se poate realiza optim doar de către băncile mari – naţionale şiinternaţionale. Băncile locale sunt dependente de profilul regiunii pe care o servesc dinpunct de vedere financiar.

a.4). Nevoile neprevăzute de lichiditate sunt imposibil de anticipat, fiindprovocate de evenimente complet aleatoare. Generate de cauze diverse, ca reducereadepozitelor datorită unor zvonuri, suspendarea unei surse de refinanţare, creşterea bruscăa creditelor solicitate, aceste nevoi au un potenţial de risc extrem de important, bancatrebuind pregătită în acest sens.

b). Satisfacerea nevoilor de lichiditate bancară reprezintă cel de-al doilea factorde influenţă a riscului de lichiditate şi se poate realiza prin intermediul surselor delichiditate ale fiecărei bănci, ca active lichide şi împrumuturi (Tabelul 3.1). Sursele noide lichiditate sunt generate de aplicarea unor noi tehnici şi instrumente financiare. Unadin aceste metode constă în cumpărarea de titluri (obligaţiuni) emise cu o opţiune derăscumpărare înainte de scadenţă la un preţ fix, cunoscut dinainte. În acest fel se eliminăpractic riscul de piaţă la lichidarea titlului şi se sporeşte lichiditatea obligaţiunilor. O altămetodă este titularizarea creditelor, frecvent practicată pentru ipoteci standard, reducândde fapt nevoia de lichiditate.

Tabel II.1. – Lichiditatea bancara3

Surse Destinatii1. Numerar în seifurile băncii2. Depozite la banca centrală3. Depozite la bănci corespondenteRezerve secundare:4. Portofoliul de bonuri de tezaur şialte titluri negociabilePortofoliul de credite:5. Rate scadente la credite acordateClienţilorÎmprumuturi:6. Emiterea de certificate de depozit7. Cumpărarea de rezerve8. Împrumuturi de la banca centrală9. Împrumuturi de la băncicorespondente

1. Rezerva minimă obligatorie labanca centrală2. Posibila fluctuaţie a depozitelor3. Eventuale cereri de împrumut4. Nevoile de bani lichizi ale clienţilor

Băncile pot folosi cu succes şi piaţa de capital pentru acoperirea unor nevoi delichiditate pe termen lung, prin emisiune proprie. Piaţa monetară în sens larg poate fi

3 Luminita Roxin – “Gestiunea riscurilor bancare”, Ed. Economica, Bucuresti, 1997, pag 45

- 52 -

folosită şi ea pentru emisiune de titluricomerciale pe termen scurt, operaţiune rarefectuată de bănci în trecut.

Nevoile de lichiditate cu caracter sezonier sunt previzibile şi aproape certe;experienţa oferă o bază de încredere pentru estimarea corectă şi la timp a acestor nevoi,pentru a le finanţa fără riscuri majore. Ca urmare, finanţarea din împrumuturi estemodalitatea cea mai eficientă, întrucât capacitatea de rambursare ulterioară a acestora esteaproape certă.

Nevoile ciclice de lichiditate sunt mult mai greu de anticipat. În plus, este deaşteptat ca piaţa monetară să fie supusă la presiuni semnificative în perioadele deexpansiune, iar resursele de pe piaţă să fie insuficiente şi foarte scumpe, practicinaccesibile băncilor de talie mică sau medie. Din aceste motive contribuţiaîmprumuturilor este limitată, iar costul lor ridicat.

Ajustarea structurii activelor bancare este mult mai recomandată, accesul la sursa definanţare nefiind limitat de factori externi, iar costul de oportunitate este mediu.

Această strategie presupune alimentarea unui portofoliu semnificativ de activelichide în perioadele de recesiune (cererea de credite este oricum redusă) şi lichidareaacestora la începutul perioadei de avânt, când creşte cererea de credite.

Condiţia de echilibru impune ca pierderile înregistrate pe parcursul perioadei definanţare a portofoliului de active lichide (costul de oportunitate) să fie mai mici sau celmult egale cu pierderile de capital datorate scăderii cursului activelor financiare plusdobânzile suplimentare de achitat la eventualele împrumuturi contractate în perioada deavânt.

Regula de aur este că trebuie limitată creşterea creditelor din portofoliu la nivelulcreşterii depozitelor. Creşterea creditelor fiind însă extrem de tentantă, se caută soluţii şiîn cazul în care resursele din depozite sunt estimate ca insuficiente. Chiar dacă se recurgela împrumuturi de pe piaţă, trebuie avut grijă să nu se epuizeze capacitatea băncii de aîmprumuta şi să se păstreze ,,rezerva de urgenţă ”. Accesul la pieţele financiare este orestricţie ce poate limita în mod esenţial gestiunea lichidităţii bancare, fiind directdependent de talia băncii. După cum s-a văzut din prezentarea conceptului de lichiditate,sursa de lichiditate primară pentru băncile mici o constituie activele lichide, iarminimizarea riscului de lichiditate presupune o gestiune consecventă şi atentă a activelorşi pasivelor bancare.

Este o metodă relativ scumpă, cu nivelul costurilor de oportunitate şi de gestiune aportofoliilor ridicate. Împrumuturile sunt doar o resursă de urgenţă pentru acoperireanevoilor de lichiditate în cazul băncilor mici.

La cealaltă extremă se află băncile mari, internaţionale sau holding-urilebancare care au acces la pieţe dintre cele mai diverse, nu doar la piaţa interbancarănaţională.

Pentru ele principala sursă de lichiditate sunt împrumuturile de piaţă încondiţii avantajoase. Băncile importante ca mărime au programe proprii de gestiune aactivelor şi pasivelor bancare şi control al riscurilor. Activele lichide au un cost deoportunitate prea mare pentru aceste bănci.

Băncile de talie medie folosesc deopotrivă atât activele lichide cât şiîmprumuturile ca surse de lichiditate. Cel mai utilizat instrument tinde să fiecertificatul de depozit (CD), cu scadenţe pe termen scurt şi uşor de gestionat. Dacă se

- 53 -

urmăreşte creşterea valorii portofoliului de CD, atunci se oferă rate ale dobânzii mairidicate decât ale concurenţei.

Filozofia managerială este un factor deosebit de important pentru strategia bănciide acoperire a nevoilor de lichiditate. Dacă o bancă face apel la surse împrumutate rareorisau chiar niciodată, bazându-se pe activele lichide proprii are o filozofie managerialăconservatoare. La polul opus se află băncile cu o filozofie agresivă, pentru careîmprumuturile tind să devină o resursă permanentă, ajungând să depăşească 10% dinbilanţ. În acest ultim caz banca este dependentă de piaţă şi conducerea trebuie să fieextrem de prudentă în gestiunea globală a riscurilor.

Costul diferitelor surse de lichiditate este luat deasemeni în considerare îndomeniul lichidităţii. Regula generală constă în folosirea sursei de acoperire celei maiieftine (ceteris paribus), în contextul filozofiei manageriale şi al accesului la pieţe. Pentruactivele lichide apare costul de oportunitate pe întreaga durată a păstrării în portofoliu,ajustat în funcţie de câştigul sau pierderea de capital şi de impozite. Acoperirea nevoii delichiditate prin emisiune de CD presupune cheltuieli fixe mari (prime de asigurare şiconstituirea de rezerve)

Normele de lichiditate bancară se suprapun în cele mai multe state peste cerinţelevizând rezervele minime obligatorii, ca instrument de politică monetară. Banca centralămonitorizează indicatorii de lichiditate bancară, de care ţine cont în acordareacalificativului general al băncii. Indicatorii de lichiditate sunt calculaţi pe baza rapoartelorfinanciare prezentate periodic băncii centrale. La nivel european problema lichidităţiibancare este considerată importantă pentru derularea politicii monetare şi mai puţinsemnificativă din punct de vedere prudenţial. Nu s-a obţinut încă o armonizare asistemului de indicatori folosiţi pentru aprecierea gradului de lichiditate.

2.2. Controlul riscului de capital

2.2.1. Rolul şi tendinţele de evoluţie a capitalului bancarCapitalul este un element indispensabil activităţii bancare, constituind motorul care

asigură funcţionarea băncii, dar şi protecţia globală a băncii faţă de riscuri. El joacă rolulde amortizor global de şoc, mărimea şi structura sa stabilind profilul riscului societăţiibancare.

a. Ca tendinţă de evoluţie, diminuarea relativă a capitalului bancar în totalulbilanţier al majorităţii băncilor s-a manifestat ca o cale de amplificare a ratei rentabilităţiifinanciare cu ajutorul efectului de pârghie.

Această strategie a dat rezultate imediate, periclitând însă, pe termen lung,capacitatea băncilor de a rezista la şocuri semnificative. Intrarea în criză a sistemelorbancare în anii ’80 în majoritatea ţărilor lumii, a scos în evidenţă şubrezirea structurilorbancare, apreciindu-se că la nivel global capitalul bancar a fost nepermis de redus.

În acest sens, un grup de lucru de la Basel a pus la punct metodologia de calcul adoi indicatori – rate de solvabilitate, cunoscuţi sub denumirea de normele Cooke, fiindimpuşi la nivel naţional de multe state ale lumii, pentru toate societăţile bancare.

b. Diversificarea capitalului bancar este un proces relativ recent, apărând catendinţă în ultimii 10-15 ani. Liberalizarea cadrului normativ şi inovaţiile de pe piaţa decapital au fost factorii care au alimentat acest proces. Băncile au putut folosi efectivinstrumente financiare croite conform nevoilor lor, condiţiilor de piaţă şi atractive pentruinvestitori.

- 54 -

2.2.2. Formele capitalului bancar

Capitalul bancar îmbracă două forme: capitalul bancar în sens restrâns (resurseleproprii ale băncilor) şi alte surse de capital (fonduri obţinute prin emisiunea de acţiuni şititluri de credit) pe termen mediu şi lung.

Capitalul bancar în sens restrâns reprezintă forma clasică, tradiţională acapitalului bancar şi este specific pentru majoritatea băncilor româneşti. Este alcătuit dincapitalul social (vărsat), profitul nerepartizat şi fondurile bancare proprii. Sursele deconstituire a capitalului bancar sunt fie interne (reinvestirea profitului), fie externe(emisiunea publică sau privată de acţiuni).

Alte forme noi ale capitalului bancar apărute în contextul diversificării lui suntconstituite din datoria subordonată şi acţiunile preferenţiale, care au prioritate lalichidare faţă de capitalul propriu-zis. Din această cauză, în literatura anglo-saxonă despecialitate, cele două forme mai sunt numite şi ,,senior capital”. Emisiunile pe termenmediu şi de valoare totală relativ redusă sunt vândute clienţilor băncii. Emisiunile maiimportante sunt cumpărate de băncile corespondente partenere. Cea mai mare parte atitlurilor pe termen lung, pentru emisiuni de valoare mare, sunt plasate privat societăţilorde asigurări, fondurilor de plasamente şi fondurilor de pensii.

2.2.3. Planificarea necesarului de capital bancar

Pentru menţinerea riscului de capital la un nivel rezonabil şi asigurareasolvabilităţii impusă de autoritatea bancară, este obligatoriu ca planificarea necesarului decapital să fie integrată planificării globale a băncii.

Prima etapă cu care procesul de planificare trebuie să demareze constă în analizaperformanţelor anterioare şi a stării actuale. Se calculează principalii indicatori derentabilitate şi risc şi se analizează evoluţia acestora.

A doua etapă presupune elaborarea de prognoze referitoare la evoluţia variabilelorcheie pentru bancă. Prognozele nu trebuie să fie simple extrapolări, ci mai degrabăscenarii care includ ipoteze privind condiţiile de piaţă; în plus trebuie integrateobiectivele strategice ale băncii şi analiza dinamică a seriilor de date.

Pentru ca rezultatele să fie relevante este de preferat alegerea unui număr redus devariabile cheie: nivelul şi structura depozitelor, respectiv nivelul şi structura creditelor.Dacă există anumite restricţii legate de rentabilitatea medie a activelor, dezvoltarea reţeleibancare proprii, atunci şi ele trebuie considerate variabile cheie. Evoluţia variabilelor esteapoi estimată pentru orizontul de prognoză ales. Mărimea optimă a orizontului deprognoză este de 3-5 ani, cu defalcare anuală.

Etapa a treia constă în prognoza bilanţurilor şi a conturilor de profit şi pierdere.Se începe cu prognoza pasivelor şi se continuă cu prognoza plasamentelor. Ca valori suntpreferate mediile anuale faţă de situaţiile la sfârşitul anului. Scenariile sunt preferateprognozelor simple.

Destinaţia capitalului bancar influenţează în primul rând necesarul de capitalbancar şi depinde direct de protecţia creditorilor băncii, susţinerea unor pierderi,finanţarea investiţiilor capitale. Pe de altă parte, gradul de îndatorare (rata

- 55 -

solvabilităţii) ca factor al rentabilităţii bancare exercită o presiune extremă asupranivelului relativ al capitalului bancar în sensul reducerii acestuia. Un grad de îndatoraresuperior asigură acţionarilor băncii o rentabilitate financiară (ROE) superioară pentru unnivel dat al rentabilităţii economice (ROA). Cum obiectivul central al unei bănci estemaximizarea valorii plasamentelor acţionarilor, maximizarea gradului de îndatoraredevine un obiectiv derivat, a cărui creştere este limitată de trei factori:

• prudenţa creditorilor; când gradul de îndatorare creşte prea mult, aceştia devincircumspecţi, percep acut riscul de creditare şi cer compensaţii (rate ale dobânzii) din ceîn ce mai ridicate. În acest fel este practic limitată de către piaţă creşterea băncii prinatragerea excesivă de fonduri; maximizarea cursului acţiunilor bancare;

• reglementările autorităţii bancare au rolul de a suplini sancţiunile pieţei, înainteca fenomenul să devină evident. Ca pondere, capitalul este mai mare la băncile mici şimai redus la băncile mari. Băncile mici au o rentabilitate economică mare, deci oexpunere globală la risc care necesită un capital mai mare. Băncile mari dispun depersonalul necesar pentru a-şi fundamenta optim deciziile manageriale şi folosescarbitrajul pe piaţa interbancară ca sursă de fonduri.

Riscul de capital este ,,supradimensionat” în sectorul bancar, dată fiind funcţiade intermediere financiară a băncilor. Întrucât plasează mai ales bani împrumutaţi de laclienţii lor şi obţin din aceste plasamente principala parte a veniturilor lor, băncile suntinteresate să atragă cât mai multe depozite, să realizeze un volum cât mai mare de activeşi să obţină o rată a dividendului cât mai mare. În acest fel ponderea capitalului în totalulpasivelor bancare scade (efectul de pârghie creşte), fapt care determină reducereariscului de faliment.

