1

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

Liceul de Arte ,,Ionel Perlea” Slobozia ,Ialomița,

Lucrare pentru certificarea competențelor profesionale

,,La Femme”

Profesor îndrumător: Elev:

Petre George Linia Roxana

Anul 2016

2

Capitolul I

Argument

3

Capitolul II

Suportul

Grundul

Paleta

Pensula

Șevaletul

Tuburile de culoare

5

8

8

9

9

9

Capitolul III

Tehnici în pictură

11

Capitolul IV

Elemente de limbaj plastic

Punctul

Linia

Forma

15

16

17

Capitolul V

Teoria culorii

Combinarea culorilor

Contraste cromatice

Armonii cromatice

19

19

21

25

Capitolul VI

Compoziția plastică

29

Capitolul VII

Efecte psiho-fizice ale culorilor

32

Capitolul VIII

Concluzie

35

Anexe 36

Bibliografie 38

3

Capitolul I

Argument

,,Dacă pictezi, închide ochii și caută.”, considera cândva

Pablo Picasso, deoarece pictorul se folosește de culori să

tanspună pe panză cele mai profunde sentimente. Cele mai

adânci trăiri, chiar și stări, care nu pot fi reflectate doar prin

intermediul cuvintelor, artistul intensificând totul prin

vibrațiile nuanțelor. Pictura este un alfabet al unei limbi

necunoscute, în care literele se înșiră în cuvinte nemairostite.

Este modul prin care comunicăm mesaje, pe care privitorul le

înțelege, intrându-i direct in suflet.

Pictura în acril este astăzi o tehnică la îndemâna oricui,

însă, dincolo de ușurința cu care pot fi așternute culorile pe o

suprafață oarecare, acestea sunt materii, dominate de legi

implacabile, a căror cunoaștere este o necesitate. Fără

cunoașterea acestor legi, tabloul se modifică și se stinge

înainte de vreme.

Este bine cunoscut faptul că lumea se află într-o continuă

mișcare, o căutare a ,,noului”, iar acest lucru poate fi

demonstrat cu ușurință prin calea artei, prin stilurile

abordate de-a lungul vremii și modificările suferite în cadrul

acestui proces spațio-temporal.

Scopul este de a obține o compoziție cu forme, culori, texturi

și desene, care dau naștere unei opere de artă, în conformitate

cu principiile estetice. Omul a încercat să transpună arta în

mediul său de viață, la început prin elemente grele, nefinisate,

evoluând către o logică și o știință bine pusă la punct.

4

Lucrarea mea, ,,La Femme”, constituie încercarea de a pune

în evidență frumusețea femeii învăluită în mister, reflectând

totul prin griuri colorate și accente puternice. Este o ființă

intermediară, care posedă multă tărie de caracter prin

tonurile albastre, și mister, căci privirea și elementele feței

sunt șterse, ascunzând magia ei. De asemenea, prin forme și

prin poziția pe care o are, reiese ca este o femeie cu atitudine,

având totuși o stare de melancolie prin nunațele și vibrațiile

culorii.

Cromatica abordată în executarea tabloului, a permis

obținerea unor griuri colorate-clare, care îmbinate cu tonuri

pure și accente puternice, dau textura și substanța

materialului.

Concepția transmisă prin intermediul picturii acceptă diferite

păreri, provocând fiecare privitor să o interpreteze și să îi

dezlege misterul după propria imaginație.

,, Culorile sunt obsesia mea zilnică, bucuria și tortura.”-

Claude Monet

5

Capitolul II

Cunoașterea materialelor

În activitatea de inițiere plastică, materialele au un rol foarte

important. Astfel, suportul poate fi obișnuita hârtie de desen,

hârtia colorată, cartonul, suportul textil de diferite structuri,

metalul, sticla sau lemnul. Trebuie să fie luată în vedere

exploatarea posibilităților tehnice, relația dintre instrument si

material, între mijloacele tehnice și idei.

Suportul

Există numeroase tipuri de suprafețe ce pot fi acoperite de

culoare( lemn, metal, sticlă, hârtie, piele, ceramică etc.), însă

câte dintre aceste suprafețe pot să susțină o peliculă de

culoare, și să o mențină un timp îndelungat?

Pictorii își aleg suporturile cu grijă, ele fiind implicate atat în

expresie, cât și în durabilitatea operei lor. Suportul reprezintă

osatura tabloului, la fel cum pictura si vernice-ul final îi

reprezintă pielea.

Termenul de ,,suport” definește totalitatea materialelor pe

care se poate pictade regulă, prin intermediul unui grund sau

al unei simple impregnări. Astfel, suporturile după gradul lor

de suplete în: suporturi rigide, semirigide și suple.

6

Suporturile rigide

Se consideră că suporturile rigide favorizează la un nivel înalt

durabilitatea materiei picturale. R ezistența lor în timp este în

general îndelungată, iar protecția pe care o oferă stratului de

pictură este excelentă. În aceasta categorie întră materiile

care au ca numitor comun, rigiditatea, precum: lemnul,

metalul, tencuiala, piatra etc..

Suporturile semirigide

Numărul lor este mic. Nu sunt in general prea răspândite,

fiind situate undeva între o rigiditate asemănătoare celui a

lemnului, și suplețea pânzei sau a hârtiei.

Exemple de suporturi semirigide: cartonul, pergamentul,

hârtia maruflată pe pânză.

Suporturi flexibile

Hârtia

Considertă cel mai la îndemână suport, fiind ieftină si ușor

transportabilă. În zilele noastre, hârtia este fabricată din

materii vegetale, hârtia constituind o adevarată tentație

pentru pictori. Însă, acest suport este mult prea flexibil, și

prea puțin rezistent solicitărilor, putând servi numai ca suport

provizoriu al unei lucrări de șevalet.

7

Pânza

Pânza este un suport flexibil, preferat adesea de pictori. Cele

mai bune pânze, sunt cele de in, cânepă și vatir.

