ATITUDINEA CLERULUI ORTODOX ARDELEAN DIN

SECOLUL AL XVIII-LEA FAŢĂ DE UNIATISM

În toamna anului 1687, Transilvania a fost cucerită de austrieci. La 9 mai 1688,

ea a trecut sub stăpânirea politică şi administrativă centrală a împăratului Leopold din

Viena, devenind o provincie consecvent exploatată de Casa de Austria. Coincide de fapt

cu începutul perioadei ce avea să pună la încercare cruntă Biserica Ortodoxă Română din

Ardeal.

Instaurarea stăpânirii austriece asupra Transilvaniei deschidea catolicismului noi

perspective de acţiune pentru realizarea mai vechilor scopuri, împiedicate de Reformă,

scopuri care, în alte părţi, fuseseră împlinite. Trebuie ţinut seama că absolutismul

habsburgic s-a folosit de catolicism ca de un cheag spiritual care să confere imperiului

său, alcătuit dintr-un conglomerat pestriţ de popoare, un caracter mai unitar.

De la început, noii stăpâni ai Transilvaniei au fost convinşi că dominaţia lor

asupra acestei noi posesiuni se va întări numai în măsura în care catolicismul va dobândi

un rol preponderent1. Printre religiile recente, recunoscute prin diploma leopoldină din

1691, catolicismul deţinea însă poziţia cea mai slabă. De aceea politica austriacă a căutat

să confere catolicismului ponderea dorită, orientându-se în două direcţii: să readucă

progresiv privilegiile largi decare se ucurau protestanţii şi să atragă pe români la uniaţie.

Primul obiectiv l-au realizat destul de repede, prin înlăturarea cancelarului

Bethlen, judecat ca răzvrătit dincauza politicii sale acare pleda pentru independeţa

Transilvaniei, prin înfrângerea apoi a răscoalei provocate de Francisc Rakoczi şi prin

eliminrea tuturor duşmanilor calvini care stăteau în calea planurilor habsburgice2.

Pentru înfăptuirea celui de al doilea obictiv s-a apelat la iscusinţa politică a

misionarilor iezuiţi. Încă din 1699, aceştia fuseseră instruiţi ca în acţiunea lor să facă

distincţie între cele ce ţin de credinţă sau de dogmă şi cele ce ţin de ritul sau disciplina

Lucrare de seminar în cadrul cursurilor de doctorat în Teologie, specialitatea Istoria Bisericii

Ortodoxe Române, întocmită sub îndrumarea Domnului Prof.Dr.Emilian Popescu, care a şi dat avizul de

publicare.1. .Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol.I, Sinbiu, 1920, p.2.2 . Ibidem, p. 128.

bisericească. Şi aşa cum în multe rânduri s-a putut constata, misionarii au vestit celor ce

trebuiau să treacă la unirea cu Biserica Română că nu se vrea schimbarea riturilor

acestora3. Cât despre credinţă totul era trecut sub tăcere, căci în scolasticismul lor, numai

ei puteau face distincţia. Dar socoteala din târg nu s-a potrivit cu ceaa de-acasă.

Atenţia trebuia să se îndrepte mai întâi spre câştigrea preoţilor la unire şi apoi a

poporului, dar nu dintr-o dată, ci începând cu cele patru puncte deosebitoare.

DOCUMENTARE

În felul acesta s-a născut „Unirea” sau măcar concepţia despre unire, căci unirea

„adevărată” avea să se facă printr-un fals monstruos – acela din 1701, asupra căruia nu

vom insista întrucât faptele sunt unanim cunoscute. Vom insista numai asupra

conseacinţelor acestora.

Spre deosebire de toate religiile şi confesiunile creştine, uniatismul nu s-a născut

dintr-o aderare a unor mase de oameni la o concepţie religioasă, deosebită de cea pe care

o avuseseră mai înainte, care să răspundă unor noi trebuinţe sufleteşti şi să aducă o

schimbare ăn viaţa spirituală a credincioşilor. Uniaţia nu s-a făcut pe baza unor atari

considerente, ci numai dintr-unele politice.

De fapt, uniaţia a fost – aşa cum sugerează foarte bine părintele profesor D.

Stăniloae – rezultatul unei îndelungate acţiuni de violentare a conştiinţei religioase a

poporului român din Transilvania4.

„Supus unor crunte şi prelungite presiuni pentru a adera la catolicism, o parte din

poporul român din Transilvania a acceptat pentru înşelarea şi potolireaa celor ce

exercitau asupra lui aceaastă silnicie, o dependenţă administrativă de Roma papală, dar

şi-a păstrat în realitatea tot conţinutul credinţei şi cultul său ortodox. Astfel s-a născut aşa

zisul uniatism român ca un compromis artificial şi hibrid între presiunile exercitate

asupra poporului român din Transilvania şi între forţa lui de rezistenţă”5.

La scurt timp după săvârşirea dureroasei dezbinări sufleteşti a românilor

transilvăneni din 1698-1701, preoţii şi credincioşii care îmbrăţişaseră uniaţia şi-au dat

3 . D. Prodan, Suplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1967, p. 113. 4 Pr. D. Stăniloae, Uniatismul din Transilvania. Încercarea de dezmembrare a poporului român,

Bucureşti, 1973, p.11.5 Adolf Ambruster, Românii în cronica lui Ottokar de Styria, în “Studii . Revistă de istorie”,

XXV (1972), nr.3, Bucureşti, p.482, nota 77, cf. Pr. D. Stăniloae, op. cit., p. 11.

seama că toatele cele promise în diplomele leopoldine6 nu erau decât vorbe deşarte şi, în

plus, erau ameninţaţi să-şi piardă legea strămoşească. Drept aceea, îndată după instalarea

lui

Atanasie Anghel ca episcop unit, a început lupta pentru apărarea Ortodoxiei, fiind

putată timp îndelungat, cu multă stăruinţă de preoţi şi credincioşi deopotrivă, înfruntând

bătăi, temniţă şi moarte mucenicească.

Lupta pentru apăraraeaa drepteia credinţe se manifesta în diferite forme: prin

împotrivirea directă de a îmbrăţişa uniaţia; prin trimiterea a nenumărate memorii la

Curtea vieneză, fie la guvernul ardelean, ori la curţile ortodoxe din Ţările Române,

Rusia (Petersburg), precum şi la mitropolia sârbă din Carlovitz; prin trecerea unor preoţi

şi credincioşi transilvăneni în Ţara Românească sau Moldova, unde putea să

mărturisească liniştiţi credinţa lor ortodoxă şi, mai mult, hirotonisindu-se unii chiar

acolo, după care se întorceau în mijlocul poporului obidit, în speranţa că vor putea

contracara taeribilul prozelitism catolic pentru uniaţie.

Această luptă se mai realiza prin renunţarea la uniaţie a unor preoţi şi crdincioşi

carefuseseră amăgiţi sau siliţi s-o primească, ori se alegea ca ultimă soluţie lupta, în

adevăratul şi propriul ei sens – răscoalele.

Se poate spune că lupta pentru credinţa strămoşască a fost una din coordonatele

cele mai constante pe care s-a sprijinit patrimoniul spirituala al poporului românesc din

Transilvania.

Şi toate acestea pentru că „Biserica unită este o creaţie artificială şi nu pornise

dintr-o convingere”7.

Începutul luptei pentru Ortodoxie datează din chiar avremea când se urzea

uniaţia.

Reacţia împotriva unirii as venit din direcţii diferite. Au protestat împotriva ei,

dar indirect, nobilii transilvăneni care-şi vedeau ameninţată situaţia lor privilegiată, cu

deosebire în urma celei de-a doua diplome leopoldine din 17018 (prin acordarea unor

6 .Încă din 1692 împăratul Leopold declara printr-o petentă imperială că toţi cei de rit grecesc uniţi

cu Biserica Romei , trebuie să se bucure întrutotul de scutirile şi privilegiile de care se bucură feţele

bisericeşti şi credincioşii Bisericii Romane de rit latin, - D. Prodan, op. cit., p. 119.7 N.Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol.I, Bucureşti, 1915, p.347, cf. Pr.

D.Stăniloae, op. cit., p.11.8 . Aceasta prevedea , printre altele, că “şi mirenii şi cei de stare plebee (dintre românii uniţi) să

fie numaidecât cuprinşi în statutul catolic …. Şi reaşezaţi în rândul celorlalţi fii ai patriei”. Nic. Nilles,

Symbolae ad illustrandam historicam Ecclesiae orientalis,

privilegii celor care s-ar fi unit cu Biserica Romano-Catolică, nobilimea risca să-şi piardă

mâna de lucru şi s-ar fi conturat o concurenţă în plan economic cu aceştia, ori lucrul

acesta nu era nicidecum dorit. Era mult mai bine aca ţăranii transilvăneni să rămână

iobagi, dar uniţi).

Interveneaa apoi ca reacţia, întreaga Ortodoxie, în general şi cea din Ţara

Românească şi Moldova, în special. Şi nu în ultimul rând, s-au ridicat împotriva uniaţiei

preoţii transilvani9 protestând în divberse moduri, amintite, deja, mai sus.

Dar reacţia cea mai puternică a venit din partea poporului însuşi. Ea a venit mai

târziu, dar cu atât mai susţinută, mai neânfricată, mai neabătută. Poporul trsebuie să fi

fost nedumekrit la început, din cauză că inşformarea sa era slabă. Dar neinformaţi

îndeajuns trsebuie să fi fost şi preoţii, dat fiind că ei nu semnaseră actele de unire (ci

numai unii dintre protopopi), după care se trezeau uniţi.

După ce poporul s-a dumirit că se intenţionează ruperea lui de credinţa ortodoxă

strămoşească, o mişcare generală de rezistenţă s-a întins în toată Transilvania, mai ales

începând din anul 1744, cum de altfel vom avea prilejul să constatăm. Credincioşii au

început să refuze să mai asiste la slujbele preoţilor uniţi şi-şi trimiteau tinerii să se

hirotonească la episcopiile din Ţările Române vecine, sau primeau preoţi munteni, ori

moldoveni.

În cerbicia ei, Curtea avieneză a ordonat arestaraea sau, în cel mai fericit caz,

expulzarea unor preoţi ca aceştia. Dar greşea, căci românii n-au pregetat să intre în luptă

cu autorităţile, o luptă, totuşi inegală, o luptă în care stăpânii nu trsebuiau şi nu aveau

nevoie să se justifice în faţa victimelor lor. Majoritatea populaţiei ardelene s-a arătat făţiş

împotriva uniaţiei, mai ales, după îndemnurile lui Visarion Sarai, când s-a dezlănţuit o

durabilă acţiune populară, mereu în creştere, ducând unirea spre un adevărat dezastru. Şi

în toată această mişcare stăruie nume de preoţi ca ale lui Ioan Molnar din Sadu, Ioan din

Aciliu, Cosma din Deal, Ioaneş din Galeş şi celebra figură a lui Sofronie de la Cioara.

Dar cei dintâi luptători pentru crezul românesc şi ortodox au fost braşovenii,

sfătuiţi de patriarhul Dositei al Ierusalimului (atunci se afla la noi în ţară, chiar la

Braşov) să se ferească de a avea legături cu Atanasie10

9 . “Noi ţinem întru totul de credinţa românească, credinţa grecească, răspund cei din Haţeg, căci

în aceea ne-am găsit” – v. S. Dragomir, op. cit., p.17.10? .Patriarhul Dositei cât şi Calinic al Constantinopolului vor arunca anatema asupra lui Atanasie,

numit de ei “Satanasie” – Dr. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Schei (1700-

1783),

Astfel la instalarea acestui episcop la Alba Iulia , în 25 iunie 1701, cei care au

cutezat să fie prezenţi , nu pentru a preamări fapta noului episcop, ci pentru a o combate,

dezaproba şi osândi, fiindcă şi-a părăsit credinţa, sunt şi următorii preoţi: protopopul

Vasile Grid, preoţii Cristea şi Florea din Braşov, Aldulea din Zărneşti, Ioan din Tohanul

Vechi, Staicu din Râşnov, iar de la Făgăşraş Cristea şi Stan, acesta din urmă venind aici

din Satulung la dorinţa lui Vodă Brâncoveanu11. De fapt, aceştia fuseseră invitaţi la un

sobor, unde Atanasie urma să se prezinte ca nou episcop, unit, hirotonit la Viena, iar

iezuitul Neurater trsebuia să citească diploma de numire, emisă de Leopold12 . Braşovenii

la această invitaţie, se adresează lui David Corbea 13 , la Bucureşti, alăturndu-i şi o

scrisoare pentru Brâncoveanu, înştiinţându-l de cele întâmplate. Corbea îi sfătuieşte să

convoace un sobor cu preoţii din Ţara Bârsei şi să se prezinte cu o delegaţie de vreo 50

de persoane la Alba Iulia, învăţându-i cum să preocedeze pentru a nu fi înşelaţi în

credinţa şi dogmele lor14. Urmând sfatul, braşovenii s-au prezentat la Alba Iulia

protestând împotriva instalării de episcop unit în catedrala istorică a românilor ardeleni15.

De aici, deleşgaţia braşoveană s-a îndreptat spre reşedinţa mitropolitană, repetând

protestul. Rezultatul a fost acelaa că au fost daţi afară din mănăstire16.

Braşov,1901, p.34-37, doc.XIV, 3 iul. 1702; N.Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii

religioase a românilor, ed.II, Bucureşti, 1930, p.39; cf. Lucian Florea, Ortodocşi din Braşov în luptă cu

uniaţia în prima jumătate a secolului XVIII, , în “G.B.”, XXVII, 1968, 9-10, p. 992. Vlădica Dosoftei, va fi

printre cei mai dârji împotrivitori faţă de actul ce sfâşiase unitatea Bisericii dreptcredincioase din Ardeal”

v. Prof. Alexandru Elian, Legăturile mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu

celelalte Biserici Ortodoxe, în “BOR” , LXXVII (1959), 7-8, p. 929.11 . Ştefan Meteş, Românii din Ţara Bârsei, a Făgăraşului şi din Trei Scaune, Secuime şi unirea

cu Roma, în “M.A.”, VIII (1963), 1-3, p. 124; Prof. Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni,

Sibiu, 1918, p. 113, S. Dragomir, op. cit. , p.38.12 . S.Dragomir, op. cit., p. 33.13 . Candid C. Muşlea, Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, vol. I, (1292-1742),

Braşov, 1943, p.140, cf. L.Florea , op. cit. , p. 993. Familia Corbea era de origine braşoveană şi a traecut în

Ţara Românească sacrificându-şi toată averea şi influenţa ei pentru apărarea fraţilor din Şchei. Bătrânul

preot Ioan Corbea, călugărindu-se, îşi lasa averea bisericii de aici. Ajungând la Bucureşti, fraţii Corbea

devin oameni cu mare trecere pe lângă domnul Brâncoveanu, David Corbea ajungând chiar un intim al

acestuia (v. Şt.Meteş, op. cit., p.126-127.14 . S.Dragomir, op. cit., p. 35, cf. L. Florea, op. cit., p. 993.15 . S. Dragomir, op. cit. , p.36.16 . St. Stinghe, Istoria Bisericii Scheilor Braşovului (Manuscris de la Radu Tempea), Braşov,

1899, p. 25-27; Candid C. Muşlea op. cit., p. 141,143; Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi

Dionisie Novacovici, Blaj, 1902, p.48-49, la L.Florea, op. cit., p.993.

La 27 iulie 1701 această acţiune de contestarae continua prin aceea că va fi

înaintat un protest împăratului Leopold , subscris de preoţii de mai sus, afirmându-se că

braşovenii nu-l vor recunoaşte pe noul episcop şi-şi vor păstra mai departe legea în care

au trăit înaintaşii lor17. Protestul a fost publicat oficial de notarul Ioan Sarosi din Braşov,

adăugând la el şi sigiliul împărătesc, drept pentru care a fost demis din funcţia sa18.

Pilda braşovenilor au urmat-o în curând protopopii, preoţii şi mirenii hunedoreni,

care au protestat crând a fi îngăduiţi a trăi după obiceiul pravilei greceşti şi româneşti cu

toatea cele ale bisericii lor19 .

