ASTRA SALVENSIS · 2015-04-21 · ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr...

220
ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014 1 ASTRA SALVENSIS -Revistă de istorie şi cultură- AN II NUMÃR 4

Transcript of ASTRA SALVENSIS · 2015-04-21 · ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr...

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    1

    ASTRA SALVENSIS -Revistă de istorie şi cultură-

    AN II NUMÃR 4

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    2

    ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    Revistă editată de cercul Salva al ASTRA

    Director: profesor Ana Filip. Redactor-şef: Mihai-Octavian Groza.

    Membrii fondatori/Founding members:

    Prof. Ioan Seni Prof. Ana Filip

    Prof. Romana Fetti Prof. George Pop

    Prof. Vasilica Găzdac Înv. Luminiţa Cuceu Pr. Maxim Morariu

    Colegiul ştiinţific/Science College: Academician Mihai Şora (Bucureşti)

    Prof. univ. dr. Nicolae Bocşan (Cluj-Napoca) Prof. univ. dr. Lucia Fetcu (Bucureşti) Prof. univ. dr. Luiza Palanciuc (Paris)

    Prof. univ. dr. Grigore Smeu (Bucureşti) Prof. univ. dr. Gheorghe Ţiclete (Bucureşti)

    Prof. univ. dr. Mihai Toma (Iaşi) Conf. univ. dr. Ludmila Balţat (Cahul)

    Conf. univ. dr. Ana Victoria Sima (Cluj-Napoca) Conf. univ. dr. Ioan Cârja (Cluj-Napoca)

    Conf. univ. dr. Olimpia Iacob (Iaşi) Lect. univ. dr. Maria Barbă (Cahul)

    Lect. univ. dr. Mihai Croitor (Cluj-Napoca) Lect. univ. dr. Adriana Manea (Cluj-Napoca)

    Asist. univ. dr. Ioan Morariu (Bucureşti) Asist. univ. dr. Ioana Mudure (Cluj-Napoca)

    Asist. univ. drd. Marius Mocan (Cluj-Napoca) Prof. dr. Petru Demetru Popescu (Bucureşti) Prof. dr. Luminiţa Cornea (Sfântu Gheorghe)

    Dr. Liliana Rufanda (Atena) Dr. Valentin Talpalaru (Iaşi)

    Dr. Vlad Popovici (Cluj-Napoca) Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan (Cluj-Napoca)

    Dr. Lucian Turcu (Cluj-Napoca) Dr. Bogdan Ivanov (Cluj-Napoca)

    Dr. Dorin Dologa (Bistriţa-Năsăud)

    Colegiul de redacţie/Editorial Board: Maxim Morariu (Cluj-Napoca), Emanuel Căşvean

    (Cluj-Napoca), Diana Maria Dăian (Cluj-Napoca), Andrei Păvălean (Cluj-Napoca),

    Adrian-Cosmin Iuşan (Cluj-Napoca), Grigore-Toma Someşan (Cluj-Napoca), Andrei Faur

    (Cluj-Napoca), Daria Otto (Viena), Petro Darmoris (Liov).

    Traducerea şi revizuirea textelor şi rezumatelor în limba engleză

    (Translation and revision of texts and abstracts in English):

    Zoltán Petre (Cluj-Napoca)

    Copertă/Concepţie grafică (Cover/Graphic design): Ana Platon (Cluj-Napoca)

    Indexări BDI/International Indexing:

    Ulrich‟s Periodicals Directory; Index Copernicus International; Ebsco; RePEc; Google Academic; Scipio; ORCID; CEEOL

    În acest număr (în ordine alfabetică): In this number (in alphabetic order):

    Mircea-Gheorghe Abrudan,

    Emanuel Căşvean, Petro Darmoris,

    Diana Maria Dăian, Alexandru Dărăban,

    Marius Deaconu, Nicolae Dumbrăvescu,

    Andrei Sabin Faur, Nicolai Gori,

    Mihai-Octavian Groza, Ioan Emanuel Gruia,

    Oana Habor, Adriana Denisa Manea, Costin-Silviu Marcel,

    George-Paul Moldovan, Maxim Morariu,

    Bogdan Munteanu, Daria Otto,

    Zoltán Petre, Merima Carmen Petrovici,

    Anamaria Pop, Cristian Stan,

    Ervin Tereshchenko, Cătălin Varga.

    ISSN 2393-4727

    ISSN-L 2344-1887

    Responsabilitatea pentru materialele publicate revine autorilor

    Orice corespondenţă se va adresa/Please send any mail to the following address:

    [email protected] [email protected].

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    3

    CUPRINS/CONTENTS: Editorial………………………………………………………………………...…p.7.

    ISTORIE/HISTORY:

    Marius Deaconu Consideraţii privitoare la delimitarea dintre stat şi biserică în Europa occidentală între secolele X-XI (Considerations regarding delimitation between the State and Church in Western Europe between the 10th and 11th centuries)………………………………....p.9.

    Diana-Maria Dăian De la „Wie es Eigentlichˮ la istoria-artă. Leopold von Ranke şi paradigma istoriografică istoristă (From „Wie

    es Eigentlichˮ to History of Art. Leopold von Ranke and the historyographical Paradigm of Hstory)…...p.19.

    Nicolae Dumbrăvescu Un izvor narativ mai puţin cunoscut despre tinerii ucişi în Cluj în timpul Revoluţiei de la 1848-1849 (A less known story regarding the killing of young people from the city of Cluj during the revolution of 1848-1849)……………………………………………..p.33.

    Andrei Sabin Faur Aspecte demografice din istoria satului Dezmir: 1837-1889 (Demographic aspects of the history of Dezmir : 1837-1889)……………………………………….p.44.

    Oana Habor Studenţi români din ţinutul Năsăudului înscrişi pe listele facultăţilor de medicină din monarhia austro-ungară. Corespondenţa acestora cu administraţia Fondurilor Grănicereşti (The Romanian students from the Năsăud region enrolled on the lists of the Faculties of Medicine from the Austro-Hungarian Monarchy. Their correspondence with the Administration of the Border Funds)…………………………………....p.63.

    Mircea-Gheorghe Abrudan Die Memorialistik des Großen Krieges. Eine neue und glaubhafte Quelle der Geschichtsschreibung? Studienfall: Der Erste Weltkrieg widerspiegelt in den rumänischen und siebenbürgisch-sächsischen schriftlichen Erinnerungen aus dem Banat und Siebenbürgen (The Memoirs of the Great War. A new and credible source for the historiography? Case study : The First World War reflected in the Romanian and Saxon memoirist writings from Banat and Transylvania)………………………………..……p.72.

    Maxim Morariu Urmări ale Primului Război Mondial în localitatea Salva, judeţul Bistriţa-Năsăud: orfani şi văduve de război (Consequences of the First World War in Salva,

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    4

    Bistriţa-Năsăud County: Orphans and War Widows)……………………………………....….p.81.

    Mihai-Octavian Groza Un cleric-cărturar uitat. Protopop stavrofor Sebastian Stanca (A forgotten scholar-clergyman. Archpriest Stavrofor Sebastian Stanca)………………………p.85.

    Zoltán Petre Geopolitica şi ideologia politică esteuropeană a lui Adolf Hitler (Geopolitics and Adolf Hitler‟s eastern conquest of Lebensraum)………………..……….p.94.

    TEOLOGIE/THEOLOGY:

    Cătălin Varga Omul între sclavia păcatului şi libertatea duhului. O

    scurtă analiză a pericopei din 1 Corinteni 5 : 1-5 (Man between slavery of sin and the freedom of Spirit. A short text analyse of 1 Corinthians 5 : 1-5)………..p.101.

    Daria Otto A christian educational activity in the Hexaemeron of Basil the Great and in the Hexaemeron of Ambrose of Milan as process of releasing of the images of the antique culture from the pagan influence (O activitate educativă creştină în Hexameronul lui Vasile cel Mare şi Ambrozie din Milano ca proces de eliberare a imaginilor culturii antice de sub influenţa păgână)………………………………………....p.112.

    Emanuel Ioan Căşvean Importanţa Sfântului Dionisie Areopagitul şi a teologiei lui astăzi (The Importance of Holy Dionysius the Areopagite and his theological teachings in today‟s perspective)……………………………………..p.123.

    Petro Darmoris Is the Interreligious Dialogue Possible? Reflections on Religion in the Public Sphere on the Basis of David Hollenbach‟s writings (Este dialogul inter-religios posibil? Reflecţii asupra rolului religiei în sfera publică în scrierile lui David Hollenbach)…………...……..p.136.

    Costin Silviu Marcel Perspective postmoderne denaturate asupra morţii (Distorted postmodern perspectives concerning death)…………………………………………...p.159.

    Erwin Tereshchenko Gesellschaft, Staat und Kirche in Postkommunistischen Russland. Essay-Kommentur zu einer wissenschaftlichen Ratsversammlung vom Allrussischen Forschungszentrum für die öffentliche Meinung, die in Moskau am 25 Juni 2012 stattfand, zum Thema „ROK in der gegenwärtigen

    gesellschaftlich-politischen Situationˮ (Society, state and the Church in post-communist Russia. Essay

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    5

    concerning the meeting of the Russian Research Council Center for Public Opinion in Moscow on 25 June 2012 regarding „The Russian Orthodox Church‟s

    contemporany social-political situationˮ)……..…p.166.

    ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI/EDUCATIONAL SCIENCES :

    Cristian Stan Idei despre educaţie în opera lui Platon (Ideas about education in Plato‟s writings)…………...……….p.175.

    Adriana Denisa Manea Exigenţe în formarea continuă a cadrelor didactice (Requirements regarding the continuous training of the teachers)………………………………….……..p.180.

    Merima Carmen Petrovici Importanţa competenţei argumentative a profesorului în comunicarea didactică (The importance of the teacher‟s argumentative competence in didactic communication)…………………………..…….p.184.

    CRONICÃ/CHRONICLE:

    Alexandru Dărăban Maestrul Filimon Siminic. „ A avut această străduinţă şi

    această dorinţă: ca numele său să fie scris în

    ceruriˮ…………………………………………..p.190. Maxim Morariu Conferinţa omagială „240 de ani de la naşterea

    episcopului sebeşean Vasile Moga (1774-

    1845)ˮ...........................................................................p.193.

    RECENZII/BOOK REVIEWS: Ioan Emanuel Gruia Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, traducere de

    Cristian Bejan, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, 413 p………………………………………...….p.196.

    Mihai-Octavian Groza Mircea Păcurariu, Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi, Sibiu, Editura Andreiana, 2010, 116 p………...…p.198.

    Maxim Morariu Aurelia Dan, Şcolile grănicereşti năsăudene (1815-1918), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2014, 449 p……………………………………………p.200.