Ca suport independent, întinsă pe șasiu, pânza se va impune

relativ mai târziu. Mai întâi este folosită în Italia, Veneția în

prima jumătatea a secolului al XV-lea, întră în uzul larg cu

puțin înainte de 1500, și va deveni suportul favorit către

sfârșitul secolului al XVI-lea.

Întinderea pânzei pe șasiu este bine să se facă într-o încăpere

normală, de umiditate maixmă 65%, moment în care pânza

vatir, atinge maximul de elogație. E în stare optimă pentru

întindere mai mare decât șasiul cu cel puțin 4-6 cm.

Întinderea se începe tradițional, de la mijloc spre margine (în

cuie). Primele 2-3 cuie se fixează la mijlocul unei laturi a

șasiului, iar următoarele 2-3 cuie, la mijlocul celei de a treia

laturi, apoi, tot atâtea până la ultima latură. Se revine la

centru, spre margine. Distanța dintre cuie este bine să fie cât

mai uniformă, la 4-5 cm. De data asta, cuiele se bat bat de la

exterior spre centru. Se începe cu prima latură: pânza se

fixează cu 2 cuie pe una dintre extremitățile șasiului, apoi se

întinde puternic și se fixeaza cu alte două cuie la cealaltă

extremitate. Se continuă alternativ, de o parte si de alta,

ultimul cui urmând să fie batut la mijloc. După terminarea

completă a laturii, se trece la cea opusă, care se bate și ea

complet. Urmează a treia și a patra latură, șasiul nu trebuie

rotit de trei ori.

Indiferent de metoda adoptată, pânza se fixează în așa fel

încât să aibă fibre riguros paralele, respectiv perpendiculare

pe stinghiile șasiului. Cuiele nu se bat niciodată complet,

8

decât după ce pictorul a pus ultima pensulă, fiindcă pânza pe

care se lucrează mult cu pensule aspre sau cu cuțitul ,,se

lasă” și trebuie reîntinsă din cuie. Atunci când nu se bat

definitiv, floarea cuielor nu se îngroapă cu totul, pentru a

putea fi scoase le nevoie, ușor cu patentul.

Intinderea se încheie cu fixarea colțurilor pânzei. Ea are rol

estetic și unjul de protecție. Colțurile pânzei se împăturesc în

așa fel încât să nu fie dispuse în afara ei, să fie practic

mascate. Dupa îndoire se fixeaza cu cuișoare. Peste pânza

curată și bine întinsă, se întinde grundul.

Grundul

Grundul este stratul intermediar, de legătură, dintre suport și

pigmenți. A te baza pe un grund slab, echivalează cu a-ti

construi casa pe nisip. Construind chiar pe suprafața pe care

vor fi așternuți pigmenții, fragilitatea lui se va răsfrange

direct asupra stratului de culoare: dezagregarea grundului

înseamnă pierderea picturii.

Paleta

Reprezintă suprafața tare, netedă și neabsorbantă pe care

pictoriiî își prepară și fluidizează culorile sau își controlează

raporturile.

Unii pictori acumulează culorile pe paleta lor. Fiecare nuanță

a tabloului este obținută dintr-o culoare scoasă dintr-un tub

diferit. Ți cu toate acestea, rezultatul cheltuielii, al întregii

științe, rămâne mat, monoton.

9

Tonalitatea paletei trebuie să corespundă tonalitații

grundului, deoarece în felul acesta rezultatul amestecului de

culori va fi mai fericit.

Pensula

Pensula este un instrument ce poate avea dimensiuni și forme

diferite, folosit la omogenizarea culorilor între ele lianți, între

acestea sau alte amestecuri, emulsii sau soluții, și la

așternerea lor cu vârful, cu latul sau prin răsucire pe pânza ,

carton, hârtie etc.

În funcție de scopurile urmărite, se utilizează pensule rotunde

sau plate, cu părul lung sau scurt. Este cunoscut faptul că se

lucreză mult mai bine cu o pensulă uzată, dar bine întreținută.

Totuși, pensula trebuie mereu păstrată curată și mlădioasă.

Șevaletul

Reprezintă suportul de lemn pe care artistul fixează cartonul

sau pânza, atunci când pictează. Pentru acesta, șevaletul

constituie una din prezentele cele mai familiare, fiind așezat

în plină lumină și în locul cel mai de bază. De-a lungul timplui

utilitatea șevaletului rămâne indiscutabilă.

Tuburile de culoare

Folosite pentru prima dată în anii 1950, acrilicele sunt acum

considerate a fi unele dintre cele mai importante inovații

pentru artiști. Culorile au fost folosite pentru văruit, conțineau

acril și vinil, pe lângă pigmenți și apă. Apreciate pentru

10

intensitatea culorii, timpul rapid de uscare și solubilitatea ei,

acrilicele se pot folosi atât în tehnica picturii în acuarelă, cât

și în tehnica picturii în ulei. Evaporarea rapidă a apei din

culorile acrilice obligă artiștii la un lucru rapid. Unele

avantaje sunt: neaplicarea regulii de aplicare a straturilor

,,grase” peste cele ,,slabe” și posibilitatea de a aplica facil

culorile pe aproape orice suport. Tehnica oferă o luminozitate

deosebită și culori spectaculoase.

11

Capitolul III

Tehnici în pictură

Tehnica picturii în guașă

Guașa este o tehnică de pictură bazată pe culori de apă,

numai că aici „culoarea” albă intră în componența

amestecurilor de culoare (spre deosebire de acuarelă unde se

folosește doar albul suportului), dând un aspect mat,

netransparent, ușor cretos-catifelat.

Se lucrează pe diferite suporturi flexibile, semiflexibile sau

chiar rigide. Grundul poate fi colorat spre deosebire de alte

tehnici, ceea ce poate pune în valoare ansamblul pictural.

Datorită folosirii albului se crează contraste tipice, ce

particularizează această tehnică de pictură.

Pensulele folosite sunt cele din păr moale, ce permit

îmbinarea tentei plate cu linia de contur de mare finețe.

Pentru zone de culoare mai mari și mai vibrate se pot folosi și

pensulele cu parul mai lung de porc.