Protestul braşovenilor s-ar putea spune că aeste primul de acest gen, dacă ne

gândim că data de 25 iunie 1701, când a fost instalat Atanasie, este data naşterii oficiale

a uniatismului la noi.

Totuşi, încercări de infiltrare a uniatismului apar în 1692 şi, ca urmare, era

îndreptăţit un alt protest mai vechi al unuiaa dintre preoţii caraae subscriseseră protestul

din 1701, iulie 27, şi anume al preotului Cristea din Scheii Braşovului, fiul protopopului

Stanciu, caraae se declarase pe faţă şi în public contra unirii; prima dată la o anchetă din

26 octombrie 1699 şi apoi la instalarea lui Atanasie20.

În sfârşit, vestea unirii unor români din Ardeal cu Biserica Romei şi statornicia

abraşovenilor în credinţa strămoşească, îl determină pe Constantin Brâncoveanu să le

adreseze acestora, la 5 iulie 1701, o scrisoaare în care le spune: „Fiindcă voi aţi păzit

curată legea cea pravoslavnică care de la părinţii şi moşii voştri o aveţi, de aceasta

afoarte ne-au părut bine şi ne-am bucurat... şi s-o păziţi în continuare curată şi

nesmintită”21.

După 25 iunie 1701, preoţii din ţinutul Bârsei şi din Braşov au trăit, caş i mai

înainte, în legea strămoşească. Ei se hirotoneau în Ţara Românească, iar după hirotonie

17 . Timotei Cipariu, Acte şi fragmente latine româneşti pentru istoria Bisericii romane mai ales

unite, Blaj , 1955, p. 268-269; v. şi Silviu Dragomir, op. cit., p. 38; L. Florea , op. cit., p. 994 (n. 16).18 . L. Florea, op. cit., p.15.19 . Ioan Lupaş, Dezbinarea bisericească a românilor ardeleni în lumina documentelor din întâia

jumătate a veacului XVIII, în vol. “Studii, conferinţe şi comunicări istorice , I, Bucureşti, 1927, p. 243; S.

Dragomir, op. cit. , p. 40.20 . Alex. Pop, Dezbinarea în Biserica românilor din Ardeal şi Ungaria, ed. II, Bucureşti, 1920,

p.55; cf. Şt. Meteş, op. cit., p. 125)n.22). 21 . St. Stinghe, Istoria Bisericii …., p. 27-28, cf. L. Florea, op. cit., p.994.

erau obligaţi să depună un jurământ, că vor păstra şi apăra întru totul curată credinţa

străbună22.

În această primă jumătate a secolului XVIII-lea unirea a fost periclitată serios şi

de răscoala lui Francisc Rokoczy23.

În acest context al revoluţiei rakocziene de eliberare s-a remarcat preotul Ioan

Tirca , cel care, la 1701, reuşeşte să ocupe scaunul episcopal de Alba Iulia, pentru vreo

patru ani, intitulându-se singur atunci când se adresa lui Rakoczy „smeritul şi plecat

Tirca Ion cu voia Mării sale Ardealului episcop românilor24. Era vorba de un preot cu

oarecare cunoştinţe care, în 1700, înţeles cu calvinii se ridicase împotriva unirii, adunase

iscălituri pentru acest lucru, a umblat în Ţara Românească pentru a fi hirotonit, ajungând

în cele din urmă preot în Ţara Haţegului25.

Ajuns episcop la 1707, prin vrerea clerului şi a poporului dreptcredincios, rămas

fidel rânduielilor creştinătăţii răsăritene, a ţinut un sinod în care unirea cu Roma a fost

declarată nulă26.

Între adepţii lui Tirca conoaştem doi protopopi: pe „notareşul”soborului, Vasile,

şi pe fratele său, protopopul Petru din Daia27 .

22 . v. Şt. Stinghe, Documente…, p.38, doc. XV, 18 septembrie 1708, p.13-14, doc. 7, 21 iulie

1701, la I.Lupaş , Dezbinarea…, p. 253. 23 . Pr. Prof. Drd. Constantin Cojocaru, Românii ortodocşi din Transilvania şi mişcarea curuţilor

(1703-1711). Implicaţiile Moldovei, Extras din revista “Teologie şi viaţă”, 1991, nr. 1-3, p. 40-55.24 . N.Iorga, Studii şi documente, Bucureşti, 1902, vol. IV, p. 72; cf. S. Dragomir, op. cit., p. 74;

C. Bobulescu, Feţe bisericeşti în războaie, răzvrătiri şi revoluţii, Chişinău, 1930, op. cit., p.28. N.Iorga,

Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, p. 183, 184, 200; I. Lupas, Istoria bisericească…., p. 116; idem,

Dezbinarea…,, p. 248; L. Patache, Românii ortodocşi în lupta cu catolicismul după 1700, în “ S.T.” II

(1950) , nr.3-6, p.225.25 . N.Iorga, Sate şi preoţi…, p. 183, Gheorghe Şincai în Cronica Românilor spune că acesta nu

era decât”un fost popă românesc şi învăţat în limba ungurească şi latinească “, care “fusese prins şi îl ţinea

în fiare la mănăstire”, întrucât periclita unirea (1886, tom II, p. 331 la C.Bobulescu, op. cit., p. 28). 26 . Pr. Prof. Grigorie T.Marcu, Lupta lui Petru Maior împotriva papalităţii , în “Ortodoxia” (IV)

1952, 3-4, p.491; I.Lupaş, Istoria bisericească, p. 116.27 . S.Dragomir, op. cit., p.94; C.Bobulescu, op. cit. , p.28, Ştiri despre acest preot ajuns episcop

mai avem în 1708 într-o scrisoare a lui Rakoczy către stolnicul Constantin Cantacuzino; N. Nilles, op. cit.,

p.372-375 la N. Iorga, Sate şi preoţi…, p.200.

Dar, odată cu îndepărtarea lui Rakoczy din arena luptei de eliberare, încercarea

de a reânvia mitropolia Ardealului a eşuat, episcopul Tirca retrăgându-se în părţile

Maramureşului28.

Reaşezat la Alba Iulia, însuşi Atanasie a făcut încercare de a lepăda unirea în

1711. Prilejul era prielnic, căci murise şi împăratul Leopold şi cardinalul Colonici. Sub

influenţa acestor evenimente, cei doi fraţi protopopi amintiţi, Vasile şi Petru, fac o

încercare de înlăturare a uniaţiei. Ei izbutesc la un moment dat să înduplece nu numai pe

protopopi, ci şi pe Atanasie în aceaastă direcţie. Se pare că, în iunie 1711, a existat chiar

un sobor al protopopilor care s-au lepădat de unire, lucru ce a făcut ca, până în

noiembrie, Transilvania să fie eliberată de uniaţie. Faptul n-a ţinut mult datorită lui

Atanasie şi altor protopopi, care, slabi din fire, au cedat intimidările iezuiţilor care i-au

obligat la noi mărturisiri de credinţă în favoarea uniaţiei29. În felul acesta politica

habsburgico-catolică, de acaparare a conştiinţelor naţionale, aveaa să înregistreze un nou

succes.

Evenimentele de respingere a uniatismului nu s-au oprit, însă, aici, ci preoţii

români au continuat să protesteze împotriva înceracărilor de atragere forţată la uniatism,

aşa cum am văzut în cazul braşovenilor.

Oricât ar fi vrut iezuiţii să se creadă – pentru a induce în eroare – că tot poporul

românesc din Ardeal s-ar fi lepădat de ortodoxie, lucrurile sunt infirmate de o conscripţie

din 1716, care chiar dacă nu oferă date prea interesante, răstoarnă aserţiunea de mai sus30

.

28 . S. Dragomir , op. cit., p.75.29 .Pr. prof. Mircea Păcurariu, Încercări şi reveniri de preoţi şi parohii unite în sânul Bisericii

strămoşeşti până în anul 1948, în “BOR” LXXXVI (1968), 9-10, p. 1095-1096; Ştefan Lupşa, Încercări de

reântregire a Bisericii române după 1700, în “BOR”, LXXV (1957), 10, p.1037.30 . S.Dragomir, op. cit., p.108. Este adevăraşt, clerul unit întrecea la număr de aproape cinci ori

pe cel ortodox (2260 de uniţi, faţă de 465 de ortodocşi). Şi tot adevărat este că numărul preoţilor uniţi era

în creştere coninuă, încât de la 2000, în 1700, se ajunsese la numărul de 2260, în 1716, rămânând oarecum

constant, căci în 1750 statisticile confirmau un număr de 2100 preoţi uniţi (v. N. Iorga, Sate şi preoţi…

p.176; cf. D. Furtună, Preoţimea românească în secolul XVIII. Starea ei culturală şi materială, Vălenii de

munte, 1915, p.123; A. Bunea, op. cit., p.382, iar după mişcările din 1760-1761 numărul lor avea să scadă,

ajungând în 1764 la numărul de 1637 ( A.Bunea, op. cit., p. 283; cf. D.Furtună, op. cit., p.123). Şi dacă aşa

se întâmpla în rândul uniţilor , se pare că până la 1764 numărul preoţilor ortodocşi creştea astfel încât, la

conscripţia din 1762, s-au înregistrat 1380 de preoţi ortodocşi ( S. Drtagomir, op. cit., vol. II, p. 284-285;

cf. Pr. D. Stăniloae, op. cit., p.4o-41).

În ciuda tuturor vicisitudinilor, preoţimea ortodoxă era hotărâtă să nu cedeze,

înmulţindu-şi rândurile cu orice preţ, acest fapt constituind în mod sigur, un fel de a

protesta, o atitudine tacită luată împotriva celor ce-şi făceau un ideal din a stârpi credinţa

ortodoxă.

Ca urmare, un aspect al mişcării de rezistenţă a preoţilor l-au constituit

hirotoniile în ţările vecine, căci la ei în Ardeal, preoţii ortodocşi fuseseră văduviţi de un

conducător spiritual. Astfel, hirotonirile peste munţi au fost foarte numeroase până la

1760, întrucât aceasta a fost perioada în care Transilvaniei i-a lipsit un vlădică ortodox.

Imediat după trecerea lui Atanasie la uniatism au început să se facă hirotonii în Ţara

Românească31.

În 1713, preoţii şi epitropii din Braşov trimit mitropolitului Antim Ivireanul două

scrisori la care avlădica le răspunde că a hirotonit pentru ei un diacon în preot şi un

grămătic în diacon32 , hirotonii făcute pentru a le fi de ajutor în lupta contra propagandei

acatolice, mai ales că aceşti preoţi hirotoniţi în Ţara Românească trebuiau să steaa un

timp pe lângă mitropolit să se deprindă mai bine, probabil, cu învăţătura Bisericii

Ortodoxe.

Dar după moartea lui Atanasie, situaţia Bisericii braşovene încşepea să se

înrăutăţească, mai ales că+ legăturile acu Ţara Românească vor fi îngreuiate de către

autorităţi.âÎn ce priveşte scaunul episcopal unit, acesta rămâne vacant o perioadă, până

31 . Ca atare la 1701 , mitropolitul Teodosie hirotonea pe grămăticul Petru pentru biserica din

Satulung-Braşov (S. Stinghe, Documente, I, p.13-14, la pro. Prof. Mirceaa Păcurariu, Legăturile Bisericii

Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în sec. XVI-XVIII teză de doctorat, în

“M.A.”XIII (1968) 1-3, p.59); la 1706, acelaş mitropolit, fratele protopopului de la Braşov, Vasile Grid

( S. Stinghe, Documente, I, p.38); în 1713, murind preotul Radu Tempea I, în locul lui va fi hirotonit, tot la

Bucureşti, diaconul Ion al popii Petru Cărăuşu şi o dată cu el se pare că a mai fost trimis şi fiul

protopopului Floreaa Băran,, Teodor, care a fost hirotonit în 1717 ( S. Stinghe, Documente, I, p. 49-50;

Candid C. Muşlea , Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului, vol. I, (1292-1742) Braşov 1943,

p.140). Ttot în 1713 a fost hirotonit diacon de către mitropolitul Antim Ivireanu şi Radu Tempea II,

autorul Cronicii scheiene, ca la 1716 să fie hirotonit preot ( S. Stinghe, Istoria Bisericii Scheilor …, p.45;

C. Muşlea, op. cit., p. 155). De asemenea, hirotoniţi în Ţara Românească au mai fost protopopul Eustatie

Vasilievici (1721), (S. Stinghe, Istoria …, p.56, C. Muşlea, op. cit., p.160), dascălul Ioan Leu, ales preot la

biserica Sf.Nicolae (1733) (S. Stinghe, Istoria…, p.119; C. Muşlea, op. cit., p.202-204), Vasile Băran, al

treilea fiu al protopopului Florea (1734) ). ( S . Stinghe, Istoria… p.124-125; C. Muşlea, op. cit., p.202-

204) şi probabil mulţi alţii.32 . S. Stinghe, Documente…, p.48, doc. XXI, 15 februarie 1713; Pr. Prof.I. Rămureanu, Antim

Ivireanul, luptător pentru ortodoxie în “B.O.R.”, LXXXIII (1965), 8-9, p.838.

când în 1721 a fost numit de papă ca episcop, român ul renegat Ioan Pataki, unul dintre

ceimai teribili şi convinşi adepţi ai catolicismului î’n formă uniată.

În acelaşi timp papa Inocenţiu XIII va mai decraeta înfiinţarea episcopiei unite la

Făgăraş33, în locul unde marele Brâncoveanu construise frumoase mănăstire de la

Sâmbăta34.

Dacă până la alegerea lui Pataki românii se bucuraseră de o perioadă relativ

calmă, de acum înainte aveaau să lupte enorm împotriva cerbiciei acestuia de a încerca

să-i aducă pe toţi la unire35.

La instalarea lui Pataki în Făgăraş luaseră parte şi câţiva preoţi ortodocşi din

Schei, împreună cu epitropii lor: protopopul Florea Baran 36, preotul Radu Tempea,

epitropii Petru, Radu Pădure şi Radu Duma, carae avor cere noului episcop ca ortodocşii

braşoveni din Ţara Bârsei să fie lăsaţi să rămână ca şi până acum, obligându-se să

33 .S. Dragomir, op. cit., p. 95.34 . Nicolae Aron, Monografia bisricilor… din Făgăraş, 1913, p.197-198, la S. Dragomir, op. cit.,

p.97. Atunci când biserica le-a fost răpită românilor făgărăşeni, aceştia au trimis un memoriu la Curtea din

Viena, arătând nedreptatea şi fărădelegea episcopului Pataki. Totodată, pentru revenirea acestei biserici în

posesia românilor ortodocşi, a intervenit şi doamna Marica, văduva lui Brâncoveanu. . Camera aulică din

Viena a dat totuşi ordin episcopului Ioan Pataki să restituie biserica, ceea ce , însă, nu s-a întâmplat. Cu

toate insistenţele , Curtea din Viena a zădărnicit pronunţarea unei sentinţăe, consfiinţând unul dintre cele

mai nelegiuite şi ruşinoase acte săvârşite împotriva noastră: răpirea bisericii din Făgăraş. S.Dragomir, op.

cit ., p. 98-107; I. Lupaş, Dezbinarea…, p.250-251.35 . St. Mateş, Relaţiile Bisericii Româneşti Ortodoxe din Ardeal cu Principatele Române în sec.

XVIII, Sibiu, 1928, p.7, cf.L.Florea, op. cit., p.998 (S.Dragomir, op. cit., p. 98-101; I. Lupaş,

Dezbinarea…, p.250-251. El a fost instalat împotriva voinţei românilor ortodocşi tocmai în această

biserică în care un preot catolic l-a întâmpinat pe noul ales cu o cuvântare maghiară, iar teologul iezuit l-a

întâmpinat cu o cuvântare latinească (Ibidem, p.99-100; I. Lupaş, Dezbinarea…, p.250). După tot acest

protocol , preotul ortodox al bisericii Brâncoveneşti , Toma, a oficiat Sfânta Liturghie, la care am asistat şi

ca oaspeţi. După liturghie s-au citit cele două bule papale din 1721 – cea prin care era numit Pataki şi cea

prin care biserica în cauză “era dată uniţilor” , iar mai apoi Pataki a încercat atragerea făgărăşenilor

împreună cu preotul

Toma la uniatism (Ibidem, p.251 ; S. Dragomir, op. cit., p.100-101). Preotul şi, o dată cu el,

întreaga comunitate au refuzat această propunere, ceea ce l-a făcut pe episcopul unit să interzică preotului

să mai oficieze vreo slujbă, ba mai mult, l-a arestat împreună cu epitropul Vasile Pop, aruncându-I în

temniţă, iar apoi a numit ca preot al bisericii brâncoveneşti pe un protopot Ionaşcu (Ibidem, p. 101; I.