    George-Paul Moldovan Trecutul este viu, Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, 120 p……………………………………..……..p.202.

    Bogdan Munteanu Francisc-Páll Szabó (coordonator), Sándor Pócsai, Ciprian Rad, Éva-Andrea Váradi, László Wellmann, A Hungarian History, Cluj-Napoca, Világhirnév Publishing House, 2014, 172 p……………………….……..p.205.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    6

    Nicolai Gori Vasile Boari, Sergiu Gherghina, Radu Murea (editori), Regăsirea identităţii naţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2014, 277 p……………………………………...…….p.208.

    Anamaria Pop Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Iaşi, Editura Polirom, 2013, 304 p……………………………….……..p.214.

    Lista autorilor…………………………………………..………………….....…p.217.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    7

    EDITORIAL

    Ajunsă la cel de-al patrulea număr, revista ASTRA Salvensis a reuşit să se impună comunităţii ştiinţifice şi nu numai ca o publicaţie caracterizată de seriozitate şi de o înaltă distincţie academică atât prin materialele publicate, cât mai ales prin colaboratorii săi, exponenţi ai noii generaţii de istorici şi teologi. Dovadă, în acest sens, stă indexarea publicaţiei noastre în cadrul unor prestigioase baze de date internaţionale (calitate cu care nu foarte multe publicaţii româneşti se pot mândri), precum: Central and Eastern European Online Library (CEEOL), EBSCO, Ulrich,s Periodicals Directory, Index Copernicus International, Scipio, ORCID, RePEc, Google Academic.

    Datorită numărului mare de manuscrise trimise spre publicare, începând cu acest număr am fost obligaţi, spre deosebire de ediţiile precedente, să procedăm la o delimitare tematică a acestora. Astfel, materialele publicate au fost grupate în cinci mari secţiuni: istorie, studii teologice, ştiinţe ale educaţiei, cronică şi recenzii. Sperăm ca materialele publicate, care se remarcă prin claritatea textului, stilul personal, analizarea şi interpretarea în profunzime a informaţiilor, prin pistele de cercetare lansate, să deschidă sau să completeze cercetări în domeniul istoriei, teologiei şi pedagogiei.

    Gândită şi proiectată ca o revistă de cultură, revista ASTRA Salvenis a devenit, din aproape în aproape, o publicaţie ştiinţifică, ce îşi propune să ofere un cadru propice valorificării cercetărilor ştiinţifice, atât prin membrii comunităţii locale, cât, mai ales, prin tinerii cercetători, reprezentanţi ai noii generaţii de istorici, teologi şi pedagogi.

    Revistă a unei generaţii de excepţie, publicaţia noastră a „crescut” odată cu cei care şi-au adus contribuţia la apariţia sa, motiv pentru care, în încheiere, am dori să le mulţumim şi pe această cale. Calde mulţumiri adresăm, pentru preţioasa şi benevola sprijinire, membrilor comitetului ştiinţific în seama căruia a căzut verificarea calităţii şi autenticităţii manuscriselor trimise spre publicare. În final, dar nu în ultimul rând, mulţumirile noastre se îndreaptă spre vrednicii membrii ai comitetului redacţional, tineri cercetători, masteranzi şi doctoranzi care şi-au adus aportul la pregătirea prezentului număr.

    Ceea ce îi urăm revistei noastre este: să fie cât mai citită şi cât mai utilizată!

    Redactor-şef Mihai-Octavian Groza

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    8

    Istorie/History

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    9

    CONSIDERAŢII PRIVITOARE LA DELIMITAREA DINTRE STAT ŞI BISERICĂ ÎN EUROPA OCCIDENTALĂ ÎNTRE SECOLELE X-XI Considerations regarding delimitation between the State and Church in

    Western Europe between the 10th and 11th centuries

    Marius DEACONU

    Abstract: This paper tries to present some of the most important characteristics of the tense relation between the State and Church during the 10th and 11th centuries. After the “Gelasian principle” was stated the relationship between “regnum” and “sacerdotium” evolved in different stages. After the reigns of Charlemagne and Otto I, the Church was under the economical control of laical authorities. This situation changed from the 10th century as a reform movement started within the Church. The Papacy had an important role in resetting the Christian institution in the social order and during the pontificate of Gregory VII, the Church reached its highest importance in the medieval world by that time.

    Keywords: Western Europe, Holy Roman Empire, Investiture Controversy, Gregorian Reforms

    Spaţiul occidental medieval, cu adevărat eterogen după căderea Imperiului Roman de Apus, se remarcă către sfârşitul primului mileniu printr-un rol tot mai important al instituţiei creştine. Biserica apuseană a evoluat în strânsă legătură cu instituţia papalităţii, fiind o perioadăîn care momentele de progres şi cele de regres au oscilat. Pentru a putea să îşi impună autoritatea, majoritatea celor care au ocupat scaunul pontifical de la Roma au încercat să se implice activ în problemele laice, uzurpând instituţiile civile. Secolele X-XI stau mărturie în acest sens, reprezentând etapa în care papalitatea şi-a conturat rolul politic şi spiritual de care se va bucura în restul evului mediu şi în modernitate. Nostalgia imperială după Carol cel Mare afecta partea de vest a Europei încă din perioada imediat următoare decesului remarcabilului împărat. Se remarcă o accentuare a diferenţelor între Francia occidentalis şi Francia orientalis1care va duce la conflicte întru urmaşii carolingieni. Tratatul de la Verdun din 843 şi alte împărţiri succesive vor duce la fragmentarea puterii în acest spaţiu. Actul din 855 va compromite în bună măsură posibilitatea de a se mai conexa demnitatea imperială unei baze teritoriale. Practic, funcţia imperială „devine treptat tot mai vidă de conţinut”, primind o semnificaţie mai degrabă mistică.2 Încercarea lui Ludovic cel Pios prin ordinatio imperii de a reorganiza vechiul imperiu va duce la ridicarea lui Lothar la demnitatea imperială, acesta fiind primul născut, în timp ce restul fraţilor vor fi subordonaţi sub seniore fratre, soluţie ce îşi va dovedi falimentul. La sfârşitul veacului întunecat,3 frâiele puterii administrative se aflau în mâna autorităţilor locale şi nu a regelui, putere ce nu emana din calitatea de reprezentanţi ai unei instituţii publice ferm

    1 Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu: de la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice, Iaşi, Polirom, 2010, p. 178. 2Ibidem, p. 179. 3 Termen utilizat de istorici precum Lynn White sau Harald Zimmermann pentru a descrie secolul al X-lea.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    10

    instituite, ci din statutul de vasal ai împăratului.4 Acest concept de fidelitate personală a reprezentat un puternic mecanism de fragmentare a puterii centrale.

    În spaţiul german, secolul al X-lea este cunoscut ca şi epoca ottonă, fiind marcat de figura inegalabilă a regelui Otto cel Mare. Este perioada în care Europa centrală câştigă în autoritate, structurile de putere dobândind noi teritorii. Otto I poate fi considerat unul dintre cei care „au dat strălucire unui veac ”.5 Expediţiile sale peste Alpi au fost instrumentul prin care a reuşit să îşi impună autoritatea, încercând să atragă Biserica apuseană de partea sa. A reuşit astfel încât pe 2 februarie 962, în Basilica Sfântul Petru din Roma, Papa Ioan al XII-lea l-a încoronat împărat, ajungând conducătorul Sfântului Imperiu Roman, după un conflict îndelung cu Berengar, predecesorul său.6

    În ceea ce priveşte peninsula britanică, subliniem cucerirea normandă din 1066 şi încoronarea lui Wilhelm I Cuceritorul ca şi rege al Angliei.7 Biserica catolică nu a fost străină de acest eveniment întrucât Papa Alexandru al II-lea a girat încrederea instituţiei pontificale în acest demers politc extrem de îndrăzneţ. Mai mult decât atât, acesta a desconsiderat opinia celor din Constantinopol întrucât normanzii aveau aspiraţii asupra teritoriilor ocupate de bizantini în sudul Italiei, lucru care a determinat (încă) un conflict între cele două tabere.8

    Teritoriul pe care îl numim generic Spania, deşi nu exista o conştiinţă a naţionalităţii ci mai degrabă a populaţiei care trăia în acel spaţiu geografic,9 se afla sub dominaţia maurilor. Aceştia vor părăsi teritoriile spaniole, cu mici enclave rămase totuşi, după o ocupaţie de 700 de ani, în 1212. Conducerea politică a Spaniei se va afla în mâna autorităţilor locale, în speţă a episcopilor, care îşi vor păstra acest statut până la mijlocul secolului al XV-lea. Se remarcă existenţa cortesurilor, organizarea din punct de vedere administrativ a nobililor a cărei caracteristică principală se reflecta în strângerea impozitelor.10

    Societatea apuseană, între regnum şi sacerdotium:

    Cu rezonanţe pestea veacuri şi veacuri, teza enunţată de Papa Gelasius I (492 - 496), într-o epistolă adresată împăratului Anastasius I, a introdus o delimitare a domeniilor de acţiune specifice Bisericii (sacerdotium) şi Statului (regnum), pontiful exprimându-se că „două sunt puterile, mărite împărat, care conduc, în principiu, această lume: puterea sfântă a episcopilor şi cea lumească a regilor”. Acelaşi Gelasius I sublinia că „între acestea două, puterea cârmuitoare a episcopilor are greutate mai

    4 Alexandru-Florin Platon et alli, O istorie a Europei de Apus, p. 180 5 Harald Zimmernann, Veacul întunecat, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 79. 6Ibidem, pp. 108-109. 7 David Luscombe, Jonathan Riley-Smith (coord.), The New Cambridge Medieval History, vol. IV, partea I, Cambridge University Press, 2008, p. 198. 8 Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, 1993, p. 12. 9 Colin Morris, The Papal monarchy. The Western Church from 1050 to 1250, Oxford University Press, 2001, p. 18. 10 The New Cambridge Medieval History, partea a II-a, p. 501.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    11

    mare, pentru că ei trebuie să dea socoteală în faţa tribunalului lui Dumnezeu chiar şi pentru regii cei muritori” fără a uita să menţioneze că „în domeniul temporal însă, care priveşte statul, chiar şi cei care-l slujesc pe Dumenezeu se supun legilor tale deoarece ştiu că puterea imperială ţi-a fost dată prin voinţa divină, pentru ca în lucrurile lumeşti, orice rezistenţă să fie înlăturată”.11 La începutul Evului Mediu exista aşadar o doctrină în ceea ce priveşte separarea puterii spirituale de cea laică, cu menţiunea că din punct de vedere dogmatic, cea spirituală era mai presus de cea pământească, deşi originea celor două puteri este comună: voinţa lui Dumnezeu.