Culorile se prepară din aceași pigmenți ca cei de acuarelă,

însă în amestecul substanței liant se adaugă o anumită

cantitate de alb (de titan , care este un alb cu o mare putere de

acoperire sau albul de zinc, care are o ușoară nuanță

albăstruie). De aceea culorile de guașă nu sunt transparente,

au o mare putere de acoperire, iar după uscare au un aspect

cretos.

12

Deoarece este o tehnică inversă tehnici acuarelei, lipsită de

transparență, se așează întâi tonurile închise, peste care vin

apoi cele deschise. Tehnica guașei nu recomandă straturile

groase de culori, întrucât acestea după uscare crapă și se

desprind de pe suport.

Această tehnică se folosește cu predilecție în lucrări de

grafică, ilustrație de carte, afișe, lucrări și proiecte

decorative, schițe de compoziție. În lucru se va ține cont de

faptul că după uscare culorile se deschid cu 1/3 față de tonul

inițial pe ud.

Tehnica pastelului

Pastelul este o tehnică a picturii de șevalet care putem

sublinia că întrunește laolaltă austeritatea desenului cu

resursele iradinte ale picturii. Tehnica de lucru a pastelului se

aseamănă foarte mult cu tehnica cărbunelui, deoarece

folosește acele pulberi colorate legate cu un liant sub forma

unor bastonașe. Vechimea acestei tehnici se întinde până la

picturile rupestre, care erau executate din pulberi

asemănătoare, dar impunerea pastelului ca tehnică, se

întâmplă spre sfârșitul secolului al XVII-lea.

Deși este privită de unii artiști ca o modalitate limitată de

expresie, Edgar Degas o transformă în totalitate când începe

folosirea unui fixativ special (a cărui formula a rămas

necunoscută ).

13

Tehnica picturii în ulei

Tehnicile tradiționale de pictură în ulei încep adesea cu

schițarea subiectului pe pânză cu cărbune sau vopsea diluată.

Vopseaua în ulei este de obicei amestecată cu ulei de in,

alcooli minerali și alți solvenți pentru a obține o culoare mai

subțire, cu timp de uscare mai scurt sau mai lung. Deoarece

acești solvenți subțiază uleiul din vopea, pot fi utilizați și

pentru curățarea pensulelor. O regulă de bază în pictura în

ulei este aplicarea "gras peste slab". Asta înseamnă că orice

strat suplimentar de vopsea trebuie să conțină mai mult ulei

decât stratul peste care se aplică, altfel pictura finală va

crăpa și se va coji.

În mod tradițional, vopseaua este aplicată cu ajutorul unei

pensule, dar se mai folosesc și alte tehnici, cum ar fi aplicarea

cu cuțitul de paletă sau cu o cârpă. Vopseaua în ulei rămâne

umedă o perioadă mai lungă de timp decât oricare altă

vopsea, ceea ce permite artistului să modifice culoarea,

textura sau forma figurii. Uneori, pictorul elimină un întreg

strat de culoare și aplică unul nou. Acest lucru se poate

realiza cu ajutorul unei cârpe îmbibate în puțină terebentină

atâta timp cât vopseaua este umedă. Vopselurile în ulei se

usucă prin oxidare, nu prin evaporare, iar uscarea la

suprafață are loc de obicei în două săptămâni. Pictura finală

este suficient de uscată pentru a fi vernisată după o perioadă

cuprinsă între șase luni și un an. Conservatorii sunt de părere

că o pictură în ulei este complet uscată după 60-80 de ani.

14

Tehnica encaustic

Encaustic reprezintă un procedeu de pictură pe baza de ceară

de albine, în care se lucrează cu o sursă de căldură.Encaustic

poate fi folosită că o tehnică de pictură tradiţională, ce se

caracterizează prin luminozitate, dar poate fi folosită totodată

şi pentru potenţialul sau de a se mula peste alte tehnici

precum desenul, gravură, fotografia sau alte aplicaţii

meşteşugăreşti.

Encaustic se foloseşte în egală măsură în pictură cât şi în

sculptură, unde prin impregnarea statuilor de marmură sau

ipsos cu un amestec ce conţine ceară, se obţine un aspect

catifelat, care protejează în acelaşi timp sculptură de

umezeală.

Encaustic este o tehnică de pictură cu un potenţial nelimitat,

ce se re-descoperă la fiecare lucrare; se individualizează prin

proprietăţi unice şi versatilitate. O lucrare realizată în

encaustic se obţine pas cu pas. Mai întâi culoarea trebuie

topită sau lichefiată. Apoi, culoarea topită se aplică pe o

suprafat poroasă.

După re-încălzirea cerii, această pastrunde - fuzionează cu

suportul de pictură, formând o strânsă legătură. În final,

opţional, vopseaua se răceşte şi poate fi lustruită pentru a se

recăpăta luciul cerii şi al răşinii.

15

Capitolul IV

Elemente de limbaj plastic

Punctul

Punctul plastic este o formă plană sau spaţială, ale cărei

dimensiuni sunt reduse în raport cu suprafaţa sau spaţiul în

care se află. Aceste dimensiuni trebuie să fie aproximativ

egale. Punctul plastic poate avea mărimi diferite în raport cu

mărimea suprafeţei pe care el se află. Punctul plastic are

diferite forme: pete obţinute prin atingerea suprafeţei cu un

instrument de lucru, forme geometrice diverse, forme

abstracte,forme inspirate din natură.

Compunerea unei suprafeţe cu ajutorul punctului se

realizează linear (vertical, orizontal, oblic) sau într-o

suprafaţă în ordine - dezordine. Ordinea sau dezordinea se

referă la mărimea, culoarea, poziţia şi formă punctelor.