Lupaş, Dezbinaraea… p.251). 36 .Lucian Florea, art. Cit., p.997; Era noul protopop ales dupămoartea, la 1714, a protopopului

braşovean Vasile Grid.

plătească dajdia arhierească faţă de el şi făcând cinstita ascultare faţă de stăpânire37.

Pataki nu le promite nimic sfătuindu-i să aştepte răspunsurile acasă, dar a încercat să le

impună preoţilor ca aceştia să-l pomenească la Liturghie pe el şi nu pe mitropolitul Ţării

Româneşti. La această cerere, protopopul răspunde cât se poate de hotărât că „nu se

primesc dogmele cele nouă şi nici se va pomeni în Biserica noastră episcop unit”38.

Oricât de fanatic a fost însă episcopul unit, urându-i pe ortodocşi39, nu a reuşit să

stârpească sămânţa ortodoxiei româneşti din Ardeal, căci, deşi obstrucţionaţi, preoţii au

continuat să se hirotonească, fie la bătrânul episcop Dosoftei al Maramureşului, fie în

Muntenia sau Moldova, ori în părţile Ardealului şi Timişoarei. Preoţii au rămas în

continuare ostili ideii de unire cu Biserica Romei, încât însuşi episcopul afirma la 3 iunie

1727 că, voind să introaducă modificări în slujba Liturghiei, preoţii nu l-au ascultat, ci au

continuat să-şi facă slujbele după vechea datină, „schisma” dăinuind în mşulte locuri40.

Rezistând eroic atacurilor uniate, românii braşoveni au reuşit până la urmă să

obţină în 1724 dependenţa de Episcopia Râmnicului, după ce le fuseseră interzise

legăturile cu mitropolitul muntean sub motiv că Ţara Românească se afla în „ţara

Turcului”41. Mai târziuromânii de aici au intrat în legătură cu mitropolia sârbă de la

Carlovitz.

Astfel , în 1735, o delegaţie, în frunte cu preotul Eustatie Grid va discuta la

Carlovitz problema Bisericii braşovene, pledând ca aceasta să fie luată sub ocrotirea

mitropoliei sârbe. Este cunoscut momentul când, în 1735, vine la Braşov un episcop sârb,

Nicanor Meletievici, carae instituie ca protopop al oraşului pe preotul Radu Tempea,

vrednic şi luminat păstor de suflete42.

Tot un astfel de protopop luminat şi luptător pentru credinţa ortodoxă a frost

Eustatie Vasilievici, tatăl marelui cărturar Dimitrie Eustatievici, autor al celei dintâi

37 . Ibidem, p.009.38 . S. Stinghe, Istoria Bisericii…., p. 66/67 (cf. ibidem) ; S. Dragomir, op. cit., p. 114. 39 . Se spune că la auzul veştii trimise de protopop, episcopul “se umplu de otrava mâniei”, jurând

aproape că nu le va da pace “până la moarte” (Ibidem, p.114).40 .I. Lupaş, Dezbinarea…, p.252.41 . Li se permisese să depindă de Episcopia Râmnicului pentru că Oltenia intrase sub ocupaţie

habsburgică între 1718-1739; Ibnidem, p. 253-254; S. Dragomir, op. cit., p. 115-116; L. Florea , art. Cit.,

p.999.42 . I. Lupaş, Dezbinarea…, p.254, S. Dragomir, op. cit., p. 118-121; L. Florea, art. cit., p.1002, T.

Bodogae, art. cit., p.847.

gramatici româneşti şi director al primei şcoli normale de învăţători, deschisă la Sibiu pe

la 178543.

În 1736, protopopul Eustatie va face o călătore în interesul Bisericii sale la

Belgrad şi apoi la Carlovitz pentru a cere intervenţia lui Vincenţiu Ioanovici44 în favoarea

salvării situaţiei Bisericii Ortodoxe ardelene.

Dar nu numai în Serbia va merge protopopul Eustatie, ci va ajunge şi în Rusia ,

sfătuit probabil şpi de secretarul mşitropolitului sârb Vlad Mălăescu, un român

braşovean. Aceasta se întâmpla pe la sfârşitul lui 174345.

Dintr-un ucaz al ţarinei Elisabeta Petrovna, din 1744, aflăm şi scopul vizitei

protopopului: el venise la Curtea rusească pentru a se plânge asupra atacurilor,

supărărilor şi necazurilor ce le fac eterodocşii bisericii din Braşov şi totodată veni8se

pentru a strânge fonduri cu carae să poată repara biserica din Schei46. „Călătoria aceasta a

clericului român din Ardeal câştigă în importanţă - spune istoricul Silviu Dragomir –

mai ales prin faptul că deschide orizonturi noi pe seama strămoşilor noştri, care erau gata

de orice jertfă pentru mântuirea bisericii lor47.

Cele expuse până acum le putem considera drept reacţii sau atitudini faţă de unire

în prima jumătate a secolului al XVIII-lea ale preoţilor ardeleni şi totodată ale

credincioşilor lor. Ne-am axat mai mult pe înfăţişarea atitudinii preoţilor braşoveni în

această perioadă, căci ei au fost, de altfel, cei maivigilenţi, când era vorba de unire.

Reacţia lor stă în originea unui alt lung şir de asemenea aatitudini care îşivor avea

începutul la 1744, iniţiate de călugărul Visarion Sarai.

Mişcarea de rezistenţă a poporului şi a preoţilors-a amplificat din 1744, aceasta

fiind determinată şi de faptul că în paralel cu îngrădirile de ordin religios a sporit şi

43 . I.Lupaş, Dzbinarea…, p.254; L. Florea, art.cit., p.1003.44 . I.Lupaş, Dezbinarea…, p. 254, L. Florea, art. cit., p. 1003; S. Dragomir, op. cit., p. 122-123, I.

Lupaş, Istoria bisericească… , p. 117.45 . S. Dragomir, op. cit., p. 124, C. Bobulescu, op. cit., p. 36; Pr. Prof. Grigorie T. Marcu, Lupata

lui Petru Maior împotriva papalităţii în “Ortodoxia”, IV (1952), 3-4, p. 492.46 . S. D ragomir, op. cit., p. 124-126. Reuşeşte să strângă 13.000 de florini, cu ajutorul cărora a

fost reparată biserica, adăugându-ise şi turnul cu ceas. Ibidem , p 26; Pr.prof. Grigorie T.Marcu, art. cit., p.

492, n. 5. Pe frontispiciul turnului se poate citi inscripţia: “Pia liberalitate Elisabetae Petrovnae,

Imperatricis totius Rusiae, Monocraticism invictae hic sacer locus est renovatus anno 1751” adică “Cu

dărnicia evlavioasă a Elisabetei Petrovna, singura stăpânitoare neânvinsă peste toată Rusia s-a renovat

acest sfânt locaş în anul 1751” (vezi şi I. Lupaş, Istoria bisericească…, p.117).47 . Op. cit., p.26.

exploataraea social-economică. Bineânţeles, nu fără scop, căci atunci când se propunea

preoţilor ortodocşi să se unească cu Biserica Romei se aducea în faţa lor şi promisiunea

unei vieţi mai bune48. Dar viaţa bună promisă nu era altceva decât momeala, aşa că, cei

care apucaseră să se unească rămâneau în aceeaşi situaţie precară ca şi fraţii lor care nu

se lăsaseră amăgiţi. Aşadar dacă aceste scutiri nu veneau, preoţii uniţi nu conteneau cu

memoriile şi jalbele în care cereau să li se acorde acele drepturi promise încă de la

începutul unirii prin diploma împăratului Leopold (1701).

De aceea, în 1727, îi vedem cerând ajutor ca măcar copiii lor să se bucure de

unele scutiri, iar dăjdiile şi cvartirurile apăsătoare să nu mai atingă pe oamenii Bisericii49.

Se poate vorbi în acest caz şi de o reacţie a preoţilor uniţi, desigur mai slabă decât cea a

ortodocşilor, deoarece aceasta din urmă avea o cauză dublă: lupta împotriva

constrângerii religioase şi împotriva exploatării (economice, sociale şi politice). Apoi,

dacă uniţii obţinuseră până la urmă unele scutiri, prin unele decrete imperiale, românii

ortodocşi nu au avut decât privaţiuni: întemmniţări pentru simplul motiv că refuzau

uniaţia, răpiri de bunuri, bătăi şi multe alte constrângeri. Într-un cuvânt starea preoţilor,

ca şi a tuturor credincioşilor ortodocşi, era dintre acele mai raele. Într-o plângere adresată

autorităţilor, de către un grup de preoţi se afirmă: „porţie dăm noi românii cât toate

celelalte neamuri din Ardeal, toate laolaltă, şi ei spun şcă pământul îi a lor. Cvartire dăm

noi întocmai ca şi cărăuşir. Tot am aşteptat mila crăiesei...”50. Iar mult mai târziu,

descriind necazurile preoţăilor din unele regiuni şi ale poporului deopotrivă, un preot

spunea: „Preoţii erau căutaţi în păduri, erau legaţi şi puşi în carcere de unde nu mai

ieşeau. Poporul era dus în baionete la unire. Mulţi preoţi şi mireni emigrau ca să scape...

Preoţii într-atât se răriseră încât abia la douăzeci de sate se afla un preot şi acela plin de

bătrâneţi51.

48 . Articolul al III-lea prevedea înglobarea în “statutul catolic” nu numai a clerului unit ci şi a

laicilor, chiar a “plebeilor” încetând să mai fie considerasţi toleraţi (v. Pr. prof. Dr. Mircea Păcurariu,

Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru Institutele teologice, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 309; a

se vedea şi S. Dragomir, op. cit., p.28. 49 . N. Iorga, Sate şi preoţi…, p.216, cf. D. Furtună, Preoţimea…, p.118.50 . Preoţii Ioan Marin din Poiana, Pavel din Rod, Samoilă din Apold, Petru din Cărpiniş, Ioan din

Răchita, semnau în 1760 această plângere – S. Dragomir, op. cit., anexa 129, la T. Bodogae, Lupta

clerului…, p.848.51 . Acestea au fost scrise de un preot sinteştean, Partenie Gruescu în nr. 107 din 1870 al ziarului

“Albina, rânduri citate în S. Boca. Două secole – XVIII şi XIX – din istoria Lipovei, în “Vestul” nr. 2490

din 20 aprilie 1941 la Prot. Ion B. Mureşianu, Contribuţii la istoria Bisericii bănăţene din prima jumătate a

Acesteas erau condiţiile în care erau obligaţi să trăiască românii care refuzau

unirea.

Dar „primăvara anului 1744 aduse pe seama strămoşilor noştri nădejdea

mântuirii”52, prin apariţia călugărului Visarion Sarai la chinuitoarele aşteptări ale

românilor transilvăneni greu încercaţi în trăirea lor naţională şi religioasă.

Călugărul Visarion, prin propaganda antiunionistră pe acarae a întreprins-o, a

generat o mişcare religioasă de rezistenţă împotriva unirii, „deschizând seria mişcărilor

naţional-bisericeşti ce vor mistui pacea şi liniştea stăpânitorilor Ardealului românesc de-

a lungul secolului al XVIII-lea53.

Acest simplu călugă+r, desprae ale acărei cunoştinţe de limba română s-a discutat

îndelungat54, intră în Transilvania pe la Lipova, îndreptându-se apoi spre Dobra în judeţul

Hunekdoara, pe Valea Mureşului, unde prin predicile sale îndemna la lepădarea unirii.

Pretutindeni era întâmpinat de mii de credincioşi. S-a îndreptat apoi spre Deva, Orăştie,

ajungând până la Siliştea Sibiului, peste tot îndemnând:”Părăsiţi uniaţia, căci ea

sec. XVIII (călugărul Visarion Sarai), în “MB”, XVIII (1968) , 10-12, p.644.52 . S. Dragomir, op. cit., I., p.137.53 . Ibidem, II, p.31. Cel care ne dă informaţii foarte precise şi oarecum contemporane despre

această mare fugură istorică a protopopului Nicolae Stoica Mehadia, a cărui “Cronică” păstrează date

necunoscute din alte izvoare despre acesta (Pr.prof. I.Ionescu, Cuviosul Visarion Sarai în lumina Cronicii

protopopului Nicolae Stoica din Mehadia, în “BOR” LXXXIX (1971), 9-10, p. 1029-1036, Manuscrisul

original al Cronicii Banatului – căci aşa se numeşte – autograf al lui Nicolae Stoica,, se află în Biblioteca

Academiei Române, Bucureşti, începând cu anul 1943, şi area acota 5520, fiind editat de Damaschin Mioc:

Nicolae Stoica, Cronica Banatului, Edit. Acad. , Bucureşti, 1969, p. 365, în colecţia “Cronicile României”,

VII; v. ibisem, p.1029, nota 2). În afara Cronicii lui Nicolae Stoica, există o bogtată literatură în care se pot

găsi informaţii despre viaţa, personalitataea şi opera acestui călugăr: George Bogdan Duică, Călugărul

Visarion Sarai, Caransebeş, 1896; Prot.GH. Ciuhandu, Călugării Visarion şi Sofşronie şi mucenicii

Ortodoxiei în Ardeal, Sibiu, 1932; Prot. Dr. Gh. Cotoşman, Eremitul Visarion Valahul, în “MB”, VII

(1957), 1-3, p. 99-124; Ion B. Mureşianu, op.cit., p.639-653; S. Dragomir, op. cit., 1, p. 137-150; A se

vedea şi C.Bobulescu, Feţe bisericeşti…, p.29; M. Păcurariu, Încercări şi reveniri…, p.1097; Idem Istoria

Bisericii… p.383; N. Iorga, Sate şi preoţi…, p. 252, I. Lupaş, Istoria bisericească… p. 117.54 . G. B. Duică, op. cit., p.20, susţine că lui Visarion îi trebuia un interpret pentru limba

română,deşi în altă parte recunoaşte că el ştia greceşte, latineşte, sârbeşte (conform un or documente). Ca

urmare, Visarion n-ar fi fost un simplu călugăr fără cultură, ci unul cult, î’ncât a fost în stare să impună

atâta respect, ca mitropolitul Carlovitzului să-I sărute mâna. La gradul de acultură pe acarae l-a avut,

trebuie să fi ştiut şi româneşte, încât a putut să fie foarte bine înţeles de oameni: Pr. prof. I. Ionescu, op.

cit., p. 1035-1036, notele 29-32. Noi suntem de părere că dacă nu ar fi vorbit bine româneşte predica sa n-

ar mai fi avut efectul ştiut, fiind lipsită de verva care să poată dinamiza masele atât de puternic.

înseamnă stricarea legii şi pierderea sufletului.... Alungaţi pe preoţii lor (uniţi), nu mai

primiţi să vă slujească ei”55. În mai puţin de trei luni cuvântul său simplu, dar

convingător reânvie încrederea în mai bine, dă nebănuite puteri de rezistenţă şi

zădărniceşti înfăptuirile de mai bine de un sfert de veac de silnicii puse în slujba

dezbinării şi înrobirii într-o vreme în care aspiraţiile ortodoxiei româneşti erau şi

aspiraţiile întregului neam. Căci apărarea credinţei însemna lupta împotriva exploatării

feudale a habsburgilor”56.

Rezultatul propagandei sale îl recunoaşte însuşi episcopul unit Inochentie Micu,

care la deschiderea sinodului din 6 iulie 1744, spunea: „La îndemnul lui, în multe locuri,

poporul nu merge la biserică, nu se serveştede preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără

prohod şi fără de mângâierile duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femei bătrâne şi se

întâmplă şi alte daune spirituale de felul acesta”57. Iar pastorul calvin Petru Bod scria:

„Oriunde pătrundea faima călugărului, îmbrăcată ca de obicei în multe poveşti, românii

se lepădau de unire”58.

