ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

202
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE” Cu titlu de manuscris CZU 343.23 (043.2) MUREŞAN Marius ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal) Teză de doctor în drept Conducător ştiinţific: ___________ MORARU Victor, dr. în drept, conf. univ. Autor: ___________ MUREŞAN Marius Chişinău, 2009

description

Manuscris: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

Transcript of ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

Page 1: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Cu titlu de manuscris

CZU 343.23 (043.2)

MUREŞAN Marius

ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE

ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific:

___________ MORARU Victor,

dr. în drept, conf. univ.

Autor:

___________ MUREŞAN Marius

Chişinău, 2009

Page 2: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

2

C U P R I N S:

Introducere..........................................................................................................................................3

I. Evoluţia istorică a conceptului şi reglementărilor privind motivul şi scopul infracţiunii

1.1 Motivul şi scopul - elemente subiective ale infracţiunii în antichitate.....................................9

1.2 Motivul şi scopul infracţiunii în epoca medievală.................................................................21

1.3 Vinovăţia penală şi conceptul de motiv şi scop al infracţiunii în epoca modernă..................36

1.4 Vinovăţia penală, motivul şi scopul infracţional în legislaţia penală contemporană şi în noile

legislaţii penale.............................................................................................................................48

II. Motivul şi scopul ca elemente secundare ale laturii subiective a infracţiunii

2.1 Motivul şi scopul personalităţii infractorului - ca faze ale mecanismului actului

infracţional....................................................................................................................................60

2.2 Vinovăţia, motivul şi scopul - subelemente ale laturii subiective a conţinutului infracţiunii84

2.3 Conceptul şi esenţa proceselor psihice în cadrul actului infracţional.....................................97

2.4 Incursiuni teoretice cu privire la scopul infracţional............................................................111

2.5 Motivul şi scopul infracţiunii: delimitări conceptuale..........................................................127

III. Motivul şi scopul infracţiunii în corelaţie cu alte instituţii ale dreptului penal şi ca semne

accidentale în cazul anumitor infracţiuni

3.1 Motivul şi scopul infracţional - ca circumstanţe generale ale infracţiunii...........................131

3.2 Motivul şi scopul infracţiunii - ca elemente accidentale ale unor categorii de infracţiunii

prevăzute în legislaţia penală a Republicii Moldova şi în dreptul penal comparat....................140

3.3 Motivul şi scopul infracţiunii în cadrul altor instituţii ale dreptului penal...........................169

Sinteza rezultatelor obţinute.........................................................................................................174

Concluzii şi recomandări...............................................................................................................175

Adnotare..........................................................................................................................................183

Cuvinte-cheie ale tezei....................................................................................................................186

Bibliografie......................................................................................................................................187

Lista abrevierilor............................................................................................................................202

Page 3: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

3

INTRODUCERE

Actualitatea şi gradul de sudiere a temei investigate

Modificarea rapidă a orientărilor valorice ale populaţiei începând cu anii'90 ai secolului trecut

a zdruncinat echilibrul existent în societate. Tranziţia spre economia de piaţă este însoţită şi până la

momentul de faţă de un şir de factori şi fenomene de ordin negativ. În contextul politicii sociale

promovate de România şi Republica Moldova, democraţia se realizează, în primul rând, prin

asigurarea intereselor persoanei, astfel încât aceştia din urmă să poată opta pentru diferite opţiuni

ale comportamentului său. Acest comportament, la rândul său, trebuie să se bazeze pe libera alegere

asupra conduitei neimpuse şi neconstrânse de nimeni.

Sporirea cotei şomajului, diminuarea nivelului de trai, pauperizarea populaţiei, micşorarea

ajutorului social acordat cetăţenilor, criza economică mondială, instabilitatea politică şi vacuumul

spiritual au generat creşterea numărului persoanelor care încearcă tot mai frecvent să-şi satisfacă

necesităţile vitale prin orice metode, inclusiv ilegale.

Criminalitatea, evaluată în diverse forme, a atins practic toate structurile societăţii,

destabilizând şi pervertind întregul sistem de valori, fapt care s-a reflectat afectiv asupra vieţii

sociale şi chiar asupra siguranţei interne a statului. La rândul său, toate fenomenele menţionate s-au

dovedit a fi nu doar consecinţa dezechilibrului într-un plan material al conduitei infracţionale, ci şi

sub aspect moral. Privită din această perspectivă, dimensiunea subiectivă a persoanei infractorului

ocupă un loc aparte în ceea ce vizează elucidarea şi cercetarea subiectelor în legătură directă şi

nemijlocită cu activitatea de luptă contra criminalităţii. În acest context, este deosebit de importantă

relevarea motivelor ce au stat la baza infracţiunii, adică a acelor porniri interioare ce au determinat

persoana infractorului la comiterea actului infracţional.

Apărarea intereselor persoanelor este de neconceput fără existenţa unui cadru juridic

corespunzător pentru asigurarea protecţiei acestora. Astfel, actualitatea temei investigate este

determinată de necesitatea perfecţionării permanente a cadrului normativ vizând aprecierea juridică

a motivului şi scopului infracţiunii, în special în cadrul conţinuturilor de infracţiuni, luându-se în

calcul noile tendinţe dictate de politica penală internaţională şi experienţa pozitivă de contracarare a

criminalităţii adaptată la diferite ţări.

Deşi prevederile normative din legislaţiile penale în vigoare ale României şi Republicii

Moldova în materia individualizării răspunderii şi pedepsei penale în baza motivelor şi scopurilor

infracţionale au fost ajustate în mare parte la actele normative internaţionale şi europene, totuşi, în

viziunea noastră, este necesară dezvoltarea şi perfecţionarea în continuare a analizei acestor

subelemente subiective ale conduitei infracţionale, în special prin precizarea modalităţilor şi

varietăţilor acestora, concretizarea condiţiilor de existenţă a motivului sau scopului infracţional,

Page 4: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

4

evaluarea modalităţilor de încadrare corectă a infracţiunilor în raport cu acestea, individualizarea şi

stabilirea pedepsei corespunzătoare etc.

Necesitatea studiului ştiinţific realizat este determinată inclusiv de ineficienţa sistemului

execuţional penal, caracterizat prin anumite lacune vis-a-vis de compartimentul executării

diferenţiate a pedepsei penale în raport cu motivele şi finalităţile urmărite de infractor la realizarea

actului infracţional. Prin urmare, deseori, după executarea pedepsei, persoanele eliberate din

locurile de detenţie săvârşesc, în scurt timp, noi infracţiuni intenţionate, avându-se în vedere

tratamentul şi reinserţia socială necorespunzătoare. Persoana rămâne în continuare frustrată şi

neîndreptăţită în concepţiile şi viziunile sale. Acest fapt invocă eşecul măsurilor de corectare şi

reeducare aplicate, precum şi imperfecţiunea sistemului adaptării postpenitenciare. Pentru

soluţionarea eficientă a acestor probleme sunt deosebit de importante studiile juridico-penale şi

criminologice ale aspectului subiectiv al actului infracţional, în special a motivului şi scopului în

raport cu conflictul dintre infractor şi societate în stadiul său preinfracţional.

Cele constatate denotă faptul că studierea motivelor şi scopurilor infracţiunii constituie o

problemă de natură socio-juridică şi criminologică de maximă actualitate, condiţionată de

insuficienţa interpretării corespunzătoare a acestora în raport cu dezvoltarea soluţiilor de practică

judiciară în domeniul luptei cu criminalitatea.

În doctrina dreptului penal a României şi Republicii Moldova, precum şi a altor ţări, se acordă

prea puţină atenţie problemei individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale în baza

motivelor sau a finalităţilor urmărite la realizarea faptei infracţionale, care, uneori, pot constitui

factori decisivi ai activităţii ca atare.

Astfel, se poate constata că nivelul de elaborare a concepţiei privind analiza juridico-penală a

infracţiunilor prin prisma motivelor sau a scopurilor infracţionale nu poate fi recunoscută pe deplin

satisfăcătoare.

Prin urmare, constatăm că investigaţiile întreprinse în Republica Moldova şi România,

îndeosebi după adoptarea noii legislaţii penale, nu satisfac pe deplin cerinţele teoriei şi practicii

penale, fiind realizate până la momentul actual doar anumite studii separate, în cadrul cărora au fost

cercetate parţial unele aspecte ale problematicii abordate.

Printre autorii moldoveni care au manifestat interes faţă de tema respectivă, realizând anumite

studii în acest sens, pot fi menţionaţi: A.Borodac, V.Bujor, O.Bejan, Gh.Gladchi, I.Ciobanu,

Gh.Ulianovschi, S.Brînză, A.Mariţ, M.Grama, S.Botnaru, C.Florea, I.Macari etc.

În volum mai mare au fost efectuate cercetări ale acestui fenomen de unii autori români,

printre care: G.Antoniu, I.Mircea, T.Pop, F.Streteanu, I.Tanoviceanu, M.Djuvara, G.Mateuţ,

T.Toader, G.Nistoreanu, N.Giurgiu, O.Pop, I.Tănăsescu, A.Ungureanu, V.Cioclei, D.Pavel,

Page 5: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

5

V.Dobrinoiu, M.Basarab, C.Bulai, V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, L.Biro, C.Barbu, M.Zolyneak,

O.Loghin, A.Filipaş, J.Moruzzi, J.Grigoraş, A.Dincu etc.

Aspecte importante ale motivului şi scopului infracţiunii au fost elucidate în lucrările autorilor

francezi, italieni şi ruşi: J.Pradèl, M.Ancel, D.J.Newman, F.Mantovani, H.H.Goddard, G.Tarde,

G.Fiandaca, E.Musco, F.Antolisei, C.Fiore, F.Desportes, F.Le Gunehec, J.Louis, J.Larguier,

A.Laborde, R.Garraud, R.Merle, A.Vitu, R.Panain, M.Puech, R.Jaques-Henri, P.Bouzat, J.Pinatel,

V.Manzini, P.Kolp, S.Inşacov, V.Kudreavţev, A.Naumov, A.Tranin, A.Piontcovskii, B.Utevskii,

P.Dagheli, L.Rarog etc.

Din considerentele enumerate mai sus, reiese necesitatea studierii profunde a diferitelor

aspecte ale criminalităţii, finalitatea cărora ar fi elaborarea unor concepţii univoce şi adecvate, prin

aprecierea cadrului normativ corespunzător în raport cu aşa subelemente subiective, cum ar fi

motivul şi scopul infracţional. Aprecierea corectă a acestora ar facilita lupta mai eficientă cu

criminalitatea şi ar diminua treptat nivelul acesteia.

Scopul şi obiectivele lucrării

Scopul acestui studiu constă în realizarea unor cercetări juridico-penale complexe cu privire la

motivul şi scopul infracţional, precum şi crearea fundamentului ştiinţific corespunzător cerinţelor

actuale ale normelor penale ce stabilesc răspundere pentru infracţiunile cu motive şi scopuri

calificate, inclusiv eficientizarea practicii judiciare în sensul menţionat.

Aşadar, lipsa unui scop infracţional calificat oricum denotă prezenţa unui motiv calificat, iar

prezenţa ambelor există la orice categorie de infracţiune intenţionată, chiar dacă acestea nu sunt

unele calificate.

Obiectivele enumerate au determinat necesitatea de a stabili şi de a realiza unele sarcini

concrete în procesul cercetărilor efectuate:

– abordarea evoluţiei istorice a reglementărilor privind vinovăţia penală, motivul şi scopul

infracţiunii;

– aprecierea conceptului şi definirea motivului şi scopului infracţional în reglementările

naţionale ale diferitor ţări;

– determinarea locului vinovăţiei penale, motivului şi scopului infracţional în structura laturii

subiective a componenţei de infracţiune (conţinutului infracţiunii);

– stabilirea corelaţiei dintre caracteristicile personalităţii infractorului şi a motivaţiei

infracţionale în analiza legislaţiei penale privind răspunderea pentru faptele comise cu un anumit

scop sau motiv calificat;

– reliefarea conceptului şi esenţei proceselor psihice ale motivului infracţional;

– determinarea importanţei aprecierii scopului în cazul diferitor categorii de infracţiuni;

– stabilirea coraportului dintre procesele psihice ale motivului şi scopului infracţional;

Page 6: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

6

– elucidarea motivului şi scopului infracţional în corelaţie cu alte instituţii ale dreptului penal;

– identificarea motivului şi scopului infracţiunii ca elemente calificate ale unor tipuri sau

categorii de infracţiuni din legislaţia penală a Republicii Moldova şi în dreptul penal comparat;

– analiza comparativă a normelor privind răspunderea pentru infracţiunile săvârşite din

perspectiva unor motive şi scopuri infracţionale;

– formularea unor recomandări de lege ferenda în vederea perfecţionării şi optimizării

legislaţiei penale în materie, asigurându-se un echilibru între demersul coercitiv al statului şi

interesele cetăţenilor.

Obiectul cercetării îl constituie cumul de probleme şi soluţii practice controversate adoptate

în ipoteza motivelor şi scopului infracţiunii, fiind nuanţate şi supuse cercetării cele mai judicioase

opinii şi direcţii de evaluare a acestor subelemente ale infracţiunii în corelaţie cu vinovăţia penală,

posibilităţile de individualizare a răspunderii şi pedepsei penale etc.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Caracterul inovator al lucrării constă în faptul că este una dintre încercările de a trata profund

şi complex problemele privind răspunderea penală pentru infracţiunile comise cu un scop şi motiv

infracţional calificat, precum şi aprecierea importanţei acestora pentru anumite tipuri sau categorii

de infracţiuni. Teza conţine o totalitate de rezultate principial noi ce permit formularea unor

concluzii, generalizări şi legităţi ştiinţifice, pasibile să implice rezolvări pentru ştiinţă şi practică.

Contribuţia autorului rezidă în propunerea de concepţii, teze, noţiuni inedite, care ipostaziază

calitativ nou aspectele cele mai litigante ale problematicii ce vizează infracţiunile săvârşite în

anumite situaţii cu un anumit scop sau motiv infracţional.

În baza cercetării ştiinţifice realizate au fost formulate un şir de idei şi concluzii care reflectă

noutatea ştiinţifică a lucrării:

– este concretizat şi desăvârşit sistemul viziunilor ştiinţifice privind conceptul de vinovăţie

penală, motiv şi scop al infracţiunii sub aspect juridico-penal şi interdisciplinar;

– sunt elucidate problemele teoretico-practice cu privire la determinarea locului vinovăţiei

penale, motivului şi scopului infracţional în structura laturii subiective a conţinutului infracţiunii;

– a fost stabilită corelaţia dintre personalitatea infractorului şi motivaţia infracţională ca fază

distinctă a mecanismului trecerii la act, relevându-se faptul că la baza apariţiei motivelor, inclusiv a

celor criminale, se află necesităţile şi interesele;

– este reliefat conceptul şi esenţa proceselor psihice ale motivului infracţional; stabilit

coraportul dintre procesele psihice ale motivului şi scopului infracţiunii, evidenţiindu-se, totodată,

importanţa aprecierii scopului în cazul diferitor tipuri şi categorii de infracţiuni din legislaţia penală

a Republicii Moldova şi în dreptul penal comparat;

Page 7: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

7

– a fost realizat un studiu comparativ complex a normelor juridico-penale privind

răspunderea pentru infracţiunile cu motive şi scopuri calificate, fiind stabilite şi concretizate

anumite criterii de apreciere şi calificare a acestora în legislaţia penală a Republicii Moldova şi

României;

– sub aspect teoretico-practic, s-a proliferat conceptul că la alegerea pedepsei penale, pentru

a se îndreptăţi ideea echităţii şi dreptăţii în societate, pe de o parte, trebuie just analizate acele

motive care l-au pus pe infractor în conflict cu societatea, iar, pe de alta, dezvoltate acelea care îl

pun în armonie cu ea, cu valorile şi relaţiile ei sociale.

Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică

Suportul metodologic al lucrării îl constituie tezele fundamentale ale filosofiei, teoriei

generale a statului şi dreptului, dreptului penal, criminologiei, psihologiei, sociologiei, precum şi ale

altor discipline socio-umane şi juridice care reflectă tema investigată. Caracterul complex şi

interdisciplinar al studiului determină diversitatea metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate:

metode generale (sistematică, logică, istorică, comparativă, tipologică, modelarea); metode şi

tehnici sociologice (observarea, cercetarea de documente, metoda biografică); juridice (formal

juridică, juridică comparată).

În procesul investigaţiilor a fost studiată şi analizată literatura ştiinţifică de specialitate din

Republica Moldova, România, Rusia, SUA, Germania, Franţa, Italia etc. Paralel cu expunerea şi

evidenţa ideilor de bază, suportul teoretic al lucrării a fost completat cu unele exemple din practica

judiciară şi de urmărire penală.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării

Importanţa teoretică a lucrării constă în cercetarea complexă a motivului şi scopului

infracţiunii sub aspect corelativ şi de componenţă în vederea relevării conceptului, trăsăturilor,

modalităţilor şi, respectiv, formelor de manifestare a acestora, fiind înaintate propuneri de

umanizare a legii penale în vigoare, care ar spori eficienţa aplicării şi individualizării pedepsei

pentru anumite categorii de infracţiuni, unde legiuitorul, prin textul său incriminator, califică aşa

subelemente ale laturii subiective ale infracţiunii cum ar fi motivul şi scopul infracţional.

Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în completarea laturii teoretice a studiului cu rezultate

practice obţinute în urma investigaţiilor realizate, generalizarea datelor în rezultatul studierii

cauzelor penale; asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea cu succes în continuare a studiilor

teoretico-aplicative privind problematica investigată.

Propunerile şi recomandările formulate în lucrare pot fi aplicate de către practicieni la

organizarea şi desfăşurarea lucrului profilactic al infracţionalităţii prin studiul adecvat al motivului

şi scopului infracţional. De asemenea, ele pot fi luate în consideraţie la pregătirea proiectelor

legislative şi la predarea cursurilor de drept penal şi criminologie sau a altor cursuri specializate.

Page 8: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

8

Aprobarea rezultatelor lucrării

Concluziile şi concepţiile de bază ale tezei au constituit subiectul discuţiilor ştiinţifice în

cadrul şedinţelor catedrei Drept penal şi criminologie a Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului

Afacerilor Interne al Republicii Moldova, au fost expuse în diverse publicaţii ştiinţifice şi relatate la

Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională „Cooperarea societăţii şi organelor de drept în

contracararea narcomaniei” (Chişinău, 2008).

Structura lucrării

Teza de doctorat elaborată cuprinde sub aspectul conţinutului trei compartimente de bază,

introducere, sinteza rezultatelor obţinute, concluzii şi recomandări, adnotare, cuvinte-cheie,

bibliografie, lista abrevierilor utilizate în teză. În ansamblu, teza de doctorat numără 202 pagini.

Page 9: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

9

I. EVOLUŢIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI ŞI A REGLEMENTĂRILOR PRIVIND

MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIUNII

1.1 MOTIVUL ŞI SCOPUL CA ELEMENTE SUBIECTIVE ALE

INFRACŢIUNII ÎN ANTICHITATE

Datorită concepţiei animiste existente la popoarele primitive, se considera că tot ce este

însufleţit, posedă un suflet sau spirit, fie că era vorba despre un obiect, o plantă sau un animal.

Acestea erau socotite drept cauză a rezultatului care era susceptibil de răspundere. În aşa fel,

pasibilitatea de pedeapsă se extindea nu numai asupra omului, dar şi asupra unui animal, a unei

crengi, pietre etc. Fapta ilicită în această societate era nu numai identificată, dar şi explicată prin

intervenţia forţelor supranaturale, care ar acţiona prin fiinţe umane, prin animale, obiecte. Această

cauzalitate mistică era extinsă şi pe plan obiectiv, deoarece, în aşa fel, la producerea rezultatului era

implicat şi grupul social, din care făcea parte făptuitorul actului socialmente periculos. La unele

popoare era concepută posibilitatea răspunderii generaţiilor viitoare. De exemplu, în Cărţile Sfinte

se aminteşte despre răspunderea, care ar apăsa asupra urmaşilor până la a 7-a generaţie1.

Practici ale acestor concepţii primitive s-au păstrat până în zilele noastre. Astfel, la unele

popoare, cum ar fi unele triburi din Africa, uciderea soţului era atribuită soţiei dacă nu era

identificat alt vinovat şi aceasta era supusă unor ritualuri purificatorii2.

Chiar din timpul antichităţii, filozofii şi juriştii s-au străduit să găsească un temei subiectiv al

răspunderii penale şi să-l fundamenteze ştiinţific3. Printre savanţii vremii, Aristotel4 este primul care

a acordat o atenţie deosebită aspectului psihologic ca obiect de studiu aparte, unde încearcă să

demonstreze corelaţia dintre suflet şi trup. Tot el mai considera că omul, spre deosebire de celelalte

fiinţe vii, are raţiune, care şi constituie factorul determinant al acţiunilor lui.

Platon5 considera că sufletul individului constituie doar o continuare a sufletului omenesc şi

presupunea următoarele trei începuturi: intelectiv (conştient), afectiv (impulsiv) şi volitiv

(voliţional, de voinţă).

În ceea ce priveşte problema responsabilităţii în legislaţia romană, istoria dreptului roman a

fost deschisă cu o perioadă, în care problema responsabilităţii şi, cu atât mai puţin, ideea de culpă,

nu-şi făcuseră apariţia. Era vorba despre o epocă, când fiecare trebuia să-şi facă singur dreptate, căci

statul nu se implica în conflictele ce apăreau între particulari, o epocă, când forţa era cea care

1 Antoniu, George, Vinovăţia penală, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1995, p. 18. 2 Ursa, Victor, Criminologie, Cluj-Napoca, Ed. Universităţii creştine „Dimitrie Cantemir”, 1994, p. 12. 3 Mircea, Ion, Vinovăţia în dreptul penal român, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1998, (1), p. 7. 4 Аристотель, О душе, Собрание в 4-х томах, Тoм 1, Москва, 1976, с. 399. 5 Платон, Государство, Собрание в 3-х томах, Том 3, Москва, 1971, с. 232-241.

Page 10: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

10

guverna relaţiile dintre indivizi, astfel că, cel vătămat, în încercarea lui de a-şi răzbuna paguba, nu

era interesat să facă distincţia între o nedreptate cauzată în mod voit şi una involuntară.

Faptul că prejudiciul ar fi fost comis de o fiinţă umană sau de un animal, o rană ar fi fost

făcută cu intenţie sau din nebăgare de seamă, nu interesează, pasiunea este oarbă. Sub imperiul

durerii sau al mâniei, victima nu se gândeşte decât să-şi răzbune prejudiciul suferit, oricine ar fi fost

autorul şi oricare ar fi fost cauza1.

Dreptul de răzbunare, devenit în timp principiu, se va regăsi în primul izvor legislativ al

romanilor. Legea celor XII Table, sub forma talionului, alături de sistemul compoziţiilor, iniţial,

numai voluntare, ulterior, şi legale. Se constată că prin această lege răzbunarea era înlocuită, chiar

dacă numai în parte, cu dreptul la despăgubire pe care îl obţine victima. Astfel, dauna era apreciată

de părţi prin bună înţelegere (compoziţie voluntară) şi numai în cazul în care apăreau divergenţe se

exercită tot dreptul de răzbunare.

Pe măsură ce statul se consolidează şi se simte capabil de a-şi impune autoritatea, începe să

intervină şi în raporturile dintre persoane, fixând preţul dreptului la răzbunare sub forma unei

amenzi.

Intervenţia statului prin fixarea preţului dreptului la răzbunare sub forma unei amenzi,

marchează începutul unei alte faze în evoluţia responsabilităţii civile la romani, fază, care îşi avea

originile în Legea celor XII Table şi care era cunoscută sub numele de compoziţie legală. Întâlnim,

spre exemplu, delictul de injurie simplă, pedepsit de lege cu o amendă de 25 de aşi sau delictul os

factum, sancţionat cu 350 de aşi, dacă s-a comis împotriva unui om liber şi cu 150 de aşi, dacă s-a

săvârşit contra unui sclav.

Se constată că, deşi s-a produs o evoluţie a raporturilor privind modul de reparare al unei

daune, încă nu a avut loc trecerea completă la compoziţia legală, căci unele acte ilicite au rămas sub

regimul dreptului de răzbunare, iar altele, supuse compoziţiei voluntare.

Importanţa acestei evoluţii se relevă şi sub alt aspect: statul începe să fie preocupat nu numai

de faptele ilicite care lezau ordinea publică, ci şi de cele care aduceau atingere persoanelor

particulare şi, în acest fel, îşi însuşeşte dreptul de a pedepsi autorii delictelor comise.

Prin urmare, delictele devin publice şi, de acum înainte, nu victima va fi cea care îl va pedepsi

pe autor – fie exercitând dreptul de răzbunare, fie răscumpărându-1 – ci statul, persoana

prejudiciată, având doar posibilitatea de a cere o indemnizaţie.

Se profilează acum distincţia, pe care o întâlnim în epoca lui Iustinian, între acţiunile penale

care tind la o pedeapsă, acţiunile civile care tind la obţinerea unei despăgubiri şi acţiunile mixte care

tind şi la una şi la cealaltă.

Cauzele lipsei vinovăţiei în prima perioadă a dreptului roman trebuie căutate nu numai în

1 Cuq, Les institutions juridiques des Romains, Tome 1, Paris, 1981, p. 335.

Page 11: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

11

deficienţa sau chiar lipsa unor dispoziţii legale, ci, în mod implicit, în precaritatea stării de cultură

din acea vreme, căci dreptul nu este altceva, decât expresia vieţii sociale, politice şi culturale a unei

societăţi.

Explicaţia legăturii între gradul de cultură şi noţiunea de vinovăţie rezidă în faptul că numai o

persoană cu o anumită formaţie intelectuală era capabilă să sesizeze diferenţa dintre un act

intenţionat şi unul neintenţionat, deoarece, căci, altfel, reacţia contra unei injustiţii era violentă,

fiindcă victima nu se mulţumea doar cu simpla restituire a prejudiciului, ci mai solicita şi o

satisfacţie personală, o pedeapsă, fără a lua în considerare, evident, gradul de culpabilitate a

autorului.

După această primă etapă, dominată de brutalitate şi carenţe, se va accede într-o epocă de

înflorire a dreptului roman. În această perioadă, drept urmare a influenţei filozofiei greceşti,

jurisconsulţii romani de la finele republicii, îndeosebi Quintus, Mucius şi Scevola au reuşit să

formuleze noţiunea culpei aquiliene. Sistemul legii Aquilia a constituit prima tentativă de a

reglementa teoria responsabilităţii, sub incidenţa ei aflându-se acele delicte care nu erau nici injurii,

şi nici furturi, dar care erau sancţionate numai izolat, conform Legii celor XII table sau legilor

ulterioare.

Departe de a constitui un sistem complet prin care să se soluţioneze în totalitate situaţiile

derivând din astfel de delicte, legea poate fi apreciată ca o introducere, ca un prim pas la studiul

teoriei moderne a responsabilităţii de mai târziu.

După unii autori1, în legiuirile egiptene, cum ar fi acelea ale lui Menes (3100 î. Cr.), Ramses II

(1304-1237 î. Cr.) sau ale lui Sasychis şi Bocoris (sec. VIII î. Cr.), deja se fac primele menţionări

despre elementele subiective ale infracţiunii, inclusiv despre motivul şi scopul infracţiunii. În acea

perioadă, cele mai grave atentate erau considerate infracţiunile contra statului şi a ordinii sociale

(trădarea, conspiraţiile, comploturile etc.), precum şi unele fapte cu caracter religios, cum ar fi

omorul animalelor sacre. Pentru faptele socialmente periculoase răspundeau, alături de vinovat, şi

membrii familiei sale2. Pedeapsa cu moartea putea fi înlocuită cu sclavia, prin care cei vinovaţi erau

utilizaţi ca forţă de muncă în interesul stăpânirii3.

În legiuirile Mesopotamiei, conform opiniei unor autori4, apar deja chiar primele cerinţe

subiective pentru unele fapte social-periculoase. Bunăoară, păcatul prin care se încălca voinţa

Domnului se considera a fi comis fie cu intenţie premeditată, fie cu intenţie nepremeditată. Deşi în

1 Horia C. Matei, Lumea antică, Mic dicţionar bibliografic, Chişinău, Ed. „Universitas”, 1993, p.168; Аннерс E., История европейского права, Москва, Изд-во «Наука», 1999, c. 23. 2 Батырова К., Всеобщая история государство и право, Изд-во «Юристъ», Москва, 1998, с. 26. 3 Smochină, Andrei, Istoria universală a statului şi dreptului (epoca antică şi medievală), Chişinău, „Tipografia centrală”, 2002, p. 22. 4 Жидкова О., Крашинниникова Н., История государства и права зарубежных стран, Москва, Изд-во «Инфра-Норма-М», 1999, c. 81.

Page 12: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

12

concepţia babilonienilor înţelesul de păcat era posibil şi fără vinovăţie, aşa încât păcătosul putea

nici „să nu ştie” că a săvârşit un păcat (de exemplu, încălcarea „curăţeniei” în timpul ritualului),

acest fapt se aprecia drept unul mai mult formal, deoarece se putea considera reparat prin simpla

căinţă din partea făptuitorului.

Unele monumente istorice legate de vinovăţia penală, dar şi de alte elemente subiective ale

infracţiunii, precum ar fi cele legate de scop şi motiv, le putem găsi şi în Mesopotamia, în Legile lui

Hamurabbi (1792-1749 î. Cr.), unde regele babilonian rămâne singurul şi adevăratul legiuitor.

Astfel, deşi conform Codului lui Hammurabi se prevedea tragerea la răspundere a unei persoane

pentru simpla comitere a faptei ilicite, în materialitatea ei, totuşi, existau şi unele dispoziţii, în care

se făcea deja deosebirea dintre actele neintenţionate şi cazul fortuit1. De exemplu, la articolul 227 al

codului menţionat se prevedea: „...dacă cineva minţea fierarul şi acesta scotea semnul de sclav,

„lanţul”, nu de la robul său, acest om trebuia omorât şi îngropat la porţile sale, iar fierarul trebuia să

depună jurământul că „eu am tăiat neintenţionat”2. În articolele 206 şi 207 ale aceleiaşi legiuiri, se

mai făcea şi deosebirea dintre intenţie premeditată şi intenţie nepremeditată. Astfel, în acelaşi

context, se menţiona: „Omorul unei persoane, indiferent de faptul dacă era intenţionat sau nu,

atrăgea după sine pedeapsa cu moartea pentru făptuitorul vinovat sau a unei rude a acestuia, pe când

vătămarea neintenţionată a unei persoane în timpul unei bătăi sau cauzarea vreunei răni în situaţii

asemănătoare, deja nu mai implica tragerea la răspundere”.

Într-un alt context3, găsim că persoana, chiar şi în asemenea ipoteze, era totuşi ţinută să

plătească îngrijirea medicală a victimei.

Un alt exemplu asemănător despre prezenţa şi reglementarea aspectului subiectiv al faptelor

social periculoase îl găsim la art. 218, în care se prevedea: „Medicul care întâmplător, într-o altă

versiune, neştiinţă sau neglijenţă, în timpul operaţiei a scos ochiul bolnavului, acestuia urma să i se

taie doar mâna, şi aceasta, dacă victima era om liber, iar dacă pacientul era sclav, stăpânului i se da

un sclav în locul celui decedat” 4. S-a mai apreciat5 că acest cod mai consacra şi alte ipoteze de fapte

comise din culpă (imprudenţă), cum ar fi situaţia prevăzută la art. 207: „Dacă soţul se afla în

prizonierat, iar soţia, neavând de mâncare, pleca în casa altui bărbat, în acest caz, ea nu purta nici o

vină”6.

În pofida existenţei acestei diferenţieri, conform principiului talionului, pedeapsa cu moartea

1 Antoniu, George, op. cit., p. 56. 2 Черниловский З., Хрестоматия по всеобщей истории государства и права, Изд-во «Гардарика», Москва, 1998, с. 26. 3 Hanga V., Mari legiuitori ai lumii (Hammurabi, Iustinian, Napoleon), Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedica”, 1977, p. 81. 4 Черниловский З., op. cit, p. 28. 5 Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, Istoria universală a statului şi dreptului (perioada antică), Vol.I, Chişinău, Ed. „Elena V.I.” 2001, p. 98. 6 Черниловский З., op. cit, p. 29.

Page 13: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

13

se aplica nu numai în cazul infracţiunilor intenţionate, dar şi a celor comise din culpă, cum ar fi, de

exemplu, pentru omorul din imprudenţă (ar. 229). Totuşi, mai există şi opinia1 că la acea perioadă

pedepsirea vinovatului nu se limita nici la o iertare de către victimă şi chiar nici judecata nu mai

putea opri de la persecutarea celui vinovat.

Ca o reminiscenţă a moravurilor gentilico-tribale, exista pedeapsa cu moartea şi mai persista

încă răspunderea sau responsabilitate colectivă, care, mai apoi, se limitase doar la acea familială2.

Ca un aspect constatator al reminiscenţelor de răspundere obiectivă, deşi cu titlu de excepţie, se mai

utiliza procedura ordaliilor3, unde, în corespundere cu folosirea unor aşa-zise „probe divine” (a apei

clocotite, a focului, a fierului încins etc.), se stabilea vinovăţia sau nevinovăţia persoanei.

În concluzie, trebuie să menţionăm că, deşi gândirea juridică a Mesopotamiei nu a atins

nivelul de dezvoltare prin care să se încetăţenească în legile sale, la nivel principial conceptul

vinovăţiei penale, dar şi celelalte elemente subiective ale infracţiunii, precum ar fi motivul şi scopul

cu toată structura sa sclavagistă şi în pofida unor reziduuri arhaice, Codul lui Hammurabi cuprindea

idei „moderne” în privinţa acestora.

În India, în Legile lui Manu4, constatăm existenţa unor idei avansate asupra înţelesului

vinovăţiei penale, dar şi a celorlalte elemente subiective ale infracţiunii, precum ar fi motivul

acesteia. Bunăoară, omorul intenţionat atrăgea după sine pedeapsa cu moartea, iar omorul în timpul

apărării darurilor aduse drept jertfă brahmanilor sau femeilor (care era considerată legitimă apărare)

nu era considerat păcat5. Tot în Legile lui Manu se prevedea că toţi vinovaţii de preacurvie erau

pedepsiţi cu moartea6, iar proprietarul răspundea pentru aflarea în casa lui a unei femei străine, dar

se făcea delimitarea când proprietarul ştia sau nu ştia despre acest fapt. La art. 4, p. 8 din Legile lui

Manu se delimita, de asemenea, faptul că dacă femeia se afla la locul menţionat împotriva voinţei

ei, era eliberată de răspundere penală.

Iar în Legea Karmei se determina soarta omului în strictă corespundere cu comportamentul

lui, unde se menţiona că omul este alcătuit din intenţie, şi care anume este intenţia omului în această

lume, în aceea se şi transformă el însuşi, când pleacă din viaţă. Astfel, cupiditatea faţă de averea

străină, cugetările minţii despre rău, devotamentul faţă de învăţătură greşită sunt trei tipuri de

acţiuni mintale făcute cu păcat7.

Specificul acestor legi constă şi în aceea că, deja la acea etapă istorică, se luau în consideraţie

1 Диаконов М., Законы Вавилонии, Ассирии и Хеттского царства, Москва, Изд-во «Наука», 1999, с. 129. 2 Smochină, Andrei, op. cit., p. 35; Hanga V., op. cit, p. 82; Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, op. cit., p. 96. 3 Hanga V.,op. cit., p. 31. 4 Legile lui Manu, Traducere de Ioan Mahalcescu, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1993, p.123. 5 Батырова К., Всеобщая история государства и права, Mосква, Изд-вo «Юристъ», 1998, с. 46; Гравский Г., Всеобщая история права и государства, Москва, Изд-во «Норма-Инфра», 2000, с. 104. 6 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 104. 7 Legile lui Manu, op. cit., p. 253-254.

Page 14: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

14

şi alte elemente subiective ale infracţiunii, cum ar fi motivul acestora. De exemplu, pentru furtul de

animale mari, de arme şi medicamente, regele trebuia să aplice pedepse după timpul în care acesta a

fost comis, precum şi a motivului pentru care acesta se comise1.

În acest sens, pedeapsa era aplicată numai dacă la comiterea vreunei fapte socialmente

periculoase a intervenit culpa făptuitorul, dar şi în cazul constatării prezenţei stării de

responsabilitate la persoana făptuitorului. Aceasta trebuia constatată chiar şi într-un caz de accident

(în afară de domeniul religios), adică pentru cei inconştienţi şi nebuni, precum şi în cazurile de

legitimă apărare sau de extremă necesitate, când se absolvea culpabilitatea2. Era cunoscută şi

pedepsirea martorilor mincinoşi, unde se considera că vinovatul (martorul mincinos) omoară prin

aceasta o sută de oameni apropiaţi şi rude, iar în cazul mărturiilor mincinoase la fapta de omor a

vreunei persoane era vorba despre faptul că vinovatul omoară cu această ocazie 1000 de persoane3.

Dreptul budist se deosebeşte într-un mod esenţial de cel brahman. Aşa, de exemplu, în dreptul

budist se consideră că omul greşeşte şi poate că trebuie să fie îndreptat4. În aceste reglementări de

drept, chiar la această etapă, putem constata unele aspecte progresive ale conceptului subiectiv al

faptei social-periculoase, încercându-se extinderea şi asupra altor elemente psihice, specifice

motivului.

În dreptul antic chinez, principalul izvor al dreptului, alături de cutumă, era Codul Ta-Tsing-

Lu-Li (sec. VI î. Cr.). Acest cod oferea o rezolvare destul de clară a diferitor instituţii juridice ale

dreptului, inclusiv şi a aspectului subiectiv al faptelor cu un pericol social sporit5. De exemplu,

furtul se consideră paguba intenţionată care era pedepsită cu moartea6. Iar în epoca Cijou se

numărau peste trei mii de infracţiuni, unde la majoritatea dintre acestea era recunoscută necesitatea

de a se dovedi vinovăţia lor7. Tot în această perioadă (anii 120 î. Cr.), a început sedimentarea

învăţăturii specifice referitoare la formele date. Astfel, se lua în consideraţie voinţa persoanei la

comiterea faptei infracţionale, însă acest lucru era valabil şi la aprecierea sau stabilirea pedepselor

aplicate acestora.

Ar mai fi de apreciat şi faptul că în aceste reglementări de drept au început să se sintetizeze şi

unele cunoştinţe referitoare la gradele intenţiei. Aşadar, faptele social-periculoase se mai divizau în

premeditate şi intenţionate, precum şi cele comise din greşeală. De altfel, gravitatea pedepsei era

tocmai una corespunzătoare faptului, dacă vătămarea era una comisă cu rea intenţie sau în cadrul

încăierării8.

1 Казачкина И., Уголовное право зарубежных стран, Москва, Изд-вo «Зерцало», 2002, c. 267-268. 2 Smochină, Andrei, op. cit., p. 43. 3 Ibidem. 4 Smochină, Andrei, op. cit., p. 44. 5 Черниловский З., op. cit., p. 27, 48. 6 Гравский Г., op. cit., p. 104. 7 Черниловский З., op. cit., p. 32. 8 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 120.

Page 15: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

15

Concepţia „voinţei criminale” determina şi alte instituţii, cum ar fi participaţia la comiterea

faptelor periculoase sau a infracţiunilor săvârşite de un grup de persoane. În aceste sens, chiar la

limitele erei noi, existau asemenea norme care, în ceea ce priveşte participaţia penală, specificau că

căpeteniile unei grupări criminale se considerau persoanele care au conceput infracţiunile sau care

le-au plănuit. Sub conducerea Ţîni, dacă persoana a fost depistată în flagrant delict, dar totuşi

aceasta refuza să-şi recunoască vinovăţia, sau îşi schimba depoziţiile în timpul cercetărilor, se

permitea folosirea torturilor. Astfel, sub aspect procesual, se poate deja constata în această perioadă

primele începuturi ale funcţionării principiului prezumţiei nevinovăţiei.

În Japonia, sub influenţa dreptului chinez, la începutul sec. VII d. Cr. – a doua jumătate a sec.

X d. Cr., apar primele izvoare scrise ale dreptului penal, deşi în acestea încă nu existau şi nici nu se

cunoştea încă înţelesul sau conceptul elementului subiectiv al infracţiunii.

În Palestina antică, elementul subiectiv al infracţiunilor nu-l întâlnim într-o formulare clară,

dar reiese din expresia textului biblic „ochi pentru ochi” şi se poate constata prezenţa principiului

răzbunării legale, sau al răzbunării private1. Însă, un alt autor2 remarcă prezenţa principiului

personalităţii răspunderii pentru faptele socialmente periculoase proprii, aşa încât: “... nici tatăl nu

trebuie să fie pedepsit cu moartea pentru copii şi copiii nu trebuie să fie pedepsiţi cu moartea pentru

acţiunile ilegale ale tatălui lor: fiecare trebuie să fie pedepsit pentru fapta comisă de el însuşi”,

principiu, care în viziunea noastră, este strâns corelat cu principiul răspunderii subiective.

În Califatul arab3, şi anume în dreptul musulman, cele mai grave păcate religioase erau

tâlhăria, furtul, preacurvia, omorul intenţionat şi vătămările mortale sau cauzatoare de moarte, toate

acestea atrăgând după sine răzbunarea sângelui. Odată cu apariţia Islamului, a fost posibilă

„înlocuirea vinovăţiei” cu o recompensă, în cazul când urmaşii omorâtului îl iertau pe ucigaş.

Printre faptele infracţionale împotriva persoanelor fizice, o atenţie deosebită se acorda omorului

intenţionat, pentru care se aplica pedeapsa cu moartea. Dar, cu excepţia omorului intenţionat,

celorlalte fapte li se puteau aplica pedepse alternative, cum ar fi situaţia când persoana care a comis

un omor neintenţionat putea plăti o compensaţie şi purta doar o pedeapsă religioasă (cafara)4.

În Sparta (legiuirile spartane), de asemenea, se pot remarca sau delimita deja faptele culpabile

şi unele neculpabile5.

În Grecia antică, Legile lui Lycurg, Solon, Dracon mai conţineau încă idei de răspundere

penală pentru simpla cauzare mecanică a rezultatului faptei, indiferent dacă acesta a fost unul

voluntar sau nu6. Începând însă cu secolul al V-lea î. Cr., apar deja primele semne de gândire

1 Ibidem, p. 108. 2 Гравский Г., op. cit., p. 280. 3 Ibidem, p. 252. 4 Батырова К., op. cit., p. 213. 5 Smochină, Andrei, op. cit., p. 56. 6 Antoniu, George, op. cit., p. 18.

Page 16: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

16

juridică ale vremii, şi anume acelea de luare în considerare a factorului psihic al infracţiunii. Deşi

textele legilor, la acele timpuri, erau unele incomplete şi controversate, deja începe să se facă

deosebire între omorul intenţionat şi cel neintenţionat, între omorul premeditat1 şi omorul în

legitimă apărare. În acest sens se discută2 dacă dirijorul corului, care a dat coriştilor sa bea un lichid

spre a le stimula vocea şi din cauza căruia un corist a murit, trebuia să răspundă pentru omorul

intenţionat sau acela din culpă. Într-un alt caz, un aruncător cu suliţa omoară un tânăr, care s-a

interpus în traiectoria acestuia. Astfel, dilema consta în faptul că, dacă făptuitorul a comis un omor

din culpă sau dacă acesta nu este vinovat deloc şi dacă nu cumva aceasta ar constitui o culpă

exclusivă a victimei. Totuşi, constatându-se ca victima a fost chemata să strângă suliţele (deci nu a

fost o intenţie exclusivă doar a acesteia şi, corespunzător, suliţa a fost aruncată fără suficientă

atenţie în partea persoanelor aflate pe terenul de aruncare), s-a făcut concluzia, corectă după noi, că

suliţaşul a comis un omor din culpă3. Asemenea nuanţări devin tot mai frecvente, mai ales, în cazul

Legilor lui Dracon (sec. VII î. Cr.), după care se prevedeau chiar şi situaţii, în care omorul din culpă

nu se sancţiona deloc4. Tot în dispoziţiile acestei legi se mai făcea şi distincţia dintre omorul

premeditat şi cel involuntar5.

Sub aspect procedural, referitor la omorul involuntar, se mai menţiona6 că acesta se judeca de

un tribunal compus din 50 de cetăţeni liberi, unde printr-o procedură prealabilă se încerca

concilierea părţilor. În cazul acestei infracţiuni, partea vătămată putea să primească o despăgubire

sau un preţ al sângelui. Tot în acest fel se mai cunoaşte faptul că arhonţii aveau dreptul asupra

vinovaţilor, adică de a-i atrage la judecată şi de a le recunoaşte vinovăţia7.

În Roma Antică, o lungă perioadă au dominat concepţiile arhaice, punându-se, în acest fel, pe

primul plan, cauzalitatea materială. Începând cu reglementările juridice înscrise în cele XII Table,

apar deja primele cerinţe de luare în consideraţie a elementului psihic al faptei infracţionale.

Totuşi, în pofida acestui fapt, într-un important detaliu ni se arată că, dacă la Roma şi în

vechiul drept se înţelesese necesitatea de a fonda condamnarea bazată pe vină, acesteia nu i se

atribuie dimensiunea sa largă unei stări corespunzătoare celei de spirit sau a unei mentalităţi

criminale8. Bunăoară, chiar Gaius face aluzie la o regulă înscrisă în cele XII Table după care, în

materie de incendiu, s-ar fi făcut deosebire între sciens (cu ştiinţă) şi casu (cazul fortuit).

De asemenea, ideea răspunderii subiective apare şi în scrierile lui Seneca, Juvenal, Cicero,

Quintilian, Aulus Gellius ş.a., în care se discuta că acţiunea făptuitorului care a cauzat rezultatul nu

1 Jitaru, Lucian, Dicţionar de maxime şi expresii juridice latine, Chişinău, Ed. „Museum”, 2002, p. 85. 2 Antoniu, George, op. cit., p. 18. 3 Ibidem. 4 Dongoroz, Vintilă, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, p. 252. 5 Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, op. cit., p. 187. 6 Marin, Andrei, Pagini alese din oratori greci, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1969, p. 20. 7 Черниловский З., op. cit., p. 37. 8 Cioclei, Valerian, Mobilul în conduita criminală, Bucureşti, Ed. „ALL BECK”, 1999, p. 214.

Page 17: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

17

este încă una suficientă pentru a atrage răspunderea penală şi aceasta trebuie să fie consecinţa unei

manifestări voite şi conştiente din partea făptuitorului1. Astfel, începând cu secolul al II-lea d. Cr.,

în gândirea juridică şi în practica legislativă a Romei antice, tot mai frecvent, este prezentă ideea

corelaţiei psihice dintre faptă şi autor.

Într-un rescript atribuit lui Hadrian, deja se defineşte voinţa care era considerată chiar una mai

importantă decât rezultatul faptei. În acest fel, se aduce exemplul când o sclavă s-a folosit de o sabie

pentru a omorî, iar, în asemenea circumstanţe ale faptei, voinţa de a ucide îi era deja una prezumată.