Rata solvabilităţii bancareÎntrucât existau reglementări naţionale diferite în domeniul normelor de capitalizare

care afectau condiţiile de concurenţă externă s-a ajuns la un acord internaţional. Normelede capitalizare Cooke exprimă ponderea procentuală a capitalului în total activeponderate în funcţie de risc.

Indicatorul Cooke 1 exprimă ponderea capitalului primar, iarindicatorul Cooke 2 arată ponderea capitalului primar şi a capitalului secundar.

La nivel european rata de solvabilitate este stabilită la nivelul indicatorului Cooke 2.În tabelul 3.2 nivelul coeficientului de ponderare (0%, 20%. 50% şi 100%)

este determinat de nivelul riscului de creditare al unui plasament.

- 56 -

Tabel II.2. – Coeficientul de pondere a activelor bancare in funcţie de risc4

Pondere Grupa de active0% Numerar în casă sau în tranzit disponibil în conturi deschise la banca

centrală şi alte bănci centrale OECD, creanţe garantate deTrezorerie, guvern, guverne OECD, aur în tezaur

20% Numerar în curs de încasare, toate creanţele garantate de bănciOECD, creanţe pe termen scurt asupra unor bănci non-OECD,creanţe garantate condiţionat de guverne OECD sau creanţegarantate condiţionat de guverne non-OECD, în limita pasivelorproprii în acea valută

50% Obligaţiuni ale autorităţilor locale, credite ipotecare de gradul întâice implică risc al ratei dobânzii şi risc valutar

100% Credite private (instituţionale, de consum, pentru ţări în curs dedezvoltare) Active reale, plasamente, creanţe asupra unor firme destat, toate celelalte active

Rata minimă de solvabilitate este de 8% şi se raportează de regulă de două ori pean.

Capitalul suplimentar nu poate depăşi ca valoare capitalul propriu, iar în cadrulsău datoria subordonată trebuie să fie vărsată în întregime, să aibă scadenţa de cel puţin5 ani, să se reducă ca valoare periodic, în funcţie de rambursări, să fie rambursată lalichidarea băncii după onorarea creditorilor dar înaintea acţionarilor, valoarea ei totală sănu depăşească 50% din capitalul propriu. Elementele în afără bilanţului sunt convertite înechivalent credit în funcţie de risc şi se prezintă în tabelul II.3, astfel:

Tabel II.3. – Factori de conversie pentru elementele in afără bilanţului5

Risc Factor de conversie (%)Grupa I: risc maximGrupa II: risc mediuGrupa III: risc scăzut

1005020

Consecinţele introducerii ratei solvabilităţii bancare Justificarea introduceriiacestor norme decurge din statutul de societăţi pe acţiuni al băncilor care, prin activitatealor angajează răspunderea comercială a acestora. Garanţia supravieţuirii lor, în cazul încare capitalul devine nul sau negativ este foarte diferită:

4 Luminita Roxin – “Gestiunea riscurilor bancare”, Ed. Economica, Bucuresti, 1997, pag 52

5 Luminita Roxin – “Gestiunea riscurilor bancare”, Ed. Economica, Bucuresti, 1997, pag 58

- 57 -

• băncile cu capital exclusiv sau majoritar de stat beneficiază de o garanţie teoreticnelimitată, contrar statutului lor de societăţi anonime;

• băncile private nu beneficiază de nici un fel de garanţie, chiar dacă între acţionariilor sunt şi instituţii publice. Băncile deţin posibilităţi foarte reduse de majorare afondurilor proprii deoarece piaţa de capital este îngustă. Băncile de stat au din nou unavantaj competitiv, căci statul a asigurat majorarea capitalului lor prin surse de la buget.Băncile private au ca singură sursă reinvestirea profitului. Talia lor fiind redusă,acumulările sunt la fel şi deci şi capacitatea lor de autofinanţare.

Chiar dacă unele bănci au reuşit să-şi majoreze corespunzător capitalul, acesta esteun proces costisitor şi le obligă să-şi crească rentabilitatea, mai ales prin creştereaexpunerii la risc ca urmare a majorării ponderii creditelor în total active bancare. Daraceastă tendinţă a fost blocată de introducerea normelor privind prelevările la fondul derezervă care reduc profitul.

Se poate estima în consecinţă drept suficient de ridicată probabilitatea ca noilenorme de capitalizare să devină fie ineficiente, fie generatoarele unei reduceri avolumului total de credite. Efectul negativ al normelor se poate manifesta şi la nivelulbăncilor de stat: garanţia statului poate induce un comportament agresiv, asumarea unorriscuri suplimentare şi creşterea riscului în sistem. În ceea ce priveşte norma desolvabilitate, aceasta a fost concepută pentru băncile cu o activitate internaţionalăsemnificativă şi care publică trimestrial date ce permit stabilirea unui rating. Norma desolvabilitate a fost generalizată în spaţiul UE, dar pentru ţările din Europa de Est, cu pieţede capital slab dezvoltate, impunerea ei este prematură. Participarea băncilor comercialela capitalul altor firme este interzisă sau limitată. Motivele principale constau înspecificul de intermediari financiari al băncilor şi în teama că împletirea capitaluluibancar cu cel din alte sectoare generează risc sistemic sporit: interesele comune ar puteaslăbi controlul prin bănci asupra agenţilor economici.

În prezent în UE, prin a doua Directivă bancară se limitează participaţiile lacompanii nefinanciare la 15% din capital pentru fiecare participaţie şi la 60% pentruansamblul acestora. În ţările în care băncile de stat au o pondere mare în cadrul sistemuluibancar (Italia, Franţa) se manifestă presupunerea că aceste bănci vor fi folosite pentru asalva companii cu probleme de capitalizare.

2.3. Controlul riscului de piaţă

2.3.1. Riscul de piaţă şi componentele saleAlături de riscul de credit, riscul de piaţă devine tot mai mult componenta

principală a sistemului de gestiune a riscurilor financiare în condiţiile de operare pe pieţefinanciare dezvoltate.

Riscul de piaţă exprimă probabilitatea ca o variaţie a condiţiilor de pe pieţelefinanciare – în special o variaţie neaşteptată de preţ – să afecteze pozitiv sau negativprofitul băncii. Pierderile generate de acest risc pot fi semnificative şi pot antrena chiarfalimentul băncii dacă schimbările de pe pieţe sunt dramatice.

Piaţa financiară în ansamblu poate afecta banca prin trei canale de transmisieinterdependente, dar gestionate separat: variaţia nivelului ratei dobânzilor, variaţiacursului valutar şi variaţia cursului activelor financiare care poate influenţa valoarea depiaţă a portofoliului de titluri şi valoarea titlurilor emise de bancă.

- 58 -

Volatilitatea financiară şi risculÎn urma modificării cererii şi ofertei de pe pieţe, cursurile activelor financiare vor

afişa variaţii legate de frecvenţă, amplitudine şi viteză. Aceste atribute ale preţuriloractivelor sunt expresia volatilităţii financiare.

În mod normal, volatilitatea preţului activelor financiare reflectă funcţionareaeficientă a pieţelor financiare şi nu ar trebui să îngrijoreze autoritatea bancară. Totuşi,volatilitatea preţurilor poate expune participanţii la tranzacţii, dar şi neparticipanţii, lariscuri financiare.

Riscul de piaţă se poate gestiona eficient prin transferarea riscurilor prin asigurare,prin gestiunea activelor şi pasivelor şi prin folosirea instrumentelor derivate. Nu existăînsă o protecţie perfectă şi unele riscuri rămân în mod inevitabil nediversificabile.

2.3.2. Factorii de apariţie a riscului de piaţăS-a constatat că după anul 1971 expunerea globală a băncii la riscul de piaţă a

crescut sensibil, datorită mai ales creşterii gradului de concurenţă pe pieţele financiare, aliberalizării cadrului legislativ, a inflaţiei, dar şi datorită extinderii noilor tehnologiiinformaţionale şi apariţiei unor produse bancare noi.

Efectul acţiunii acestor factori s-a concretizat pe de o parte printr-o reducere amarjelor dobânzilor bancare, iar pe de altă parte printr-o creştere a dependenţei valoriiactivelor şi pasivelor de ratele de pe piaţă.

2.3.3. Analiza riscului de variaţie a dobânziiGestiunea marjei dobânzii bancare devine obiectiv de analiză a riscului, deşi prin

natura sa, marja dobânzii bancare este un indicator de rentabilitate. În cele ce urmează sevor clarifica conţinutul şi modul de determinare ale acestui indicator.

Indicatorii marjei dobânzii bancare şi rolul lor Marja dobânzii este principalulindicator de rentabilitate pentru intermediarii financiari. În esenţă acest indicator măsoarăraportul dintre veniturile obţinute din dobânzi şi cheltuielile cu plata dobânzilor.

Marja absolută a dobânzii bancare este un indicator frecvent utilizat în practicabancară şi se calculează prin expresia:

MA = Suma veniturilor din dobânzi – Suma cheltuielilor cu plata dobânzilorNivelul ei exprimă capacitatea băncii de a-şi acoperi cheltuielile. O marjă adecvată adobânzii bancare trebuie să susţină sarcina bancară.

Sarcina bancară, ca diferenţă între alte cheltuieli bancare şi alte venituri bancare,deşi tradiţional pozitivă, s-a transformat într-o mărime negativă prin creşterea aportuluialtor venituri decât cele din dobânzi.

Sensibilitatea băncii la variaţia dobânzii pe piaţă reacţionează la influenţafactorilor endogeni şi a celor exogeni. Printre factorii endogeni se numără structuraactivelor şi pasivelor bancare, eşalonarea scadenţelor creditelor, scadenţa fonduriloratrase. Factorii exogeni sunt determinaţi de evoluţia condiţiilor economice reflectate înnivelul ratelor dobânzii pe piaţă. Deşi nu pot fi controlaţi sau influenţaţi de bancă, pot fianticipaţi destul de precis pe termen scurt. În faza de expansiune clasică se manifestă ocerere mare de

fonduri de împrumut, iar ratele dobânzii sunt în creştere. Se produc o serie de efecteasupra activităţii bancare: de volum, de structură şi de rentabilitate.

- 59 -

Riscul de variaţie adversă a ratei dobânzii s-a definit ca riscul de deteriorare asituaţiei patrimoniale a băncii sub influenţa modificărilor adverse a nivelului dobânzilorpe piaţă.

Determinarea indicatorilor globali de risc are la bază gruparea elementelor deactiv şi pasiv în funcţie de sensibilitatea veniturilor sau cheltuielilor implicate în variaţiaratei dobânzii.

Dacă activele sensibile includ instrumentele de credit cu dobânzi variabile catitlurile şi creditele, pasivele sensibile cuprind depozitele cu dobânzi variabile şiîmprumuturile de pe piaţă şi de la banca centrală. Principalii indicatori ai riscului devariaţie a ratei dobânzii bancare sunt ecartul sau gap-ul şi indicele de sensibilitate.Ecartul şi indicele de sensibilitate sunt două modalităţi alternative de exprimare ariscului.

Ecartul (gap-ul) constă în diferenţa dintre activele şi pasivele sensibile la unmoment dat. Indicele de sensibilitate a băncii la variaţia ratei dobânzii pe piaţă se obţineprin raportarea aceloraşi două elemente. Folosind aceşti indicatori primari, strategiabăncii în domeniul riscului de variaţie a ratei dobânzii se poate formula simplu: la oricemoment ecartul trebuie să fie nul sau indicele trebuie să fie egal cu 1.În funcţie demărimea elementelor de activ sau de pasiv se pot cunoaşte poziţia băncii şi efectelemodificării dobânzilor de pe piaţă asupra ratei dobânzii bancare. Riscul de variaţieadversă este prezent pentru ambele poziţii: el apare la poziţia scurtă dacă ratele scad pepiaţă, iar la poziţia lungă în caz contrar.

Se vor prezenta în tabelele II.4 influenţele variaţiei gradului de sensibilitate şi aratei dobânzii pe piaţă asupra rezultatelor financiare ale băncii.

Tabelul II.4. - Influenţele variaţiei gradului de sensibilitate şi a ratei dobânzii pepiaţă asupra rezultatelor financiare ale băncii

Rate ale dobânzii încreştere

Rate ale dobânzii înscădere

Grad de sensibilitate < 1 Negative Pozitive

Grad de sensibilitate > 1 Pozitive Negative

Rate ale dobânzii încreştere

Rate ale dobânzii înscădere

Ecart < 0 Negative Pozitive

Ecart > 0 Pozitive Negative

Imunizarea apare când durata medie a activelor este egală cu durata medie apasivelor şi se caracterizează prin neutralitatea riscului.

Abordarea clasică aplicată de bănci pentru riscul de variaţie a ratei dobânzii pepiaţă este reflectată de gestiunea gap-urilor, care are la bază imunizarea băncii. În formasa clasică, gestiunea tradiţională a gap-ului pune accent exclusiv pe sensibilitate şi pe

- 60 -

anticiparea evoluţiei condiţiilor de echilibru de pe pieţele financiare, tinzând să fieignorate aspectele cu impact mare asupra expunerii globale la risc: riscul de reinvestire aactivelor lichidate forţat şi comportamentul elementelor de A/P cu dobânzi fixe.

Gestiunea gap-urilor grupate reprezintă o perfecţionare ulterioară a formei iniţialede gestiune. Activele şi pasivele sunt clasificate în sensibile şi insensibile pentru fiecaregrupă de scadenţe. Gap-urile se calculează pentru fiecare grupă, iar lista iniţială devine omatrice: fiecare element aij arată valoarea activului sau pasivului de tip i cu scadenţă j.

Gestiunea dinamică a gap-urilor este o abordare nouă şi impune folosirea tehniciide calcul. Modelul de gestiune operând pe PC-uri, rezultatele sunt sensibil mai bunedatorită simulării. Pe termen scurt se face prognoza dinamicii ratelor dobânzii şi pentrufiecare ipoteză de evoluţie se recalculează gap-urile pentru un orizont de prognozăanterior. Această tehnică de gestiune produce adeseori o supraîncărcare a factorului umanşi riscă să devină un scop în sine pentru anticiparea mişcării ratei dobânzii, denaturândadevaratul obiectiv-ţintă: optimizarea ratei dobânzii pe piaţă.