După toate acele întâmplate nu a întârziat nici reacţia represivă a autorităţilor,

care, conştiente acă pentru ele nu exista altă soluţie, l-au arestat pe Visarion, trimiţându-l,

după un lung interogatoriu, în închisoarea de la Kufstein. Se pare că acolo a şi murit. Se

ştie că în vremea noastră Biserica l-a canonizat.

Cu toate măsurile represive luate59 , asupritorii n-au mai putut opri exodul din

sânul uniatismului. Astfel, s-au putut constata nenumărate cazuri de preoţi reveniţi la

ortodoxie, fie că fuseseră hirotoniţi întâi de uniaţi, fie că fuseseră hirotoniţi ortodox şi

apoi trecuseră la uniatism. Aceştia dădeau câte o declaraţie la mitropolia Bucureştiului

prin care făgăduiau că se leapădă de uşniaţie şi revin cu toată căinţa în sânul Bisericii

strămoşeşti, legându-se cu blestem că vor rămâne ortodocşi până la moarte60.

55 . T. Bodogae, op. cit., p. 849.56 . I. B. Mureşianu, op. cit., p. 639.57 . A. Bunea, Din istoria românilor, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900, p. 159; cf. S.

Dragomir, op. cit. , p. 143. 58 . Petru Bod, Brevis Valachorum Transylvaniarum incolentium historia, liber 2, cap. 4, cf.

ibidem.59 . S. Dragomir, op. cit., I, p. 152-160; Pr. prof. M. Păcurariu, Istoria Bisericii…, II, p. 385; Idem,

Încercări şi reveniri, p. 1098.60 . Se cunosc asemnea declaraţii date de către trei diaconi şi treisprezece preoţi în cursul anilor

1744-1745 şi încă o declaraţie dată în faţa mitropolitului Grigorie IV “de la Colţea” în 1787 ( D. Furtună,

op. cit., p. 235-241, cf. Păcurariu, Legături9le, p. 65, idem Încercări şi reveniri, p.1098.

Pe la 1745-1746 episcopul rutean Manuil Olsavszky a fost însărcinat de către

Curtea din Viena să facă o vizită în Ardeal în scopul întocmirii unui raport. Avea să

constate dezastrul pe acare îl provocase pentru uniatism propaganda „impostorului

monah mincinos” (Visarion)61. În părţile Sibiului, Făgăraşului şi Albei Superioare –

constata el – „55 de preoţi orientali uzur paseră beneficiile şi stola preoţilor uniţi, abătând

şi poporul de la unire”. Olsavsky îi numeşte pe aceştia „corifeii mişcării”, spunând că toţi

sunt ucenicii lui Visarion, după care îi enumeră: popa Matei din satul Colun, popa Oprea

din Glâmboaca, popa Măcinic din Nucet, Matei din Cornăţel, Toma Dobra din Racoviţa

(fost unit), popa Oprea şi Adrian din Sebeşul de Sus, poa Sima din Porceşti, popa Man,

popa Vasile, care fusese unit, din Răşinari, Bucur Neagul din Poplaca, Ioan din

Gurarâului, Tăban din Orlat, Dan şi Vasile din Silişte,Ioan din Galiş, Măcinic din Sibiel,

călugării din schiturile Arpas, Porceşti şi Scorei.

Printre urmaşii lui Visarion au fost unii care au săvârşit acte de violenţă la

Răşinari, Poplaca, Orlat, Sibiel, Birchiş şi cea mai gravă răzvrătire în satul 62. Singura

soluţie pe acare o oferea acest episcop pentru reuşita unirii era aceea de a fi stârpiţi

neuniţii.

Şi, ca să ne4 kconvingem că preoţimea, în general, a avut un rol nemăsurat în

luminarea poporului în fruntea căruia a stat mereu, atunci când s-au cerut clerului unit

propuneri potrivite pentru a pune stavilă mişcării antiunioniste, acesta a exprimat părerea

că mişcarea a fost pricinuită de „falsul călugăr” Visarion şi de alţi preoţi veniţi din

Muntenia

şi Moldova ca să cutreiere satele; „ei învăţau poporul nu numai să osândească

unirea, şi să nu recunoască pe preoţii uniţi, ci şi ca cei grijiţi cu tainele uniţilor sunt pe

veci condamnaţi”. Ca urmare, au oprit pe credincioşi de a mai sta de vorbă cu preoţii

uniţi, căci uniţii au profanat bisericile63.

La măsurile luate de autorităţi, preoţii uniţi adăugau altele: să nu se mai permită

intrarea în Transilvania a nici unui preot, iar dacă cineva va vrea să trecă în Ţara

Românească să fie examinat îndeaproape pentru a se putea constata că nu se duce să se

61 . “Între ţăranii aceştia proşti învăţătura impostorului monah mincinos a pătruns atât de adânc,

încât cu mijloace blânde şi spirituale ori cu sfaturi nici că se va putea stârpi, decât numai, dacă se va aplica

în contra lor forţa brutală” (S. Dragomir, op. cit., I, p. 166). 62 . Ibidem; C.Bobulescu, op. cit., p.35.63 . S. Dragomir, op. cit., I, P. 147.

hirotonească acolo, iar de se va dovedi aceasta să fie întemniţaţi; să se impună, sub

ameninţarea unor pedepse grele, cercetarea bisericilor unite64.

Cu toate aceste restricţii, hirotoniile de peste munţi n-au încetat să se producă,

continuând şi în anii următori65. Amintim în acest sens o seamă de luptători pentru

credinţa străbună: într-un act din septembrie 1750 se arată că un preot, sfinţit de curând

în Valahia, umbla prin sataele din scaunul Săliştei, vânzând cărţi aduse din Bucureşti şi

arătând poporului o scrisoare a ţarinei Elisabeta către ambasadorul ei din Viena în

favoarea românilor ortodocşi din Transilvania precum şi hrisovul lui Grigorie Ghica II

prin care se acorda românilor dreptul de a se aşeza în Ţara Românească66.

Un alt cunoscut luptător era Popa Cosma din Deal, hirotonit la 1745 de Neofit

Cretanul, mitropolitul muntean67, popa Măcinic din Sibiel a fost hirotonit la Bucureşti în

1746, fapt pentru care episcopul unit Petru Pavel Aron l-a aruncat în temniţă68. La 1753,

tot Neofit Cretanul hirotoneşte pe Ioan din Sălişte69.

Protopopul Ioan din Sadu, de asemenea, a fost hirotonit la Bucureşti de către

mitropolitul Filaret. Acesta era cunoscut sub numele de Popa Tunsu, întrucât fusese tuns

în piaţa publică de către episcopul unit Aron70.

64 . Ibidem, p. 148. Propunerile acestea, plus altele, recomandate de statul catolic, au fost înaintate

într-un memoriu împărătesei, la 6 decembrie 1744 (Ibidem, p. 147-149; cf. Pr. prof. M. Păcurariu,

Legăturile…, p.60; Idem, Istoria Bisericii…, p. 386). Ca răspuns, împărăteasa Maria Tereza emite, la 15

aprilie 1746, 3 decrete prin care se stipula arestarea şi pedepsirea preoţilor hirotoniţi în Ţara Românească şi

Moldova, precum şi a celor ce s-au lepădat de unire ( S. Dragomir, op. cit., I, p. 168-169, anexa 40; cf. Pr.

prof. M. Păcurariu, Istoria Bisericii… , p.386; I. Lupaş, Dezbinarea…, p. 261). Acestea nu aveau decât să

confirme măsuri care deja fuseseră luate cu un an mai devreme de “vredenicul” conte Ioan Haller ( S.

Dragomir, op. cit., I , anexa 32; cf. Pr. prof. M. Păcurariu, Legăturile …, p.61. 65 . O listă a hirotoniilor de preoţi peste munţi, între 1747-1761, se află la S. Dragomir, op. cit., II,

p. 291-292. 66 . S. Dragomir, op. cit., I , p. 199 şi anexa 61; cf. Pr. prof. M. Păcurariu, Legăturile ….p. 61; C.

Bobulescu, op. cit., p. 38. 67 . S. Dragomir, op. cit., II, , p. 36, anexa 92; cf. Pr. prof. M. Păcurariu, Legăturile…, p.62.68 . I. Lupaş, Doi precursori ai lui Horia în audienţă la Curtea împărătească din Viena, în “Studii

istorice”, V. Sibiu – Cluj, 1945-1946, p. 188; Idem, Contribuţii documentare la istoria satelor transilvane,

volul IV, Sibiu, 1943, p. 247, cf. Pr. prof. M. Păcurariu, Legăturile…, p. 62.69 . I. Lupaş, Contribuţii…, p. 249, nr. 1 şi p. 251.70 . S. Dragomir, op. cit., I, p. 164.

Cunoscutul luptător antiunionist, Sofronie de la Cioara avea să fie hirotonit tot în

Ţara Românească71, iar ieromonahul Nicodim fusese hirotonit la Râmnic72. Desigur

exemplele ar putea continua, căci şirul hirotoniilor în Ţara Românească nu s-a oprit aici

şi, apoi, hirotonii se făceau şi în Moldova73. Şi chiar dacă, după hirotonie, proaspeţii

clerici erau maltrataţi sau închişi, protestul lor nu a încetat.

La scurt timp după frământările produse în urma propagandei lui Visarion, apare

în ţinutul Hunedoarei un alt apărător al ortodoxiei care, în aceste vremuri de foarte grea

luptă, reuşeşte să determine o intervenţie diplomatică a împărătesei ruse la Curtea din

Viena în favoarea românilor atât de mult asupriţi.

Era protopopul Nicolae Pop din Balomir, care iniţial fusese vicarul episcopului

Inocenţiu Micu şi se lepădase de unire, întrucât a văzut cât a fost de zadarnică intervenţia

episcopului său în favoarea chiar a românilor uniţi. Se lepădase de uniaţie în august

1748, după caare a trecut în Ţara Românească, însoţit de câţiva oameni de încredere74,

pentru ca, la începutul lunii octombrie 1748, să plece în Rusia de unde toţi românii

aşteptau semne de mântuire.

Ajuns la Petersburg, protopopul Nicolae Pop va înmâna ţarinei un memoriu în

numele clerului şi poporului transilvan, în care arăta suferinţele şi necazurile îndurate de

aceştia din pricina urii.

Împărăteasa a luat în considerare memoriul intervenind la Curtea din Viena prin

ambasadorul său75.

71 . Ibidem, II, p.152.72 . Ibidem, I, p. 218 şi anexa 109, N. Iorga, Studii şi documente, IV, p. 90-91, cf. Pr. prof. M.

Păcurariu, Legăturile…, p.63.73 . În Moldova se hirotoneau mai ales cei din ţinuturile Bistriţei şi Maramureşului (ibidem). 74 . O scrisoare cu data de 21 octombrie 1748 a călugărului franciscan Iosif Michaud către

internunţiul papal din Constantinopol raportează din Muntenia despre sosirea lui Nicolae Pop care, la

sosire, a răspândit veşti foarte rele despre “Biserica noastră” (Catolică). Protopopul relata mai ales

prigonirea acelora dintre români care nu voiau să se unească. Chiar autorul scrisorii recunoaşte: “Această

prigonire este ce-I drept adevărată, dar Popa a mărit-o mult spre mirarea şi uimirea Principelui…”,

temându-se în acelaşi timp că domnul muntean ar putea lua aceleaşi măsuri faţă de catolici, aşa cum invers

se întâmpla, de mult în Transilvania. Apoi, observa franciscanul, protopopul are şi foarte mulţi aderenţi.

De aici se poate vedea că acţiunea acestui preot elevat era bine concertată şi menită să atragă atenţia asupra

a ceea ce se întâmpla peste munţi ( S. Dragomir, op. cit., I, p.198).75 . Câte ceva despre demersurile lui Nicolae Pop în Rusia se poate afla şi în însemnările unui alt

preot bănăţean, Mihail Popovici. Vezi, N. Iorga, Călătoriile în Rusia ale preotului bănăţean Mihail

Popovici (1770-1771), Arad, 1901, p. 43-44, cf. C. Bjobulescu, op. cit., p.37; S. Dragomir, op. cit., I, p.

Rezultatul călătoriei în Rusia a protopopuluiNicolae îl cunoaştem din scrisoareaa

trimisă de ţarină ambasadorului ei de la Viena, scrisoare caare, împreună cu hrisovul din

1750 al lui Grigorie Ghica II, era arătată poporului de acel preot venit din Ţara

Românească76. Cu toată intervenţia ţarinei la Curtea din Viena, situaţia ardelenilor nu s-a

ameliorat deoareace iezuiţii habsburgi au prezentat fals situaţia reală. Ei doreau ca

relaţiile ruso-austriece să nu fie compromise din aqceastă cauză 77.

Iată cum, încă o dată, asupritorii reuşeau să creeze impresia că totul este normal,

că toate plângerile împotriva lor nu pot avea un suport real, saqlvând situaţia politică şi

relaţiile pe carae le aveau cu marele imperiu rus. Deşi intervenţiile hotărâte ale acestui

protopop n-au putut avea efectul scontat, totuşi crescu în popor speranţa că, găsind

protecţie la Curtea unui atât de mare suveran cum era ţarina Rusiei, „cauza lor va secera

în cele din urmă o dreaptă învingere78.

În mişcarea aceasta de răzvrătire împotriva siluirii conştiinţei acelora ce nu

primiseră unirea, un deosebit rol a avut şi călugărul Nicodim.

În mai 1750, călugărul Nicodim conduce împreună cu Ioan Avramovici, fiul

preotului din Aciliu, o delegaţie de preoţi şi mireni la Curtea din Viena unde sunt primiţi

în audienţă de Francisc I, soţul Mariei Tereza. Aici, au înaintat „întreaga mărturisire

ortodoxă în dialectul nemţesc şi o instanţie în şapte puncte ca să slăbească prigonirea

credinţei noastre”, după cum mărturisesc câteva însşemnări rămase de la Nicodim şi

descoperite în arhiva mitropolitană de la Carlovitz79.

O a doua mărturie pune în lumină ce însemnau aceste primiri la împărat şi ce

rezultate puteau avea ele: „voind să mă arunce în temniţă, cum au făcut cu ceilalţăi80 în

Ardeal şi în Viena şi ca să nu pătimesc caa aceia, am fugit la Petersburg şi mă aflu

201. În noiembrie 1749, Nicolae Pop s-a întors în Ţara Românească unde se va fi călugărit sub numele de

N ichifor, fiind pus în fruntea mânăstirii de la Curtea de Argeş până în 1764 (Ibidem, p. 197-207 şi anexa

61); I. Ionaşcu, Ieromonahul transilvan Nicodim în Ţara Românească , Bucureşti, 1941, nota 2, cf.Pr. prof.

M. Păcurariu, Preoţimea hunedoreană.76 . Vezi nota 66.77 . Sfătuitorii împărătesei îi propun acesteia să emită un decret din care să reiasă că românii nu

sunt persecutaţi din motive religioase , ci numai pentru că nu respectă ordinea în stat, provocând tot felul

de scandaluri şi acte insolente. Trebuia să se arate, deci, că ceea ce în realitate era o persecuţie religios-

naţională constituia, de fapt, o acţiune de pedepsire a celor care au fost găsiţi călcători de lege şi ca urmare

n-au nici un temei a se plânge. ( S. Dragomir, op. cit., I, p.202-204). 78 . Ibidem, p. 206.79 . Ibidem, p. 218-219; I. Lupaş, Istoria bisericească…, p. 119; C. Bobulescu, op. cit., p. 39; Pr.

prof. M. Păcurariu, Istoria Bisericii…, p.389.

luptând pentru cauza mea, până astăzi, sub stăpânirea prea milostivei împărătese.

Acestea s-au scris la 15 decembrie 1759 în Petersburg de ieromonahul şi deputatul în

Ardeal, Nicodim”81.

În această situaţie, Nicodem şi Ioan Avramovici înaintează ţarinei Elisabeta o

petiţie în cinci puncte care relevau clar situaţia clerului şi a poporului ortodox,

respingând unirea şi apelând la „graţia de mamă” a împărătesei, insistând pentru biserica

lor spre a fi luată sub protectoratul sinodului rusesc82.