Pe când în situaţia în care victima s-a rănit mortal cu o cheie sau cu o căldare, nu poate fi

demonstrată, într-un mod evident, voinţa de a ucide, ea va trebui stabilită pe alte căi.

De asemenea, în unele documente ale vremii, în acelaşi context, mai este citită şi regula

atribuită lui Numa, unde se apreciază că dolul este atunci când acesta este gândit şi luat în mod

liber. Tot lui Numa i se mai atribuie şi referirea la omorul neintenţionat, considerat acela, prin a

cărui imprudenţă se cauzează moartea. Asemenea dispoziţii aveau totuşi un caracter de excepţie,

deoarece regula privitor la răspunderea penală rămânea una determinată mai mult de săvârşirea

actului sau determinată prin cauzalitatea mecanică, indiferent de poziţia psihică a autorului2.

Diocletian, de asemenea, decide că nu există omucidere, dacă fapta s-a comis printr-un caz

fortuit. Aceeaşi idee o întâlnim într-un text al lui Ulpian, care afirma: “Acela care a omorât fără ca

să voiască trebuie absolvit de pedeapsă, dimpotrivă, cel care a voit să omoare trebuie pedepsit

pentru omucidere, chiar de nu i-a reuşit aceasta (adică să suprime viaţa victimei)”3.

Tocmai dreptul roman, pentru prima dată, începe a contura concepţia de etape ale activităţii

infracţionale. Astfel, în cazul infracţiunilor intenţionate, apariţia ideii de a comite infracţiunea se

numea formarea intenţiei, iar punerea la cale a infracţiunii – „intenţie pură”. Tot romanii sunt cei

care au formulat şi principiul unanim acceptat de ştiinţa dreptului penal – „cogitationis poenam

nemo patitur” (gândurile nu sunt penalizate)4. În aşa fel, omorul comis din culpă, ca rezultat al unui

incendiu, atrăgea după sine o pedeapsă mai mică comparativ cu faptele comise cu rea-voinţă5. Într-

un alt exemplu, se apreciază: „Nu poate exista furt, dacă nu s-a luat sau dacă nu s-a deplasat

obiectul de la locul sustragerii. Tot astfel, dacă o persoană intră în casa cuiva cu intenţie de a fura,

însă nu a pus încă mâna pe nici un obiect şi nici nu l-a luat sau însuşit, fapta respectivă nu este

considerată drept furt, pentru că, deşi a avut intenţia de a fura, nu şi-a manifestat-o prin a lua vre-un

obiect anume”6.

1 Antoniu, George, op. cit., p. 15. 2 Ibidem, p. 18. 3 Ibidem, p. 70. 4 Brînză, Sergiu, Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova, Chişinău, Ed. „ARC”, 2001, p. 40. 5 Батырова К., op. cit., p. 113. 6 Maghiertu, Titu G., Furtul în dreptul roman şi penal român, Bucureşti, Ed. „Pedgogică şi Ştiinţifică”, 1987, p. 8.

Page 18: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

18

Tot în ceea ce priveşte existenţa vreunei fapte de furt, se mai preciza că la cel care a furat

vreun bun trebuia să existe şi un scop corespunzător de a se îmbogăţi. În acest fel, se mai consemna

situaţia când bunul era sustras cu scopul de a-şi aduce sie sau vreunei alte persoane foloase

materiale. Iar în situaţia când cineva ucidea un sclav sau lua lucrul altuia cu scopul de a-l distruge,

fapta respectivă deja nu se mai considera furt şi era sancţionată pentru un alt delict. Tot în baza

aceluiaşi principiu se aplica şi maxima lui Ulpianus: „Nu există furt în cazul în care o curtezană o

lipseşte pe o slujnică de bunul pe care acesta l-a răpit”. Astfel, se apreciază că în cazul furtului se

ţinea seama nu numai de latura obiectivă, ci şi de scopul faptei. Totuşi, de la regula că nu exista furt

fără intenţia de a fura mai existau şi unele excepţii: „În cazul în care o persoană a sustras un sac cu

monede, deşi a sustras şi sacul, intenţia frauduloasă a fost numai pentru monedele din sac, dar nu şi

pentru sac ca atare. Se argumenta că astfel a fost comis şi furtul sacului”1.

Aşadar, constatăm că la romani, chiar la acea etapă de evoluţie a dreptului, existau deja unele

concepte destul de înaintate asupra înţelesului conceptului subiectiv al faptei.

Tot în Legea celor XII Table se prevedea faptul că vinovatul de tăierea unui copac străin era

supus să plătească 25 de aşi de fiecare. Însă, pe de altă parte, în instituţia lui Gaius, în Cartea a treia,

se prevedea că nu există nici o lege după care trebuia încasată amendă pentru paguba cauzată în

mod ilegal şi, ca rezultat, să fie trasă la răspundere persoana care a cauzat aceste daune fără

vinovăţie sau în mod întâmplător2.

Injuria era considerată o ofensă intenţionată, ilicită, adusă unei persoane libere prin vorbe sau

fapte, lovituri, înjurături3. În continuare, se mai poate vorbi despre cumpărarea voturilor în

campania preelectorală, faptul de şantaj, omorul sau otrăvirea intenţionată, precum şi falsificarea de

bani, falsificarea testamentelor etc.

Delictele publice în Roma Antică erau deja diferenţiate de crime. Aici erau atribuite

omorurile, compozitorii de cântece cu calomnieri, mărturiile false, arderea intenţionată etc.4

Referitor la condiţiile delictului se remarcă faptul că nu mai era suficientă o simplă omisiune sau

neglijenţă. Deşi există şi opinia că în acea perioadă, în Roma Antică, se prevedea răspunderea

numai pentru faptele socialmente periculoase comise prin acţiune, iar pentru simple inacţiuni încă

nu se recunoştea o anumită răspundere5.

Conform Legii lui Aquilia, fapta respectivă trebuia să fie una comisă prin culpă sau cu dolul

delincventului6. Dacă paguba s-a produs din întâmplare, nu se putea intenta acţiunea Legii lui

1 Ibidem, p. 12-13. 2 Черниловский З., op. cit., p. 111. 3 Smochină, Andrei, op. cit., p. 96. 4 Гравский Г., op. cit., p. 209. 5 Омелченко O., Всеобщая история государствa и правa, Учебник в 2-х томах, Том 1, Издание второе, Москва, Изд-во «ТОН-ПРИОР», 1999, c. 212. 6 Аннерс Э., История европейского права, Москва, Изд-во «Наука», 1999, c. 12.

Page 19: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

19

Aquilia1. Astfel, potrivit acestei legi, fundamentul juridic al răspunderii delictuale 1-a constituit

ideea de culpă. Tot atunci a fost creată noţiunea de quasi delicte şi, în sfârşit, se poate observa că în

dreptul roman noţiunea de culpă a rămas însă, într-o măsura apreciabilă, insuficient precizată, iar

exigenţa ei nu a izbutit niciodată să devină un principiu general, răspunderea fără culpă continuând

să existe într-un număr mare de cazuri.

Astfel, quasidelictele judecătorului erau considerate, de asemenea, unele comise cu o formă a

vinovăţiei neglijente sau intenţionate prin care se aducea o pagubă uneia dintre părţi2.

În ceea ce priveşte unele aspecte procedurale legate de dovedirea sau demonstrarea vinovăţiei

persoanei, ar fi binevenit să menţionăm că informatorii romani, în momentul când se concretizau

învinovăţirile cu privire la crimele politice, se bucurau de o parte din confiscările efectuate, dar în

cazul unui denunţ fals, puteau ei înşişi să fie traşi la răspundere. Tot referitor la unele aspecte ale

vinovăţiei penale s-a mai menţionat că atunci când cuvintele nu au un înţeles şovăitor, interpretarea

voinţei nu se poate îngădui3.

În unele legislaţii antice, cum ar fi Degistele lui Iustinian, existau unele cunoştinţe asupra

conceptului de responsabilitate, în care se conţineau deja unii indici despre neaplicarea pedepsei

persoanei demente pentru săvârşirea omorului sau era considerat suficient că acesta a fost pedepsit

cu demenţa sa.

Totuşi, necătând la toate aceste menţiuni asupra aspectului subiectiv al faptelor infracţionale

de către gânditorii romani, în literatura de specialitate s-a mai susţinut şi opinia că la acea perioadă

mai era încă recunoscută posibilitatea răspunderii obiective. Şi, în aşa fel, nu se acorda atenţia

cuvenită clarificării gradului şi conceptului de vinovăţie, deşi existau deja primele prevederi

legislative şi conceptuale mult mai progresiste, prin care se aprecia că răspunderea pentru asemenea

fapte trebuie să fie de esenţă subiectivă4.

La popoarele epocii fierului, şi anume la geto-daci, în perioada premergătoare statului, existau

doar unele norme de conduită cu caracter de cutumă5. Cutuma constituie un mod originar de

manifestare a voinţei sociale. Încă din cele mai vechi timpuri au existat reguli care nu au fost

impuse în mod expres, dar care au fost respectate aproape din instinct. În acea perioadă se aplicau

cutumele, iar ca element necesar pentru ca aceste reguli să fie considerate cutume era repetarea (se

impune o anumită durată, fiindcă nu se poate considera o uniformitate în seria actelor repetate, fără

o trecere de timp destul de lungă), unde obiectul indica drept condiţie ca ea să se sprijine pe

convingerea că este absolut obligatorie, încât alţii pot să o ceară şi nu depindea numai de voinţa

1 Molcuţ, Emil, Oancea, Dan, Drept roman, Bucureşti, Ed. „Universul”, 1994, p. 326. 2 Ibidem, p. 34. 3 Citat de Hanga V., op. cit., p. 223. 4 Омелченко O., op. cit., p. 212. 5 Drăgan, Iosif Constantin, Istoria multimilenară a neamului românesc, Craiova, Ed. „Scrisul românesc”, 1976, p. 124; Giurescu, Constantin C., Giurescu Dinu C., Istoria Românilor, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1974, p. 30.

Page 20: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

20

subiectivă.

În privinţa normelor de conduită, scrierile antice ne oferă date şi despre unele instituţii

juridice, cum ar fi: proprietatea, familia, învoielile etc. Despre sistemul dreptului penal nu se

cunoştea decât faptul că furtul reprezenta o abatere gravă1. Referitor la pedepsele acelor timpuri

exista răzbunarea privată (duelul judiciar) sau arbitrajul2. O trăsătură caracteristică a dreptului penal

cutumiar3 o constituia pedepsirea faptei, fără a se ţine seama de împrejurările în care a fost

săvârşită, iar persoana considerată şi găsită vinovată era pedepsită pentru simplele consecinţe sau

daune ale faptei sale4. Dacă vinovatul dispărea după comiterea faptei, rudele sau vecinii acestuia

răspundeau în locul lui, deoarece, se presupunea că, odată ce infractorul a convieţuit cu ei, acestea

puteau şi trebuiau să cunoască intenţiile lui şi, dacă ar fi voit, ar fi putut să-l împiedice la comiterea

faptei.

Sub aspect procesual mai există şi menţiuni că vechii locuitori ai patriei noastre practicau

jurământul pe zeităţile palatului regal. În acest sens, dacă regele suferea de vreo boală, se considera

că unul dintre supuşii săi a jurat strâmb pe vetrele regale. Or, toate acestea se făceau tocmai în

scopul aflării celui vinovat. Iar printre mijloacele de probă pe care ni le arată Herodot erau obţinute

prin intermediul ghicitorilor. Dacă cel indicat de către cei trei ghicitori susţinea că nu este vinovat,

era chemat un număr îndoit de ghicitori, iar dacă răspunsul acestora coincidea cu al primilor trei, cel

găsit vinovat era ucis, iar bunurile intrau în stăpânirea ghicitorilor care îl găseau vinovat5.

Strabon, în lucrarea sa „Geografia”, arată că Burebista, aducându-i pe toţi geto-dacii sub

autoritatea sa, i-a deprins pe aceştia cu ascultarea poruncilor6. În acea perioadă, alături de vechile

obiceiuri geto-dace din epoca democraţiei militare, a fost elaborat şi se cunoştea un sistem de legi,

care, purtau denumirea de „bellagines”. Date certe, care să confirme că legile respective erau scrise

nu există, în schimb există menţiuni că acestea erau transmise prin procedeul mnemotehnic. Un

astfel de exemplu ne este oferit de Aristotel, care scria că, înainte de cunoaşterea scrisului, legile se

cântau ca să nu fie uitate, cum obişnuiesc să facă până astăzi agatârşii. Aşadar, se poate spune că

izvoarele dreptului geto-dac erau cutuma sau obiceiul şi legea.

Întrucât textele vechilor legi nu au fost păstrate, datele despre instituţiile juridice reglementate

de dreptul geto-dac sunt reconstituite, în linii generale, pe baza izvoarelor istorice. Aceste date se

referă la regimul juridic al persoanelor, familia geto-dacă, proprietatea şi dreptul penal.

În materie penală, continuă să se aplice principiul răzbunării sângelui, iar, în mod concret, nu

1 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L., 1996, p. 23. 2 Hanga V., op. cit., p. 66-68. 3 Marcu, Liviu P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1997, p. 54. 4 Condurachi, Ioan D., Trăsăturile caracteristice ale vechiului drept penal românesc, Bucureşti, 1978, p. 9. 5 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., p. 16. 6 Chilmon, Tereza, Dreptul cutumiar geto-dac // Revista de ştiinţe juridice, nr. 2/2002, p. 110-111.

Page 21: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

21

ne sunt furnizate informaţii decât despre pedeapsa cu moartea aplicată femeii adultere1.

1.2 MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIUNII ÎN EPOCA MEDIEVALĂ

A doua etapă de dezvoltare a dreptului se numeşte etapa dreptului corporativ sau dreptul

cetăţilor, care a apărut odată cu dezvoltarea societăţii, în general, şi a celei economice, în mod

special. Această perioadă datează aproximativ din sec. IX-XI până la finele sec. XIII-XV şi se baza

pe interese personale, patrimoniale, a corporaţiilor de putere, politice, religioase2. Acest drept

funcţiona în societatea feudală şi reglementa relaţiile de proprietate asupra pământurilor, precum şi

relaţiile între proprietari.

Dintre drepturile corporative (dreptul oraşelor, adică poliţienesc, dreptul negustorilor etc.),

dreptul canonic (bisericesc) se distingea de celelalte drepturi printr-o varietate mult mai bine

sistematizată. De altfel, în dreptul canonic se delimitau următoarele ramuri: familia, căsătoria şi

dreptul succesoral, dreptul civil (dreptul de proprietate şi contracte), dreptul penal şi cel

administrativ, precum şi cel financiar.

De fapt, dreptul canonic penal a făcut multe progrese, comparativ cu dreptul roman (a

determinat păcatul penal), cu toate că s-a folosit mult din împrumuturile dreptului juriştilor romani,

dar cu toate acestea, a reuşit să transforme acest concept într-unul mult mai sofisticat şi diferenţiat.

Bunăoară, în timpul Imperiului Bizantin, se considerau infracţiuni chiar intenţiile

făptuitorului. Cu alte cuvinte, era încă identic faptul de a greşi cu faptele cu cel de a greşi cu gândul.

Necătând la aceasta, omorul era calificat în dependenţă de gradul de păcătuire, şi anume omorul

premeditat, fără îndoială, era pedepsit mai grav, adică, cu moartea (prin decapitare). Omorul în

timpul unei încăierări era cunoscut drept omor spontan sau nepremeditat, deşi, la aprecierea acestuia

se lua în consideraţie obiectul sau mijlocul cu care s-a comis. Oricum, acesta se pedepsea mult mai

blând (amendă sau biciuiri)3 numai în dreptul canonic. Unii autori4 subliniază că numai în dreptul

canonic se aprecia necesitatea stabilirii elementului psihic ca fundament al răspunderii penale. Cu

toate acestea, n-au dispărut cu totul practicile legale de cauzalitate materială şi responsabilitate

obiectivă.

Asupra dimensiunii subiective a infracţiunii s-au expus şi gânditorii sau filosofii acelor

vremuri. De exemplu, într-un text al lui Augustin se arată că „... nu există infracţiune fără un fapt

voluntar”. După Gratian elementele voinţei sunt „... libertatea şi intenţia”, iar în lucrările lui

1 Chilmon, Tereza, op. cit., p. 112. 2 Кашанина Т., Корпорaтивнoе право, Москва, 1998, c. 223-225. 3 Омелченко O., op. cit., p. 449. 4 Кашанина Т., op. cit., p. 144.

Page 22: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

22

Thomas D'Aquino se insistă asupra „... voinţei rele (malitia) ca bază a răspunderii penale”1.

În pofida existenţei acestor concepte expuse asupra vinovăţiei infracţiunii, răspunderea penală,

deseori, se mai extindea de la autorul faptei şi asupra membrilor familiilor acestuia, aplicându-se fie

asupra ascendenţilor, fie a descendenţilor şi a soţului celui vinovat2.

În dreptul penal feudal al Japoniei (în a doua jumătate a sec. X şi a doua jumătate a sec. XV)

nu erau încă cristalizate nici cele mai elementare concepte asupra aspectului subiectiv al

infracţiunii.

În dreptul penal avarez, în Scrierile sfinte (1:7), se specifică că pentru persoana la care era

constatată o vinovăţie gravă şi anume omorârea vreunui semen de-al său, din frică faţă de

Dumnezeu şi din stimă faţă de Sfinţi nu putea să le permită celorlalţi membri ai comunităţii să-i

păstreze viaţa acestuia3.

În ceea ce priveşte dreptul penal musulman din Califatul Arab, aici infracţiunile se împart în:

infracţiuni contra „Voinţei lui Alah”, care se numeau „Hadd”, cele contra persoanei - „Kisas”,

celelalte infracţiuni se întitulau „Tazir”. Pentru primele două accentul se punea mai mult pe latura

obiectivă a infracţiuni, iar pentru infracţiunile din ultima categorie accentul se mai punea pe latura

subiectivă a infracţiunii4. Potrivit acestei concepţii, acţiunile fiecărei persoane sunt determinate de

caracterul dorinţei, caracterul permisibil de acel al nedorinţei şi unele strict interzise şi pedepsibile.

Bunăoară, furtul ca atentat la una dintre valorile de bază ocrotite de religie, se pedepsea destul de

sever, persoanei vinovate i se tăia mâna5.

În dreptul penal medieval rus din sec. XI-XII se cunoşteau unele concepţii şi referiri asupra

aspectelor subiective ale faptelor social-periculoase. Noţiunea de infracţiune în dreptul rusesc

(dreptul lui Iaroslav sau dreptul Iaroslavilor) se considera drept „ … o încălcare a voinţei cneazului.

Mult timp însă pentru fapta infracţională erau supuşi răspunderii penale oameni nevinovaţi. Mai

mult ca atât, tâlharul era expus jafului şi omorului împreună cu copiii şi soţia sa”6. La articolul 6 din

aceleaşi legiuiri se mai vorbeşte şi se califică, în mod corespunzător, „omorul în timpul unui chef

sau ospăţ”, iar în articolul 7 se vorbea despre „omorul în timpul certei fără nici un motiv esenţial”7.

Cu toate că în realitate, în opinia noastră, se poate întâmpla şi viceversa. Trebuie să menţionăm că,

la acea perioadă, printre circumstanţele atenuante se atribuia şi starea de beţie, iar la acele agravante

se mai atribuia şi intenţia de profit.

1 Antoniu, George, op. cit., p. 19; Ursa, Victor, op. cit., p. 35; Firoiu, Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1976, p. 58. 2 Becaria, Cesare, Despre infracţiunin şi pedepse, Bucureşti, 1965, p. 16. 3 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 420. 4 Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, Istoria universală a statului şi dreptului (perioada medievală) , Vol. II, Chişinău, Ed. „Elena V.I.”, 2001, p. 227. 5 Smochină, Andrei, op. cit., p. 216. 6 Сергеевич В., Уроки и иследования истории старорусского права, 3-е учебное издательство, Санкт Петерсбург, 1903, с. 398. 7 Исаев И., История государства и права Pосии, Москва, Изд-во «Юристъ», 2000, с. 150.

Page 23: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

23

La infracţiunile împotriva persoanei prevăzute în comentariile dreptului rusesc din 1497 se

mai prevedea că participanţii la astfel de infracţiuni răspund ca şi vinovaţii. Astfel, la comiterea

faptei, drept circumstanţe agravante se mai considerau şi omorurile sau vătămările ce s-au realizat

cu înţelegere prealabilă.

Printre dispoziţiile dreptului feudal din anul 1649 deja sunt incluse aşa noţiuni, cum ar fi

acelea de „infracţiune” sau „vinovăţie”. Mai există şi unele dispoziţii, prin care se apreciază sau se

constată dacă voinţa infractorului a fost una gravă sau nu. Bunăoară, este vorba despre situaţiile

privind comiterea anumitor infracţiuni, cum ar fi acelea corelate cu aspectele psihice ale individului,

sau, mai bine zis, fiind unele legate de persoana infractorului sau de vinovăţia acestuia. Drept

exemplu ne-ar putea servi şi unele circumstanţe atenuante ale faptei penale comise „din necesitate”

sau din „cauza minţii simple sau proaste” etc. Mai existau şi unele prevederi referitoare la

infracţiunile săvârşite din întâmplare sau din „păcat”. Referitor la conceptul vinovăţiei penale din

cadrul laturii subiective a infracţiunii sunt deja cunoscute diferite forme ale ei – intenţia şi

imprudenţa, dar şi unele începuturi ale dimensiunii subiective, cum ar fi, de exemplu, întâmplarea.

Deşi astfel de modalităţi de comitere a infracţiunii se delimitau între ele prin diferite aspecte şi

dimensiuni subiective ale faptei, toate acestea nu influenţau asupra calificării sau asupra limitelor de

pedeapsă. La acea etapă istorică mai predomina încă principiul răspunderii penale obiective, adică

se judeca nu după motiv, ci după rezultat. Referitor la stadiile sau etapele săvârşirii infracţiunii din

acele timpuri, menţionăm că, pentru simpla intenţie de comitere a infracţiunii, singură prin sine,

persoana nu putea fi trasă la răspundere penală1. Însă, necătând la aceasta, se pedepseau infractorii

care au manifestat doar o simplă intenţie de a omorî pe ţar sau stăpân, sau neapărarea stăpânilor în

caz de nevoie2, fapt ce denotă aspectul tipic şi concret al răspunderii obiective.

În dreptul penal polonez (sec. al XIII-lea) se evidenţia faptul că reclamantul care accepta

martori, iar ulterior avea dubii asupra obiectivităţii relatărilor lor, urma să se bată cu cei care l-au

învinuit, pentru a-şi demonstra dreptatea sa. Însă pârâtul trebuia să depună jurământ: „... de ceea ce

mă acuză eu nu sunt vinovat aşa să mă ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce”. De asemenea, se mai

vorbea despre un omor în timpul duelului său la drum. Tot aici se mai vorbea şi despre situaţiile

când nu se cunoştea vinovatul sau când decedatul fusese omorât pe teritoriul acelui sat şi băştinaşii

susţineau că nu l-au omorât, or, şi în aceste situaţii, urma duelul sau plata pentru capul omorâtului.

Chiar dacă satul sau reprezentanţii lui susţineau că aceştia nu sunt vinovaţi pentru un asemenea

omor, satul indica o rudă sau un reprezentant al familiei vinovatului şi acesta, pentru a-şi scoate

vinovăţia (atribuită lui după cum vedem într-un mod obiectiv), trebuia să urmeze un duel sau să

1 Исаев И., op. cit., p. 150-187. 2 Smochină, Andrei, op. cit., p. 205.

Page 24: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

24

plătească capul omorâtului1.

În dreptul polonez infracţiunile grave sunt sancţionate cu exil sau cu mutilarea, pedeapsa era

una capitală (glowa), iar celelalte numite (wina – adică printr-o traducere fidelă aceasta ar fi

însemnat culpă) se puteau răscumpăra.

În sec. al XIV-lea d. Cr., omorul neintenţionat se pedepsea deja numai cu amendă, care se

calcula în raport cu poziţia socială a victimei. Astfel, deşi se pot constata unele referinţe progresiste

referitor la concepţia subiectivă a infracţiunilor, se constată încă multe rămăşiţe ale orânduirii

gentilice, cum ar fi cele ale talionului sau compoziţia, la care se mai adăuga şi răspunderea

colectivă2. Toate acestea puteau fi luate în hotărârile dietinilor, care purtau la acele timpuri

denumirea de Constituones. Printre acestea se mai găseau şi alte reglementări privitoare la

infracţiunile împotriva vieţii şi a sănătăţii, cum ar fi, de exemplu, omorul intenţionat la care

persoana vinovată era decapitată, iar pentru omor săvârşit fără intenţie, vinovatul trebuia să fie

privat de libertate pe un termen de la o lună la şase luni, precum şi să plătească o amendă în

favoarea rudelor persoanei decedate3. Aşadar, în orânduirea gentilică răspunderea privată şi legea

talionului s-au conservat şi au persistat încă multă timp.

Dacă e să vorbim despre dreptul penal feudal al Serbiei, putem menţiona că şi acesta

păstrează sechele orânduirii gentilice, cum ar fi răspunderea obiectivă pentru făptaşul necunoscut

sau nedescoperit.

E de menţionat şi faptul că la acea perioadă, în Legile lui Ştefan Duşan (adoptate în 1349 de

adunarea feudalilor serbi şi completat în 1354), se constata că „... va fi vinovat pentru un caz de

omor cel care a început bătaia, chiar dacă tot acesta va fi omorât”. Iar la punctul 87 se prevedea: „...

cine a venit premeditat cu intenţia de violenţă, dar ca rezultat s-ar fi comis un omor urmează să

plătească amendă, pe când în cazul când a venit premeditat să i se taie ambele mâini”4. Gradarea

pedepselor se făcea în raport cu elementul intenţional5, însă pentru a se elibera, de exemplu, de

acuzarea pentru furt, era posibilă şi se admitea din punct de vedere procesual dovada ordaliilor cu

fierul incandescent, deşi se specifică faptul că asemenea probe erau deja unele cu titlu de excepţie.

Tot din punct de vedere probator se mai apreciază că la acele timpuri prinderea făptuitorului în

flagrant constituia o dovadă absolută a vinovăţiei penale6.

În dreptul penal bulgar, cea mai veche compilaţie de nomocanoane este cea a lui Ioan

Scolasticul din sec. VI d. Cr., respectiv, şi nomocanonul din sec. VII d. Cr. în 14 titluri, în care se

poate observa păstrarea a multor rămăşiţe ale orânduirii gentilice. Dar, începând cu sec. X d. Cr., în

1 Черниловский З., op. cit., p. 148. 2 Черниловский З., op. cit., p. 153. 3 Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, op. cit., p. 147. 4 Черниловский З., op. cit., 149. 5 Smochină, Andrei, op. cit., p. 165. 6 Омелченко O., op. cit., p. 405.

Page 25: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

25

„Legea pentru judecata mirenilor”, se prevedea deja faptul că pedeapsa se putea aplica în

dependenţă de gradul de vinovăţie1.

În Dreptul penal al francilor2 şi anume în Legea Salică se afirma că, pentru fiecare caz,

făptuitorului trebuia să-i fie dovedită starea subiectivă3. Chiar dacă făptuitorul îşi mărturisea vina, în

mod neapărat trebuia să-şi recupereze costul daunei pricinuite. Însă, într-o altă opinie, găsim că, la

acel moment, regina probelor era considerată mărturisirea învinuitului. Tot în acest izvor de drept

atestăm principiul caracterului personal al răspunderii penale: tatăl nu mai putea fi tras la

răspundere penală pentru fecior, soţul pentru soţie sau soţia pentru soţ. În această perioadă, în

Franţa, în timpul cercetărilor se sedimentase deja principiul prezumţiei nevinovăţiei învinuitului, or,

tocmai din această cauză era nevoie de martor, chiar dacă era îndeajuns să existe măcar unul singur.

Totodată, pentru a obţine mărturisirea învinuitului, se mai aplicau torturile şi schingiuirile.

Tot în dreptul salic se prevedea că dacă cineva acuza în faţa regelui fără vinovăţie, oricum

pentru acest fapt se prevedea deja răspunderea. Totuşi, infracţiunile contra proprietăţii erau

apreciate doar în dependenţă de rea-voinţa cu care s-au comis. Iar potrivit Ordonanţei din 1567 şi

1670 se admitea răspunderea penală individuală, dar cu titlu de excepţie şi asupra membrilor

familiei lui, chiar dacă asprimea pedepsei pentru persoana vinovată era lăsată la latitudinea instanţei

de judecată.

În dreptul penal germanic, unde era încă prezent caracterul cazuistic de „dreptate barbară”,

exista deja înţelesul sau conceptul formelor de vinovăţie penală intenţionată şi neintenţionată. Mai

erau încetăţenite şi alte concepte privitoare la tentativa de infracţiune, complice, circumstanţe

agravante sau atenuante ale infracţiunii etc. Astfel, liberul, cauzând „din imprudenţă” o daună, după

Dreptatea lui Salicin, urma doar să o restituie, pe când intenţia rea sau cauzarea de daune „din

răutate” duceau deja la achitarea unor amenzi destul de mari. Iar în Dreptul lui Solicesc erau

cunoscute două tipuri de acţiuni socialmente periculoase, cum ar fi infracţiunea şi procedeul. În

Dreptul Amalan, categoriile de infracţiuni erau mult mai multe şi mai detaliate.

Au mai urmat şi alte legiuiri, cum ar fi dreptul penal din 1532, denumit Codul Carolinei sau al

lui Carol Quintul, după care răspunderii pentru infracţiunea comisă era supusă doar persoana

vinovată de comiterea acesteia4. Tot aici se mai conţin şi unele menţiuni cu privire la formele ei:

intenţia şi imprudenţa. Astfel, răspunderea pentru săvârşirea infracţiunii survenea, de regulă, după

constatarea vreunei vinovăţii intenţionate sau a uneia imprudente. Dar, necătând la acele referiri,

dreptul penal feudal stabilea de multe ori răspunderea penală şi fără vinovăţie sau pentru vinovăţia

1 Ibidem, p. 407. 2 Popa, D. Marcel, Matei, C. Horia., Mica enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, Ed. „IRI”, 1993, p. 146. 3 Smochină, Andrei, op. cit., p. 128. 4 Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, op. cit., p. 77.

Page 26: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

26

altei persoane1. Se observă, totuşi, o corelaţie pronunţată între vinovăţia penală şi pedeapsa penală.

De asemenea, în Codul Carolinei se mai prevedeau şi câteva cazuri de circumstanţe atenuante legate

de aspectul subiectiv al infracţiunii la care se referea lipsa intenţiei, neprevederea la săvârşirea

infracţiunii ori comiterea acesteia dintr-o furie sau ură. Iar printre circumstanţele agravante, legate

în mod direct de aspectul subiectiv al infracţiunii, făcea parte premeditarea rea. Se mai cunoştea

noţiunea de acţiune intenţionată, a cărei fapt nu s-a reuşit împotriva voinţei infractorului (tentativa),

care se considera comisă întotdeauna cu rea-voinţă. De asemenea, era cunoscut şi aplicat la acea

etapă principiul „prezumţiei nevinovăţiei”. Astfel, la capitolul 15 din Codul Carolinei, se prevedea:

„Dacă cineva fără drept şi intenţionat manifestă duşmănie şi încalcă pacea, fiind prins la locul

săvârşirii faptei şi dacă nu se putea demonstra contrariul faptei, acesta va fi supus răspunderii

penale. Iar dacă se stabilea că există împrejurări, unde pot fi constatate dovezi suficiente şi

indubitabile despre rea-intenţie şi va dori să nege cele săvârşite de el, atunci judecătorul putea aplica

o pedeapsă şi mai severă”2.

La fel şi în Dreptul penal englez, începând cu sec. XII, sub influenţa dreptului roman şi a celui

canonic, se cristalizau primele puncte de vedere care impuneau ca la baza răspunderii penale să stea

vinovăţia penală. Pentru prima dată, principiul răspunderii penale a persoanei este menţionat după

învăţăturile lui Sf. Augustin: „Acţiunea nu face pe om vinovat, dacă ea a fost comisă fără voinţa

lui”. Acelaşi principiu a fost oglindit şi în Legile lui Henri I (1118). O mare influenţă asupra

înţelesului formelor vinovăţiei penale în perioada sec. XIII o avea doctrina legiuitorilor englezi.

După cucerirea normandă (sec. XIV), ideea despre vinovăţie se stabileşte ca principiu de bază

în materia dreptului penal. Mai târziu, s-a cunoscut o divizare a infracţiunilor după gravitatea lor,

care erau apreciate într-o dependenţă directă cu vinovăţia infractorului. În sec. XV înţelesul de

înaltă trădare trebuia să se limiteze la 7 forme, dintre care una caracteriza mai adecvat aspectul

subiectiv al infracţiunii menţionate, intenţia, care includea în sine nu numai înţelesul ei, dar şi

acţiunile care o depistau. Descrierea sustragerii la infracţiunea de furt se descria ca intenţie rea de

adresare cu proprietatea străină împotriva voinţei proprietarului, cu gândul sau cu ideea de a

transforma această proprietate în a sa. În timpul lui Henric al VIII-lea de privilegiul gradului

duhovnicesc erau lipsite toate persoanele care au săvârşit omorul „din timp plănuit cu rea-intenţie

sau premeditată” 3.

În Austria, Codul Terezian urma tradiţia dreptului german, şi anume al Codului Carolinei.

Însă, potrivit unor autori,4 această tradiţie era însoţită de o modernizare substanţială, care prevedea

un şir de circumstanţe atenuante referitoare la aspectul subiectiv al infracţiunii, cum ar fi săvârşirea

1 Гравский Г., op. cit., p. 336. 2 Черниловский З., op. cit., p. 113. 3 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 464. 4 Омелченко O., op. cit., p. 206.

Page 27: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

27

infracţiunii de către subiect, când acesta nu era conştient de cele ce se întâmplă. Omorul şi alte

infracţiuni se împărţeau în infracţiuni intenţionate şi neintenţionate.

În perioada sec. X-XIII, în dreptul penal ungar responsabilitatea juridico-penală depindea întru

totul de rezultatele cauzate. Astfel, la stabilirea pedepsei nu se lua în consideraţie intenţia

infractorului. Cu toate acestea, în cazurile omorului prin incendiere, se face diferenţierea dintre

intenţie şi imprudenţă ca forme ale vinovăţiei penale.

În dreptul penal italian, criminaliştii secolului al XIII-lea au încercat, pentru prima dată, să

delimiteze faptele social periculoase în delicte şi crime. Ei şi-au întemeiat studiile lor pe textele

dreptului roman şi pe unele texte lombarde. Tot ei sunt primii care au pus la baza oricărei infracţiuni

elementul volitiv, acesta, fiind luat în calcul ulterior atât la comiterea infracţiunii, cât şi la

producerea consecinţelor ei.

La începutul orânduirii feudale vinovăţia în dreptul feudal nu a adus cu sine modificări

importante. Se continuă lent desprinderea celor două tipuri de responsabilităţi: penală şi civilă, dar,

totodată, se încearcă legiferarea unui principiu general în ce priveşte răspunderea civilă. Dacă

juriştii francezi au reuşit sa formuleze un astfel de principiu, în dreptul englez şi german din acea

vreme nu exista о asemenea dispoziţie.

În dreptul feudal român se recunoaşte încă dreptul de răzbunare, exclusiv pentru vătămările

aduse integrităţii fizice a persoanelor, în special în cazul omorului. De remarcat că acest drept se

exercită asupra întregului grup familial din care făcea parte autorul, de către oricare membru al

familiei celui ucis.

Caracterul colectiv al răspunderii este specific unei epoci de tranziţie ce s-a desfăşurat în acea

perioadă, ulterior însă, responsabilitatea civilă se individualizează şi are ca temei elementul

subiectiv al greşelii, fapt ce poate fi dedus din conţinutul Pravilei lui Matei Basarab sau al Pravilei

lui Vasile Lupu şi, în special, din dispoziţiile cuprinse în Pravilniceasca Condică (1780), în care se

reglementează şi răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii: „ ... se învinuiesc

părinţii pentru nepurtarea de grijă a fiilor lor sau şi pentru rea-creştere şi nepovăţuire”1, sau

răspunderea pentru pagubele pricinuite de animalele pe care le avem sub pază. Astfel, pentru

„stricăciunile şi pagubele ce se fac la semănături de către vite, nepăzindu-se de către locuitori”,

proprietarii trebuiau să acopere în întregime dauna şi să plătească, în plus, zeciuiala.

Sfârşitul epocii feudale este marcat pe plan juridic de cele două mari momente legislative:

Legiuirea Caragea (aplicată în Ţara Românească începând cu 1 septembrie 1818) şi Codul

Calimach (intrat în vigoare din 1817 în Moldova), în care se consacră răspunderea civilă întemeiată

pe vinovăţie, indiferent că este intenţionată sau nu.

Spre exemplu, în Legiuirea Caragea se stipulează că va interveni răspundere civilă doar în

1 Rădulescu, Andrei, Pravilniceasca Condică din 1780, Bucureşti, Ed. Academiei, 1957, p. 130.

Page 28: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

28

cazul în care există un prejudiciu, o greşeală şi un raport de cauzalitate între acestea. Legiuirea nu

omite nici răspunderea proprietarilor de animale pentru daunele provocate de ele.

Codul Calimach aduce în domeniul răspunderii unele noutăţi, şi anume, reglementează două

cazuri de exonerare de răspundere: este situaţia nebunului şi a pruncului, pentru care, însă, vor fi

răspunzători cei care îi au în îngrijire.

Pe de altă parte, tot aici este reglementată în mod incipient răspunderea pentru lucruri, prin

acordarea acţiunilor. Astfel, „dacă cineva din picarea unui lucru spânzurat ori pus cu primejdie, sau

prin vărsarea ori aruncarea unui lucru din casă, se va vătăma ori se va păgubi, datoriu este obligat să

îndestuleze pe locuitorul casei de unde a picat lucru ori aruncat, ori s-a vărsat ceva”.

Se regăseşte în cod răspunderea pentru fapta animalelor, dar şi pentru fapta altor persoane, în

acest ultim caz, nerenunţându-se la sancţiunea abandonului noxal din dreptul roman (în unele

situaţii, stăpânul era obligat să predea sluga sa ce a provocat pagube victimei prejudiciului).

Se observă că, deşi aceste legiuiri constituie o evoluţie în domeniul răspunderii civile, ele nu

s-au desprins în totalitate de vechile dispoziţii care promovau o reparare a daunei în orice mod,

chiar şi prin violenţă.

În Ţările Române1, pe lângă dreptul cutumiar şi dreptul scris, s-au aplicat şi unele legiuiri

bizantine. Cu privire la situaţia infracţionalităţii din ţarile române, se arată că atât din dreptul

cutumiar, cât şi din cel scris, constatăm două feluri de infracţiuni: „infracţiuni mari şi infracţiuni

mici” (denumite în Ţara Românească şi Moldova „vini mari” şi „vini mici”). Ca infracţiuni mari

erau considerate trădarea domnului, a şefului statului („hiclenia” – în Ţara Românească şi Moldova,

„nota infidelitatis” – în Transilvania); nesupunerea la porunca domnească; infracţiunile îndreptate

împotriva proprietăţii (furtul, tâlhăria, încălcarea hotarelor etc.); infracţiunile împotriva persoanei, a

vieţii şi integrităţii corporale (omorul, rănirile corporale etc.); infracţiunile împotriva moralei şi a

religiei (răpirea de femei şi fete, violul, adulterul, necununarea şi convieţuirea în concubinaj,

nerespectarea canoanelor bisericeşti etc.). Restul infracţiunilor erau considerate „vini mici”.

Mai târziu, constituirea statelor feudale2, ca forme cristalizate de organizare socială, legăturile

ulterioare cu lumea bizantină, pe de o parte, dar şi cu cea din apus, pe de altă parte, au determinat

orientarea bisericii şi a domniei spre realizarea unei educaţii şi spre exprimarea în scris a creaţiilor

bisericeşti sau laice, literare sau juridice. De aceea, primele şcoli, mai ales în Ţara Românească şi

Moldova, apar pe lângă biserici şi pe lângă curtea domnească, accesul la instrucţie avându-l, în

primul rând, acei care beneficiau de o bună situaţie materială.

1 Firoiu, Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea,” 1996, p. 58. 2 Chilom, Tereza, Duscă, Anca-Ileana, Apariţia şi instaurarea dreptului scris până la instaurarea regimului fanariot // Revista de ştiinţe juridice, nr. 2/2002, p. 88-90.

Page 29: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

29

Aşadar, dreptul penal feudal1, care a fost instrumentul teroarei făţişe, la baza căruia a „stat

bunul plac, arbitrariul şi forţa”, a avut o evoluţie lentă, multă vreme fiind unul cutumiar2. Era însă

posibil că la pedepsirea infractorului să se ia în consideraţie vârsta şi sănătatea psihică a acestuia3.

Necătând la aceste concepte moderne, ordaliile sau judecăţile lui Dumnezeu însemnau chemarea

intervenţiei divine pentru lămurirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei bănuite de comiterea

vreunei infracţiuni4. Partea care era învinuită de anumite infracţiuni trebuia să ia în mână fierul

înroşit, pe care îl ducea de la prag până la altarul bisericii. După aceasta mâna se bandaja şi dacă se

vindeca fără nici o intervenţie medicală, persoana se socotea nevinovată, considerându-se că

Dumnezeu îl indică pe cel nevinovat prin semnul său (vindecarea rănii)5.

În ceea ce priveşte dreptul scris acesta este, în egală măsură, rodul iniţiativei bisericii,

respectiv, a domniei Pravilelor bisericeşti, ca primele creaţii juridice care apar, începând cu secolul

al XV-lea, iniţial, în limba slavonă şi apoi, în limba română şi care reprezintă tendinţa domnilor de a

impune noi reglementări, cu un caracter uniform, prin care să asigure consolidarea statului şi

centralizarea puterii.

Iniţial, primele pravile nu au fost altceva decât copii ale legiuirilor împăraţilor bizantini, cu un

pronunţat caracter religios. Cea mai importantă sursă, în acest sens, circulând foarte mult în Ţările

Române, a fost Sintagma lui Matei Vlastares. Aşadar, Sintagma lui Matei Vlastares, Pravila de

ispravnică, Pravila lui Lucaci (de la Putna) (1581), Pravila din Codex Negosianus (1620), Pravila

aleasă (1632) şi mai apoi Nomocanonul lui Ian Postnicul au constituit caracteristica fundamentală a

dreptului penal feudal din ţările române6. În calitate de alte izvoare au mai fost Cartea Romăneasă

de învăţătură şi îndreptarea legii, Ecloga, Prohiron şi Epanagoga, Bazilicalele, precum şi unele

Nomocanoane ale „părinţilor bisericii”.

Printre pravilele scrise în limba slavonă se număra Pravila de la Târgovişte, scrisă în 1452 de

grămăticul Dragomir la porunca domnului Ţării Româneşti, Vladislav; Pravila de la mănăstirea

Neamţului, denumită şi „Pravila cea Mare”, scrisă din porunca lui Ştefan cel Mare de către

ieromonahul Ghervasie în anul 1474; Pravila scrisă la Iaşi în anul 1495 de grămăticul Camian, tot

din porunca lui Ştefan cel Mare7. Toate sunt traduceri ale Sintagmei lui Matei Vlastares. Alte

pravile scrise în limba slavonă sunt Pravila de la mănăstirea Bisericani, scrisă în 1512 de către

ierodiaconul Nicodem la porunca domnului Moldovei, Bogdan al III-lea; Pravila de la mănăstirea

1 Firoiu, Dumitru,. op. cit., p. 94. 2 Aramă, Elena, Istoria dreptului românesc, Chişinău, Ed. SA „Reclama”, 1998, p. 23. 3 Ibidem. 4 Documente privind istoria României, Transilvania, Veacurile XI-XIII, Vol. I, Bucureşti, 1951, p. 275. 5 Aramă, Elena, op. cit., p. 25. 6 Firoiu, Dumitru, op. cit., p. 128; Constachel V., Panaitescu P., Cazacu A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1957, p. 465-496. 7 Panaitescu P., Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p. 372-374; Hanga V., Istoria statului şi dreptului, R.P.R., Ediţia a III-a, Bucureşti, Litografia învăţământului, 1957, p. 120.

Page 30: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

30

Neamţului, apărută în 1557 din porunca mitropolitului Moldovei, Grigore; Pravila de la mănăstirea

Putna, scrisă în 1581 la porunca episcopului Eustachie; Pravila de la mănăstirea Bistriţa (Moldova),

scrisă în 1618 de mitropolitul Teofan. Toate acestea au apărut sub formă de manuscris şi erau

traduceri ale nomocanoanelor bizantine. Din aceeaşi categorie de pravile scrise în slavonă mai fac

parte Pravila de la Galaţi de la începutul secolului al XVII-lea şi Pravila de la mănăstirea Bistriţa

(Oltenia) din anul 1636, scrisă din porunca soţiei lui Matei Basarab.

De altfel, în Pravilele slavone, de exemplu în Nomocanon, se conţin deja precepte de drept

penal, acestea fiind preluate din compartimente ale Bibliei, cum ar fi Exodul, Leveticul, Numeri şi

Deuteronom etc. Clasificarea infracţiunilor în vini mari şi vini mici a fost preluată şi de legislaţia

sec. XVI-XVII. Infracţiunea este tratată nu numai ca pricinuire a daunei, dar şi ca încălcare a legii

Dumnezeieşti şi laice. Aşadar, putem constata că în dreptul penal noţiunea de infracţiune devine

mai complexă, deoarece a început să fie tratată nu numai ca pricinuirea daunei materiale, morale şi

fizice, dar şi ca o acţiune periculoasă pentru stat şi domnitor. În perioada examinată infracţiunile se

clasificau în vini mari (cele mai grave) şi mici (toate celelalte). Existau infracţiuni îndreptate

împotriva proprietăţii (furtul, tâlhăria, încălcarea hotarelor etc.); infracţiuni împotriva persoanei, a

vieţii şi integrităţii corporale (omorul, rănile corporale etc.); infracţiuni împotriva moralei şi a

religiei (răpitul de femei şi fete, violul, adulterul, necununarea, concubinajul, nerespectarea

canoanelor bisericeşti). Pedeapsa cu moartea se practica prin tragerea în ţeapă, tăierea capului,

îngroparea de viu, turnarea plumbului topit în gură şi urechi, spânzurarea etc., iar pedepsele

corporale constau în torturi şi schilodiri.

În ceea ce priveşte conceptul pedepselor putem constata că acestea variau în raport cu poziţia

socială a celui vinovat.

Întrucât limba slavonă nu era accesibilă decât unui grup restrâns din rândul populaţiei şi, în

mod special, clericilor, s-a simţit nevoia scrierii pravilelor în limba naţională. De data aceasta, unele

dintre ele nu mai sunt realizate în manuscris, ci tipărite. Aşa sunt Pravila Sfinţilor Apostoli sau

Pravila de la Ieud, tipărită între 1560-1562 de diaconul Coresi, reprezentând o traducere a

nomocanoanelor lui Ioan Postnicul şi Pravila de la Govora sau Pravila cea mică, tipărită la 1640 din

porunca lui Matei Basarab1.