Durata, ca indicator temporal al gradului de sensibilitate, se referă la mărimeaintervalului de timp pentru recuperarea preţului unui activ.

Marja dobânzii bancare suportă anumite influenţe, în funcţie de variaţia dobânziipe piaţă şi durata totală, aspect surprins în tabelul II.5:

Tabel II.5. – Marja dobanzii bancareRata dobanzii pe piataRaportul duratelor A/PCresc Scad

Durata A > Durata PDurata A < Durata PDurata A = Durata P

Marja scadeMarja creşteMarja e aceeaşi

Marja creşteMarja scadeMarja e aceeaşi

Riscul de variaţie a ratei dobânzii este doar în mică măsură detectat şi neutralizatprin folosirea duratei. Profilul cel mai frecvent al curbei dobânzilor este cel ascendent,ratele pe termen lung fiind mai mari decât cele pe termen scurt.

Totodată riscurile de lichiditate, de piaţă, de credit sunt mai mari pentruplasamentele pe termen lung. Cele mai multe bănci nu îşi imunizează portofoliile faţă deriscul de variaţie a ratei dobânzii pe piaţă din cauza unor efecte benefice pentruprodusul net bancar în anumite condiţii de structură a activelor şi pasivelor sensibile.

După cum s-a afirmat la începutul acestui paragraf, cel mai adesea curba dobânzilorare un trend ascendent, băncile având de regulă mai multe active sensibile decât pasivesensibile sau o durată a activelor mai mică decât cea a pasivelor.

O scădere a ratelor dobânzii pe piaţă afectează negativ produsul net bancar albăncilor universale, pe termen mediu. Băncile de investiţii sunt afectate pozitiv sau delocde scăderea ratelor dobânzii pe termen lung, în acest caz producându-se o creştere mediea nivelului cursului instrumentelor pieţei de capital.

Analiza va fi axată din acest motiv asupra băncilor universale şi a celor comerciale,grupate în funcţie de structura reţelei şi clientelei, în bănci de reţea (retail) şi bănci deîntreprindere (merchant).

Nu toate băncile sunt afectate în mod egal de reducerea ratelor dobânzii pe piaţă. Sevor prezenta în continuare factorii care diferenţiază expunerile băncilor la acest risc

- 61 -

pentru condiţii de piaţă identice. Principalul factor este structura bilanţului. Banca dereţea este mai expusă acestui tip de risc.

Al doilea factor este structura produsului net bancar. Dacă veniturile din dobânziau o pondere mai redusă, atunci şi expunerea băncii este mai redusă.

Fondul de rulment este al treilea parametru, calculat ca diferenţă între fondurileproprii de bază şi activele imobilizate, inclusiv creanţele neproductive. Un alt factor estestructura ratelor în funcţie de scadenţă (yield curve) ce condiţionează importanţaredistribuirii în anii următori. Este imperios necesar ca fiecare bancă să dispună demodele de simulare a efectului modificării dobânzilor pe piaţă.

Măsuri de reducere a expunerilor băncilor universalePrima modalitate recomandată este reprezentată de folosirea operaţiilor în afără

bilanţului. Aceasta presupune acoperirea decalajelor de scadenţe între plasamente/activeşi resurse/pasive pentru fiecare tip de rată sau contracte la termen cu opţiuni. O primădificultate legată de acest procedeu bancar se referă la scadenţarul economic corectat curambursările anticipate şi abaterile de la termen. Cel de-al doilea neajuns apare datorităstatutului resurselor la vedere neremunerate, cu un cost de atragere semnificativ. Caregulă generală aceste resurse sunt transformate în plasamente pe termen mediu – lung cudobânzi fixe. A treia dificultate de acoperire prin instrumente derivate este generată decomportamentul titularilor de depozite la termen cu regim special, la care dobândabonificată este parţial subvenţionată de stat. Ultima dificultate, dar semnificativă caimportanţă constă în gradul de maturitate a pieţei contractelor la termen.

A doua cale de acţiune constă în acoperirea riscului de rambursare anticipatăsau de renegociere a ratei la portofoliul cu dobânzi fixe.

A treia măsură de reducere a riscului de scădere a dobânzilor pe piaţă se referă lapolitica de tarifare a noilor produse bancare. Noile credite pentru investiţii vor fi totcu dobânzi variabile, al căror pivot trebuie să fie o rată pe termen lung, de pe piaţaobligaţiunilor de stat. Creditele de trezorerie sunt evaluate în funcţie de rata de bază caredepinde în special de costul finanţării băncii respective.

2.3.4. Analiza riscului valutar

Riscul valutar se poate defini sintetic ca probabilitatea de diminuare a profituluinet bancar la o variaţie adversă a cursului valutar pe piaţă. El este semnificativ la băncileimplicate în operaţiuni valutare pe cont propriu sau în numele clienţilor. Riscul valutarexprimă probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să influenţeze negativmarja dobânzii bancare. La originea acestui risc se află operaţiunile bancare în valută:pasivele şi activele externe, elemente integrate în bilanţul societăţii bancare princonversie în moneda naţională la cursul zilei. Variaţia acestui curs poate antrena pierderisau câştiguri independente de eforturile băncii. Expunerea la riscul valutar se poatedescompune în trei componente: expunerea generată de activităţile internaţionale princonsolidare bilanţieră, expunerea tranzacţională şi expunerea economică.

Expunerea de translaţie apare la băncile cu activitate internaţională. Societăţileafiliate trebuie să-şi aprecieze rezultatele financiare în moneda ţării de referinţă. Acestrisc se poate acoperi prin hedging.

- 62 -

Expunerea tranzacţională rezultă din fluctuaţiile cursului valutar pentruoperaţiunile în valută, devine semnificativă pe termen scurt şi poate fi minimizată prinhedging

Expunerea economică reflectă influenţa variaţiilor cursurilor valutare asupravalorii băncii. Este relevantă dacă se exprimă în moneda ţării de referinţă. Valoarea depiaţă a băncii este dată de valoarea actuală a tuturor veniturilor realizate în valutele deoperare. Actualizarea se face prin costul mediu ponderat al capitalului.

Indicatorii riscului valutarCei doi indicatori de bază pentru aprecierea riscului valutar sunt: poziţia valutară

individuală şi poziţia valutară globală. Poziţia valutară individuală se calculeazăpentru fiecare valută de gestionat; pentru bancă activele şi pasivele într-o valută dată segestionează ca o minibancă, separat de celelalte active şi pasive. În tabelul II.6 esteprezentată variaţia marjei bancare în funcţie de evoluţia cursului valutar pentru diferitepoziţii valutare:

Tabelul II.6Variatia cursului valutarPozitia valutaracursul este în creştere cursul este în scădere

Poziţia valutară scurtă nefavorabilă favorabilă

Poziţia valutară lungă favorabilă nefavorabilă

Riscul valutar este inerent operaţiunilor valutare, la fel ca şi riscul de variaţie aratei dobânzii. Cumpararea de valută de către bancă în numele unui client de-al săupoate da naştere la risc valutar. Plasarea acestei sume prin acordarea unui credit în valutăgenerează risc de variaţie a ratei dobânzii.

Poziţia valutară globală prezintă avantajul unei imagini globale asupra expuneriivalutare a băncii şi dezavantajul anulării situaţiei pe valute, care trebuie gestionată defapt.

Instrumente si tehnici utilizate pentru controlul riscului valutarCa şi în cazul celorlalte forme ale riscului de piaţă, şi riscul valutar poate fi

gestionat în două maniere diferite: prin imunizarea băncii sau prin acoperirea risculuivalutar.

a. Imunizarea băncii presupune ajustarea periodică a poziţiilor valutare ale bănciipentru a suprima poziţiile lungi sau scurte. Este o modalitate scumpă, impunând costuride gestiune ridicate şi prezentând şi un cost de oportunitate: nu permite specularea uneipoziţii valutare în funcţie de trendul cursului valutar.

b. Acoperirea riscului valutar se aplică pe scară largă, presupune asumarea unorriscuri rezonabile, anticipate şi se realizează prin intermediul instrumentelor derivate.

b1. Tehnici de protecţie (hedging) internă Primul pas în reducerea riscului valutarîl reprezintă utilizarea tehnicilor de protecţie internă. Acestea sunt eficiente cândexpunerile valutare au fost identificate şi includ: corelarea expunerilor, protecţia“surogat”, deciziile strategice de reducere a expunerii.

- 63 -

i). Corelarea expunerilor. Dacă o companie are cheltuieli într-o monedă şiveniturile în aceeaşi monedă, ele pot fi corelate şi, în măsura în care ambele expuneri suntcerte, riscul va fi eliminat.

Se poate lua exemplul unei companii cu încasări în USD la cursul spot.Considerând că dolarii nu îi sunt necesari, îi converteşte în GBP pentru corelarea altorfluxuri de numerar. Trei luni mai târziu, compania constată că are nevoie de USD şi îicumpără de pe piaţa valutară, vânzând GBP. Această tranzacţie a determinat douăexpuneri egale şi

inverse, însă necorelate.ii). Protecţia “surogat”. Cursurile de schimb care flotează liber reprezintă un

fenomen relativ nou, instalat la debutul anilor ’70 şi teoretic oferă avantajul ajustăriirapide în funcţie de cerere şi ofertă. Există însă şi unele dezavantaje, comerţulinternaţional fiind îngreunat de modificarea repetată a preţurilor pe seama variaţieicursurilor de schimb.

Dacă o companie are încasările exprimate în GBP şi plăţile în EUR, ar fi o greşealăsă convertească ambele fluxuri într-o a treia valută, adică în moneda de raportare acompaniei. Este de preferat ca, ţinând cont de relaţia dintre cele două valute în sistemulmonetar european, să se convertească în moneda de bază numai profiturile.

iii). Decizii strategice de reducere a expunerii. Există situaţii în care apare caavantajoasă creşterea expunerilor valutare brute, în vederea creării de corelări,reducându-se astfel expunerile nete.

b2. Tehnici de protecţie externăExpunerile reziduale, înregistrate după corelarea şi crearea unor protecţii strategice,

impun utilizarea tehnicilor de protecţie externă. Reducerea riscului valutar se realizeazăpe baza unor instrumente contractuale, numite derivative. Ca orice contract, acestea au unpreţ şi reprezintă acorduri între părţi – un cumpărător şi un vânzător – fiecare

parte asumându-şi anumite obligaţii în favoarea celeilalte.i). Operaţiunile la vedere (forward) sunt cele mai vechi metode de acoperire

valutară la termen şi constau într-un contract privind cumpărarea sau vânzarea uneianumite sume dintr-o valută contra unei sume dintr-o altă valută, la o dată viitoare.Valuta, suma, rata de schimb şi data executării tranzacţiei se stabilesc prin contract. Spredeosebire de operaţiunile spot, unde execuţia contractului are loc după două zilelucrătoare de la iniţierea tranzacţiei, în cazul operaţiunilor forward scadenţa poate fisituată în orice moment în viitor, între 3 zile şi 5 ani. Dacă o firmă are nevoie peste 90 dezile de 1 milion USD, ea se poate adresa unei bănci, care va intra într-un contract forwardde livrare USD la acea dată. Deşi iniţial nu există fluxuri de numerar, banca poate solicitafirmei un eventual depozit de siguranţă. Preţul contractului de schimb forward (cursul deschimb) se determină potrivit principiului parităţii dobânzilor, ajustând cursul spot cudiferenţa dintre ratele dobânzii valutelor ce fac obiectul contractului. Această diferenţă,care reprezintă puncte forward sau SWAP, poate fi pozitivă (primă) sau negativă(discount). Cotaţia spot sau forward a unei valute cuprinde atât rata la care banca vacumpăra valuta (bid rate), cât şi o rată mai ridicată, la care banca va vinde respectivavalută (asked sau offered rate). Ecartul dintre aceste rate, aşa-numitul spread, constituiemarja din care banca îşi va acoperi costurile antrenate de efectuarea tranzacţiei.

Punctele forward se calculează potrivit formulei:

- 64 -

FWD = Dd x Cs x Nz / 360 x 100

Unde,Dd = diferenţa ratelor dobânzii celor două valute;Cs = cursul spot;Nz = numărul de zile al perioadei de cotaţie forward.

ii). SWAP-ul valutar este o tranzacţie complexă, ce presupune combinarea a douăopţiuni simple de vânzare-cumpărare de valută, operaţiuni realizate simultan, dar cuscadenţe diferite. SWAP–ul valutar a apărut din necesitatea de acoperire a unorangajamente într-o valută, pe o anumită perioadă, din disponibilităţile într-o altă valută,fără a modifica la termen structura angajamentelor şi a disponibilităţilor în cele douăvalute.

iii). Operaţiunile futures se constituie din acorduri de a cumpăra sau vinde sumedeterminate dintr-o valută, la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului, dar cuexecutarea tranzacţiei la o dată viitoare. Deşi are o funcţie similară contractului forward,contractul futures se diferenţiază prin standardizare şi prin tranzacţionarea la bursă, şi nuprin negociere între cele două părţi, ca în primul caz. Inevitabil, aceasta semnifică oflexibilitate mai scăzută. Se lucrează cu cifre rotunde, iar scadenţele sunt limitate lamaximum 4 ani.

iv). Opţiunile valutare reprezintă acorduri prin care vânzătoru (emitentul opţiunii)acordă cumpărătorului (deţinătorul opţiunii) dreptul, dar nu şi obligaţia, de a realiza oanumită tranzacţie valutară în anumite condiţii de preţ şi la un anumit termen. Pentruacest drept, cumpărătorul plăteşte o primă la preluarea opţiunii. Suma şi scadenţa opţiuniipot fi alese de către cumpărător. În prezent opţiunile valutare sunt disponibile înmajoritatea ţărilor cu piaţă valutară forward lichidă, nerestricţionată de reglementărivalutare. Există două tipuri de bază de opţiuni: CALL (de cumpărare) şi PUT (devânzare). Preţul de exercitare a opţiunii (strike price) este rata de schimb la care serealizează tranzacţia. Diferenţa dintre preţul de exercitare şi preţul pieţei reprezintăvaloarea intrinsecă a opţiunii.

Gestiunea riscului valutar este un proces permanent, alcătuit din mai multe etape,şi anume: definirea expunerii la risc, evaluarea riscului, minimizarea riscului şiexecutarea tranzacţiei.