Punctul poate avea rol în sine sugerând „florile pe câmp”,

„stele pe cer”, „spectatori în tribună”, „flori, fructe sau

frunze în pomi” etc. Punctul are şi un rol secundar,

subordonat unei forme. În acest caz punctul structurează

formă - tehnică folosită de pictorii impresionismului. Punctul

are şi rol decorativ de înfrumuseţare a unor suprafeţe conform

principiilor artei decorative (repetiţia, altemanta, simetria,

asimetria, inversiunea etc.). într-o compoziţie plastică cu

16

ajutorul punctului se obţin şi unele efecte cu caracter expresiv

determinate de mărimea, culoarea şi poziţia acestora:

punctele de mărimi diferite pot da impresia de spaţiu (mare -

aproape, mic - departe), punctele realizate în culori calde au

tendinţa de apropiere, pe când cele reci se depărtează,

caracterul greu - uşor este obţinut prin închiderea sau

deschiderea culorii (punctele deschise par uşoare, iar cele

închise devin mai grele).

Într-o compoziţie plastică, punctul poate fi centru de interes

fie prin contrast de culoare, de mărime, de direcţie, fie prin

locul pe care-l ocupă în cadrul compoziţiei.

Punctul expresiv, cu rol în sine, poate reprezenta elemente

plastice legate de efectul de distanţă, cum ar fi: căsuţe

îndepărtate, explozii de artificii, stoluri de păsări, cer înstelat.

Linia

Linia, în artele plastice, este o suprafaţă care are una din

dimensiuni (lungimea) mult mai mare faţă de cealaltă

dimensiune (lăţimea). Teroretic, linia ia naştere prin

deplasarea pe o suprafaţă a unui punct într-o anumită direcţie

linia este creată deplasând un vârf de pix, peniţa, creion,

pensula, cărbune, bat etc. după o anumită direcţie. În acest

caz instrumentul de lucru determina grosimea liniilor (subţiri,

medii, groase).Structura şi aspectul liniei sunt deter­mînate de

natură instrumentului care o creează. Linia mai poate fi

creată din înşiruirea unor elemente de limbaj plastic (puncte,

linii, suprafeţe) pe o anumită direcţie. Linia are un rol de sine

stătător, poate fi subordonată suprafeţei că structurare

interioară a acesteia sau poate contura o formă .În funcţie de

17

direcţia pe care se deplasează punctul, linia poate fi: dreapta,

franţa etc. Traseul continuu sau întrerupt determina

caracterul întrerupt sau continuu al ductului liniei. Poziţia

liniei pe suprafaţă de lucru poate fi: verticală, orizontală,

oblică. Expresivitatea liniei se obţine în funcţie de traiectorie,

structure, lungime, grosime poziţie, culoare, valoare,

amplasare în spaţiul plastic şi de natură instrumentului de

lucru. Linia verticală că element dominant într-o compoziţie

plastică da sentimentul de înălţare, monumentalitate,

fermitate. Linia oblică în compoziţia plastică creează mişcare,

instabilitate şi agitaţie. Linia curbă sugerează armonie,

mişcare, dinamism. Linia frântă redă nelinişte, duritate,

tensiune.

Forma

În general forma este aspectul exterior al unei figuri,

determinată de limitele fizice ale acesteia. Figura perceptuală

se poate modifica odată cu orientarea ei spaţială sau cu cea a

mediului ambiant. Când percepem o figura o interpretăm

conştient sau inconştient, ea reprezentând forma unui conţinut

şi fiind forma vizibilă a conţinutului, determinată de regulile

intrinseci ale structurii care dau cheia nevăzută a

configuraţiilor formale ale sistemului reprezentat de

fenomene, obiecte, procese indiferent de natura lor. În artele

plastice forma are mai multe accepţii, dintre care cele mai

uzuale sunt - forma spontană; - forma elaborată;

Forma spontană în pictură se poate obţine accidental sau

dirijat prin diferite procedee tehnice cum ar fi: monotipia,

dirijarea culorii cu un jet de aer, prin suflarea liberă sau

18

printr-un tub în diferite sensuri a unor pete de culoare

fluidizată, prin stropirea cu pensula pe foaia umedă sau

uscată, prin imprimarea cu ajutorul unor materiale textile

îmbibate cu una sau mai multe culori etc.

Forma elaborată este creată de om pe baza sugestiilor din

natură, ea poate lua înfăţişări de ornament sau de semn

plastic comunicând idei, cunostiințe sau provocând sentimente

şi trăiri. Forma plastică elaborată se realizează în mod

conştient pe baza transfigurării unor forme naturale

19

Capitolul V

Teoria culorii

Culoarea este realitatea subiectivă generată de interacţiunea

a trei factori: ochiul, lumina şi suprafaţă obiectului. Culoarea

se percepe numai în prezenţa luminii naturale (solare) sau

artificiale. În afară de culoarea formelor şi fenomenelor din

natură, există culori lumină (spectrale) şi culori pigment

(vopsele). Culorile spectrale se obţin prin descompunerea

unei raze de lumină solară trecută printr-o prismă

triunghiulară de cristal proiectată pe un ecran, obţinându-se

cele şapte culori pure (roşu, orange, galben, verde, albastru,

indigo şi violet). Fenomenul a fost descoperit în secolul al

XVII-lea de către savantul englez Isaac Newton. Culorile

pigmentate (vopselele) sunt compuse din pulberi

colorați,combinați cu diferiţi lianţi. În funcţie de liantul folosit

sunt vopsele pe bază de apă (acuarele, tempera, guaşe) şi

vopsele pe bază de ulei.

Combinarea culorilor

Cercul cromatic al lui Johannes Itten este alcătuit din: culori

primare, binare, nuanţe, culori calde şi reci, complementare.

Culori primare(roşu, galben şi albastru) numite şi

fundamentale sau de bază deoarece nu iau naştere din

combinarea altor culori pigment.

20

Culori binare de gradul I (orange, verde, violet) care se obţin

din amestecul fizic a culorii primare, în cantităţi aproximativ

egale.

Culori binare de gradul II (terţiare) se obţin prin amestecul

unei culori primare cu o culoare binară de gradul I .

Culori ternare (binare de gradul III) se obţin din amestecul

fizic în anumite cantităţi a două culori binare de gradul I.

Culori luminoase şi culori întunecate. Dacă vrem să definim

gradul de luminozitate sau de întuneric a unei culori, atunci

vorbim de tonalitatea sau valoarea ei. Tonalitatea o putem

varia prin amestecarea unei culori pure cu alb sau negru.