Tot în limba română au mai fost scrise şi Pravila Sfinţilor Părinţi după învăţătura marelui

Vasile, având un conţinut asemănător cu Pravila tipărită de Coresi, precum şi Pravila aleasă, scrisă

în 1632 de către logofătul Eustratie.

Toate aceste pravile au un pronunţat caracter religios. De la jumătatea secolului al XVII-lea

apar însă şi primele legiuiri laice. Acestea sunt Cartea Românească de învăţătură, tipărită la Iaşi în

1646 din porunca lui Vasile Lupu şi îndreptarea Legii, tipărită în 1652 la Târgovişte la iniţiativa

1 Panaitescu P., op. cit., p.370-390.

Page 31: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

31

domnului Ţării Româneşti, Matei Basarab.

Pravilele bisericeşti şi, mai târziu, cele laice au folosit, în mare măsură, izvoare bizantine,

nefiind altceva decât copii ale unor legiuiri străine necorespunzătoare realităţilor sociale româneşti.

În Transilvania, prin Statutele Ţării Făgăraşului, întocmite în 1508 şi Constituţiile Ţării

Făgăraşului, alcătuite în 1657 şi 1690, populaţia românească a reuşit să impună şi să aplice tot

norme ale dreptului cutumiar românesc.

Cu toate acestea, pravilele joacă un rol deosebit în Istoria dreptului românesc, deschizând

drumul formei scrise de exprimare a dreptului, formă necunoscută până în acel moment decât în

perioada aplicării dreptului roman în Dacia.

Această unitate ce persista de milenii sub forma sistemului normativ popular, odată cu

legiuirile fanariote şi Regulamentele Organice va efectua următorii paşi în unificarea legislativă,

care se va dori desăvârşită de regele Alexandru Ioan Cuza.

Vorbind despre Pravilele bisericeşti (Cartea românească de învăţătură şi Îndreptarea legii),

acestea au un conţinut eterogen, pe lângă dispoziţiile juridice, cuprinzând şi extrase din lucrări

religioase, date istorice despre sinoade şi despre părinţii bisericii, tabele de calculare a timpului,

formulare pentru întocmirea unor acte etc.

În privinţa dispoziţiilor juridice nu există o sistematizare a acestora pe ramuri ale dreptului şi

pe instituţii. Astfel, normele dreptului laic alternează cu cele ale dreptului canonic. La fel,

alternează şi reglementările de drept civil, al familiei, penal sau procesual. Majoritatea dispoziţiilor

sunt dominate de concepţia religioasă.

În materia penală se resimte aceeaşi influenţă religioasă. Astfel, infracţiunea era privită ca un

păcat, iar pedeapsa, ca o ispăşire. Infracţiunile incriminate erau omorul, insulta, calomnia, vrăjitoria

etc. Pedepsele erau fizice (bătaia, mutilarea, pedeapsa capitală) sau duhovniceşti (mătănii,

rugăciuni, posturi). În unele pravile apar şi dispoziţii referitoare la probele care puteau fi

administrate în justiţie, în special, mărturia şi jurământul.

Cele două pravile sunt considerate monumente ale dreptului scris, fiind primele codificări cu

caracter laic. Apărute la jumătatea secolului al XVII-lea au un conţinut asemănător, folosind

aproximativ aceleaşi izvoare.

Cartea românească de învăţătură, denumită şi Pravila lui Vasile Lupu, tipărită la Iaşi, la

mănăstirea Trei Ierarhi1, conţine dispoziţii de drept penal, cum ar fi infracţiunea, care purta

denumirea de vină. În mod corespunzător, în aceasta deja se enumărau circumstanţele care

excludeau sau care puteau atenua vinovăţia făptuitorului: printre cauzele care apărau de pedeapsă se

găsesc nebunia, vârsta, ordinul superiorului, legitima apărare, denunţul etc. Iar printre scuzele care

micşorează pedeapsa, Pravila mai arată la mânie, vârstă, beţie, obiceiul locului, ignoranţă,

1 Istoria dreptului românesc, op.cit., p. 208 - 210.

Page 32: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

32

somnambulismul, somnul, dragostea, iscusirea sau destoinicia făptaşului, precum şi handicapul fizic

sau psihic. Printre circumstanţe atenuante se mai socoteau vârsta mică (până la 14-15 ani) sau prea

înaintată, unele neajunsuri fizice (orb, surd, mut), alienaţia mintală a infractorului, starea de

ebrietate, sau dacă infracţiunea era săvârşită de o femeie. Pe când printre cele agravante se atribuia

intenţia directă la comiterea infracţiunii de către persoana infractorului1. Recidiva, pluralitatea de

infractori, atentarea la viaţa şi averea boierilor erau, de asemenea, socotite circumstanţe agravante.

Înăsprirea politicii penale este evidentă în gramotele reformei de 40 ani şi în Cartea românească de

învăţătură.

În anul 1652, în Ţara Românească, din porunca domnului Matei Basarab apar Pravilele lui

Matei Basarab, printre care Pravila cea mare sau care se mai numea şi „Îndreptarea legii”. Aceasta

nu este altceva decât versiunea muntenizată a Cărţii Româneşti de învăţătură, apărută în Moldova în

anul 1646, la iniţiativa domnului Vasile Lupu2. Faţă de Cartea Românească de învăţătură,

Îndreptarea legii mai cuprinde traduceri şi prelucrări ale unor acte din nomocanoanele bizantine,

precum şi anumite probleme de filosofie, medicină, gramatică etc.

Conţinutul celor două Pravile este variat, în ele fiind deja recunoscute ca izvoare ale dreptului,

legea şi apoi obiceiul, făcându-se distincţie între ius humanum („Pravila lumească”), ius divinum

(„Pravila Dumnezeiască”) şi ius naturale („Pravila firii omeneşti”).

Aşadar, în pravile sunt incluse şi unele dispoziţii moderne. De exemplu, pentru prima oară

este reglementată noţiunea de infracţiune flagrantă, denumită „vină de faţă”. De asemenea, în

pravile mai apar alte noţiuni, cum ar fi tentativa, concursul de infracţiuni, complicitatea şi recidiva,

prima deja era pedepsită mai blând. Erau prevăzute şi fapte care înlătură răspunderea penală legate

direct sau tangent cu dimensiunea subiectivă a făptuitorului (nebunia, vârsta sub 7 ani, legitima

apărare, ordinul superiorului, obiceiul locului etc.), precum şi cele care micşorează pedeapsa într-un

mod implicit sau explicit, cu referiri asupra unor aspecte subiective ce caracterizează fapta sau

făptuitorul crimei.

În aprecierea pedepsei, importantă era şi apartenenţa socială, datorită căreia pedeapsa putea fi

micşorată, agravată sau înlăturată. Infracţiunile, denumite „vini” sau „greşeli”, puteau fi împărţite în

vini mari şi vini mici. Erau reglementate în pravile hiclenia, calpuzănia, omorul, paricidul, rănirea,

furtul, mărturia mincinoasă, răpirea, incestul, adulterul, bigamia, erezia, sodomia, hotria

(proxenetismul) etc.

Dacă e să vorbim despre hrisoavele legislative, nici dispoziţiile cuprinse în dreptul cutumiar,

nici cele cuprinse în pravile nu reprezintă acte normative emise de domn în virtutea prerogativelor

sale legislative. Hrisoavele domneşti, ca acte prin care domnul delibera asupra unor situaţii de fapt

1 Aramă, Elena, op. cit., p.59. 2 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., p. 131.

Page 33: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

33

după consultarea prealabilă cu Sfatul domnesc, au avut, iniţial, un caracter individual de aplicare a

Legii ţării la cazuri practice. Cu timpul, prin soluţiile propuse de către domn, hrisoavele modifică

regulile de drept existente, fiind create, adesea, reguli noi.

Valoare normativă propriu-zisă încep să aibă spre sfârşitul secolului al XVI-lea, modificând

dispoziţii ale dreptului existent şi având, totodată, aplicabilitate generală, nu numai la o anumită

situaţie dată1. În acest sens, sunt cunoscute Legătura lui Mihai din anul 1595; Hrisovul lui Miron

Barnoskd privitor la mănăstiri din anul 1626; Hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 1741

referitor la ţiganii robi; Hrisoavele date de Constantin Mavrocordat pentru desfiinţarea şerbiei în

Ţara Românească (1746) şi apoi, în Moldova (1749); Hrisovul lui Mihail Constantin Şuţu din 1742;

cel al lui Alexandru Constantin Moruzi din 1800, al lui Scarlat Calimach din 1817 şi al lui Matei

Ghica din 1755, în Moldova referitor la probe şi cel din 1775, precum şi cel al lui Alexandru

Ipsilanti2.

În Transilvania medievală decretele legale au reprezentat principala formă de exprimare a

dreptului scris. Cuprinzând dispoziţii de drept public, dar şi de drept privat, cele mai importante au

fost elaborate în timpul regilor Ştefan I, Ladislau I, Andrei al II-lea, Bela al IV-lea, Carol Robert,

Ludovic I, Sigismund, Matei Corvin. O parte dintre acestea au fost publicate într-o colecţie

denumită „Corpus Iuris Hungarici”3.

După ce Transilvania a devenit principat autonom, decretele legale au fost înlocuite cu legile

elaborate de principiu în colaborare cu dietele, care, ulterior, au fost găsite în „sinteze”4. Prima

cuprinde legile adoptate între 1540 şi 1563 şi poartă denumirea de Approbatae Constitutiones Regni

Transylvaniae et Partium Hungariae eidem anexarum (1655), iar cea de-a doua, încorporează legile

adoptate între anii 1653-1669 şi este denumită Compilatae Constitutiones.

Vorbind despre dreptul românesc în perioada regimului fanariot în Ţările Române, pentru a

pune capăt luptei antiotomane a românilor, Poarta Otomană a introdus sistemul numirii unor domni

din rândul grecilor fanarioţi. Primul domn fanariot numit este Nicolae Mavrocordat, în Moldova, iar

în Ţara Românească, după înlăturarea lui Ştefan Cantacuzino, este numit, în anul 1716, tot Nicolae

Mavrocordat, mutat din Moldova. Instaurat la începutul secolului al XVIII-lea, regimul turco-

fanariot avea să dureze aproximativ 100 de ani, până în anul 1821, când se revine la domniile

pământene. Încălcându-se grav autonomia Ţărilor Române, domnii erau numiţi direct de către

Poartă, pentru perioade scurte. Astfel, în Moldova, între anii 1711-1821, s-au succedat 36 de domni,

iar în Ţara Românească, între anii 1716-1721, au fost numiţi 40 de domni.

Distingându-se două faze în evoluţia regimului turco-fanariot (de la 1711/1716 şi până la 1774

1 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., p.130. 2 Chilom, Tereza, Duscă, Anca-Ileana, op. cit., p. 95-96. 3 Istoria dreptului românesc, Tratat, Vol. I, p. 213-222. 4 Herlea, Alexandru, Studii de istoria dreptului, Cluj-Napoca, Ed. „Dacia”, 1983, p.67.

Page 34: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

34

şi de la 1774 până la 1821), această perioadă înregistrează schimbări atât în viaţa economico-

socială, cât şi în plan juridic1.

Deosebit de importante sunt schimbările înfăptuite de Mavrocordat între anii 1739-1740 în

Ţara Românească şi între 1741-1743 în Moldova. În primul rând, a încercat împiedicarea abuzurilor

cauzate de aplicarea şi interpretarea subiectivă a obiceiului pământului. În acest sens, încearcă să

impună ideea de egalitate în faţa legii, indiferent de starea materială şi socială a împricinaţilor,

stabilind ca la proces „dreptatea să nu se vândă”.

Din porunca lui Alexandru Mavrocordat, în 1786, a fost iniţiată Condica şireţilor în care deja

se prevedea că omorul cu intenţie directă era pedepsit cu moartea, iar cel săvârşit din imprudenţă

era sancţionat prin răscumpărarea vinei, adică plata gloabei. Tot aici se mai menţiona că bărbatul

(soţul) putea fi considerat vinovat de infracţiunea de adulter.

În Ţara Românească urmează Codul Calimah2 (1816-1817), care reprezintă un adevărat cod

de ramură, fiind denumit şi „Condica ţivilă a Moldovei”. Aşa încât, la iniţiativa domnului

Moldovei, Scarlat Calimach, începând din 1813, s-au format comisii în scopul elaborării proiectului

de cod. A fost publicat, iniţial în limba greacă, în anul 1817, şi apoi în limba română, în 1833.

La realizarea codului au participat jurişti renumiţi la epoca respectivă şi anume: Andronache

Donici, Christian Flechtenmacher şi Anania Cusanos, iar pentru versiunea în limba română -

Petrache Asachi, Chrisrian Flechtenmacher şi Damaschin Bojinca. Pe lângă obiceiul pământului şi

dreptul bizantin, Codul Calimah s-a inspirat din Codul civil francez şi Codul civil austriac. Codul

este structurat în trei părţi şi cuprinde 2032 de articole.

Manualul lui Andronache Donici a reprezentat un adevărat cod civil, fiind elaborat în anul

1814 de către juristul Andronache Donici.

Nu s-a bucurat de o recunoaştere oficială, fiind considerat o carte de învăţătură, dar a suscitat

un real interes din partea practicienilor, deoarece era redactat în limba română, avea reglementări

avansate şi o structură modernă. Lucrarea a folosit ca izvoare unele legiuiri bizantine, obiceiul ţării

şi legiuirile româneşti anterioare.

Referitor la unele aprecieri asupra răspunderii penale subiective în acea legiuire, vom

menţiona: „Judecătorii criminaliceşti nu se cuvine îndată a începe cercetările prin bătaie şi pedepse,

nici să arate cruzime înspăimântătoare, nici să creadă lesne aceluia ce deodată mărturiseşte că este

vinovat, căci poate de frică şi de sfială să mărturisească pentru sine fapte care nu le-au făcut, ci cu

multă răbdare şi prin îndelungată cercetare să afle adevărul” (tit. 41,2).

„La pricini de vinovăţie judecătorul să cerceteze şi să întrebe pe martori, unul câte unul,

deosebit, cum şi pre vinovaţi, asemenea deosebit, luând în scris zisele lor, ca să poată afla deplin

1 Chilom, Tereza, Duscă, Anca-Ileana, op. cit., p. 140. 2 Istoria dreptului românesc, Tratat, Vol. II, p. 81.

Page 35: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

35

adevărul” (tit. 41,3).

„La pricini de vinovăţie fieştecarele pentru al său păcat îşi ia pedeapsa, nici fiu pentru tată

răspunde, nici tată pentru fiu” (tit. 41,4).

După cum putem observa se sedimentează deja primele crâmpeie ale răspunderii personale,

respectiv a imputaţiunii subiective în dreptul penal.

Tot în Ţara Românească a fost elaborată Legiuirea lui Caragea (1818)1, cartea a cincia

numindu-se „Despre vini ”, pe care le clasifica în vini mari şi vini mici, iar noţiunea infracţiunii nu

se desprindea încă de persoana infractorului. Totuşi, ar fi de menţionat că în Codul Caragea omorul

se pedepseşte în mod diferit, după cum acesta este unul cugetat (cu intenţie) sau necugetat. Aşadar,

un progres pe planul vinovăţiei penale s-a realizat în privinţa dozării pedepsei în raport cu atitudinea

psihică a făptuitorului până la săvârşirea infracţiunii sau, mai bine zis, se observă deja o gradare a

intenţiilor în unele premeditare şi altele fără premeditare.

Apreciind Condica criminalicească a Moldovei, alcătuirea acestui cod a început în timpul

domniei lui Scarlat Calimach. În anul 1820, sub domnia lui Alexandru Şuţu, a fost tipărită prima

parte, aceasta reprezentând un cod de procedură penală, iar în anul 1826, în timpul lui Ion Sandu

Sturza, apare partea a doua, constituind un cod penal.

Sursele de inspiraţie au fost partea a cincia a Legiuirii Caragea, Obiceiul pământului,

Bazilicalele şi Codul penal austriac. În cod, infracţiunile erau denumite „fapte criminale”, făcându-

se deosebire între cele care aduceau atingere siguranţei obşteşti şi faptele care aduceau atingere

particularilor. Sunt reglementate infracţiuni ca hiclenia, nesupunerea la poruncile domniei, omorul,

rănirile, flirtul, tâlhăria, jurământul fals etc. Pedepsele, guvernate de dispoziţii cu caracter feudal,

erau corporale, privative de libertate şi pecuniare. Dispoziţii moderne vizau instituţia prescripţiei

răspunderii penale, care se mai denumea şi „paragrafia”.

În Transilvania, se recunoaşte valabilitatea vechilor legiuiri sau actelor normative, care se vor

aplica şi în continuare. Acestea erau decretele dietelor (întrunite însă din ce în ce mai rar), apoi cele

impuse direct de curtea de la Vena: diplome, patente, edicte etc. Totuşi, la acea perioadă, mai

existau şi cele două coduri penale (al Mariei Theresia – 1768 şi cel a lui Iosif al II-lea din 1787).

Mai târziu, în Transilvania, şi-a găsit aplicarea codul penal elaborat de Iosif al II-lea (în 1787 şi

tipărit în 1788) în versiunea românească la Vena, sub titlul „Pravila de obşte asupra faptelor reale şi

a pedepsirilor”, care, de fapt, mai includea şi alte reglementări privind desfăşurarea procesului

penal2.

Vorbind despre dreptul scris în Basarabia sub dominaţia Imperiului rus, apreciem că prin

încheierea la 28 mai 1812 a păcii de la Bucureşti, se punea capăt războiului ruso-turc din anii 1806-

1 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., p. 158. 2 Hanga V., op. cit., p. 132.

Page 36: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

36

1812. Una dintre cauzele acestui tratat de pace prevedea anexarea de către Imperiul Rus a

Basarabiei, parte componentă a Principatului Moldovei. În Basarabia recent anexată, Alexandru I

aplică principiul menţinerii caracterului naţional al ţării cucerite, păstrând instituţiile juridice de mai

înainte ale Basarabiei. Imediat după Pacea de la Bucureşti, a fost adoptat Regulamentul organizării

administraţiei provizorii în Basarabia. Întru executarea promisiunilor imperiale, la 7 august 1812, în

funcţia de guvernator al Basarabiei a fost numit marele boier moldovean, octogenarul Scarlat

Sturza, iar apoi a fost adus cunoscutul ierarh şi marele patriot Gavril Bănulescu-Bodoni1.

Printre legiuirile acelor timpuri se aplica şi Pravila de Sobor. În aceasta se conţineau

reglementări asupra unui şir de categorii de infracţiuni. Mai mult ca atât, pot fi constatate la

asemenea fapte şi alte dimensiuni subiective ale infracţiunii expuse până în prezent la legiuirile

româneşti, cum ar fi obligativitatea prezenţei scopului la unele infracţiuni. De exemplu, la

infracţiunea de tâlhărie, obligatoriu se constata că aceasta era un atac deschis, săvârşit în scopul

acaparării averii, de regulă, de către o bandă. Iar la capitolul 30 al Condicii menţionate, la stabilirea

pedepsei, accentul se punea nu doar pe metoda general-periculoasă de săvârşire a faptei, dar şi pe

forma de vinovăţie cu care a fost comisă fapta, precum şi pe obiectele materiale supuse deteriorării.

Legislatorul acelor timpuri a construit nu numai conţinuturi de infracţiuni privind sustragerea şi

deteriorarea (intenţionate şi imprudente), dar şi componenţe de infracţiuni fără de scop de profit2.

Totuşi, în această Pravilă de sobor pedeapsa se mai stabilea şi se aplica încă în strictă dependenţă de

poziţia socială a vinovaţilor. Menţionăm că în perioada de până la revoluţia din 1917, noţiunea de

abuz de încredere se folosea drept o „cauzare intenţionată a daunelor intereselor patrimoniale

străine, pe care cel vinovat era obligat să le protejeze”3.

Aşadar, pentru a exprima ceea ce astăzi se înţelege prin vinovăţie penală, atunci la perioadele

menţionate în izvoarele dreptului penal român, se mai foloseau în textele incriminatorii şi alte

noţiuni sau alte expresii omoloage acesteia, cum ar fi pofta inimii, nesocotinţa, greşeala, dinadinsul

sau înadins, gândul şi cugetarea, necugetarea, de bună voie, fără voie, cu ştiinţă, cu neştiinţă, cu

pricepere, cu nepricepere, cu nebăgare de seamă, cu rea credinţă, cu lenevire, cu scopul etc.

1.3 VINOVĂŢIA PENALĂ ŞI CONCEPTUL DE MOTIV ŞI SCOP

AL INFRACŢIUNII ÎN EPOCA MODERNĂ

Vorbind despre dreptul contemporan ca o a treia perioadă de dezvoltare a dreptului (etapa

maturităţii, adică un drept general pentru tot imperiul), trebuie de apreciat dezvoltarea dreptului 1 Rădulescu A., Dreptul românesc în Basarabia, Bucureşti, „Imprimeria Naţională”, 1943, p. 6. 2 Неклюдов Н., Руководство к особенной части русского уголовного права, Том 2, Санкт-Петерсбург, 1876, с. 639. 3 Познышев Ч., Особенная часть русского уголовного права. Cравнительный очерк важнейших отделов oсобенной части старых и новых уложений, Москва, Изд-во «Зерцало», 2002, c. 312.

Page 37: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

37

statal. Apariţia acestuia are loc la începutul sec. XV în Anglia, în Germania – sec. XVII, în Rusia –

sec. XVIII şi în România – a doua jumătate a sec. XVIII. În lumea modernă acest drept a învins mai

toate continentele, cu excepţia Asiei Centrale şi Africii.

La această etapă a dreptului, în general, şi a dreptului penal, în special, se utilizează deja

procedee sau metode şi tehnicii legislative mai complicate (complexe) la care se atribuie

componenţa de infracţiune (conţinutul infracţional), prezumţia nevinovăţiei şi stările afective la

comiterea infracţiunii.1

Profunde cunoştinţe în domeniul dreptului penal şi al justiţiei penale cu toate progresele de

realizare în gândirea filozofică a fost exteriorizată în Epoca Renaşterii. Soluţia politicii penale

rămânea cea represivă, fundamentul represiunii nu o mai constituia răzbunarea, ci expiaţiunea,

ispăşirea de către infractor a culpabilităţii sale, caracteristic prin pedepse deosebit de grele, crude şi

intimidante. Sub influenţa dreptului canonic se dezvoltă în această perioadă caracterul retributiv

(pedeapsa aplicată pentru săvârşirea faptei). Totodată, pedeapsa este şi ca un mijloc de îndreptare a

vinovatului şi de abţinere de la săvârşirea altor infracţiuni. Majoritatea gânditorilor epocii

considerau că omul este înzestrat cu libertatea de voinţă (liberul arbitru) şi, de aceea, existau

preocupări pentru cercetarea cauzelor criminalităţii. Tot atunci apar primele frânturi de idei ale

gânditorilor utopişti Thomas Morus (Utopia) sau Tomasso Campanella (Civitas soli).

Însă, situaţia se schimbă radical la sfârşitul Evului Mediu, odată cu Epoca iluminismului.

Astfel, pe planul gândirii social-juridice se afirmă asemenea doctrine ca cea a dreptului natural

(avându-i ca reprezentanţi pe Grotius, Thomasio, Vico, Wolff etc.), a contractului social (Hobbes,

Locke, Rousseau) şi a enciclopediştilor (Voltaire, d’Alembert). Iar pe planul justiţiei penale s-au

impus cu răsunet criticile formulate de Montesquieu, în lucrarea „Spiritul legii” şi Cesare Beccaria,

în lucrarea „Despre infracţiuni şi pedepse”.

Făcând aprecieri în raport cu unele concepte şi referiri asupra vinovăţiei penale, precum şi

asupra motivului şi scopului infracţional în epoca contemporană, susţinem că toate progresele

realizate, cunoştinţele din domeniul dreptului penal şi gândirea filozofică au fost exteriorizate

începând cu Epoca Renaşterii.

De altfel, majoritatea gânditorilor epocii ca Thomas Morus, în lucrarea „Utopia” sau Tomasso

Campanella, în lucrarea „Civitas soli”, apreciau că omul este înzestrat cu libertatea de voinţă

(liberul arbitru)2, însă fundamentul represiunii (răspunderii) o constituia răzbunarea şi expiaţiunea,

adică ispăşirea de către infractor a culpabilităţii sale3.

În Epoca iluminiştilor conceptul culpabilităţii penale a fost o necesitate istorică a omenirii,

1 Кашанина Т., op. cit., p. 220. 2 Ursa, Victor, op. cit., p. 47. 3 Кашанина Т., Происхождение государствa и права: современные трактовки и новые подходы, Москва, Изд-во «Юристъ», 1996, с. 220.

Page 38: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

38

impusă de sarcinile pe care le ridica în faţa sa dezvoltarea şi agravarea treptată în societate a

fenomenului criminal. La apariţia conceptului modern al culpabilităţii penale au contribuit în mod

indirect şi insuficienţele, limitele sau neajunsurile dreptului penal şi ale ştiinţei penale din secolele

XVII şi XVIII. Până în secolul al XVIII-lea se vorbea despre „dolus” sau factorul de legătură între

elementul moral şi culpabilitate, precum şi despre culpă, iar culpabilitatea se ignora cu desăvârşire1.

Sub influenţa doctrinei şcolii clasice, infracţiunea, infractorul, pedeapsa şi responsabilitatea

penală erau tratate ca nişte entităţi abstracte, fără însă a se lua în considerare condiţiile concrete ale

vieţii sociale şi astfel nu s-a mai putut face faţă sarcinilor crescânde la dezvoltarea ritmurilor tot mai

înalte ale fenomenului criminal.

Dintre filosofii acelor timpuri care au contribuit ori s-au referit la concepţia răspunderii

subiective sau asupra vinovăţiei penale direct ori tangenţial, vom remarca după cum urmează:

Charles Luis Motesquieu, primul care a formulat principiul dreptului penal, conform căruia legea

penală trebuie să pedepsească numai activităţile exterioare ale persoanei; Hugo Grotius, care

considera că înţelesul de cauzare a daunelor se referă, în primul rând, la personalitatea

făptuitorului2.

Activitatea şcolii clasice este considerată drept un merit al lui Cesare Beccaria, cu lucrarea sa

„Despre infracţiuni şi pedepse”, în care se menţiona că infracţiunea este rezultatul voinţei libere,

(„liberului arbitru”), iar temeiul responsabilităţii îl constituie voinţa liberă nedeterminată al celui, a

cărui voinţă decurge din responsabilitatea morală, iar aceasta din urmă decurge din responsabilitatea

juridică3.

Mai apoi, întemeietorul filozofiei clasice germane Emmanuel Kant (1724-1804), aprecia în

ceea ce priveşte vinovăţia penală că pedeapsa penală întotdeauna trebuie aplicată împotriva celui

vinovat, aşa încât niciodată un om nu poate fi folosit drept mijloc pentru intenţiile altui om. Cu toate

că ideal el ar fi trebuit sa fie găsit vinovat mai înainte de a se fi gândit să tragă vreun folos din

această pedeapsă4.

Vestitul filozof iluminist Georg Wilhelm Friedrich Hegel5 se expunea în teza sa asupra

vinovăţiei în felul următor: „...Omul trebuie supus răspunderii penale numai pentru infracţiunea

săvârşită şi nu pentru intenţiile sau gândurile lui nemanifestate în mod obiectiv sau material”. „...

Esenţa omului nu trebuie concepută în dorinţele şi intenţiile lui, dar în acţiunile sale, fiindcă el

constă dintr-un şir de activităţi sau fapte ...”.

De asemenea, mai predominau şi alte concepte referitoare la aspectul subiectiv al infracţiunii

în filozofia lui Hegel, fiind vorba despre voinţa individului, care era considerată înnăscută, 1 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 254. 2 Иванов Н., Аномальный субьект преступления, Москва, Изд-во «Юнити», 1998, c. 15. 3 Pop, Traian, Curs de criminologie, Cluj, 1928, p. 267. 4 Kant, Emmanuel, Scrieri moral-politice, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1991, p. 181-182. 5 Хегель Г., Философия право, Москва, 1990, с. 167.

Page 39: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

39

samavolnică şi conştientă. În acest context, persoana infractorului este purtătorul primelor două, iar

răspunderea survine din cauza că la acesta a apărut şi al treilea tip de libertate.

În lucrările sale despre vinovăţia penală Paul Johann Anselim Feuerbach insista asupra

necesităţii delimitării elementelor obiective ale infracţiunii (fapta infracţională, caracterul ilegal al

faptei etc.) de cele subiective. Ultimele, considera autorul, constituie temeiuri ale răspunderii

penale. Tot el s-a pronunţat asupra necesităţii delimitării formelor vinovăţiei penale în intenţie şi

culpă1, care, la rândul lor, se vor subîmpărţi după diferite criterii.

Savantul englez Jeremy Bentham (1748-1832) elaborează un model al infractorului în

procesul de luare a deciziei în teoria elaborată de el – teoria proprie a pedepsei. Potrivit acesteia,

infractorul, înainte de săvârşirea infracţiunii chibzuieşte şi analizează avantajele şi dezavantajele

încălcării normei penale, după ce se hotărăşte la comiterea acesteia. La fel ca şi Feuerbach,

Bentham propune să se acorde o atenţie cuvenită profilaxiei crimei, deoarece infractorul deliberează

înainte de săvârşirea infracţiunii. Conform acestei teorii, pedeapsa trebuie aleasă într-o aşa măsură,

încât infractorului să-i fie mai comod să se abţină de la săvârşirea infracţiunii2.

Renumitul jurist Jean Pradel menţionează că Codul penal al Franţei din 1810 are prioritate

datorită ideilor şi teoriilor utile şi actuale încă ale lui Bentham; anume de aici şi porneşte geneza

ideilor din codul penal menţionat”3.

Într-un alt context, referitor la profilaxia criminalităţii, savantul rus N.S. Taganţev4 susţinea că

la alegerea pedepsei, în primul rând, trebuie îndreptăţită ideea echităţii şi dreptăţii în societate, iar,

în al doilea rând, urmează de înlăturat acele motive care au generat conflictul dintre infractor şi

societate.

La finele veacului trecut, odată cu şcoala pozitivistă italiană, în frunte cu Cessare Lombroso,

accentele subiective ale infracţiunii vor fi schimbate. Acestea vor fi puse nu pe infracţiune

(concepţie obiectivă sau obiectivistă), ci pe infractor şi, în special, pe particularităţile bio-psihice

(nu şi pe cele sociale).

Ulterior, reprezentanţii şcolii sociologice, printre care A. Prins şi F. Von List5, clasificau

infractorii după formele vinovăţiei în infractori întâmplători şi alţii specializaţi.

Identificarea vinovăţiei prin raportare numai la caracterul imputabil al ilicitului nu poate

întotdeauna acoperi multitudinea de aspecte sub care se pot produce delictele şi, de aceea, este

necesar un alt criteriu de stabilire a vinovăţiei – cel al omului prudent şi diligent, în funcţie de care

se va aprecia ulterior conduita autorului.

1 Таганцев Н.С., Русское уголовное право, Ощая часть, Том 2, Москва, 1994, с. 47. 2 Иншаков С.М., Криминология зарубежных стран, Москва, Изд-во «Норма-Инфра», 1997, с. 27. 3 Кудрявцев В.Н., Наумов А.В., Российское уголовное право, Общая часть, Москва, Изд-во «Спартак», 1997, c. 122; Pradèl, Jean, Droit penal general, Paris, Ed. „Cujas”, 1996, p. 122. 4 Таганцев Н.С., op. cit., p. 17-18; Кудрявцев В.Н., Наумов А.В., op. cit., p. 122-123. 5 Иншаков С., op. cit., p. 87.

Page 40: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

40

Astfel, se înlocuieşte aspectul moral al vinovăţiei cu cel social, greşeala fiind, în acest sens, o

eroare de conduită care determină o dereglare în mediul social.

Deci, diferenţa dintre cele două concepte de vinovăţie este insignifiantă pentru că în dreptul

burghez, cu rare excepţii, literatura juridică şi practica judecătorească aşează la temelia greşelii

aptitudinea omului de a cunoaşte, de a prevedea urmările conduitei sale şi, mai ales, conceptul

idealist al liberului arbitru, cu ajutorul căruia ştiinţa dreptului burghez exprimă, transcendent,

alegerea între mai multe conduite1.

În 1880, în Japonia, a fost adoptat un nou cod penal europenizat, care prelua foarte multe

aspecte de la codul penal francez din acele timpuri2. Totuşi, în acest cod, precum şi în dreptul penal

japonez, încă nu se delimitau clar principiile răspunderii subiective şi nici formele vinovăţiei penale

(intenţie şi imprudenţă). Tentativa şi intenţia în cazul omorului prin cruzimi nu se luau în

consideraţie, deoarece, deja la simpla prezenţă a lor, infracţiunea se considera consumată.

În dreptului penal chinez, privitor la vinovăţia penală existau unele referinţe moderne la

formele acesteia (intenţia şi imprudenţa), însă aceste referiri nu aveau o continuitate şi o

consecvenţă stabilă. Existau cazuri de înlăturare a intenţiei ca formă a vinovăţiei, cum ar fi uşurinţa,

temeritatea sau greşala.

Iar în codul tansc se prevedea posibilitatea compoziţiei pentru omor sau vătămări doar în

cazurile situaţiilor neprevăzute (distracţii, greşeală etc.)3. Tot în codul penal chinez din 1885 mai

era prevăzută şi o limită de vârstă pentru omorul intenţionat (de la 18 ani).

În dreptul penal musulman exista un grup de norme care se atribuiau ca „dreptul lui Alah”. La

aceste grupuri de infracţiuni, recunoscute ca deosebit de grave, se atribuiau atacul intenţionat sau

vătămările intenţionate ce au provocat moartea, care atrăgeau după sine răzbunarea sângelui din

partea rudelor victimei. Însă, în şariat se prevedea răscumpărarea sângelui pentru omorul

neintenţionat. În Koran, unde se menţiona principiul „ochi - pentru - ochi, nas - pentru-nas, ureche -

pentru - ureche şi răni - pentru răni răzbunate” mai era predominant principiul talionului4.

În ceea ce priveşte dreptul penal rus, referindu-ne, în mod special, la latura subiectivă a

infracţiunilor, se poate uşor constata că legiuitorul acelor timpuri nu renunţă încă la tradiţia aplicării

răspunderii penale obiective. Conform art. 5 din Lista academică a dreptul rusesc, răzbunarea cădea

pe seama urmaşilor vinovatului şi pe seama victimei, însă povara împăcării era pe seama prietenilor

comuni5. Infracţiunile se împărţeau în intenţionate, comise din imprudenţă (culpă) şi întâmplătoare.

1 Ponea, Adina, Evoluţia istorică a instituţiei vinovăţiei // Revista de ştiinţe juridice, nr. 19, Craiova, 2001, p.158. 2 Казачкина И.Д., Уголовный закон международных стран, Москва, Изд-во «Зерцало», 2001, с. 237-238. 3 Свитунова Н., История государства и права зарубежных стран, Москва, Изд-во «Инфра-Норма», 1999, с. 127-128. 4 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 566. 5 Черри Р., Развитие карательной власти в древних общинах, Перевод с английскогo и примечании П.И. Люблинского, Санкт-Петерcбург, 1907, c. 40.

Page 41: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

41

Aşadar, omorul intenţionat se deosebea de cel din imprudenţă; el se mai împărţea în omor comis

din neglijenţă şi cel comis din întâmplare (ultimul nu se pedepsea). Printr-un decret special din

1686, se pedepsea cu moartea medicul care din imprudenţă a omorât un bolnav, iar în 1732, tot

printr-un decret special, se pedepsea cu moartea cel vinovat de infracţiunea de ardere a pădurii1. La

infracţiunile săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere se atribuia şi atitudinea neglijentă faţă de

serviciu.

Adesea, infracţiunile din imprudenţă se pedepseau ca şi cele intenţionate. Pentru judecată era

important nu motivul comiterii infracţiunii, ci rezultatul realizării acestei infracţiuni. Deja în această

perioadă, de rând cu autorii infracţiunii, erau traşi la răspundere şi ceilalţi participanţi, însă, alături

de infractor, răspunderea penală o mai puteau purta şi rudele acestuia.

Printre etapele comiterii infracţiunii se enumera şi intenţia (în care va exista răspundere şi

pentru simple intenţii nemanifestate încă sau pentru gânduri periculoase), pe lângă tentativa de

infracţiune şi infracţiunea consumată. De exemplu, în 1682, printr-un decret special, se pedepseau

mai aspru infracţiunile militare, precum şi omorurile, incendiile etc. Infracţiunea intenţionată se

pedepsea la fel ca şi cea consumată deja2. Din acest exemplu se poate face concluzia că la acele

timpuri conceptul răspunderii subiective încă nu era unul sedimentat pe deplin.

În dreptul penal francez existau deja orientări moderne asupra conceptului vinovăţiei penale.

Astfel, se punea în discuţie determinarea formelor vinovăţiei penale. Iar în Cartea a doua din Codul

penal şi procesual penal din 1810 erau prevăzute dispoziţiile de eliberare de răspundere penală în

cazul demenţei şi a constrângerii fizice şi morale.

În partea specială a Codului penal francez din 1810 se prevedea că persoana care scria afişe cu

scopul de a chema la săvârşirea infracţiunilor împotriva securităţii interne şi externe a statului, se

urmărea ca vinovat de complot. Sau, un alt exemplu derivă din compartimentul II – Infracţiuni

împotriva securităţii interne a statului, în care se prevedea că dacă complotul nu a avut loc, dar a

fost primită propunerea cu scopul de a săvârşi infracţiunea, vinovatul care a avut la bază scopul

săvârşirii infracţiunii se va pedepsi cu deportarea.

La capitolul I, Infracţiuni şi contravenţii împotriva persoanelor fizice, art. 295, se prevedea

lipsirea de viaţă în mod intenţionat, iar la art. 221-1, prin omor premeditat se considera orice omor

intenţionat săvârşit în mod premeditat sau din ascunziş3.

La art. 297 al aceluiaşi act normativ se specifica că se va considera premeditată situaţia creată

până la săvârşirea acţiunii îndreptată împotriva unei persoane concrete, chiar dacă premeditarea va

fi condiţionată de anumite situaţii sau condiţii. Iar la art. 302 se prevedea că orice vinovat pentru

1 Исаев И., op. cit., p. 388. 2 Черри Р., op. cit., p. 288. 3 Smochină, Andrei, Istoria universală a statului şi dreptului (epoca modernă şi contemporană), Vol. II, Chişinău, „Tipografia centrală”, 2002, p. 80.

Page 42: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

42

omor premeditat, cum ar fi omorul tatălui sau a copiilor se va pedepsi cu pedeapsa cu moartea.1

În procesul penal, codul prevedea că nu era obligatorie unanimitatea juraţilor la pronunţarea

verdictului despre vinovăţie sau nevinovăţie2. De asemenea, la acea etapă era încetăţenit principiul

prezumţiei nevinovăţiei, adică persoanele reţinute, bănuiţii sau învinuiţii, precum şi inculpaţii vor fi

consideraţi nevinovaţi până la momentul când vinovăţia lor va fi stabilită în ordine de drept3.

Сodul penal şi procesual penal al Franţei mai prevedea în cartea a doua despre persoanele

pedepsite că coparticipanţii vor fi supuşi răspunderii penale ca şi persoanele vinovate, cu excepţia

când legea prevede altfel. Iar la art. 61 se stipula că cei care au ştiut despre fapta infracţională a

răuvoitorilor sau care le-au propus refugiu sau loc de adunare, vor fi pedepsiţi în calitatea de

coparticipanţi. În prevederile codului respectiv se mai menţiona şi faptul că erau absolvite de

răspundere penală persoanele care au comis fapta în stare de „nebunie” sau care au fost „impuse

forţat”.

În dreptul penal german izvorul de bază îl constituia Codul penal din 15 mai 1871, autorul

căruia a fost juristul german Adolf Leonar. Această pravilă sau condică penală se află la baza

codului penal actual. Condica se baza pe filozofia lui Kant, Hegel, Binding, Feuerbach, luând ideile

şcolii clasice de drept penal cu teoriile ei de vinovăţie psihologică şi libertatea voinţei, cu întemeieri

obiective ale răspunderii penale pentru cauzarea daunelor ordinii de drept, cu concepţia pedepsei

drept plată pentru răul produs.

Aşadar, datorită unor raţiuni de ordin istoric, dreptul englez a cunoscut o dezvoltare aparte,

independent de sistemul juridic romanist. Drept consecinţă principală a acestei evoluţii, dreptul

anglo-saxon nu cunoaşte clasificările sau definiţiile din dreptul de tradiţie romanistă, nici principiile

rezultate din baza comună a sistemelor de drept continentale. Spre deosebire de modelul

continental, baza dreptului englez este jurisprudenţa (the common law). De aceea, sunt destul de

greu de decelat anumite principii sau reguli de aplicabilitate generală, atâta timp cât jurisprudenţa se

rezumă la a da rezolvare unor cazuri concrete, astfel încât o prezentare a unei instituţii de drept

englez nu poate fi decât incoerentă. În loc de cod penal, în Anglia funcţionau şi mai funcţionează o

mare parte de legi penale, care au fost adoptate încă începând cu sec. XIV. Cea mai veche lege din

cele care funcţionează şi la ora actuală este Legea despre trădarea de patrie din 1351.

După modul în care au fost create, există două tipuri de infracţiuni: infracţiuni create de către

jurisprudenţă, numite common law crimes, categorie în care intră cea mai mare parte a infracţiunilor

şi infracţiuni prevăzute în legi ale Parlamentului (statutory crimes). În prima categorie se regăsesc

toate faptele considerate infracţiuni în dreptul natural – omor, furt, viol, trădare etc., numite true

crimes159, în timp ce în categoria celor create de legiuitor se regăsesc faptele care, în mod natural, 1 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 651-655. 2 Гравский Г.В., op. cit., p. 502. 3 Батыров С.И., op. cit., p. 264.

Page 43: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

43

nu ar fi infracţiuni sau care au apărut în urma progresului tehnologic, precum infracţiunile de

mediu, cele privind asigurările etc.

O altă clasificare a infracţiunilor se face din punct de vedere al modalităţii de răspundere.

Astfel, există infracţiuni de răspundere obiectivă – strict liability – infracţiuni de răspundere pentru

fapta altuia – vicarious liability – şi infracţiuni de răspundere pentru fapta proprie culpabilă.

Infracţiunile de răspundere obiectivă se caracterizează prin faptul că nu trebuie să se probeze

nici un fel de element subiectiv din partea făptuitorului, fiind suficientă pentru existenţa infracţiuni

comiterea acţiunii sau inacţiunii incriminate (de exemplu, conducerea unui autovehicul fără a avea

asigurare de răspundere civilă). Răspunderea obiectivă nu apare decât rareori în cazul infracţiunilor

din common law, în schimb, este destul de frecventă în cazul statutory crimes, Parlamentul având

puterea de a decide în raport de fiecare infracţiune pe care o creează, dacă răspunderea va fi

obiectivă sau bazată pe culpă1. Răspunderea pentru fapta altuia este admisă în dreptul englez, fiind

destul de des întâlnită. Ea vizează, de regulă, doar infracţiunile de răspundere obiectivă. Spre

exemplu, pentru conducerea unui autovehicul fără a avea revizia tehnică făcută la timp şi cu

defecţiuni la sistemul de frânare, au fost condamnaţi atât şoferul, cât şi patronul său.

Infracţiunile de răspundere personală presupun un element subiectiv – mens rea crimens. Încă

din secolul al XIX-lea, s-a stabilit răspunderea obiectivă sau indirectă în cazul infracţiunilor numite

true crimes, adică acele care implică probarea unui anumit element subiectiv, numit mens rea2.

Tot în dreptul penal englez, la Curtea cu Juraţi, negarea vinovăţiei se examina ca un privilegiu

al dreptului învinuitului. În cazul învinuirii de infracţiune gravă, tăcerea învinuitului la întrebarea

asupra vinovăţiei, era egală cu recunoaşterea vinovăţiei. În 1792, Parlamentul a emis un act special

despre faptul publicării editurii „calomnioase”, dar şi despre învinuirea sau neînvinuirea învinuitului

în corespundere cu prezentările acestora despre politica de calomnie. Asemenea tipuri de învinuire3

erau înaintate autorilor şi redactorilor de ediţie.

Însă, existau şi cazuri când nu erau aplicate pedepse destul de grave, juraţii îndreptăţindu-i

destul de des pe acei vinovaţi4.

În ceea ce priveşte concepţiile generale despre vinovăţia penală din dreptul românesc în

perioada modernă susţinem că atitudinea psihică a infractorului faţă de fapta infracţională – în

sensul ei actual – era exprimată în unele texte incriminatorii din perioada modernă prin expresii de

tipul: cu ştiinţă, cu bună ştiinţă, cu bună ştiinţă şi voinţă, de rea întrebuinţare, cu neştiinţă, cu voinţă,

cu rea voinţă, fără voinţă, fără voie, adică din nedibăcie, din nesocotinţă, din nebăgare de seamă, din

nepăzirea sau neîngrijirea regulamentelor, cu cugetare, cu rea cugetare, cu cuget viclean, cu cuget 1 Kenel Ph., La responsabilité penale despersonnes morales en droit anglais // Revue de Droit penal et criminologie nr. 1/1995, p. 46-47. 2 Streteanu, Florin, Chiriţă, Radu, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti, Ed. „ROSETI”, 2002, p. 32-39. 3 Гравский Г.В., op. cit., p. 502. 4 Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М., Курс уголовного права, Общая часть, Том 1, Москва, 1999, с. 539.

Page 44: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

44

rău, cu preacugetare, cu rea credinţă, cu scopul, din neglijenţă etc.

În prima jumătate a secolului XX cercetarea ştiinţifică a conţinutului infracţiunii a înregistrat

unele progrese în domeniul vinovăţiei, însă nu s-au ridicat la nivelul exigenţelor acelei epoci.

Existenţa unei astfel de situaţii a fost relevată în teoria dreptului penal român de către profesorul Ion

Tanoviceanu1, care constată că analiza intenţiei şi rolul ei în acţiunile omeneşti a fost mai bine

făcută de autorii vechi şi în special de Aristotel, decât de cei moderni.

În continuare, vorbind despre elementul imaterial „dolos” ori „culpas”, acelaşi autor

menţionează că atât dolul, cât şi culpa intră în noţiunea generală de „culpabilitate” sau „vinovăţie”2.

De asemenea, s-a mai susţinut că Codul penal din anul 1937, prezentat ca o sinteză a principiilor

consacrate de ştiinţa penală modernă şi a progreselor legislative şi jurisprudenţiale nu ne oferă

posibilitatea să constatăm progrese legate de conceptul vinovăţiei penale3.

Contradicţia dintre aşezarea normelor cuprinse în art. 126 Cod penal, sub Titlul VII „Cauzele

care apără de răspundere penală sau micşorează” şi explicaţiile date cu privire la originea textului,

reflectă o vădită rămânere în urmă şi nicicum un progres în cercetarea ştiinţifică a vinovăţiei

penale. Din textul art. 126 al Codului penal din 1937 nu se poate desprinde o altă concluzie decât

aceea că intenţia şi culpa constituiau asemenea cauze.