Definirea expunerii la risc şi identificarea tipurilor de expuneri care pot afectabanca ocupă cea mai mare parte a timpului dedicat gestiunii riscului valutar.

Evaluarea riscului valutar consumă puţine resurse şi urmăreşte determinareavalorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valută din portofoliu.

Controlul riscului valutar tinde să concentreze cea mai mare parte a atenţieiconducerii şi analiştilor, înglobând următoarele proceduri: formularea politicilor băncii,desemnarea persoanelor autorizate să angajeze banca în operaţiuni valutare, procedurilede determinare a expunerii la risc, definirea strategiilor de gestiune a riscului valutar,stabilirea limitelor interne pentru expunerea valutară maximă.

Executarea tranzacţiilor ocupă doar 10% din timp şi cuprinde în principaloperaţiile cu caracter corectiv, angajate după o analiză a portofoliului total şi aportofoliului de instrumente derivate.

- 65 -

2.3.5. Riscul de variaţie a valorii activelor financiare din portofoliu

O piaţă financiară eficientă este caracterizată de modificări frecvente ale preţurilor,rapide şi de amplitudini mari, trăsături proprii volatilităţii preţurilor activelorfinanciare.

Autorităţile financiare competente, analiştii financiari şi agenţii care operează pepieţele financiare apreciază în unanimitate că volatilitatea preţului activelor financiarea crescut pe parcursul ultimilor zece ani.

Explicaţiile potenţiale ale acestui fenomen sunt multiple, complexe şi vizeazăurmătoarele aspecte:

• modificările de ordin instituţional;• liberalizarea cadrului legislativ;• inovarea financiară la nivelul produselor, serviciilor şi pieţelor;• dezvoltarea tehnologică în domeniul prelucrării automate adatelor şi în cel al comunicaţiilor;• globalizarea pieţelor financiare internaţionale.Important este faptul că volatilitatea în sine nu ar trebui să preocupe autorităţile

financiare de supraveghere şi control, ea reflectând, după cum s-a mai afirmat,funcţionarea eficientă a pieţelor financiare.

Cu toate acestea, volatilitatea în creştere poate reprezenta o expunere suplimentarăla riscuri financiare. Acest risc de variaţie sensibilă a cursului activelor financiareinteresează agenţii de pe piaţă şi autorităţile bancare.

Riscul de variaţie a cursului activelor financiare exprimă probabilitatea de arealiza câştiguri sau pierderi de capital ca urmare a unor modificări neprevăzute alepreţului pe piaţă. Expunerea la acest risc – numit frecvent în literatura anglo-saxonă,,financial risk” – diferă de la un agent la altul. Modalităţile acceptate de minimizare ariscului includ asigurarea, gestiunea activelor şi pasivelor bancare şi hedging-ul. Mulţianalişti se referă explicit la acest risc de variaţie a preţului (price risk) generat de deviereapreţului de la nivelul anticipat. Principala deosebire dintre volatilitate şi riscul devariaţie a preţului este aceea că volatilitatea generează risc doar în măsura în careaceasta este neaşteptată.

Există preţuri volatile care pot fi anticipate şi care nu vor produce riscuri. Înrealitate însă, preţurile activelor financiare evoluează într-o manieră rareori predictibilăpe pieţe mai mult sau mai puţin eficiente.

Principalul indicator al volatilităţii activelor financiare este modificareaprocentuală a preţului lor. Volatilitatea independentă este cea mai expresivă şi seexprimă prin abaterea medie pătratică (deviaţia standard) a modificărilor de preţ.Organizarea gestiunii riscului de piaţă a cunoscut în ultimii ani o evoluţie pozitivă,impusă de o orientare marcantă a băncilor către gestiunea riscurilor. La începutprincipalul criteriu de organizare a gestiunii riscului de piaţă era structura pieţelor.Riscul de piaţă era analizat separat şi diferenţiat pentru piaţa monetară, pieţele primare şicele secundare. În prezent criteriul principal de organizare a gestiunii îl constituie claselede risc, indiferent de piaţa pe care se manifestă. Gestiunea se face separat pentru risculvalutar, riscul de variaţie a ratei dobânzii pe piaţă şi riscul de variaţie a cursuluiasociat pieţelor valorilor mobiliare.

- 66 -

Abordarea pe clase de risc este recomandată şi de autorităţile de supraveghere şicontrol, întrucât permite analiza globală de către specialişti a fiecărei categorii de risc,analiză bazată pe evaluare, minimizare, imunizare şi protecţie corespunzătoare.Organizarea clasică se poate încă regăsi la nivelul multor bănci mai mici, axată peserviciul de trezorerie, serviciul de gestiune a valorilor mobiliare şi noul compartiment degestiune a instrumentelor derivate.

2.4. Controlul riscului de creditareÎn literatura de specialitate, precum şi în practica bancară şi a auditului financiar-

bancar, riscul de creditare se consideră risc de bază sau riscul calităţii activelor, carecuantifică probabilitatea nerambursării la scadenţă a creditelor acordate şi a creanţeloraferente. Obiectivul principal al activităţii de creditare, în cazul oricărei bănci, îlreprezintă fără îndoială acordarea de credite în condiţii de reducere la maxim a expuneriila riscuri şi de asigurare a unei profitabilităţi adecvate.

Banca trebuie să analizeze critic solicitările de credit şi expunerea respectivă la risc,pentru a cuantifica corect nivelul de risc asumat. Apreciat în unanimitate de specialiştidrept cel mai important dintre riscurile pieţei produsului, riscul de creditare trebuiegestionat cu maximă atenţie de către instituţia bancară prin:

• decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat;• asigurarea unor debitori diverşi, astfel încât pierderile să nu fie concentrate în

timp;• cumpărarea de garanţii de la terţe părţi – asigurarea creditelor – astfel că riscul de

faliment este total sau parţial transferat de la creditori.Riscul de credit trebuie evaluat mereu prin comparaţie cu mărimea beneficiilor

aşteptate de bancă din acordarea creditelor. Beneficiile directe sunt constituite dedobânzile şi comisioanele încasate la creditul acordat Beneficiile indirecte constau îniniţierea sau menţinerea unei relaţii benefice cu clientul, care poate oferi băncii depozitemai mari sau cere o gamă variată de servicii. Evaluarea riscului de credit are dimensiunicalitative şi cantitative. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obţinerea deinformaţii legate de responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real alcererii de credit şi de estimarea eforturilor reale ale clientului în vederea rambursării.Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului de creditare constă în analiza atentă aistoricului datelor financiare ale clientului şi proiectarea viitoarelor rezultate financiare.

Principiile analizei riscului de creditareAnaliza riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonităţii clientului,

pe baza unor principii cunoscute sub denumirea de cei şase C ai creditului – Caracterul,Capacitatea, Cash-ul, Colateralul, Condiţiile şi Controlul.

Caracterul. În analiza caracterului clientului, banca va dori să se convingă debunele intenţii în utilizarea creditului şi în rambursarea acestuia.

Capacitatea. Banca trebuie să verifice de la început capacitatea legală, legitimitateaclientului de a cere credit, dacă are competenţa legală de a cere un credit şi statutul juridiccare să ofere legalitate semnăturii sale pe un contract de credit.

Cash-ul (numerarul) se referă la posibilitatea clientului de a genera suficientnumerar, sub formă de venituri sau fluxuri de numerar.

Colateralul este evaluat prin analiza activelor clientului, pentru apreciereacapacităţii activelor de a obţine produse şi implicit, profit din vânzarea lor.

- 67 -

Condiţiile. Indiscutabil, banca va trebui să ţină seama în permanenţă de cadruljuridic legal al sferei de activitate a clientului.

Controlul constă în verificarea impactului unei modificări în legislaţia careafectează activitatea clientului, presupunând că împrumutul acordat satisface standardelebăncii în ceea ce priveşte calitatea creditului.

Pentru a acorda creditul solicitat, banca trebuie să realizeze o analiză financiarăamplă a activităţii clientului, bazată pe raportările financiare ale acestuia şi o analizănefinanciară legată de managementul şi marketingul activităţii clientului, dispunând decât mai multe informaţii, din surse autorizate. În tabelul 3.8 sunt ilustrate cele maiimportante caracteristici ale parametrilor urmăriţi în analiza acordării creditului deinstituţiile bancare:Caracterul Capacitatea Cash

Istoricul clientuluiPrivind rambursareacredituluiExperienţa altor bănci cuacest clientPerformanţele clientuluiîn prognozarearezultatelor activităţiisaleRatingul de creditExistenţa unor giranţipentru creditProprietatea asupraactivelorVechimea activelorVulnerabilitatea la uzuramoralăValoarea de realizareGradul de specializare aactivelorGajuri, ipoteci şirestricţiiActive în leasingAcoperirea cu asigurareGaranţii emisePoziţia băncii faţă deceilalţi creditoriSituaţia obligaţiilor faţăde risc şi a proceselorintentate clientuluiNecesităţile viitoareprobabile de finanţare

Identitatea clientului şi agiranţilorCopii ale statutului,convenţiilor, contractelorde societate şi ale altordocumente care atestăcapacitatea legală aclientului de a lua creditDescrierea istoricului, astructurii legale, aproprietarilor, aobiectului de activitate, aproduselor şi aprincipalilor clienţi şifurnizori ai activităţiiPoziţia clientului încadrul ramurii şisegmentul său de piaţăPerformanţa clientuluiprin comparaţie cu firmesimilareClimatul competitivpentru produseleclientuluiExpunerea clientului laciclul de activitate şi laschimbarea tehnologieiCondiţiile pieţei forţei demuncăImpactul inflaţiei asuprasituaţiilor financiarePerspectiva pe termenlung a ramuriiReglementările, factoriipolitici şi de mediu

Evidenţa istorică avânzărilor, profiturilor şidividendelorAcurateţea fluxului defonduri prognozatDisponibilitatearezervelor de lichidităţiViteza de rotaţie astocurilor, clienţilor şicreditorilorStructura capitalului şigradul de îndatorareControlul cheltuielilorEvoluţia acţiunilorReglementările bancareaplicabile în ceea cepriveşte trăsăturile şicalitatea crediteloracceptabileDocumentaţie adecvatăDocumentaţie de creditîntocmită corespunzătorÎnscrierea cererii decredit în liniile politiciibăncii privind activitateade creditareInformaţii din surseexterne specializate –experţi politici – privindfactorii externi care arputea afectarambursarea creditului

- 68 -

Sursele de informaţii utilizate în derularea analizei riscului de creditareÎn evaluarea situaţiei financiare şi a garanţiei clientului, banca se bazează pe informaţiiexterne, în principal de la client sau de la alte bănci cu care a colaborat clientul. Băncile au la dispoziţie surse diverse de informaţii, şi anume:• situaţiile financiare ale clientului – bilanţul, contul de profit şipierdere, situaţia fluxului de fonduri;• planurile financiare şi nefinanciare ale clientului;• raportul auditorilor sau al cenzorilor;• rapoarte ale băncii;• rapoarte ale Bursei de valori, ale pieţei RASDAQ;• publicaţii economice;• diverse organisme – Camera de Comerţ şi Industrie, Registrul Comerţului, ComisiaNaţională de Statistică.Analiza financiară a clienţilor se bazează pe informaţiile financiare furnizate de client:bilanţ şi raport de gestiune, cont de profit şi pierdere, balanţa de verificare, situaţiafluxului de fonduri (cashflow). Prin această analiză financiară banca urmăreşte săidentifice şi să cuantifice riscul performanţei clientului, riscul de lichiditate şi riscul legatde structura capitalului şi finanţare.Riscul performanţei clientului constă în posibilitatea ca acesta să nu aibă operformanţă satisfăcătoare, să nu genereze profituri acceptabile, care să-i asigurecapacitatea proprie de finanţare.

2.5. Controlul riscului de fraudă

Frauda în sistemul bancarÎn Dicţionarul explicativ al limbii române conceptul de fraudă se defineşte drept

,,înşelăciune, act de rea credinţă săvârşit de cineva pentru a realiza un profit material depe urma atingerii drepturilor altuia; hoţie; sumă sustrasă prin înşelăciune.” Bogaţiasemantică a accepţiunilor curente pentru termenul de fraudă ajută în descriereafenomenului, acoperind toată gama de acte comise. O definiţie mai tehnică, dar utilă dinpunct de vedere al încadrării legale este cea uzitată de Biroul federal de investigaţii dinSUA (FBI): frauda este considerată a fi ,,însuşirea sau folosirea ilicită a fondurilor saubunurilor încredinţate în grija, în custodia sau controlului unei persoane”.

Privită astfel, frauda nu mai reprezintă un risc doar pentru bancă, ci şi pentrudeponenţii săi care i-au încredinţat spre fructificare capital. Acest risc îmbracă adeseoriforma concentrării excesive a unor interese personale: prieteni, rude, foşti colegi deşcoală sau parteneri de afaceri, asigură conducerea băncii sau girează operaţiile acesteia.Riscul se poate manifesta şi ca un caz particular al traficului de influenţă. O altă formă ariscului de fraudă apare atunci când directorii băncii nu îşi exercită prerogativele efectiveale funcţiei lor, limitându-se să avizeze sau să semneze documentele transmise desubalterni sau consilieri fără a exercita un control şi o verificare atentă şi fără asupraveghea operaţiunile băncii. Neglijenţa conducerii şi superficialitatea în managementpot conduce uneori la insolvabilitatea instituţiei bancare pe care o conduc.

Frauda constituie una din cauzele majore ale falimentelor bancare după 1950 înîntreaga lume. Larg mediatizat în presa de specialitate a fost cazul băncii franceze Credit

- 69 -

Lyonnais, bancă de stat, care a înregistrat pierderi anuale semnificative de 3-8 miliardeFRF suportate de contribuabili, ca urmare a inadecvării procedurilor interne de control, a

clientelismului şi lipsei de profesionalism a conducerii băncii. Percepţia risculuide fraudă la nivelul conducerii băncilor este diferită. Studiul firmei Ernst & Young din1996 arată că doar 42% dintre conducători înţeleg exact riscurile de fraudă şi comerciale,iar 73% dintre ei se consideră în siguranţă, protejaţi de un risc major. Preocuparea lor oreprezintă ,,loviturile mari” pentru expunerea foarte ridicată la risc. Statistica reflectă căacestea sunt însă în descreştere, obiectivul managerial trebuind actualizat, în prezentpagubele cele mai mari fiind provocate de ,,loviturile mici”.