Culori calde şi culori reci. Culorile din cele două categorii

sunt determinate de impresia calorică pe care o culoare sau

altă ne-o produce când o privim. Astfel, culorile galben,

orange, roşu, ne dau senzaţia de căldură, ne duc cu gândul la

soare, foc, zilele călduroase etc. Din contra, culorile albastru,

verde, violet, ne dau senzaţia de frig, rece, răcoare, ne duc cu

gândul la zilele friguroase, la răcoarea pădurilor, a apei etc.

Cea mai caldă culoare este orange, deoarece este obţinută din

amestecul fizic a două culori calde(R +G). Cea mai rece

culoare din categoria culorilor reci, este considerată culoarea

albastru pur, deoarece celelalte culori reci au în amestec şi

culori calde (verde = albastru, violet = roşu + albastru).

Culori complementare. Complementara elementară unei

culori primare este acea culoare aşezată diametral opus în

cercul cromatic şi nu are în componentă ei culoarea primară

respectivă. Perechile de culori complementare sunt: - roşu -

verde; galben - violet şi albastru - oranj; Din amestecul fizic

al celor trei culori primare rezultă griul neutru, griul perfect,

21

deoarece el conţine toate culorile spectrului luminii (R, O, G,

Ve, A, I, Vi). Din amestecul fizic a două culori complementare

rezultă, de asemenea, griul neutru: R + Ve = R + (G + A).

Alăturate aceste perechi se resping, se exaltă reciproc, se pun

în valoare una pe altă, iar aşezate la distanţă, se atrag

reciproc.

Contraste cromatice

Contrastul presupune existenţa a două elemente opuse.

Vorbim despre contrast atunci când între două efecte de

culoare pe care le comparăm, se constată deosebiri şi

intervale clare. Când aceste diferenţe cresc la maximum, se

realizează un contrast de opoziție sau polarităţi (mare - mic,

negru - alb, rece - cald). Contrastele se pot percepe numai

prin comparaţii: un element este mai mic sau mai mare când îl

raportăm la alt element. Contrastele joacă un rol de seamă în

lumea culorilor. Când sunt juxtapuse, creează efecte

deosebite, conflicte dintre culori sau dintre alb - negru. Teoria

despre culoarea constructivă a lui Johannes Itten

consemnează şapte contraste.

Contrastul culorii în sine

Este cel mai simplu contrast cromatic şi se obţine prin

juxtapunerea tentelor de culori pure (culori primare şi culori

binare). Efectul obţinut prin juxtapunerea culorilor primare,

este cel mai puternic. Puterea contractului culorii în sine

scade cu cât culorile folosite se îndepărtează de culorile

primare. Prezenţa albului şi negrului amplifică expresivitatea

acestui contrast deoarece intervin efectele caracteristice de

22

creştere a luminozităţii, respectiv strălucirii culorilor. O pată

de culoare primară sau binară, înconjurată de negru, devine

mai palidă ca intensitate cromatică, dar mai luminoasă.

Pentru a realiza acest contrast sunt necesare cel puţin trei

culori. Contrastele culorilor în sine sunt nenumărate şi prin

urmare şi posibilităţile de varietate a expresiei coloristice sunt

nesfârşite (exemplu: modificarea valorii culorii sau a

raporturilor cantitative).

Contrastul deschis - închis ( clar-obscur )

Acest contrast se obţine prin juxtapunerea unor culori cu

luminozităţi diferite ( valori total diferite). Pentru a obţine

efectul de contrast deschis - închis este necesară alăturarea

culorilor şi a nonculorilor cu luminozităţi egale sau apropiate

de culori şi nonculori de întunecime egală sau apropiată,

respectând cerinţele acordului cromatic. Folosind albul şi

negrul, cu toată gama valorică rezultată din amestecul

acestora, florile luminoase cu toate seriile de griuri colorate,

se poate realiza contrastul închis - deschis sau clar - obscur.

Acest contrast sugerează şi unele efecte impresive: aproape -

departe, greu – uşor.

Contrastul cald – rece

Se realizează prin alăturarea culorilor calde cu cele reci. Un

contrast pur se poate obţine înlăturând efectele celorlalte

contraste (în special de clar - obscur), aducând culorile calde

şi reci la aceeaşi treaptă de luminozitate sau întunecime.

Pentru a obţine efectul maxim de cald - rece se juxtapune

culoarea cea mai rece – albastru - cu cea mai caldă - oranjul.

23

Într-o compoziţie culorile calde dau impresia de aproape, iar

cele reci - de depărtare. Contrastul prezintă şi importanța

pentru efectele perspectivale şi plastice. Raportului cald -

rece din coloristică îi pot corespunde şi alte efecte expresive

după Itten: rece - cald, umbros - însorit, transparent - opac,

liniştitor – agitat, rar - des, vaporos - de pământ, departe -

aproape, uşor - greu, umed - uscat. Aceste efecte arată

posibilităţile expresive ale contrastului cald - rece. În natură

obiectele îndepărtate apar întotdeauna de culoare mai rece,

din cauza stratului de aer interpus între privitor şi aceste

obiecte.

Contrastul complementarelor

Două culori pigmentare, care amestecate dau griul neutru,

sunt culori complementare. Legea complementarelor este baza

creaţiei armonice deoarece prin îndeplinirea ei, în ochiul

nostru, se creează un echilibru deplin. Pe cercul cromatic al

lui J. Itten complementarele sunt diametral opuse. Culorile

complementare folosite în raporturi juste de cantitate dau

stabilitate compoziţiei, fiecare culoare rămânând neschimbată

în puterea ei strălucitoare. Fiecare pereche de complementare

are caracteristicile ei. Astfel, perechea culorilor G - Vi, prin

natură ei conţine nu numai contrastul complementar, ci şi

clar- obscur, deoarece galbenul este cea mai luminoasă

culoare iar violetul – cea mai întunecoasă. În contrastul

complementar se cere că una din cele două culori să fie

dominantă ca întindere, strălucire şi ca suita de tente rupte

ale acesteia. Într-o compoziţie plastică se pot dezvolta şi două

sau trei perechi de complementare.