Nu se ştie ce rezultate a putut avea petiţia celor doi reprezentanţi ai românităţii

rotodoxe, dar, din înnoirea tratatului de alianţă ruso-austriac, se poate uşor deduce că

intervenţiile, deloc ferme, ale ţarinei nu au putut ajuta la îmbunătăţireaa vieţii religioase a

românilor transilvăneni83.

Întorcându-se din Rusia (1752), călugărul Nicodim a ră’mas la curtea

episcopului de Râmnic, fără a îndrăzni a se întoarce în Ardeal, iar Ioan din Aciliu s-a dus

direct acasă. De aici, n-a ezitat să ia legătura cu fraţii săi de peste munţi (este vorba de

Nicodim), îndemnându-l să trimită jalbele lor mitropolitului din Carlovitz, care va

interveni la Viena pentru libertatea lor religioasă84. În 1757, Nicodim se afla aa doua oară

în Rusia pentru a înainta o petiţie în care să i se permită să adune milostenie timp de trei

ani în ajutorul mânăstirii sale de lângă Bălgrad85.

80 . Referindu-se la “ceilalţi”, care pătimiseră în temniţele austriece, nu putea fi vorba decât despre

toţi cei care înaintea lui înceracaseră astfel de acţiuni de depunere a unor memorii, prin care românii

ortodocşi îşi cereau minimum de drepturi: Nicolae Oprea Micăluş cu soţii săi, Bucur Bârsan, Moga Triflea,

Coman Banu, Constantin Petric. Nici unul dintre ei nu a reuşit să ajungă acasă (S. Dragomir, op. cit., I,

p.220). Prin mitropolitul Pavel Nenakdovici românii vor înainta Curţii două petiţii: una semnată de Ioan

Cancea, preoţii Bucur, Ion, Văsiiu, din Sălişte, Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş, iar cealaltă de Nicolae

Opre, Bârsan, Radu Sabău. Cele două petiţii erau adresate de fapt mitropolitului pe care îl rugau să

intervină pentru ei. Acţiunea se petrecea prin 1749 şi se va repeta în speranţa că românii vor reuşi până la

urmă să-şi amelioreze situaţia. Dar rezultatul a fost cu totul altul. Cei menţionaţi mai înainte au fost

arestaţi, fiind eliberaţi numai câţiva dintre ei (ibidem).81 . Ibidem, pag. 219; C. Bjobulescu, op. cit., p. 39.82 . S. Dragomir, op. cit., I, p. 221-222; I. Lupaş, Istoria bisericeaască, p. 119-120; cf. Bobulescu,

op. cit., p.40.83 . S. Dragomir, op. cit., I, p.223.84 . I. Lupaş, Istoria bisericească, p. 120; C. Bobulescu, op. cit., p.40.85 . Petiţia, scrisă în româneşte şi apoi tradusă în ruseşte a fost semnată de 12 reprezentanţi ai

românilor ortodocşi din Ardeal dintre care 4 călugări: Teodosie, Danil, Ştefan şi Nicodim, precum şi de 6

preoţi: Avram, Petru, Ioan, Cosma, Avram şi Mucenic; S. Dragomir, op. cit., II, p. 108.

În vara anului 1758, Nicodim întâlneşte, pe când umbla după milostenie prin

oraşele ruseşti, pe preotul Ioan din Aciliu, celcu care fusese prima oară în Rusia. Acesta

fusese nevoit să se refugieze aici din cauza prigoanelor dezlănţuite împotriva lui. Între

timp el fusese hirotonit şi instituit protopop de către mitropolitul sârb, iar în 1756 a luat

parte la noile mişcări antiunioniste.

La începutul anului 1758, după ce a făcut un drum la Caarlovitz, pentru a cere

sprijin mitropolitului în favoarea românilor ortodocşi, se întoarce hotărât să înceapă o

puternică propagandă pentru reorganizarea Bisericii Ortodoxe. Pentru acest lucru a

început să cutreiere satelem îndemnând pretutindeni la nesupunere faţă de preoţii uniţi.

Până să se dezmeticească bine autorităţile asupra noului pericol ce se ivea, popa Ioan din

Aciliu fuge din ţară, mergând până la Viena, unde obţine adăpost la ambasadorul Rusiei.

De aici, el va merge în Rusia cu o petiţie şi în drumul său se întâlnaşte cu Nicodim86.

Şi această ultimă petiţie se înscrie în rândul celorlalte prin care se cerea ţarinei

Elisabeta să intervină din nou la Curtea din Viena pentru românii ortodocşi, arătând

totodată care sunt necazurile şisuferinţele lor: „Căci de când am simţit pricina unirii între

noi, mulţi ortodocşi, luptându-se împotriva obiceiului unit, au suferit în cătuşe şi temniţe

moartea, chinuiţi în multe chipuri, iar legea nu au voit să şi-o lase; şi astăzi mai sunt atât

preoţi cât şi mireni care tânjesc prin închisori după legea pravoslavnică şi nici nu ştim

unde ne sunt împrăştiaţi părinţii şi fraţii noştri”87 . Roagă apoi ca ţarina să intervină pentru

a li se da un păstor propunând chiar pe cineva – „cinstitul exarh din Slavonia, Ghenadie

Vasilievici” -, iar pe viitor ţarina să fie aceea care să le numească episcopii, căci de câte

ori au încercat la Curtea din Viena să obţină un episcop au fost respinşi88 .

Aflând cercurile politice de la Viena ce se pune la cale, au fost surprinse de o

mare iritare. De acum trebuiau să răspundă din nou Petersburgului pentru a se justifica,

lucru pe care l-au făcut tot evaziv, ca şi data precedentă. Într-un cuvânt, mari rezultate nu

a reuşit să obţină nici acţiunea aceasta, căci Curtea din Viena, la 13 octombrie 1758, deja

discutase într-o conferinţă ministerială problema numirii unui episcop ortodox pentru

Ardeal 89 , lucru care nu s-a înfăptuit decât mult mai târziu (în felul acesta Curtea şi-a

găsit o acoperire).

86 . Ibidem, p. 93-115; C. Bobulescu, op. cit., p.41.87 . Ibidem; S. Dragomir, op. cit., II, p.111.88 . Petiţia a fost datată 28 octombrie 1758, Sălişte (Ibidem, p. 113).89 . Ibidem, p. 115.

Cât despre cei doi luptători, Nicodim şi Ioan, se ştie că primul, întorcându-se din

Rusia, s-a dus la Râmnic, fiind aşezat egumen la mânăstirea Berislăveşti – Argeş, iar al

doilea se pare că a fost arestat pe la 1760-1761, căci credincioşii transilvăneni cereau

eliberarea lui prin februarie 176190 .

Întorcându-ne puţin în timp vom constataa că cei doi corifei ai mişcării împotriva

uniatismului n-au încheiat şirul lung al protestelor căci starea aceasta a fost întreţinută în

perioadaa dintre acele două călătorii în Rusia (1751-1759) de foarte mulţi preoţi.

La începutul anului 1752, mai mulţi preoţi şi credincioşi s-au adunat în casa

preotului Vasile din Sălişte , care a redactat în numele lor, un nou memoriu către Curtea

din Viena, cerând libertatea credinţei şi un episcop ortodox91 . Memoriul a fost dus de

preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioaneş din Galeş la Becicherec în Banat, unde se aflau

Oprea Miclăuş şi preotul Moise Măcinic din Sibiel ce erau însărcinaţi să-l ducă mai

departe la Viena, după ce va fi fost tradus la Timişoara în germană. Aceştia doi vor

ajunge la Viena unde însăşi împărăteasa Maria Tereza i-a primit în audienţă92 . La Viena

celor doi li s-a luat un interogatoriu, conţinând interesan te date biografice93 .

Aici, însă, în loc să li se dea un răspuns la memoriul înaintat, au fost trataţi în

felul obişnuit al autorităţilor habsburgice: au fost arestaţi şi închişi în fioroasa temniţă de

la Kufstein în timpul în care călugărul Nicodim şi Ioan Avramovici reuşeau să scape din

Viena şi să fugă în Rusia (vezi notele 80 şi 81). De cei doi, Nicolae Oprea şi preotul

Moise Măcinic, nu s-a mai putut afla nimic niciodată94 . Este demn de menţionat remarca

istoricului Silviu Dragomir despre ei: „dacă în lumea aceasta ei n-au mai putut să vadă

biruinţa dreptăţii şi a adevărului, ei şi-au încununat totuşi figura cu strălucitoarea aureolă

a martiriului, căci vor rămâne una din cele mai curate glorii ale Bisericii noastre95 .

90 . M.Păcurariu, Istoria Bisericii, II, p. 389.91 . Ibidem, p. 388, S. Dragomir, op. cit., I, p. 216, II, p. 8.92 . M. Păcurariu, Istoria Bisericii…, II, p.388.93 . Ibidem, vezi şi lnota 68.94 . La 24 iulie 1784 soţia lui Nicolae Oprea, Stana, intervenea la Viena, pe lângă împărat, pentru

soţul ei, rugând să fie eliberat măcar la bătrâneţe. Însă urma nu i-a mai fost găsită nicăieri (S. Dragomir,

op. cit., I, p. 197). O intervenţie în favoarea lor se va mai face într-o petiţie a românilor ortodocşi din

Ardeal (ibidem, anexa nr.96) din 1755, iscălită de cei mai de seamă fruntaşi a-i Scaunului Săliştii, Sibiului,

Mercurii, Sebeşului, Vinţi, Bălgrad şi Dobra. Petiţia era adraesată mitropolitului sârb, fiind trimisă prin

popa Ioan din Poiana şi Toma Maieru din Răhău ( S. Dragomir, op. cit., vol. II, p. 31-32).95 . Ibidem, I, p. 197.

Tot din acel timp ne-a mai rămas o petiţie adresată chiar împăratului de către un

preot ortodox, probabil din Sălişte, care stătuse 17 luniîn temniţă şi care zugrăvea situaţia

românilor ortodocşi96 .

În petiţie era înfăţişată viaţa românilor, vrednică de compătimit, pe care o suportă

de opt ani.Autorul se plânge şi de situaţia preoţilor care, dacă nu voiesc să se unească,

sunt întemniţaţi şi jefuiţi de puţina avere ce o au, cum este şi cazul său, apoi arătaa că

biserica din Sălişte le fusese închisă de cătreepiscopul Pavel Aron şi în cele din urmă

imploră mila împărătesei, cerând îndeplinirea următoarelor doleanţe: să poată trăi în pace

şi în religia lor şi să nu mai fie siluiţi, să li se acorde dreptul de a ţine de un episcop

ortodox care să depindă de mitropolia de Carlovitz, iar cei care s-au unit să rămână aşa

cum sunt însă cei ce vor să se întoarcă la Ortodoxie să fie lăsaţi s-o facă.

Ca şi celelalte petiţii, însă, şi aceasta a rămas fără răspuns.

O acţiune puternică de revenire la Ortodoxie a întreprins popa Cosma din Deal,

care împreună cu credinciosul Constantin Petric din Jina, a cutreierat până la 1755,

patruzeci şi două de sate, încât pe la începutul acestui an guvernul ardelean, deja sesizat,

va da ordinca cei doi să fie arestaţi.

Cutrseierând sat de sat, începând de la Sibiu şli Sebeş pe Valea Mureşului până la

Orăştie, redactează peste tot „cărţi” în care descriau pe scurt suferinţele pe care le-au

îndurat românii ortodocşi, preoţi şi ţărani, în cei 11 ani de la mişcarea lui Visarion,

mişcare de trezire a conştiinţelor. Din cuprinsul lor aflăm numele a nenumăraţi preoţi şi

preotese care au fost ucişi, întemniţaţi, jefuiţi, maltrataţi pentru acelaşi raefuz categoric

de a îmbrăţişa uniaţia.

„Cărţile” preotului Cosma din Deal sunt documente elocvente ale vremii despre

suferinţele îndurate de românii ortodocşi97 .

Preotul Cosma din Deal relatează fapte din însăşi viaţa sa, începând cu 1745. el

arată între altele acă a trecut munţii pentru a fi hirotonit în Ţara Românească de către

mitropolitul Neofit. Este actul pentru care avea să sufere privaţiuni din partea

protopopului unit Asvram din Daia. Chiar soţia lui a fost întemniţată pe la 1752,

împreună cu un copil mic care i-a degerat. Dar nici el nu scăpase de acest spectru al 96 . În ce priveşte identitatea preotului, părintele Bodogae (op. cit., p. 849) crede că a fost Moise

Măcinic, căci el stătuse 17 luni în temniţă. Oricum trsebuie să fi fost unul dintre cei familiari localităţii

Sălişte, căci relatează evenimente al căror martor ocular pare să fi fost, cum ar fi de exemplu acţiunea

preotului Vasile din Sălişte pe acare am relatat-o în text (v. S. Dragomir, op. cit., I, p. 217, anexa 74; II, p.

9).97 . Ibidem, I, p. 36-46, anexele 84-95; Ciuhandu, op. cit., p. 18.

taeroarei catolice, căci, după cum relatează în continuare, stătuse şi el închis în cursul

anilor 1751-1752, timp de 14 luni. Eliberat probabil la intervenţia ambasadorului rus de

la Viena el a fost urmărit de către protopopul din Daia, care a închis timp de 4 săptămâni

şi pe tatăl său.

În şirul preoţilor prigoniţi, precum protopopul amintit, se înscriu: popa Ionaş şi

popa Oprea din Sălişte, popii Petru din Cărpiniş, Ioan şi Marin din Poiana ale cărui

pătimiri sunt fără precedent în istoria de până acum a luptei antiunioniste: „şi pe scurt,

pentru un popă neunit, anume Marin din Poiana din Scaunul Mercurii, l-a prins

Armeneanul (era vorba despre un alt odios persecutor, protopopul din Armeni) împreună

cu popii lui cei uniţi, anul Domnului 1754 în luna lui decembrie în 20 de zile şi l-a dus la

Aron la Blaj şi pe cale i-au degerat picioarele, de i-au căzut amândouă de la el şi mâinile

iar i-au degerat şi a căzut pielea de pe el”98 .

Se va observa că lupta de exterminare a preoţilor ortodocşi va constitui obiectivul

de căpetenie al persecuţiei şi aceasta pentru că erau consideraţi singurii în stare să ridice

maksele, singurii care aveau cuvâmntul cel mai greu de spus în faţa lor.

Continuând şirul acestora putem aminti pe preoţii: Avram din Cut, Gherman din

Căpâlna, Avraam din Sibişeni, George din Jibot, Dan din Tilişca, jefuiţi pur şi simplu de

puţina lor avere câştigată probabil în urma unor eforturi foarte mari. Persecutorii n-au

ezitat să terorizeze până şi pe soţiile unora dintre preoţi, aruncându-le în închisoare,

împreună chiar acu copiii lor, amintindu-ne parcă de epoca de până la Diocleţian: pe

lângă soţia lui Cosma din Deal, care a afost realmente vânaştă, între 1747-1755, de cinci

ori, cele mai mari suferinţe avea să le îndure preoteasa lui Dan din Tilişca (Sibiu), fiind

închisă înş mai multe rânduri; de asemenea au avut de suferit soţiile preoţilor Avram din

Cugir şi Ion din Poiana, apoi soţia lui Ioan din Răchita a fost închisă 6 săptămâni, fiind

însărcinată. Enumerarea poate continua, căci este vorba despre persoane din 42 de sate,

pentru a căror înlăturare, uniţii nu s-au dat înapoi de la nimic.

În mod neaşteptat, asemenea acte criminale n-au făcut decât să sporească

rezistenţa ortodoxă. Nici potopul de amenzi, nici temniţa, nici torturile n-au reuşit să facă

pe aceşti umili preoţi şi ţărani să nu mai protesteze.

În context, preotul Cosma întreprinde acţiunea lui de strângere de astfel de

plângeri, însoţite de semnături, ce urmau a fi trimise într-un memoriu mitropolitului sârb

cu rugămintea fierbinte de a interveni pentru ei la Viena 99 .

98 . S. Dragomir, op. cit., II, p. 39.