Cu toate acestea, atât din explicaţiile date asupra originii textului, cât şi din comentariul

acestui articol rezultă că intenţia (dolul) şi culpa erau considerate ca forme ale „elementului

subiectiv” al infracţiunii. Noţiunea de „vinovăţie” n-a fost folosită şi definită în Codul penal

anterior, iar intenţia şi culpa ca forme ale vinovăţiei nu erau explicate şi definite în mod expres ca în

prezent. Totuşi, s-au păstrat unele legături de continuitate a expresiilor, cel puţin în exprimarea

înţelesului vinovăţiei penale sau a formelor acesteia, cum ar fi, de exemplu, expresiile „cu ştiinţă” şi

„cu rea-credinţă”, folosite atât în unele norme incriminatorii din codurile penale anterioare, cât şi în

unele norme penale din vechile izvoare de drept. Aceste expresii se mai întâlnesc şi în Codul penal

din 1969. Expresia „cu ştiinţă” este folosită în normele părţii speciale a Codului penal ce

incriminează abuzul de serviciu contra intereselor persoanelor; abuzul de serviciu contra intereselor

obşteşti; neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă şi falsul

intelectual. De asemenea, expresia „cu rea credinţă” este folosită în normele părţii speciale a

Codului penal care incriminează gestiunea frauduloasă şi abandonul de familie. În reglementările

menţionate, prin folosirea expresiilor „cu ştiinţă” şi „cu rea credinţă” s-a urmărit să se arate că

latura subiectivă nu poate fi decât forma intenţiei.

În anul 1845 a fost adoptat noul Cod penal în Ţara Românească, unde deja a fost făcută

deosebirea dintre contravenţie şi infracţiune. Schimbările majore din societate şi influenţa iluministă 1 Tanoviceanu I., Curs de drept penal, Vol. I, Bucureşti, 1912, p. 326. 2 Ibidem, p. 328. 3 Djuvara M., Un cuvânt înainte, în Codul penal adnotat, Vol. I, Bucureşti, 1936, p. 3-5.

Page 45: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

45

a Occidentului reclamau cu acuitate crearea unui Cod penal eficient şi inovator.

În aceste reglementări, drept atenuante legate de aspectul subiectiv se considerau următoarele

forme: uşurinţa sau temeritatea, starea de afect ş.a. Mai existau şi altele, cum ar fi constrângerea sau

legitima apărare, bază pentru înlăturarea discernământului fiind considerate întâmplarea,

minoritatea de la 10 şi până la 12 ani alternativ, demenţa, debilitatea, greşala, constrângerea, puterea

de nedepăşit, pierderea memoriei etc. Latura subiectivă se împărţea în: a) intenţie plănuită din timp,

b) intenţie nepremeditată sau provocată şi imprudenţa: a) imprudenţă ale cărei consecinţe puteau fi

prevăzute, b) imprudenţă ale cărei consecinţe nu puteau fi prevăzute.

Mai târziu, în Ţara Moldovei a apărut Condica criminală din 1850-1852, introdusă de Barbu

Ştirbei. Ea aduce elemente modernizatoare şi în dreptul penal al Ţării Româneşti. Aceasta a fost

inspirată de reglementări moderne ale timpului, cum ar fi Codul penal francez (1810) şi Codul penal

prusian (1851).

De fapt, nici în această reglementare noţiunile de vinovăţie sau de vină nu aveau sensul de

astăzi1. De exemplu, la art. 167 era definită noţiunea de faptă criminalicească: „Faptă

criminalicească este o faptă oprită de pravilă”2. Iar în art. 168 se face o caracterizare suplimentară a

noţiunii: „De obşte, faptele sunt supuse cercetării criminaliceşti, când săvârşitorul se dovedeşte

călcător al pravilei, cu scop rău şi cu voinţă şi hotărâre rea, spre a săvârşi dinadins o faptă oprită sau

a nu face cele poruncite de către pravilă”3.

În Legea Ţării prin furt se înţelegea însuşirea pe nedrept a unui lucru străin cu intenţie de

îmbogăţire. Continuând tradiţia română şi deosebindu-se de vechiul drept germanic, pentru care

vinovăţia rezultă din fapta materială păgubitoare, independent de intenţie, dreptul penal românesc

deosebea infracţiunile intenţionate de cele neintenţionate. Spre deosebire de alte ţări, unde toate

infracţiunile, în afară de trădarea de patrie şi dezertarea, erau considerate delictele private, la români

erau considerate ca fiind prin excelenţă, de drept public, aşa încât dispoziţiile penale sunt formulate

pe baza unor principii moderne, iar infracţiunile erau numite vini sau greşeli4.

În cadrul bogatei activităţi legislative desfăşurate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza,

s-a elaborat şi codul penal român, redactat în 1864 şi pus în aplicare la 1 mai 1865, la întocmirea

căruia s-a ţinut cont de codul penal francez din 1810 şi de codul penal prusian din 1851, fără a fi

neglijate dispoziţiile Condicii criminaliceşti cu procedura ei din Moldova (1820, 1826). Legiuitorul

moldovean s-a inspirat şi din codul penal austriac din 1803, care, în mare parte, corespunde

caracteristicilor de cod penal modern5.

În această legiuire se făceau referiri la aşa concepte ale dreptului penal, cum ar fi: 1) 1 Ionescu-Musecel P., Istoria dreptului penal român, Bucureşti, Ed. „Pedagogică şi didactică”, 1978, p. 117-118. 2 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Ed. „Universul”, 1993, p. 174. 3 Ionescu-Musecel P., op. cit., p. 123. 4 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., (1), p. 132. 5 Tanoviceanu I., op. cit., p.148.

Page 46: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

46

infracţiune ca o faptă (acţiune sau inacţiune); 2) fapta săvârşită cu vinovăţie; 3) aspectul ilegalităţii

infracţiunii.

De altfel, în legislaţia penală şi în doctrina penală românească a acelor timpuri o atenţie

deosebită s-a acordat intenţiei – element constitutiv al infracţiunii. Se mai cunoaşte în acest fel că

infracţiunile intenţionate erau pedepsite mai grav decât cele neintenţionate1.

Exemple tipice de aplicabilitate a vinovăţiei penale ale acelor timpuri ne pot servi

reglementările capitolului al treisprezecelea din partea a doua a Condicii criminaliceşti, care purta

denumirea de „Punerea pe foc sau aprindere”, alcătuit din trei articole (art. 234-236), în cadrul

cărora sunt reglementate amănunţit condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanei pentru

incendierea averii străine. Iar la art. 234 se menţiona: „dacă cineva dinadins va pune pe foc, ca să

ardă casa cuiva sau alt acaret, măcar de se va întâmpina şi primejdia focului, cu toate aceste va cade

supt vinovăţia criminalicească pentru cutezarea faptei”2. Aşadar, în acest articol este stabilită

răspunderea penală pentru „punerea pe foc dinadins”, adică pentru o incendiere intenţionată.

Prezenta normă penală are un caracter determinativ: în ea doar se determină noţiunea componenţei

de incendiere intenţionată, fără a fi indicată sancţiunea pentru această faptă penală, aşa încât,

conform dispoziţiei art. 234, mai putem constata că legiuitorul a deplasat momentul de consumare a

infracţiunii examinate la etapa de tentativă, iar preîntâmpinarea „primejdiei focului” nu este

prevăzută ca o împrejurare care exclude vinovăţia făptuitorului. Se încheie tema incendiilor

intenţionate cu art. 236, în care se menţiona: „dacă cineva din orice scop rău, va da foc lucrurilor

sale şi prin acea faptă se vor aprinde şi lucrurile altuia, atuncea unul ca acela va cădea supt

vinovăţia criminalicească şi se va pedepsi cu bătăi şi cu închidere în temniţă”3.

La art. 357-364 sunt descrise, într-un mod excesiv de cazuistic, modalităţile de incendiere

intenţionată a averii străine4. Astfel, incendierea se va considera intenţionată, dacă aceasta va fi

săvârşită în vreuna din aceste împrejurări. Trebuie să mai remarcăm faptul că faţă de Manualul lui

Andronache Donici, care penaliza fapta respectivă cu pedeapsa capitală, s-a produs o îmblânzire a

regimului sancţionator.

Referitor la deteriorarea căilor ferate săvârşită cu intenţie, se menţionează că acest fapt putea

fi sancţionat chiar cu muncă silnică pe viaţă (art. 370 Cod penal din 1865). Pe când aceeaşi faptă

penală, dar comisă din imprudenţă, atrăgea aplicarea închisorii de la 2 luni până la 2 ani (art. 371

Cod penal din 1865)5.

În acest cod era deja cunoscut şi conceptul de favorizare a infractorilor care era sancţionată.

Prin favorizare se înţelegea primirea, păstrarea sau vânzarea bunurilor dobândite prin furt sau jaf. 1 Firoiu, Dumitru V., op. cit., p. 238. 2 Криминалъная кондика, Изд-во «Жессу», Албанская типография, 1838, с. 58. 3 Ibidem, p. 59. 4 Hamangiu C., Codul general al României. Legi uzuale, Vol. I, Bucureşti, 1958, p. 847-849. 5 Ibidem, p. 851.

Page 47: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

47

Iar dacă persoana învinuită într-o asemenea cauză îşi recunoştea vina în urma torturii la care era

supusă, ea plătea amendă victimei, iar după aceasta era încredinţată chezaşilor, în lipsa acestora,

vinovatul era condamnat la închisoare1.

În Transilvania, au perindat o mulţime de legislaţii penale datorită evenimentelor istorice ale

acelor timpuri. Printre acestea Codul penal austriac din 1803 s-a extins în Transilvania din 1849, iar

între 1852-1880 s-a aplicat Codul penal austriac din 1852. Codul penal maghiar pentru crime şi

delicte a fost pus în aplicare în Ungaria la 1 septembrie 1880, extinzându-se ulterior şi asupra

Transilvaniei. Printre acestea un loc aparte la ocupat Novela penală, aplicabilă din 1908.

Referitor la vinovăţia penală menţionăm că intenţia se subîmpărţea în una premeditată şi

spontană. De asemenea, se deosebea şi intenţia săvârşită cu sânge rece de cea săvârşită în stare de

afect. În aşa fel, legea acelor timpuri mai prevedea şi pedeapsă pentru vinovăţia neintenţionată,

adică în forma imprudenţei.

În pofida acestor menţiuni, Senatul se conducea în practică de principiul răspunderii obiective.

Răspunderea penală era una aplicabilă doar pentru faptul săvârşirii infracţiunii, cu toate că vinovăţia

propriu-zisă pentru acea faptă lipsea.

După punerea în aplicare a Constituţiei imperiale din 26 februarie 1861, şi pentru Bucovina s-

au pus aceleaşi probleme ca şi pentru Transilvania. Adică au apărut probleme referitoare la

organizarea lor ca şi componente autonome ale Imperiului austriac. De fapt, pentru Bucovina

problema centrală era de a-şi menţine autonomia ca Ducat.

În 1903 a intrat în vigoare noul Codice, format din 37 de capitole şi 687 articole, numărul

conţinuturilor infracţionale constituind 615, în care infracţiunile se clasificau, după pedeapsa

aplicată, în crime, delicte şi contravenţii.

Codul penal respectiv formula noţiunea de infracţiune ca acţiune sau inacţiune doloasă

(vinovată). În partea generală şi partea specială se făceau delimitări ale înţelesului infracţiunii din

intenţie şi imprudenţă. În noua condică, infracţiunile nu se divizau în intenţionat premeditate şi

spontane. Imprudenţa era însă tratată sub două forme: forma sineîncrederii şi neglijenţei. Omorul cu

intenţie directă era socotit drept cea mai gravă infracţiune2. Codul nu conţinea pedepse corporale

sau de mutilare şi nici pedeapsa cu moartea.

Despre acest Cod penal român se susţinea că era cea mai blândă lege penală din Europa acelor

timpuri, fiind elogiat de specialişti şi oameni de ştiinţă.

După întemeierea în 1918 a României Mari, s-a creat o situaţie nouă în domeniul dreptului

penal, fiind la acel moment în vigoare o pluralitate de legislaţii3, cum ar fi Codul penal ungar din

1878 şi Codul penal austriac din 1852 (în Transilvania şi, respectiv, în Bucovina). Unificarea 1 Hamangiu C., op. cit., p. 240-242. 2 Aramă, Elena, op. cit., p. 109-110. 3 Dongoroz, Vintilă, op. cit., p. 80-90.

Page 48: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

48

legislativă în domeniul dreptului penal a fost înfăptuită atât prin extinderea în 1919 asupra

Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei a Codului penal din 1865, cât şi prin lucrările în vederea

întocmirii unui Cod penal şi de procedură penală nou. Numai într-o singură provincie din cele

reunite, cum ar fi Basarabia, legea penală din vechea Românie a fost extinsă din 1919. Aşa încât, tot

din 1919 s-a adoptat un început de cod penal, care urma să unească practica judecătoriilor şi a

tribunalelor. Codul penal şi legislaţia ulterioară în materie au mai reglementat şi alte instituţii ale

dreptului penal: corecţionalizarea, recidiva, cumulul de infracţiuni, graţierea, amnistia, reabilitarea

etc. În partea a doua, acest cod reglementa în detaliu o serie de infracţiuni după criteriul obiectului.

În Codul penal român din 19371, denumit şi „Carol al II-lea”2, deşi era dominant curentul

favorabil al şcolii pozitiviste, a mai fost influenţat, chiar într-un mod principal, de teoriile şcolii

penale neo-clasice, care pledau în favoarea efectului intimidant al pedepsei, pentru renunţarea la

măsurile alternative închisorii şi pentru limitarea strictă a sferei de incidenţă a liberării condiţionate.

Aşezarea noii legislaţii penale pe baza codurilor europene, adoptate după primul război mondial,

rămas în stadiu de proiect, se consideră o soluţie de ordin teoretic mai favorabilă operei apărării

societăţii româneşti contra criminalităţii.

Astfel, în privinţa aspectului subiectiv al infracţiunii acest cod reieşea din responsabilitatea

penală pentru vină penală. În aplicarea sancţiunii, Codul lua în consideraţie persoana infractorului şi

gradul de pericol social. Sub influenţa ideilor noi ale Asociaţiei Internaţionale de Drept penal,

Codul conţinea măsuri de siguranţă în vederea înlăturării recidivei, cum ar fi suspendarea pedepsei

şi eliberarea condiţionată. Minorului responsabil (între 15 şi 18 ani) i se aplicau măsuri de siguranţă.

Prin reabilitarea condamnatului şi ştergerea pedepselor din cazier se urmărea scopul reintegrării

condamnaţilor în societate. Vorbind despre elementul imaterial „dolus” ori „culpas”, acelaşi autor

menţionează că atât dolul, cât şi culpa, intră în noţiunea generală de „culpabilitate” sau

„vinovăţie”3. Astfel, deşi a prezentat o sinteză a principiilor consacrate de ştiinţa penală modernă şi

a progreselor legislative şi jurisprudenţiale4, nici acest cod nu ne oferă posibilitatea să constatăm

aspectul emancipat al vinovăţiei penale.

1.4 VINOVĂŢIA PENALĂ, MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIONAL ÎN LEGISLAŢIA

PENALĂ CONTEMPORANĂ ŞI ÎN NOILE LEGISLAŢII PENALE

În primul cod penal al fostei Republicii Sovietice Federative Ruse din anul 1922, vinovăţia

penală era stipulată la art. 11, în care se menţiona că aplicând pedeapsa penală pentru infracţiunea

comisă, judecata ţine cont de caracterul intenţionat al acesteia, adică dacă făptuitorul a prevăzut 1 Codul penal român // Monitorul Oficial al României, nr. 65/1936. 2 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., (1), p. 267. 3 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., (1), p. 328. 4 Djuvara M., op. cit., p. 4 -5.

Page 49: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

49

consecinţele actului infracţional (le-a dorit sau le-a admis în mod conştient). Aşadar, codul ne

aminteşte doar despre una dintre formele vinovăţiei – intenţia sau caracterul intenţionat al faptelor

infracţionale. Ulterior, în Codul penal al Federaţiei Ruse din 1926, la art. 10 se prevedea că

persoana a acţionat intenţionat, adică a prevăzut survenirea consecinţelor.

Astfel, ambele coduri penale la care ne-am referit conţineau numai o formă de vinovăţie -

intenţia. Vinovăţia în corelaţie cu intenţia era apreciată numai în raport cu atitudinea psihică a

persoanei faţă de consecinţele acţiunilor sale, nefiind încă specificat dacă fapta intenţionată poate

avea un caracter premeditat sau spontan1.

Pentru prima dată vinovăţia sub formă de intenţie şi imprudenţă a apărut în teoria dreptului

penal sovietic în anul 1952, unde se preciza că numai în caz dacă este clarificată intenţia sau

imprudenţa persoanei care a comis o faptă social-periculoasă, i se poate aplica o pedeapsă penală,

remarcându-se, totodată, că stabilirea laturii subiective a acţiunii infractorului este o condiţie

obligatorie pentru calificarea justă a infracţiunii. Renumitul penalist rus A. Tranin2 a propus ca

vinovăţia să fie considerată nu numai un element al infracţiunii, ci şi ca o bază subiectivă a

răspunderii penale.

Astfel, făcându-se bilanţul dezvoltării legislaţiei penale sovietice privind definirea vinovăţiei,

s-a apreciat că va fi trasă la răspundere penală şi pedepsită numai persoana vinovată de săvârşirea

infracţiunii, adică persoana care a comis în mod intenţionat sau din imprudenţă o faptă social-

periculoasă prevăzută de legea penală, este responsabilă de acţiunile sau inacţiunile sale şi de

consecinţele survenite. În realitate, aceasta presupune existenţa unei relevanţe sociale şi juridice

pentru individ3.

Încă în primele decrete ale puterii sovietice nu era acceptată aşa-numita răspundere obiectivă,

adică răspunderea fără vinovăţie pentru cauzarea unei consecinţe prevăzute de legea penală4.

Judecătoria Supremă a fostei URSS, analizând unele situaţii privind vinovăţia persoanei, atrăgea

atenţie asupra faptului că aceasta nu este o dimensiune psihologică a omului, ci una social-politică5.

Vinovăţia mai era considerată drept o totalitate de împrejurări, care merită, după convingerea

judecăţii sovietice, o notă de apreciere negativă din punct de vedere a societăţii, moralităţii politice

şi a statului6.

1 Florea, Constantin, Vinovăţia şi pedeapsa penală, Chişinău, Ed. „Cartea moldovenească”, 1987, p. 7. 2 Транин А.А., Уголовное право, Часть общая, Москва, 1929, c. 112. 3 Florea, Constantin, op. cit., p. 8. 4 Пионтковский А.А., Учение о преступление, Москва, 1952, с. 306; Пионтковский А.А., Вопросы общей части уголовного права в практике судебно прокурорских органов, Москва, 1954, с. 60. 5 Курс советского уголовного права, Часть общая, Том 1, Ленинград, 1968, с. 406; Курс советского уголовного права, Часть общая, Том 2, Москва, 1970, с. 266. 6 Утевский Б.С., Виновность в советском уголовном праве, Москва, 1950, с. 59, 88, 103; Дурманов Н.Д., Общие основания учения связи в уголовном праве, Москва, 1950, с. 52.

Page 50: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

50

Un alt autor rus, A. Vişinschi1, menţiona că prin vinovăţia obiectivă se presupune un raport

cauzal dintre faptă şi consecinţe, considerând că doar intenţia şi imprudenţa sunt condiţii ale

vinovăţiei, iar motivul şi scopul vor trebui analizate de rând cu persoana vinovatului şi împrejurările

săvârşirii faptei, care doar uneori vor putea să constituie condiţii ale vinovăţiei.

Vinovăţia era considerată ca bază a răspunderii penale „ ... nu numai a celei subiective, dar şi

a unor aspecte obiective ale faptei”2. Clarificarea relaţiilor psihologice erau apreciate ca

insuficiente pentru a descoperi înţelesul de vinovăţie. La subiectul infracţiunii erau importante şi

concretizările asupra raporturilor sociale negative faţă de societatea socialistă3, deşi această opinie a

fost criticată ca având un criteriu suplimentar şi neîntemeiat de apreciere a vinovăţiei, care, de fapt,

nu ar avea o reglementare şi o bază juridică4. Într-un mod formal, pe de o parte, se îngustează

conceptul de vinovăţie, iar, pe de altă parte, i se lărgeşte esenţa, adică este înlocuit criteriul

ideologic cu cel psihologic.

De asemenea, se afirma că vinovăţia mai are ca bază a răspunderii penale şi conştientizarea

caracterului antisocial al faptelor comise5.

În anul 1958 a fost anulat principiul analogiei, după care se aplica răspunderea penală fără

vinovăţie asupra persoanelor declarate social-periculoase, inclusiv asupra rudelor acestora6,

ajungându-se astfel la concluzia că normele dreptului penal sunt de strictă interpretare.

Trebuie de menţionat că Judecătoria Supremă a fostei URSS, începând cu anii 40 ai secolului

trecut, în mod sistematic cerea organelor judecătoreşti ierarhic inferioare respectarea principiului

vinovăţiei. Astfel, în Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a URSS din 1963 se menţiona că

rezultatele social-periculoase, indiferent de gravitatea acestora, vor fi incriminate persoanelor numai

în acele cazuri, când ele au acţionat în raport cu acestea în mod intenţionat sau din imprudenţă7.

După cum vedem din interpretările date pericolului social, acesta, de fapt, îndeplineşte un rol

de „acoperire legală” ale unor componenţe de infracţiuni, care, constituie un element specific de

apreciere a acelei perioade, unde vinovăţia penală justifica conţinutul infracţiunilor politice şi

ideologice, rămânând în continuare un instrument al dreptului8. Acest fapt este observat în perioada

represaliilor istorice, când autorităţile diferitelor timpuri condamnau deschis oameni nevinovaţi şi

incomozi (cum ar fi situaţiile inchiziţiei, revoluţiile impuse, fascismul, stalinismul, puciurile

1 Вишинский А.И., Несколько вопросов из науки уголовного права // Советское государство и право, № 4, Москва, 1953, с. 136. 2 Угрехилидзе А., Уголовный закон и практика теоретического моделирования, Москва, 1987, с. 43. 3 Тихонов К.Ф., Субъективная сторона преступления, Саратов, 1967, с. 65. 4 Филиановский И.Г., Курс советского уголовного право, Часть общая, Том 1, Москва, 1979, с. 408. 5 Якушин В.И., Ошибка и значение ее установления в уголовном праве, Казань, Изд-во Казанского Университета, 1988, с. 18. 6 Исаев И., История государства и права Росии, Москва, Изд-во «Юристъ», 2000, с. 408.

7 Cборник постановлений Пленyмa Bepxoвнoго Совета CCCP (1924-1970 гг.), Mосква, 1972, c. 20. 8 Пионтковский А.А., Вопросы общей части уголовного права в практике судебно-прокурорских органов, op. cit., p. 60.

Page 51: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

51

militare etc.), unde nu se declara deschis principiul răspunderii persoanelor nevinovate1.

Deşi în literatură se întreprindeau un şir de măsuri de justificare a răspunderii obiective din

punct de vedere teoretic2, totuşi, autorităţile oficiale aplicau răspunderea doar persoanei vinovatului.

Or, declararea acestui principiu în aceste situaţii îndeplinea un rol de „acoperire legală”.

Atragerea persoanelor nevinovate la răspundere penală era rezultatul greşit al probelor

acumulate. Însă, în practica organelor de drept erau răspândite pe larg activităţi de „obţinere” a

recunoaşterii vinovăţiei. Tendinţa de a impune victima să recunoască faptul comiterii unei

infracţiuni dădea posibilitatea de a respecta, în mod formal, principiul vinovăţiei.

Fiind înlăturat principiul analogiei, s-a conturat principiul individualizării răspunderii şi

pedepsei penale în corespundere cu gradul de vinovăţie. De asemenea, a fost anulat, cel puţin la

nivel teoretic, principiul răspunderii penale obiective3.

În Republica Moldova, până la adoptarea codului penal al RSSM din 1 iulie 1961, se aplicau

Bazele legislaţiei penale ale URSS, adoptate în 1924, iar în 1958 Sovietul Suprem al URSS a

adoptat Bazele legislaţiei unionale a Republicilor Unionale. În această perioadă, în RSSM se

aplicau codurile penale ale fostei RSS Ucrainene. Această aplicare temporară a durat până la

adoptarea codurilor (inclusiv a celui penal) RSSM. În 1957, republicilor unionale li s-a permis

adoptarea propriilor coduri, care urmau să fie alcătuite reieşind din bazele legislaţiei unionale. În

aşa fel, conform bazelor legislaţiei penale, a fost elaborat Codul penal al RSSM, care a fost pus în

aplicare la 1 iulie 1961, urmând, în aşa fel, principiile Bazelor.

Vinovăţia penală reieşea din principiul responsabilităţii doar pentru comportamentul ilegal.

Analogia, adică pedepsirea persoanei pe cale penală pentru o faptă care nu este sancţionată de

legislaţie, dar are o asemănare cu cele descrise în ea, nu se mai permitea. Pentru prima dată, în

1958, în legislaţia penală sovietică s-a stabilit principiul legalităţii incriminării. Consolidarea

legalităţii s-a exprimat, înainte de toate, în construirea precisă a normei privind temeiurile

răspunderii penale. Art. 3 prevedea în mod expres că răspunderii şi pedepsei penale este supusă

numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii, adică persoana care a săvârşit intenţionat sau din

imprudenţă o faptă social-periculoasă prevăzută de legea penală4, iar infracţiune era considerată

doar fapta ce era prevăzută expres de legislaţia penală5.

La articolul 3 din partea generală a Codului penal s-au definit temeiurile răspunderii penale,

1 Лунеев В.В., Предпосылки объективного вменения и принцип виновной ответственности // Советское государство и право, № 9, Москва, 1992, c. 54-61. 2 Староселский Я.В., Принципы построения в проллетарском государстве // Революция и право, №2, Москва, 1927, с. 85. 3 Исаев И., op. cit., p. 408. 4 Сборник законов СССР 1938-1967, Tом 2, В журналe «Известия», Москва, 1968, с. 425. 5 Aramă, Elena, op. cit., p. 191-192.

Page 52: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

52

unde se menţiona că răspunderii penale şi pedepsei este supusă numai persoana vinovată de

săvârşirea infracţiunii, adică persoana, care a săvârşit intenţionat sau din imprudenţă o faptă social-

periculoasă prevăzută de legea penală. Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei

infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale decât în baza unei sentinţe a instanţei judecătoreşti

şi în conformitate cu legea.

Iar la art. 8 din titlul al doilea, intitulat „Infracţiuni”, se definea infracţiunea săvârşită cu

intenţie. Astfel, infracţiunea se consideră săvârşită cu intenţie, dacă persoana care a săvârşit-o îşi

dădea seama de caracterul social-periculos al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei

social-periculoase şi le-a dorit sau admitea în mod conştient survenirea acestor urmări. Respectiv, la

art. 9 se menţiona că infracţiunea se consideră săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a

săvârşit-o a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor social-periculoase ale acţiunii sau inacţiunii

sale, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate sau n-a prevăzut posibilitatea

survenirii unor asemenea urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

În România, datorită particularităţilor creării noului sistem de drept, deşi a fost în vigoare până

la 1 ianuarie 1969, Codul penal din 1937 a rămas, practic, nemodificat până la adoptarea celui din

anul 1968. Oricum, o modificare substanţială i s-a adus în 1948, când a fost publicat într-o nouă

ediţie cu modificările intervenite ulterior, care au introdus noi reglementări ale instituţiilor de drept

penal.

În legislaţia penală a României din 1941 se aplica pe larg principiul analogiei. În 1947 a fost

exclusă pedeapsa cu moartea, iar pentru cazuri excepţionale a fost restabilită în 1950. În 1948, noile

reglementări ale instituţiilor de drept penal au transformat conţinutul normativ al Codului penal,

care s-a realizat prin aşezarea tuturor reglementărilor penale pe concepţia materialistă a infracţiunii,

care a fost apreciată drept o faptă socialmente periculoasă săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de

legea penală.

În anul 1958 a fost anulat principiul analogiei şi a fost conturat principiul individualizării

răspunderii şi a pedepsei penale în corespundere cu gradul de vinovăţie. Astfel, a fost anulat

principiul răspunderii penale obiective, după care se aplica răspunderea penală fără vinovăţie asupra

persoanelor declarate social-periculoase, inclusiv asupra rudelor acestora.

Ulterior, la 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare noul Cod penal român, în care erau reflectate

trei principii fundamentale: democratismul, umanismul şi legalitatea. Referitor la vinovăţia penală,

definită la art. 17, aceasta era considerată drept o trăsătură esenţială a infracţiunii. Iar în prevederile

art. 19 Cod penal român din 1969 se reglementau formele vinovăţiei, după care se stabileau şi

regulile sau elementele diferitor forme de vinovăţie în cazul fiecărei fapte penale săvârşite. Aceste

reglementări au reprezentat un salt calitativ în raport cu reglementările anterioare.

În definiţia legală a art. 19 Cod penal român, se menţiona că vinovăţia exista când fapta care

Page 53: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

53

prezintă pericolul social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

Referindu-ne la izvoarele dreptului penal englez, acestea sunt precedentele judiciare şi

statutele (Legislaţia Parlamentului). Actualmente, multe probleme ale dreptului penal au primit

reglementare pe cale legislativă. Astfel, în 1972, Palata lorzilor (care este şi Curtea Supremă de

Justiţie a Marii Britanii) a adoptat o hotărâre privind reglementarea în mod expres a tipurilor

concrete de infracţiuni1. Aceasta, însă, nu înseamnă că precedentul judiciar şi-a pierdut valoarea sa

în Marea Britanie.

În dreptul penal englez şi american dovada infracţiunii şi a vinovăţiei din punct de vedere

legal este însoţită de o serie de excepţii. Dacă apărarea poate pretinde o excepţie, atunci ea neagă un

„element al crimei” şi instanţa, în asemenea cazuri, are o bază solidă pentru a transfera elementul

respectiv în sarcina acuzării.

Factorul decisiv în elaborarea unei teorii unice a sarcinii probei în procesul penal îl constituie

perceperea vinovăţiei morale drept condiţie inerentă a răspunderii penale. La sfârşitul secolului al

XIX-lea atât dreptul german, cât şi cel anglo-american, examinau procesul penal în stilul de gândire

înrădăcinat în litigiile civile. O asemenea dezvoltare paralelă indică faptul că momentul de

reformare a sistemelor procedurale transcede la fel ca şi anumite politici naţionale. Bunăoară, în

SUA se aplică deja codificarea legislaţiei penale ca izvoare oficiale ale acesteia, printre care izvorul

principal îl constituie Constituţia SUA din 1787.

În mod tradiţional, doctrina caracterizează faptele infracţionale prin două trăsături exprimate

în cuvinte latine: „actus reus” (ceea ce ar însemna activitate infracţională) – element obiectiv al

infracţiunii şi „mens rea” (stare de vinovăţie a psihicului) – element subiectiv al infracţiunii. Studiul

acestor elemente are importanţă atât în dreptul penal al SUA, cât şi în cel englez, precum şi în

legislaţiile penale ale altor ţări din sistemul romano-germanic.

„Actus reus” este tratat drept un comportament volitiv, care se exprimă în norma acţiunii şi

inacţiunii, prin care s-a produs un rezultat prejudiciabil sau o stare de pericol la producerea lui.

Acest concept al „activităţii evidente” constituie un element obligatoriu pentru ca în continuare

persoana să fie recunoscută sau apreciată ca una vinovată.

Determinarea elementului „mens rea” (mintea sau sufletul infracţiunii) constituie o procedură

mult mai anevoioasă. Deseori, acest element psihic al comportamentului infracţional se exprimă în

legislaţiile penale prin următoarele termene: „intenţionat”, „prin imprudenţă” sau „prin

înşelăciune”. Acest element al infracţiunii se aseamănă foarte mult cu vinovăţia infractorului. În

dreptul penal anglo-saxon, la determinarea şi aprecierea infracţiunii, acest element poate lipsi,

deoarece, potrivit actualelor legislaţii şi practici judiciare, vinovăţia nu se consideră element

1 Козочкин И.Д., Новое уголовное законодательство в зарубежных странах // Вестник труда, № 2, Серия «Юридические науки», Москва, 1997, с. 69-70.

Page 54: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

54

obligatoriu al infracţiunii.

Astfel, în dreptul penal al SUA şi al Marii Britanii, dar şi într-un şir de alte state ale

respectivului sistem, există o răspundere „certă” şi „absolută”, la conturarea căreia nu este necesară

stabilirea şi aprecierea vinovăţiei, suficientă şi necesară fiind constatarea aspectului „material” sau

„faptic” al activităţii infracţionale. Cu alte cuvinte, acesta nu este altceva decât o formă a

imputaţiunii obiective statuată în mod legal.

Aşadar, printre infracţiunile cu o răspundere „certă” şi „absolută” sau cu o răspundere

obiectivă se enumără: comercializarea sau contrafacerea produselor alimentare necalitative,

infracţiuni privind păstrarea sau comercializarea substanţelor narcotice, toxice sau cu efect

euforizant, infracţiuni de încălcare a regulilor securităţii de transport, infracţiuni care atentează la

ordinele poliţieneşti etc.

În dreptul penal al SUA se poate constata o deviere de la tradiţia aprecierii infracţiunilor prin

prisma criteriilor tradiţionale „actus reus” şi „mens rea”. Bunăoară, Codul Penal model al statului

New York din 1962 a propus legislaţiilor penale ale celorlalte state o altă formulă de tratare a

infracţiunilor, prin care trăsătura obiectivă caracteristică infracţiunilor s-ar realiza prin prisma

câtorva elemente: comportament, rezultat şi alte elemente de însoţire sau caracteristice acesteia, iar

latura subiectivă a infracţiunii – să fie descrisă în raport cu fiecare normă de incriminare şi

determinată sau apreciată în raport cu fiecare element material sau obiectiv al unui fapt infracţional

incriminat1.

Spre deosebire de dreptul penal englez (în care se cunosc trei forme de vinovăţie: intenţia,

imprudenţa şi neglijenţa), în dreptul penal al SUA vinovăţia penală este tratată prin prisma a patru

forme şi anume: infracţiuni comise cu un anumit scop, cu conştiinţă, din imprudenţă şi din

neglijenţă. Toate acestea se vor aprecia în raport cu fiecare dintre elementele obiective sau materiale

ale faptei infracţionale: comportament, elemente de însoţire sau caracteristice faptei infracţionale şi,

respectiv, rezultatul infracţiunii2.

În actualul Cod penal francez, ca şi în alte legislaţii penale, nu se defineşte noţiunea de

infracţiune, aceasta fiind lăsată pe seama doctrinei. Însă, majoritatea autorilor apreciază drept

infracţiune fapta ce se caracterizează prin următoarele trăsături specifice: elementul material (adică

acţiunea sau inacţiunea), legal (incriminarea sau prevederea faptei de către legislaţia penală),

psihologic (responsabilitatea şi vinovăţia), antijuridicitatea faptei (adică lipsa vreunei cauze care

înlătură caracterul penal sau justificativ la comiterea respectivei fapte)3.

Aşadar, în dreptul penal francez, construcţia vinovăţiei se edifică pe baza unui înţeles larg a 1 Курс уголовного права, Часть общая, Том 1, Под редакции Н.Ф. Кузнецовой и И.М. Тяжковой, Москва, Изд-во «Зерцало», 1999, с. 553. 2 Newman, Donald J., Introduction to Criminal justice, Third edition, New York, Ed. “Random house”, 1997, p. 202. 3 Pradel, Jean, Droit penal general, Paris, Ed. „Cujas”, 1996.

Page 55: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

55

acesteia, prin prisma căruia poate fi caracterizată orice activitate infracţională. Ea constă din simplul

element volitiv, deoarece orice activitate umană constă atât din elemente materiale, cât şi unele

psihice.

Astfel, Codul penal francez reglementează la capitolul „Responsabilitatea penală” răspunderea

penală a persoanei fizice (art. 121-1), apoi a persoanei juridice (art. 121-2), vinovăţia (121-3),

participaţia (art. 121-4; 121-6; 121-7), tentativa (art. 121-5), cauzele de iresponsabilitate sau de

atenuare a responsabilităţii (art. 122-1; 122-8). Deci, în art. 121-1 se menţionează că nimeni nu este

responsabil penal decât de propria sa faptă (elementul material). Prevederile art. 121-3

reglementează că nu există crimă sau delict fără intenţia de a le comite. Legea penală franceză

prevede, de asemenea, că există delict în caz de imprudenţă, neglijenţă sau punere deliberată în

pericol a altei persoane. Aceasta înseamnă că admite şi cea de a doua trăsătură esenţială, adică

existenţa vinovăţiei (elementul moral).

Izvor al dreptului penal german îl constituie Constituţia Germaniei Federative din 1949. Codul

penal german este cel din 15 mai 1871, care a fost modificat esenţial la 10 martie 1987. Totuşi,

dreptul penal german nu este totalmente codificat, deoarece se aplică şi alte acte legislative. După

unirea Germanei Federative cu Germania Democrată la 31 august 1990, pe teritoriul fostei

Germanii Democrate se mai aplică încă unele dispoziţii ale Codului penal din 12 ianuarie 1968.

Actualul Cod penal al Germanei a încetăţenit definiţiile formale ale infracţiunilor. La §11 se

dau unele explicaţii ale termenilor folosiţi în acest cod, după cum urmează: „Activitate ilegală este

considerată aceea prin care se întrunesc elementele incluse în cadrul unui conţinut infracţional,

acesta fiind prevăzut de legea penală”. În doctrina penală, prin infracţiune se înţelege o activitate

ilegală, comisă cu vinovăţie, căreia îi corespund semnele şi trăsăturile uneia dintre infracţiunile

incriminate în legislaţie, fiind una antijuridică sub ameninţarea aplicării sancţiunii penale.

De asemenea, Codul penal german sistematizează în alt mod materia infracţiunii. Astfel, este

definită mai întâi infracţiunea de comisiune şi de omisiune (§13), precum şi instituţia răspunderii

aceluia care acţionează printr-o altă persoană (§ 14); în continuare este reglementată vinovăţia (§15;

§18), eroarea asupra circumstanţelor faptei (§16), eroarea asupra interdicţiei (§17), minoritatea

(§19), alienaţia mintală (§20), responsabilitatea atenuată (§21), tentativa (§§22-24); participaţia

(§§25-31); legitima apărare (§32); starea de necesitate (§§33- 35) etc. Prin urmare, §15 din Codul

penal german prevede că se pedepseşte numai acţiunea intenţionată, dacă legea nu prevede explicit

că se pedepseşte şi acţiunea din culpă.

La 26 mai 1996 a intrat în vigoare noul Cod penal spaniol, adoptat în 1995, care l-a înlocuit pe

cel din 1870. Sursa de inspiraţie pentru acest cod a constituit-o Constituţia Spaniei din 1978. Ar mai

fi de remarcat faptul că în dreptul penal spaniol, de rând cu acest cod, mai funcţionează şi o serie de

Page 56: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

56

alte legi penale speciale1.

Codul penal spaniol cuprinde în reglementările sale definirea acţiunii şi inacţiunii intenţionate

şi din culpă. La art. 10 al Codului se menţionează că drept infracţiuni şi delicte se recunosc acele

acţiuni sau inacţiuni pedepsite de lege comise cu intenţie şi din imprudenţă.

Codul penal italian reglementează în cadrul titlului privind infracţiunea raportul de cauzalitate

(art. 40), concursul de cauze (art. 41), vinovăţia (art. 42-43), condiţia obiectivă de pedepsire (art.

44), cazul fortuit şi forţa majoră (art. 45), constrângerea fizică (art. 46), eroarea de fapt (art. 47),

eroarea provocată (art. 48), fapta putativă (art. 49), consimţământul victimei (art. 50), exercitarea

unui drept (art. 51), legitima apărare (art. 52), folosirea legală a armei (art. 53), starea de necesitate

(art. 54), excesul culpos (art. 55), tentativa (art. 56), infracţiunile comise prin presă (art. 57-58),

circumstanţele infracţiunii (art. 59-70), concursul de infracţiuni (art. 71-84). Astfel, art. 42 din

Codul penal italian prevede că nimeni nu poate fi pedepsit pentru o acţiune sau inacţiune prevăzută

de lege ca infracţiune, dacă nu a comis-o cu ştiinţă şi voinţă. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o

faptă prevăzută de lege ca delict, dacă nu a comis-o cu intenţie, în afară de cazul delictului

preaterinternaţionat sau culpo, prevăzut în mod expres de lege. Legea determină cazurile în care

rezultatul este pus în alt mod în sarcina unei persoane, ca o consecinţă a acţiunii sau omisiunii sale.

La art. 43 se prevede că delictul este intenţionat, dacă rezultatul dăunător sau periculos, care

este urmarea acţiunii sau omisiunii de care legea face să depindă existenţa delictului, este prevăzut

şi voit de infractor, ca o consecinţă a propriei acţiuni sau omisiuni: delictul este considerat

preaterintenţionat, când dintr-o acţiune sau omisiune derivă un rezultat mai grav decât cel voit de

agent; delictul este culpos când rezultatul, chiar dacă este prevăzut, nu este voit de agent şi s-a

produs din cauza neglijenţei, imprudenţei, nepriceperii, neîndemânării ori prin neobservarea legii, a

regulamentelor, a ordinelor sau a regulilor de disciplină.

În Japonia mai este în vigoare Codul penal din 1907. Ultimele modificări esenţiale ale acestui

act normativ au fost introduse la 1 iunie 1996, care practic constituie o redacţie nouă a respectivei

legislaţii. Şi în dreptul penal japonez, pe lângă legislaţia menţionată, mai funcţionează şi alte legi

penale speciale.

Codul penal japonez urmează în mare parte tradiţia Codului penal german din 1871. Printre

caracteristicile legislaţiei penale japoneze este şi utilizarea unei terminologii, cum ar fi

responsabilitatea, vinovăţia etc.2

În 1997, în Polonia a apărut un nou Cod penal, pus în aplicare la 1 ianuarie 1998, care a

1 Уголовный кодекс Испании, Москва, Изд-во «Зерцало», 1998; Кузнецова Н.Ф., Решетникова Ф.М., Основные черты уголовного кодекса Испании // Вестник Московского Университета, Серия «Право», № 2, Москва, 1998, с. 65-74. 2 Михеев Р., Койдзуми Е., Плешкова Е., Уголовный кодекс Японии // Материалы региональной научно-практической конференции от 25-26 марта 1998 года «Современные проблемы правоприменения», Хабаровск, 1998.

Page 57: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

57

renunţat la definirea legislativă a infracţiunii. Iar noţiunea de pericol social al faptei infracţionale a

fost înlocuit cu acela de caracter prejudiciabil. La aprecierea caracterul prejudiciabil al infracţiunii,

conform art. 115 al Codului penal polonez, se ia în consideraţie tipul şi importanţa valorii sociale,

gradul de prejudiciu cauzat sau care putea fi cauzat, valoarea, împrejurările, modul şi metodele prin

care acesta s-a cauzat, importanţa, gradul de vinovăţie cu care persoana infractorului a contribuit la

comiterea lui, motivul şi tipul de încălcare a măsurilor de siguranţă, gradul de încălcare a lor.

Venim în continuare cu unele referinţe şi aprecieri asupra vinovăţiei, motivului şi scopului

infracţional în codurile penale ale ţărilor din spaţiul ex-sovietic.

Actualmente, în legislaţia penală a Federaţiei Ruse se pune accentul pe criteriul psihologic în

determinarea vinovăţiei penale, a motivului şi scopului infracţional. Astfel, articolul 5 stabileşte

expres principiul vinovăţiei penale, în care se prevede că persoana este supusă răspunderii penale

numai pentru producerea unor fapte (acţiuni sau inacţiuni) social-periculoase şi pentru cauzarea

urmărilor prejudiciabile, în raport cu care a fost stabilită vinovăţia acestuia. Acest principiu se

aplică în coraport cu principiul caracterului personal al răspunderii penale. Prin urmare, principiul

vinovăţiei presupune nu numai implicarea fizică a subiectului la comiterea infracţiunii, ci şi o

participaţie psihică a acestuia. Cu alte cuvinte, individul poate fi tras la răspundere penală nu numai

atunci când fapta infracţională este produsul propriilor sale acţiuni, dar şi când aceasta constituie un

produs al conştiinţei şi voinţei sale1.

Deci, vinovat în comiterea infracţiunii se va considera persoana care a comis fapta social-

periculoasă, fie că aceasta s-a produs prin acţiune sau inacţiune, în mod intenţionat sau din

imprudenţă (art. 24-26 Cod penal al Federaţiei Ruse). Iar la alin. 2 al art. 5 se menţionează că

imputaţiunea obiectivă, adică cea a răspunderii şi pedepsei penale pentru cauzarea nevinovată a unei

urmări sau rezultat social-periculos, este interzisă.

La 12 iulie 2003, în Republica Moldova a fost pus în aplicare noul Cod penal. Astfel, conform

art. 14, infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală,

săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.

Din acest punct de vedere este logic faptul că legiuitorul a abordat în Codul penal mai întâi

noţiunea de infracţiune, iar ulterior cele referitoare la instituţiile enunţate. Noţiunea de infracţiune

expusă în art. 14 este material-formală. Elementul material caracterizează infracţiunea ca faptă

prejudiciabilă, iar cel formal – ca faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că pentru

tragerea la răspundere penală este necesar a stabili fapta care conţine semnele formale ale unei

infracţiuni. În definiţia infracţiunii dată în alin. 1 art. 14 sunt enunţate trăsăturile (semnele) esenţiale

ale acesteia, prin care ea se distinge de alte fapte. Pentru ca fapta să constituie infracţiune, ea trebuie

1 Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Отв. ред. А. В. Наумов, Москва, Изд-во «Юристъ», 2000, 864 с.

Page 58: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

58

să fie: a) prejudiciabilă; b) prevăzută de legea penală; c) săvârşită cu vinovăţie; d) pasibilă de

pedeapsă penală; în lipsa uneia dintre aceste trăsături nu există infracţiune. Simpla constatare a

prevederii faptei prejudiciabile în legea penală nu este suficientă pentru calificarea acesteia drept

infracţiune.

O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvârşită cu vinovăţie.

Aşadar, atât acţiunea, cât şi inacţiunea prejudiciabilă trebuie să reprezinte o manifestare psihică

conştientă şi volitivă a persoanei (art. 17-19 CP). Numai persoana vinovată de săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală (art. 6, 51 CP) poate fi supusă răspunderii şi pedepsei penale. Deşi în

Codul penal nu se defineşte noţiunea de vinovăţie, dar poate fi dedusă din prevederile art. 17-18

Cod penal, ea reprezentând atitudinea psihică conştientă şi volitivă a persoanei în procesul comiterii

infracţiunii, care, împreună cu motivul şi scopul, constituie latura subiectivă a infracţiunii. Persoana

poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (art.

6 şi 51 CP). Iar în cazul în care fapta a fost săvârşită fără vinovăţie (art. 20 CP) sau a fost săvârşită

sub influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea

să-şi dirijeze acţiunile (art. 39 CP), nu poate fi vorba de infracţiune. Nu constituie infracţiune nici

fapta prejudiciabilă săvârşită de o persoană în stare de iresponsabilitate (art. 23 CP).