    Într-o lume în care creştinismul devenea tot mai răspândit, conflictul dintre sacerdotium şi regnum pentru superioritate nu avea cum să nu degenereze. În secolul al X-lea şi chiar la începutul secolului al XI-lea, raportul dintre cele două era dezechilibrat în funcţie de regiune şi nivelul ierarhic.12 Spre exemplu, în Franţa sfârşitului de secol zece, pe fondul colapsului puterii regale, clerul episcopal a început să îşi asume tot mai multe atribuţii ce ţineau de autoritatea laică.13 Chiar la o perioadă de mai puţin de două secole, autorităţile laice şi ecleziastice şi-au schimbat mentalitatea specifică epocii carolingiene, cele două tabere antagoniste dezvoltându-se din punct de vedere al concepţiilor, deşi suntem încă într-o lume în care autoritatea în sine era consemnată prin ritualuri, ceremonii şi gesturi mai degrabă decât prin scripte sau norme juridice.14

    Papalitatea s-a bazat pe împăraţii carolingieni pentru a-şi consolida poziţia în raport cu Biserica răsăriteană şi astfel pentru a scăpa din corsetul politic şi spiritual al celor din Bizanţ.15 Totuşi, la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea asistăm la o perioadă de decădere a instituţiei papale. Sugestiv pentru această perioadă este mandatul Papei Formosus (891-896), o personalitate remarcabilă, care a fost acuzată că ar fi avut ambiţii nemăsurate. Acest lucru a atras antipatia mai multor feţe bisericeşti care i-au reproşat faptul că a fost episcop de Porto, arhiepiscop al Bulgariei, respectiv Papă, fapt care contrazicea doctrina interzicerii strămutării conform dreptului ecleziastic.16 Unul dintre succesorii săi, Papa Ştefan al VI-lea (896-897), a dispus exhumarea trupului lui Formosus şi judecarea acestuia îmbrăcat în regalia papală, pe scaunul suveranului pontif, în ceea ce a rămas în istorie sub denumirea de „conciliul cadavrului”.17 Într-un exerciţiu macabru, Formosus a fost găsit vinovat, i s-a tăiat mâna cu care semnase decretele papale şi a fost înmormântat în locul în care erau îngropaţi străinii care decedau în Roma, după ce corpul său a fost târât prin oraş. Nu după mult timp, tot într-o explozie de ură, cadavrul acestuia a fost exhumat şi aruncat în Tibru, fiind însă recuperat de simpatizanţii acestuia.18 Ştefan al VI-lea a avut parte la rândul său de o moarte teribilă, fiindsugrumat în temniţă în august 897, dar a fosttotuşi

    11 Claudio Rendina, Papii. Istorie şi secrete, Bucureşti, Editura All, 2002, p. 121. 12 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 17. 13 Ibidem, p. 20. 14 Timothy Reuter, Medieval Polities and Modern Mentalities, Cambridge University Press, 2006, p. 89. 15 David Luscombe, Jonathan Riley-Smith (coord.), The New Cambridge Medieval History, vol. IV, partea a II-a, Cambridge University Press, 2008, p. 9. 16 Harald Zimmermann, Papalitatea în Evul Mediu. O istorie a pontifilor romani din perspectiva istoriografiei, Iaşi, Polirom, 2004, p. 97. 17 Claudio Rendina, Papii, p. 305. 18 Harald Zimmermann, Papalitatea, p. 98.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    12

    înmormântat în Basilica Sfântul Petru.19 Alegerea unui papă în acea perioadă era întotdeauna marcată de neînţelegeri şi intrigi ţesute pe tiparul celor din cazul lui Formosus, incertitudinea dominând la fiecare pas.20

    Spre sfârşitul veacului întunecat asistăm la un reviriment al Bisericii apusene. Apariţia mişcării Pacea Domnului în sudul Franţei arată dorinţa unei părţi a clerului de a limita pornirile violente ale societăţii, de a circumscrie războiul şi de a-i stigmatiza pe cei care utilizau armele pentru a-şi impune punctul de vedere.21 Mişcarea s-a răspândit rapid şi în alte regiuni ale Europei. Cerinţele Treuga Dei sau Pax Dei erau formulate într-un mod prohibitiv, fiind interzise diferite acţiuni. Nu se încerca interzicerea războiului, ci doar gesturi condamnabile precum distrugerea lăcaşelor şi operelor de cult în timp de război sau uciderea unor civili neînarmaţi. Cei care încălcau aceste reguli deveneau inamici ai Bisericii şi puteau fi supuşi unor pedepse formale. S-a decis totodată ca membrii clerului să devină parte activă în negocierea unor armistiţii sau acorduri de pace.22 Conciliul de la Toulouges din 1027 a interzis violenţa în anumite zile ale anului, inclusiv toate zilele de vineri şi duminică. Conciliul de la Narbonne din 1054 a introdus un corp de reguli mai strict, cea mai importantă prevedere fiind cea care interzicea unui creştin să omoare un alt creştin.23 Se pare că acesta a fost apogeul mişcării Pacea Domnului, la nivelul acelei perioade nefiind resurse pentru ca acest curent să se dezvolte.24 Într-o perioadă în care conflictele, cel puţin la scară regională, erau extrem de dese iar orgoliile erau încinse, o astfel de mişcare ecleziastică nu avea cum să supravieţuiască.

    În orice caz, istoria Bisericii apusene din secolele X-XI este o suită de istorii regionale, locale, locuri în care episcopii deţineau rolul principal. Rareori o mişcare sau un curent de ansamblu s-a cristalizat, de cele mai multe ori ca şi un răspuns la o altă chestiune. Biserica apuseană evoluase de la stadiul din grandioasa epocă carolingiană, oferind însă în continuare multe semnale ale continuităţii, ale cutumelor din acea perioadă. Diversitatea este poate termenul care descrie cel mai bine starea de ansamblu a creştinilor occidentali.25

    Începuturile Reformei Bisericii apusene: Căderea din punct de vedere moral a Bisericii era evidentă la începutul

    secolului al XI-lea. Bisericile erau considerate mai degrabă bunuri imobile decât comunităţi de reculegere, fiind considerate vandabile asemenea morilor sau cuptoarelor.26 În cel mai bun caz acestea erau considerateca fiind proprietatea lui Dumnezeu sau a patronului. Într-un fundal al Europei măcinate de războaie civile şi

    19 Claudio Rendina, Papii, p. 308. 20 Timothy Reuter (coord.), The New Cambridge Medieval History, vol III, Cambridge University Press, 2006, pp. 139-140. 21 The New Cambridge Medieval History, vol IV, partea I, p. 189. 22 Ibidem, pp. 189-190. 23 The New Cambridge Medieval History, vol IV, partea a II-a, p. 167. 24 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 21. 25 The New Cambridge Medieval History, vol III, p. 156. 26 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 29.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    13

    invazii străine devastatoare,27 se simţea nevoia unei modificări şi unei elevări sufleteşti, mai ales în preajma anului 1000, an care se considera că va marca sfârşitul lumii, cum avertizase celebrul monah Odo de Cluny.28 Locul de unde avea să vină acest nou suflu avea să fie mişcarea monahală, în abaţii precum cea menţionată mai sus, Gorze, Dijon sau Liége.29 Spiritul reformator va consta într-o asprire a vieţii monahale, în spiritul unei tradiţii ancestrale, respectiv o ieşire de sub diriguirea autorităţilor laice, edificiile spirituale fiind de acum protejate de către mai marii societăţii.30 Spiritul de la Cluny spre exemplu se va răspândi rapid şi în mănăstiri precum cele din spaţiul italian de la Farfa, Monte Cassino sau San Paolo fuori le mura.31 În aceeaşi perioadă, monahii de la abaţia Sfântului Victor din Marseille vor constata că este incorect a se utiliza termenul de ecclesia pentru o clădire, introducând o dimensiune spirituală în ceea ce priveşte biserica din punct de vedere al bunurilor, călugării considerând mănăstirile ca fiind continuatoarele Bisericii apostolice din Ierusalim.32

    Reformele se vor simţi şi în ceea ce priveşte dreptul canonic. Călugărul Siegrfried din Gorze statua că „este sigur şi de netăgăduit faptul că aceste canoane constituie legea lui Dumnezeu”.33 Cele mai cunoscute culegeri au fost cele de origine Dionisio-Hadriană respectiv pseudo-Isidoriană, acestea având o circulaţie largă în Europa apuseană.34 Începuturile reformei din secolul al XI-lea se constituie astfel prin reafirmarea idealului apostolic, revigorarea vieţii monahale şi clericale, respectiv aplicarea riguroasă a unor noi norme de drept canonic, toate cele trei fiind într-o strânsă legătură.

    În ceea ce priveşte încercările de ridicare ale prestigiului papalităţii, trebuie să menţionăm pentru început decretul emis de papa Nicolae al II-lea (1059-1061) în chiar primul an de pontificat, atunci când hotărăşte ca viitorul papă să fie ales exclusiv de colegiul cardinalilor, format iniţial din 7 episcopi, 27 preoţi şi 18 diaconi.35 Această decizie intra în conflict cu privilegiul acordat în 963 împăratului german de a asista la alegerea Suveranului Pontif, decizia statuând că alegerea efectuată de cardinali devenea validă chiar dacă se desfăşura în afara Romei, cu specificaţia că noul ales putea să exercite toate preorgativele papale imediat.36 În spaţiul german, această decizie nu a fost primită cu bucurie, constituind începutul unei perioade în care au fost aleşi simultan doi sau trei papi, fiecare având propria curte şi proprii aderenţi.37

    Bula papală In nomine domini, emisă în urma aceluiaşi conciliu desfăşurat la Lateran în aprilie 1059, conciliu la care au participat 113 episcopi în marea lor

    27 The New Cambridge Medieval History, vol IV., partea I, p. 499. 28 The New Cambridge Medieval History, vol III., p. 163. 29 Ibidem, p. 169. 30 Ibidem, p. 174. 31 Ibidem, p. 178. 32 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 29. 33 Ibidem, p. 30. 34 Ibidem, p. 31. 35 Istoria bisericească, vol. II, p. 71. 36 Harald Zimmermann, Papalitatea, p. 111. 37 Istoria bisericească, vol. II, p. 72.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    14

    majoritate italieni38 va proclama de asemenea interzicerea căsătoriei preoţilor şi a simoniei.39 Aceste decizii aveau loc în contextul unei lupte acerbe între Nicolae al II-lea şi Benedict al X-lea, pe fundalul căruia se va remarca treptat figura cardinalului Hildebrand, fiind vorba despre o adevărată „bătălie pentru Roma”.40 Pontificatul lui Nicolae al II-lea îl precede pe cel al lui Grigore al VII-lea, mare parte dintre ideile propuse în această perioadă fiind ulterior implementate.41

    Pontificatul lui Grigore al VII-lea. „Cearta pentru învestitură”:

    Alegerea arhidiaconului Hildebrand la 22 aprilie 1073 ca şi papa Grigorie al VII-lea deschide un capitol important în istoria Bisericii apusene. Însăşi numele ales, predecesorul său fiind surghiunit din Roma pentru a se întoarce în Cetatea Eternă alături de un alt papă şi anume Leon al IX-lea dovedeşte curajul acestui excentric papă, care decide să nu trimită vreo solie pentru a anunţa numirea sa după cum era obiceiul.42 Ales de către populaţia din Roma la propunerea cardinalului Hugo Candida,43 Grigore al VII-lea va considera întotdeauna că a fost vorba de o numire per quasi inspirationem, pe care a fost aproape să o refuze dacă nu ar fi fost obligat să intre în biserica San Pietro in Vincoli.44 Originar dintr-o familie modestă din provincia Grosseto, va avea parte de o educaţie religioasă desăvârşită datorită implicării unui unchi din partea tatălui care era stareţ al unei mănăstiri. Capelan al papei Grigore al VI-lea, se va refugia după moartea acestuia în centrul monahal de la Cluny, unde va deveni colaborator apropiat şi al altor suverani pontifi.45

    Primele scrisori trimise sunt către reprezentanţi ai unor centre importante din mişcarea reformatoare a Bisericii apusene: abatele Desideriu de la Monte Cassino, abatele Hugo de la Cluny şi Beatricei de Lorena, exprimându-şi de la bun început intenţia de a milita pentru libertatea Bisericii.46 Îi scrie de asemenea şi lui Henric al IV-lea pentru a-şi exprima gândurile de viitor, lăsând să se înţeleagă că nu va fi un papă maleabil ci unul „hotărât cum era să pună ordine în cadrul Bisericii prin excomunicarea preoţilor simoniaci şi căsătoriţi”.47 În ciuda acestui ton dur, împăratul german îl va confirma pe papă, acesta devenind ultimul care a fost nevoit să treacă prin acest proces.48

    Papa Grigore al VII-lea şi-a propus să desprindă partea sacerdotală a Bisericii de sub orice aspiraţii ale laicilor, încercând o detaşare de imperiul germanic şi întreaga lume apuseană în general, fiind conştient de necesitatea unor schimbări profunde în

    38 Claudio Rendina, Papii, p. 387. 39 Ibidem., p. 388. 40 Harald Zimmermann, Papalitatea, p. 112. 41 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 91. 42 Harald Zimmermann, Papalitatea, p. 114. 43 Timothy Reuter, Medieval Polities, p. 152. 44 Claudio Rendina, Papii, p. 392. 45 Ibidem, p. 393. 46 The New Cambridge Medieval History, vol. IV, partea I, p. 220. 47 Ibidem, pp. 393-394. 48 Istoria bisericească, vol. II, p. 72.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    15

    societate.49 Este sugestiv şi versetul biblic favorit, „Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos” (Filipeni 2:21).50

    Primul conciliu ţinut de Papa Grigore al VII-lea are loc în martie 1074, printre hotărâri numărându-se excluderea neechivocă a tuturor clericilor acuzaţi de simonie iar în cazul episcopilor, aceştia trebuiau să renunţe imediat la bunurile însuşite fraudulos. Henric al IV-lea acceptă hotărârea conciliului şi se angajează să restituie bunurile uzurpate.51 Mai mult, îşi dă acordul pentru un nou conciliu care să se desfăşoare sub patronajul său.52 Reacţia clerului german este extrem de virulentă, aceştia refuzând primirea episcopilor şi stareţilor veniţi de la Roma pentru a implementa noile directive. Ca şi consecinţă, regele Henric al IV-lea va încerca să amâne desfăşurarea conciliului. Răspunsul papei va fi însă unul vehement.

    Într-un conciliu desfăşurat în februarie 1075 s-a decis suspendarea a nu mai puţin de cinci episcopi consilieri ai tânărului împărat Henric al IV-lea, episcopi care au sugerat monarhului să amâne desfăşurarea lucrărilor conciliului stabilit şi care au decis ca noile prevederi enunţate în martie 1074 să nu fie aplicate în spaţiul german. Foarte importantă este decizia prin care Henric al IV-lea era deposedat de dreptul de a mai acorda episcopate, fiindu-i retras dreptul de a mai investi capete bisericeşti. Acest moment este cel care declanşează „lupta pentru investitură” între papă şi împărat.53

    Hotărârile luate în acest conciliu vor fi fundamentate în cadrul unui sinod desfăşurat o lună mai târziu. Rezultatul acestei întâlniri îl va constitui Dictatus papae, un corpus de norme canonice format din 27 de teze. Este proclamată din nou supremaţia Bisericii de la Roma asupra celorlalte Biserici şi asupra imperiului, pornind de la actul Donaţiei lui Constantin.54 Se prevedea că Suvernaul Pontif este singurul care se poate considera a fi ecumenic, el fiind singurul care are puterea de a depune sau de a destitui episcopi. Şi în cazul împăraţilor, îşi păstrează primatul în ceea ce priveşte rechemarea acestora.55 Este singurul care poate oferi însemnele imperiale şi unicul care poate să dezlege supuşii săi „de jurământul de credinţă faţă de cei nelegiuiţi”.56 Niciun Sinod ecumenic nu putea fi convocat fără aprobarea sa, Papa fiind exclus apriori oricărei judecăţi întrucât acesta, şi prin persoana sa întreaga Biserică romană, nu putea greşi, fiind infailibil.57 De asemenea, această situaţie era considerată a fi eternă astfel încât nici predecesorii şi nici succesorii săi nu au greşit şi nu vor putea greşi vreodată. Doar Papa are dreptul de „a lega şi dezlega” episcopii nedemni de misiunea lor, fiind cel mai important reprezentant al lui Hristos în viaţă şi singurul urmaş direct al Sfântului Petru.58

    49 Walter Ullmann, A Short History of the Papacy in the Middle Ages, London, Routledge, 2003, p. 96. 50 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 109. 51 Istoria bisericească, p. 73. 52 Claudio Rendina, Papii, p. 394. 53 Ibidem, p. 395. 54 Walter Ullmann, A Short History of the Papacy, p. 99. 55 Istoria bisericească, vol. II, p. 77. 56 Claudio Rendina, Papii, p. 395. 57 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 115. 58 Walter Ullmann, A Short History of the Papacy, p. 98.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    16

    Ceea ce încearcă Grigore al VII-lea este să răstoarne brusc raportul între Biserică şi Stat, implicarea celei dintâi în problemele laicilor urmând să crească considerabil. Această decizie „zdruncină din temelii realitatea socială a acelor timpuri […] atacând sistemul proprietăţii laice a bisericii, adică dominaţia laicilor asupra clerului”.59

    În ceea ce putem numi un act de sfidare aproape totală a autorităţii imperiale, Papa Grigore al VII-lea a riscat mare parte din puţina autonomie a instituţiei pontificale. În raport cu autorităţile laice, Biserica era dependentă din punct de vedere economic, proprietăţile acesteia fiind la dispoziţia celor din eşalonul superior al ierahiei sociale. Henric al IV-lea, pătruns de orgoliul imperial şi sub presiunea evitării întinării memoriei unor înaintaşi fermi precum Otto I, a decis să acorde în continuare investitura sa episcopilor germani. El va interveni chiar şi în problemele clerului italian, instalându-l pe Tedaldo ca şi arhiepiscop de Milano şi sprijinindu-l pe Guiberto, liderul mişcării de opoziţie împotriva lui Grigore al VII-lea.60

    Guilberto, arhiepiscop de Ravenna, împreună cu Hugo Candido, transformat în scurt timp într-unul din opozanţii feroce ai Papei dintr-unul din cei mai mari susţinători vor complota şi împreună cu prefectul roman Cencio, în timpul slujbei de Crăciun din 1075 îl vor doborî pe Papă în faţa altarului din basilica Santa Maria Maggiore. Grigore al VII-lea va fi târât prin mulţime în afara bisericii şi închis într-un turn până a doua zi când populaţia l-a eliberat. Calculat şi abil, Papa va cere populaţiei să nu îl linşeze pe agresorul său, prefectul Cencio, iertându-l în schimb pentru fapta comisă. Cencio va fugi ulterior în provincia Gampagna în timp ce Hugo Candido se va refugia în Germania.61

    Anul 1076 va începe furtunos, Papa Grigore al VII-lea invitându-l pe împăratul Henric al IV-lea să ceară penitenţă pentru acţiunile întreprinse. În mod evident, această invitaţie este considerată înjostitoare şi este respinsă. În contrapartidă, tânărul monarh german convoacă un conciliu, sub forma unei adunări episcopale la Wörms. Acest sinod episcopal german extins, desfăşurat în data de 24 ianuarie al aceluiaşi an va hotărî depunerea papei, considerat a fi „Hildebrand tiranul şi falsul monah”.62 Hugo Candido îl acuza pe papă că alături de Matilda de Canossa au uneltit prin vrăjitorie şi alte păcate la „răpirea” Italiei din mâinile împăratului Henric. Răspunsul lui Grigore al VII-lea este pe măsură, Henric al IV-lea fiind excomunicat într-un conciliu convocat la Lateran pe 22 februarie 1076, alături de alţi episcopi care au instigat la acţiuni împotriva pontificelui, atât din Italia cât şi din Germania.63 De altfel, Henric al IV-lea nu fusese încoronat încă împărat.64

    Contextul imediat următor îi va fi favorabil lui Grigore al VII-lea. Populaţia de rând vede în acesta un adevărat slujitor al Domnului, adversarii publici mor în circumstanţe misterioase, iar principii germani reuniţi la Tribur în octombrie 1076 îi

    59 Claudio Rendina, Papii, p. 395. 60 Walter Ullmann, A Short History of the Papacy, p. 100. 61 Claudio Rendina, Papii, p. 397. 62 Margaret Deanesly, A history of the Medieval Church, London, Routledge, 2005, p. 94. 63 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 115. 64 Timothy Reuter, Medieval Polities, p. 149.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    17

    vor cere lui Henric să rezolve în decursul unui an această situaţie care devenea tot mai jenantă pentru cei din imperiu. Constrâns de toţi aceşti factori, Henric al IV-lea hotărăşte aflând că Grigore al VII-lea se îndreaptă spre Augsburg, să treacă munţii Alpi cu o armată şi să mărşăluiască spre Roma.65 Cei doi actori principali din Europa apuseană se vor întâlni la castelul contesei Matilda din Canossa, în regiunea munţilor Apenini.66 Henric va ajunge în dimineaţa zilei de 25 ianuarie 1077 şi va cere să fie primit de Papă. În ciuda insistenţelor unor apropiaţi comuni, Grigore al VII-lea refuză întrevederea. Pune totuşi o condiţie pentru ca aceasta să se desfăşoare: monarhul german să petreacă trei zile şi trei nopţi în faţa castelului, în zăpadă, desculţ, îmbrăcat în haine de penitenţă şi cu capul descoperit. Regele se vede nevoit să urmeze această cale pentru a-şi păstra privilegiile imperiale.67 Umilit, se va prezenta în faţa Suveranului Pontif, care în urma căinţei sale îi va ridica excomunicarea.68 De remarcat faptul că Grigore al VII-lea nu s-a confruntat cu o „ceartă pentru investitură” cu un alt monarh important al acelei perioade, William Cuceritorul, raporturile dintre cei doi fiind amicale chiar dacă erau două persoane extrem de temperamentale.69