Măsuri ferme împotriva lor nu s-au putut lua pentru că era vorba de aproape

întreg poporul care începuse să opună rezistenţă teribilelor încercări de dezbinare. Drept

urmare, mişcările se vor amplifica din ce în ce mai mult, înncât, atunci când în anul

următor Cosma din Deal îşi continuă acţiunea, nimeni nu mai îndrăzneşte să-l arestaeze,

temându-se de furia poporului.

Prin 1756, un alt cleric avea să se situeze în fruntea mişcării de apărare a

Ortodoxiei transilvane – Ioaneş din Galeş- împotriva căruia, la 16 aprilie, episcopul unit

trimiteaa guvernului un denunţ ce a dus la arestaraeaa şi întemniţaraea sa (mai 1756).

Popa Ioaneş din Galeş trimitea circularedin sat în sat, îndemnând pe oameni să

trimită un delegat din fiecare sat să vină la Sibiu, unde să se întrunească până la Paşti

(acţiuneaa avea loc prin aprilie, împreună cu noul lor episcop, cu doi vlădici sârbi şi cu

episcopul Micu pentru a hotărâ întoaracerea la legea veche100 . Se înţelege că nimic nu era

mai supărător pentru vârfurile uniatiste.

Se pare că preotul Ioaneş a întreprins o acţiune asemănătoare cu a preotului

Cosma din Deal, urmărind să adune adeziuni pentru un memoriu pe carae, de asemenea,

să-l trimită mitropolitului sârb, singurul căruia i se mai putea plânge.

Însă toată acţiunea acaestui inimos preot are ca frinal doar arestaraea şi

întemniţaraea sa la Sibiu, loc unde tatăl său va trimite autorităţilor o sckrisoare prin care

va ruga ca fiul său să fie eliberat sau cel puţin să nu fie ţinut în lanţuri101 .

Rugămintea bătrânului n-a înmuiat inimile persecutorilor, ba mai mult,

împărăteasa a dispus chiar trimiterea lui în închisoarea de la Graz (Austria), unde preotul

luptător îşi va sfârşi zilele102 .

99 . Se presupune că documentele anchetei efectuate de preotul Cosma au fost duse la Carlovitz de

către preotul Ioan din Poiana şi credinciosul Toma din Rahău (vezi nota 98). Pe baza informaţiilor adresate

de românii ardeleni, mitropolitul a trimis Curţii un memoriu care a avut drept răspuns din partea acestuia

decretul din 5 iunie 1756 prin care se interzicea lui Pavel Nenadovici – unul din cei mai sinceri sprijinitori

ai ortodoxiei ardelene, să-şi exeracite vreo jurisdicţie asupra Bisericii Ortodoxe din Transilvania (Pr. prof.

M. Păcurariu, Istoria Bisericii, p. 391,; vezi şi S. Dragomir, op. cit., II; p. 45).100 . Ibidem, p.47.101 . Ibidem, p. 48-50.102 . Astfel, Cronica braşoveanului Radu Duma arată că în 1776 a fost vizitat în temniţă de câţiva

negustori braşoveni, care se aflau la Graz, mărturisindu-le că: “mai bine va muri acolo decât să-şi schimbe

pravoslavnica credinţă”. Se pare că de la Graz a fost mutat la Kufstein, căci în 1780, un alt întemniţat de

acolo izbuteşte să trimită o scrisoare sinodului Bisericii Ruse şi ţarinei Ecaterina II, rugându-I să intervină

pentru eliberarea lui şi relata totodată că în închisoare se mai afla un preot român din Transilvania, cu

numele de Ioan şi pătimeşte de 24 de ani. Este posibil ca acaesta să fi fost eroul nostru Pr. prof. M.

Pe când Curtea din Viena se frământa pentru a găsi mijloacele necesare să-şi

apere poziţiile obţinute şi să menţină unirea, mişcaraea de redeşteptare prinse rădăcini tot

mai adânci. Numărul preoţilor ortodocşi hirotoniţi peste munţi era în continuă creştere,

iar aceaasta avea ca urmare mărirea conflictelor cu uniţii.

Începând cu 1756, sunt cunoscute cazuri în care românii ortodocşi încşep din ce

în ce mai mult să nu se mai supună uniţilor care-i exploatau, îşi luau înapoi bisericile

strămoşeşti şi izgonind pe preoţii care le fuseseră impuşi cu forţa103 . În acelaşi timp,

românii nu încetează să trimită jalbe către mitropolitul sârb, care făcea tot posibilul să le

apere cauza.

Din decembkrie 1756, cunoaştem o petiţie a lor în care, după ce spun că „foarte

cu frică scriem, nici scrisori nu putem trimite”, roagă pe mitropolitul Pavel Nenadovici

să intervină pentru popa Măcenic şi Nicolae Oprea, „căci sunt oameni buni şi sunt

oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi”, precum şi pentru popa Ioaneş din Galeş,

care fusese arestat cu un an în urmă104 .

Iniţiată de Visarion şi continuată de preoţii despre care am vorbit până acum,

mişcarea de dezrobire religioasă, socială, politică şi economică a atins în aceaastă ultimă

perioadă proporţii care au pus pe gânduri autorităţile, căci staraeaa lucrurilor devenea din

ce în ce mai critică.

În 3 octombrie 1757, împărăteasa Maria Tereza, alarmaştă de situaţia de criză

accelerândă care-i fusese descrisă într-un raport al guvernului, ordonaş să i se trimită o

listă care să cuprindă toate nedreptăţile şi daunele făcute uniţilor.

Cel care a redactat documentul cerut a fost episcopul unit Petru Pavel Aron,.

Actul, purtând data de 6 noiembrie 1757, este foarte interesant, căci cuprinde în el

bilanţul reaal al rezultatelor atinse până atunci de românii ortodocşi. Este important

pentru noi deoarece el prezintă o listă a bisericilor revenite în posesia ortodocşilor, apoi o

alta cu numele preoţilor ortodocşi hirotoniţi peste frontieră şi a celor care se lepădaseră

de unire105 .

Păcurariu, Istoria Bisericii…, II, p. 392).103 . S. Dragomir, op. cit., II, p. 50-53.104 . Ibidem, p. 58-59.105 ? . O primă listă a preoţilor ortodocşi ar fi următoarea: în comitatul Albei: în Săsciori popa

Pavel, popa Opre şi popa Filip; în Căpâlna popa Gherman, înş comitatul Hunedoarei: în Cioara un călugăr

ortodox. În scaunul Săliştii: în Sălişte popa Ion şi popa Moga, în Tilişca popa Dan, Sibiel popa Neagoe,

Galeş popa Ioan Dobrotă, Vale popa Ion Raduc din Glimboaca, Cacova popa Opre. În scaunul Sebeşului:

în Sebeş popa Dumitru, Avram şi Ionaşcu, în Răhău popa Pintilie, George şi Ion , în Deal popa Cosma,

Actul este important şi pentru aceea că se face menţiune de eaxistenţa încă a

Ortodoxiei, ce-i drept, însă era tardivă aceaastă recunoaştere. O dată în plus, era dovedit

faptul că Ortodoxia nu putea fi sufocată. Dovadă stăteau numele acelor preoţi ortodocşi ,

care nu erau deloc puţini, cât şi numărul bisericilor luate înapoi de credincioşii care, dacă

n-ar fi fost destul de mulţi, nu ar fi reuşit să producă uniatismului asemenea pagubă. Iată

deci, că până la data întocmirii acaestui act – „specificaţie” -, românii rămăseseră

credincioşi leşgii ortodoxe în marea lor majoritatae.

Românii vor acontinua, şi de aici înainte, să aratea că eaxistă şi că sunt majoritari,

rolul de îndrumători şi mobilizatori ai conştiinţelor fiind preluat pe mai departe de alţi

preoţi.

De acum preocuparea românilor orktodocşi va fi aceea de a se constitui într-o

organizaţie bisericească încât să fie pregătiţi să primească un episcop.

Ca urmare, într-o adunare în satul Deal, la care au luat parte toţi preoţii şi

protopopii ortodocşi din Transilvania, au fost făcute alegeri de protopopi: Ioan din

Răchita pentru Sebeş, Samuil din Apold pentru părţile de Jos, iar pentru scaunele din

Mediaş, Sighişoara şi Nocrich până în ţinutul Săcuilor a fost ales preotul Ioan din Vale106 .

Pentru 26 iunie pregătiseră o nouă adunare la Săcel, la care au invitat câte 2 delegaţi de

fiecare sat. Toată această acţiune, cât şi alta, în urma căreia în fiecare sat s-au întocmit

liste cu credincioşi, a avut drept iniţiator pe preotul ortodox Stan din Glâmboaca107 .

Acesta, în ziua de 9 mai 1759, convocase pe toţi românii din Valea Oltului şi pe cei din

Valea Hârtibaciului la Glâmboaca unde s-a dat citire unui decret imperial ce acorda

libertatae poporului şi dreptul de a-şi lua preoţi neuniţi. În unele din sate, preoţii uniţi au

început să fie alungaţi, în altele reveneau preoţii hirotoniţi în Ţara Românească sau în

alte locuri. În toată această acţiune s-a mai distins şi preotul Ilie Breteanul care împreună

cu cel amintit mai sus, va pune pe cei convocaţi să semneze şi să se oblige acă nu se vor

mai întoarce la unire108 .

Roman şi Dumitru… şi lista continuă la ibidem, p. 68-70. Dintre preoţii mai noi episcopul unit înşiră pe

următorii: în Sălişte popa Savul “capul răutăţiolor”, în Sibiel popa Gheorghe, în Topârcea popa Toma.

“Toţi aceştia s-au strecurat pe căi ascunse, nu de mult, din ţară şi acum servesc ca preoţi” (Ibidem).106 . Ibidem, p. 128107 . Ibidem; Pr. prof. M. Păcurariu, Istoria Biskericii…, p. 392.108 . S. Dragomir, op. cit. , II, p. 128, anexa 122; S-au mai ţinut adunări în Rapolt, Orăştie, Sălişte,

Ludoş (Sibiu); Oamenii trebuiau să se înscrie pe liste şi să se declare pentru legea ortodoxă (Ibidem, p.

129-131); Pr. prof. M. Păcurariu, Istoria Bisericii…., p. 392); totul în ideea că dacă va veni un episcop – şi

ei nu putea crede altfel, să fie deja organizaţi şi pregătiţi pentru demersurile ce trebuiau făcute de

În felul acesta, fkrământarea Ardealului –s spunedin nou istoricul S. Dragomir –„

începea să arate tot mai evident simptome de febră revoluţionară”109 . Masele româneşti

realizau tot mai mult că reprezintă o mare putere prin numărul lor şi prin voinţa cele

animă de a-şi recâştiga drepturile şrăpite ale Bisericii lor. Curtea de la Viena realizează şi

ea acest lucru şi, în plus, îşi dă seama că însufleţirea românilor de a-şi câştiga libertataea

este de nestăvilit. Puterea credinţei şi duhul de jertfă au fost astfel mai puternice decât

iscusinţa diplomatică şi decât şiretenia iezuită a Curţii habsburgice.

Aprecierea situaţiei a fost concretizată, în cele din urmă, prin elaboraraea şi

emiterea unui decret de toleranţă, purtând data de 13 iulie 1759110 . Cjondiţiile în care se

acorda această iluzorie toleranţă erau următoaraele: restituirea bisericilor şi a

proprietăţilor bisericeşti, uniţii să nu mai fie insultaţi, să nu fie împiedicaţi misionarii

care predică unirea, să nu mai fie primiţi emisariii din afară care propagau, chipurile

numai minciuni deferindu-i autorităţilor şi alte asemenea aberaţii. Dar, dacă stăm să ne

gândim bine, totul era plănuit în aşa fel încât, nici una din condiţii să nu poată deveni

realizabilă. Chiar prima condiţie – restituirea bisericilor – făcea imposibilă punerea în

aplicaţie a toleranţei religioase. O singură+ki enunţare din acest decret punea însă în

valoare aparenta toleranţă: împărăteasa dispunea să i se pună în vedere episcopului unit

ca de acum înainte să se abţină de la persecuţia neuniţilor pentru motivul că nu voiesc să

se unească şi să fie admişi ca toleraţi, exercitându-şi religia acolo unde trăiesc ei de fapt,

dacă vor îndeplini condiţiile sus amintite111 .

În felul acesta decretul n-a avut nici o rezonanţă în rândul românilor, căci nicăieri

ortodocşii nu s-au grăbit să „restituie” bisericile, uniţilor iar acţiunea de reorganizare se

desfăşura în continuare.

În acest sens, s-a raemarcat în mod deosebit preotul Ioan Piuariu din Sadu (Sibiu)

care, în urma decretului, va fi unul din cei ce vor continua activitataea organizatorică.

Fusese hirotonit la Bucureşti de mitropolitul Filaret prin 1756-1757, după ce învăţase

carte la Cozia (deşi el declara că înainte de a veni la Cozia „ştia scrie şi ceti”). Apoi s-a

mitropolitul sârb la Viena, urmau să fie duse la Carlovitz de un călugăr din Ţaraq Făgăraşului.109 . S. Dragomir, op. cit., p.134.110 . Ibidem, p. 136, anexa 124. Decretul nu a însemnat o conceksie. Istoricul Silviu

Dragomircrede că nu poate fi vorba de toleranţă, căci este numai o recunoaştere a faptelor, dar nu şi o

înmuiere a exploatării în viitor (Ibidem, p. 137). Intenţia era numai de a-I imobiliza pe români, de a trage

de timp pentru a pregăti noi atacuri.111 . Ibidem, p. 138-139.

întors şi a slujit kdoi ani în Sadu, după care a fost arestat, iar episcopul unit Aron l-a tuns

în piaţa Sibiului, rămânându-i astfel numele de „Popa Tunsul”112 .

În primăvara lui 1759 a convocat o adunare la Sadu cu participarea

reprezentanţilor satelor din jurul Sibiului şi apoi o nouă adunare pe Câmpia

Transilvaniei, la Petrilaca, unde s-au strâns peste 300 de oameni şi au discutat problema

libertăţii religioase şi au redactat un memoriu către împărăteasă113 .

La sfârşitul lunii iulie 1760 a fost prins în satul Pogăceaua şi întemniţat la Târgu

Mureş. De aici a fost trimis la Viena şi după ce a fost anchetat de o comisie a fost elib

erat. Se păstrează o scrisoare a lui, trimisă către fraţii români din ţară, în care, după ce

înfăţişa condiţiile „umane” de tratament la Viena, recomanda acelora să trăiască în pace

cu uniţii şi să le restituie bisericile. Era exact lucrul de care aveau nevoie autorităţile.

Regimul s-a folosit de această scrisoare ca să arate ro9mânilor bunele sale intenţii, căci

tocmai atunci se afla în plină desfăşurare răscoala lui Sofronie. Era însă o diversiune cu

care, deja, românii erau obişnuiţi, căci, după trimiterea scrisorii în ţară nu s-a constatat

nici o ameliorare a situaţiei explozive114 .

Protopopul Ioan s-a reântors acasă dar a continuat să fie urmărit de autorităţi şi s-

a aşezat ca preot în Sânicolaul Mare – Banat, având doi fii : pe Petru, care a devenit preot

şi pe Ioan Piuariu Molnar, mare cărturar şi vestit oftalmolog115 .