Conform statisticilor, frauda este comisă mai ales în zonele bancare expuse, casistemul informatic (70%), casieria (20%) şi în alte domenii financiare ca achiziţiile defirme, informaţiile de serviciu (insider trading), hedging. Aprofundând analizafenomenului de fraudă la nivel bancar, se vor prezenta cele mai frecvente forme: fraudainternă şi frauda computerizată.

Frauda internă este cauzată de personalul băncii, reprezentând cel mai adesea osoluţie la problemele personale. Când angajaţii băncii au fie probleme financiare serioase(rambursarea iminentă a unor datorii, lipsa acută de bani pentru satisfacerea unor vicii,instabilitatea venitului prin presiunea pierderii locului de muncă), fie anumite problemede familie (boală cronică gravă, deces sau divorţ), ei sunt tentaţi să-şi însuşească prin furto parte din avutul băncii unde lucrează. Un procent de 25% din personal ar fura dacă aravea ocazia, iar 50% ar fura dacă ar fi siguri că nu vor fi prinşi. Rezultă deci că numai unsfert dintre salariaţi sunt cu adevarat cinstiţi. Studiul firmei de expertiză contabilă ,,Big 8”din New York afirmă că 65-70% dintre fraudele unui eşantion de 2500 agenţii bancare aufost operate de salariaţi. Psihologic vorbind, majoritatea celor implicaţi nu se consideră

vinovaţi, ci mai degrabă, îndreptăţiţi. Motivaţiile cele mai frecvente se referă lafaptul că sunt prost plătiţi, că postul ocupat nu este conform pregătirii lor, că paguba estenesemnificativă în raport cu activele instituţiei păgubite, că furtul a fost o sustrageretemporară de fonduri cu titlu de împrumut. Tentaţia fraudei din eşantionul analizat esteprezentă indiferent de nivelul ierarhic, de sex sau de vechimea în muncă.

Chiar şi personalul de conducere poate încălca normele interne sau legale, laconcurenţa a trei circumstanţe motivaţionale:

• realizează că problemele lor financiare nu pot fi soluţionate pe căi normale;• se bazează pe gradul ridicat de cunoaştere a procedurilor interne de lucru şi

abuzează de încrederea câştigată;• îşi pot justifica comportamentul considerându-se utilizatorii legali ai unor fonduri

sau active încredinţate.În studiile de specialitate dedicate fenomenului fraudei se găseşte şi observaţia

interesantă că 70% din fraudele comise în SUA au fost opera unor persoane care nu auintenţionat să fraudeze; ele au descoperit o slăbiciune în normele interne, în procedurile,standardele sau sistemele de monitorizare şi control ale băncii şi au speculat-o.

Dacă existenţa problemelor personale este o realitate recunoscută, considerată unfactor agravant sau destabilizator de comportament, atunci sistemele de supraveghereinternă vor trebui să incorporeze şi măsuri de protecţie faţă de acţiunea salariaţilor. Cânddoi salariaţi sunt complici, probabilitatea de a depista frauda în faza incipientă esteminimă.

- 70 -

De aceea rotaţia personalului, supravegherea atentă şi urmărirea sistemelor decontrol intern, implementarea unor măsuri de securitate sporită pentru valori şi informaţiivor micşora riscul de fraudă al instituţiei bancare. Pentru a minimiza riscul, instituţiabancară poate promova programe speciale pentru angajaţi, programe de asistenţă sauprograme de consultanţă financiară. Deoarece un mediu administrativ şi operaţionalcomplet lipsit de risc este extrem de costisitor, atitudinea cea

mai înţeleaptă este de a maximiza loialitatea angajaţilor şi implicarea efectivă aacestora în protecţia activelor băncii.

Cea de-a doua formă gravă de fraudă bancară, frauda computerizată reprezintă defapt un furt cu ajutorul computerului. În cele mai multe dintre cazuri, este vorba de untransfer electronic de fonduri incorect efectuat şi nu de o manipulare a sistemului deoperare.

Frauda prin computer constituie o categorie relativ nouă, dar nu prin motive, ciprin mijloace. Cea mai mare parte a delicvenţilor implicaţi în fraude prin computer suntmotivaţi de dorinţa de acoperire a cheltuielilor excedentare, foarte puţini acţionând pentrua dovedi capacitatea de penetrare a sistemelor de siguranţă. Nici o bancă nu doreşte casistemul său de stocare şi prelucrare automată a datelor, foarte scump, la care s-a muncitmult şi este considerat sigur, să fie pus sub semnul întrebării.

Din acest motiv majoritatea acestor fraude nu este raportată, manifestându-sereticenţă din teama de a nu se crea impresia de fragilitate a sistemelor de control pentruoperaţiunile efectuate, care ar putea submina încrederea depunătorilor în soliditateainstituţiei.

Deasemeni, raportarea pierderilor prin acest tip de fraudă atrage invariabilpublicitatea negativă ca un magnet, este urmată de lungi investigaţii, care pot duce uneorila închiderea temporară a sistemelor de gestiune a bazelor de date informatice, lasuspendarea conducerii, toate foarte costisitoare pentru bancă, atât ca imagine cât şi cafonduri. Se optează aşadar la nivel managerial superior pentru absorbirea pierderilor înspiritul păstrării confidenţialităţii şi secretului bancar. Dacă se ţine seama şi de faptul cădoar între 2-5% din fraudele prin computer sunt descoperite, rezultă că expunereabăncii la acest risc este foarte mare.

Există cazuri când frauda internă şi frauda prin computer se întrepătrund. Între1987 şi 1990 21% din şefii oficiilor de calcul ale băncilor americane au raportat fraudeprin computer la locul de muncă. Principalele cauze ale acestor fraude au fost:

• pregătirea profesională necorespunzătoare, lipsa unui cod intern de eticăprofesională (27%);

• utilizarea nesupravegheată a echipamentelor (26%);• acţiuni deliberate pentru obţinerea unui câştig personal, ca rezultat al unei

deficienţe descoperite întâmplător în procedurile de control ale sistemului sauprogramelor de operare (25%);

• acţiuni deliberate de răzbunare ca urmare a unor nedreptăţi reale sau imaginare(22%).

Computerul este un instrument vital în epoca informaţiei, dar şi o armă periculoasădacă este folosit necorespunzător, putând genera chiar faliment bancar.

Orice aspect al activităţii bancare poate genera pierderi, dar riscurile asociatesistemelor de PAD (prelucrare automată a datelor) sunt întotdeauna mai greu deidentificat, evaluat şi limitat.

- 71 -

Atitudinea faţă de frauda prin computer a personalului bancar de conducere sauoperativ este de cele mai multe ori extremă, implicând fie ignorarea completă a acesteia,fie exagerarea ei prin panicare. Pentru a preveni şi limita consecinţele fraudei princomputer

sunt necesari experţi interni şi externi specializaţi atât în utilizarea calculatoarelor,cât şi în psihologie: personal din serviciile de securitate, experţi contabili, analişti şiconsultanţi în PAD.

Gestiunea riscului de fraudă prin computer trebuie să ţină cont că:• îmbunătăţirile de ordin tehnologic amplifică performanţele sistemelor de calcul,

prezentând în acelaşi timp o ameninţare sporită pentru sistemele de securitate;• luarea unor măsuri suplimentare rezonabile de protecţie de către conducerea

băncii şi constituirea unor rezerve suficiente acoperă pierderile medii din astfel de riscuriinformatice;

• riscul de fraudă prin computer nu trebuie tratat independent de celelalte riscuri, citrebuie inclus în programul general de gestiune a riscurilor şi control al pierderilor;

• specialiştii în calculatoare nu trebuie să fie responsabili ai programelor de controlal riscurilor; salariaţii şi sistemele de calcul trebuie controlaţi deopotrivă; frauda nu seprevine doar prin multiplicarea filtrelor de control, ştiindu-se că elementele obligatoriipentru producerea fraudei sunt oportunitatea, probabilitatea de a fi prins, conştientizareade a fi prins, justificarea faptei;

• riscurile de violare a sistemului de securitate în reţelele de calculatoare întrunescdouă caracteristici importante: probabilitatea de apariţie şi pierderea potenţială.

2.5.1. Corupţia – fenomen şi factor al generării fraudelor bancare

În contextul scandalurilor legate de suspendarea sau falimentul unor bănci, sevorbeşte de corupţie mai des decât de fraudă.

Adesea corupţia este factorul conjunctural agravant care generează acte de fraudă.Corupţia reprezintă acel comportament care deviază obligaţiile normale ale

exercitării unui rol public sau care violează normele legale ce interzic exercitareaanumitor forme şi tipuri de influenţă (mita, traficul şi abuzul de autoritate, şantajul,constrângerea). Latura sociologică a corupţiei reprezintă dimensiunea cea maiacoperitoare din punctul de vedere al analizei fenomenului de corupţie. Se referă atât lacauzele şi condiţiile care generează acte şi manifestări coruptive, cât şi la factorii de riscimplicaţi.

Analiza psihologică a fenomenului de corupţie este esenţială pentru completareaanalizei sociologice. Se analizează motivaţiile, mobilurile şi finalităţile urmărite,labilitatea comportamentală a celor implicaţi, reacţia publică, în contextul normelormorale ale societăţii. Latura economică a corupţiei presupune tratarea fenomenuluiexclusiv prin evaluarea costurilor economice ale actelor de corupţie şi a celor indirecteimplicate: deteriorarea imaginii instituţiei bancare, costurile de oportunitate prin alocareadefectuoasă a resurselor, degradarea normelor morale, lipsa de încredere în instituţiilestatului. Corupţia economică din domeniul bancar se regăseşte în acţiunile ilicite comisede diverşi agenţi economici sau de persoane particulare, acţiuni concretizate sub forma

- 72 -

unor delicte: gestiunea frauduloasă, înşelăciunea şi abuzul de putere, frauda, escrocheria,falsurile în evidenţele bancare şi contabile. Actele de corupţie profesional-bancarăconstituie acţiuni ilegale şi imorale comise de salariaţii societăţilor bancare, privindîndeplinirea condiţionată sau preferenţială a atribuţiilor de serviciu: luare şi dare de mită,trafic de influenţă, abuz de putere, abuz în serviciu.

2.6. Controlul riscului de faliment prin metoda punctajelor

Pentru caracterizarea stării de sănătate a firmei de către instituţia bancară, respectiva poziţiei pe care o ocupă firma faţă de situaţia critică a riscului de faliment s-au conturatîn practica economică două grupe de metode de analiză şi evaluare:

i). Metode contabile, bazate pe analiza economico-financiară;ii). Metode bancare, care folosesc informaţiile furnizate de analiza economico

financiară, fiind completate cu metode statistico-matematice, care pun în ecuaţie anumiţiindicatori.

În grupa modelelor bancare se include metoda “scoring”. Utilizând un sistem derate, au fost create anumite ecuaţii care permit aprecierea situaţiei firmei faţă de unpunctaj “Z”.

Ecuaţia generală este:

Z = a1X1 + a2X2 + …… + anXn,

în care:a i = coeficientul de ponderare a fiecărei rate;Xi = rate folosite în calcul.

În funcţie de coeficienţii de ponderare (a1,…,an) şi semnificaţia ratelor, în literatura despecialitate şi în practică se utilizează mai multe modele. Dintre acestea, cele maipopulare în practica bancară sunt modelul Altman şi modelul Conan şi Holder.

Modelul Altman este prezentat de ecuaţia:

Z = 1,2X1 + 1,4X2 + 3,3X3 + 0,6X4 + X5 , în care:

X1 = Capital circulant / Activ totalX2 = Profit reinvestit / Activ totalX3 = Profit înaintea impozitării / Activ total

X4 = Capital propriu / Împrumuturi pe termen mediu şi lung

X5 = Cifra de afaceri / Activ total

• dacă Z = 1,8 => firma este aproape de faliment;• dacă Z = 3,0 => firma este solvabilă;• dacă 1,8 < Z < 3,0 => firma este într-o situaţie de deficit.

- 73 -

Modelul Conan şi Holder are la bază ecuaţia:

Z = 16X1 + 22X2 – 0,87X3 – 10X4 + 24X5 , unde:

X1 = Creanţe + disponibilităţi / Datorii pe termen scurtX2 = Capital permanent / Activ total

X3 = Cheltuieli financiare / Cifra de afaceriX4 = Cheltuieli salariale / Valoare adaugată

X5 = Excedent brut de exploatare / Valoare adaugată

• dacă Z < 4 => firma este într-o zonă de eficienţă nefavorabilă;• dacă 4 < Z < 9 => firma se află într-o zonă de incertitudine;• dacă Z > 9 => firma este solvabilă într-o zonă favorabilă.

- 74 -

Cap III.

Perspective manageriale oferite de auditul intern si extern

3.1. Analiza SWOT

Analiza SWOT este atât de generalizată şi de des întâlnită în plan internaţional,încât ea se impune ca unul din instrumentele cele mai importante ale managementuluibancar. Fiecare instituţie financiară poate utiliza analiza SWOT pentru parteneriifinanciari şi pentru propria activitate.

Aceasta metodă, care se ştie că utilizează tehnici de chestionare, permite abordareastilului investigativ şi cuprinde: strenghts – puncte tari; weaknesses – puncte slabe;opportunities – posibilităţi; threats – ameninţări.

Analiza SWOT ordonează informaţiile financiare şi nefinanciare după anumitereguli.

Punctele tari reprezintă baza pe care se construieşte succesul băncii. În cazul uneibănci comerciale, punctele tari sunt susţinute prin următoarele: reţea puternicărăspândită în teritoriu, portofoliu de clienţi diversificat şi bine segmentat, servicii bancarediversificate, răspunzând cerinţelor clienţilor, personal bine echilibrat pe grupe de vârstăşi pregătire, reţea de bănci corespondente foarte extinsă, suficiente idei novatoare alepersonalului aplicate în practică.

Punctele slabe sunt evidenţiate ca fiind lipsuri, carenţe, pe care banca le poatesoluţiona sau ameliora. Pot fi reflectate de: reţea bancară slab extinsă în teritoriu,clientelă nediversificată, servicii bancare cu un nivel calitativ scăzut, comunicare internăslabă, personal neinstruit corespunzător în domeniul relaţiei bancă-client, stadiuneadecvat al informatizării, prospectare insuficientă a pieţei şi a clienţilor potenţiali.

Oportunităţile constau din factori externi conjuncturali favorabili de care bancapoate beneficia şi care trebuie fructificaţi. În oportunităţi se pot include: rolul tot maiimportant al sistemului bancar în procesul reformei economice, atitudinea dinamică şiflexibilă a băncii în servirea clienţilor cu produse şi servicii accesibile de calitate, gradulde bancarizare foarte scăzut.