    Cu gândul la răzbunare, Henric al IV-lea se va întoarce în Germania şi va încerca să îşi reia statutul anterior acestui act de penitenţă. Principii nu îl vor primi însă cu braţele deschise,70 partida opoziţionistă condusă de Rudolf de Rheinfelden declanşând un veritabil război civil.71 Revenit pe tronul imperial în 1080, Henric va fi din nou excomunicat, tot în timpul postului Paştelui.72 Grigore al VII-lea îşi demonstrează abilităţile de conducător, implicându-se activ şi în plan teologic, în anul 1079 forţându-l pe celebrul teolog Berengar de Tours să retracteze învăţămintele sale despre Sfintele Taine.73

    1080 este anul în care sinodul convocat de împăratul german la Brixen îl proclamă papă, în fapt un veritabil antipapă, pe Wibert de Ravenna sub numele de Clement al III-lea.74 Grigore al VII-lea se simte ameninţat, însă nici în ceasul în care trupele imperiale asediau Roma, Suveranul Pontif nu a renunţat la poziţia sa,75 convocând un conciliu care milita pentru statornicia în credinţă sub chip angelic şi nu a vocii omeneşti.76

    Sfârşitul odiseei lui Grigore al VII-lea este unul trist. După nenumărate încercări de a restabili controlul spiritual asupra spaţiul german va pierde susţinerea majorităţii clerului şi cel mai important, pe cea a cetăţenilor romani, care au avut de suferit de pe urma campaniilor imperiale şi normande asupra capitalei spirituale a

    65 Ibidem, p. 155. 66 Water Ullmann, A Short History of the Papacy, p. 102. 67 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 116. 68 Claudio Rendina, Papii, p. 396. 69 Margaret Deanesly, A history of, p. 94. 70 Ibidem, p. 94. 71 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 117. 72 Istoria bisericească, p. 74. 73 Harald Zimmermann, Papalitatea, p. 115. 74 Walter Ullmann, A Short History of the Papacy, p. 104. 75 Colin Morris, The Papal monarchy, p. 118 76 Harald Zimmeramann, Papalitatea, p. 116

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    18

    Apusului.77 Grigore va muri în exil şi se pare că ultimele cuvinte pe care le-ar fi spus au fost „am iubit dreptatea şi am urât mârşăvia, de aceea mor în exil”. Va fi înmormântat în Biserica San Matteo din Salerno, unde a şi murit la 25 mai 1085.78

    Împăratul Henric al V-lea (1106-1125) a urmat linia tatălui său. În 1111, trecând Alpii, îl obligă pe Papa Pascal al II-lea să îl încoroneze şi să renunţe la toate bunurile feudale date de către Imperiu. Interzicând în continuare investitura laică a clerului, Pascal al II-lea îl încoronează, după trei luni petrecute în temniţă, în timp ce împăratul renunţă la dreptul pentru investitură. Conflictul se încheie în 1122 prin semnarea Concordatului de la Worms („tranzacţia calixtină”).79 Încheiat între Henric al V-lea şi Papa Calixt al II-lea (1119-1124), el prevedea ca Împăratul să renunţe pentru totdeauna la investitura cu cârjă şi inel în timp ce Biserica avea libertate totală de a-şi alege persoanalul superior, restituind toate bunurile Curiei romane. Papa îşi lua angajamentul ca toate alegerile să se facă în prezenţa împăratului, de către demnitarii bisericeşti, liber şi fără simonie.80

    Biserica creştină apuseană şi-a accentuat rolul în viaţa laică în secolele X-XI, pornind de la moştenirea carolingiană şi forţând limitele împărţirii gelasiane între regnum şi sacerdotium. Pornind la începutul secolului al X-lea dintr-o postură dificilă, clerul fiind dependent din punct de vedere economic de autorităţile laice, fie la nivel local sau central, Biserica a reuşit să impună doctrinar anumite teze care au dus la primatul creştin asupra unei suite întregi de bunuri mobile şi imobile. Atins fiind acest pas, Biserica şi-a îndreptat atenţia spre o reformă internă ce a pornit din aşezămintele monahale importante ale vremii. În final, mandatul Papei Grigore al VII-lea a reprezentat un vârf de lance în ceea ce priveşte aspiraţiile laice ale Bisericii creştine occidentale într-o Europă care nu era pregătită ca un papă să îşi asume o asemenea autoritate. Apogeul acestor imixtiuni va fi atins în timpul pontificatului lui Inocenţiu al III-lea, Pontif care a reuşit să impună autoritatea sa mai multor capete încoronate de prim rang din apusul Europei.

    77 The New Cambridge Medieval History, vol. IV, partea I, p. 224. 78 Claudio Rendina, Papii, p. 399. 79 Walter Ullmann, A Short History of the Papacy, p. 112. 80 Istorie bisericească, p. 74.

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    19

    DE LA „WIE ES EIGENTLICH GEWESEN” LA ISTORIA-ARTĂ. LEOPOLD VON RANKE ŞI PARADIGMA ISTORIOGRAFICĂ ISTORISTĂ

    From „Wie es Eigentlichˮ to History of Art. Leopold von Ranke and the historyographical Paradigm of History

    Diana-Maria DĂIAN

    Abstract: During the middle of the nineteenth century, the German historian Leopold von Ranke was showing a particular interest in the universe of the historical writing and, of course, for the means by which the reconstruction of the past realities could be made. According to his opinion, writing history, elaborating a representation of the past did not mean following a certain pattern, in other words a model that once truly respected, could lead to a practical work expressing the unique point of view upon narrated facts. On the contrary, Leopold von Ranke rejected the Illuminist tradition and the eighteenth century educative and moralizing history, emphasizing the necessity of acknowledging and understanding of the past by each individual. Taking into account these considerations, the following research intends to analyze the fundamental principles of the Rankean historical conception, their influence upon the historical methodology being able to emphasize the originality and the modernity of the historical investigation. Secondly, the analysis aims to show to what extent Leopold von Ranke has belonged to a movement born within the German universe of historical writing in the Romantic period, determining the apparition of a historiographical pattern. Finally, the investigation is willing to evaluate the positive aspects and the limits of the Rankean historical conception and method, to put it in other words, whether the Rankean historiographical pattern proves its availability in the contemporary universe of historical writing.

    Key words: historical criticism, scientific history, historical imagination, magistra vitae.

    Prefaţa lucrării Istoria papalităţii (1834-1836) elaborată de Leopold von Ranke cuprinde un paragraf interesant pentru modul în care se scrie istoria în opinia istoricului german: „un italian sau un roman, un catolic, ar aborda subiectul [n.a. istoria papilor] într-un mod foarte diferit de al meu. Căzând pradă exprimării simpatiilor personale sau posibil, aşa cum se pune problema acum, aversiunii, acesta ar imprima lucrării sale o ciudată şi, fără îndoială, o mult mai impresionantă coloratură; el s-ar dovedi în multe privinţe mai elaborat, mai ecleziastic, mai local. Din acest punct de vedere, nu se aşteaptă ca un protestant, un nord-german să-l concureze. Acesta se raportează la puterea papilor cu mai multă indiferenţă; de la bun început el trebuie să evite acea reprezentare însufleţită, născută din simpatie sau ostilitate şi care ar produce o anumită impresie în Europa. Pentru asemenea detalii ecleziastice sau canonice nu putem manifesta nicio simpatie. Pe de altă parte, poziţia pe care o ocupăm ne permite, dacă nu mă înşel, puncte de vedere diferite, mai pure şi mai puţin părtinitoare asupra istoriei”.1

    1 „An Italian or a Roman, a Catholic, would enter on the subject in a spirit very different from mine. By indulging in expressions of personal veneration, or, perhaps, in the present state of opinion, of personal hatred, he would give to his work a peculiar, and, no doubt, more brilliant colouring; on many points he would be more elaborate, more ecclesiastical, more local. In these respects, a Protestant, a North German, cannot be expected to compete with him. He regards the papal power with feelings of more indifference; and must, from the first, renounce that warmth of expression which arises from partiality or hostility; and which might, perhaps, produce a certain impression in Europe. For mere matter of ecclesiastical or canonical detail, we can have no true sympathy; on the other hand, our position afford

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    20

    Utilizarea unor sintagme precum „a aborda subiectul”, „coloratură”, „a se raporta”, „reprezentare”, „puncte de vedere” este menită să contureze preocuparea lui Ranke pentru universul scrisului istoric şi implicit, pentru modalitatea în care se produce recrearea realităţilor trecute. În opinia istoricului german, a scrie istoria, a construi o reprezentare a trecutului nu presupune respectarea unui tipar, a unui model care, odată urmat cu fidelitate, se concretizează într-o lucrare pragmatică, exprimând singurul punct de vedere corect asupra evenimentelor redate. Dimpotrivă, Ranke rupe cu tradiţia iluministă şi se distanţează de istoria cu scop educativ-instructiv, moralizator a secolului al XVIII-lea, fiind un susţinător fervent al cunoaşterii şi înţelegerii trecutului de fiecare individ în parte. Astfel, există un „mod foarte diferit” de abordare a istoriei papalităţii de către un italian sau un catolic, care imprimă istoriei sale o anumită coloratură, după cum există „puncte de vedere diferite” asupra subiectului tratat aparţinând unui protestant sau unui nord-german. În timp ce contribuţia primilor ar consta într-o istorie „mai elaborată, mai ecleziastică, mai locală”, cercetarea unui protestant ar avea o finalitate „mai istorică”. Ce accepţiuni primeşte atunci obiectivitatea istorică în opinia lui Ranke? În ce măsură putem vorbi despre modernitatea şi originalitatea metodologiei exersate de istoricul german? Este Ranke întemeietorul unei paradigme în istoriografia germană a secolului al XIX-lea? Dar mai ales putem vorbi despre valabilitatea şi aplicabilitatea principiilor propuse de Leopold von Ranke în scrisul istoric contemporan? Acest demers îşi propune să analizeze principiile fundamentale ale concepţiei istorice rankiene, importanţa acestora asupra metodologiei istorice fiind în măsură să sublinieze modernitatea şi originalitatea demersului istoricului. În al doilea rând, cercetarea doreşte să arate în ce măsură Leopold von Ranke aparţine unei mişcări conturate în universul scrisului istoric german al epocii romantice, punând totodată bazele unei paradigme istoriografice. În final, prezentul demers îşi propune să evalueze punctele tari şi limitele concepţiei şi metodei istorice rankiene din perspectiva modalităţii de scriere a istoriei în epoca contemporană, altfel spus în ce măsură modelul oferit de Ranke îşi probează valabilitatea şi aplicabilitatea în contextul cerinţelor istoriografice actuale. Ipoteza de lucru a acestei cercetări o constituie ideea potrivit căreia figura istoricului Leopold von Ranke poate fi cu uşurinţă conturată prin apelul la lucrările elaborate, la introducerea seminarului în mediul universitar ca atelier de cercetare istorică, precum şi la demersurile sale privind demonstrarea statutului autonom şi ştiinţific al istoriei.2 Pentru a putea evalua reputaţia şi influenţa pe care Ranke a exercitat-o asupra tradiţiei istoriografice, este necesară însă o scurtă trecere în revistă a