Dar, în paralel cu mişcaraea lipsită de o oarecare agitaţie a lui Ioan din Sadu,

începuse să se contureze o altă mişcare, mai severă de data aceasta aleasă ca ultimă

soluţie, în vederea dobândirii libertăţii religioase şi anume răscoala împotriva uniaţiei şi a

iobăgiei. Iniţiatorul acestei faze noi în acţiunea de dezrobire va fi un călugăr din satul

Cioara pe nume Sofronie. Acesta fusese hirotonit în Ţara Românească şi apoi călugărit la

Cozia. De aici se reântoarce la Cioara – satul natal – ridicându-şi „ o ţâr de schit în

112 . Ibidem, p. 163-14, anexa 116; Pr. prof. M. Păcurariu, Isatoria Bisericii…, p. 392; Ioan Lupaş,

Părinţii şi bunicii scriitorului ardelean Ioan Piuariu Molnar, în “Studii, conferinţe şi comunicări istorice”, I,

1927, p. 269-270.113 . S. Dragomir, op. cit., II, p. 164-165; M. Păcurariu, storia Bşisericii…, p. 393. În anul următor

a continuat această acţiune de întărire a ortodoxiei prin cuvânt, ţinând predici în diferite locuri din

Transilvania: Frata, Sâmpetru, având un auditoriu numeros (S. Dsragomir, op. cit., II, p. 165); De la el

avem o scrisoare adresată credincioşilor clujeni, invitându-I la un sobor la 17 iulie la Frata (Ibidem, anexa

131), M. Păcurariu, Istoria Bisericii…, p. 393.114 . Pr. prof. M. Păcurariu, Istoria Bisericii…, II, p. 393, I. Lupaş, Părinţii şi bunicii…, p. 271-

179; C. Bjobulescu, op. cit., p.43.115 . Pr. prof. M. Păcurariu, Istoria Bisericii…, II, p.393.

mijlocul codrului, locuind acolo şi rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul lui...”116 . În

primăvara anului 1757 va fi izgonit din schitul său pe care armata l-a distrus. În felul

acesta, paharul se umpluse şi, drept urmare, în toamna lui 1759 s-a decis să-şi apere

credinţa luptând.

În disperarea ce-l cuprinsese după ce i-a fost distrus schitul, a mers la Carlovitz,

de unde, când s-a întors, a încşeput să cutreiere satele Hunedoarei, să trimită proclamaţii

în diferite părţi, cerând să se adune cu toţi pentru a-şi cere libertatea de credinţă.

Într-o proclamaţie ce poartă data de 6 octombrie 1759, Sofronie înştiinţa pe

locuitorii din Brad că împărăteasa s-a îndurat a lăsa, la libera alegere a oricui, faptul de a

îmbrăţişa sau nu unirea. Apoi atrage atenţia că se va face anchetă şi fiecare va rămâne pe

viitor aşa cum a fost găsit: unit sau neunit. Prin urmare, îi învăţa să stabilească în scris,

printr-o listă, cin e, ce fel de lege vrea să îmbrăţişeze. Un ultim îndemn era acela de a-şi

lua înapoi bisericile şi să considere pe preoţii uniţi ca pe nişteş oameni simpli117 .

Înainte de Crăciunul anului 1759 a fost arestat şi întemniţat la Bobâlna pentru cqa

la 12 februareie 1760 să fie eliberat de o ceată de 5-600 de ţărani din ţinuturile

Zarandului şi Abrudului, Orăştiei şi Hunedoarei. Aceştia au năvălit noaptea asupra

temniţei, împărţiţi în 3 cete, dintre care una era condusă de protopopul Ioan din Sălişte118 .

După acaest eveniment ce avea să fie preludiul răscoalei, Sofronie luă drumul

munţilor şi se adăposteşte în Zarand. Ţăranii îl purtau în triumf, îl însoţeau pretutindeni

şi îl apărau119 .

Sofronie predica împotriva unirii, îndemna la lepădarea de ea şi la ţinerea legii

răsăritene. În scurt timp ajunsese la o popularitate imensă. Rezultatul acţiunii sale în

Zarand poate fi constatat maia clar dintr-un memoriu, pe care o delegaţie de ţărani îl

aduc în mai 1760 la Deva, unde era întrunită Congregaţia nobililor din Hunedoara.

116 . S. Dragomir, op. cit., I, anexa 107. În ce priveşte viaţa şi lupta călugărului Sjofronie putem

indica o serie de studii: S. Dragomir, op. cit., II; 152-163; M. Păcurariu, Preoţimea hunedoreană, p. 625-

627; Idem, Istoria Bisericii…, p. 393-395, Gh. Ciuhandu, op. cit., C. Bobulescu, op. cit., pag. 42-45; D.

Prodan, op. cit., p. 205-215; N. Iorga, Sate şi preoţi…; Pr. prof. Milan Şesan, Sofronie de la Cioara în

“MA” XIII (1968), 11-12, p. 854-857; Stăniloae, op. cit., p. 38-39.117 .S. Dragomir, op. cit., II, p. 154-155.118 . Ibidem; D. Prodan, op. cit., p.205; Pr. prof. D. Stăniloae, op. cit., p.33; C. Bobulescu, op. cit.,

p. 43; M. Păjcurariu, Preoţimea hunedoreană…., p. 625; Idem, Istoria Bisericii…., p. 394.119 .Comitele Zarandului raporta guvernului că Sofronie amăgeşte poporul dar nimeni nu se poate

apropia de el, fiindcă românii îl apără în tot chipul (S. Dragomir, op. cit., II, p. 156, Gr. T. Marcu, Lupta lui

Petru Maior…, p. 493).

În memoriu se spunea foarte hotărât: „... religia nu ne-o părăsim până când trăim.

Toate neamurile îşi au legea lor. Şi prorocul Moise a dat lege jidovilor şi ei o ţin în pace,

iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace, ca să ne

odihnim De ce să dăm uniţilor bisericile pe care le-am zidit cu cheltuiala şi cu mâinile

noastre Nu, niciodată până+ ce suntem vii... Nici noi nu suntem vite cum cred ăriile

voastre, ci avem Biserica noastră... nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom

duce la biserici....”120 . Memoriul a reuşit să facă vâlvă în tot Ardealul. Poporul a început

să-şi facă singur dreptate, dar defapt nu era începutul, ci continuarea. În timpul în care a

stat Sofronie în ţinutul Zarandului, toată românimea care fusese forţată să se unească a

revenit la Ortodoxie şi aceaasta în urma îndemnurilor lui Sofronie.

Pe 21 aprilie 1760, înconjurat de o mare mulţime de oameni, Sofronie intră

trimfal în Zlatna, fără ca nimeni să se poată opune. Şi aici, în urma predicilor şi

îndemnurilor sale românii se vor întoarce la veachea lor matcă. Asemeneaa făcu şi în

Abrud după intrarea sa la 12 mai 1760 şi apoi la Câmpeni, localitate în care intra în

sâmbăta Rusaliilor.

În toate aceste localităţi Sofronie se arăta foarte activ. Vorbea împotriva uniţilor

de la Blaj, ataca primatul papal, îndemna poporul să primească numai preoţi sfinţiţi după

ritul oriental, arătând că nici botezul, nici celelalte Taine săvârşite de uniţii mincinoşi nu

au valabilitatae. Şi peste tot cerea oamenilor să întocmească liste în care să se înscrie toţi

ortodocşii, în vederea venirii unui episcop ortodox. De fapt, acesta era şiscopul principal

al mişcării, dovedind că de la început până la sfârşit, nu s-a urmărit decât dezrobirea

raeligioasă a românilor, deşi, dacă ar fi să ne luăm după afirmaţia ţăranilor, în faţa cărora

autorităţile rămăseseră neputincioase – „a trecut puterea domnilor, acuma noi suntem

domnii” – cu siguranţă ne-am da seama că răscoala lui Sofronie n-a fost lipsită de

caracter social, tot atât cât nu i-a lipsit nici caracterul religios. Toată această mişcare

zguduise realmente uniaţia, ajungând până în Satu Mare şi Maramureş, unde circulau

proclamaţii şi scrisori de la Sofronie. Recepţionând apelul lui, viceprotopopul Gavrilă

Pop din Cic (Maramureş) a trimis şi el la rându-i scrisori în oraşe şi sate şi invita pe

oameni să ia parte la adunarea ce o va ţine în Santău din comitatul Solnocului de mijloc.

„În acea adunare – se spune într-o anchetă realizată ulterior121 - românii din Dorolţ care

au crezut că urmează legea veche grecească, recunoscându-şi greşeala s-au obligat

înainteaa viceprotopopului că vor rămâne în vechea religie”. Aici au îmbşrăţişat cu toţii

120 . S. Dragomir, op. cit., II, p. 157-158; Pr. prof. D. Stăniloae, op. cit., p.38.121 . S. Dragomir, op. cit., II, p. 204-205, anexele 63-64 (vol. II).

credinţa ortodoxă, dar au existat şia cazuri de refuz: preotul George Lipcsely şi alţi

preoţi.

În Maramureş, mişcarea de rezistenţă şi lupta împotriva uniaţiei a avut drept

conducător pe preotul Ioan Marineţ şi s-a prelungit până spre 1769122 .

În faţa proporţiilor luate de noua mijşcare, Curtea din Viena s-a văzut nevoită să

ia măsuri de reprimare. Astfel, la 7 iulie 1760, Guvernul dispunea ca toţi răzvrătitorii să

fie prinşi şi arestaţi. Era vizat în mşod special călugărul agitator. Pentru prinderea lui

Sofronie au fost trimişi 43 de soldaţi care au reuşit să-l captureze la Abrud. În drum spre

Zlatna, mai precis înainte de-a intra în oraş, aceştia au fost siliţi să-l elibereze, căci altfel

ar fi trebuit să se împotrivească unei armate de câteva mii de ţărani. Astfel, în loc să

poată pune capăt revoltei, guvernul suferă o ruşinoasă înfrângere.

La Zlatna, Sjofronie întruneşte un sinod de preoţi şi mireni, în zilele de 10-11

august, adresând noi memorii împărătesei şi guvernului ardelean. Sinodul cerea în

numele întregului neam românesc libertatea religioasă, plecarea episcopului unit Petru

Aron, eliberarea celor închişi din cauza credinţei şi aducerea unui episcop ortodox,

altminteri „linişte în ţară nu va fi”, spunea Sofronie123 .

După zilele de izbândă de la Zlatna, revoluţionarii n-au mai întâmpinat nici o

rezistenţă în drumul lor. Mişcaraeaa s-a răspândit într-atât încât, atunci când ţăranii au

năvălit asupra Blajului, episcopul unit a scăpat numai cu fuga, refugiindu-se la Sibiu.

Datorită acestei mişcări generale româneşti, împărăteasa Maria Tereza şi

autorităţile transilvănene au fost nevoite să bată în retragere. La 20 octombrie 1760,

împărăteasa înştiinţa, pentru prima oară, că va institui o comisie pentru cercetaraea

plângerii românilor, iar cei arestaţi vor fi eliberaţi, după ce recunoştea tot pentru prima

dată că poporul a fost tratat cu moarte pentru religia sa124 .

În urma acestui eşec al Curţii, Sofronie încşepe raeorganizaraea Bisericii

Ortodoxe ardelene, intitulându-se de acum şi „vicar al Sfântului Sinod din Carlovitz”.

Ajutat de preoţii Gheorghe din Abrud, Ioan din Sălişte, Rusan din Alba Iulia, călugărul

Ioaniche din Veneţia de Sus (Făgăraş) îşi susţin toată această activitate convocând

pretutindeni sinoade. Dintre acestea cel mai important a fost cel din 14-18 februarie

122 . Ibidem, p. 218.123 Ibidem, p.170-187, Pr. prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 38-39; M. Păcurariu, Preoţimea

hunedoreană…, p. 625, Idem, Istoria Bisericii…, p.394; C. Bobulescu, op. cit., p. 45; N. Iorga , Sate şi

preoţi…, p. 256.124 . Ibidem; S. Dragomir, op. cit., II, p. 189-190.

1761, de la Alba Iulia. În şedinţa sinodului au fost redactate 19 puncte ce expuneau

doleanţele poporului ortodox : eliberarea celor întemniţaţi precum N icolae Oprea, popa

Măcenic, Ioan din Galeş, protopopul Ioan din Aciliu şi protopopul Ioan din Sadu; cereau

episcop ortodox şi îndşepărtarea celui unit; încetarea prigoanelor împotriva ortodocşilor.

În continuare se stabileau măsuri organizatorice pentru Biserica Ortodoxă125 .

În general, sinodul de la Alba Iulia poate fi considerat punctul culminant al

răscoalei sofroniene şi unul din marile evenimente ale secolului al XVIII-lea. Dar nu

numai sinodul constituie biruinţa ortodoxiei ci întreaga mişcare a lui Sofşronie, care a

determinat zeci de sate să părăsească uniaţia. Toată această restabilire a Ortodoxiei

însemna pentru autorităţile exploatatoare un coşmar.

Pe de o parte, răscoala s-a ales cu un câştig prin faptul că românilor le-a fost

trimis un episcop ortodox sârb – Dionisie Novacovici, pe de alta, ea a determinat Curtea

din Viena să trimită pe generalul Nicolaus von Bukow, pe cinci aprilie 1761 cu o

puternică armată aca să restaureze uniaţia. Ţinând seaama de aceaasta, episcopul rutean

Manuil Olsavszki atriuia triumful unirii mai vârtos pumnului puternic al generalului

decât zelului său apostolic126 .

Chiar la venirea generalului von Bukow, o delegaţie de români avea să se

prezinte la el pentru a-i înmâna o petiţie prin care cereau aceleaşi lucruri pe care le mai

solicitaseră în nenumărate rânduri.

La 1 mai 1761, se înfăţişă generalului însuşi Sofronie, care a fost asigurat de

bunele intenţii ale comisiei sosite odată cu von şBukow. După asigurările asupra

intenţiilor de împăciuire cu care venise comisia, Sofronie a iscălit o proclamaţie către

popor vorbind despre aceste lucruri: despre pacea, libert5atea ce avea s-o acorde această

comisie, chiar despre scutirea preoţilor de dări, în schimbul faptului ca poporul să se

comporte paşnic, liniştit127 .

125 . Ibidem; p. 193-196; M. Păcurariu, Istoria Bisericii…, p. 395.126 . S. Dragomir, op. cit., II, p. 214, 220 ş.u.127 . Ibidem; N. Iorga, Sate şi preoţi…, p. 257-260; D. Prodan, op. cit., p. 207-208. Comisia avea

misiunea să înceapă lucrările de separare între uniţi şi neuniţi, făcându-se astfel o statistică a acestora.

“Dismembrarea” trebuia făcută, însă, în aşa fel, încât să fie salvată unireaa. Trebuia să se atribuie cât mai

mult uniţilor: cât mai multe biserici, proprietăţi şi alte bunuri parohiale, carae să constituie o bază materială

puternică în perspectiva refacerii şi înştăririi uniatismului. Pentru realizarea acestui lucru, generalul a

recurs la forţă. Nu insistăm asupra dezastrului pe carae l-a provocat acest om, căci este îndeobşte cunoscut,

dar ne vom opri puţin asupra statisticii ce a rezultat în urma lucrărilor comisiei: din 152.886 de familii de

români, 127.712 au fost înscrise ca ortodoxe, iar 25.174 ca unite, în schimb 2.238 de preoţi uniţi şi numai

Odată cu instalaraeaa episcopului ortodox, Sofronie se retrage în Ţara

Românească obţinând rangul de arhimandrit şi stăreţia mânăstirii de la Curtea de Argeş.

Împreună cu el au mai treacut munţii ieromonahul Teodosie, fost călugăr unit, revenit la

Ortodoxie şi călugărul Efrem de la mânăstirea Prislop. Astfel, în istoria românilor din

Transilvania, Sofronie va rămâne legat le-a pururea de reânvierea Bisericii Ortodoxe.

Cu toate acestea, situaţia românilor a rămas la fel de grea şi după mişcaraeaa lui

Sofronie pentru că regimul habsburgic a ştiut ce mijloace să utilizeze pentru a restaura şi

întreţine unireaa. În continuare, starea ortodocşilor se menţine mizeră, bisericile sunt

luate prin vechile tertipuri, apelând la forţă, sate întregi se trezesc peste noapte unite. Cu

toată represiunea dezlănţuită diabolic asupra lor, românii ortodocşi n-au ezitat să-şi

continue proteste3le paşnic prin preoţii lor. Când în luna mai 1773, împăratul Iosif II

vizita Ardealul, nu departe de satul Bratei aşteptau pe împărat toţi preoţii neuniţi din

ţinutul Mediaşului însoţiţi de un număr foarte mare de oameni pentru a-i cere acestuia să

fie lăsaţi să-şi ridice biserici, căci ale lor fuseseră luate de uniţi128 .

În cele din urmă împăratul Iosif II dă un decret de toleranţă, în 1781, dar, dându-

şi seama că prin el periclita unirea, revine în 1782 şi îl condiţionează în aşa fel încât toţi

erau „liberi” să-şi schimbe optica religioasă, dar numai în sensul catolicismului.