Ameninţările sunt evenimentele nefavorabile cu o probabilitate mai mare sau maimică de realizare, ce nu trebuie ignorate; şansa producerii lor trebuie micşorată prinîncercarea de acoperire a riscului pe care acestea îl implică.

În sfera ameninţărilor se regăsesc: apariţia continuă pe piaţa financiară internă denoi instituţii bancare, funcţionând ca bănci comerciale universale, competiţia interbancarătot mai puternică, inclusiv în domeniul atragerii de personal înalt calificat de la băncileexistente. Băncile nou intrate pe piaţă – cele mai multe cu capital străin – sunt tot mainumeroase, selective şi agresive în atragerea clienţilor. Prin intermediul comparăriisistematice a punctelor forte cu cele slabe, a oportunităţilor cu ameninţările identificate înurma analizei diagnostic se poate determina situaţia de fapt a băncii analizate şi se potalege căile strategice de acţiune. Cele patru cadrane ale graficului analizei-diagnosticreflectă patru modalităţi strategice pe care echipa managerială a instituţiei bancare lepoate adopta, conform figurii III.1.

- 75 -

Fig. III.1. – Graficul analizei diagnostic

Cadranul I reprezintă cea mai favorabilă situaţie, când băncii analizate i se ivescmai multe oportunităţi şi are puncte forte care o îndreptăţesc să le valorifice. În aceastăsituaţie se recomandă o strategie de dezvoltare agresivă.

Cadranul II prezintă o bancă căreia i se ivesc oportunităţi însemnate, pe care nu lepoate valorifica din cauza slăbiciunii interne. În acest caz se va aborda o strategie deredresare pentru eliminarea punctelor slabe.

Cadranul III ilustrează situaţia cea mai puţin favorabilă, în care instituţia bancarăeste relativ slabă şi trebuie să facă faţă unor ameninţări majore din partea mediului. Înacest caz se impune examinarea, prin intermediul analizei diagnostic, a posibilităţilor dereducere a volumului activităţii sau de redirecţionare a acesteia. Se recomandă o strategiedefensivă.

Cadranul IV prezintă situaţia în care o bancă cu numeroase puncte forte întâlneşteun mediu nefavorabil. În această situaţie, strategia va folosi punctele forte existentepentru a-şi crea oportunităţi în alte domenii de activitate sau pe alte pieţe şi se recomandăutilizarea unei strategii de diversificare.

Trebuie insistat asupra utilizării prioritare a analizei SWOT şi datorită tendinţeimultor bănci de a evidenţia doar partea pozitivă a lucrurilor, punctele slabe sauameninţările fiind considerate elemente ce trebuie evitate pentru a nu afecta imaginea

Cadranul II

Strategia de redresare

Cadranul I

Strategia agresiva

Cadranul III

Strategia de defensiva

Cadranul IV

Strategia dediversificare

Puncte slabe

Oportunitatile mediului

Amenintarile mediului

Puncte forte

- 76 -

băncii. Nu se poate încuraja acest mod de gândire limitat şi refractar, fiind respins cuhotărâre de către managerii responsabili şi capabili de performanţă. Graficul 4.5reprezintă schema logică a analizei SWOT la nivel bancar şi ilustrează etapele pe caretrebuie să le parcurgă echipa de experţi pentru a realiza analiza de diagnostic financiar şinefinanciar al băncii pentru un anumit orizont de timp.

3 .2. Analiza riscurilor externe – riscul de ţarăAnaliza riscurilor bancare interne este completată de evaluarea riscurilor

externe, cum ar fi cele asociate procesului de livrare a produselor şi serviciilor (risctehnologic), risc de produs (a mediului de afaceri), risc economic, risc legislativ, dereglementare, de concurenţă – riscuri asupra cărora băncile au, în general, un controllimitat. Unul dintre cele mai importante riscuri externe, cu implicaţii serioase pentrusocietăţile bancare cu tranzacţii internaţionale, este riscul de ţară. Acesta capătăsemnificaţii deosebite în contextul actual de accentuare a fenomenului de globalizare,motiv pentru care s-a considerat necesară prezentarea sa detaliată în continuare.

3.1.2. Analiza şi evaluarea riscului de ţară

Materializarea riscului de ţară este determinată de anumite evenimenteneprevăzute, ca:• falimentul unei bănci poate fi un risc de ţară, dacă este cauzat de conducerea greşită aeconomiei de către guvern, dar poate fi considerat un risc comercial, dacă este rezultatulmanagementului defectuos al băncii respective;• catastrofele naturale nu pot fi considerate risc de ţară dacă sunt imprevizibile; dacă semanifestă cu o anumită periodicitate, atunci pot fi tratate drept risc de ţară, chiar dacăguvernul ia măsuri pentru limitarea daunelor.În practică, pentru riscul de ţară se au în vedere anumiţi factori:1).Natura riscului – împrumut sau investiţie directă;2).Perioada de expunere la risc – termen scurt, mediu sau lung;3).Tipul debitorului - cu capital majoritar de stat sau privat;4).Evenimente care pot duce la materializarea riscului de ţară.

În scopul determinării riscului şi limitelor de expunere pe bănci, se are întotdeaunaîn vedere riscul de credit faţă de o bancă parteneră Desigur că probabilitatea închideriibruşte a unei bănci partenere diferă de la caz la caz, exemplele mai recente – cădereaImpexbank din Turcia în 1994 şi Barings din Anglia în 1995 – reprezintă avertismentereale. În stabilirea riscului de bancă se iau în considerare următoarele: sistemul deindicatori pentru aprecierea băncii (locul băncii pe plan intern şi internaţional, clasificareadin perspectiva riscului, capitalul băncii, mărimea băncii din perspectiva activelor,mărimea depozitelor, profitabilitatea, gradul de adecvare a capitalului, lichiditatea), dar şiclasificările de risc efectuate de Institutional Investor şi IBCA. În plus, se mai urmăresc oserie de alte aspecte, cum ar fi:i). Factori specifici sectorului bancar:- situaţia actuală a sectorului bancar;- obiective strategice viitoare;- structura costurilor;- concurenţa;

- 77 -

- vulnerabilitatea faţă de schimbările tehnologice în domeniu;- bariere privind pătrunderea pe noi segmente de piaţă;- evoluţia cursurilor de schimb valutar.ii). Factori specifici băncii partenere:- calitatea managementului;- puterea financiară şi stabilitatea băncii partenere;- perspectivele băncii partenere;- relaţiile cu banca respectivă;- interesul faţă de banca sau piaţa respectivă;- riscul şi avantajul relaţiei cu banca respectivă;- reglementări ale băncii centrale, reglementări interne.

De asemenea, se mai analizează dacă bilanţul băncii partenere este elaboratconform standardelor internaţionale de contabilitate şi dacă este expertizat de către ofirmă autorizată, recunoscută pe plan internaţional, conform standardelor internaţionalede expertizare.

Datorită interdependenţelor pieţelor financiare, o criză aparută pe o anumită piaţădeclanşează imediat o reacţie în lanţ (criza bancară internă asiatică, criza yenului şi adolarului la Hong Kong, criza creditului bancar internaţional centrată pe Asia, cădereadolarului canadian, încetarea completă de plăţi a Rusiei, reţinerea faţă de monedele ţărilorest-europene).

Se poate aprecia că analiza riscului de ţară este un proces extrem de laborios, caredepinde în mod direct de competenţa specialiştilor şi de calitatea informaţiilor utilizate,întrucât principalul său obiectiv constă în realizarea de prognoze cu un grad înalt deacurateţe.

3.2.1. Delimitări conceptuale ale riscului de ţarăRiscul de ţară este un concept relativ nou în gândirea economică, intrat în atenţia

cercetătorilor abia prin anii ’70. În România termenul este destul de puţin cunoscut.Riscul de ţară exprimă probabilitatea pierderilor financiare în afacerile

internaţionale, datorate unor evenimente de natură macroeconomică sau politică specificeţării respective.

Conceptul de risc de ţară este strâns legat de alte două noţiuni: riscul suveran şiriscul de transfer. Riscurile aferente datoriei externe publice sunt grupate sub denumireade risc suveran. El exprimă probabilitatea ca un stat suveran, la un moment dat, să nupoată sau să nu dorească să-şi onoreze angajamentele externe, din cauze aflate subcontrolul guvernului acelui stat.

Împrumuturile negarantate public, acordate firmelor private, implică trei niveluri derisc: micro, mezo şi macroeconomic. Din punct de vedere microeconomic, pot aparepierderi datorate managementului neadecvat al firmei, exprimate de riscul comercial.Mezoeconomic se pot produce pierderi datorită unor schimbări subite şi nefavorabile,specifice ramurii din care debitorul face parte. Aceste două forme de risc nu intră înanaliza riscului de ţară.

La nivel macroeconomic se manifestă riscul de transfer, care apare în ţările cudeficit cronic al balanţei de plăţi, în care guvernul controlează schimburile valutare.

Riscul suveran, riscul de transfer şi riscul de ţară general sunt incluse înconceptul de risc de ţară. Rezultă de aici că riscul de ţară este un concept

- 78 -

multidimensional care acoperă totalitatea riscurilor inerente plasamentelor de capital înstrăinătate.

Riscul de ţară depinde în mare măsură şi este influenţat în mod direct de omultitudine de factori de risc: devalorizările semnificative ale monedei naţionale,recesiunile profunde, schimbările bruşte de politică economică, războaiele şi revoluţiile,discriminările aplicate companiilor străine.

Pe lângă aceştia, riscul de ţară include şi alţi factori mai sensibili: informaţiifinanciare incomplete sau false, absenţa unui control bancar adecvat în ţara debitoare,împrumuturi luate de guvern pentru consum, corupţia guvernului, existenţa unui cadrulegislativ restrictiv.

3.2.2. Indicatorii utilizaţi în analiza riscului de ţarăCunoaşterea temeinică a situaţiei economice şi politice a ţării este fundamentală

pentru succesul evaluării riscului de ţară. În acest sens, un prim set de indicatori folosiţiîn analiză ar fi indicatorii eficienţei economice din cadrul clasei indicatorilormacroeconomici:

a. Produsul intern brut real pe locuitor (PIB/loc.);b. Creşterea reală a PIB;c. Inflaţia ca grad de stabilitate şi flexibilitate a preţurilor;d. Deficitul bugetar ca procent în PIB exprimă calitatea managementului

macroeconomic; un deficit mai mare de 1 - 3% determină o creştere rapidă a maseimonetare şi a creditului;

e. Investiţiile interne brute ca procent în PIB;f. Indicatorii structurii financiare a ţării reflectă costul capitalului;• Economii/PNB se obţine greu în practică.• Rata reală a dobânzii – dificil de determinat de analistul de risc.Un al doilea set de indicatori îl formează indicatorii balanţei de plăţi. Este

cunoscut faptul că managementul balanţei de plăţi reprezintă fundamentul pentrucreditarea externă a unui stat. Situaţia balanţei de plăţi reflectă capacitatea unei ţări de aobţine valuta necesară acoperirii datoriei externe şi dă măsura vulnerabilităţii ţării laşocurile externe. Iată care sunt cele mai importante clase de indicatori, din perspectivaanalizei de risc de ţară:

i). Indicatorii de performanţă a comerţului exterior;ii). Indicatorii volatilităţii veniturilor externe oferă informaţii cu privire la

capacitatea economiei de a suporta şocuri externe;iii). Indicatorii deficitului de cont curent:• soldul contului curent raportat la încasările în contul curent;• soldul contului curent raportat la PIB.Cu privire la gradul de relevanţă a celor doi indicatori există multe controverse.

Uneori, pentru aceeaşi ţară, deficitul contului curent este mare în raport cu încasările încontul curent, dar mic în raport cu PIB.

Al treilea set de indicatori luat în analiza riscului de ţară îl constituie indicatoriidatoriei externe, care evidenţiază cât de grea este ,,povara” datoriei pentru o ţarădebitoare analizată şi cât de mare este pericolul unei crize de lichiditate:

• Datoria externă totală raportată la PIB – exprimă relaţia dintre nivelul datoriei şiresursele totale ale economiei;

- 79 -

• Datoria externă totală raportată la exportul de bunuri şi servicii – indicatorextrem de sensibil la schimbările economice mondiale;

• Dobânda totală plătită raportată la exportul de bunuri şi servicii; se consideră căo valoare de sub 10% a ratei dobânzii indică o datorie sustenabilă, o valoare între 10-20%reflectă o datorie mare, iar un nivel de peste 20% exprimă o datorie extrem de mare;

• Datoriile bancare raportate la exportul de bunuri şi servicii – se referă laprobabilitatea obţinerii unei reeşalonări viitoare; ca valori pentru acest indicator, sub 75%arată un nivel redus de îndatorare; între 75-150% se atinge un nivel critic al îndatorării,iar peste 150% indică un nivel înalt al îndatorării.

Riscul politic a început să dobândească o importanţă tot mai mare în evaluareariscului de ţară, în special după anii ’70. Evaluarea riscului politic este extrem de dificilă,bazându-se mai mult pe experienţa analistului decât pe metode şi tehnici statistice.

Evaluarea situaţiei politice interne urmăreşte identificarea evoluţiilor viitoare alemediului politic şi social dintr-o ţară, care pot influenţa riscul de ţară. Metodologiile deevaluare se bazează pe patru categorii de variabile: structura socială, cadrul instituţional,personalităţile şi mecanismele de control. În practică există numeroase exemple de ţăricare privite izolat au un risc bun, dar situate în context regional şi mondial deţin un nivelde risc ridicat.

Spre exemplu, ţările arabe exportatoare de petrol au o bună situaţie economică, darprobabilitatea mare a unui conflict regional măreşte considerabil riscul investiţiei înaceste ţări.

Sursele de date utilizate sunt extrem de variate, de la publicaţii statisticeinternaţionale ale FMI sau Băncii Mondiale, statistici naţionale, rapoarte ale guvernelor şiinstituţiilor financiare specializate, articole din presa naţională şi internaţională şi până lainformaţii culese direct prin vizitarea periodică a ţării monitorizate sau din contactele cuelitele intelectuale şi cu oamenii de afaceri cei mai prosperi din ţara respectivă.

3 .2.3. Metode de evaluare a riscului de ţarăIstoria evaluării riscului de ţară a început o dată cu extinderea activităţilor bancare

în străinătate şi se baza în exclusivitate pe aprecierile subiective ale funcţionarilorbancari.