    us different, and, if I am not mistaken, purer and less partial views of history” (Leopold von Ranke, The History of the Popes: their Church and State and especially of their Conflicts with Protestantism in the Sixteenth and Seventeenth Centuries, cu o traducere de E. Foster, vol. I, Londra, 1847, pp. XVII-XVIII, http://books.google.ro/books?id=a-4QAAAAIAAJ&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false, accesat la data de 02.02.2013, ora 12:45). 2 Frederick C. Beiser, The German Historicist Tradition, Oxford, Oxford University Press, 2012, pp. 253-254.

    http://books.google.ro/books?id=a-4QAAAAIAAJ&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=falsehttp://books.google.ro/books?id=a-4QAAAAIAAJ&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=falsehttp://books.google.ro/books?id=a-4QAAAAIAAJ&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    21

    formaţiei acestui istoric. Leopold von Ranke se naşte în anul 1795, în electoratul Saxoniei, unde urmează şi primele studii în cadrul gimnaziului din Schulpforta, având ca domeniu de interes istoria antică (lumea greacă).3 Se înscrie ulterior la Universitatea din Leipzig, unde studiază filologia. Puţin impresionat de prelegerile profesorului de istorie şi respingând volumul neprelucrat de informaţie istorică, deci dificil de „digerat”, Ranke este atras de istoria Bisericii şi de literatură, dovedindu-şi simpatia faţă de marile personalităţi, de „liderii” din domeniul literar al epocilor medievală şi modernă.4 Între anii 1817-1825 activează ca profesor de limbi clasice şi de istorie a literaturii antice la Universitatea din Frankfurt; perioada petrecută la Frankfurt este totodată cea care, în opinia lui Edward Gaylord Bourne, marchează deplasarea interesului dinspre filologie spre istorie, tranziţia fiind facilitată de prelegerile asupra literaturii antice văzută ca monument al trecutului.5 Mai mult decât atât, Bourne consideră că Frankfurtul este momentul critic al vieţii sale: aici începe studiile sistematice, fundamentul pentru activitatea de la Berlin, aici conştientizează chemarea sa spre domeniul istoriei şi tot aici îşi dezvoltă criticismul, prin care va deschide o nouă etapă în istoriografie.6 Lucrarea din 1824, Geschichte der romanischen und germanischen Völker von 1494 bis 1514 (Istoria popoarelor romanice şi germanice din 1494 până în 1514) îi asigură un post de asistent universitar la Berlin, unde se va putea dedica cercetării pentru mai bine de 45 de ani (1825-1870). Educat în spiritul filologiei clasice, Ranke îşi dezvoltă abilitatea de a compara sursele şi de a pune de acord variantele contradictorii ale unui eveniment istoric astfel încât lucrarea din 1824 va fi considerată de istoriografia de mai târziu ca începutul istoriei critice.7 Cea mai importantă contribuţie a lui Ranke în predarea istoriei în mediul universitar rămâne fără îndoială introducerea seminarului, adică familiarizarea şi pregătirea studenţilor pentru munca independentă, practică şi pentru exersarea criticismului, a preciziei şi a explorării subiectului prin consultarea manuscriselor originale sau a compilaţiilor de documente tipărite (historiche Übungen).8 Pe de altă parte, iniţiativele lui Ranke în domeniul cercetării istorice se concretizează în patru lucrări importante, trei lucrări de istorie modernă, istoria Germaniei, a Franţei şi a Angliei (Deutsche Geschichte im Zeitalter der Reformation; Französische Geschichte, vornehmlich im sechszehnten und siebzehnten Jahrhundert; Englische Geschichte, vornehmlich im sechszehnten und siebzehnten Jahrhundert) şi o istorie a papalităţii în secolele XVI-XVII. Ultimul proiect semnat de Ranke va fi o istorie universală

    3 Edward Gaylord Bourne, “Leopold von Ranke”, în The Sewanee Review, vol. IV, nr. 4, 1896, p. 386, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:06; Hans Kohn (recenzor), Theodore H. von Laue, Leopold von Ranke: The Formative Years (Princeton, Princeton University Press, 1950, 227 p.), în The Journal of Modern History, vol. 23, nr. 3, 1951, pp. 279-280, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:08. 4 Gaylord Bourne, Leopold von Ranke, p. 386, www.jstor.org, accesat la datat de 12.12.2012, ora 10:12. 5 Ibidem, p. 388. 6 Ibidem, p. 389. 7 Bonnie G. Smith, “Gender and the Practices of Scientific History: The Seminar and Archival Research in the Nineteenth Century”, în The American Historical Review, vol. 100, nr. 4, 1995, p. 1166, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:14. 8 Gaylord Bourne, Leopold von Ranke, p. 393, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:16. Smith, Gender and the Practices, p. 1154, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:18.

    http://www.jstor.org/http://www.jstor.org/http://www.jstor.org/http://www.jstor.org/http://www.jstor.org/http://www.jstor.org/

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    22

    (Weltgeschichte-Die Römische Republik und ihre Weltherrschaft). Moare la vârsta de 90 de ani, „devotându-şi peste 60 de ani din viaţă interpretării vieţii umane de la începutul istoriei scrise şi până în epoca sa”.9 Prin ce se caracterizează însă această „interpretare a vieţii umane” de care aminteşte Edward Gaylord Bourne? Altfel spus, care sunt principalele elemente care definesc concepţia şi metoda istorică a lui Leopold von Ranke? O primă trăsătură a concepţiei rankiene este reprezentată de autonomia istoriei, viziune formată după sosirea sa la Berlin (1825) şi opusă ideii hegeliene despre supremaţia filosofiei.10 La momentul anului 1825, la Berlin existau deja două „tabere”: „şcoala filosofică”, formată în jurul lui Hegel, respectiv „şcoala istorică”, dezvoltată în jurul lui Schleiermacher şi avându-i ca membri pe Savigny, Eichhorn şi Niebuhr.11 Dacă prima „tabără” susţinea că raţiunea este cea care determină finalitatea şi legile istorice, a doua „şcoală” era de părere că raţiunea este limitată la mărturiile conţinute de surse.12 Ranke duce mai departe polemica dintre statutul istoriei şi al celorlalte discipline, accentuând faptul că scopul istoriei este identificarea acelui principiu care surprinde specificitatea domeniului istoric, permite trasarea unei demarcaţii între istorie şi filosofie şi împiedică subordonarea istoriei filosofiei. O altă trăsătură a concepţiei istorice rankiene este legată de problema finalităţii în istorie. Dacă Hegel era partizanul unei istorii care să permită cunoaşterea întregului, a universalului, Ranke se plasează la polul opus şi vede în istorie disciplina prin care se poate realiza cunoaşterea particularului, a individualului.13 Subiectul istoriei este individul ca produs al unui context, însă a face abstracţie de condiţiile care au stat la baza formaţiei sale, a-l separa de contextul în care activează, a-i anula valoarea de membru al unei comunităţi nu reprezintă după părerea lui Ranke altceva decât o absurditate. Din acest punct de vedere, fiecare epocă istorică îşi are propria individualitate, fiecare naţiune are modul său de a gândi, de a acţiona, de a trăi, are sistemul său de principii şi valori la care se raportează. Cunoaşterea şi înţelegerea istorică şi cu atât mai mult, atingerea finalităţii în istorie nu este nicidecum receptarea pasivă a trecutului, ci asimilarea activă, identificarea, empatizarea cu acesta. În virtutea acestei idei, înţelegerea trecutului este posibilă în opinia istoricului german doar în momentul în care se renunţă la analiza lui prin prisma prezentului, dar mai ales ţine de fiecare individ în parte, justificând „necesitatea rescrierii istoriei pentru fiecare generaţie”.14 În strânsă legătură cu încercarea lui Ranke de a conferi istoriei un statut autonom, un program, o finalitate, dar mai ales o metodologie se află încă o trăsătură a concepţiei sale istorice, respectiv „istoria aşa cum a fost” (wie es eigentlich gewesen ist) sau obiectivitatea în istorie. Obiectivitatea istorică primeşte în viziunea lui Frederick C. Beiser mai multe accepţiuni, de la cunoaşterea realităţii în sine, fără a

    9 Gaylord Bourne, Leopold von Ranke, p. 400, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:25. 10 Beiser, The German Historicist Tradition, p. 258. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem, p. 265. 14 Ibidem, pp. 273-274.