Bineânţeles, însă, că noul decret nu a contat prea mult în ochii guvernanţilor ardeleni,

înlesnind şi pe mai departe jaful împotriva conştiinţelor religioase şi naţionale, pe căi

politice, sociale şi economice.

Dacă mşişcarea populară din ştimpul lui Sofronie nu depăşise unele limite

confesionale, cele care vor urma vor avea şi implicaţii sociale, vizând desfiinţareaa

iobăgiei şi vor culmina cu răscoala lui Horea.

De altfel acesta aeste următorul moment fierbinte în care preoţii români ortodocşi

sunt implicaţi şi anume revoluţia de la 1784. preoţii au fost şi în acest caz conducătorii

1380 de clerici ortodocşi ( S. Dragomir, op. cit., II, p. 264-285, cf. Pr. prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 42-43;

M. Păcurariu, Preoţimeaa hunedoreană, p. 626-627; Idem, Încercări şi reveniri…, p. 1099). Generalul von

Bukow a luat toate măsurile ca cei înscrişi acum ca uniţi să nu mai poată reveni vreodată la Ortodoxie.

Datorită acaestor măsuri represive, o conscripţie din 1766 prezintă numărul ortodocşilor mult mai scăzut

ca în 1760: numai 105.909 familii (Pr. prof. D. Stăniloae, op. cit., p.44); În această situaţie se poate face

afirmaţia că episcopul ortodox fusese admis doar pentru a salva aparenţele unei oarecare libertăţi religioase

a Ortodoxiei ( ibidem, p.47).128 . Nicolae Densuşianu, Revoluţia lui Horea (1784-1785 , Bucureşti, 1884, p. 100, nota 1, la C.

Bobulescu, op. cit., p. 46; cf. Meteş Ştefan, Lămuririi nouă privitoare la revoluţia lui Horea, Sibiu, 1933,

p.28.

intelectuali, spirituali ai românilor129 , în lupta lor pentru înlăturarea dezrobirii, de data

aceaasta nu numai religioase, ci şi naţională şi socială. Că preoţii sunt liderii românimii o

ştiau foarte bine şi autorităţile şi de aceeaa avem de-a lungul acaestui secol zeci şi sute de

preoţi întemniţaţi.

După toate încercările de pace ale românilor, prin cele patru intervenţii ale lui

Horea la împărat în scopul ameliorării situaţiei acestui popor obidit, s-au convins cu toţii

că singurul mijloc de a se facea auziţi era numai calea armelor. În felul acesta la 1784 se

declanşează marea arevoltă populară, al cărei iniţiaktor a fost de data aceasta un ţăran din

Apuseni – Horea.

Nemulţumirea era generală pentru că suferinţa încercase pe toţi românii

deopotrivă. Pe lângă întreaga semnificaţie naţional-socială, această revoluţie a avut şi

una confesională, religioasă. La urma urmei nu poate fi gândită o mişcare naţională fără

implicaţii religioase mai ales în cazul românilor care erau exploataţi tocmai din motive

confesionale. Ortodocşii vor luptaq deci, ca şi în răscoala rakocziană, în numele

românilor, al neamului românesc. Luptând pentru orktodoxie, luptau de fapt pentru

„legea românească”, lege distinctiv naţională, prin care era întreţinută omogenitatea

conştiinţelor naţionale. Luptând împotriva unirii luptau, conştient sau instinctiv,

împotriva abaterii de la legea românească, împotriva înstrăinării.

Nu vom insista asupra derulării acestei răscoale, ci vo9m încerca numai să

justificăm afirmaţia de dinainte, potrivit căreia clerul ortodox a fost inima mişcării, cu

toate că de data aceaasta vor participa şi preoţi uniţi fiind permanent alături de cei

exploataţi, nedezminţându-se nici de data asta.

Răscoala porn eşte la 1 noiembrie 1784 şi se întinde cu repeziciune în tot

Zarandul şi în comitatele vecine: Hunekdoara, Alba şi mai departe. Cu o zi înainte

avusese loc o adunare secretă în biserica din Mesteacăn, la care au participat preoţii în

fruntea câtorva sute de credincioşi şi au depus jurământ să lupte până scapă de iobăgie în

prezenţa lui Crişan şi a preotului Ioanăş Căzan, care va aface rugăciuni pentru reuşita

celor hotărâte. Între căpitanii care se aflau în fruntea răsculaţilor sunt amintiţi doi preoţi:

Gheorghiţă Nicula din Albac şi Ioan Cocan din Pâclisa130 .De asemenea, unul din cei mai

activi preoţi în contextul răscoalei a fost popa Constantin Turciu, zis popa Costan131 . Şi

129 . Ibidem, p. 11; N. Densuşianu, Revoluţia…., p. 346, 351 şi 439, cf. C. Bobulescu, op. cit., p.

47.130 . Şt. Meteş, Lămuriri…, p. 12; M. Păcurariu, Preoţimea hunedoreană…, p. 630.131 . Pr. prof. M. Păcurariu, op. cit., p. 631.

de această dată întâlnim preoţi care se leapădă de uniaţie, căci altfel nici nu se explică

faptul participării lor la răscoală. Este vorba despre Gavril Sularu, care întâmpină trupele

răsculate, având în frunte pe Cloşca şi Crişan, la Mogoş. Acesta s-a pus în fruntea

răsculaţilor, ţinând în mâini o cruce mare, roşie132 ; popa unit din Bretea, popa Zaharia,

poruncea ţăranilor să vină fiecare înarmat la el133 .

În toiul revoluţiei au fost arestaţi mai mulţi preoţi: popa Obreja, unit, din Ghiriş,

Dumitru din Ocolişul mare şi Vasile din Cârcedea, ortodocşi şi preotul unit Costan din

Decea, toţi condamnaţi şi apoi eliberaţi134 . În judeţul Târnava, praeoţii se adună la sfat în

noiembrie şi cer arme pentru credincioşii lor de la Sighişoara135 , iar în comuna Paloş din

ţinutul Cohalului tot preoţii sunt cei care iau decizia de a se începe şi aici răscoala136 .

Un gest carae irita foarte mult autorităţile era acela ca cineva să batjocorească

„patentele” imperiale. Şi, de drept cuvânt, cei mai mulţi preoţi, din amară experienţă,

ştiau că „patentele” nu sunt decât vorbe goale. Tocmai de aceea preotul oan din

Micăsasa, în noiembrie 1784, , când s-a adus în faţa poporului un astfel de ordin

guvernamental, l-a călcat în picioare. Ca urmare, a fost arestat137 . Potrivit unei informaţii

se pare că însuşi capul răscoalei, Horea sau Nicula Ursu pe numele lui adevărat, ar fi fost

preot şi după mai mulţi ani „răspopit”138 .

În continuare, preoţii se menţin cap de afiş ai răscoalei ce cuprinsese o mare parte

a ţării. Preotul Vasile din Pântic (Năsăud) adună pe credincioşi noaptea în biserică şi le

comunică o scrisoarea lui Horea, prin care îi era anunţată ziua venirii139 . pe la sfârşitul

lui ianuarie 1785, este prins preotul Nicolae din Orăştie, tocmai la Bucureşti, întrucât

132 . N. Densuşianu, Revoluţia…, p. 212, p. 149, nota 3; p. 298, nota 3, cf. Şt. Meteş, Lămuriri….,

p. 13; C. Bobulescu, op. cit., p. 54.133 . N. Densuşianu, Revoluţia…, p. 368, cf. Şt. Meteş, Lămuriri…, p. 34, C. Bobulescu, op. cit.,

p. 48.134 . Şt. Meteş, Lămuiriri…, p.22.135 . M. Densuşianu, Revoluţia…, p. 287, 289; cf. ibidem.136 . Şt. Meteş, op. cit., p. 23; C. Bobulescu, op. cit., p.50.137 . Ibidem; Popa Tr., Documente privitoare la românii din scaunul Mureşului, Tg. Mureş, 1925,

p. 98-99, 114, cf. Şt. Meteş, Lămuriri…, p.23.138 . A. Papiu Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, tom III, p. 370 apud C.

Bobulescu, op. cit., p.50-51.139 . N. Densuşianu, Revoluţia…., p. 288-289; cf. Şt. Meteş, Lămuriri…, p. 24.

eaxistau informaţii despre el că mersese în Muntenia pentru a forma aici un corp de 600

de oameni cu care să vină în ajutorul răsculaţilor140 .

Iată deci cum aceşti „preoţi care – după impresiile străinilor – nu ştiau decât să

citească şi să scrie şi care îndată ce ar fi căutat să vorbească poporului de pe amvon din

capul şi ştiinţa lor proprie şi nu şi-ar fi citit cuvântaraea din carte, nimic nu li s-ar fi

crezut, ei, în ochii ţăranilor, dar mai ales în faţa celor răzvrătiţi ţineau traează garanţia

desăvârşită a aacţiunii lor”141 .

Încă de la început răscoalaa a cuprins, după cum spu7neam, cea mai mare parte a

Hunedoarei, având de amintit şi pentru această parte câteva nume de preoţi. Astfel,

preotul Mihai din Gelmar, lângă Orăştie, care luase parte la devastaraea curţii baronului

Antoniu Orban din Binţinţ, a fost decapitat la 10 noiembrie 1784142 . De asemenea, preoţii

Ion din Bârsău şi Anghel din Săcărâmb au avut de suferit în urma activităţii lor143 ;

preotul Avram din Uibăreşti la 3 noiembrie a îndemnat poporul împotriva nobilimii144 ,

Ilia din Sârbi a ridicat oamenii împotriva unui proprietar de pământuri145 . Printre

conducătorii gruprilor hunedorene s-au mai raemarcat preoţii: Gheorghe Bucşa din

Burjuc şi cel din Zam, care au participat la asedierea castelului Petriş146 .

Mişcaraeaaa din Zarand şi Hunedoara s-a extins apoi în ţinutul Hălmagiului şi

Valea Mureşului şi a cucerit judeţul Arad, unde încă din 1782 se putuseră înregistra

nemulţumiri. Ca atare, în acest an (1782), un preot ortodox anonim a condus mişcaraea

sataelor: Priş, Toc, Troaş, Baia, Lupeşlti şi Bârzava de pe Valea Mureşului, precum şi

Zeldişul din Buceava din Valea Crişului Alb, mişcarae datorată răpirii de pământuri de

către moşieri. În final, acesta voia să organizeze un exod al iobagilor în Ţara

Românească147 .140 . N. Densuşianu, Revoluţia…., p. 492; cf. C. Bobulescu, op. cit., p. 49, Pr. prof. M. Păcurariu,

Preoţimea…, p. 632.141 . A. Papiu Ilarian, op. cit., p. 370, apud C. Bobulescu, op. cit., p.49.142 . N. Densuşianu, , Revoluţia…,, p. 189 – nota 1; cf. Şt. Meteş, Lămuriri…., p. 34; cf. M.

Păcurariu, Preoţimea…, p. 631.143 . Şt. Meteş, Lămuriri…, p. VII, cf. ibidem.144 . N. Densuşianu, Revoluţia…, p. 165, cf. ibidem.145 . Ibidem, p.34-35.146 . N. Densuşianu, Revoluţia…, p. 503, cf. Şt. Meteş, Lămuriri, p. 37; Pr. prof. M. Păcurariu,

Preoţimea…, p. 632.147 . Arhivele Statului Arad, Acta Congregationum, nr. 22/1783, apud Pr. Eugen Greuceanu,

Contribuţii cu privire la poziţia clerului ortodox din părţile Aradului în timpul mişcării revoluţionare din

1784 , în “MB” XXXIV, 1984, 9-10, p.565.

La acţiunile din 1784-1785, preoţii Zaharia şi Alexandru, precum şi popa

Gheorghe din Corbeşti au fost alături de cei care au asaltat aşezămintele moşiereşti.

Acţiunea a continuat din satul montan Baia, unde s-a raemarcat preotul Gheorghe148 .

Protopopul Atanasie Roşu din Sebiş, preoţii din Aldeşti şi Nicolae Popovici din

Boroşinău îndemnau pe ungurii reformaţi să treacă la legea ortodoxă, căci numai astfel

vor fi mântuiţi de răzbunarea ţăranilor149 .

Urmărind mersul revoluţiei din 1784, constatăm că la ea participă foarte mulţi

preoţi. Ei erau, efectiv, un sprijin moral pentru ţăranii carea astfel se simţeau

dezorientaţi.

Rolul preoţilor în răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan reiese foarte bine şi dintr-

un memoriu al nobili8mii din comitatul Hunedoarei înaintat contelui Iancovitz, la 3

noiembrie 1784, în care se cerea „să se pedepsească într-un mod exemplar preoţii

românilor....”150 . Iar nobilimea din Alba cerea între altele: „ ... Deoarece preoţii sunt

aceia care aţâţă mai cu seamă poporul la revoluţie, din această cauză să se publice că-n

orice sat în care va izbucni revolu7ţia, acolo preoţii români, primarii şi juraţii cu trei inşi

pe lângă dânşii se vor pedepsi cu moarte, în conformitate cu legea patriei” (sic)151 .

Iată, prin urmare, câtă batjocură şi câte prigoane au suferit şi câte jertfe au dat

românii transilvăneni pentru apărarea şi menţinerea credinţei ortodoxe pe care o

primiseră prin Sfântul Botez de la Sfinţii Apostoli prin păstorii lor duhovnickeşti.

De obicei, acest tragic aspect îl uită cei care simpatizează cu uniaţia, considerând

că nuşmai ei au dat martiri, deşi, judecând drept, chiar dacă unii dintre ei au suportat

temniţe sub regimul comunist, aceasta nu s-a datorat în nici un caz românilor

dreptcredincioşi, ci tot acelora de la care li s-a tras în ultima jumătate de veac tuturor

locuitorilor acestei ţări, indiferent de religie. Şi dacă în 1948 cei mai mulţi au revenit la

Biserica Ortodoxă-mamă, a fost un act reparatoriu şi nu abuziv şi insultător, cum a fost

cel de la 1700152 .

De aceea considerăm pe drept cuvânt că preoţimea ortodoxă transilvaqnă şi-a

făcut datoria sfântă de a-şi apăra turma dreptcredincio9asă în momentele cele mai grele

ale zbuciumatei noastre istorii.148 . Ibidem, p. 566.149 . N. Densuşianu, Revoluţia…, p. 228, cf. Şt. Meteş, Lămuriri…., p. 37; cf. E. Greuceanu, op.

cit., p. 566.150 . N. Densuşianu, Revoluţia…, p. 346, cf. Pr. prof. M.Păcurariu, Preoţimea, p. 632.151 . N. Densuşianu, Revoluţia…, p.351, cf. ibidem.152 . Şt. Meteş, Lămuriri…, p. 45-52.

În sensul acesta, ni se pare semnificativ ceea ce spune Prea Fericitul Părinte

Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Rjomâne, în „Cuvânt înainte” la Promemoria –

acţiunea catolicismului în România interbelică (Buc. 1992) a părintelui scriitor Valeriu

Anania (de la 7 feb. 1993 arhiepiscop la Cluj). Vorbind de bunătatea, ospitalitatea,

toleranţa şi conştiinţa ortodoxă a poporului român, Prea FericitulPărinte Patriarh spune:

„Aşadar, bunătatea poporului şi toleranţa Ortodoxiei alcătuiesc un bun cu care noi,

românii, ne putem mândri în înţelesul bun al cuvântului. Dificultaatea se naşte atunci

când cel de alt neam sau de altă credinţă începe să creadă că virtutea ta e slăbiciune şi că

ea poate fi exploatată în beneficiul său. Din păcate, istoria noastră a cunoscut şi astfel de

situaţii, iar ele s-au consumat atât în planul naţional cât şi în cel religios. (...).Iar când s-a

întâmplat ca virtutea unuia să fie depăşită de dibăcia celuilalt, poporul şi Biserica sa au

avut de învăţat un lucru: adu-ţi aminte de relele trecutului nu pentru a urâ pe cineva sau a

te răzbuna, ci pentru ca ele să nu se mai repete, pentru ca niciodată virtutea bunătăţii tale

să nu-şi piardă nimic din propria ei tărie şi să nu mai fie socotită drept slăbiciune”.

PR. IOAN MOLDOVEANU