Fiecare instituţie bancară estima oportunitatea fiecărei investiţii peste graniţă, darestimarea era în general conceptuală, pur calitativă. Din acest motiv, până în anii ’70 aisecolului XX estimarea riscului de ţară a fost mai mult o artă decât o ştiinţă, continuândîntr-o anumită măsură să fie o artă şi în prezent.

Metodologia utilizată de CitibankSistemul de evaluare a riscului de ţară utilizat de Citibank este organizat ca un

sistem de alarmare rapidă şi se bazează pe judecăţile de valoare emise de două maricategorii de funcţionari ai băncii: coordonatorii afacerilor bancare din străinătate şiconducerea centrală. Reprezentanţii din străinătate asigură o informare continuă asupracondiţiilor locale şi a perspectivelor de evoluţie economică, politică şi socială a ţăriianalizate. Administraţia centrală reanalizează informaţiile primite din perspectiva mailargă a afacerilor bancare, în funcţie de care stabileşte şi modifică plafoanele şisubplafoanele de credit.

Citibank monitorizează continuu ţările debitoare şi îşi fundamentează aprecierilecalitative pe o mare varietate de indicatori statistici. Aceşti indicatori se referă la:

- 80 -

• condiţiile economice interne;• situaţia balanţei de plăţi;• accesul la finanţarea internaţională;• datoria externă;• situaţia socială şi politică;• rezistenţa la şocurile externe.Citicorp, organizaţia financiară internaţională în care Citibank figurează ca

principală componentă şi-a construit propria bază de date cu privire la debitori.

Principalele avantaje ale sistemului Citibank sunt:• buna cunoaştere a debitorilor prin informaţiile furnizate de reprezentanţii bancari

din teritoriu;• identificarea rapidă a oportunităţilor de afaceri dintr-o ţară;• fundamentarea strategiei de împrumuturi internaţionale pe termen scurt şi pe

termen lung;• mare flexibilitate în schimbarea rapidă a expunerii bancare în funcţie de nivelul

estimat al riscului de ţară.

Principalele dezavantaje ale acestui sistem constau în:• gradul înalt de subiectivitate atât la prelucrarea informaţiilor din teritoriu, cât şi la

stabilirea mărimii riscului;• consum mare de timp şi de resurse financiare; din acest motiv el poate fi aplicat

doar de către marile societăţi bancare.

Metoda Bank of AmericaSpre deosebire de sistemul Citibank, cel utilizat de Bank of America nu este un

sistem de alarmare rapidă, ci unul care combină analiza cantitativă cu cea calitativă.Bank of America a evoluat în timp de la raţionamente pur calitative la sisteme

asistate de computer, parcurgând următoarele etape:• calcularea rating-ului de ţară;• stabilirea limitelor maxime de expunere;• monitorizarea limitelor reale ale expunerii dintr-o ţară.Bank of America a stabilit că indicatorii lichidităţii reflectă cel mai bine

capacitatea unei ţări de a-şi onora datoria pe termen scurt, în timp ce indicatorii structuriieconomice reflectă aceeaşi capacitate pe termen lung. Pentru datoria pe termen mediu s-aconsiderat că trebuie să fie combinate variabilele structurale şi cele politice.

Metodologia utilizată de Bank of America are un grad mai redus de subiectivitateîn selectarea variabilelor şi în atribuirea punctajelor. Din punctul de vedere al scopuluiurmărit, Bank of America urmăreşte anticiparea unor evenimente legate de neplatadatoriei.

Metoda utilizată de Eximbank – RomâniaRiscul de ţară este un concept relativ nou în România, cu care băncile au început săopereze din 1990. Necesitatea evaluării riscului de ţară, în calitate de creditor de cătreţara noastră, este pusă în evidenţă în special de imposibilitatea recuperării creanţelorexterne. Clasamentele elaborate de Banca de Export-Import a României au în vedere

- 81 -

riscul de ţară asociat activităţii comerciale şi sunt particularizate pentru exportatoriiromâni.Eximbank evaluează riscul de ţară pe termen scurt pe baza a două categorii de factori:economici şi politici, egali ca pondere în scorul final.

Cei 9 factori economici implicaţi în analiza riscului de ţară sunt:1. Nivelul de dezvoltare a ţării exprimat în PIB pe locuitor, evaluat pe o scală de la 0 la10 puncte;2. Ritmul real de creştere al PIB poate primi maxim 10 puncte;3. Situaţia balanţei de plăţi cu maxim 10 puncte;4. Rata inflaţiei în anul curent cu maxim 5 puncte;5. Dependenţa de export – se pot acorda maxim 10 puncte;6. Gradul de acoperire al importului prin exporturi, cu un punctaj maxim de 10 puncte;7. Situaţia rezervelor în luni de importuri – maxim 15 puncte;8. Datoria pe termen scurt – i se pot atribui maxim 15 puncte;9. Situaţia plăţilor externe – maxim 15 puncte.Factorii politici analizaţi se reflectă în:1. Starea actuală a guvernării – maxim 20 puncte;2. Politica economică a guvernului – maxim 15 puncte;3. Tensiuni interne – maxim 15 puncte;4. Poziţia internaţională – maxim 20 puncte;5. Restructurarea datoriei – maxim 15 puncte;6. Experienţa relaţiilor bilaterale – maxim 15 puncte.Scorul final sub forma indicelui de risc de ţară are expresia:Scor final = (scor economic x scor politic) / 100Evaluarea riscului de ţară de către EXIMBANK se realizează nu numai pentrufundamentarea propriilor decizii, dar şi pentru asigurarea unor servicii de consultanţăpentru exportatori. În acest sens, se poate afirma că banca funcţionează ca o agenţie desprijinire a exporturilor. În funcţie de scorul obţinut, ţările se clasifică în cinci categorii,situaţie prezentată în tabelul III.1.

Tabelul II.1. – Clase de risc ale Eximbank6

Clasa Scor Definiţia clasei de risc

Aa 100-53 Dificultăţile de plată apar caimprobabile.

Bb 52-37 Dificultăţi de plată şipierderi modeste suntposibile.

Cc 36-24 Dificultăţi de plată şi

6 Sursa: Monica Dudian - Evaluarea riscului de ţară, Ed. All Beck, 1999, pg. 135

- 82 -

pierderi moderate apar caprevizibile.

Cd 23-25 Probleme de plată serioase,inclusiv reeşalonari suntprevizibile. Pierderiimportante sunt posibile.

Dd 14-0 Pierderile apreciabile aparca fiind inevitabile.

Metoda EXIMBANK este o combinaţie de analize cantitative şi calitativeasemănătoare cu tehnicile utilizate de firmele internaţionale specializate.

În 1997 ţara noastră a fost reevaluată fără modificări ale calificativului de risc petermen lung, dar încă de atunci riscul pe termen scurt apare încadrat în categoria B. Înraportul de ţară elaborat de IBCA în 1997, care a condus la calificativul BB-, Româniaeste apreciată ca fiind una dintre cele mai sărace din Europa din cauza fostului regimtotalitar - care a plătit forţat întreaga datorie externă, izolând ţara noastră de restul lumii –şi în mare măsură datorită lipsei de coerenţă a administraţiei de după 1989 înimplementarea reformei structurale.

Cu toate carenţele trecutului, o serie de caracteristici ale României o fac atractivăpentru investitorii străini şi nu întâmplător creditorii privaţi au fost foarte receptivi laemisiunea de titluri de pe piaţa internaţională din anul 1996.

Astfel, cu o populaţie de 23 de milioane de locuitori în acel moment, Româniareprezenta ca mărime a doua piaţă potenţială din Europa de Est, argument uneorisuficient pentru a atrage investitorii străini. În acest sens, dacă statul român îşi vaîmbunătăţi imaginea în exterior, exploatând avantajul amintit şi profitând de conjuncturaregională favorabilă prin accelerarea privatizării şi reformei, investiţiile străine ar creştesemnificativ şi s-ar relansa creşterea economică. Aspectele pozitive ale economieiromâneşti sunt relevate şi de unii indicatori macroeconomici analizaţi la evaluareariscului de ţară.

Indicatorul cel mai important dintre aceştia a fost gradul redus de îndatorareexternă a României, care s-a menţinut în jurul valorii de 30% între anii 1997-1999, subnivelul critic considerat a fi de 60%. Complementar cu acesta, ponderea serviciuluidatoriei în PIB este şi ea mai mică de 20%, cu mult sub nivelul de alarmă stabilit deBanca Mondială la nivelul de 100%.

Un alt punct forte al României îl constituia în 1997, asistenţa acordată deinstituţiile financiare internaţionale – Banca Mondială şi FMI. Relaţiile cu acestea s-audeteriorat în 1998, dar au fost reluate anul următor. Din punct de vedere politic, Româniaare avantajul de a fi demonstrat prin alegeri că este un stat democratic. Din punct devedere social, România se bucură de avantajul că populaţia sprijină ferm reforma, înciuda costurilor sociale mari ale tranziţiei, lucru demonstrat în primul rând de sondajelede opinie efectuate periodic. Deasemeni, în România nu sunt semnalate tensiuniinteretnice îngrijorătoare, războiul din fosta Iugoslavie demonstrând că

- 83 -

România este un model de rezolvare a problemelor minorităţilor sociale.După 1998 s-au accentuat aspectele negative economice din România, ducând la

deprecierea riscului de ţară la calificativul B+ în luna aprilie şi cinci luni mai târziu lacalificativul B-. Deteriorarea severă a clasei de risc a indicat o evoluţie puternicdescendentă a economiei româneşti. mai semnificative elemente nefavorabile care auplasatRomânia într-o clasă de risc relativ ridicat au constat în:• ritmul lent şi fluctuant al reformei structurale şi al privatizării;• dezechilibre structurale între sectorul public şi privat, între ramuri ale economieinaţionale;• puterea scăzută de cumpărare a populaţiei care nu permite reducerea prin cerere ainflaţiei şi limitează piaţa la o mărime potenţială şi nu efectivă;• creşterea economică negativă (slumpflaţie) şi creşterea abruptă a îndatorării;• structura ineficientă a exporturilor, cu pondere mare a mărfurilor cu valoare adăugatămică;• deficitul mare al balanţei de plăţi;• deficitul bugetar destabilizator având drept cauze majore subvenţiile acordate firmelorpublice ineficiente şi evaziunea fiscală, care exercită presiuni inflaţioniste;• tensiunile sociale întreţinute de puterea sindicatelor;• divergenţele în cadrul coaliţiei de guvernare;• gradul ridicat de corupţie.Deprecierea riscului de ţară în cursul anului 1998 a fost rezultatul următoarelorschimbări:• o creştere economică real negativă;• creşterea deficitului balanţei de plăţi, corelată cu sistarea asistenţei financiare a FMI;• serviciul datoriei atinge un vârf de 3,2 miliarde USD în 1999;• reducerea artificială a inflaţiei prin politica restrictivă a BNR şi diminuarea cererii;• deteriorarea relaţiilor cu FMI şi Banca Mondială;• criza politică internă încetinea ritmul reformei;• corupţia generalizată de la toate nivelele şi birocraţia acţionând ca o frână, şi nu ca unstimulent al restructurării;• accentuarea tensiunilor sociale prin creşterea şomajului şi reducerea nivelului de trai.

Acoperirea deficitului balanţei de plăţi presupune investiţii străine directe şi deportofoliu sau contractarea de noi împrumuturi de pe piaţa privată sau de la instituţiilefinanciare externe. Datorită deteriorării riscului de ţară noile împrumuturi private pot fimai scumpe şi cu scadenţe mai scurte decât cele precedente. În aceste condiţii, asistenţafinanciară a FMI şi a Băncii Mondiale sunt extrem de importante, ducând la depăşireacrizei de lichiditate şi la creşterea credibilităţii României pe plan exterior. Calificativulde risc al României influenţează firmele naţionale indirect prin consecinţele salemacroeconomice, dar mai ales în mod direct în baza regulei generale conform căreia nicio entitate naţională nu poate fi apreciată peste calificativul naţional. Analiza consecinţelorcalificativului de risc B- asupra României conduce la concluzia că îmbunătăţirea risculuide ţară trebuie să constituie un obiectiv pe termen lung al oricărei guvernări, a căruiîndeplinire implică reluarea creşterii economice, privatizarea, îmbunătăţirea situaţieibalanţei de plăţi şi creşterea stabilităţii politice a ţării noastre.

- 84 -

Scopul ultim al evaluării riscului este, aşa cum s-a observat, reducereaincertitudinii în afacerile internaţionale. Incertitudinea se poate referi fie la un împrumutextern, şi atunci se evaluează mai ales riscul suveran, sau la o investiţie directă pestegraniţă, caz în care accentul se pune pe riscul de ţară generalizat.

Riscul de ţară evaluat diferă pe categorii de instituţii, în sensul că băncileanalizează în principal riscul suveran, pe când agenţiile de rating şi firmele specializateestimează toate categoriile riscului de ţară.

Deasemeni, s-a observat că multe bănci se limitează doar la o abordare ordinală ariscului de ţară, pe când firmele şi agenţiile de rating acordă prioritate abordăriicardinale şi acordării de calificative de risc.

Sunt cazuri când băncile au nevoie de un indice de risc pentru fixarea limitelorexpunerii şi costului împrumutului, situaţii în care utilizează evaluările proprii saucalificativele agenţiilor de rating. Cea mai semnificativă deosebire dintre metodele deevaluare constă în importanţa diferită atribuită factorilor de risc. Unele metode acordă opondere mai mare factorului economic din dorinţa declarată de a oferi un grad mai înaltde obiectivitate analizei riscului de ţară. Altele pun accentul pe factorul politic, în ipotezacă acesta este determinant pentru capacitatea şi voinţa de plată a unei ţări.