    http://www.jstor.org/

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    23

    aplica anumite criterii de judecată, la cunoaşterea elementelor esenţiale ale realităţilor trecute (ce, când, unde, cum s-a petrecut), evitând interpretarea sau denaturarea faptelor, la imparţialitate, neutralitate, abstracţia de partizanatul moral, politic sau religios şi până la cunoaşterea interioară, din perspectiva agentului.15 Dar ce anume înţelegea Leopold von Ranke prin obiectivitate istorică? A reconstitui istoria aşa cum s-a petrecut, dar mai ales a spune adevărul istoric însemna în opinia istoricului german a reda doar informaţiile conţinute de surse, a fi imparţial, neutru, echidistant. Limitarea istoricului la descrierea realităţilor trecute permite evitarea denaturării faptelor istorice, a interpretărilor, a emiterii judecăţilor de valoare în concordanţă cu standardele altor epoci. Din acest punct de vedere, Ranke se distanţează clar de tradiţia iluministă şi critică istoria pragmatică a secolului al XVIII-lea care prin valenţa educativ-instructivă, moralizatoare asumată judecă prin „lentilele” prezentului ignoranţa, superstiţia şi barbarismul trecutului.16 Mai mult decât atât, Ranke trasează o distincţie netă între prezent, pe care îl vede ca „teritoriul” politicianului şi trecut, ca apanaj al istoricului, politicianul creând noi realităţi prin acţiunea sa, iar istoricul recreând vechi realităţi prin studiu şi contemplaţie.17 A fi imparţial însemnaaşadar a trata fiecare individ raportat la contextul în care s-a format, fiecare naţiune după propriul mod de a gândi şi acţiona, fiecare epocă istorică după individualitatea sa. Putea fi atinsă atunci obiectivitatea în istorie sau rămânea la stadiul de deziderat? Răspunsul lui Ranke este unul afirmativ: a scrie o istorie obiectivă însemna a face apel la documentele originale, la sursele primare cercetate în arhive. Apelul la surse, mai ales la documentele scrise, nu este o noutate, fiind încurajat de istoricii epocii renascentiste; ceea ce este inovator, în opinia lui Iggers, este profesionalismul istoricilor, pregătirea lor în domeniul ştiinţelor auxiliare ale istoriei, precum şi aplicarea sistematică a metodelor critice.18 De altfel, până la sfârşitul secolului XIX, cercetarea arhivistică a câştigat teren în faţa altor practici istorice şi a stabilit standardele pentru scrisul istoric ca investigare a trecutului, devenind un bun indicator al profesionalismului istoricilor.19

    De departe cea mai importantă contribuţie a istoricului german este în sfera metodologiei istorice, propunând aplicarea metodei critice. Bucurându-se de popularitate şi în rândul şcolii istorice de la Göttingen, metoda critică presupunea analiza critică a surselor cu scopul de a le determina acurateţea, autoritatea,

    15 Ibidem, pp. 275-277; Georg G. Iggers, “The Role of Proffesional Historical Scholarship in the Creation and Distortion of Memory”, în Chinese Studies of History, vol. 43, nr.3, 2010, p. 33, www.bcudatabases.php, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:26. 16 Beiser, The German Historicist Tradition, p. 277. 17 Susanne Zantop, “Re-presenting the Present: History and Literature in Restoration Germany”, în MLN, vol. 102, nr. 3, 1987, p. 583, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:28. 18 Iggers, The Role, p. 36, www.bcudatabases.php, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:29. 19 Smith, Gender and the Practices, p. 1153, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:30; Kasper Risbjerg Eskildsen, “Leopold Ranke‟s Archival Turn: Location and Evidence in Modern Historiography”, în Modern Intellectual History, vol. 5, nr. 3, 2008, p. 451, www.bcudatabases.php, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:30.

    http://www.bcudatabases.php/http://www.jstor.org/http://www.bcudatabases.php/http://www.jstor.org/http://www.bcudatabases.php/

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    24

    autenticitatea, veridicitatea şi originalitatea.20 Ranke operează o distincţie clară între metodele istorice şi cele filosofice: dacă metodele istorice sunt a posteriori, inductive (empirice), permiţând transferul de cunoştinţe de la elementele particulare la cele generale, metodele filosofice sunt a priori, deductive, cunoaşterea particularului putând fi realizată doar după cunoaşterea generalului.21 Aceasta este, în fond şi specificitatea sarcinii istoricului: istoricul este capabil să vadă infinitul în finit, universalul în particular, să „interiorizeze” cunoaşterea individualului până în punctul în care întreaga lume poate fi concentrată în acel element particular, dar şi să „exteriorizeze” cunoaşterea individualului până în momentul în care particularul devine „o lume”.22 În ciuda efortului de a descoperi şi descrie doar informaţiile istorice furnizate de surse, în ciuda pretenţiei sale de a fi obiectiv, adică imparţial, echidistant, dar mai ales de a scrie o istorie „aşa cum a fost”, Ranke nu a negat niciodată dimensiunea artistică a istoriei, aceasta putând fi considerată o altă trăsătură a metodologiei sale complexe şi originale. Descoperirea şi colectarea faptelor nu era suficientă în recrearea trecutului, scrierea istoriei fiind echivalentă şi cu prezentarea coerentă a faptelor, cu încadrarea şi chiar transformarea lor într-o naraţiune unitară. Dar acest lucru nu putea fi realizat decât prin simţ estetic, prin intuiţie, prin apelul la imaginaţia istoricului, aspecte ce trimiteau la istoria-artă. Ranke nu a încetat niciodată să fie un mare partizan al principiilor romantice, făcându-şi cunoscută credinţa în puterile artei, neconcepând o separare între ştiinţă, artă, filosofie şi poezie şi fiind adeptul sondării realităţii prin simţ estetic.23 Este încrederea lui Ranke în artă şi în simţul estetic care explică şi capacitatea sa de a empatiza cu trecutul, de a manifesta conform lui Beiser şi lui Schevill o „simpatie generală” faţă de toate epocile istorice, de a înţelege „spiritul timpului”, „puterea ideilor”, de a „intui” individualitatea ca produs al contextului, ca parte a întregului până la punctul în care se poate afirma „homo sum; humani nihil a me alienum puto” [n.a. „sunt om; nimic din ce e omenesc nu mi-e străin”].24 Este totodată meritul lui Ranke de a „investi istoria cu virtuţile adevăratei literaturi”.25 Inventarierea principalelor elemente care circumscriu concepţia istorică (autonomia istoriei, finalitatea în istorie, istoria „aşa cum a fost” sau obiectivitatea istorică) şi metoda exersată de Ranke (aplicarea metodei critice, istoria-artă, înţelegerea trecutului prin intuiţie, dimensiunea estetică a scrisului istoric) constituie

    20 Beiser, The German Historicist Tradition, p. 257; Theodore H. von Laue (recenzor), Wolfgang H. Mommsen (ed.), Leopoldvon Ranke und die moderne Geschichtswissenschaft (Stuttgart, Klett-Cotta Verlag, 1988, 270 p.), p.79, www.onlinelibrary.wiley.com, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:31. 21 Beiser, The German Historicist Tradition, p. 260. 22Ibidem, passim. 23 Ibidem, pp. 268-269; von Laue (recenzor), p. 82, www.onlinelibrary.wiley.com, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:32; Hayden White, Metahistory: the Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe, London, The John Hopkins University Press, 1973, p. 187. 24 White, Metahistory, pp. 279-281; Ferdinand Schevill, “Ranke: Rise, Decline and Persistence of a Reputation”, în The Journal of Modern History, vol. 24, nr. 3, 1952, p. 219, www.jstor.org., accesat la data de 12.12.2012, ora 10:35. 25 Georg G. Iggers (recenzor), Felix Gilbert, History: Politics or Culture? Reflections on Ranke and Burckhardt (Princeton, Princeton University Press, 1990, 109 p.), în American Historical Review, vol. 97, nr.2, 1992, p. 517, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:40.

    http://www.onlinelibrary.wiley.com/http://www.onlinelibrary.wiley.com/http://www.jstor.org/http://www.jstor.org/

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    25

    argumente importante ale originalităţii şi modernităţii demersurilor istoricului german de a pune istoria pe un fundament ştiinţific. În ciuda faptului că nu a respins niciodată ipostaza istoriei ca artă, dar mai ales dimensiunea estetică a scrisului istoric, Ranke nu a încetat să vadă în istorie o ştiinţă, un domeniu independent de filosofie sau teologie. Este istoricul german singurul care îşi canalizează eforturile spre demonstrarea statutului ştiinţific al istoriei sau iniţiativele sale se înscriu într-o mişcare mai largă conturată în istoriografia germană a secolului al XIX-lea? Figura istoricului german Leopold von Ranke este adusă în prim-plan pe tot parcursul secolului al XIX-lea în cadrul dezbaterilor legate de apariţia şi evoluţia mişcării istoriste, fiind considerat de unii teoreticieni şi istorici ai ideilor „părintele istorismului”,26 „părintele istoriei ştiinţifice” sau chiar „părintele istoriei politice”. Cum putem argumenta apartenenţa lui Ranke la istorism? Dar mai ales este Ranke „părintele istorismului”? Pentru a putea răspunde acestor întrebări este necesară mai întâi o scurtă prezentare a experienţelor istoriografice consacrate sub denumirea generică de „istorism”. Istorismul dobândeşte în istoriografie dimensiunea unei mutaţii pe plan intelectual, fiind considerat unul dintre factorii care au favorizat modernizarea gândirii occidentale. Este ceea ce înţelege şi Friedrich Meinecke, care definind istorismul ca pe una dintre cele mai mari revoluţii intelectuale experimentate de Apus, atribuie acestui curent meritul de a înlocui vechile mentalităţi şi viziuni istorice universale cu dependenţa cauzelor, a valorilor, a acţiunilor de context.27 O definiţie a istorismului este dată şi de către Ernst Troeltsch, care vede în această mişcare o istorizare fundamentală a gândirii, însemnând că instituţiile, valorile, practicile, cultura sunt produsul evoluţiilor istorice şi nu pot fi înţelese în afara unui context, a unui timp şi a unui spaţiu.28 Mai mult decât atât, Troeltsch evaluează istorismul şi din punctul de vedere al mişcării care a încercat să demonstreze dimensiunea ştiinţifică a istoriei, o disciplină autonomă având un program riguros şi o metodologie bine definită. Care ar fi principalele elemente care caracterizează istorismul? Beiser identifică şi prezintă patru principii de definire ale istorismului, după cum urmează: modificabilitatea, individualitatea (subiectul istoriei este individul/individualul), generalitatea (întregul este prioritar părţilor şi ireductibil la acestea) şi nominalismul (fiecare lucru îşi are propria individualitate; universalul este o construcţie a activităţii mentale).29 Mişcarea istoristă pune aşadar accentul pe principiul individualismului şi al progresului în istorie, pe cunoaşterea concretului, a particularului în vederea înţelegerii generalului, dar şi pe specificitatea contextului de care nu pot fi separate cultura şi civilizaţia unei epoci. Din acest punct de vedere, istorismul marchează o ruptură clară

    26 Helen P. Liebel, “The Enlightment and the Rise of Historicism in German Thought”, în Eighteenth-Century Studies, vol. 4, nr. 4, 1971, p. 20, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:42; Gavriel D. Rosenfeld, “The Historian as Judge”, în The Jewish Quarterly Review, vol. 94, nr.2, 2004, p. 376, www.bcudatabases.php, accesat la data de 12.12.2012, ora 10:43. 27 Beiser, The German Historicist Tradition, p. 2. 28 Ibidem, p. 4. 29 Ibidem, pp. 3-5.

    http://www.jstor.org/http://www.bcudatabases.php/

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    26

    cu tradiţia iluministă, caracterizată de aplicarea tiparelor şi clişeelor în analiza diferitelor evoluţii istorice, de funcţionarea unor legi universal-valabile în măsură să ofere explicaţii raţionale asupra trecutului, toate acestea având ca finalitate cunoaşterea întregului, a universalului, a generalului în detrimentul elementului particular, local.