24

Contrastul simultan

Prin contrastul simultan înţelegem fenomenul prin care ochiul

nostru cere, pentru o culoare pură dată, în mod simultan,

culoarea ei complementară, producând-o de la sine, dacă

aceasta nu este prezentă. Acest efect optic se obţine, practic,

prin suprapunerea unui gri neutru, de întindere redusă

(pătrat, cerc, linie), pe o suprafaţă de dimensiuni mari, intens

colorată, griul aflându-se optic spre culoarea complementară

culorii pure pe care el este suprapus.

Contrastul de calitate

Contrastul de calitate constă în opoziţia dintre culorile

saturate, strălucitoare şi culorile amestecate, tulburate.

Culorile pot fi tulburate în mai multe moduri. O culoare pură

se tulbură cu alb, negru, gri, cu complementară respectivă.

Contrastul de cantitate

Contrastul de cantitate se referă la raportul de mărime a

două sau mai multe suprafeţe colorate. Este contrastul „mult

– puţin” sau „mare – mic”. Caracterul activ al unei culori

este determinat de puterea ei de strălucire şi mărimea petei

colorate. Pentru a evalua puterea de strălucire sau lumina,

trebuie să comparăm culorile pure faţă de un fond gri - negru.

Vom constata în acest sens că valorile de lumina ale fiecărei

culori în parte nu sunt egale .

25

Armonii cromatice

La modul general, armonia cromatică rămâne o rezultantă

estetică, realizată prin distribuirea culorilor după normele

acordului cromatic, dar ea este altceva, un dat mult mai

complex decât simplul acord al culorilor. Acordul culorilor,

așa cum am amintit, poate fi echivalat cu tehnica acordajului

unui instrument muzical, însă armonia cromatică devine chiar

melodia.

André Lhote, care s-a ocupat în tratatele sale în special de

problemele studiului după natură , ne atrage atenţia că

alegerea unui acord într-o lucrare nu se face la

întâmplare/arbitrar, ci este condiţionată de problematica

subiectului şi nu doar de inspirația autorului.

De aceea trebuie bine cunoscute resursele expresive ale

contrastelor, pentru că acordurile se subsumează unuia sau

altuia dintre ele.

Tot el propune trei legi ale acordului, pe care le vom numi

“Legile lui André Lhote”:

1. Pictorul nu se foloseşte de toate culorile spectrului în stare

pură; o singură culoare pură – “culoarea solistă” – este în

stare să însufleţească o compoziţie. Altfel spus, picturalitatea

nu înseamnă policromie, ci acord şi armonie.

2. Două culori (dintre cele principale şi/sau secundare) pot fi

îndeajuns – prin variaţiile lor cromatice – pentru a asigura o

armonie.

3. Într-o armonie care foloseşte 3 culori, una singură trebuie

dusă la maximum de puritate (exaltată), a două trebuie să fie

26

diminuată, iar a treia abia sugerată. Acelaşi lucru se aplică şi

dacă se folosesc cele trei perechi de complementare (prima

exaltată, a două diminuată, a treia sugerată).

Armonia cromatică a tabloului

Armonia se referă la relaţiile şi impresiile cromatice generale

ale întregii lucrări, spre deosebire de acord, care vizează

acelaşi lucru, dar la scară mică.

Având o etimologie grecească, armonie înseamnă

asamblare/îmbinare, ceea ce noi vom traduce prin

asamblarea tuturor factorilor unei lucrări de artă – legaţi de

culoare şi nu de formă; în privinţa compoziţiei, concomitent

cu cea a elelmentelor formale, coexistă şi compoziţia

cromatică (ce dă viaţă formelor prin sugestiile coloristice), şi

cea valorică (se manifestă prin repartițiile închisurilor şi

deschisurilor, contribuind la “desenarea” lucrării).

Termenul nu poate face abstracţie de accepţia tradiţională –

mai ales din punctul de vedere al “artei de muzeu” – fie şi

numai pentru faptul că arta clasică a picturii are în faţă celei

moderne câteva secole în plus. Desigur că această clasicitate

se referă în mare parte la acurateţea execuţiei tabloului

(tehnică de lucru), care s-a pierdut din secolul al XIV-lea

până în secolul al XIX-lea. Această pierdere a fost înlocuită

cu alte deschideri spre noţiunea de frumos, conform gustului

fiecărei epoci. Ar fi o eroare la fel de mare să ne imaginăm că

arta modernă nu are plusurile sale. Dimpotrivă, aduce multe

câştiguri, chiar dacă tehnica are de suferit, dar să nu uităm că

în ajutorul ei – al conservării ei – au venit nu numai

restauratorii dar şi chimiştii, fizicienii, muzeografii şi istoricii

27

de artă. Ca şi muzica sau dansul, în felul lor, şi arta vizuală

are această şansă – a comunicării prin imagine – care este un

limbaj universal.

Armonia clasică se bazează pe o serie de convenţii prestabilite

care îşi au sorgintea în redarea obiectivă a realităţii; impresia

generală este că nimic (niciun detaliu) nu este lăsat la voia

întâmplării. Totul este coerent (însăşi tehnică respectivă

impunea acest lucru), echilibrat, măsurat şi cântărit spre a

structura o imagine unitară şi credibilă.

Armonia clasică se bazează pe o serie de convenţii prestabilite

care îşi au sorgintea în redarea obiectivă a realităţii; impresia

generală este că nimic (niciun detaliu) nu este lăsat la voia

întâmplării. Totul este coerent (însăşi tehnică respectivă

impunea acest lucru), echilibrat, măsurat şi cântărit spre a

structura o imagine unitară şi credibilă.

Chiar dacă timpul a măcinat aceste opere, deteriorandu-le şi,

deşi ele au fost corespunzător restaurate, putem afirmă despre

ele ceea ce a spus Paul Cézanne atunci cînd, spre sfârşitul

vieţii i s-a reproşat că picturile lui îmbătrânesc şi se întunecă

prea repede: “Ceea ce a fost pictat frumos, va îmbătrâni

frumos!”.