Forma pe care o îmbracă rezultatele estimărilor de risc de ţară diferă mult de la oinstituţie la alta, băncile preferând rapoartele de risc detaliate, iar agenţiile de ratingclasamentele de risc. Firmele de evaluare a riscului se caracterizează prin cele maidiversificate şi mai variate forme de prezentare a evaluărilor, forme care cuprindclasamente de risc, scenarii şi studii de ţară. Comparând metodele de evaluare între ele,nu se poate spune despre nici una în mod deosebit ca ar fi metoda ideală. Fiecare areavantaje şi dezavantaje specifice tehnicilor aplicate, calităţii informaţiilor şi experienţeianaliştilor de risc. Având în vedere aceste deosebiri, este de la sine înţeles că aceleaşi ţărivor fi calificate diferit de către numeroasele instituţii de evaluare a riscului de ţară. Cutoate acestea, se constată că de obicei rezultatele converg către acelaşi tip de risc:investiţional sau speculativ. Pentru o ţară cu dificultăţi reflectate de balanţa de plăţi şi cudezechilibre structurale profunde, accesul la sursele externe de finanţare este vital pentrusuccesul programelor de ajustare macroeconomică. În stabilirea condiţiilor de acces pepiaţa financiară internaţională, calificativul de risc joacă un rol hotărâtor, ultimeleevoluţii din România fiind relevante în acest sens.

- 85 -

CapIV.

Exemplu privind auditul bancar intern efectuat asupra B.R.D. SocietéGenerale – Grup Timişoara

4.1 Obiectivele Misiunii la Grupul Timişoara

1. Inspectie de fond asupra activitatii desfaşurate de entităţile contabile aleGrupului Timişoara vizând verificarea:a. Modului de organizare a Grupului conform Directivei nr. 25 – GrupFunctionare internăb. Respectarea documentelor normative ale băncii pentru activităţilespecificec. Modul de organizare şi desfaşurare a activităţii de supraveghereformalizată a procedurilor de lucru sensibile, conform prevederilor InstructiuniiN11.I3;d. Organizarea şi exercitarea controlului intern, analizarea modului dedesfaşurare a activităţii de control efectuate de Compartimentul de ControlGeneral şi verificarea realizării măsurilor stabilite la controalele anterioare,interne sau externe.2.Inspecţii tematice la unităţile grupului.

- creditare persoane fizice- ghişeu casierie valută şi lei- centrala incidenţelor de plăţi- informatica şi logistica- investiţii proprii imobiliare sedii noi- protecţie bancară

4.2. CRITERIIILE DE APRECIERE ALE ACTIVITĂŢILOR VERIFICATE

Satisfăcator:- Riscuri sub control- Dispozitivul de control intern în funcţiune permite o gesitonare eficientă şi sigură aprocedurilor şi operaţiunilor aferente activităţii desfăşurate- Aspecte constatate care trebuie ameliorate sunt minore, nefiind necesar un controlsuplimentar al acestora.

Predictibil:- Riscurile sunt corect gestionate per ansamblu- Există unele slăbiciuni sau lacune la nivel de control intern privind gestiuneacorectă a procedurilor şi operaţiunilor

- 86 -

- Aspecte constatate pot fi remediate pe parcursul normal al desfăşurarii activităţii,fără a fi necesare controale suplimentare

Rezerve semnificative- Riscuri insuficient gestionate- Fragilitatea sistemului de control intern, rezultată din existenţa unor lacuneimportante ale modului de punere în practică a componentelor acestuia privindgestionarea procedurilor şi operaţiunilor- Conducerea entităţii verificate trebuie să acorde o atenţie deosebită acţiunilorefectuate pentru remedierea situaţiei constante

Nesatisfacator- Riscuri majore negestionate- Grave lacune în dispozitivul de control intern care necesită aplicare foarte rapidăa unui program concret de acţiune- Conducerea entităţii treabuie să urmarească prioritar şi cu exigenţă aplicareaprogramului măsurilor de remediere

Criterii de apreciere a importanţei măsurilor stabiliteImportanta ridicata : +++Importanta medie ++Importanta scazuta +

4.3. PROGRAMUL DE MĂSURI

Nr. Măsura Importantamăsuriistabilite

Termen derealizare

Responsabil

A B C D E1 Eliberarea/inregistrarea garantiilor aferente

creditelor rambursabile/acordate, mentionateîn Anexa 10

++ 31.07.2012 Dir.Financiar

2 Remedierea deficienţelor înscrise anexele2.11.3.1, 5.1, întocmite de responsabilii cusupravegherea formalizata

++ 31.07.2012 Dir Suc.Arad

3 Se vor lua măsurile necesare pentruaplicarea în mod eficient a prevederilorinstructiunii N1.13, de catre responsabiliidesemnati la nivelul sucursalei de bază

+++ 31.07.2012 Dir GrupTimisoara

4 Analizarea şi monitorizarea operaţiunilorefectuate prin conturile curente ale persoaneifizice VOLPI VITTORIO, iar in cazul în carese vor constata operaţiuni suspicioase, se vorîntocmi rapoarte remise INS împreuna cudocumentaţia aferentă

+++ 31.07.2012 Dir.CLIPRI

- 87 -

5 Incasarea comisioanelor evidenţiate la poziţiacorespunzătoare din Fişa nr.3

+++ 31.07.2012 DirCLIPRIDirUnitati

6 Predarea dosarelor de credit detinute declienţii mentionaţi în Fişa nr.3 societatea deasigurari sau în gestiunea creditelorneperformante cu respectarea dupa caz, aprevederilor Instructiunii N2.I49

+++ 31.07.2012 Directorgrup

7 Remedierea tuturor deficienţelor înscrise înpoziţiile corespunzătoare din Fişa nr.3

++ 31.07.2012 DirCLIPRI

8 Obţinerea semnăturilor clienţi pentruprimirea carnetelor CEC, pentru situaţiileconsemnate în Fişa nr.3

+++ 31.07.2012 DirFinanciar

9 Intocmirea registrului de evidenţă curentăpentru arhivă

+++ 31.07.2012 Dir.EconomicARAD

10 Clarificarea neconcordanţelor dintreexistenta faptică a cardurilor şi PIN-ui sistocul scriptic din listele de evidenţa aacestora din aplicatia CARDPIN

+++ 31.07.2012 DirCLIPRIDir suc.Arad

11 Actualizarea fişierelor WEB-IT. Pecalculatoare se vor instala numai aceleaplicaţii bancare şi de birotică în strictăconcordanţă cu fişa postului/calc.

++ 31.07.2012 Dir.Financiar

- 88 -

FIŞE DE LUCRU

Fişa nr.1

ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA CONTROLULUI INTERN

Activitatea de supraveghere contabilăCotarea activităţii: Perfectabilă

Constatări:- In 11 cazuri, garanţiile nu au foste eliberate din contabilitate în cazulcreditelor rambursate şi în 596 cazuri garanţiile aferente creditelor acordate nu aufost înregistrate în contabilitate şi/sau în banking (Masura nr.1)- Pentru contul 26210013 “Alte sume datorate operaţiuni interbancarecarduri” în care se înregistrează tranzacţii rejectate din alimentări carduri nu s-arepsectat termenul maxim de 2 zile de la înregistrarea operaţiunii pentrurezolvarea acestora (19 cazuri la Sucursala Timişoara)

Nr. Măsura Importantamăsuriistabilite

Termen derealizare

Responsabil

A B C D E1 Eliberarea/inregistrarea garantiilor

aferente creditelorrambursabile/acordate, mentionate inAnexa 10

++ 31.07.2012 Dir.Financiar

- 89 -

Activitatea de supraveghere formalizatăCotarea activitatii: Nesatisfacatoare

Constatări:- dosarele referenţiale ale responsabililor nu au fost întocmite separat dedosarul de formalizare sau erau incomplete pentru activităţile deschideri/inchidericonturi curente PF, monetica/carduri la suc. Timisoara- la sucursala Timisoara nu au fost stabilite măsuri cu termene de realizarepentru deficientele constatate în anii anteriori privind operaţiunile“Deschideri/Inchideri conturi curente persoane juridice”- la sucursala Timis, pentru acelasi tip de deficiente, nu au fost stabilitemăsuri de prevenire si termene de solutionare a acestora.- Nu se fotocopiază şi anexează la dosar documente justificative privindsoluţionarea deficienţelor- Nu s-a efectuat supravegherea formalizată pentru activităţile acordarecredite PF, gestionare credite PF, închideri conturi PF, monetica-carduri- Nu s-a putut verifica respectarea termenului limita de transmitere la Grupa fişelor de suraveghere formalizată, întrucăt acestea au fost remise letric la Grupfără adresa de înaintare.

2 Remedierea deficienţelor înscrise anexele2.11.3.1, 5.1, întocmite de responsabilii cusupravegherea formalizată

++ 31.07.2012 Dir Suc.Arad

3 Se vor lua măsurile necesare pentru aplicare ainmod eficient a prevederilor instructiunii N1.13,de catre responsabilii desemnaţi la nivelulsucursalei de bază

+++ 31.07.2012 Dir GrupTimisoara

Fişa nr.2

CUNOAŞTEREA CLIENTELEI, PREVENIREA SPĂLĂRII BANILORCotarea activitatii: rezerve semnificativeConstatări:Cunoaşterea clientelei:- lipsă fotocopii acte de identitate pentru

- retrageri numerar prin Western Union pana la data de 31.05.2011 respectiv pănăla 31.09.2011

- depuneri, retrageri de numerar din contul curent peste 10.000 euro sauechivalent

- titularii contractelor de închiriere, casete de valori

Prevenirea spălării banilor:O peraţiuni de depunere şi ridicare în numerar a unor sume importante în valută efectuateprin conturile personale ale unor persoane fizice. Fără a fi justificate cu documente caresă ateste provenienţa legală a acestora, astfel:

- 90 -

VOLPI VITTORIO – cetăţean italian în perioada 29.01.2010-27.05.2011 a efectuat princonturile personale următoarele operaţiuni: depuneri numerar: 184.000 euro, încasărivirament: 453.000 euro, retrageri de numerar: 380.000 euro şi împrumut firma 61.500euro.4 Analizarea şi monitorizarea operaţiunilor

efectuate prin conturile curente ale persoaneifizice VOLPI VITTORIO, iar în cazul în care sevor constata operaţiuni suspicioase, se vorîntocmi rapoarte remise INS împreună cudocumentaţia aferentă

+++ 31.07.2012 Dir.CLIPRI

Fişa nr.3.CREDITAREA PERSOANELOR FIZICECotarea activităţii: Rezerve semnificativeConstatări:Neîncasarea unor comisioane în suma de 7,848 milioane lei, 1850 euro şi 321 USD – 134cazuriLipsa fişei de constatare/prezentare a creditului – 112 cazuriNerepartizarea unui exemplar de contract de credit la Fişetul Special (12 cazuri)Lipsa facturilor fiscale pentru bunurile cumparate din credit - 204 cazuriLipsa din dosarele de credit documentelor care atestă veniturile luate în calcul în vedereaacordării creditului – 3 cazuriLipsa din dosarele de credit a certificării veniturilor luate în calcul la momentul acordăriicreditului – 109 cazuriIntocmirea eronată a BVC-ului – 6 cazuriConsecinţe:Dosare de daună refuzate de ASIBAN sau datorii recuperate parţial din sumele primite dela ASIBANIntărzieri în aprobarea măsurilor de recuperare a datoriilor clienţi cu crediteneperformanteCreşterea în volum a provizioanelor constituiteNeîncasarea unor comisioane şi virări de prima către ASIBAN pentru credite care nutrebuiau asigurate pentru riscul financiar de neplată5 Incasarea comisioanelor evidenţiate la poziţia

corespunzatoare din Fişa nr.3+++ 31.07.2012 Dir

CLIPRIDirUnitati

6 Predarea dosarelor de credit detinite de clienţiimentionati in Fişa nr.3 societatea de asigurari sauin gestiunea creditelor neperformante curespectarea dupa caz, a prevederilor InstrucţiuniiN2.I49

+++ 31.07.2012 Directorgrup

7 Remedierea tuturor deficienţelor înscrise înpoziţiile corespunzătoare din Fişa nr.3

++ 31.07.2012 DirCLIPRI

8 Obţinerea semnăturilor clienţi pentru primireacarnetelor CEC, pentru situaţiile consemnate înFişa nr.3

+++ 31.07.2012 DirFinanciar

- 91 -

Fişa nr. 4CONTABILITATE SI GESTIUNE INTERNACotarea activitatii: Perfectabila

Constatări:Deficienţe privind activitatea de arhivare, astfel: nestabilirea arhivei sensibile la nivel degrup, inexistenţa registrului de evidentă curentă pentru arhivă, arhiva fiind în curs deinventariere9 Intocmirea registrului de evidenta curenta pentru

arhiva+++ 31.07.2012 Dir.

EconomicARAD

Fişa nr.5.CENTRALA INCIDENŢELOR DE PLĂŢICotarea activitatii: NesatisfacatoareConstatări:- nu s-au încheiat cu clienţii care utilizează instrumente de plată de debit convenţiiprivind declararea imediată la CIP a instrumentelor pierdute, furate, distruse sau anulate –5 cazuri10 Clarificarea neconcordanîelor dintre existenţa

faptică a cardurilor şi PIN-ui şi stocul scriptic dinlistele de evidenţă a acestora din aplicaţiaCARDPIN

+++ 31.07.2012 Dir CLIPRIDir suc.Arad

Fişa nr.6.

INFORMATICĂCotarea activitatii: perfectabilă

Constatări:- Fişe WEB –IT neactualizată – nu reflectă situaţia reală a aplicaţiilor bancare şi de firmainstalate.

11 Actualizarea fişierelor WEB-IT. Pe calculatoarese vor instala numai acele aplicatii bancare şi debirotica în strictă concordanţă cu Fişapostului/calc.

++ 31.07.2012 Dir.Financiar

- 92 -

BIBLIOGRAFIE

1. Brendan R. - Systèmes de règlements internationaux , Cujas Ed., Paris 20032.Coman Florin - Activitatea financiar contabilă a societăţilor bancare, Ed Lumina

Lex 20023. Coman Forin -Control şi audit bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti 20004. Dedu V. – Gestiune si audit bancar, Ed Economica, Bucuresti, 20035. Dedu V. – Management Bancar, Ed. Mondan, Bucuresti, 19976. Lépicier S. - Pratique des normes IFRS par la profession bancaire, Revue Banque,Paris 20057. Montebourg A - Audit, controle et lutte contre le blanchiment, Ed l’Economiste,Paris 20058. Roxin L. – Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Economica, Bucuresti, 19979. Stefan C. – Reflectii despre reglementarile contabile, bancare, de control si auditfinanciar, Ed. Economica, Bucuresti, 200510.Turcu Ion - Operaţiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex Bucureşti 1995

* * * Normele Minimale de Audit, Camera Auditorilor Financiare din Romania,Bucuresti, 2011* * * Standarde Internationale de Raportare Financiara, Camera Auditorilor din Romania,Bucuresti, 2011