În dispoziţia art. 17 Cod penal se defineşte noţiunea intenţiei ca formă a vinovăţiei, aceasta,

însă, nu face altceva decât să reproducă întocmai definiţia prevăzută în art. 8 Cod penal din 1961. În

art. 18 al codului menţionat este reglementată imprudenţa ca formă a vinovăţiei.

De regulă, infracţiunile incriminate se săvârşesc cu intenţie sau din imprudenţă, însă unele

infracţiuni, după construcţia lor, se caracterizează sub aspectul laturii subiective prin reunirea

cumulativă a intenţiei şi imprudenţei. Astfel, aceste infracţiuni sunt expres definite în art. 19 Cod

penal al Republicii Moldova ca infracţiuni săvârşite cu două forme de vinovăţie. Cunoaşterea

trăsăturilor specifice ale infracţiunilor cu două forme de vinovăţie are o mare importanţă practică.

Or, ele, conform art. 19, se consideră, în general, infracţiuni intenţionate şi asupra lor se răsfrâng

toate consecinţele ce decurg din acest statut al lor, legate, de exemplu, de clasificarea acestora (art.

16 CP), stabilirea recidivei (art. 34 CP), categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu

închisoarea (art. 72 CP) etc.

La art. 20 Cod penal al Republicii Moldova se reglementează fapta săvârşită fără vinovăţie,

relevându-se, astfel, un aspect al principiului vinovăţiei, prin care se exclude incriminarea obiectivă

în dreptul penal al Republicii Moldova. Prin urmare, nici o faptă săvârşită fără vinovăţie, oricât de

prejudiciabile ar fi urmările ei, nu poate fi recunoscută drept infracţiune1.

Definiţia legislativă a vinovăţiei penale în Codul penal al României din 28 iunie 2004, ca şi al

aceluia din 1969, nu este dată în mod expres. Astfel, la art. 17 alin. 1 se menţionează că infracţiunea

1 Codul penal al Republicii Moldova, Comentariu, Sub red. A. Barbăneagră, Chişinău, Ed. „ARC”, 2003, p. 71.

Page 59: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

59

este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. La

alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Articolul 20, întitulat „Vinovăţia”, se referă la formele şi modalităţile de manifestare ale

acestora. Astfel, fapta prevăzută de legea penala care prezintă pericol social este săvârşită cu

vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.

Page 60: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

60

II MOTIVUL ŞI SCOPUL CA ELEMENTE SECUNDARE

ALE LATURII SUBIECTIVE A INFRACŢIUNII

2.1 MOTIVUL ŞI SCOPUL PERSONALITATĂŢII INFRACTORULUI

CA FAZE ALE MECANISMULUI ACTULUI INFRACŢIONAL

Personalitatea infractorului nu prezintă un nou tip sau o nouă varietate de personalitate umană,

ci o personalitate obişnuită care se particularizează prin unele trăsături comportamentale specifice.

Dacă s-ar admite ideea că personalitatea infractorului constituie un tip aparte de personalitate, ar

însemna să se admită implicit şi ideea caracterului înnăscut şi iremediabil al comportamentului

criminal, idee cu care nu putem fi de acord1.

Pe parcursul evoluţiei criminologiei ca ştiinţă, personalitatea infractorului cunoaşte, posibil,

cea mai largă interpretare. Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracţiunii, criminologii

operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalităţii umane, înţeleasă în

accepţiunea largă de unitate bio-psiho-socială.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care înglobează noţiunea

psiho-socială de personalitate şi noţiunea juridico-penală de infractor.

Personalitatea este un concept operaţional de ordin descriptiv, care înfăţişează rezultatul unui

proces de adaptare a fiinţei umane în societate cu scop de conservare şi dezvoltare. Ea este

consecinţa procesului interacţionist, prin care interacţiunea biologică a fost grefată cu principalii

vectori sociali, un rezultat al interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării

interne a individului (factori endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factori exogeni).

Actul criminal care rezultă dintr-o situaţie specifică constituie reacţia unei personalităţi la

această situaţie. Dar există şi cazuri amorfe, în care situaţia trebuie să fie căutată. În această ordine

de idei, personalitatea dominează situaţia, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecinţă

directă a activităţii personalităţii respective. Aşadar, factorii de mediu influenţează atât formarea

personalităţilor, cât şi a situaţiilor. Aceasta înseamnă, conchide Pinatel2, că mediul poate fi

criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci în egală măsură, prin faptul

că uşurează structurarea personalităţilor criminale.

Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci când se săvârşeşte crima. Aceasta, adică

personalitatea infractorului, reprezintă suma factorilor ce apar cu mult înainte de săvârşirea

infracţiunii.

1 Mateuţ, Gheorghe, Criminologie, Arad, 1993, p. 131. 2 Politic, Gabriela, Criminologie, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1996, p. 120.

Page 61: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

61

Criminologia nu se ocupă de toate trăsăturile proprii persoanei care a comis o infracţiune, ci,

în principal, de trăsăturile care o caracterizează drept infractor1.

Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără infrastructura

biologică pe care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează. Adaptarea

fiinţei umane la lume şi societate, cu scop de conservare şi dezvoltare în condiţii de eficienţă

maximă, depinde într-o măsură importantă de componenţa biologică a individului şi este operată de

sistemul nervos central. Activitatea sistemului cerebro-spinal, de care depinde viaţa psihică, se

întregeşte cu cea a sistemului neuro-vegetativ, care reglează procesele interne de metabolism. De

aici rezultă legătura dintre bio-tip şi componentele personalităţii, respectiv aptitudinile,

temperamentul şi caracterul2.

Psihicul, ca şi formele interioare ale individului, ca ansamblu al trăirilor subiective, realizează,

de fapt, legătura individului cu mediul înconjurător. Marele filosof Descartes spunea: „Mă îndoiesc,

deci cuget, cuget, deci exist”, ceea ce înseamnă că, de fapt, prin viaţa psihică, deşi face parte din

interioritatea individului, se realizează legăturile cu realitatea3.

Psihicul este conceput drept ansamblul însuşirilor, stărilor, fenomenelor şi proceselor de

natură subiectivă (senzoriale, intelective, afective, volitive) ale individului, determinate de

mecanismele sale cerebrale şi de interacţiunea acestora cu lumea exterioară.

Din punctul de vedere criminologic, cea mai importantă componentă a personalităţii umane

rămâne caracterul, a cărei descifrare şi valorificare poate avea un rol deosebit în prevenirea şi

combaterea fenomenului infracţional, precum şi în tratamentul şi resocializarea infractorilor4.

În pofida meritelor lor indiscutabile, orientările clasice în domeniul criminologiei rămân

semnificative prin eforturile lor în direcţia acumulării de date şi cercetări empirice, contribuţia

teoretică a acestora nereuşind să asigure suportul ştiinţific pe care să se poată fundamenta.

Pentru acest motiv, considerăm că astfel de orientări sunt doar nişte premise necesare, dar nu

şi suficiente ale unui „raţionament”, care, punând în ecuaţie personalitatea delincventului cu actul

criminal ca atare, va solicita, ulterior, o serie de ajustări, pe care perspectiva sociologică va reuşi să

le realizeze.

În criminologia contemporană, factorii psihici şi morali au o mare importanţă în etiologia

crimei. Ei se înscriu alături de factorii biologici şi cei sociali. Aceste trei categorii de factori sunt

inseparabili în orice crimă, bineînţeles, cu o pondere specifică fiecărei categorii. De cele mai multe

ori, însă, factorii psihici sunt mai importanţi decât ceilalţi factori.

1 Bujor, Valeriu, Bejan, Octavian, Ilie, Sergiu, Casian, Sergiu, Elemente de criminologie, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1996, p. 90. 2 Amza, Tudor, Criminologie, Tratat de criminologie şi politică criminologică, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 2002, p. 92. 3 Mateuţ, Gheorghiţă, op. cit, p. 147. 4 Ibidem, p. 143.

Page 62: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

62

În toată problema etiologiei crimei, factorii psihici, care determină infractorul la săvârşirea

infracţiunii, ocupă un loc important. De altfel, în lucrările de criminologie din ultimele decenii,

acestor factori li se acordă tot mai mare atenţie.

Cu privire la factorii psihici, ştiinţa criminologică trebuie să ţină seama de datele furnizate de

ştiinţa psihologică, unde se arată că aceşti factori sunt de trei feluri:

- factori motivaţionali (necesităţi, mobiluri, tendinţe, emoţii etc.); aceştia sunt factori

propulsivi, determinanţi la acţiune, inclusiv la crimă;

- factori cognitivi, de cunoaştere (perceptivi, reprezentativi, imaginativi, intelectivi); aceştia

sunt factori orientativi, de cunoaştere a situaţiei şi a mijloacelor de comitere;

- factori conativi sau de mişcare, de punere în aplicare a dorinţei şi a ideii de comitere a

crimei.

Aceste categorii de factori există şi au un rol important atât în cazul săvârşirii unor fapte

legale, cât şi în cazul săvârşirii unor fapte interzise sau criminale. În ambele cazuri se manifestă

tendinţa de comitere a unei fapte, urmată de mişcarea, realizarea hotărârii respective.

În cadrul factorilor psihici un rol aparte îl ocupă caracterul (caracter agresiv, caracter

achizitiv), temperamentul (impulsivitate, insensibilitate) şi firea omului (sociabil, retras etc.). În

planul psihic al abaterilor spre anormal trebuie menţionate trăsăturile psihopatice şi neurotice, care

contribuie la comiterea infracţiunii, precum şi abaterile spre patologia psihică (paranoia,

schizofrenia) în cazul unor crime ieşite din comun, de exemplu, crime deosebit de crude sau de

absurde.

Necesităţile, tendinţele şi emoţiile, la rândul lor, constituie adevărate mobiluri (motive) ale

acţiunilor umane, inclusiv ale acţiunilor criminale. În psihologie se susţine existenţa a două feluri de

motive ale acţiunilor umane: motive primare sau de bază (foamea, ura etc.) şi motive derivate. Cele

derivate sunt motive adăugate celor primare sau dezvoltate din cele primare (dorinţa, sentimentul,

interesul etc.).

Dintre emoţiile primare care sunt mai trecătoare, se formează alte stări emoţionale, care sunt

persistente – dorinţele. Dorinţa este o stare emoţională la care obiectul emoţiei nu este prezent. De

exemplu, dorinţa de iubire (erotică) – care este departe – dar starea emoţională faţă de acea

persoană există. Asemenea dorinţe sunt generatoare de acţiuni bune (de ajutor) sau rele (de

răzbunare).

Tot din aceste emoţii, prin experienţă, prin trăiri afective, se dezvoltă alte stări emoţionale de

durată, şi anume sentimentele şi resentimentele. De exemplu, din emoţia de frică se dezvoltă

sentimentul de frică, din emoţia de tandreţe erotică se dezvoltă sentimentul de iubire erotică. În

urma unor experienţe personale se poate ajunge la sentimente negative, resentimente, cum ar fi

Page 63: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

63

duşmănia, ura, gelozia. În materie criminologică astfel de resentimente devin motive, mobiluri şi

surse de acţiuni şi activităţi negative, inclusiv criminale.

Pe tulpina necesităţilor şi tendinţelor se dezvoltă alte mobiluri psihice – interesele. Astfel, în

legătură cu tendinţa organică de foame, se dezvoltă interesul pentru bunuri alimentare, de la

tendinţa afirmării de sine se ajunge la dezvoltarea interesului pentru anumite preocupări, prin care

un om se poate face cunoscut şi aprobat de alţi oameni. Cel stăpânit de tendinţa achizitivă, aceea de

a aduna bani, valori etc. dezvoltă interese într-o asemenea direcţie. În felul acesta, interesele devin

motive, mobiluri care declanşează acţiuni, iar când interesul este egoist şi atotstăpânitor, el poate

deveni cauză de infracţiune.

Trebuie menţionat că pe lângă aceste mobiluri (motive) acţionează şi factorii psihici de

cunoaştere – percepţii, memorie, gândire. De asemenea, la comiterea infracţiunilor contează nu

numai mobilurile (necesităţile, sentimentele), dar şi prevederile mintale. Drept dovadă este faptul că

debilitatea, în cazul infractorilor ce suferă de astfel de patologie, influenţează şi reduce prevederea

urmărilor dăunătoare ale propriilor fapte.

Infracţiunile sunt, cu precădere, fapte umane, adică activităţi care i-au înfăţişarea unor reacţii

în anumite situaţii sau condiţii de mediu. Aceste activităţi sunt determinate de anumite mobiluri şi

necesităţi, orientate spre anumite idei şi scopuri. Toate acestea alcătuiesc conţinutul psihic al

faptelor şi activităţilor criminale. Mobilurile generează faptele criminale şi urmările acestora, iar

acţiunile criminale sunt consecinţele cauzelor. Psihologii vorbesc despre tendinţa spre infracţiune ca

fiind o formă de ajustare a unei inferiorităţi fizice sau a unei frustrări, generând propensiunea

individului către tendinţe agresive, masculinitate şi comportament brutal.

O altă explicaţie a comportamentului delincvent a fost formulată de psihologi pe baza

instinctelor, considerându-se că delincvenţa se datorează propensiunii instinctive a delincventului

de a comite acte contrar legii. În general, se constată că delincvenţa nu poate fi explicată doar pe

baza lipsei de cunoaştere a regulilor şi normelor juridice şi morale stabilite. În prezent, se admite că

tipului de criminal îi sunt asociate egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, indiferenţa afectivă şi

morală.

La începutul secolului XX, convergenţa de preocupări ale sociologilor şi criminologilor apare

tot mai evidentă, fiind concretizată într-o serie de studii şi cercetări cu o tot mai pronunţată tentă

socială. Bazat pe o atitudine nemijlocit practică, demersul sociologilor impunea socialiştilor să nu-şi

mai dezvolte analizele lor în forme speculative, ci să-şi orienteze, cu precădere, eforturile în direcţia

identificării concrete a „substratului” social al fenomenului de criminalitate, a depistării factorilor

sociali responsabili în cea mai mare măsură de geneza infracţiunilor şi delictelor de tot felul.

Page 64: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

64

Climatul general al epocii apărea, de altfel, favorabil acestei necesităţi practice, în măsura în

care o serie de procese de largă amploare socială şi puternică expansiune (industrializarea,

urbanizarea, generalizarea modului de viaţă urban etc.) impuneau atenţiei.

Din acest punct de vedere, întreaga orientare a sociologiei criminalităţii se va baza, în mod

firesc, pe necesitatea cunoaşterii proceselor, fenomenelor şi mecanismelor vieţii sociale, în scopul

iniţierii unor măsuri concrete în domeniul eradicării problemelor de „dezorganizare socială” care

generează crimă şi delincvenţă.

Personalitatea umană este ansamblul trăsăturilor temperamentale, caracteriale şi voliţionale

ale fiecărei persoane în parte, care determină atitudinea liber conştientă faţă de lume şi propria

persoană.

Caracterul rezultă din ansamblul trăsăturilor de atitudine sau comportament faţă de mediul

social, diferenţele prin educaţie, pe fondul însuşirilor temperamentale înnăscute. Alterările izolate

sau complexe ale acestor elemente diferite realizează patologia personalităţii.

În contextul personalităţii, temperamentul, caracterul şi voinţa constituie un ansamblu

dinamic, în interrelaţie unitară cu afectivitatea şi cunoaşterea, ce se obiectivează în atitudinea faţă

de lume şi viaţă. În cazul criminalilor în serie, spre exemplu, această unitate este deformată, deviată,

prin îmbolnăviri psihice sau factori sociali negativi. Carenţa afectivă de care au suferit mulţi dintre

ucigaşii în serie în timpul copilăriei a dus la instalarea unui complex de inferioritate în relaţiile cu

ceilalţi şi pe care nu 1-au putut depăşi decât prin comiterea de crime ca unică posibilitate de a ieşi în

evidenţă cu orice preţ.

De asemenea, s-a stabilit, în cazul criminalilor motivaţi sexual, un complex de inferioritate în

relaţiile cu persoanele de sex opus, ca urmare a incapacităţii acestora de a avea o viaţă sexuală

normală, incapacitate ce îşi are sursa în experienţele sexuale anterioare ratate. Această stare de

lucruri a determinat o stare de frustrare de lungă durată, care a împins la săvârşirea unor omoruri

sadice precedate de viol şi perversiuni. În consecinţă, crima este văzută ca fiind singura modalitate

de refulare a unor trăiri de inferioritate pe planul vieţii sexuale.

Legătura strânsă între indiferenţa emoţională şi egocentrism constă în faptul că ucigaşului îi

este străin sentimentul vinovăţiei şi culpabilităţii faţă de victimă, care suferă o depersonalizare şi o

pierdere a valorii afective în ochii agresorului.

Datorită nepăsării morale şi a lipsei de regret a ucigaşului pentru victimele sale, apare şi

înclinaţia acestuia pentru perversiune şi sexopatie. Aşa se explică, în rândul criminalilor în serie,

proporţia mare de asasini motivaţi sexual, care nu văd în femei decât nişte obiecte create pentru

satisfacerea nevoilor lor denaturate. Odată cu creşterea numărului victimelor, criminalii în serie îşi

pierd treptat conştiinţa, ceea ce facilitează apariţia următoarei victime.

Page 65: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

65

Cunoaşterea comportamentului uman nu poate fi redusă însă la cercetarea exclusivă a

factorilor externi, naturali şi sociali, chiar dacă lor le revine o însemnătate fundamentală în

explicarea conduitei omului. Ea trebuie neapărat întregită prin dezvăluirea acelor resorturi interne

proprii individului, a căror interacţiune cu factorii externi, obiectivi, declanşează şi orientează,

propriu-zis, comportamentul omului.

Cerinţa euristică enunţată se înscrie plenar şi în problematica criminologică. Elucidarea

acestui aspect este întreprinsă în criminologie în cadrul studiului problemei mecanismului

comportamentului criminal1.

Analizând astfel elementele constitutive ale mecanismului infracţional, apreciem că acesta ar

include o serie de elemente constitutive: necesitate – interes – motiv – scop – deliberare – luarea

deciziei – realizarea intenţiei criminale. Fiecare element al mecanismului schiţat este determinantul

elementului următor, el însuşi fiind determinat, la rândul său, de elementul precedent.

Mai întâi de toate, are loc conştientizarea necesităţilor inerente individului, a căror satisfacere

marchează fundamental activitatea lui, definindu-i comportamentul. O dată conştientizate, individul

raportează necesităţile sale la posibilităţile reale de satisfacere a lor, adică la condiţiile sociale şi

situaţia lui faţă de acestea, proces ce se finalizează cu formarea interesului. Din momentul dat,

anume interesul este acea instanţă care impulsionează şi direcţionează conduita omului, servindu-i

drept motiv. Dirijat de interes, individul îşi proiectează un scop şi tinde energic spre atingerea lui.

Urmează luarea deciziei, moment în care se declanşează un proces deliberativ, în care sunt

confruntate diverse interese (de a săvârşi sau de a nu săvârşi o faptă), este reevaluat scopul propus,

sunt analizate eventualele implicaţii, precum şi reconsiderate valorile şi normele sociale, prin

prisma chibzuiririi opţiunilor pro şi contra. Etapa în discuţie se sfârşeşte cu luarea deciziei de a

recurge la acţiuni criminale în vederea satisfacerii unor necesităţi sau realizarea unor interese

considerate importante pentru individul respectiv. În cele din urmă, survine realizarea intenţiei

criminale, care coincide cu manifestarea comportamentului criminal (o serie de acte de planificare,

de cooptare a unor posibili participanţi, de creare a unor condiţii propice comiterii faptei) şi

culminează cu înfăptuirea crimei (săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni prevăzute de legea penală)2.

Cercetarea atentă a mecanismului comportamentului criminal denotă, în mod clar, o

similitudine fundamentală între acesta şi cel al unei conduite licite. Totuşi, ar fi eronat să asimilăm

integral comportamentul criminal celui licit, deoarece existenţa unei diferenţe între ele este

incontestabilă şi evidentă. Ea se găseşte însă la nivel de conţinut şi nicidecum la nivel de formă.

Anume prin conţinutul său conduita criminală diferă fundamental de cea licită.

1 Bujor, Valeriu, Bejan, Octavian, Interes şi crimă, op. cit., p. 123. 2 Ibidem, p. 123.

Page 66: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

66

Din studiul efectuat, rezultă că anume interesul constituie acel element care conferă

comportamentului uman conţinut social, pozitiv sau negativ, inclusiv criminal, în funcţie de

orientarea lui socială.

De remarcat este că, în complicatul proces de naştere, dezvoltare şi materializare a

comportamentului criminal, văzut prin prisma individului, interesul constituie elementul esenţial,

pentru că lui îi revine calitatea de motiv (mobil) al conduitei criminale, adică el este tocmai acel

stimul intern care o declanşează. Interesul formează, altfel spus, resortul intern care pune individul

în acţiune, determinându-l să săvârşească o infracţiune.

Deoarece se manifestă în calitate de stimul intern, de motiv, interesul constituie cauza directă,

imediată a comportamentului criminal. În calitate de motiv, interesul se transformă dintr-un

fenomen social (orientare socială) într-un fenomen psihic, astfel încât acum el poate influenţa

procesele psihice ale individului (voinţa, raţiunea etc.), iar, în consecinţă, conduita lui. În această

ipostază el este cauza interioară a comportamentului criminal.

Aşadar, cunoaşterea mecanismului comportamentului criminal relevă, prin prisma individului,

procesul de naştere, dezvoltare şi materializare a conduitei criminale şi dezvăluie cauza internă,

directă a ei, deşi conduita criminală nu poate fi explicată exclusiv prin această cauză interioară.

Infracţiunea este numită acea faptă care contravine interesului general prin pericolul sau dauna

cauzată societăţii, deci fiecărui individ aparte, trezind o atitudine socială pregnant negativă. Trebuie

desprins însă un element esenţial: sub stigmatul de infracţiune cad numai faptele ce aduc o atingere

(considerabilă) societăţii luată ca un tot întreg.

Faptele indezirabile stigmatizate drept infracţiuni alcătuiesc un anumit diapazon în anvergura

acţiunilor umane. Acest diapazon formează cadrul crimelor. Amplitudinea cadrului crimelor denotă

gradul de limitare a libertăţii personale.

Aşadar, infracţiunea constituie o categorie criminologică utilizată pentru a indica un raport

social real – samavolnicia individului, adică negarea de către un individ izolat a valorilor sociale

dintr-o societate concretă. Infracţiunea reprezintă o negare a intereselor şi a voinţei exprimată în

lege şi apărată de structura de conducere a statului şi, implicit, a societăţii, manifestându-se prin

realizarea samavolnică şi ilicită a propriei voinţe şi a propriilor interese.

Orice infracţiune presupune o conduită a subiectului activ, conduită care poate îmbrăca fie o

formă pozitivă – acţiunea – fie o formă negativă – inacţiunea. În doctrina penală, de-a lungul

timpului, au fost elaborate mai multe teorii cu privire la conduită. Toate aceste teorii au încercat să

definească noţiunea de conduită sau de acţiune în sens larg, care să includă atât acţiunea, cât şi

inacţiunea1.

Astfel, se apreciază că dirijarea acţiunii în raport de scop intervine în două momente:

1 Mantovani, Ferrando, Diritto penale, Parte generale, Padova, Secondo edizione „CEDAM”, 1988, p.130.

Page 67: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

67

a) în faza internă, când autorul îşi propune realizarea unui anumit scop (spre exemplu,

efectuarea unei călătorii). Pentru realizarea acestui scop, el îşi alege mijloacele necesare (de pildă,

stabileşte că va face deplasarea cu maşina), evaluează modul de derulare a acţiunii (spre exemplu,

dacă e necesar sau nu să oprească o noapte pe drum) etc.

b) în faza externă autorul procedează la transpunerea în practică a planului. Prin urmare, chiar

dacă scopul urmărit era licit, pot antrena fapta în domeniul dreptului penal mijloacele alese pentru

realizarea scopului (spre exemplu, conducerea imprudentă sau cu încălcarea limitei legale de viteză)

sau efectele survenite concomitent cu desfăşurarea acţiunii (lovirea unui pieton).

De remarcat, că noţiunea de acţiune finală nu trebuie înţeleasă în sensul că numai scopul

acesteia interesează dreptul penal, căci şi mijloacele alese pentru realizarea scopului sau efectele

concomitente realizării sale pot avea relevanţă penală.

La fel ca şi teoria cauzală, teoria finalistă întâmpină serioase dificultăţi în fundamentarea

infracţiunilor omisive, mai ales atunci când este vorba de omisiunea din culpă. În acest caz, nu se

poate discuta nici de scopul acţiunii, nici de mijloace sau efecte concomitente relevante.

Aşadar, acţiunea poate fi realizată printr-un singur act sau prin mai multe acte de executare.

Spre exemplu, o persoană poate fi ucisă printr-o singură lovitură sau prin aplicarea în mod succesiv

a mai multor lovituri.

În doctrina italiană1 se consideră că mai multe acte de executare formează o singură acţiune,

atunci când sunt susceptibile de a leza acelaşi interes protejat, sunt comise în cadrul unui proces

execuţional unic (fără întreruperi, care nu erau necesare în raport de natura infracţiunii) şi au fost

îndreptate spre realizarea aceluiaşi scop.

De asemenea, autorul italian F. Mantovani2 contestă necesitatea unităţii de scop, arătând, pe

de o parte, că această problemă se pune doar în cazul infracţiunilor intenţionate, fiind irelevantă în

cazul faptelor din culpă şi, în plus, problema unităţii de scop ţine de latura subiectivă a infracţiunii,

în timp ce unitatea acţiunii trebuie să rezulte din elementele obiective. Deşi observaţia este

pertinentă, credem că adăugarea condiţiei privind unitatea de scop nu este inutilă. Este adevărat că

problema unităţii scopului se pune doar în cazul infracţiunilor intenţionate, dar nu este mai puţin

adevărat că şi problema delimitării unităţii faţă de pluralitatea de acţiuni (şi implicit de infracţiuni)

se pune cel mai adesea tot în această materie.

Pe de altă parte, nu se poate face o delimitare rigidă între elementele obiective şi cele

subiective ale incriminării, ele influenţându-se reciproc. Problema prezintă importanţă majoră în

cazul delimitării unităţii şi pluralităţii de infracţiuni.

1 Antolisei, Francesco, Manuale de diritto penale, Parte generale, Milano, 1994, p. 221-222. 2 Mantovani, Ferrando, op. cit., p. 135.

Page 68: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

68

Inacţiunea a fost definită ca nerealizarea unei acţiuni posibile, pe care subiectul avea obligaţia

juridică de a o realiza1 sau ca neefectuarea unei acţiuni aşteptate din partea unei persoane2.

În dreptul francez şi belgian, se respinge soluţia asimilării inacţiunii cu acţiunea,

considerându-se că, în acest fel, s-ar ajunge la o extindere pe cale de analogie a dispoziţiei penale3.

În aceste sisteme, sancţionarea conduitei pasive, care a cauzat un rezultat prevăzut de o normă de

incriminare comisivă, se face graţie a două soluţii alternative: sancţionarea prin incriminări speciale

a punerii în pericol a persoanei, pentru care au fost prevăzute sancţiuni relativ severe; inserarea în

textul de incriminare a unor infracţiuni din culpă împotriva vieţii sau integrităţii corporale la

nerespectarea unei obligaţii de securitate sau de prudenţă, ceea ce include şi inacţiunea, atunci când

respectiva obligaţie impunea o acţiune.

În dreptul german, spaniol, grec, italian şi polonez infracţiunile comisive prin omisiune cunosc

o reglementare în partea generală a Codului penal, legiuitorul stabilind în ce condiţii inacţiunea

poate fi asimilată acţiunii. Spre exemplu, potrivit art. 13 alin.1 din Codul penal german, cel care se

abţine de la evitarea unui rezultat care constituie element al infracţiunii, nu este sancţionat decât în

măsura în care avea obligaţia legală de a evita producerea rezultatului, iar omisiunea echivalează cu

realizarea activă a acestuia. La rândul său, art. 40 alin. 2 din Codul penal italian dispune că

neîmpiedicarea unui rezultat, pentru care există obligaţia legală de a-l împiedica, echivalează cu

cauzarea acestuia. Tot astfel, în dreptul spaniol, potrivit art.11 al Codului penal, infracţiunile care

presupun producerea unui rezultat se consideră comise prin omisiune numai dacă neevitarea

acestuia, prin încălcarea unei obligaţii juridice ce incumbă autorului, echivalează, potrivit legii, cu

cauzarea lui. Astfel, inacţiunea este echivalată acţiunii în două ipoteze: când există o obligaţie

specială legală sau contractuală de a acţiona; când autorul omisiunii a creat un risc pentru valoarea

socială protejată printr-o acţiune sau inacţiune anterioară.

În general, angajarea răspunderii pentru o omisiune care a cauzat rezultatul prevăzut de norma

de incriminare este subordonată mai multor condiţii, cele mai importante fiind: caracterul evitabil al

rezultatului produs şi, respectiv, obligaţia de a-l evita. Pentru a fundamenta obligaţia de evitare a

rezultatului, doctrina germană a recurs la aşa-numita teorie a poziţiei de garant, preluată şi de

doctrina altor ţări (Italia, Spania). În esenţă, aceasta presupune o relaţie specială de protecţie între

un subiect garant şi o valoare socială ocrotită, relaţie determinată de incapacitatea (totală sau

parţială) a titularului valorii de a o proteja în mod autonom.

Vorbind în continuare despre urmarea sau rezultatul infracţional constatăm faptul că o

categorie specială în cazul infracţiunilor de pericol abstract o formează aşa-numitele infracţiuni

1 Mantovani, Ferrando, op. cit., p.137. 2 Antolisei, Francesco, op. cit., p. 225. 3 Ibidem, p. 426-427.

Page 69: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

69

obstacol sau infracţiuni de pericol indirect1. Pe această cale se incriminează acţiuni sau inacţiuni

care sunt susceptibile de a fi urmate de alte acţiuni, ce pot leza sau pune în pericol valoarea socială

ocrotită. În cazul în care ulterior se produce şi urmarea pe care infracţiunea obstacol era menită să o

prevină, situaţia infracţiunii obstacol diferă2.

Astfel, uneori ea se reţine în concurs cu infracţiunea comisă ulterior (la conducerea în stare de

ebrietate se adaugă uciderea din culpă, la asocierea în vederea comiterii de infracţiuni se adaugă

infracţiunea comisă efectiv care şi constituia scopul asocierii).

Alteori, infracţiunea obstacol se absoarbe în infracţiunea comisă ulterior, aşa cum se întâmplă

în cazul infracţiunii de nerespectare a dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri (art. 3022

Cod penal român).

De aceea, considerăm discutabilă opinia potrivit căreia autorul infracţiunii de încredinţare a

autovehiculului spre a fi condus de o persoană care nu posedă permis de conducere trebuie să

răspundă şi pentru uciderea din culpă, comisă ulterior de acesta din urmă3.

În conformitate cu art. 15 din Codul penal al Republicii Moldova, gradul prejudiciabil al

infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul,

latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.

Unul dintre semnele ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii este scopul acesteia. De

stabilirea corectă a scopului infracţiunii depinde aplicarea legală şi întemeiată a răspunderii penale.

În literatura de specialitate, prin „scopul infracţiunii” se înţelege finalitatea urmărită prin săvârşirea

faptei ce constituie elementul material al infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca

rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale4. Scopului infracţiunii îi sunt caracteristice următoarele funcţii:

1) imprimă faptei relevanţă penală şi ajută la delimitarea infracţiunilor de faptele nepenale (de

exemplu, pseudoactivitatea de întreprinzător (art. 242 Cod penal al Republicii Moldova) este

susceptibilă de răspundere penală numai dacă are drept scop acoperirea genurilor activităţii de

întreprinzător ilicite);

2) ajută la delimitarea unei infracţiuni de alta;

3) includerea scopului infracţiunii în dispoziţia normei de incriminare poate determina

agravarea răspunderii penale (de exemplu, răspunderea pentru omorul intenţionat se agravează dacă

scopul urmărit constă în ascunderea altei infracţiuni sau înlesnirea săvârşirii ei ori în prelevarea

şi/sau utilizarea, ori comercializarea organelor sau ţesuturilor victimei).

În procesul de calificare a infracţiunii, cunoaşterea mecanismului comportamentului

infracţional devine o sarcina complexă, dar şi deosebit de importantă pentru stabilirea adevărului 1 Mantovani, Ferrando, op. cit., p. 142-144. 2 Pradel, Jean, op. cit., p. 460. 3 Papadopol, Vasile, Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1982. 4 Bulai, Costică, Manual de drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „AL BECK”, 1997, p. 193.

Page 70: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

70

obiectiv în procesul penal. Procesul motivaţional de formare a scopului este determinat de condiţiile

si circumstanţele în care se constituie personalitatea infractorului. Cu referire la acest subiect, A. N.

Leontiev afirmă că formarea personalităţii presupune formarea continuă a unor scopuri şi, implicit,

dezvoltarea acţiunilor subiectului1. Formarea scopului, condiţionată de activitatea subiectului

infracţiunii, este reflectată în comportamentul infracţional în ambianţa de săvârşire a infracţiunii. La

rândul său, comportamentul infracţional, ca rezultat al activităţii subiectului infracţiunii, reprezintă

mijlocul de determinare a scopului, exprimând orientarea personalităţii infractorului.

Caracterul activ al comportamentului infracţional este reflectat în orientarea precisă a

acţiunilor (inacţiunilor), determinând mecanismul de săvârşire a infracţiunii prin atitudinea

subiectivă faţă de evenimentul infracţiunii, precum şi faţă de condiţiile şi circumstanţele

interacţiunii interpersonale în situaţia concretă. Orientarea precisă a acţiunilor (inacţiunilor)

infractorului este transpusă în procedeele aplicate de acesta, exprimând calităţile şi particularităţile

individuale ale infractorului. În alţi termeni, mecanismul activităţii infracţionale este condiţionat de

condiţiile şi circumstanţele de constituire a scopului, care sunt influenţate de interacţiunea

personalităţii infractorului cu mediul social.

Caracterizând condiţiile şi circumstanţele de formare a scopului, B.F. Lomov menţionează că

scopul nu are o origine extrinsecă. Totodată, scopul nu este un rezultat al dezvoltării spontane a

individului – în procesul de constituire a scopului este luată în calcul, inevitabil, experienţa

acumulată de civilizaţia umană, experienţă asimilată de către individ în procesul instruirii şi

educării2. Activitatea infracţională reflectă condiţiile şi circumstanţele de formare a subiectului

infracţiunii ca personalitate, relevându-se în activismul conduitei, determinată de necesitatea de

autoafirmare, exprimând orientarea antisocială şi caracterizând experienţa acumulată în procesul

interacţiunii personalităţii infractorului cu mediul social. Aşadar, activitatea infracţională, ca

rezultat al activităţii precedente a subiectului, se exprimă în aplicarea experienţei socialmente utile

pentru atingerea unor scopuri socialmente periculoase.

Ca urmare a dominării constante a unor motive, consemnează N. F. Naumova, se cristalizează

treptat o anumită orientare a individului (poziţia interioară a cărei natură este emoţională)3. Într-

adevăr, orientarea personalităţii infractorului este rezultatul armării şi dezvoltării sferei

motivaţionale. Conţinutul motivului infracţiunii reprezintă ceea pentru ce se atinge scopul. Despre

motiv se poate vorbi numai atunci când s-au format (sau sunt în proces de formare) scopul,

mijloacele, obiectul infracţiunii. În aceste condiţii, motivul apare ca element liant între necesitatea,

năzuinţa, sentimentul uman şi acţiunile (inacţiunile) săvârşite. Comportamentul infracţional se

manifestă în mecanismul activităţii infracţionale datorită procesului motivaţional de constituire a1 1 Леонтьев А.Н., Деятельность. Сознание. Личность, Москва, 1977, c. 304. 2 Ломов Б.Ф., Методологические и теоретические проблеммы психологии, Горкий, 1976, c. 233. 3 Наумона П.Ф., Социологические и психологические аспекты преступной деятельности, Москва, 1984, c. 200.

Page 71: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

71

motivului şi al scopului. Scopul şi motivul reprezintă formaţiunile psihologice cel mai strâns legale

între ele. În acelaşi timp, motivul şi scopul nu sunt concepte echivalente, deoarece caracterizează

diferite faţete ale conduitei infracţionale.

Alături de motiv, scopul este considerat un factor important în cadrul proceselor psihice care

însoţesc conduita infracţională. Ambele semne ale laturii subiective îşi au rolul lor în cursul

proceselor amintite, fiind considerate categorii distincte. Diferenţa dintre motiv şi scop este marcată

în mod tranşant de majoritatea autorilor. Astfel, de exemplu, scopul nu se confundă cu motivul,

deoarece el aparţine momentului finalizării actului, pe când motivul este legat de momentul

adoptării hotărârii1. La rândul său, autorul rus A. Rarog2 menţionează că motivul şi scopul

reprezintă fenomene psihice de sine stătătoare. În funcţie de gradul de conştientizare a imboldurilor,

care devin declanşatoarele conduitei, pot fi deosebite motivul-pasiune, motivul-năzuinţă şi motivul-

scop. Doar în ultimul caz poate avea loc coincidenţa parţială a motivului şi scopului. În acest

context, prezintă interes punctul de vedere exprimat de autorul român V. Cioclei3, care afirmă că

includerea scopului în interiorul noţiunii de motiv reprezintă o soluţie de compromis, capabilă să

răspundă ambelor categorii de exigenţe: motivul, factorul afectiv generator al actului ar conţine o

latură raţională – motivul depărtat sau scopul – prin care infractorul ar manifesta liberul său arbitru.

Distincţia clară între motiv şi scop nu presupune o separare rigidă în planul realităţii psihice

care însoţeşte declanşarea şi realizarea acţiunii (inacţiunii) infracţionale. În contextul unei clarificări

de concept, analiza atentă a scopului permite sesizarea complexităţii atitudinii psihice a

infractorului. Astfel, scopul poate fi imediat sau îndepărtat. El poate fi generat de un motiv sau,

dimpotrivă, poate să declanşeze un motiv. Interferenţa acestor factori psihici poate să prezinte o

configuraţie tipică (motiv-scop-infracţiune) sau atipică (scop-motiv-infracţiune), iar ponderea lor în

pregătirea, declanşarea şi finalizarea acţiunii (infracţiunii) infracţionale diferă de la un caz la altul.

Motivul răspunde la întrebarea: „de ce persoana săvârşeşte o acţiune (inacţiune)?”, pe când

scopul răspunde la o altă întrebare: „pentru ce persoana săvârşeşte o acţiune (inacţiune)?” Sistemul

motivaţional de reglare a comportamentului infractorului este determinat de formarea scopului şi

motivului, care, la rândul lor, sunt determinate de condiţiile şi circumstanţele de formare a

subiectului activităţii infracţionale ca personalitate. Motivul infracţiunii, determinat de motivul

conduitei, descoperă fundamentul utilitar al personalităţii infractorului şi constituie acel factor care

joacă rolul de reglator în mecanismul de activitate infracţională. În acelaşi timp, scopul determină

dezvoltarea acţiunii (inacţiunii), orientând subiectul într-o anumită direcţie. Prin aceasta scopul

contribuie la realizarea mecanismului „cauză-scop”, caracterizând condiţionarea cauzală a activităţii

1 Antoniu, George, Vinovăţia penală, Bucureşti, Ed. „Academiei Române”, 1995, p. 189 2 Рарог Л.И., Квалификация преступлений по субъективным притокам, Санкт-Пeтербург: Юридический центр Пресс, 2003, c. 149. 3 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 257.

Page 72: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

72

infracţionale. În acest context, S. Rubinştein afirmă pe bună dreptate că caracterul unitar al unei

activităţi se manifestă prin unitatea scopurilor urmărite de această activitate, precum şi a motivelor

care o ghidează. Motivele şi scopurile unei activităţi, spre deosebire de motivele şi scopurile unor

acţiuni aparte, poartă un caracter generalizat şi integrat, exprimând orientarea generală a

personalităţii, care, în procesul activităţii, nu doar se manifestă, dar se şi formează. Parcursul

activităţii umane este condiţionat, în mod primordial, de logica obiectivă a sarcinilor, în a căror

rezolvare se include individul1. Activitatea infracţională, determinată de mecanismele socio-

psihologice reflectate în motivul conduitei, se manifestă în temelia formatoare de scopuri a

personalităţii infractorului. Astfel, activitatea infracţională caracterizează una dintre laturile

esenţiale ale motivării conduitei: orientarea personalităţii infractorului.

Orientarea subiectivă în mecanismul activităţii infracţionale este reflectată prin intermediul

mecanismului cauzal al acţiunilor (inacţiunilor) care sunt condiţionate de motivul şi scopul

săvârşirii şi tăinuirii infracţiunii, precum şi ale opunerii de rezistenţă împotriva celor care încearcă

să reţină infractorul. Formarea motivului şi scopului activităţii infracţionale este influenţată de

mecanismul cauzal al acţiunilor (inacţiunilor) comise, iar acest mecanism, la rândul său, este

influenţat de orientarea personalităţii infractorului. Această orientare, ca sistem de motive

dominante, reflectând trăsăturile constante ale personalităţii infractorului, se manifestă prin tendinţa

pe care o comportă acţiunea (inacţiunea) reglată de scop.

Tocmai în orientarea personalităţii infractorului îşi găsesc reflectarea tendinţele dominante şi

motivele pe care şi le trasează acesta. Se au în vedere scopurile de viaţă, care îşi pun amprenta pe

activitatea cotidiană. În acest sens, B. Lomov consideră că scopurile de viaţă evoluează ca

integrator general al tuturor scopurilor particulare, legate de acţiuni (inacţiuni) aparte. Realizarea

fiecăruia dintre scopurile particulare reprezintă şi realizarea parţială (dar şi dezvoltarea) a scopurilor

de viaţă2. Formarea scopului, fiind legată de temelia formatoare de scopuri a personalităţii

infractorului, reprezintă un proces dinamic. Acesta este condiţionat de realizarea unor sarcini

concrete, sub influenţa unor factori de natură obiectivă şi subiectivă ai unei anumite situaţii.

Descoperind trăsăturile caracteristice ale personalităţii infractorului, procesul de formare a scopului

determină mecanismul cauzal al activităţii infracţionale prin reflectarea motivului în ambianţa de

săvârşire a infracţiunii. Acest mecanism descoperă, la rândul său, sistemul de relaţii care s-a

constituit în conjunctura de interacţiune interpersonală, relaţii de tipul „subiect-obiect” şi „obiect-

obiect”.

1 Рубинштейн С. Л., Основы общей психологии, Санкт-Петербург, 1999, c. 712. 2 Ломов Б. Ф., ор. сit., р. 332.

Page 73: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

73

În această ordine de idei, autorul rus N.I. Trubnikov1, observă pe bună dreptate, că sistemul de

relaţii poate fi prezentat ca relaţia dintre scop şi mijloacele de atingere a acestuia, ca relaţia dintre

mijloacele de atingere a scopului şi mijloacele de determinare a scopului, precum şi ca relaţia dintre

mijloacele de atingere a scopului şi rezultatul activităţii de scop. Privind formarea scopului ca pe un

proces dinamic care se desfăşoară în timp şi spaţiu, pe calea constituirii şi dezvoltării relaţiilor de

formare a scopului, de atingere a scopului şi de determinare a scopului, considerăm justă utilizarea

mecanismelor descrise de N.I. Trubnikov în descoperirea naturii relaţiilor interpersonale care se

dezvoltă în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni. Stabilirea relaţiilor dominante în procesul de

interacţiune a subiecţilor faptei infracţionale este determinată de stabilirea scopului, care

direcţionează într-un anumit mod activitatea subiectului infracţiunii. Stabilirea scopului este

condiţionată de cunoaşterea comportamentului infractorului până la comiterea infracţiunii. Pentru

aceasta este studiat modul de viaţă al infractorului şi, în special, formele constante de interacţiune a

personalităţii infractorului cu mediul. Scopul urmărit de infractor se formează ca rezultat al

evoluţiei subiectului activităţii infracţionale ca personalitate, caracterizând atitudinea acestuia faţă

de evenimentul infracţiunii şi urmările ei. Atitudinea respectivă, caracterizând tendinţele subiectului

activităţii infracţionale, stabileşte mecanismul activităţii criminale prin mijloacele de determinare şi

atingere a scopului, exprimându-se în conduita infracţională manifestată în ambianţa de săvârşire a

infracţiunii. Astfel, conduita infracţională este o conduită direcţionată de scop, reprezentând un

parcurs de la scopul infracţional către rezultatul infracţional. De asemenea, conduita infracţională

constituie procesul de exprimare a scopului, caracterizând orientarea subiectului activităţii

infracţionale. Ca mijloc de exprimare a scopului în rezultat, conduită infracţională reprezintă

procedeul de realizare a scopului în mecanismul activităţii infracţionale, prin aceasta contribuind la

stabilirea atitudinii subiective faţă de rezultatul infracţional.

Atitudinea dată apare în mecanismul activităţii infracţionale în calitate de „scop realizat” (în

cazul infracţiunilor cu intenţie directă). În alte ipoteze, atitudinea subiectivă faţă de rezultatul

infracţional apare în calitate de „realizare parţială a scopului” (în cazul tentativei de infracţiune,

când scopul nu se realizează integral din cauze independente de voinţa infractorului). Prin urmare,

atitudinea nominalizată apare în calitate de „suprarealizare a scopului” (de exemplu, în cazul faptei

prevăzute la art. 151 alin. 4 Cod penal al Republicii Moldova – ca umare a vătămării intenţionate

grave se produce decesul victimei din imprudenţă, deşi această urmare derivată nu făcea parte din

scopul infractorului).

1 Трубников Н.И., Отношение средства, цели и результата деятельности человека // Вопросы философии, № 6, 1964, с. 59-68.

Page 74: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

74

În contextul analizat, trebuie menţionat că unii autori privesc scopul ca o parte componentă a

intenţiei infracţionale. Astfel, după R.I. Miheev1, scopul este elementul intenţiei directe. Eroarea

acestui autor constă în aceea că el identifică rezultatul dorit de infractor cu urmarea prejudiciabilă

care face parte din latura obiectivă a infracţiunii. Scopul, însă, nu coincide niciodată cu urmarea

prejudiciabilă, fiind îndepărtată temporar de aceasta. Calificarea infracţiunii este determinată de

formarea scopului şi nu de realizarea lui. Tocmai de aceea, datorită prezenţei unui scop special,

fapta obţine relevanţă penală sau, în alte cazuri, implică agravarea răspunderii penale.

Deşi scopul nu se identifică cu intenţia, între cei doi factori psihologici există o

interdependenţă organică. Prezenţa scopului special în latura subiectivă a unei infracţiuni concrete

vorbeşte despre orientarea precisă a conduitei infracţionale, care, în această ipoteză, apare nu ca

scop în sine, ci ca mijloc de atingere a acelui rezultat pe care îl reprezintă scopul. Acest rezultat, ca

şi fapta însăşi şi urmarea prejudiciabilă, privite ca mijloace de atingere a scopului trasat, sunt dorite

de către infractor. Astfel, este corect de a afirma că scopul special al infracţiunii este compatibil

numai cu intenţia directă. Nici infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă, nici infracţiunile

imprudente nu pot include în componenţa lor un scop special.