E poate bine de ştiut că Delacroix a fost primul pictor

restaurat încă din timpul vieţii.

Oricum ar fi, arta “celor vechi” trebuie cunoscută, fie şi

numai pentru faptul că acei artişti (mai degrabă meşteşugari)

ne-au oferit o lecţie nemuritoare prin onestitatea şi

devotamentul lor faţă de meserie.

28

Armonia cromatică prin analogie

Se bazează pe o dominantă cromatică – o culoare care

domină tonalitatea generală; i se mai spune “pictură în

gamă”; în principiu, contrastul de închis-deschis nu poate

participa la acest tip de tratare, cel al complementarelor –

parţial, iar cel de cald-rece şi de calitate (mai ales cel de

calitate) sunt la ele acasă.

Armonia cromatică prin contrast

Se bazează pe policromie, o policromie care însă va ţine

seama de faptul că armonia se referă la echilibrul psihico-

fizic şi nu va opera cu stridente, disonanţe şi dezacorduri anti-

armonice. Contrastele care intră în joc sunt cel al culorii în

sine, al complementarelor (cel mai caracteristic armoniei prin

contrast) şi, parţial, cel de cald-rece şi clar-obscurul colorat.

Armonia artistică nu corespunde întrutotul satisfacţiilor

vizuale comune, echilibrul estetic nu este identic cu echilibrul

optic.

29

Capitolul VI

Compoziția plastică

Compoziţia constă în modalitatea organizării elementelor de

limbaj plastic într-un ansamblu omogen, echilibrat,

indistructibil, capabil să transmită privitorului emoţia şi

mesajul autorului.

Modalităţi de organizare a compoziţiei plastice - scheme

compoziţionale: compoziţie în friza; compoziţie în registru;

compoziţie în triunghi; compoziţie circulară; compoziţie în

spirală; compoziţie radială; compoziţie pe verticală;

compoziţie pe orizontală; compoziţie pe diagonală (oblică); În

funcţie de schemă de organizare se obţin compoziţii închise şi

deschise cu efect statice şi dinamice.

Compoziţia închisă sugerează că acţiunea se desfăşoară în

interiorul spaţiului plastic având un centru de interes. În acest

caz elementele sunt ordonate pe scheme compoziţionale în

formă de triunghi, pătrat, cerc, oval.

Compoziţia deschisă sugerează că acţiunea se continuă şi în

afară spaţiului plastic având unul sau mai multe centre de

interes. Centrul de interes este zona din compoziţia plastică

către care se îndreaptă prioritar privirea şi se obţine prin:

aglomerare de detalii; - modulări liniare (subţire - gros); -

contraste (închis - deschis, cald - rece, mare - mic, aglomerat

– curat). Compoziţia cromatică are o importantă deosebită în

raport cu compoziţia suprafeţelor şi valorilor. Astfel,

caracterul static sau dinamic, liniile de forţă, cel de interes,

tensiunile, cromatică, ritmul că şi orice alt mijloc de expresie

30

plastică subordonate structurii compoziţionale de baza,

singură în stare să le reunească într-un tot omogen. În

ordonarea elementelor compoziţiei plastice închise sau

deschise trebuie să se ţină seama de ritm, întrucât prin el se

structurează mişcarea, dinamismul compoziţiei. Ritmul plastic

ia naştere prin succesiunea gândită, intenţională a

elementelor de limbaj plastic. Expresivitatea ritmului plastic

constă în modalitatea de ordonare a elementelor de limbaj

plastic şi, cu cât organizarea ritmurilor este mai inedită prin

noutatea ei, cu atât compoziţia este mai expresivă.

Compoziţia statică se realizează prin organizarea semnelor

plastice într-un echilibru stabil, elementele constitutive

încadrându-se într-o formă geometrică stabilă (triunghi,

pătrat, dreptunghi, piramidă).

Compoziţia dinamică presupune structurarea semnelor

plastice într-un echilibru instabil prin folosirea liniilor curbe,

spirale, oblice, întretăiate, ce dau configuraţiei ansamblului

mişcare, dinamism. Dacă compoziţia statică are în general un

singur centru de interes, compoziţia dinamică poate avea mai

multe centre de interes. Important este să existe în compoziţie

unitate ce se manifestă prin legătură logică, constructiv -

formală, propozitionala dintre părţi şi ansamblu, dintre

conţinut şi formă.

Compoziţia decorativă presupune îmbinarea elementelor

plastice într-un tot armonios. Aceste elemente se pot lua din

natură, geometrie, din artă popoarelor antice, din artă

modernă, artă populară sau din imaginaţie. Înglobarea

firească, unitară şi armonioasă a elementelor în forme

compoziţionale nu poate fi făcută întâmplător, ci pe baza

cunoaşterii principiilor compoziţionale decorative, în scopul

31

obţinerii unor expresivităţi plastice. Aceste principii sunt:

repetiţia, alternanţa, simetria etc. Repetiţia este un procedeu

de ornamentare, de compunere a unor elemente, motive,

ţinându-se seama de ritm şi cadenţa. Ea presupune fie

repetarea unui element de limbaj plastic (punct, linie, pată,

formă) fie repetarea unui motiv decorativ. Alternanţa este o

succesiune de cel puţin două elemente diferite că formă,

mărime, culoare şi poziţie. Simetria exprimă echilibru într-o

compoziţie plastică, ea presupune existenţa unei axe ce are de

o parte şi de altă elemente şi motive aşezate la distanţe egal

depărtate de ea. O formă este simetrică dacă axa de simetrie o

împarte în două părţi egale, ale căror puncte coincid prin

suprapunere. Un ansamblu compoziţional poate deveni

simetrie când axa de simetrie imaginară orizontală sau

verticală separă compoziţia în două părţi identice. Formele

naturale sau create pot avea una sau mai multe axe de

simetrie orientate orizontal, vertical sau oblic. Simetria este

una dintre legile fundamentale de structurare a formelor

naturale. Formele compoziţionale folosite în arta decorativă

sunt: friza, chenarul decorativ, jocul de fond etc.