    Istoriografia plasează originile istorismului la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Justus Möser scrie o istorie a Osnabrück-ului din perspectiva nobililor şi a comunelor, dovedindu-şi interesul pentru elementul local, pentru omul de rând, pentru rădăcini în totală opoziţie cu istoria pragmatică, moralizatoare a epocii iluministe pusă de cele mai multe ori în slujba legitimării puterii şi drepturilor regale.30 Mişcarea istoristă capătă amploare pe parcursul secolului al XIX-lea, atingând apogeul între anii 1850-1880; Johann Gottfried Herder, Wilhelm von Humboldt, F. Karl von Savigny, M. Lazarus, Johann Gustav Droysen, W. Windelband, H. Rickert, W. Dilthey sau G. Simmel sunt tot atâţia istorici cărora le este subliniată apartenenţa la istorism.

    Care este locul lui Ranke în pleiada de istorici care prin demersurile lor istoriografice se încadrează istorismului? Dar mai ales este istoricul german fondatorul unei paradigme în istoriografia germană a secolului al XIX-lea? Este evidentă apartenenţa lui Ranke la istorism, dacă luăm în considerare elementele care circumscriu concepţia sa istorică (autonomia istoriei, finalitatea în istorie, istoria „aşa cum a fost” sau obiectivitatea istorică), metodologia propusă (aplicarea metodei critice, istoria-artă, înţelegerea trecutului prin intuiţie, dimensiunea estetică a scrisului istoric) şi iniţiativele sale în privinţa demonstrării statutului ştiinţific al istoriei, la care se poate adăuga credinţa istoricului german în principiul individualităţii şi al progresului în istorie. Totuşi mult mai justificată decât atribuirea titlului onorific de „părinte al istorismului” apare pretenţia unora de a-l considera „părintele istoriei moderne” şi implicit, creatorul unei noi paradigme în istoriografia germană a secolului al XIX-lea. Lăsând la o parte wie es eigentlich gewesen ist, clişeul care tinde să rezume activitatea istoriografică a lui Ranke, mulţi istorici tind să se pună de acord şi să evalueze pozitiv contribuţia pe care istoricul german a adus-o nu numai în instituţionalizarea istoriei, dar şi în domeniul istoriografiei. Ranke a ajutat la fondarea disciplinei moderne a istoriei insistând asupra utilizării atente a surselor cu scopul de a spune povestea „aşa cum a fost”.31 Credinţa sa într-o realitate concretă, diversă, dar caracterizată de individualitate şi specificitate, aşa cum este reflectată în documente, nu face altceva decât să încurajeze şi să apere investigaţia istorică de criticismul filosofilor şi al oamenilor de ştiinţă care vedeau în istorie un demers neştiinţific.32 „Algoritmul” propus de Ranke este marcat de îmbinarea şi intensa interacţiune a trei niveluri de reprezentare şi conştientizare: 1. Studiul cel mai detaliat şi critic al mărturiilor originale despre trecut, ceea ce ducea la adevărata cunoaştere istorică; 2. Corelarea informaţiilor despre trecut cu evoluţiile politice ale timpului, dezvoltările interne şi externe

    30 Ibidem, passim. 31 Charles E. McClelland (recenzor), Leonard Krieger, Ranke: The Meaning of History (Chicago, University of Chicago Press, 1977, 402 p.), în The American Historical Review, vol. 84, nr. 5, 1979, p. 1335, www.jstor.org., accesat la data de 12.12.2012, ora 11:00. 32 Ibidem.

    http://www.jstor.org/

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    27

    reflectându-se în destinul naţiunilor în constituire; 3. Includerea factorului religios ca element care permite înţelegerea evenimentelor istorice în contextele lor cele mai largi şi în general, de neperceput.33 Analiza surselor, capacitatea de a percepe „transnaţional” contextele politice, dar şi credinţa lui Ranke într-o divinitate care conduce lumea, altfel spus interacţiunea între cercetare, filosofie politică şi religie creionează scrierea istoriei „aşa cum a fost”, ca ultimă realitate, dar o realitate completă în privinţa interpretării tuturor dimensiunilor vieţii umane şi deci, plină de semnificaţii pentru prezent.34 Ranke propune aşadar o paradigmă istorică prin stabilirea unui sistem teoretic general de conceptualizare, fundament pentru teoretizările ulterioare asupra istoriei şi teritoriu al posibilelor interpretări.35

    Succesul de care se bucură Ranke în epocă nu se limitează doar la istoriografia germană, fiind relevant în acest caz exemplul Statelor Unite ale Americii. Răspândirea şi intensificarea studiilor istorice în Statele Unite în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea se datorează în principal intelectualilor americani întorşi din Germania şi familiarizaţi cu o nouă metodă de cercetare istorică.36 Nu este surprinzător faptul că în anul 1884, în momentul înfiinţării Asociaţiei Istorice Americane, fondatorii şi l-au ales ca mentor pe Leopold von Ranke, conferindu-i calitatea de membru de onoare.37 Istoriografia americană a aderat până la sfârşitul secolului al XIX-lea la idealul lui Ranke de a scrie istoria „aşa cum s-a petrecut”, bazându-se pe examinarea critică a surselor cu scopul de a le determina autenticitatea, autoritatea şi veridicitatea.

    Distanţarea şi chiar identificarea punctelor slabe ale metodologiei rankiene au venit la începutul secolului al XX-lea, pe fondul creşterii interesului faţă de istoria economică şi istoria socială, dar şi al afirmării domeniilor noi, precum psihologia şi sociologia, considerându-se că demersurile istoricului german se pliază mult mai bine pe istoria politică.38 În paralel cu pierderea popularităţii de care se bucură modelul de cercetare propus de Ranke în istoriografia americană se înregistrează declinul său şi în Germania, atât ca urmare a factorilor amintiţi în cazul Statelor Unite ale Americii, dar mai ales, susţine Schevill, a unei mişcări ulterior numite „istorism”.39 Înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial şi înlocuirea monarhiei discreditate a Hohenzollern-ilor cu o „republică democratică” („republica de la Weimar”) fără rădăcini în tradiţia germană, episodul Hitler, dar mai ales capitularea Germaniei la finalul celui de-al Doilea Război Mondial sunt tot atâţia factori care au provocat o reacţie violentă la adresa tuturor postulatelor pe care s-a construit regimul, multe

    33 Theodore H. von Laue (recenzor), p. 82, www.onlinelibrary.wiley.com, accesat la data de 12.12.2012, ora 11:03. 34 Ibidem, www.onlinelibrary.wiley.com, accesat la data de 12.12.2012, ora 11:04. 35 Helen Liebel Weckowicz, “Ranke‟s Theory of History and the German Modernist School”, în Canadian Journal of History, vol. 23, 1988, p. 73, accesat la data de 12.12.2012, ora 11:05. 36 Hans Kohn (recenzor), pp. 279-280, www.jstor.org, accesat la datat de 12.12.2012, ora 11:05; Schevill, Ranke, p. 219, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 11:07. 37 Schevill, Ranke. p. 219, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 11:08. 38 Ibidem, p. 220; Liebel Weckowicz, Ranke’s Theory of History, www.bcudatabases.php, accesat la data de 12.12.2012, ora 11:09. 39 Schevill, Ranke., p. 222, www.jstor.org, accesat la data de 12.12.2012, ora 11:10.

    http://www.onlinelibrary.wiley.com/http://www.onlinelibrary.wiley.com/http://www.jstor.org/http://www.jstor.org/http://www.jstor.org/http://www.bcudatabases.php/http://www.jstor.org/

  • ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 4, 2014

    28

    dintre acestea fiind moştenite din epoca romantică.40 Din moment ce romantismul german a luat din punct de vedere politic forma „istorismului”, s-a produs contestarea numeroaselor elemente definitorii ale curentului; însă, ca „părinte al istorismului”, era de aşteptat ca reputaţia lui Ranke să sufere un declin, care prin hiperbolizare s-a transformat într-o „eclipsă totală”, într-un apus.41 A fost într-adevăr „apusul” lui Ranke sau influenţa paradigmei sale nu a încetat să se exercite asupra diferitelor generaţii de istorici? Dar mai ales în ce măsură putem admite validitatea şi aplicabilitatea modelului de cercetare propus de Leopold von Ranke relative la cerinţele scrisului istoric contemporan? Pentru a putea răspunde acestor întrebări este necesară mai întâi o sumară trecere în revistă a punctelor tari şi a limitelor paradigmei istoriografice rankiene. Modelul de cercetare elaborat de Ranke propune o istorie ştiinţifică, având un statut autonom şi dispunând de un program, un scop şi o metodologie specifică. Autonomia istoriei face posibilă separarea de celelalte discipline şi surprinderea specificităţii sale, un domeniu care se distanţează clar de teologie sau filosofie şi care are un scop, o finalitate ce rezidă tocmai în această distincţie.

    Un alt punct tare al paradigmei istorice rankiene este reprezentat de accentul pus pe contextualizare. Fiecare epocă îşi are propria individualitate, ceea ce înseamnă că orice element specific epocii respective nu poate fi înţeles decât prin contextualizare, prin raportare la perioada menţionată. Însă a încerca o posibilă înţelegere a unui individ sau a unui simplu eveniment făcând abstracţie de epoca în care se încadrează nu poate fi decât o absurditate.

    Dimensiunea istoriei „aşa cum s-a petrecut” sau obiectivitatea în istorie constituie un alt punct forte al modelului rankean. A fi obiectiv însemna în opinia lui Ranke a fi obiectiv, imparţial, echidistant, a reproduce doar faptele documentate, a descrie doar informaţiile conţinute de surse. Apelul la documentele originale, la sursele primare reprezintă imboldul dat de istoricul german îmbunătăţirii calităţii scrisului istoric prin evitarea interpretărilor şi denaturărilor, prin nefavorizarea naşterii „legendelor” în absenţa informaţiilor regăsite în materialul documentar. În acelaşi timp, Ranke respinge rolul istoricului ca judecător, care aplicând standardele epocii sale, evaluează şi emite judecăţi asupra trecutului. Dimpotrivă, istoricul trebuie să facă abstracţie de partizanatul politic sau religios, încercând o descriere punctuală a faptelor fără a interveni şi a include propriul punct de vedere asupra celor petrecute.

    În final, cea mai importantă contribuţie a istoricului german este dată de aplicarea metodei critice, ceea ce presupune analiza critică a surselor citate în vederea stabilirii autorităţii, veridicităţii şi originalităţii acestora. Exerciţiul criticismului, dar şi precizia conferită de valorificarea unor materiale documentare autentice, a unor informaţii pertinente facilitează conform lui Ranke sarcina istoricului de