Cât priveşte chestiunea „realizării parţiale a scopului”, remarcăm aspectele de certă

aplicabilitate practică ale interdependenţei dintre scopul infracţiunii şi obiectul infracţiunii. Altfel,

este deosebit de dificilă determinarea structurii şi conţinutului obiectului juridic special în cazul

infracţiunilor complexe. În asemenea cazuri, nu ar fi raţional să calificăm cele săvârşite în funcţie

de reprezentările subiective ale persoanei infractorului, precum şi coraportul dintre obiectul juridic

principal şi obiectul juridic secundar al infracţiunii. Deci, în cazul pluralităţii de obiecte ale apărării

penale, sarcina instanţei de judecată va fi doar de a stabili că făptuitorul, prin acţiunile (inacţiunile)

sale, a vătămat electiv sau potenţial obiectul infracţiunii. Iar concluzia referitoare la obiectele

confruntate – care din ele este principal şi care secundar – trebuie formulată după examinarea

scopului infracţiunii, indicat în componenţa acesteia.

În general, scopul infracţiunii trebuie indicat în textul dispoziţiei incriminatoare doar atunci,

când el denotă o comprehensiune specifică, diferită de cea a vinovăţiei. De fapt, scopul infracţiunii

trebuie să constituie parte componentă a componenţei de infracţiune în următoarele situaţii:

1) în cazul existenţei unui singur obiect de apărare penală, dacă legiuitorul va considera de

cuviinţă să determine momentul consumativ al faptei infracţionale înainte de producerea efectivă a

atingerii obiectului respectiv (de exemplu, în cazul pungăşiei – art. 192 Cod penal al Republicii

Moldova);

1 Российское уголовное право, Курс лекций, Tом 1, Под ред. Л.И. Коробссиа, Москва, 2000, c. 385.

Page 75: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

75

2) în cazul existenţei câtorva obiecte de apărare penală (principal şi secundar), dacă legiuitorul

va considera de cuviinţă să pună în legătură momentul consumativ al infracţiunii cu cauzarea

atingerii obiectului principal al infracţiunii; aici termenul „scop” desemnează şi orientarea faptei

infracţionale împotriva obiectului secundar al infracţiunii (de exemplu, în cazul răpirii mijlocului de

transport – art. 273 Cod penal al Republicii Moldova);

3) în aceeaşi ipoteză, dacă legiuitorul recunoaşte ca moment consumativ al infracţiunii,

momentul de atingere a obiectului secundar al infracţiunii; în acest caz, scopul serveşte pentru

indicarea obiectului principal al infracţiunii (de exemplu, în cazul tâlhăriei – art. 188 Cod penal al

Republicii Moldova).

Astfel, în mecanismul de formare a scopului se focalizează efectele reflectate în sarcinile

determinate de factorii de sorginte obiectivă şi subiectivă a situaţiei. Scopul evoluează sub forma

unui sistem de sarcini particulare, fiecare din acestea fiind înfăptuite pe calea executării unei acţiuni

(inacţiuni) aparte1, adică procesul de atingere a scopului se desfăşoară datorită tranşării sarcinilor

care apar pe parcursul realizării activităţii infracţionale. Aşadar, sarcina, mijlocul de realizare al

scopului şi procedeul de atingere a scopului, îndeplineşte nu doar o funcţie reglatorie, dar şi o

funcţie de motivare.

În legătură cu aceasta, apreciem corectă opinia lui V. Iakuşin2, potrivit căreia scopul trasat de

individ, nu doar direcţionează activitatea acestuia, dar, în frecvente cazuri, apare şi ca sursă a

activismului acestui individ. În asemenea cazuri, scopul poate servi ca factor generator, ca şi cum

suprapunându-se motivului, îndeplinind funcţiile acestuia. Totuşi, chiar şi în astfel de situaţii,

scopul nu substituie motivul. El doar consolidează motivul, îi conferă mai mult dinamism. Iar dacă

motivul determină săvârşirea acţiunii (inacţiunii), atunci scopul determină variantele acţiunii

(inacţiunii), cu ajutorul cărora poate fi satisfăcută necesitatea care a apărut. Altfel spus, variantele

acţiunii (inacţiunii) sunt condiţionate de formarea scopului.

Un alt savant rus, D. Kotov3, este de părerea că raportul dintre scopul şi mijloacele de

realizare a acestuia este cel mai important indicator al potenţialului de realizare a acestui scop. Într-

adevăr, mecanismul cauzal al acţiunilor (inacţiunilor) este condiţionat de soluţionarea unor sarcini

particulare care sunt mijloace de realizare a scopului. Iar realizarea scopului se face prin intermediul

acţiunilor (inacţiunilor) ce caracterizează orientarea infractorului. Constituind mijlocul de realizare

a scopului, sarcina este reflectată într-o situaţie concretă datorită forţei generatoare a acţiunii

(inacţiunii) concrete, precum şi datorită procedeului de atingere a scopului. În acest sens, A. N.

Leontiev menţionează că „acţiunile (inacţiunile), care alcătuiesc o activitate, sunt generate de

1 Ломов Б.Ф., ор. сit., р. 335. 2 Якушин В.А., Значение мотива и цели для субъективного вменения // Вестник Московского университета, Серия «Право», № 6, 1995, c. 48-55. 3 Котов Д.П., Мотивы преступлений и их доказывание, Воронеж: Воронежский университет, 1975, c. 152.

Page 76: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

76

motive, dar sunt îndreptate spre atingerea unui scop”1. Cu alte cuvinte, formarea scopului în

mecanismul activităţii infracţionale, este reflectată în mijloacele de atingere a scopului prin

intermediul trasării şi soluţionării sarcinilor. Factorii situaţionali de formare a sarcinii sunt

condiţionaţi de condiţiile şi circumstanţele situaţiei concrete, caracterizând manifestările

comportamentale ale subiectului infracţiunii şi descoperind caracterul acţiunii (inacţiunii) concrete

în mecanismul activităţii infracţionale2.

Am examinat anterior modul în care noţiunea de mobil este concepută în ştiinţele socio-umane

şi criminologie. În acest context, o revenire asupra sensului noţiunii ar putea să pară inutilă. Totuşi,

abordarea acestei probleme şi din perspectiva dreptului penal este absolut necesară. Departe de a

reprezenta doar o chestiune de formă, definirea mobilului are implicaţii directe asupra rolului pe

care acesta îl poate avea în dreptul penal.

Remarcând importanţa „terminologiei”, în abordarea mobilului Josserand afirma: „... aici, ca

în atâtea alte materii, forma este mai importantă într-o anumită măsură decât fondul şi este riguros

adevărat a spune că ştiinţa se rezumă la un limbaj bine făcut ca şi la clasificări riguros stabilite;

există definiţii care valorează cât nişte soluţii”3.

Deoarece legislaţia penală franceză (atât Codul penal vechi, cât şi cel nou, intrat în vigoare în

1994) nu numai că nu defineşte, dar nici măcar nu utilizează noţiunea de mobil, singurul punct de

reper îl reprezintă doctrina. Cu regret, după cum se va putea observa, rigoarea invocată de

Josserand, nu este totdeauna evidentă în doctrină în ce priveşte definirea mobilului. Pe lângă

diferenţele de opinii de la o epocă la alta sau de la un autor la altul, întâlnim, uneori, la acelaşi autor,

explicaţii confuze, chiar contradictorii. În acest context, orice clasificare a diferitelor opinii devine

dificilă şi relativă. Pentru coerenţa expunerii vom admite, totuşi, aprioric, faptul că există în

principal două categorii de opinii. Prima categorie, ce corespunde în timp primei jumătăţi a

secolului XX, concepe mobilul ca pe o entitate separată şi în consecinţă o deosebeşte de scop.

Această diferenţiere, care apare foarte clar în cele din urmă, era iniţial destul de confuză iar primii

autori au avut tendinţa de a include scopul în noţiunea de mobil ca o varietate a acestuia din urmă.

Cea de-a doua categorie, în cadrul căreia primele opinii apar în jurul anilor '30 ai secolului trecut,

consideră că mobilul şi scopul sunt două noţiuni identice.

Aşadar, dacă e să ne referim la incidenţa mobilului asupra incriminării, menţionăm că

incriminarea reprezintă concretizarea voinţei legiuitorului de a interzice, sub ameninţarea pedepsei,

un anumit comportament uman (acţiune sau inacţiune), căruia îi atribuie, prin legea penală, statutul

1 Леонтьев А.Н., ор. cit., р. 104. 2 Brînză, Sergiu, Scopul infracţiunii ca factor psihologic în mecanismul activităţii infracţionale // Revista de Studii şi Cercetări Juridice, Chişinău, 2006, p. 127. 3 Josserand, Louis, Essais de teleologie juridique – les mobiles dans les actes juridiques du droit prive, Dallos, 1928, p. 5.

Page 77: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

77

de infracţiune. Deci, prin incriminare se conferă caracterul de infracţiune unui anumit

comportament.

Fiind vorba despre un comportament uman, legiuitorul nu ignoră caracterul complex al

acestuia, precum şi faptul că manifestarea concretă, obiectivă, prin care el se exteriorizează este

acompaniată de o anumită stare de spirit. De aceea, legea penală indică atât materialitatea faptei, cât

şi elementul psihic necesar, pentru ca un comportament să fie incriminat, adică considerat

infracţiune. Prin urmare, pentru existenţa unei infracţiuni, este necesară prezenţa conjugată a două

elemente: elementul material şi elementul moral.

Încercând să stabilim eventualul impact al mobilului asupra existenţei infracţiunii, trebuie să

ne raportăm, în primul rând, la elementul moral (psihologic), având în vedere că mobilul reprezintă

un factor psihic. De altfel, după cum s-a putut observa deja, acesta este cadrul în care, în mod

tradiţional, doctrina analizează noţiunea în cauză.

Elementul material este, însă, la rândul lui, intim legat de elementul moral, fiind o

exteriorizare a acestuia din urmă. În aceste condiţii, nu este exclus ca, în mod indirect, să se poată

stabili anumite relaţii şi între mobil, pe de-o parte, şi elementul material al infracţiunii, pe de altă

parte.

Aşadar, vom urmări ambele aspecte, punând accentul, cum este şi firesc, pe examinarea

relaţiei mobil-element moral.

Elementul moral este considerat în mod obişnuit drept unul dintre elementele constitutive ale

infracţiunii dar, chiar şi asupra acestui atribut esenţial, doctrina penală franceză conţine unele opinii

diferite.

Admiţând că elementul moral reprezintă o componentă a infracţiunii, acesta ar putea fi definit,

în termeni generali, ca atitudinea psihică cerută de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune.

Această atitudine psihică trebuie să indice voinţa autorului de a viola legea penală. Voinţa poate să

privească fie doar actul în sine, cât si consecinţele acestuia. De aici rezultă distincţia între cele două

forme ale elementului moral sau ale vinovăţiei: intenţia şi culpa.

Pentru a examina incidenţa mobilului asupra elementului moral, trebuie, deci, să ne raportăm

la ambele forme sub care el se poate prezenta.

Este adevărat însă, că elementul material reprezintă o exteriorizare a elementului moral, fiind,

deci, intim legat de acesta. Pe această cale, indirectă, se pot stabili unele relaţii între mobil şi

elementul material. Este cazul formelor atipice ale infracţiunii, unde aspectul psihic şi cel material

nu pot fi disociate, iar existenţa elementului material, într-una sau alta din aceste forme, poate fi

decisă prin analiza elementului moral.

Fără a nega existenţa altor ipoteze, considerăm că relaţia cea mai evidentă între mobil şi

elementul material apare în situaţii legate de tentativă şi de infracţiunea continuată.

Page 78: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

78

Astfel, pentru a fi îndeplinite condiţiile de existenţă a tentativei este necesar să se fi realizat,

pe de-o parte, un început de executare, iar, pe de altă parte, să lipsească o desistare voluntară.

Utilizarea intenţiei drept criteriu distinctiv, introduce în discuţie şi noţiunea de mobil, dacă

avem în vedere relaţia mobilului cu intenţia, pe care am analizat-o anterior. Din textul citat, se

observă că un element esenţial al analizei îl reprezintă scopul pe care persoana vroia să-l atingă, iar

calificarea actului ca fiind un început de executare, depinde de apropierea sau depărtarea scopului.

Având în vedere identitatea sau oricum asemănarea dintre noţiunile mobil şi scop, rezultă că

examinarea mobilului reprezintă un element de interes deosebit, pentru stabilirea diferenţei dintre

actele preparatorii şi începutul de executare.

Cea de-a doua condiţie necesară pentru existenţa tentativei este, după cum spuneam, absenţa

unei desistări voluntare din partea autorului. Dacă aceasta există, nu suntem în prezenţa unei

tentative pedepsibile.

Pentru a califica o desistare ca fiind voluntară, este necesar ca aceasta să nu fie influenţată de

cauze exterioare. Dacă decizia de desistare aparţine persoanei, ea este socotită voluntară, indiferent

de mobilurile care au stat la baza acestei decizii: „Nu se ţine seama de mobilul care a determinat

individul să se oprească (remuşcări, teamă): este un sistem utilitar de încurajare faţă de regretul

intervenit atât de devreme”1.

Totuşi, uneori diferenţa dintre o desistare voluntară şi una involuntară este greu de făcut şi, în

aceste cazuri, trebuie examinate cu atenţie atât cauzele exterioare, cât şi impactul psihic produs de

acestea asupra persoanei. În acest context, identificarea mobilului care a determinat oprirea

persoanei poate să indice caracterul desistării.

Cea de-a doua situaţie în care mobilul aduce clarificări în privinţa elementului material o

reprezintă, aşa cum arătam, infracţiunea continuată. Acest tip de infracţiune rezultă din distincţia

faţă de infracţiunea instantanee şi cea continuă, distincţie ce are la bază, în principal, tocmai

configuraţia elementului material.

Infracţiunea instantanee este, la modul foarte general, acel tip de infracţiune al cărui element

material (acţiune sau omisiune) se realizează imediat.

Infracţiunea continuă sau succesivă, dimpotrivă se caracterizează prin aceea că elementul

material se prelungeşte în timp, prin reiterarea constantă sau menţinerea voinţei delictuale.

Infracţiunea continuată reprezintă o formă intermediară între celelalte două tipuri de infracţiuni sus-

menţionate, împrumutând caracteristici de la fiecare din acestea, dar, având, totodată, o identitate

proprie. Infracţiunea continuată reprezintă o succesiune de acte materiale proprii unei infracţiuni

instantanee, separate prin unităţi de timp şi spaţiu, de regulă, reduse, dar unite printr-o singură

rezoluţie infracţională.

1 Larguier, Jean, Droit penal general, 15e Ed. Dalloz, 1995, p. 28;

Page 79: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

79

Pentru a stabili dacă două sau mai multe acte materiale pot fi reunite într-o singură infracţiune

continuată, elementul de referinţă principal îl reprezintă rezoluţia infracţională. Unicitatea acestei

rezoluţii poate fi dezvăluită prin examinarea mobilurilor (sau mobilului) care au stat la baza actelor

materiale repetate.

După cum s-a observat anterior, doctrina a considerat că termenul „ţel” sau „scop” este utilizat

de legiuitor pentru a desemna mobilul, de unde rezultă că unitatea infracţiunii continuate este dată

tocmai de mobilul autorului. În pofida aparenţelor, putem admite că mobilul are un oarecare impact,

inclusiv şi asupra elementului material sau, cel puţin, că examinarea mobilului este uneori necesară

şi din acest punct de vedere.

Rezumând constatările prezentate în acest capitol, putem afirma cu certitudine următoarele:

prin relaţia sa intimă cu intenţia, mobilul se regăseşte uneori în elementul moral al unor infracţiuni;

în unele cazuri, analiza mobilului este utilă chiar şi atunci când este vorba despre infracţiuni

nonintenţionate; în sfârşit, există situaţii în care, pentru lămurirea unor chestiuni legate de elementul

material al infracţiunii, este necesară, de asemenea, o raportare la mobilurile care au determinat

anumite conduite.

Dacă mobilul are, după cum vedem, o anumită influenţă asupra incriminării, este de presupus

că nici din punctul de vedere al răspunderii penale el nu poate fi total ignorat.

Examinarea relaţiei între mobil şi răspunderea penală ridică aceeaşi problemă de fond, ca şi în

cazul relaţiei mobil-intenţie, în sensul că se încearcă stabilirea unui raport cât se poate de precis,

între două noţiuni care sunt cât se poate de imprecise, deoarece noţiunea de răspundere penală este,

la rândul ei, extrem de confuză şi controversată în doctrină.

Or, asocierea unuia sau altuia din epitetele menţionate presupune, implicit, exprimarea unei

opţiuni de filozofie penală, o anume viziune asupra politicii represive. Din acest moment, opiniile

nu sunt numai divergente, dar şi ireconciliabile. A admite ideea de răspundere morală şi nu pe cea

de răspundere socială înseamnă a opta în favoarea liberului arbitru, în dauna concepţiei

deterministe. O cale intermediară nu există decât, eventual, prin ignorarea totală a ideii de

răspundere1.

Dincolo de această problemă de opţiune filozofică sau politică, dar nu fără legătură cu ea,

sensul strict tehnic al noţiunii de răspundere penală este susceptibil de interpretări diferite, ceea ce a

generat, de asemenea, o serie de controverse. În aceste condiţii nu este surprinzător faptul că

doctrina s-a preocupat mai mult de problema „non-răspunderii” sau, altfel spus, de cauzele care

exclud răspunderea, decât de problema răspunderii propriu-zise, adică, de condiţiile necesare pentru

ca o faptă să atragă răspunderea penală.

1 Lazerges, Christine, Le concept d'imputabilite dans Ies doctrines de defense sociale // RSC, nr.1/1983, p. 319.

Page 80: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

80

Însă, indiferent de ponderea care le este acordată în explicaţiile doctrinei, ambele aspecte sunt

importante şi, în raport de ele, vom aborda relaţia mobil-răspundere penală.

Stabilirea condiţiilor necesare pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală ar presupune ca

însuşi conceptul de răspundere să fie bine conturat, ceea ce, după cum am anticipat, nu este cazul.

Confuzia în legătură cu noţiunea de răspundere se datorează în mare măsură faptului că

aceasta se află într-o relaţie foarte strânsă cu unele noţiuni de factură psihică la fel de ambigue:

element moral (intenţie, culpă), culpabilitate, imputabilitate. Cea mai frecventă confuzie se face

între termenii de răspundere şi imputabilitate, dar nici relaţia cu celelalte noţiuni nu este prea clară.

Confuzia existentă în legătură cu aceşti termeni a fost amplu abordată în doctrina franceză în anii

'70 ai secolului XX, dar fără să se poată aduce clarificări importante1.

Raportarea la doctrinele penale ale altor ţări, nu a făcut, de regulă, decât să sporească şi mai

mult confuzia, deoarece, la divergenţele conceptuale se adaugă unele confuzii de ordin

terminologic2.

În afara juriştilor, medicii psihiatri – experţi de justiţie, au subliniat, la rândul lor,

„ambiguitatea” conceptului de răspundere penală şi au demonstrat inutilitatea practică a acestuia în

planul justiţiei penale3.

Pare evident că o clarificare conceptuală a răspunderii penale impune o intervenţie în plan

legislativ, intervenţie pe care specialiştii o aşteaptă încă4.

În pofida acestei stări de confuzie există, totuşi, unele repere relativ stabile, pe care doctrina

le-a desprins în legătură cu noţiunea de răspundere penală. Astfel, din punct de vedere noţional se

consideră că răspunderea – care este de o manieră generală (obligaţia de a răspunde pentru

consecinţele actelor sale) – constă în obligaţia de a răspunde pentru actele delictuale şi, în caz de

condamnare, de a executa sancţiunea penală prevăzută pentru respectiva infracţiune. Deci, ea nu

este un element al infracţiunii, ea este efectul şi consecinţa juridică a infracţiunii.

Referitor la distincţia răspunderii faţă de noţiunile de culpabilitate şi imputabilitate, cu care se

confundă adesea, se precizează că în timp ce culpabilitatea este elementul moral al infracţiunii,

adică raportul între subiect şi conduita sa, imputabilitatea este o stare, o calificare a subiectului

însuşi. Pentru ca să existe răspundere penală în sens strict, trebuie ca delincventul să fi comis o

faptă cu vinovăţie (culpabilitate) şi ca această faptă să îi poată fi imputată (imputabilitate).

1 Pinatel, Jean, La confrontation du systeme penal français avec Ies donnees de la criminologie et des sciences de l'Homme (A la lumiere des travaux du Colloque de Toulouse) // RSC, nr. 4/1969, p. 910-915. 2 Giacomo, Caneppa, Lapport des sciences humaines dans le domaine de l'evaluation de la responsabilite penale // AIC, Vol. 25, nr.1-2, 1987, p.131-141. 3 Heuyer, Georges, A propos de la responsabilite penale // RSC, nr. 1/1971, p.15, 18. 4 Lazerges, Christine, A propos des fonctions du nouveau Code penal francais // Archives de politique criminelle, nr. 17/1995, p. 16.

Page 81: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

81

Răspunderea penală, în sensul de consecinţă juridică a infracţiunii, poate fi angajată, în cazul

comiterii unui fapt material prevăzut de legea penală, numai dacă se constată îndeplinirea

condiţiilor de vinovăţie şi responsabilitate cerute de lege. În rezumat, putem deci afirma că

răspunderea penală este condiţionată de existenţa culpabilităţii şi a imputabilităţii1.

Deşi răspunderea este definită oarecum tautologic (ca obligaţie de a răspunde), iar

culpabilitatea este prezentată într-un sens extrem de îngust (care o suprapune elementului moral),

precizările anterior citate sunt deosebit de utile. Astfel, relaţiile care se pot stabili între mobil şi

fiecare din cele două elemente-condiţie, privesc în mod implicit răspunderea penală. Va trebui să

examinăm, atât relaţia mobil-culpabilitate, cât şi relaţia mobil-imputabilitate.

Imputabilitatea, la rândul său, se înscrie în aceeaşi notă de confuzie conceptuală, pe care am

întâlnit-o şi cu privire la noţiunile examinate anterior. După cum s-a remarcat în doctrină, niciodată

penaliştii nu au putut să cadă de acord asupra conţinutului care trebuie să fie dat conceptului de

imputabilitate şi mai dificil de înţeles decât cel de culpabilitate sau cel de răspundere. Dincolo de

frecventa confuzie, imputabilitate-răspundere, imputabilitate-element moral sau de unele chestiuni

de detaliu, controversele privind noţiunea de imputabilitate ar putea fi rezumate la două concepţii,

care se bazează pe două principii diferite: concepţia clasică (sau juridică), potrivit căreia

imputabilitatea presupune capacitatea individului de a înţelege şi de a vrea, de unde o aptitudine de

a merita sancţiunea şi concepţia modernă (sau criminologică), pentru care imputabilitatea este

sinonimă cu noţiunea de „capacitate penală”, din care decurge o aptitudine de a profita sau de a

beneficia de sancţiune.

Două elemente atrag atenţia în aceste explicaţii privind imputabilitatea. Pe de-o parte,

capacitatea de a înţelege şi de a vrea, ca stare a individului, ce caracterizează imputabilitatea, este o

condiţie indispensabilă pentru atitudinea psihică de a înţelege şi a vrea, manifestată faţă de un act

determinat, care caracterizează elementul moral al infracţiunii. Imputabilitatea este deci, în raport

cu culpabilitatea, o condiţie sine qua non. Pe de altă parte, aceeaşi imputabilitate, permite ca o

greşeală să fie pusă în sarcina persoanei care a comis-o. Ea este o condiţie necesară pentru ca aceea

persoană să poată avea „obligaţia de a răspunde de actele sale”. În sens restrâns, imputabilitatea

reprezintă o aptitudine sau o vocaţie la culpabilitate şi răspundere. De aici poate decurge şi ideea că

imputabilitatea reprezintă o aptitudine de a merita sancţiunea.

În ciuda aparenţelor, cele două concepţii juridică şi criminologică nu sunt total diferite. Ceea

ce diferă, de fapt, este doar viziunea asupra consecinţelor imputabilităţii, asupra politicii represive,

iar nu conceptul de imputabilitate în sine, sensul tehnic, concret al acestuia, în primul caz, prin

aptitudinea Vocaţia sau aptitudinea de a beneficia de sancţiune, de a merita sancţiunea, se pune

accentul pe caracterul educativ şi resocializant al sancţiunii, respectiv, unul retributiv al acesteia. În

1 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 214.

Page 82: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

82

cazul al doilea, prin aptitudinea de a beneficia de sancţiune, este avută în vedere o anumită stare

mentală a subiectului. Atât aptitudinea de a merita, cât şi cea de a beneficia de sancţiune sunt

condiţionate de o stare de normalitate psihică a subiectului. Tocmai această normalitate psihică,

acest atribut al persoanei este desemnat prin conceptul ca atare, fie că acest concept este intitulat

imputabilitate, fie că el este exprimat prin expresia capacitate penală.

Sigur că, fiind vorba de un atribut al persoanei, termenul de imputabilitate pare să fie, după

părerea noastră, o alegere neinspirată din punct de vedere lingvistic. Putem vorbi despre o faptă

imputabilă, dar nu şi despre o persoană imputabilă; imputabilitatea poate desemna o stare de fapt,

nu o stare de spirit; în mod normal, imputabilitatea poate fi considerată un atribut al faptei, nu şi un

atribut al persoanei, în schimb, termenul capacitate ni se pare mult mai exact din acest punct de

vedere, deoarece, poate îndeplini rolul de atribut al persoanei, pe care sensul tehnic al conceptului îl

vizează.

Însă, dincolo de aceste aspecte de ordin terminologic este incontestabil faptul că, din punct de

vedere tehnic, concret, ceea ce se pune în discuţie în cazul imputabilităţii este, aşa cum arătam,

starea de normalitate psihică a persoanei. Din acest punct de vedere, imputabilitatea (capacitatea

penală) reprezintă „un concept pragmatic operaţional”, iar problema determinării (evaluării)

imputabilităţii (capacităţii) reprezintă „o problemă de diagnostic”.

Aprecierea stării mentale a delincventului şi stabilirea „diagnosticului” de imputabilitate se

află în sarcina jurisdicţiei de judecată. Atunci când există dubii asupra stării mentale, medicii

psihiatri – experţi pe lângă tribunale, sunt consultaţi, dar concluziile examenului medico-psihiatric

(expertiza) nu leagă judecătorii, a căror decizie este suverană.

Fiind vorba de o apreciere asupra stării psihice, atât pentru judecătorul represiv, cât şi pentru

expertul psihiatru, mobilurile autorului pot să reprezinte indicii foarte importante, care să ajute la

stabilirea „diagnosticului”. Anumite mobiluri, în anumite circumstanţe, pot indica un dezechilibru

mental, o stare patologică a individului. Spre exemplu, dacă se constată că fapta a fost comisă sub

imperiul unei temeri exacerbate şi nejustificate de către un subiect, care are un puternic sentiment că

este persecutat, fără ca acest sentiment să aibă o corespondenţă cu realitatea, este foarte probabil ca

persoana în cauză să sufere anumite tulburări de natură paranoică. Dacă fapta dezvăluie o cruzime

neobişnuită şi inexplicabilă prin elemente de fapt concrete, ne putem afla în faţa unei personalităţi

psihopatice, a unui pervers sadic, în acelaşi timp, un act nemotivat ori slab (puţin) motivat, ori lipsa

aparentă a oricărui mobil, pot sugera că ne aflăm în prezenţa unui subiect psihotic, mai precis a unui

schizofren1.

Rezultă de la sine că, dincolo de calitatea lor de indicii valoroase, mobilurile nu reprezintă o

condiţie, în sensul confirmării ori infirmării „diagnosticului” de imputabilitate. De altfel, în doctrina

1 Barte H., Ostaptzeff G., Criminologie clinique, Paris, Ed. „Masson”, 1992, p. 42, 66.

Page 83: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

83

penală, nu am identificat comentarii legate de mobil în explicaţiile cu privire la imputabilitate.

Acest fapt nu este surprinzător, având în vedere că, în ciuda neclarităţilor legate de imputabilitate,

abordarea acestui concept a fost în general evitată, iar explicaţiile care îl privesc sunt extrem de

sumare. Ca şi conceptul mai larg de răspundere, imputabilitatea a fost analizată ceva mai amănunţit

în varianta negativă (non-imputabilitate) în cadrul explicaţiilor privind cauzele de non-răspundere,

asupra cărora ne vom opri şi noi în secţiunea următoare.

Aşadar, mobilul este, în mod intim, legat de răspunderea penală prin culpabilitate si

imputabilitate. În plus, unele cauze, care exclud răspunderea, cum ar fi legitima apărare, pot fi chiar

considerate drept cazuri în care subiectul acţionează în baza unor mobiluri legitime.

Din punctul de vedere al sancţiunii penale, impactul real al mobilului este evident. Practic, nu

se poate vorbi despre individualizarea pedepsei, fără să se ţină cont de personalitatea delincventului

şi implicit de mobilurile care au stat la baza faptelor sale. De altfel, în ciuda absenţei unor dispoziţii

legale exprese, de regulă, jurisdicţiile de judecată acordă un rol important mobilului în aplicarea

pedepsei.

În raport cu toate observaţiile privind dreptul penal, reluate aici de o manieră schematică, se

poate constata că, în general, mobilul şi scopul ocupă un loc relativ redus în dreptul penal pozitiv.

Dacă ne referim doar la mobil, în sensul strict al termenului, constatăm că, în pofida

implicaţiilor extrem de multiple pe care acesta le are asupra unor instituţii penale importante, el este

aproape totalmente ignorat. Se confirmă astfel ipoteza de la care am plecat în sensul că în conduita

criminală, mobilul joacă un rol extrem de important, rol care nu corespunde cu locul nesemnificativ

care i se acordă în dreptul penal pozitiv.

Raţiunile pentru care este preferabil a se ignora mobilul sunt diverse şi ele au fost menţionate

în doctrina penală. În general, s-a pus accentul pe imposibilitatea cunoaşterii adevăratelor mobiluri

care au stat la baza conduitei criminale1 şi pe soluţiile inacceptabile la care ar putea duce „excesul

de luare în considerare a mobilului”2.

Nu este mai puţin adevărat însă, că a ignora mobilul presupune a ignora personalitatea

delincventului şi a accepta un drept penal abstract, un drept penal al delictului, după cum avertiza

M. Ancel3. Într-o ramură de drept, în mod fundamental legată de morală, cum este dreptul penal, nu

se poate ignora tocmai elementul care ne indică moralitatea actului, adică mobilul.

Sigur, la o asemenea afirmaţie se poate aduce drept contraargument faptul că dreptul penal nu

se suprapune moralei şi că, oricum, în lumea contemporană conţinutul moralei a devenit mult prea

vag; nu mai există un sistem moral, ci diverse sisteme morale, într-o lume în care „cu cât

1 Pradel, Jean, op. cit., p. 518; Trousse P.E., Le mobile justificatif // R.D.P.C. (Belge), nr.3/1962, p. 435 etc. 2 Larguier J., Chronique de jurisprudence // R.S.C., nr. 4/1984, p.729. 3 Marc, Ancel, La defense sociale nouvelle – un mouvement de politique criminelle humaniste, Paris, 3e ed. „Cujas”, 1981, p. 209.

Page 84: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

84

comunicăm mai mult, cu atât ne înţelegem mai puţin” şi în care „eul nu recunoaşte nici o sursă de

adevăr şi de moralitate în afară de sine”1 este dificil de a stabili repere morale unanim acceptabile.

Cu atât mai dificil este de a transpune asemenea repere în planul dreptului: „Justiţia devine fulă,

când limitele interzisului sunt nesigure cum se poate vorbi despre drept, când contururile sale sunt

atât de mobile”2?

În pofida faptului că afirmaţiile de mai sus conţin o bună doză de realism, există, totuşi, fără

îndoială, anumite valori morale incontestabile, iar dreptul penal trebuie să fie expresia acestor

valori. Mobilul poate fi tocmai unul din factorii care contribuie la definirea sau redefinirea valorilor

morale protejate prin legea penală.

Limitele în care „accesul” mobilului trebuie să fie permis în dreptul penal sunt însă, într-

adevăr, dificil de stabilit. O soluţie în acest sens nu este deloc simplă. Ea ar trebui să se inspire din

înţelepciunea lui Esop pentru că, aşa cum s-a remarcat în doctrina penală, „intervenţia mobilului în

dreptul penal poate să fie cea mai bună, dar şi cea mai rea soluţie”3.

Identificarea unor soluţii legislative echilibrate, care să ofere mobilului în dreptul penal un loc

pe măsura importanţei pe care acesta o are în conduita criminală nu este desigur un lucru uşor.

Considerăm că un demers în acest sens ar fi justificat.

2.3 VINOVĂŢIA, MOTIVUL ŞI SCOPUL CA SUBELEMENTE ALE LATURII

SUBIECTIVE A CONŢINUTULUI INFRACŢIONAL

Pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală, ea trebuie să poată fi încadrată în

tiparul stabilit de norma de incriminare, cu alte cuvinte să fie tipică. Deşi literatura de specialitate

din ultimele decenii a ajuns la un consens cu privire la includerea în conţinutul tipicităţii atât a unor

cerinţe de ordin obiectiv, cât şi a unor elemente de factură subiectivă, nu există însă un punct de

vedere unitar în ceea ce priveşte sfera acestor elemente.

Cunoaşterea infracţiunii nu se poate limita numai la trăsăturile sale generale, ci impune o

analiză a structurii elementelor sale. În acest context, considerăm că în orice infracţiune apar mai

evident două elemente – material (latura obiectivă) şi psihic (latura subiectivă), dar, în nici un caz,

acestea nu pot fi privite separat de persoana concretă a făptuitorului şi de valorile sociale lezate prin

acţiunea (inacţiunea) respectivă, deoarece fără făptuitor şi valori sociale lezate nu poate fi vorba de

acţiuni (inacţiuni) penale şi de vinovăţie. Astfel, în art. 20 Cod penal român se prevede că acţiunea

(inacţiunea) prezintă pericol social, fiindcă aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1.

Aşadar, dacă nu se aduce atingere acestor valori sau atingerea este minimă acţiunea sau inacţiunea

1 Szabo, Denis, Science et crime, Paris/Bellarmin/Montreal, Ed. „Librairie J. Vrin”, 1986, p. 31, 56. 2 Peyrefitte, Alain, Leş chevaux du lac Ladoga – La justice entre feu et glace, Paris, Ed. „Pion”, 1981, p. 21. 3 Tahon R., Le mobile en droit penal belge // R.D.P.C. (Belge), nr. 2/1948, p. 112.

Page 85: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

85

(elementul material) nu are caracter infracţional, fiindcă nu a lezat un obiect ocrotit de legea penală.

Iar în ce priveşte vinovăţia penală, aceasta nu există ca ceva în sine, ci este strâns legată de o

anumită persoană concretă, care trebuie să aibă o anumită vârstă, să fie responsabilă şi să acţioneze

în anumite condiţii subiective şi, de asemenea, concrete. Astfel, numai indivizii pot fi subiecţi ai

acţiunii sau inacţiunii or, numai individul percepe, gândeşte, hotărăşte şi exercită impulsuri

intenţionate1. Unii autori2 consideră că aspectele subiective ale tipicităţii se cer analizate doar în

cazul infracţiunilor intenţionate, alţii admit că şi în cazul infracţiunilor neintenţionate. Tipicitatea

presupune în egală măsură un element obiectiv şi un element subiectiv3, ultimul indiferent de faptul

în ce formă este incriminată infracţiunea, într-o formă intenţionată, din culpă sau cu o intenţie

depăşită.

Fără a ne propune să redăm întreaga dispută doctrinară în jurul acestei chestiuni, vom

considera că tipicitatea se analizează în principal prin prisma următoarelor elemente: subiectul,

obiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă. Indiferent care dintre condiţiile menţionate nu este

satisfăcută de o faptă concretă, aceasta din urmă nu se va mai încadra în „tiparul” prevăzut de

norma de incriminare, cu alte cuvinte nu va fi tipică. Cu toate că în art. 17 alin. 1 Cod penal român

nu se aminteşte de obiect şi de subiect, fiindcă existenţa lor este de la sine înţeleasă, ea poate fi

dedusă din dispoziţiile altor norme penale (art. l, art. 19, art. 20, art. 87 alin. 1 Cod penal român

etc.). De altfel, toate lucrările în care se analizează diverse infracţiuni tratează cele patru elemente.

În legislaţia penală a Republicii Moldova (art. 52) este prevăzut expres definiţia componenţei de

infracţiune. Toate aceste patru elemente aparţin în egală măsură tipicităţii şi, astfel, se poate pune

capăt unei dispute tradiţionale în doctrina română şi moldovenească cu privire la elementele

constitutive ale infracţiunii.

Unii autori sunt de părere că elemente menţionate sunt constitutive ale infracţiunii, în vreme

ce alţii consideră ca elemente constitutive doar latura obiectivă şi latura subiectivă, susţinând că

obiectul şi subiectul sunt doar factori sau condiţii preexistente ale acesteia. S-a mai susţinut şi

părerea că în realitate, de aceste elemente se leagă o serie de condiţii, de a căror îndeplinire depinde

realizarea conduitei tipice, prevăzute de norma de incriminare. Mai trebuie precizat faptul că, alături

de cele patru elemente, pe care le regăsim în cazul oricărei infracţiuni, uneori incriminarea tip

conţine şi alte condiţii suplimentare, cum ar fi cele referitoare la locul sau modul de comitere a

infracţiunii, la scopul urmărit de făptuitor etc.

Se susţine opinia că doar atunci când legiuitorul menţionează subiectul (funcţionar, cetăţean

etc.) şi obiectul (să fie un bun ce aparţine avutului public), acestea fac parte din conţinutul

infracţiunii. Or, în asemenea cazuri, legiuitorul precizează că infractorul trebuie să aibă o anumită 1 Kotarbinski T., Tratat despre lucru bine făcut, Bucureşti, Ed. „Politică”, 1976, p. 144. 2 Streteanu F., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „ROSETTI”, 2003, p. 308. 3 Streteanu F., op. cit., p. 308.

Page 86: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

86

calitate pentru a se realiza conţinutul unei anumite infracţiuni (subiect special), pe când, în celelalte

cazuri, orice persoană care întruneşte condiţiile minime cerute de lege poate săvârşi infracţiunea

(subiect general), fără a fi necesară o calitate specială. Aceeaşi este situaţia şi cu privire la obiect.

Tot datorită acestor păreri contradictorii s-a propus eliminarea din terminologia dreptului a

expresiilor: „elementele constitutive ale infracţiunii”; „obiectul” şi „latura obiectivă”, „subiectul” şi

„latura subiectivă”, fiindcă conţinutul noţiunilor este dat de trăsăturile care le deosebesc de alte

noţiuni, iar nu de elementele constitutive. Astfel, propunându-se că în locul expresiei „elementele

infracţiunii” să se folosească aceea de „trăsăturile infracţiunii”, prin care se înţelege „totalitatea

trăsăturilor, însuşirilor sau notelor care, potrivit legii penale, distinge fapta infracţională de toate

celelalte categorii de fapte umane”, iar acestea ar fi: trăsături generale ale infracţiunii, trăsături

particulare ale infracţiunii (comune grupelor sau subgrupelor de infracţiuni) şi trăsături individuale

(arătate în norma penală de incriminare)1.

De altfel, în raport cu opinia propusă, este corectă şi aprecierea că, dacă trăsăturile generale

permit distingerea infracţiunii de alte fapte umane neprevăzute în nici o normă juridică sau de cele

prevăzute în alte norme decât cele penale, nu înseamnă că se cunoaşte din ce se compune o

infracţiune, care este structura ei. Apoi nu se ştie în ce constau trăsăturile particulare (de grupă sau

de subgrupă) în raport cu cele individuale2.

Suntem de părere că „trăsăturile” (de fapt caracteristicile) privesc cele patru elemente ale

infracţiunii, fiindcă dacă acestea sunt comune sau tipice oricărei infracţiuni, caracteristicile lor sunt

cele în baza cărora se distinge o infracţiune de orice altă infracţiune fie din aceeaşi grupă, fie din

altă grupă, precum şi de o faptă neincriminată.

Indiferent însă de opiniile exprimate, pentru cunoaşterea structurii infracţiunii, este necesară

analiza obiectului şi subiectului ei, fiindcă, în concret, va trebui stabilit dacă au fost lezate anumite

valori sociale, care anume din ele şi în ce măsură, precum şi cine este făptuitorul, pentru a se

constata dacă poate fi subiect al infracţiunii, deoarece numai atunci poate răspunde penal, iar

tragerea efectivă la răspundere penală are loc în mod diferenţiat după cum este: minor, major,

subiect special etc.

În fine, cele patru elemente formează o unitate dialectică – infracţiunea. Analiza lor în mod

distinct se face numai din motive didactice, metodologice3.

O realitate de necontestat este că între toate laturile fiecărui obiect ori fenomen, pe de o parte,

există o legătură indisolubilă şi o condiţionare reciprocă, care asigură unitatea respectivului obiect

sau fenomen, iar, pe de altă parte, aceleaşi laturi sunt opuse, pozitive şi negative, cu tendinţe diferite

de dezvoltare. Toate fenomenele sociale, oricât de simple sau complexe ar fi ele, cuprind în 1 Marinescu D., Examen critic al teoriei conţinutului infracţiunii // Revista Română de Drept, nr. 10/1981, p. 25-26. 2 Basarab M., op. cit. (1), p. 142. 3 Ibidem, p. 143.

Page 87: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

87

conţinutul lor, în măsuri diferite, sub forme variate, pe lângă elementele de natură materială, şi o

serie de elemente care ţin de natura spirituală a fiinţei umane. Acestea din urmă apar tocmai pentru

că ţin de forul lăuntric al omului, de particularităţile lui spirituale ce au un caracter oarecum mai

ascuns, mai greu de explorat. Însă, cu tot caracterul său mai închis, mai intim, latura spirituală din

fenomenul social poate fi totuşi cunoscută.

Pe măsura dezvoltării societăţii, cunoaşterea laturii spirituale a fenomenelor sociale devine tot

mai necesară, deoarece orice faptă a omului, care gândeşte şi se conduce liber în viaţa socială,

reprezintă întotdeauna o manifestare concretă, o exteriorizare a fiinţei sale, a poziţiei sale spirituale

faţă de raporturile sociale, pe care le cunoaşte, faţă de mediul ambiant în care îşi desfăşoară

activitatea cotidiană, în vederea agonisirii bunurilor materiale şi spirituale necesare traiului. Deci,

omul, prin faptele sale concrete, demonstrează în modul cel mai pregnant societăţii fie acordul, fie

dezacordul său faţă de relaţiile sociale existente, faţă de tot ansamblul normelor de conduită morală

şi juridică.

Astfel, conştiinţa socială şi cea individuală, deşi au unele trăsături comune, în sensul că

amândouă sunt funcţii ale creierului uman de reflectare subiectivă a lumii obiective, se deosebesc

totuşi între ele prin mai multe trăsături, din care rezultă dependenţa relativă a conştiinţei individuale

de cea socială. În această privinţă, psihologia a stabilit că cele două conştiinţe se deosebesc între ele

prin mai multe trăsături. În primul rând, conştiinţa socială „aparţine unui grup de oameni în relaţii

sociale unul cu altul, ca o activitate psihică comună. Pe când cea individuală aparţine întotdeauna

unei singure persoane. În al doilea rând, conştiinţa socială este determinată de existenţa socială în

mod direct, iar cea individuală, de regulă, este determinată de conştiinţa socială, care reflectă

existenţa socială cu toate aspectele ei de bază. Conştiinţa individuală reflectă, după particularităţile

psihice individuale, atât existenţa socială, cât şi conştiinţa socială. În al treilea rând, cele două

conştiinţe au curbe de dezvoltare diferite. Dezvoltarea conştiinţei sociale urmează, aproape fidel,

curba dezvoltării societăţii respective, cu toate particularităţile sale, iar dezvoltarea conştiinţei

individuale urmează, aproape fidel, cu o necesitate inevitabilă, curba vieţii individului. În al

patrulea rând, datorită culturii acumulate de-a lungul istoriei, conştiinţa socială are un pronunţat

caracter impersonal, pe când cea individuală totdeauna este personală. Pe această bază, conştiinţa

socială are un caracter imperativ, normativ, diriguitor, sfătuitor etc., în care se arată ce trebuie şi ce

nu trebuie să se facă, ce e bine şi ce nu e bine, pe când conştiinţa individuală îşi însuşeşte, de obicei,

acest conţinut, direct sau indirect, de la conştiinţa socială, cu trăirile de nuanţă personală, în funcţie

de particularităţile psihice ale fiecărui individ. În al cincilea rând, conştiinţa socială este determinată

de cultură şi de ideologie, iar conştiinţa individuală, după ce s-a format, se eliberează de controlul

direct al societăţii, are un caracter intim de convingere personală, de concepţii proprii. În al şaselea

rând, conştiinţa socială este deschisă, exteriorizată, de conduită, de manifestare vizibilă, pe când

Page 88: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

88

conştiinţa individuală are un caracter lăuntric, cunoscut numai de persoana căreia îi aparţine,

necunoscută de cei dinafară, decât numai prin expresii sau conduită. În fine, în al şaptelea rând,

conştiinţa socială este o activitate culturală, spirituală, ideologică şi psihologică a societăţii, iar cea

individuală este o manifestare a activităţii nervoase superioare a individului1.

Aşadar, unele dintre faptele omului sunt contrare relaţiilor şi intereselor sociale, sunt atât de

periculoase pentru societate, încât statul este silit să le încrimineze, socotindu-le infracţiuni,

prevăzând posibilitatea aplicării a felurite sancţiuni penale persoanelor care se fac vinovate de

săvârşirea lor. În asemenea situaţii, societatea „reacţionează penal... pentru că socoteşte infracţiunea

ca un rău obiectiv, ca o acţiune care-i tulbură într-un fel sau altul existenţa, activitatea, desfăşurarea,

dezvoltarea”2 şi pentru că autorul ei a dovedit, prin comportarea sa, că metodele şi mijloacele

nepenale, folosite de societate în formarea şi educarea lui ca cetăţean, au fost insuficiente, slabe.

Astfel, sancţiunea penală este ultima încercare a societăţii de a reeduca prin mijloace de

constrângere pe infractori şi un mijloc eficace de prevenire a infracţiunilor, ca cele mai periculoase

fapte pentru propria sa existenţă.

Infracţiunea, ca fenomen social, cuprinde în conţinutul său mai multe elemente componente,

care se află într-o strânsă legătură reciprocă, determinându-se, influenţându-se unele pe altele. Ca

orice faptă a omului, infracţiunea cuprinde în mod obligatoriu două categorii de elemente

componente: obiective, în care intră obiectul şi latura obiectivă, şi subiective, adică subiectul şi

latura subiectivă3.