Friza este suprafaţă în formă de bandă în care se ordonează

motive şi elemente după legile artei decorative.

Chenarul este o bandă decorativă ce decorează o suprafaţă

de jur împrejur.

Jocul de fond este compoziţia ce se bazează pe o reţea în care

motivele decorative sunt organizate în funcţie de legile artei

decorative .

32

Capitolul VII

Efecte psiho-fizice ale culorilor

Deși lumea ne apare sublim colorată, trebuie să adimitem

faptul că simfoniile cromatice nu sunt altceva decat niște

senzații.

Potrivit legilor fizicii, lumea ne este colorată, dar oamenii și o

parte din viețuitoare o văd colorată.

Culoarea, prin urmare, este o senzație, și nu un fenomen

obiectiv, independent de om. Ea nu are o existență proprie, nu

este o proprietate a corpurilor, cum ar fi o pigmentație.

Culoare este o realitate subiectivă, generată de trei factori:

lumina, suprafața obiectului și ochiul.

Culorile afectează percepția asupra:

1. Spațiului- culorile deschise par să extindă spațiul, în timp

ce culorile închise îl restrâng;

2. Greutății și mărimii- culorile închise par mai grele decât

cele deschise, cu toate că, în cazul modei, culorile închise

fac persoana să pară mai slabă, în timpce culorile

deschise o fac si mai mare;

3. Temperaturii- culorile calde cresc temeperatura unei

persoane,iar cele reci o scad;

33

Albastru

Culoarea albastră are un efect direc asupra sistemului

nervos autonom, inspirând calm, relaxare, control

mental, claritate, speranță, creativitate, protecție,

încredere. De asemenea, albastrul scade presiunea

sângelui, iar o nuanță intensă de albastru ajută la

reglarea somnului. Dacă este folosită in exces, culoarea

albastră poate deveni depresivă. Culoarea albastră

reduce pofta de mâncare, în timp ce culorile roșu,

portocaliu și galben cresc pofta de mâncare.

Maro

Culoarea maro, fiind o culoare întâlnită des în natură,

generează sentimente de confort, stabilitate și siguranță.

Galben

Culoarea galbenă, cea mai caldă și luminoasă culoare,

stimulează creierul, facându-i pe oameni ageri. Cu

mintea limpede și hotarâți. Această culoareîi ajută pe

oameni să memoreze mai bine, să asimileze noi idei, să

fie mai organizați și sa judece mai bine.

Roșu

Culoarea roșie, cea mai puternică culoare, stimulează

inima li circulația sângelui. Roșul este o culoare a

vitalitații, stimuleză neuroniiș și glanda suprarenală.

Fiind o culoare fortifiantă, este bine să priviți culoarea

roșie în timp ce faceți exerciții sau îndepliniți sarcini ce

presupun efort fizic. Studiile au aratat că lumina roșie îi

determină pe oameni să se aventureze la jocuri de noroc.

De asemenea, culoarea roșie crește pofta de mâncare,

34

mai mult decât orice altă culoare. Folosit in exces, roșul

obosește, iar situațile stresante generează sentimente de

mânie și agresivitate.

Verde

Culoarea verde, care ne amintește de natură, este o

culoare relaxantă, care ne ajută să ne concetrăm.

Verdele generează totodată sentimente de confort,

relaxare, calm. De asemenea, această culoare relaxează

mușchii și ne ajută să respirăm mai profund și mai lent.

Mov(violet)

Culoarea mov (violet) are un efect antiseptic și

purificator. De asemenea, movul reduce pofta de

mâncare și echilibrează metabolismul corpului. Printre

efectele psihologice ale culorii violet, se numară

stimularea creativității, a spiritualitațiiș și a compasiunii.

Acestă culoare aduce pacea și elimină șocurile, obsesiile,

temerile și alte tulburări emoționale.

Portocaliu

Portocaliul este o culoare stimulatoare, ce ne ajută

foarte multî în sarcinile mentale. De aceea, este bine să

priviți culoarea portocalie în timp ce studiați, iar dacă

mergeți să dați un test, este recomandabil să vă

îmbrăcați în potocaliu. Portocaliul este o culoare veselă,

care are numai efecte pozitive asupra stării emoționale.

Astfel, această culoare este un antidepresiv deosebit de

eficient, eliminând sentimentele de auto-compătimire,

neputința de a ierta și lipsa simțului propriei valori.

35

Capitolul VIII

Concluzie

“Un tablou a cărui expresie e determinată de culoare va

trebui să-și dezvolte formele subordonându-le culorii, pe

când un tablou axat pe formă va trebui să-și aleagă

culorile pornind de la formă.” – Itten

Imaginile pot purta o încărcătură afectivă mult mai

puternică decât cea a conceptelor abstracte exprimate

prin vorbe.

Pe lângă impactul vizual pe care îl are asupra

privitorului, pictura mai are și unul psihologic, un impact

pur. Poate fi interpretată în moduri diferite de orice

individ.

Arta trebuie apreciată pentru mesajele care le transmite

direct în suflet, care la rândul lor pleacă direct de la

pictor, transmițând asta din generație în generație.

Pictura constă in magie, mister și frumusețe.

„Arta este o minciună care ne ajută să vedem

adevarul.”- Pablo Picasso

36

37

38

Bibliografie

Ion N. Susulana –„ Dicționar în artă – termeni de atelier”

Editura Sigma, București 1993

Delacroix Eugene- „Jurnal”

Editura Meridiane, București 1977

Tonitza – ”Scrieri despre artă”

Editura Meridiane, București 1964

Dan Mihaiescu – ”Limbajul culorilor și al formelor”

Editura Științifică și Enciclopedica, București 1980

Charles Bouleau- ”Geometria secretă a picturilor”

Editura Meridiane, București 1979

Argan , Giulio Carlo- „Arta modernă”

Editura Meridiane, București 1982

Liviu Lăzarescu-„Culoarea în artă”

Editura Polirom, Iași 2009