Între aceste elemente componente, pe de o parte, există o unitate dialectică, o legătură

reciprocă, iar, pe de altă parte, sunt de natură diferită şi, continuu, au tendinţe contrare4.

Aşadar, această unitate dialectică dintre elementele constitutive ale infracţiunii a fost

evidenţiată în multe lucrări de specialitate. Astfel, după cum consideră unii autori, trăsăturile care

sunt specifice noţiunii de infracţiune se găsesc într-o strânsă şi interdependentă legătură, iar

existenţa lor necesară, realizează tocmai unitatea acestei noţiuni juridice5. Drept consecinţă, şi

vinovăţia nu are o viaţă a sa proprie, ruptă de celelalte elemente ale infracţiunii6. În alte lucrări,

chiar dacă nu se pomeneşte despre rolul obiectului şi subiectului în realizarea unităţii dialectice a

faptei socialmente periculoase, se aminteşte, totuşi, despre legătura indisolubilă dintre latura

obiectivă şi cea subiectivă a infracţiunii7. De asemenea, alţi autori1, deşi nu insistă asupra legăturii

1 Ralea M., Herseni T., Introducere în psihologia socială, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1966, p. 110-112. 2 Ralea M., Hariton T., Sociologia succesului, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1962, p. 550. 3 Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Petrovici S., Infracţiuni contra avutului obştesc, Bucureşti, Ed. „Academiei R.P.R.”, 1963, p. 70-81. 4 Mircea I., Vinovăţia penală în dreptul penal român, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1998, p. 69. 5 Roşca V., Culpa cu previziune şi intenţia indirectă // S.C.J., nr. 2/1968, p. 274. 6 Papadopol V., Cu privire la latura subiectivă a unora din infracţiunile contra persoanei şi la consecinţele erorii de fapt asupra legăturii cauzale // Legea Penală, nr. 8/1956, p. 903. 7 Pavel D., Infracţiune de delapidare, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1959, p. 90-91.

Page 89: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

89

dintre obiectiv şi subiectiv, dezvoltă în aşa fel latura subiectivă a infracţiunii, încât se deduce cu

uşurinţă interdependenţa dintre toate elementele conţinutului infracţiunii.

Am menţionat că în literatura de specialitate nu există un consens cu privire la includerea

elementului subiectiv în cadrul condiţiei tipicităţii. Dacă în mod tradiţional se considera că

elementele de factură subiectivă se analizează exclusiv pe terenul vinovăţiei – ca a treia condiţie de

existenţă a infracţiunii – în prezent se admite, în mod quasiunanim, că tipicitatea presupune şi

existenţa unor elemente subiective. Spre exemplu, o faptă nu poate fi calificată ca fiind faptă tipică

de furt în absenţa elementului subiectiv, a scopului urmărit de infractor – profitul.

Astfel, conţinutul laturii subiective a infracţiunii îl constituie atitudinea psihică a persoanei

faţă de săvârşirea infracţiunii2 care, ca şi orice alt fenomen social, are mai multe aspecte. Întrucât

infracţiunea este un act comis de om, o mare importanţă o are analiza lui psihologică – studierea

infracţiunii ca o manifestare a însuşirilor individului respectiv, descoperirea motivelor şi scopurilor

de care s-a călăuzit infractorul. În acest context, se mai remarcă faptul că Plenul Judecătoriei

Supreme a fostei U.R.S.S., în Hotărârea din 18 martie 1963 „Cu privire la respectarea strictă a

legilor în procesul examinării dosarelor penale”, subliniază că „unul dintre cele mai serioase

neajunsuri în activitatea organelor judiciare este superficialitatea, de care se dă dovadă la studierea

atitudinii psihice a inculpatului faţă de faptele săvârşite. În multe cazuri, se studiază insuficient

conţinutul şi direcţia intenţiei, scopul şi motivele săvârşirii infracţiunii, nu se face distincţia

necesară dintre infracţiunile săvârşite cu intenţie şi cele săvârşite din imprudenţă...”3.

Aşadar, majoritatea definiţiilor expuse constată faptul că elementul de bază ce intră în

structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. Iar numai în cazul anumitor

infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt

prevăzute şi alte condiţii referitoare la scop sau mobil4.

Astfel, când s-a dezlipit conştiinţa individului de conştiinţa grupului şi individul a format o

personalitate, atunci condamnarea nu mai este dată de tradiţie, ci de această dată în virtutea unor

principii care decurg dintr-o ordine de drept, adică din caracteristici individuale şi particulare ale

individului5.

S-ar putea remarca faptul că, pentru existenţa vinovăţiei, trebuie să se constate

responsabilitatea făptuitorului (discernământul), astfel, numai o persoană responsabilă, cu

discernământ, poate fi considerată şi apreciată ca fiind vinovată6. Pentru a fi în măsură să exprime

1 Braunştein B., Unele probleme ale vinovăţiei în dreptul penal al R.P.R. // Analele Universităţiii din Iaşi, 1965, p. 173-175. 2 Borodac, Alexandru ş.a., Drept penal, Partea generală, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1994, p. 119. 3 Cборник постановлений Пленyмa Bepxoвнoго Совета CCCP, Mосква 1924-1970, c. 254-255. 4 Dobrinoiu, Vasile, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „Academică şi Pedagogică”, 1992, (1) p. 114. 5 Rădulescu-Motru C., Responsabilitatea penală // Revista de drept şi de ştiinţe penale, nr. 1-2, 1940, p. 88. 6 Dobrinoiu, Vasile, op. cit., p. 115.

Page 90: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

90

relevanţa penală a vinovăţiei, subiectul trebuie să aibă aptitudinea de a se autodetermina în

cunoştinţă de cauză sau capacitatea bio-psihică de a acţiona în conştiinţă de cauză, adică acea

capacitate psiho-fizică de a înţelege caracterul faptelor sale, de a-şi da seama de valoarea şi de

urmările lor, precum şi de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu acţiunile

proprii1, capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale2 şi să le dirijeze în mod

conştient3, de fapt, această aptitudine sau capacitate (discernământul), fiind o premisă a vinovăţiei.

Considerăm că această trăsătură de bază a subiectul infracţiunii, persoană fizică, constituie, de fapt,

un temei sau o premisă a întregului aspect subiectiv al infracţiunii.

Ca prim element al vinovăţiei, responsabilitatea presupune aptitudinea subiectului de a adopta

o conduită conformă cu exigenţele ordinii juridice, cu alte cuvinte, capacitatea de a înţelege

semnificaţia antijuridică a faptei sale şi de a-şi dirija conduita în consecinţă. De aceea, existenţa

responsabilităţii presupune un anumit grad de maturizare a persoanei umane, dar şi o stare bio-

psihică de natură a-i permite subiectului să cunoască semnificaţia actului său şi să îşi dirijeze într-un

anumit mod conduita.

La fel ca şi majoritatea codurilor penale europene, nici Codul penal român nu defineşte

responsabilitatea, o definiţie fiind construită de doctrină prin interpretarea per a contrario a

dispoziţiilor art. 48, referitor la iresponsabilitate. Totuşi, alte coduri penale, cum ar fi, de exemplu,

Codul penal al Republicii Moldova, la art. 22 dă o definiţie responsabilităţii: „Responsabilitatea este

starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei

(acţiuni, inacţiuni sau urmările lor), precum şi capacitatea de a-şi determina şi dirija voinţa în raport

cu acţiunile proprii”.

Astfel, s-a constatat că responsabilitatea este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele

sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient

voinţa în raport cu aceste fapte4. În mod similar, este definită responsabilitatea şi în majoritatea

lucrărilor din doctrina străină. Responsabilitatea presupune existenţa a doi factori: un factor

intelectiv şi un factor volitiv. Factorul intelectiv implică aptitudinea subiectului de a se orienta în

lumea exterioară pe baza unei percepţii nealterate a realităţii, adică, mai întâi de toate, capacitatea

de a înţelege semnificaţia propriului comportament şi de a evalua posibilele consecinţe, pozitive sau

negative, asupra terţilor. Factorul volitiv presupune capacitatea de control asupra impulsurilor de a

acţiona şi de a-şi dirija conduita pe baza unei motivări raţionale.

Raţiunea considerării responsabilităţii ca o condiţie a vinovăţiei poate fi relevată prin prisma

1 Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, 1996, p. 154. 2 Moraru I., Predescu V., Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică judiciară, Bucureşti, 1962, p. 103. 3 Borodac, Alexandru ş.a., op. cit., p. 59. 4 Bulai, Costică, Manual de drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „ALL”, 1997, p. 208; Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, Ediţia a III-a adăugită şi revizuită, Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa”, 1997, p. 102.

Page 91: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

91

mai multor elemente. În primul rând, concepând vinovăţia, în cadrul teoriei normative, ca un reproş

privind conduita autorului, este limpede că un astfel de reproş nu îşi găseşte locul decât în cazul

unei persoane care poate înţelege semnificaţia actului său şi ar putea să îşi dirijeze conduita în alt

mod. Pe de altă parte, rolul preventiv-educativ al pedepsei nu poate fi conceput decât cu privire la o

persoană care dispune de capacitatea de a înţelege semnificaţia ameninţării pedepsei eventuale şi,

respectiv, a pedepsei efectiv aplicate.

Aşadar, latura subiectivă cuprinde acele elemente de natură spirituală din conţinutul

infracţiunii care leagă fapta materială de autorul ei, adică de subiectul care a săvârşit-o. Ea, de fapt,

constituie caracteristica întregii activităţi psihice a persoanei legată de săvârşirea faptei şi cuprinde

totalitatea condiţiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului faţă de activitatea sa, condiţii

cerute de lege pentru ca acest act să constituie infracţiune. Aceste elemente constituie nişte condiţii

ce privesc atitudinea conştiinţei şi a voinţei făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea care

constituie elementul material al infracţiunii, respectiv, faţă de urmarea imediată, precum şi faţă de

legătura de cauzalitate dintre acestea.

La rândul său, această latură este alcătuită din elemente intelective şi volitive şi este prezentă

în conţinutul constitutiv al fiecărui tip particular de infracţiune. Iar aceasta înseamnă că ea trebuie să

coexiste alături de celelalte elemente ale tipicităţii. Indubitabil este faptul că drept componentă

esenţială şi indispensabilă a acesteia este vinovăţia. Cu cât este mai conştient individul de urmările

periculoasele a faptelor sale, cu atât vinovăţia lui este mai mare. Or, acest principiu de

individualizare a răspunderii infractorilor înlătură cu totul consecinţele pozitiviste şi idealiste asupra

răspunderii penale a individului1.

Aşadar, fiind o caracterizare a întregii activităţi psihice a persoanei legată de săvârşirea faptei,

se defineşte că aceasta ar fi alcătuită sau constă dintr-un complex de stări de conştiinţă specifice

care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiune sau omisiune) şi care sunt dirijate în vederea

producerii anumitor urmări periculoase sau, chiar dacă nu sunt dirijate într-o anumită direcţie,

produc astfel de urmări, datorită uşurinţei sau neglijenţei2.

Latura subiectivă a infracţiunii mai este apreciată şi ca o atitudine psihică a persoanei sau o

activitate psihică faţă de fapta săvârşită, fiind una strâns legată de aceasta şi reprezentând o unitate

indisolubilă a proceselor psihice intelectual, volitiv, dar şi cel emoţional3.

Alţi autori remarcă faptul că latura subiectivă este compusă sau formată din stări intelective

(atitudinea conştiinţei, scop, stări afective şi volitive, motive, mobiluri), adică, atitudine psihică ce

precede şi însoţeşte fapta infracţională şi urmările ei4.

1 Feller S., Elemente care caracterizează latura subiectivă a infracţiunii // J.N., nr. 1/1950, p. 622. 2 Basarab, Matei, op. cit., p.106. 3 Macari, Ivan, Drept penal, Partea generală, Chişinău, 1999, p. 129. 4 Oancea, Ion, Tratat de drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „ALL”, 1994, (3), p. 112.

Page 92: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

92

Astfel, s-ar impune remarca că vinovăţia, la rândul ei, nu ar cuprinde toate elementele

componente sau componentele laturii subiective a infracţiunii. Este necesar ca în cadrul studierii

laturii subiective a infracţiunii să se acorde şi o deosebită atenţie problemelor legate de mobilul şi

scopul infracţiunii, care, în toate cazurile, influenţează asupra formării rezoluţiei şi asupra gradului

de pericol social concret al faptei comise. Însă, uneori, mobilul şi scopul infracţiunii pot constitui

trăsături ale laturii subiective a conţinutului legal al infracţiunii1. Cu toate că, în principiu, ele sunt

prezente în cadrul laturii subiective a oricărei infracţiuni concrete, de fapt, ar fi de neconceput ca un

anume fapt social să fie realizat fără un anume motiv sau scop, decât eventual unul mecanic.

Tocmai ca un rezultat al celor anterior menţionate, latura subiectivă poate fi definită ca un

complex de stări de conştiinţă specifice, care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiune sau

omisiune) şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase sau, chiar dacă nu

sunt dirijate într-o anumită direcţie, produc astfel de urmări, datorită uşurinţei sau neglijenţei.

Împărtăşim această definiţie, deoarece prin prisma acesteia se poate constata legătura

vinovăţiei cu celelalte trăsături esenţiale ale infracţiunii. Această din urmă definiţie are şi meritul de

a aborda latura subiectivă a infracţiunii nu ca o simplă atitudine psihică concretă faţă de faptă şi

urmări, cum, de fapt, ar putea fi apreciată vinovăţia, ci ea reflectă un complex de atitudini sau stări

de conştiinţă a subiectului faţă de valorile sociale ocrotite de legea penală, unde se poate deduce

faptul că aceasta include şi alte procese psihice specifice, cum ar fi motivul şi scopul. Deşi în mod

obişnuit, în cadrul laturii subiective, doctrina română identifică un element principal – elementul

subiectiv (vinovăţia), totuşi, în mod concret la aceasta se pot adăuga, uneori, alte elemente –

mobilul şi scopul infracţiunii. Vinovăţia este, aşadar, expresia sintetică a întregului aspect subiectiv,

fiindcă priveşte doar unele manifestări psihice ce sunt caracteristice şi specifice laturii subiective a

infracţiunii2.

După cum în conţinutul fiecărei infracţiuni intră un element material care este descris în

norma de incriminare, tot astfel intră şi un element subiectiv care trebuie indicat în textul legii.

Codul penal român foloseşte pentru caracterizarea elementului subiectiv al diverselor infracţiuni

două procedee: cu privire la anumite tipuri particulare de infracţiuni, însă, el indică, în mod special

şi explicit, forma de vinovăţie necesară în însuşi textul incriminator.

Vinovăţia, după cum s-a arătat, priveşte latura subiectivă a infracţiunii, latură care cuprinde

două componente, doi factori: conştiinţa şi voinţa. Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei şi

asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri; se produce o trecere de la

manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă, care, diriguită de conştiinţă, mobilizează şi

dinamizează energiile necesare în vederea şi pentru punerea în executare a hotărârii luate, această

1 Biro L., Drept penal, Partea generală, Cluj, 1971, p. 77. 2 Dongoroz ,Vintilă ş.a., op. cit., p. 115.

Page 93: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

93

răsfrângere a factorului de conştiinţă asupra faptului de voinţă, ceea ce constituie aspectul

caracteristic al laturii subiective care este vinovăţia.

În lucrările de specialitate se atrage atenţia că nu trebuie să fie confundată vinovăţia, ca

trăsătură esenţială a infracţiunii, cu vinovăţia ca element constitutiv al conţinutului unei infracţiuni,

deoarece trăsătura esenţială a infracţiunii trebuie să constate că fapta care constituie elementul

material al infracţiunii a fost săvârşită cu vinovăţie în forma cerută de lege pentru existenţa acelei

infracţiuni. Aceasta înseamnă că, de fapt, poate să existe vinovăţie în general, ca trăsătură esenţială

a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element al conţinutului infracţiunii. Astfel, în cazul

infracţiunilor pentru a căror existenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei, dacă fapta este

săvârşită din culpă, nu există elementul subiectiv, deşi există vinovăţia ca trăsătură esenţială a

infracţiunii1.

Am văzut anterior că, potrivit conceptului final de acţiune, aceasta este caracterizată

întotdeauna de existenţa unui anumit scop. Scopul infracţiunii nu apare însă ca un element al

tipicităţii decât în situaţia în care el este prevăzut, în mod expres, în norma de incriminare, caz în

care este numit şi scop special.

În această situaţie, scopul urmărit de făptuitor determină existenţa unei intenţii calificate şi se

analizează în strânsă legătură cu aceasta.

Scopul, în structura incriminării tip, poate apărea atât ca element constitutiv al faptei de bază,

cât şi ca element al formei agravate. Spre exemplu, scopul este un element constitutiv în cazul

infracţiunii de furt (art. 186 Cod penal al Republicii Moldova şi art. 208 alin.1 Cod penal român) –

dacă luarea bunului nu s-a făcut în scopul însuşirii, fapta nu va constitui furt – sau în cazul asocierii

în vederea comiterii de infracţiuni, căci, în absenţa scopului ilicit, asocierea nu are relevanţă penală.

Scopul apare, în schimb, ca un element de agravare în cazul omorului comis pentru a înlesni sau

ascunde o tâlhărie sau piraterie (art. 176 lit.d Cod penal român) sau o altă infracţiune, aşa cum

prevede, spre exemplu, art. 145 Cod penal al Republicii Moldova.

Trebuie subliniat că în aceste situaţii simpla existenţă a scopului este suficientă pentru

existenţa infracţiunii, nefiind necesar pentru consumarea acesteia ca scopul să fi fost efectiv

realizat2. Spre exemplu, asocierea în vederea comiterii de infracţiuni constituie infracţiune

consumată chiar dacă scopul nu a fost atins, respectiv, nu s-a reuşit comiterea infracţiunilor care

constituiau finalitatea asocierii.

La rândul său, mobilul infracţiunii – reprezentat de elementul care îl determină pe infractor să

acţioneze – constituie un element al tipicităţii doar atunci când este prevăzut de norma de

incriminare. La fel ca şi scopul, mobilul poate apărea ca element constitutiv al formei de bază a

1 Bulai, Costică, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1987, (2), p.121. 2 Fiandaca G., Musco E., op. cit., p. 332.

Page 94: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

94

infracţiunii sau ca o cauză de agravare. Mobilul constituie element al formei de bază a infracţiunii

în cazul abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 Codul penal român) – când

îngrădirea exerciţiului unor drepturi se face pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie – şi

reprezintă un element de agravare în cazul omorului comis din interes material (art.175 lit.b Codul

penal român).

În doctrina penală a Republicii Moldova, s-a apreciat că existenţa unui scop special în

conţinutul normei de incriminare indică faptul că acea infracţiune nu poate fi comisă decât cu

intenţie directă1. În literatura de specialitate străină2 s-a arătat că existenţa scopului special nu este

incompatibilă întotdeauna cu intenţia eventuală. Atunci când caracterul eventual al intenţiei nu

priveşte scopul, ci un alt element, de care depinde existenţa faptei, cele două elemente sunt

compatibile. Spre exemplu, infractorul doreşte să ia un bun, dar nu ştie cu certitudine dacă este al

său sau nu. Dacă totuşi decide să îl sustragă, el îşi asumă riscul luării unui bun al altuia, astfel că

furtul va fi comis cu intenţie eventuală.

Latura subiectivă cuprinde acele elemente de natură spirituală din conţinutul infracţiunii care

leagă fapta materială de autorul ei, aceasta, de fapt, caracterizează întreaga activitate psihică a

persoanei legată de săvârşirea faptei infracţionale, care, la rândul său, este alcătuită din elemente

intelective şi volitive.

Se mai susţine că latura subiectivă (atitudinea psihică a infractorului) este compusă sau

formată din stări intelective (atitudinea conştiinţei, scop, stări afective şi volitive, motive sau

mobiluri). De asemenea, se constată faptul că în cazul anumitor infracţiuni, pentru completarea

laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute şi alte condiţii referitoare

la mobil sau scop.

De fapt, vinovăţia penală, pe lângă factorii intelectivi şi cei volitivi, în complexul proceselor

psihice interne ale acţiunii infracţionale, ar cuprinde scopul ori direcţia gândirii infractorului care

sunt îndreptate împotriva unei relaţii sociale ocrotită de lege, această opinie fiind, de altfel, susţinută

şi în literatura de specialitate străină3. În acest sens, opinia respectivă deschide posibilităţile studierii

multilaterale şi aprofundate a vinovăţiei în dreptul penal într-o strânsă legătură de influenţare

reciprocă cu celelalte elemente ale conţinutului infracţiunii, deoarece ea se află într-o strânsă

legătură de influenţare reciprocă cu celelalte elemente ale conţinutului infracţiunii4. Cu alte cuvinte,

vinovăţia nu este doar un raport psihic al infractorului faţă de acţiunea sau omisiunea sa, luată ca un

fenomen izolat, care ar fi ruptă tocmai de relaţiile sociale sau a valorilor sociale împotriva cărora

este îndreptată. Astfel, autorul infracţiunii, încă înainte de a-şi imagina fapta sa infracţională faţă de 1 Macari, Ivan, op. cit., p.196. 2 Mantovani F., op. cit., p.338. 3 Полачек Ф., Состав преступленя, Moсква, 1960 с. 226-230; Дагель П.С., Содержание и сущность вины в советском праве // Правоведение, № 1/1969, с. 79. 4 Mircea, Ion, Câteva consideraţiuni despre conţinutul vinovăţiei // S.U.B.B, 1970, p. 134.

Page 95: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

95

care va lua o anume atitudine psihică, trebuie, mai întâi, să cunoască relaţiile sociale ocrotite de

legea penală, or, acestea continuă obiectul juridic al actului infracţional. Abia după ce cunoaşte

relaţiile sociale şi îşi formează o atitudine faţă de ele, subiectul concepe fapta sub toate aspectele ei.

Astfel, factorul intelectiv presupune că persoana este conştientă de caracterul acţiunilor sale,

îşi dă seama de caracterul social periculos al acţiunii sau inacţiunii sale şi prevede urmările ei social

periculoase. Abia după ce cunoaşte relaţiile sociale pe care le înţelege sau le conştientizează, îşi

formează o anume atitudine faţă de ele, pe care în mod corespunzător le prevede, le doreşte sau le

acceptă, sau chiar şi în cazul când nu le acceptă. Pe când factorul volitiv constă în reglementarea

activităţii umane, prin luarea în fiecare caz aparte a deciziei de a săvârşi sau nu anumite acţiuni sau

inacţiuni ori la direcţionarea conştientă a eforturilor fizice şi psihice la luarea deciziei şi, respectiv,

la atingerea scopului propus sau la lichidarea obstacolelor etc.

În acelaşi fel se mai constată că această legătură indisolubilă de determinare, respectiv, de

influenţare şi completare reciprocă dintre factorii intelectivi şi volitivi face din vinovăţie o entitate

spirituală, concepută ca o unitate dialectică dintre actul fizic şi urmările sale, prin care se lezează

într-un mod concret sau pune în pericol anumite raporturi sociale apărate de legea penală. Astfel,

acestea coexistă în conţinutul vinovăţiei şi se influenţează reciproc, chiar după modul lor de

manifestare, cât şi a raportului în care se află unul faţă de altul, imprimă vinovăţiei un anumit

conţinut1.

Aşadar, tocmai acele procese psihice care trezesc ideea infracţională, impulsionează la

acţiune, determină subiectul la luarea hotărârii, dirijează şi controlează întreaga activitate fizică

până la terminarea ultimului act al infracţiunii. Astfel, ar fi de neconceput o acţiune umană,

voluntară, fără procese psihice, fără motive şi scopuri, vinovăţia cuprinzându-se în procesele psihice

ale autorului infracţiunii – nu poate fi lipsită de starea lui afectivă, de mobiluri şi scopuri. Or, aceste

procese psihice există întotdeauna în mod obiectiv în conţinutul vinovăţiei, indiferent dacă ea

îmbracă forma intenţiei sau a culpei. Deci, şi în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, fapta

materială este voluntară şi, de multe ori, are mobilul şi scopul ei propriu, la care mai pe larg ne vom

referi ceva mai pe larg cu ocazia tratării fiecăreia dintre acestea luate în parte. Conform altei

accepţiuni, numai concepând în acest mod vinovăţia penală, se va reuşi argumentarea filozofică,

psihologică şi juridică a temeiului subiectiv al răspunderii penale.

Totodată, indiferent sub ce formă s-ar concretiza vinovăţia, oricum ea apare ca o totalitate de

procese intelective, volitive şi motivaţionale, într-o continuă şi variată legătură de condiţionare şi

influenţare reciprocă”. De altfel, corect s-a remarcat faptul că vinovăţia poate fi şi una într-o formă

complexă, iar alteori mai limitată.

Totuşi, credem că analiza ar trebui să fie pornită de la o definiţie adecvată laturii subiective şi

1 Lekschas J., Die Schuld als subjektive Seite der Verbrecherischen Handlung, Berlin, 1955, p. 22.

Page 96: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

96

nu a vinovăţiei penale. Aşadar, savantul român M. Basarab consideră că latura subiectivă este un

complex de stări de conştiinţă specifice, care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiune sau

omisiune) şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase sau chiar dacă nu

sunt dirijate într-o anumită direcţie, produc astfel de urmări, datorită uşurinţei sau neglijenţei1. În

aşa fel, majoritatea doctrinei a acceptat faptul că elementul de bază ce intră în structura acesteia îl

constituie vinovăţia. Or, aceasta „reprezintă, la rândul său, doar o expresie sintetică a întregului

aspect subiectiv, chiar dacă, uneori, aceasta presupune prezenţa unor manifestări psihice care sunt

caracteristice şi specifice laturii subiective a infracţiunii”2. Aceasta înseamnă că în conţinutul

constitutiv al fiecărui tip particular de infracţiune, trebuie să coexiste alături de latura obiectivă şi

latura subiectivă, a cărei componentă esenţială şi indispensabilă este vinovăţia3.

Referitor la vinovăţia penală, în literatura de specialitate, s-a mai conturat ideea că aceasta, la

rândul său, înglobează în conţinutul său o complexitate de procese psihice intelective, volitive şi

emoţionale, care îl determină pe subiect la luarea rezoluţiei infracţionale şi-1 dirijează în toată

activitatea de executare materială a faptei socialmente periculoase. Fiecare dintre aceste procese

psihice reprezintă un raport spiritual al subiectului infracţiunii atât faţă de valorile sociale vătămate,

cât şi faţă de fapta ilicită şi efectele sale. Iar în ceea ce priveşte mobilul, cât şi scopul infracţiunii,

„acestea sunt dincolo de limitele vinovăţiei, fiind, la rândul lor, apreciate drept elemente secundare

ale laturii subiective a infracţiunii”4.

Şi în acest sens constatăm că latura subiectivă a infracţiunii presupune un ansamblu de

raporturi psihice ale subiectului infracţiunii, prin care se caracterizează o dimensiune mai complexă,

mai amplă, în care se include într-un mod obligatoriu atât vinovăţia, cât şi motivul sau scopul

infracţiunii ca subelemente secundare ale ei. Astfel, între vinovăţie şi latura subiectivă a infracţiunii

există o legătură de la parte la întreg, fără ca acestea să se identifice totalmente. Tocmai de aceea

vinovăţia nu cuprinde toate elementele componente ale laturii subiective a infracţiunii. Astfel,

neîndoielnic este şi faptul că, într-un mod necesar, în cadrul studierii laturii subiective a infracţiunii,

urmează să se acorde o deosebită atenţie şi problemelor legate de mobilul şi scopul infracţiunii, care

în toate cazurile influenţează asupra formării rezoluţiei infracţionale. Totuşi, într-un final, ţinem să

menţionăm că chiar dacă scopul nu este prezent cu ocazia comiterii oricărei infracţiuni, deoarece

acesta nu face parte, de regulă, din conţinutul legal al acesteia, totuşi vinovăţia penală a unei

persoane se poate realiza independent de luarea în considerare a scopului. Însă, toate acestea se vor

1 Basarab, Matei, op. cit., p. 106. 2 Dongoroz, Vintilă, Fodor, Iosif, Kahane, Siegfried, Iliescu, Nicoleta, Oancea, Ion, Bulai, Costică, Stănoiu, Rodica-Mihaela, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Vol. I, Bucureşti, Editura „Academiei Române”, 1969, p. 115. 3 Feller S., op. cit., p. 622. 4 Biro L., Basarab M., Curs de drept penal al R.P.R., Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1963, (2), p. 144-147; Biro L., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1971, p. 89-90; Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş Bolyai”, 1988, (3), p. 135-137.

Page 97: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

97

avea în vedere cu ocazia individualizării judiciare a răspunderii penale şi a sancţiunii pentru

stabilirea gradului de vinovăţie concretă.

2.3 CONCEPTUL ŞI ESENŢA PROCESELOR PSIHICE ALE

MOTIVULUI INFRACŢIONAL

În literatura de specialitate se menţionează faptul că motivaţia ar presupune totalitatea

mobilurilor interne ce se află într-o strânsă legătură cu viaţa afectivă, cu procesele de cunoaştere şi

cu activitatea voluntară a fiinţei umane1. Aceasta, la rândul său, stimulează cunoaşterea obiectelor şi

a fenomenelor din lumea materială, care, odată cunoscute, generează în sufletul omului anumite

stări afective şi impulsuri spre acţiune, jucând rolul de motive. Totodată, la formarea rezoluţiei

infracţionale, omul parcurge întregul proces al cunoaşterii, de la senzaţii până la raţionamente,

ajungând astfel să reflecteze în mintea sa cele mai complexe obiecte sau fenomene din lumea

materială. Aşadar, această activitate psihică complexă este compusă din mai multe procese ce se

succed într-o anumită ordine după valoarea lor calitativă. În acest fel, se apreciază şi faptul că

„conştientul este un substrat al omului, neseparat de el, din care considerente şi realităţile lui

înconjurătoare trebuie studiate în corelaţiune, deoarece, doar în acest mod, se va realiza o

cunoaştere adecvată a realităţii obiective2. Prin urmare, motivaţia, la rândul ei, este acea care

stimulează cunoaşterea, astfel încât obiectele şi fenomenele din lumea materială, odată cunoscute,

generează individului anumite stări afective şi impulsuri spre acţiune3. Individul utilizează realitatea

obiectivă cunoscută fie în munca depusă pentru realizarea unei cunoaşteri mai aprofundate a lumii

materiale, fie în vederea dobândirii unor foloase materiale ori spirituale. Importantă şi corectă ni se

pare aprecierea că toate aceste impulsuri devin realizabile atunci când infractorul are deja

posibilitatea să prevadă urmările acţiunilor sale, să înţeleagă şi să însuşească legile vieţii sociale sau

să se conducă de ele pe baza unor principii sociale. Aceste procese psihice specifice motivului

infracţional trezesc ideea infracţională, după care, ulterior, se generează o luptă a motivelor şi care,

într-un final, determină subiectul la luarea hotărârii infracţionale. Numai după ce se va realiza o

asemenea consecutivitate, subiectul va trece la realizarea acţiunii sau inacţiunii.

Din toate expunerile anterior menţionate, putem deduce că termenul „motiv” presupune o

serie de înţelesuri, incluzând în sine noţiunile de necesitate, imbold, atracţie, tendinţe etc. Alţi autori

îi atribuie acestuia şi trăsăturile altor trăiri cum ar fi: retrăiri, deprinderi, percepţii sau înţelesuri de

1 Roşca A., Psihologie generală, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1975, p. 336. 2 Сидоров Ф.Р., Социально-психологические и юридические аспекты коррекции и перевоспитания правонарушителей, Казань, 1976, с. 38; Левинов Н. Д., О психическом состоянии человека, Москва, 1964, с. 20. 3 Cioată E., Ciofu I., Fioru R., Culian E., Ionescu Ş., Sterescu-Volanski M., Psihofiziologia activităţii de orientare, Bucureşti, Ed. „Academiei R.S.R.”, 1968, p. 165-166; Mircea I., op. cit., (1), p. 21-22; Oancea I., op. cit., (3), p. 149; Викторов B.A., Состав, формы и смысл вины // Известье высшых заведеньях, Правоведение, 1969, c. 9.

Page 98: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

98

datorie, idei, precum şi alte procese psihice sau stări1.

Despre mobilul infracţiunii unii autori ruşi consideră că existenţa şi intensitatea mobilului

infracţiunii, prin care s-a impulsionat la o acţiune infracţională, ar constitui mai mult o preocupare a

moralei decât a dreptului penal2. În mod similar se abordează problema respectivă şi în literatura

psihologică, evidenţiindu-se că termenul „mobil” este foarte frecvent utilizat la caracterizarea

întregului mecanism al comportamentului uman în general3.

Savantul ucrainean S. Tararuhin ajunge la concluzia că studiul asupra naturii şi esenţei

mobilului infracţional are relevanţă şi în dreptul penal, mai ales, la analiza faptelor infracţionale,

deoarece infractorul va purcede la acţiune tocmai dintr-un interes concret şi conştientizat, orientat

spre comiterea unei infracţiuni4.

În ceea ce priveşte rolul mobilului în dreptul penal, unii autori francezi5 apreciază că, de fapt,

studiul acestei probleme s-ar putea echivala cu o angajare pe un drum înfundat. Deci, toate acestea

avertizează asupra dezinteresului pe care doctrina dreptului penal îl afişează faţă de problema

mobilului.

Alţi autori6 au ţinut totuşi să sublinieze că în dreptul penal, neluarea în considerare a mobilului

infracţional reprezintă o problemă de principiu, deoarece mobilul, de regulă, este o cauză internă a

actului de conduită în general, prin care s-ar putea înţelege acel impuls intern la săvârşirea

infracţiunii, care, într-un mod concret, poate consta dintr-o dorinţă, tendinţă, pasiune a infractorului.

Aşadar, prin noţiunea de motiv infracţional s-ar putea înţelege acel factor psihic prin care se

impulsionează deja la acţiune sau acel impuls intern care constituie deja un proces unic al

cunoaşterii, ce apare la rândul său, din nişte necesităţi bine conştientizate şi clar determinate, or,

orice fapt psihologic voluntar este precedat şi determinat de o idee sau motiv infracţional, care

presupune, bineînţeles, şi o reflecţie. Unii autori români7 însă atribuie noţiunii sau conceptului de

mobil un caracter mai complex, astfel, definindu-l ca acea capacitate sau tendinţă a omului concret

1 Хеккхаузен X., Мотивация и деятельность, Том. 1, Москва, 1983, с. 123. 2 Bляпочников А.С., Значение категории интереса в криминологии // Советское государство и право, № 10, Москва, 1972, c. 88. 3 Асеев В.Г., Теоретические проблемы психологии личности, Москва, Изд-во «Наука», 1974, с. 123. 4 Тарарухин С.А., Установление мотива и квалификация преступления, Киев, 1977, с. 14; Нюттен Ж., Мотивация // Экспериментальная психология, Вып. 5, Москва, Изд-во «Прогресс», 1975, с. 14; Волков Б. С., Мотивы преступлений, Казань, 1982, с. 16; Филановский И.Г., Социально-психологическое отношение субъекта к преступлению, Ленинград, 1970, с. 46. 5 Gaston, Stefani, Levasseur, George, Bouloc, Bernard, Droit penal general, Troisieme edition, Paris, Ed. „Dallos”, 1987, p. 23. 6 Donnedieu de Vabres H., Traté de droit criminel et de ligislation penale comparé, Troizieme edition, Paris, Ed. „Sirey”, 1947, p. 83; Laborde A., Cours de droit criminel, Paris, Ed. „Arthur Rousseau”, 1898, p. 102; Garraud R., Traitè theorique et pratique du droit penal francais, Paris, Ed. „Recueil Sirey”, 1913, p. 668; Merle, Roger, Vitu, Andrè, Traité de droit criminel, Paris, Ed. „Cujas”, 1967, p. 133. 7 Turculeanu, Ion, Drăghici, Pompil, Consideraţii generale privind voinţa ca fenomen psihologic // Revista de ştiinţe juridice, nr. 18, Craiova, 2000, p. 123; Giurgiu, Narcis, Infracţiunea, Vol. I, Iaşi. Ed. „GAMA”, 1994, p. 125; Рарог А.И., Субьективная сторона преступления, Москва, Изд-во «Спартак», 1997, с. 131; Таганцев Н.С., Российское уголовное право, Общая часть, Том 1, Москва, Учебное издательство, 1999, с. 238.

Page 99: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

99

orientată spre punerea în funcţiune a resurselor sale psihice, adică, propriu-zis, o angajare activă de

controlare a actului voliţional orientat la realizarea scopului, care, spre deosebire de ultimul,

constituie o categorie psihologică distinctă.

După o altă accepţie, s-a mai apreciat că acesta ar mai presupune şi o cauză internă a actului

de voinţă, care, la rândul său, mai implică şi o dimensiune sau un raport afectiv, orientat spre

satisfacerea nevoii care a apărut şi care nu este altceva decât o expresie de conştientizare a

motivului. Într-o altă expunere, aceasta ar constitui acel sentiment ce a făcut să se nască în mintea

făptuitorului ideea săvârşirii unei anumite activităţi infracţionale, care, într-un mod conştient, este

orientată într-o anumită direcţie în vederea satisfacerii acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni prin

realizarea infracţiunii1.

Fiind un fenomen reflectat în conştiinţa omului (prin necesitaţi şi interese), acesta îl îndeamnă

pe infractor sau îi determină hotărârea de a săvârşi infracţiunea şi-i dirijează voinţa în momentul

săvârşirii ei. Caracterul conştient al îndemnurilor, presupune că, în acest fel, persoana îşi da seama

de valoarea sociala ce urmează să o lezeze ca urmare a realizării vreunei fapte infracţionale ori de

consecinţele social periculoase ce se vor produce, constituind, de fapt, şi un element indispensabil şi

inerent al motivului infracţional2.

Tot referitor la motivul infracţiunii s-a mai relevat că în acesta se reflectă raporturile negative

ale personalităţii faţă de valorile sociale3.

Dintr-o perspectivă criminologică, motivului infracţional i s-a dat o definire mai largă, prin

care s-a apreciat că acesta constituie un produs survenit în urma influenţei unor raporturi sociale sau

prin experienţa de viaţă a infractorului, fiind, de fapt, acel imbold interior prin care se reflectă unele

raporturi personale faţă de ceea spre ce este orientată fapta infracţională4.

După cum rezultă din expunerile anterior făcute, procesele psihice caracteristice motivului

sunt apreciate drept unele de natură intelectivă, cât şi de natură volitivă. Acestea, la rândul său,

rezultă şi din conţinutul art. 20, pct. 1 Cod penal al Republicii Moldova. Acelaşi fapt este în mod

expres consemnat de majoritatea penaliştilor români5. Prea puţine referinţe există în ceea ce priveşte

natura afectivă sau emotivă a acestora, problemă pe care o apreciem a fi, în anumite cazuri, chiar

de natura şi esenţa mobilului infracţional. Pentru aprecierea şi determinarea adecvată a acestuia se

vor lua în consideraţie şi aspectele afective ce apar ca anumite motive sau impulsuri, constituind, de

1 Desportes F., Le Gunehec F., Le Nouveau, Droit penal general, Tome I, Bucureşti, Ed. „Economica”, 1995, p. 354. 2 Borodac, Alexandru ş.a., op. cit., p. 131. 3 Музадубаев М.Н., Мотив и мотивация преступления, Автореферат на соискание степени кандидата юридических наук, Moсквa, 1984, с. 13. 4 Ильин Е. П., Сущность и структура мотива // Психологический журнал, Том 16, Москва, 1995, с. 27; Игошев К.Е., Типология личности преступника и мотивация преступного поведения, Горький, 1974, c. 66. 5 Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş Bolyai”, 1988, p. 124; Oancea, Ion, op. cit., p. 183-184; Biro L., Basarab M., op. cit., p. 91; Pavel D., Infracţiunea de delapidare, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1959, p. 80-81.

Page 100: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

100

fapt, o trăire temporară, care generează un anumit comportament1.

De asemenea, credem că este corectă afirmaţia precum că motivul infracţiunii constituie un

factor determinant la acţiune sau inacţiune, spre realizarea unui alt factor determinat care este

scopul infracţiunii2.

În literatura de specialitate română, s-au purtat discuţii asupra diferenţierii dintre noţiunile

mobil şi motiv, apreciindu-se în acest sens că motivul, la rândul său, reprezintă mobilul ultim, care

stă la baza acţiunii infracţionale. Astfel, se are în vedere nu totalitatea acestora, deoarece ele pot fi

multiple şi diverse, adică pot fi atât de natură infracţională, cât şi de natură morală sau legală. Însă,

într-un final, chiar acelaşi autor, contrar aprecierii asupra diferenţierii dintre noţiunile de mobil şi

motiv, constată că acestea reprezintă doar o chestiune de nuanţă, utilizându-le ca sinonime.

Într-un sens larg, motivele reprezintă totalitatea condiţiilor psiho-fiziologice care, în orice

moment, acţionează sau pot acţiona asupra voinţei. Dar, într-un sens restrâns, motivul infracţiunii ar

constitui chiar mobilurile concrete ale infracţiunii.

De asemenea, s-au purtat discuţii şi asupra delimitării noţiunilor de mobil de acea a noţiunii de

motiv al infracţiunii. Unii autori francezi3atribuie noţiunilor o semnificaţie mai restrânsă şi mai

precisă motivului. Adică, în acest fel, sunt preconcepute că ar fi acele procese psihice care, de fapt,

ar rezulta, într-un final, din lupta mobilelor, adică doar acei factori psihici care au ieşit victorioşi din

aceea luptă a motivelor şi care au determinat într-un final formarea rezoluţiei infracţionale, luată

de agentul faptei infracţionale.

În schimb, referitor la noţiunea sau conceptul de mobil infracţional, în doctrina rusă există

aprecierea că ele sunt cauzele de a acţiona şi de a produce rezultate, or, acestea, de regulă, pornesc

fie dintr-o sensibilitate a persoanei infractorului sau din tendinţele oarbe ale agentului, sau acelea

care, uneori, apar într-un mod spontan. Tot acestea mai sunt apreciate drept acele cauze de ordin

afectiv, cum ar fi, de exemplu, dorinţele, tendinţele sau emoţiile. Din aceleaşi considerente,

mobilurile infracţionale au mai fost definite şi ca acele raţiuni care l-au determinat pe autorul

faptelor să acţioneze, or, acestea mai poate apărea şi ca un proces psihic spre determinarea

comportamentului infracţional, care mai are şi o funcţie de orientare a motivului infracţiunii,

deoarece acesta se constituie ca un rezultat al tuturor mobilurilor ca factori determinanţi la formarea

lui.

Conform altei viziuni, extinderea înţelesului de “mobil” apare ca ceva mult mai excesiv, şi, în

acest fel, noţiunile de „motiv”, „motivaţie” sau „mobil” sunt apreciate ca sinonime, mobilurilor

1 Чхартишвили Ш.Н., Проблема мотива волевого поведения, Тбилиси, 1958, c. 327. 2 Biro L., Basarab M., op. cit., p. 91; Basarab, op. cit., p. 124; Basarab, Matei, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea ”,1992, p. 132; Basarab, Matei, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1996, p. 142. 3 Lucien, Bonnet, Le but, element constituţii du delit – specialment dans les lois nouvelles, Montpellier, Ed. „These”, 1934, p. 45, Citat de Cioclei, Valerian, op. cit., p. 278.

Page 101: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

101

fiindu-le atribuite doar sensul de factori determinanţi ai faptelor sau activităţilor infracţionale.

Astfel, sunt rezumate doar la acea etapă de incitare sau de început, cărora nu le este specifică şi

celelalte procese psihice, care continuă pe tot parcursul evoluţiei activităţilor infracţionale şi

urmează să se producă în continuare. Pe de altă parte însă, se mai apreciază că procesele volitive

vor evolua în acelaşi timp cu dezvoltarea motivaţiei (lupta motivelor), constituind o totalitate a

mobilurilor interne. Acestea pot fi atât de natură nativă, cât şi inconştiente, chiar dacă rolul acestora,

în final, ar fi numai acela de a activa anumite mecanisme ale anumitor procese psihice1.

Însă, în literatura criminologică2, noţiunii de “mobil infracţional” i se dă un înţeles mult mai

larg, fiind astfel descrise chiar câteva componente ale acesteia, şi anume acele procese psihice de

incitare şi de determinare a activităţii umane (mobilizarea psihologică). Astfel, mobilul ar constitui

procesul interior de argumentare a motivului sau factorul dinamizator al motivelor.

Referitor la motivele infracţionale, în doctrina română, s-a afirmat că acestea sunt cauzele

izvorâte din inteligenţă, deoarece ele implică deja unele procese psihice mai complexe, cum ar fi

cele de gândire sau percepţiile, ideile şi judecăţile, sau chiar şi reprezentările.

Relaţia mobil-motiv se manifestă în concret într-o „luptă psihologică”, constatându-se astfel

că mobilurile şi motivele se combină într-o manieră intimă, în aşa fel, încât un motiv de unul singur

nu poate fi conceput din punctul de vedere al acţiunii, fără ca să preexiste în acest fel un mobil din

care să derive. Însă un mobil, la rândul său, nu tot timpul poate să antreneze în mod necesar şi un

motiv infracţional. Un mobil infracţional poate fi prezent la orice faptă umană, chiar şi la una

neinfracţională, însă, dacă infractorul va comite o faptă infracţională, atunci când în lupta psihică

sau în procesele psihice precedente înainte de comiterea faptei infracţionale, la etapa deliberării, au

supravieţuit anumite motive de natură infracţională, doar ele, într-un final, vor putea juca acest rol.

În cazul celorlalte fapte neinfracţionale, când mobilurile infracţionale pot exista, ele nu

supravieţuiesc sau nu ies victorioase din lupta motivelor şi, de aceea, persoana nici nu ia hotărârea,

respectiv, nici nu trece la realizarea infracţiunii. Deşi autorul susţine că un motiv nu se poate

concepe fără un mobil, în final conchide că sensibilitatea şi inteligenţa sunt indispensabile la

formarea unui act voluntar, iar termenii „mobil” şi „motiv” sunt sinonimi şi pot fi utilizaţi unul în

locul celuilalt3.

În ceea ce ne priveşte, credem că, deşi mobilul infracţional nu cuprinde tot mecanismul

psihologic al comportamentului infracţional, el fiind doar o parte a acestuia, acesta rămâne oricum

unul de natură psihică. Chiar dacă se susţine că mobilul infracţiunii răspunde doar la întrebarea de

1 Olteanu, Gabriel, Autonomia de voinţă în dreptul privat, Craiova, Ed., „Universitatea Craiova”, 2001, p. 24-26. 2 Кузнецова Н.Ф., Мотивация преступлений и тенденции ее изменения // Вопросы советской криминологии, Частъ 2, Москва, 1975, c. 14-15; Филимонов В.Д., Криминологические основы уголовного права, Томск, 1981, c. 115. 3 Мильман В.Э., Побудительные тенденции в структуре деятельности // Вопросы психологии, № 13, Москва, 1982, c. 45.

Page 102: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

102

ce şi nicidecum la întrebarea cum, infractorul va proceda într-un mod sau altul, într-o situaţie sau

alta, răspunzând doar la întrebările motivului infracţiunii1. Considerăm că acesta constituie un

proces psihic mai complex, ce ţine deja de esenţa aspectului subiectiv, în general, adică al rezoluţiei

(hotărârii) infracţionale sau al vinovăţiei penale, deoarece rolul motivelor se rezumă la o incitare

sau determinare a ideii infracţionale, a luptei motivelor etc.

Referitor la esenţa calitativă şi cantitativă a noţiunilor de mobil sau motiv, credem că

abordările respective trebuie apreciate după esenţa şi raţiunile care au stat la baza compartimentării

de către doctrina dreptului penal cu referire la fazele infracţionale (faza internă şi faza externă).

Astfel, executarea activităţii fizice este precedată şi însoţită de rezoluţia infracţională, care imprimă

o anumită direcţie şi anumite limite materialităţii faptice. Înainte de a începe executarea activităţii

fizice, în forul interior al individului are loc procesul luării hotărârii infracţionale, care va însoţi şi

va dirija mai apoi întreaga activitate infracţională fizică sau materială. Dacă e să vorbim despre

evoluţia senzaţiilor sau a proceselor de gândire sau reflecţie asupra lumii înconjurătoare de natură să

trezească conceperea ideii infracţionale, e suficient pentru noţiunile de drept penal să opereze cu un

singur concept sau proces psihic, fie acela de motiv sau de mobil, înţelegându-le ca sinonime.

Oricum, conform principiului „cogitationis poenam nemo patitur” (gândurile nu sunt pedepsite), aşa

încât, importanţa delimitărilor între aceste noţiuni de motiv şi mobil infracţional transcede

necesităţile studiului dreptului penal (asemenea delimitări ar putea fi utile studiilor criminologice, în

ceea ce priveşte profilaxia crimelor). Chiar dacă acestea, la rândul lor, ca proces psihic, s-ar

deosebi, credem că ar fi suficient faptul să apreciem că procesele psihice ale mobilului (motivului)

infracţional pot fi, câteodată, de natură variată sau chiar complexe, şi anume, de natură afectivă,

volitivă sau intelectivă. Important este ca acestea să genereze sau să incite în mintea infractorului

procesele psihice ce vor urma (ideea infracţională, lupta motivelor şi apoi decizia sau hotărârea

infracţională).

Mai mut ca atât, chiar dacă suntem de acord cu faptul că nu se poate pune semnul egalităţii

între dorinţă şi cunoaşterea în general, deoarece nu orice cunoaştere se poate transforma în dorinţă,

însă orice dorinţă presupune un anumit grad al cunoaşterii, tocmai de aceea pentru ca dorinţa să se

transforme într-un motiv nemijlocit al comportării infracţionale, iar apoi într-un scop, trebuie să fie

apreciată într-un mod adecvat, dar nu excesiv.

Această consecutivitate de etape se poate realiza atât la infracţiunile cu intenţie spontană sau

repentină, cât şi în cazul infracţiunilor cu intenţie premeditată, chiar dacă între acestea există o

deosebire dintre intensitatea proceselor psihice, cum ar fi, de exemplu, în cazul izbucnirilor

puternice de mânie, furie sau de groază, care sunt de o durată scurtă şi mai puţin gândite, situaţii ce

1 Асеев В.Г., Теоретические проблемы психологии личности, Москва, Изд-во «Наука», 1974, с. 123.

Page 103: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

103

pot apărea şi în cazurile de provocare ori de depăşire a legitimei apărări1. În sensul proceselor

psihice de mânie, furie sau a celor provocate, vom aduce următorul exemplu: inculpatului i-a fost

creată o puternică mânie când, în prezenţa acestuia şi a mai multor persoane, care consumau băuturi

alcoolice, concubinul surorii sale, datorită unor neînţelegeri, a lovit-o pe aceasta de mai multe ori cu

pumnul peste faţă, iar la întrebarea sa pentru ce îi bate sora, agresorul i-a răspuns sfidător poate să

facă ce vrea. Drept răspuns, inculpatul a pus mâna pe un cuţit şi i-a aplicat o lovitură în zona

toracică, provocându-i moartea2. Aici, suntem în prezenţa motivului sau mobilului infracţional, cum

ar fi acela de răzbunare.

Având în vedere natura complexă a motivelor infracţionale, cât şi varietatea posibilă a

acestora, în doctrina penală se vorbeşte despre o eventuală clasificare a lor. Astfel, acestea pot fi „de

natură politică, materiale, de violenţă, anarhico-egoiste, de indiferenţă, frică, social-economice”3

sau „ ... de răzbunare, de gelozie, etc.”4. După o altă accepţie, „mobilul (motivul) este acel factor

psihic care poate consta într-un sentiment de ură, gelozie, lăcomie, răzbunare, fanatism, milă etc.

Aşadar, dacă intenţia este mereu aceeaşi (directă sau indirectă), mobilul este variabil, în funcţie de

infractor şi de împrejurări”.

Conform unor afirmaţii5 din doctrina italiană, rusă şi franceză mobilul poate fi unul egoist,

tinzând la satisfacerea anumitor trebuinţe personale de ordin material sau spiritual. Alteori, s-a

apreciat că mobilul poate fi şi unul altruist, generos, mai ales, când vizează satisfacerea unor nevoi

ale grupului social sau ale altor persoane decât subiectul, fiind interesat doar moralmente.

În literatura de specialitate6 s-a susţinut faptul că motivul sau scopul infracţiunii nu trebuie

confundate cu intenţia infracţională, or, intenţia, la rândul său, presupune voinţa de a comite

infracţiunea, pe când scopul ori mobilul infracţiunii îl constituie cauzele prin care se voieşte să se

comită aceasta. Astfel, mobilul sau scopul este „causa remota delicti”, iar intenţia este cauza

proximă.

Unii autori7 consideră că mobilul este anume acel element caracteristic al activităţii voluntare

a omului şi se află la baza oricărei activităţi umane intenţionate. În acest sens, s-a subliniat că există

o legătură indisolubilă între mobil şi intenţie, afirmându-se chiar faptul că orice acţiune săvârşită cu

intenţie este determinată de o cauză interioară, de un mobil, care îl impulsionează pe făptuitor la

săvârşirea faptei incriminate de lege printr-o asemenea formă de vinovăţie. Acelaşi punct de vedere

1 Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I., Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1997, p. 181-186. 2 Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 423/P/2005. 3 Лунеев В.В., Преступное поведение, мотивация, прогнозирование, профилактика, Москва, 1980, с. 51-71. 4 Долговa А.И., Криминология, Москва, Изд-во «ИНФРА-НОРМА М», 1997, с. 289. 5 Bettiol, Giuseppe, Diritto penale, Padova, 1973, p. 414; Merlé, Roger, Vitu, Andre, Traté de droit criminel, Paris, Ed. „Cujas”, 1967, p. 39. Panain R., Manuale de diretto penale, Parte generale, Volume primo, Torino, 1962, p. 229; Dongoroz, Vintilă, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, p. 231; Bulai, Costică, op. cit., p. 143. 6 Дагель П.С., Котов Д.П., Субъективная сторона преступления и ее установление, Воронеж, 1974, c.189. 7 Bulai, Constantin, Curs de drept penal, Partea specială, Vol. I, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1975, p. 98.

Page 104: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

104

este susţinut şi de practica judiciară, dar şi de doctrina penală românească, unde se afirmă că între

acestea nu ar exista nici un raport comun, or, chiar dacă acele elemente aparţin unor sisteme de

referinţă total opuse, problema asemănării ori deosebirii dintre ele nici măcar nu poate fi pusă,

deoarece între acestea nu ar exista termen de comparaţie. Deoarece sunt două noţiuni atât de

controversate şi chiar confuze uneori, între ele, în mod indubitabil, există şi o diferenţa netă.

Motivele sau mobilele nu ne fac doar să cunoaştem intenţia, ele o colorează sau îi determină

moralitatea.

Simpla existenţă a infracţiunii, mai ales, în cazul infracţiunilor intenţionate, când aceasta nu

este condiţionată de prezenţa vreunui mobil particular, acestea nu se identifică, deoarece simpla

constatare a intenţiei este deja suficientă pentru existenţa infracţiunii1. Or, cu toată importanţa sa,

mobilul faptei nu constituie, de regulă, o condiţie pentru existenţa infracţiunii, deoarece oricare ar fi

acel impuls intern al actului de conduită, săvârşirea acestuia cu intenţie este aproape totdeauna

suficientă pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii.

Atât în doctrina penală franceză2, cât şi în acea italiană3, s-a evidenţiat faptul că, deşi între

noţiunile de intenţie şi mobil există o legătură indisolubilă, ele nu ar trebui să fie confundate. În

Franţa, bunăoară, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, la art. 121-3 alin. 1 se

menţionează că, de fiecare dată când există o simpla constatare a violării în cunoştinţă de cauză a

unei prescripţii legale, se implică, din partea autorului, intenţia vinovată.

În doctrina rusă4, referitor la aprecierea coraportului dintre motivul infracţional şi intenţia

infracţională, se constată că acesta are o importanţă deosebită la constatarea şi aprecierea adecvată a

intenţiei infracţionale, deoarece, prin intermediul acestuia, se stabileşte faptul realizării intenţiei

infracţionale, respectiv, şi aprecierea corectă a caracteristicilor obiective ale faptei infracţionale şi a

conţinutului acestora.

În acest context, împărtăşim susţinerile expuse, cu evidenţierea faptului că motivul

infracţional constituie acel germene de natură psihică al infracţiunii în general, care precedă în timp,

deoarece intenţia infracţională, ca o formă de manifestare a vinovăţiei, presupune o atitudine psihică

nemijlocită şi paralelă cu fapta (mai ales în cazul intenţiei spontane). Mai mult ca atât, mobilul sau

motivul infracţiunii este un procedeu psihic specific oricărei activităţi umane, indiferent dacă este

licită sau ilicită.

1 Roşca A., op. cit., p. 333. 2 Laborde Lacoste, Marcel, Le but de l'agent, element constitutif de l'infraction dans la legislation, la doctrine et la jurisprudence francais // Revue Iternationale de Droit Penal, nr.1/1926, p. 102; Petit, Henri, Archeologie et droit penal - Les violations de sepultures // Revue de Scence Criminel, nr.3/1955, p. 668-669; Puech, Marc, Droit penal general, Paris, Ed. „Litec”, 1988, p.184; Jaques-Henri, Robert, Droit penal general, Paris, Ed. „P.U.F.”, 1992, p. 150; Bouzat P., Pinatel J., Traitè de droit penal et de Criminologiè, Tomè I, Paris, Ed. „Dalloz”, 1970, p. 139; Pradel, Jean, op. cit., p. 517; Merle, Roger, Vitu, André, op. cit., p. 692. 3 Manzini V., Trattato de diritto penale italiano, Volume primo, Torino, 1933, p. 496-497. 4 Ядов В.А., Методологические проблемы социoлогии, Москва, 1975, c. 89-105.

Page 105: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

105

Însă, în pofida celor menţionate, există anumite cazuri unde, prin excepţie, legea introduce

mobilul printre elementele constitutive ale infracţiunii. Astfel, potrivit unei expresii consacrate deja,

la aceste incriminări nu va fi suficient un dolus generalis, ci, în asemenea situaţii, s-ar cere un dolus

specialis. Drept exemple de asemenea infracţiuni din legislaţia penală română, sunt acelea unde

motivul infracţiunii este ca cerinţă a conţinutului infracţional sau circumstanţă legală agravantă

generală sau specială. În legea penală română, motivul poate, uneori, să apară fie ca o cerinţă a

conţinutului incriminării (de exemplu, la infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor

drepturi, mobilul constă în temeiul naţionalităţii, rasei, sexului sau religiei (art. 316 Cod penal), fie

ca o circumstanţă agravată specială în conţinutul unor incriminări (de exemplu, omorul din interes

material – art. 179). Şi tocmai referitor la aceste situaţii, intervine întrebarea dacă nu cumva

intenţia calificată (adică procesele psihice caracteristice ei) nu s-ar identifica cu cele ale motivului.

În literatura de specialitate franceză1 s-a mai afirmat ideea că, în anumite cazuri (acte de

terorism – art. 421-1 Cod penal francez, unele atingeri aduse autorităţii justiţiei – art. 434-25 Cod

penal francez; organizarea frauduloasă a propriei insolvabilităţi – art. 314-7 Cod penal francez etc.),

precum şi în alte situaţii asemănătoare, pentru existenţa infracţiunii este necesară prezenţa unui dol

special, unde, de fapt, mobilul s-ar identifica cu intenţia. În anumite cazuri, legiuitorul ia în

considerare mobilul în aşa fel, încât infracţiunea nu există decât dacă la voinţa abstractă (intenţie),

nu se va adaugă un mobil particular.

Referitor la asemenea situaţii, se afirmă că dacă intenţia ar fi complet separată de mobil,

aceasta va rămâne o noţiune extrem de abstractă, imprecisă, străină de natura umană şi de realitate

socială, din care acestea rezultă, or, tocmai mobilul infracţiunii este acel care, la rândul său, o

animă.

Privitor la situaţiile puse în discuţie, menţionăm că mobilul, într-un mod concret la comiterea

unei infracţiuni, nu poate fi separat de intenţie, deoarece acesta este „motorul” ei, de unde şi rezultă,

de fapt, aprecierile asupra unei legături între intenţie şi mobil. Astfel, la unele infracţiuni, mai ales

la acele unde mobilul este un element care califică conţinutul infracţional, într-un mod implicit, se

califică în continuare intenţia, fără însă să se identifice totalmente cu aceasta, rămânând ca două

elemente ce reprezintă entităţi distincte. Mai mult ca atât, chiar fiind ambele calificate, credem că

distincţia dintre ele trebuie făcută. După părerea noastră, ambele forme anterior menţionate, atât

dolul simplu, cât şi dolul special, nu poate fi identificat cu mobilul. Aceste discuţii apar în doctrină,

deoarece caracteristicile principale cu privire la noţiunea clasică de intenţie sunt şi rămân în

continuare unele contradictorii. Nimeni nu contestă faptul că, în varianta clasică, intenţia reprezintă

„o voinţă abstractă” şi, în acelaşi timp, că intenţia se deosebeşte radical de mobil. Credem că

„voinţa abstractă” ar presupune şi negarea sau ignorarea oricăror elemente psihice concrete,

1 Jaques-Henri, Robert, op. cit., p. 158.

Page 106: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

106

inclusiv, cele ale mobilului. Ar fi greu de înţeles cum se poate face o „distincţie netă” sau o

delimitare în raport cu ceva inexistent, cum ar fi între intenţie ca voinţă abstractă şi mobil, care

reprezintă un element psihic concret.

Referindu-ne la natura afectivă a motivelor infracţionale, în teoria dreptului penal român1 s-a

apreciat faptul că în urma analizei motivelor infracţionale, mai ales, a celor de natură afectivă, se

poate constata şi aprecia gradul intenţiei infracţionale.

Tot în ceea ce priveşte gradul intenţiei infracţionale, unii autori ruşi2 consideră că atunci când

intenţia infracţională a fost manifestată nu imediat, ci după scurgerea unui anumit interval de timp,

însă după ce starea afectivă a fost consumată, oricum, ea va rămâne una determinată şi ghidată de

către stările afective. La comiterea infracţiunii se va stârni o reacţie psiho-fiziologică, care dă

infractorului un imbold orb sau nişte reacţii primitive ale actului voliţional ce constituie, în acest fel,

şi o scăpare de sub controlul acestuia. Referitor la esenţa acestor categorii de motive, autorul rus A.

Zelinski3 remarcă că ele sunt unele inconştientizate şi apar în cazul stărilor de ebrietate avansată, a

stării de oboseală sau extenuare fizică ori psihică, sau a unor stări afective, şi în acest fel va exista

tot timpul o intenţie spontană sau provocată.

Practica judecătorească română4 este orientată spre aceea că, în situaţiile sau stările afective

menţionate, motivul dominant este, ca regulă, cel al răzbunării, care presupune cauzarea

intenţionată a unor consecinţe negative cu privire la jignirea şi suferinţele ce urmează să le

pricinuiască victimei. Or, răzbunarea apare în situaţia de conflict dintre făptuitor şi victimă sau, mai

bine zis, ca rezultat al comportamentului infracţional din partea victimei. Astfel, pentru existenţa

stării de provocare, este necesar şi suficient ca tulburarea psihică sau emoţia să fie determinată de

rezultatul atitudinii victimei şi, respectiv, al conduitei voluntare a inculpatului, deoarece atunci când

din împrejurările concrete ale cauzei rezultă că tulburarea conştiinţei sau emoţia existentă în

momentul actului provocator lasă în psihicul inculpatului dorinţa de răzbunare şi acel sentiment

josnic, în aceste situaţii, întotdeauna, se va aplica atenuanta provocării.

Un alt autor rus, V. Harizaşvili5, este de părerea că starea emoţională gravă trebuie apreciată

ca însăşi un motiv independent al infracţiunii. Astfel, motivul infracţiunii în cazul unor asemenea

stări apare brusc şi tot atunci se naşte şi intenţia infracţională, însă acesta nu rezistă în timp. Prin

urmare, infractorul va putea comite ulterior după scurgerea unui interval de timp o infracţiune tot

din motiv de răzbunare, însă acesta nu va mai putea fi unul de natură afectivă, şi nici nu va mai

influenţa în acest fel gradul intenţiei. Deci, un incident petrecut cu mult timp înainte de săvârşirea

1 Moruzzi J., Studii de drept şi procedură penală, Bucureşti, 1933, p. 993. 2 Сташис В.В., Бажанов М.И., Криминология, Москва, Изд-во МГУ, 1994, c. 240. 3 Зелинский А.Ф., Криминологические и уголовно-правовые аспекты неосознаваемой психической деятельности // Советское государство и право, № 9, Москва, 1984, с. 52. 4 Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 794/P/2004. 5 Харизашвили В., Лекции по истории русского права, Москва, 1978, c. 132-134.

Page 107: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

107

de către vinovat a infracţiunii de omor, care a generat un sentiment de duşmănie sau ură, nu poate

sta la baza provocării. De asemenea, şi în cazul în care, deşi a trecut destul de puţin timp între actul

provocator şi reacţie, se consideră că infractorul, după ce a fost provocat, nu a mai fost stăpânit de

tulburarea sau emoţia iniţială.

În ceea ce ne priveşte, susţinem a doua opinie expusă în literatura de specialitate rusă şi

considerăm că şi în doctrina română s-a apreciat corect că deşi procesele afective au rolul însemnat

la formarea motivelor şi a scopurilor acţiunilor umane, ele nu pot fi identificate totalmente cu

acestea, deoarece la formarea motivelor şi a scopurilor, pe lângă trăirile afective, mai contribuie

procesele psihice de cunoaştere de către om a obiectelor şi fenomenelor din lumea materială.

Credem că stările emoţionale ale subiectului constituie, prin definiţie, nişte motive

infracţionale, însă situaţiile nu trebuie absolutizate, deoarece ele se găsesc într-o strânsă legătură cu

alte procese psihice de conştiinţă, determină într-un final formarea motivelor, şi, după caz, îl

impulsionează pe infractor la săvârşirea anumitor infracţiuni.

Tot referitor la natura afectivă a motivelor infracţionale, constatăm că acestea au importanţă la

aprecierea formei intenţiei infracţionale.

Conform opiniei unor autori ruşi1, în cazul în care motivul faptei infracţionale este unul de

natură afectivă şi acesta este unul calificat (cum ar fi cazul omorului săvârşit în stare de afect – art.

107 sau vătămarea corporală săvârşită în stare de afect – art. 113 Cod penal al Federaţiei Ruse),

analiza infracţiunii respective va fi soluţionată, pornindu-se de la aprecierea intenţiei directe. De

asemenea, persoana vinovată de comiterea unei infracţiuni intenţionate, pe care însă, a comis-o în

stare de afect, conştientizează pericolul social al propriei sale fapte, depunând anumite eforturi

voliţionale sau de dorinţă pentru îndeplinirea anumitor activităţi infracţionale.

Conform altei opinii2, la aceste infracţiuni forma intenţiei poate fi şi una indirectă, deoarece

comiterea infracţiunii se realizează fără scopul cerut de lege.

Există şi susţinători ai punctului de vedere intermediar3, care afirmă că infracţiunile la baza

cărora stau unele motive de natură afectivă pot fi comise atât cu intenţie directă, cât şi indirectă.

Totuşi, suntem de părerea că, pentru existenţa intenţiei, este nevoie de prezenţa mobilului.

Acesta, la rândul său, oricum este prezent la orice faptă umană, inclusiv şi la acea infracţională,

deoarece el ne serveşte la caracterizarea ei. Uneori, vinovăţia poate avea un grad sporit de gravitate,

dacă intenţiei i se alătură un anumit mobil. Prin urmare, intenţia directă oricum prezintă un grad

1 Ткаченко В.И., Квалификация убийств и телесных повреждений в состоянии сильного душевного волнения // Вопросы криминалистики, №12, Москва, 1964, c. 49; Ткаченко Т., Ответственность за преступления против жизни и здоровья, совершаемые в состоянии аффекта // Законность, №7, Москва, 1996, c. 31. 2 Котов Д. П., Мотивы преступлений и их доказывание, Воронеж, 1975, c. 190. 3 Рарог А.И., Уголовное право России, Особенная часть, Учебник, Москва, 1996, c. 30; Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации, Под ред. Ю.И. Скуратова и В.М. Лебедева, Москва, Изд-во «Норма», 1996, c. 213; Бородин С.В., Ответственность за убийство: квалификация и наказание по российскому праву, Москва, Изд-во «Юрист», 1994, c. 19.

Page 108: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

108

sporit de gravitate, comparativ cu modalitatea intenţiei indirecte. Şi aceasta doar în cazul în care

motivul de natură afectivă este fie un element calificat, fie ca o circumstanţă agravantă (generală

sau specială) al textului de incriminare. Pe când în situaţia în care acesta este unul necalificat pentru

fapta comisă, admitem ipoteza în care fapta s-ar putea să fie comisă cu o modalitate a intenţiei

indirecte. De exemplu, Y l-a lovit pe X, iar acesta din urmă l-a aruncat într-o fântână arteziană. A

văzut că Y se lovise rău, dar l-a abandonat, admiţând faptul că noaptea, în timp geros, mai fiind şi

rănit, acesta ar putea să decedeze, ceea ce s-a şi întâmplat.

Referitor la prezenţa mobilului infracţional la infracţiunile din culpă, unii autori români1 susţin

că acestea apar doar ca o bază de stabilire a scopului, care, chiar dacă nu apare ca element al

conţinutului legal al faptelor infracţionale, ele pot apărea ca o bază de apreciere a greşelilor şi,

respectiv, a consecinţelor infracţionale. Aceiaşi autori mai consideră că motivul la infracţiunea din

culpă nu influenţează caracterul socialmente periculos al faptei, el doar reflectă caracteristicile

psihologico-morale ale personalităţii infractorului printr-o raportare la o stare de fapt, la care, de

fapt, rolul factorului psihologic este şi în acest fel destul de redus.

Apreciem just faptul că unele acte materiale ale infracţiunilor comise din culpă (imprudenţă)

sunt voluntare, la baza cărora există un mobil, chiar dacă acesta nu are nici un fel de relevanţă din

punct de vedere penal. De fapt, infracţiunile neintenţionate, în general, se caracterizează printr-o

„indiferenţă” din partea infractorului faţă de valorile sociale protejate prin norma de incriminare.

De altfel, unii autori francezi afirmă că o analiză a psihologiei agentului este inutilă, iar în

sarcina infractorului se va reţine o „culpă normativă”2. În aceste condiţii, în cazul faptelor pentru

care legea cere ca elementul moral să îmbrace forma culpei, impactul mobilului asupra incriminării

este nul. De asemenea, acestea nu vor fi luate în consideraţie sub aspectul răspunderii penale sau al

aplicării sancţiunii.

Totuşi, credem că nu se poate reţine nici o astfel de „culpă normativă”, deoarece la

infracţiunile din culpă trebuie verificat dacă, la baza rezultatului mai grav, s-a aflat sau nu o faptă

prevăzută de legea penală, şi doar în măsura în care o astfel de faptă nu există, vom fi în prezenţa

unei culpe.

În doctrina rusă3, referitor la aprecierea motivului infracţional la infracţiunile din culpă, se

consideră că va fi atribuit doar cu privire la fapta infracţională şi nu la caracterul normativ al

acesteia, deoarece orice faptă umană este comisă dintr-un anumit motiv. Astfel, la faptele comise

din intenţie sunt prezente motivele de ură, dorinţă de profit, răzbunare, gelozie, iar la acelea din

culpă, acestea sunt egoismul, autoafirmarea, bravura etc. Specific acestora mai este faptul că,

deseori, ele se confundă cu scopul infracţional. 1 Dongoroz, Vintilă, op. cit., p. 238; Bulai, Costică, op. cit., p. 142-143. 2 Puech, Marc, op. cit., p. 194; Cioclei, Valerian, op. cit., p. 267. 3 Котов Д.П., op. cit., p. 190.

Page 109: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

109

Într-o altă opinie1, se susţine că motivul şi scopul infracţiunii din culpă poartă un caracter

specific, deoarece, după cum rezultă din procesele psihice specifice culpei, la asemenea infracţiuni

rezultatele infracţionale nu sunt luate în considerare de către făptuitor, şi, în acest fel, ele ar putea fi

rezumate la simple greşeli de calcul asupra evoluţiei raportului cauzal sau pe o apreciere greşită

asupra împrejurărilor.

În final, ca urmare a acestor menţiuni s-ar putea concluziona că motivul la infracţiunile din

culpă se rezumă doar la o constatare a acesteia într-un mod aparent sau formal şi doar printr-o

simplă raportare la anumite „stări de spirit”, dar nu şi la cele de „fapt”, ceea ce ar putea crea

impresia unei culpe fictive.

În legea penală română, motivul, uneori, poate să apară fie ca o cerinţă a conţinutului

incriminării (de exemplu, la infracţiunea de abuz în serviciu, prin îngrădirea unor drepturi, mobilul

constă în temeiul naţionalităţii, rasei, sexului sau religiei – art. 316 Cod penal român) sau ca o

circumstanţă agravantă specială în conţinutul unor incriminării (de exemplu, omorul pentru a

săvârşi sau a înlesni săvârşirea unei piraterii sau tâlhării, adică din interes material – art. 179, lit. h

Cod penal român).

Pentru a fi mai elocvente aceste menţiuni, vom aduce următorul exemplu privitor la omorul

din interes material – art. 179, lit. h Cod penal român. În urma unor discuţii cu privire la moştenire

(scopul fiind unul calificat şi anume acela de profit), inculpatul a aplicat fratelui său după mamă

două lovituri la cap cu muchia de topor. Victima fiind transportată la spital, unde, cu toate îngrijire

medicale acordate, a încetat din viaţă după 21 zile de la data atacului. S-a apreciat corect că fapta

nu a fost calificată ca infracţiune de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte, ci infracţiunea de omor.

Mobilul poate face parte din conţinutul legal al infracţiunii, dar trebuie constatate, pentru existenţa

acesteia, fie în forma simplă, fie în forma agravată. În doctrina română2, referitor la mobilul

infracţiunii, s-a susţinut că acesta este luat în considerare ca un element circumstanţial de ordin

subiectiv în conţinutul calificat al unor infracţiuni.

Referitor la motivul infracţiunii se mai remarcă faptul că acesta este o categorie juridică care

ne ajută la o delimitare sau o calificare corectă a diferitor categorii de conţinuturi infracţionale.

Bunăoară, în practica judiciară3 a Rusiei din timpul URSS, dar şi în literatura de specialitate4, în

repetate rânduri s-a pus problema motivelor la infracţiunea de pruncucidere. Adică, propriu-zis, prin

1 Ядов В.А., op. cit., p. 231. 2 Antoniu, George, op. cit., p. 187; Zolyneak, Maria, Drept penal, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994, p. 106; Bulai,Costică, op. cit., p. 193. 3 Cборник постановлений Пленyмa Bepxoвнoго Совета CCCP (1970-1971 гг.), Mосква, 1972, c. 238-240. 4 Тадевосян В.С., Об уголовной ответствености за преступления против детей // Советское государство и право, № 8-9, Москва, 1940, c. 157-158; Бородин С.В., Ответственность за убийство: квалификация и наказание по российскому праву, Москва, Изд-во «Юрист», 1994, c. 19; Шаргородский М.Д., Преступление против личности, Москва 1948, с. 88; Степичев С.С., Мудигин Г.Н., Комаров М.Ф., Ответсвенность за умышленное убийство // Советская Юстиция, №3, Москва, 1968, с. 85-86.

Page 110: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

110

prisma aprecierii corecte a acestora se va stabili, în anumite cazuri, dacă ele sunt unele calificate sau

nu la această infracţiune.

Astfel, şi în practica judiciară românească, într-un mod corespunzător, s-a apreciat că, dacă

pruncuciderea s-a datorat unei tulburări determinate de împrejuri adiacente naşterii (art. 180 Cod

penal român), fapta nu va constitui infracţiunea de pruncucidere, ci acea de omor calificat (art. 179

lit. b şi d Cod penal român). De exemplu, inculpata s-a găsit într-o stare conflictuală premergătoare

şi exterioară naşterii, care însă nu a fost de natură a-i influenţa psihicul, prin aceea că şi-a asigurat

soţul, dar şi părinţii acestuia că nu era însărcinată din concubinajul anterior căsătoriei. Or, în

realitate, a fost însărcinată, a născut noaptea, în timp ce soţul dormea, şi-a ucis copilul, ca urmare a

fricii de reacţia soţului, a socrilor, a părinţilor ei şi a oprobiului celor din jur, după aflarea

adevărului. Toate acestea constituie doar mobilul uciderii, dar nu şi „tulburarea pricinuită de

naştere”, după cum a susţinut inculpata. De altfel, şi în practica judiciară s-a decis într-un mod

corect, că nu orice tulburare este de natură să facă parte din conţinutul constitutiv al pruncuciderii,

ci numai tulburarea care a intervenit în momentul naşterii sau imediat după aceasta, ori datorită

naşterii. Stările conflictuale anterioare şi extrinseci procesului de naştere, cum sunt temerea de

reacţia părinţilor, soţului, socrilor, ori a oprobiului celor din jur, părăsirea de către bărbatul cu care a

întreţinut relaţii intime, concepţia retrogradă privind condiţia naşterii etc., nu pot fi luate în

considerare la reţinerea tulburării în sensul art. 88 lit. a Cod penal român). Astfel, la o asemenea

faptă, nu s-a realizat latura subiectivă a infracţiunii de pruncucidere, ci aceea a omorului calificat

(art. 179 lit. a, b, d Cod penal român), deoarece inculpata a ascuns sarcina, a luat măsuri ca naşterea

să aibă loc în condiţii improprii menţinerii în viaţă a noului născut (a născut într-un recipient).

Aşadar, în afară de faptul că motivul poate să apară în conţinutul constitutiv al infracţiunii ca

element sau circumstanţă agravantă legală specială, după cum am menţionat anterior, motivul

infracţional mai poate să apară şi ca o circumstanţă agravantă legală generală (de exemplu, art. 89

lit. d Cod penal român – săvârşirea infracţiunii din motive josnice). În asemenea situaţii, nu va fi

vorba de mobilul (motivul) care face parte din conţinutul legal al infracţiunii respective în forma sa

de bază sau agravată (tendinţa de îmbogăţire fără muncă sau pentru a moşteni victima). Deci,

această agravantă nu se va reţine când s-a comis infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, în

varianta sa agravată (art. 201 alin. 3 Cod penal român), şi anume, în ipoteza sau situaţia când în

schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj. Se va considera că la săvârşirea

infracţiunii din motive josnice, instanţa consideră aceste motive ca atare, deoarece nu este vorba de

mobilul (motivul) care face parte din conţinutul legal al infracţiunii respective în forma sa de bază

sau agravată (tendinţa de îmbogăţire fără muncă sau pentru a moşteni victima).

Totuşi, mobilul infracţional poate să apară şi ca o circumstanţa agravantă generală sau

judiciară (de exemplu omor din răzbunare). În acest sens, vom aduce următorul exemplu: C. N.,

Page 111: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

111

care, intenţionând să-l omoare pe B. C. (pentru a se răzbuna pentru moartea tatălui său), s-a înarmat

cu o furcă cu bare metalice, a stat la pândă timp de două ore şi, în momentul apariţiei victimei pe

drum, a atacat-o şi a lovit-o cu furca în piept, cauzându-i leziuni penetrante1.

Deseori, motivul infracţiunii apare ca un element de individualizare a sancţiunilor penale.

Astfel, referitor la importanţa studiului asupra motivelor infracţionale constatăm că prin

incorectitudinea stabilirii esenţei şi a conţinutului acestora, este greu de a alege un drum raţional la

cercetarea şi aprecierea corectă a reeducării vinovatului.

Soluţii similare sunt adoptate şi în alte legislaţii. Astfel, legea penală franceză cuprinde,

uneori, în mod excepţional, mobilul în conţinutul normei de incriminare, luându-se în considerare

mai ales la individualizarea pedepsei. Legea penală italiană prevede mobilul ca circumstanţă

atenuantă (art. 62 lit. a Cod penal al Italiei) sau ca circumstanţă agravantă (art. 61 lit. a), mobilurile

sau sentimentele particulare inspirând actul de cupiditate, răzbunare, gelozie, milă, dragoste (spre

exemplu, uciderea unui bolnav grav), ură faţă de societate sau dorinţa de a o schimba (spre

exemplu, distrugerea mijloacelor de transport mecanice pentru a constrânge oamenii să se deplaseze

pe jos; distrugerea unui tablou care reprezintă un om de stat, a cărui politică ar fi greşită).

În legislaţia germană, mobilul apare ca o circumstanţă agravantă la unele infracţiuni (omorul

din lăcomie, din plăcere, din alte motive josnice).

De altfel, în baza teoriei proprii a pedepsei penale, conform căreia o atenţie cuvenită trebuie să

se acorde profilaxiei crimei, autorul rus N. Taganţev susţine că la alegerea pedepsei, în primul rând,

trebuie îndreptăţită ideea echităţii şi dreptăţii în societate şi, în al doilea rând, trebuie distruse acele

motive, ce l-au pus pe infractor în conflict cu societatea. Şi, în mod corespunzător, trebuie de

dezvoltat anume acele motive care-l pun în armonie cu ea, cu valorile şi relaţiile ei sociale2.

2.4 INCURSIUNI TEORETICE CU PRIVIRE LA SCOPUL INFRACŢIONAL

Referitor la actul de voinţă, menţionăm că acesta constituie un al doilea sistem de semnalizare

asupra actului voliţional, care implică o deliberare asupra unui scop3.

Aspectul volitiv al faptei se mai apreciază ca capacitatea omului de a-şi propune scopuri şi de

a realiza aceste scopuri pe calea realizării unor activităţi. Scopul – ca element absolut necesar al

motivaţiei umane, este, totuşi, subordonat mobilului – ajută individul la consolidarea motivaţiei, la

alegerea mijloacelor de realizare a acţiunii în anumite condiţii şi la înlocuirea unor mijloace cu

altele, în cazul schimbării circumstanţelor concrete de executare fizică a faptei. Prin aceste

organizări şi dirijări pe plan mintal, scopul îndeplineşte un rol subiectiv stimulator şi orientativ al

1 Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 513/P/2003. 2 Таганцев Н.С., op. cit., p. 17-18. 3 Neveanu, Paul Popescu, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. „Albatros”, 1978, p. 777.

Page 112: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

112

acţiunii umane1.

Motivele se formează din relaţiile trecute şi prezente ale omului cu lumea materială, iar scopul

este o trăire sufletească a subiectului în viitor. Sau, propriu-zis, având aceeaşi bază cognitivă şi

afectivă ca şi motivele, scopul reprezintă deja o trăire mult mai cunoscută, ce apare în conştiinţa

individului asupra fenomenelor care se vor produce în viitor, datorită acestui conţinut cognitiv mai

bogat. Acum, însă, cunoaşterea de către subiect are loc asupra trăsăturilor esenţiale ale faptei

concepute şi asupra urmărilor ei. Acesta, la rândul său, se exprimă deja într-un mod definitiv la

luarea deciziei infracţionale. După luarea deciziei, dorinţele şi năzuinţele omului vin într-o armonie

deplină cu conţinutul scopului propus spre realizare. Astfel, luarea hotărârii este influenţată de

experienţa anterioară a subiectului privind utilitatea acţiunii, şansele de reuşită sau evaluarea

capacităţii proprii de a realiza scopul în raport cu dificultatea acţiunii.

Aşadar, formarea scopului infracţional are loc sub influenţa diferitor motive, care pot apărea

sub forma unor necesităţi materiale, cum ar fi foamea, setea, necesitatea de îmbrăcăminte, însă,

uneori, pot fi şi de natură spirituală, cum ar fi, de exemplu, comunicarea cu alţi oameni, însuşirea

cunoştinţelor etc.2 Motivul presupune una din cele mai importante caracteristici ale faptei

individului. Astfel, nu am fi în stare să gândim, să simţim, să dorim, să acţionăm dacă nu am avea în

un scop. Acesta se referă, de fapt, şi la comportamentul ilegal sau infracţional.

În cele ce urmează, vom vedea că, datorită diversităţii de concepte şi aprecieri de către teoriile

psihologice şi cele normativiste, scopul este perceput, deseori, fie ca un element obiectiv al

infracţiunii, fie ca unul pur subiectiv al acesteia. Bunăoară, un reproş adus teoriei psihologice a fost

dat chiar de către doctrina penală română, prin care s-a admis că deşi, în principal, noţiunea de scop

exprimă un proces subiectiv, acesta se poate exprima în cuprinsul modelului legal nu numai printr-o

finalitate situată în afara infracţiunii, care atribuie intenţiei infracţionale un caracter calificat, dar şi

ideea unui rezultat infracţional3.

Referitor la problema aprecierii scopului infracţional, în doctrină, mai există opinia că „în

procesul de planificare a infracţiunii, pot apărea, în mod corespunzător, chiar câteva scopuri

infracţionale. Acestea, la rândul lor, pot apărea în forma unor scopuri de bază (de obicei, ele

constituie forma unui element calificat al infracţiunii) sau unele intermediare (de exemplu, la furtul

sau spargerea unor bănci de economii, se presupune şi necesitatea găsirii unor instrumente

necesare), scopuri adiţionale, care pot să existe atât până la comiterea infracţiunii, cât şi după

comiterea infracţiunii4. Exemplul tipic de existenţă a câtorva scopuri, la comiterea uneia şi aceleiaşi

infracţiuni, ne-ar putea servi situaţia când un grup criminal îşi propune realizarea unor infracţiuni în

1 Băncilă O., Unitate şi diversitate în problema cauzalităţii // Revista de Filozofie, nr. 8/1965, p. 122-124. 2 Laplanche, Jean, Vocabularul psihanalizei, Bucureşti, 1994, p. 341-342 3 Dongoroz, Vintilă ş.a., op. cit., p. 154. 4 Кудрявцев В.Н., op. cit., p. 59-60.

Page 113: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

113

serie, iar căpetenia acestui grup omoară, înainte de începerea realizării infracţiunii, un subaltern,

pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii referitoare la aceste infracţiuni. Dar, în acest sens,

mai poate exista şi scopul de a intimida şi supune ceilalţi subalterni. Multitudinea scopurilor

infracţionale, la rândul său, pot fi generate de câţiva factori, cum ar fi gradul de complexitate a

scopului principal, străduinţele necesare pentru ca acestea să se realizeze, gradul de intensitate a

pericolului care îi paşte pe infractori odată cu trecerea la realizarea infracţiunii etc. Acestea mai pot

fi diverse şi în funcţie de conţinutul lor (goana după câştig uşor, acapararea puterii, subminarea

puterii de stat, tăinuirea veniturilor de la impunerea fiscală etc.). În acest fel, în literatura de

specialitate1 s-a mai apreciat că pericolul social al scopului infracţional determină, în mare măsură,

şi pericolul social al întregii infracţiuni.

A. Corelaţia dintre scopul infracţiunii şi obiectul material

În anumite cazuri legiuitorul a dorit să indice prin termenul scop ori printr-un echivalent al

acestuia („în vederea”) destinaţia obiectului material al infracţiunii. Astfel, se aduce drept exemplu

art. 275 Cod penal român, care se referă la deţinerea de secrete în scopul transmiterii acestora unei

puteri sau organizaţii străine sau art. 464 alin. 2 Cod penal român, care se referă la deţinerea de

valori falsificate, în vederea punerii lor în circulaţie. În aceste situaţii s-a mai apreciat că acesta

constituie condiţia esenţială privind scopul legat de elementul obiectiv al infracţiunii 2.

Urmarea social periculoasă (consecinţele criminale) nu poate fi concepută fără obiectul

infracţiunii. Totuşi, la unele urmări periculoase, datorită naturii lor, pot face obiectul unei constatări

concrete sau pot fi apreciate valoric, cantitativ, pot fi măsurate sau cântărite, cum ar fi în cazul unor

infracţiuni ce produc urmări susceptibile de o constatare concretă. Pentru existenţa acestor

infracţiunii nu este suficientă stabilirea acţiunii ori a inacţiunii, ci trebuie să se facă dovada

urmărilor şi să se procedeze la estimarea lor. În accepţiunea unor autori3 motivul şi scopul

infracţional, fiind, la rândul său, un element al laturii subiective, nu ar trebui să fie confundat cu

obiectul material sau juridic din conţinutul infracţiunii.

B. Corelaţia dintre scopul infracţiunii cu rezultatul infracţional produs

În ceea ce priveşte corelaţia sau coraportul dintre scopul infracţiunii şi rezultatul infracţional

produs, în teoria dreptului penal4 se vehiculează ideea că scopul, ca subelement subiectiv, este

confundat uneori cu urmarea infracţiunii, subelement al laturii obiective. În acest sens, se susţine

faptul că consumarea infracţiunii nu este condiţionată de realizarea scopului, fiind suficientă

executarea acţiunii cu intenţia calificată de a induce în eroare.

1 Macari, Ivan, op. cit., p. 143. 2 Loghin O., Filipaş A., Drept penal, Partea specială, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1983, p. 55. 3 Basarab M., op. cit., p. 122; Bulai, Costică, op. cit. (1), p. 193; Zolyneak, Maria, Drept penal, Partea generală, Vol. II, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994, p. 106; Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1999, p. 126; Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994, p. 98. 4 Giriga I., Unele consideraţii în legătură cu infracţiunile de concurenţă neloială // Pro Lege, nr. l/1993, p. 148.

Page 114: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

114

De asemenea, termenul „scop” nu are sensul de finalitate ce se studiază în afara infracţiunii, ci

al acelui de „rezultat”, atunci când acesta se înfăţişează ca o cerinţă esenţială a laturii obiective a

infracţiunii şi care trebuie, într-un mod efectiv, realizată. Astfel, pentru ipoteza pusă în discuţie în

cazul art. 187 alin. 3 Cod penal român, în care subiectul comite fapta cu scopul producerii uneia

din consecinţele prevăzute în alin. l şi 2 ale aceluiaşi articol, legiuitorul a prevăzut o dispoziţie

specifică (un conţinut agravat de incriminare), având doar ca element circumstanţial poziţia

subiectivă a autorului ce ar consta din scopul urmărit.

De fapt, referitor la situaţia pusă în discuţie, s-au conturat, în principal, două opinii. Astfel,

unii autori1 au argumentat într-un mod judicios faptul că poziţia subiectivă a autorului faţă de

urmările ce determină agravarea infracţiunii, în mod obligatoriu, va fi una comisă cu intenţie

directă.

Într-un alt punct de vedere, s-a arătat că modalitatea agravantă se poate comite atât cu intenţie

directă, cât şi indirectă, menţionându-se că termenul „scop” este folosit nu pentru a califica intenţia,

ci pentru a deosebi ipoteza producerii consecinţelor cu praeterintenţie de consecinţele produse cu

intenţie2.

În literatura de specialitate rusă3 se specifică faptul că prin scopul infracţiunii s-ar mai putea

înţelege şi rezultatul infracţional, spre care tinde persoana infractorului.

În acest sens, credem că este justă opinia, potrivit căreia scopul are sens de finalitate ori de

destinaţie, nu şi de un anumit rezultat infracţional. În acest caz, nu ar fi suficient ca urmările

descrise în lege să fie realizate, or, legea, în situaţii asemănătoare, prevede explicit cuprinsul

normei. Sau, mai bine zis, la baza acestora să stea o anumită poziţie subiectivă din partea autorului,

adică infractorul să urmărească anume producerea rezultatului descris de lege, iar acesta, la rândul

său, să constituie scopul acţiunii şi rezultatului şi nu rezultatul însuşi, ca element obiectiv al

infracţiunii.

Autorul rus O. Dubovic4 consideră că alegerea scopului infracţional face parte dintr-un proces

psihic mai complex, iar acesta ţine, într-un mod concret, de hotărârea infracţională, însă nu va

însemna că infractorul va purcede la realizarea infracţiunii şi, respectiv, la realizarea rezultatului

infracţional dorit. Procesele psihice caracteristice scopului infracţional presupun doar o închipuire

asupra consecinţelor dorite, caracterizate prin gândire, raţiune, spre a căror realizare tinde persoana.

Rezultatele infracţiunii nu sunt altceva decât scopul infracţional materializat, iar scopul infracţiunii

1 Papadopol V., Criterii de delimitarea a tentativei de omor de infracţiunea de vătămarea corporală gravă // Buletin intern al Procuraturii române, nr. 1/1988, p. 135; Loghin O., Filipaş A., op. cit., p. 53; Antoniu, George, Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii // Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, Vol. I, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1975, p. 136. 2 Kahane S., op. cit., p. 237. 3 Адлер А., Траектория индивидуальной психике, Тбилиси, 1966, c. 72. 4 Дубовик О.Л., op. cit., (2), p. 150.

Page 115: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

115

ar presupune doar o închipuire sau un rezultat ideal, existent doar în planul conştiinţei sau a

reprezentărilor individului. De aceea, că scopul infracţiunii nu ar trebui confundat cu consecinţele

sau rezultatele faptei infracţionale.

Astfel, o aşa finalitate cum este scopul infracţiunii, se situează în afara momentului producerii

rezultatului, deoarece ea trebuie urmărită de subiect pentru a exista poziţia subiectivă cerută de lege,

chiar indiferent de faptul dacă scopul infracţional s-a realizat sau nu1. Spre exemplu, asocierea în

vederea comiterii de infracţiuni constituie infracţiune consumată, chiar dacă scopul nu a fost atins,

respectiv, nu s-a reuşit comiterea infracţiunilor care constituiau finalitatea asocierii.

Unii autori român2 concep scopul infracţional drept ţintă spre care tinde persoana

infractorului, sau o anticipare mentală a rezultatului pe care doreşte să-l realizeze prin acţiunile sale.

De altfel, credem că, în realitate, activitatea infractorului tinde nu doar la realizarea unui singur

rezultat infracţional, în mod concret acesta poate aspira la câteva rezultate, or, numărul şi varietatea

acestora se pot extinde în dependenţă de fapta concretă care-şi propune să o comită. De exemplu,

prin omorârea unui subaltern dintr-o organizaţie comercială s-ar putea urmări atât înlăturarea unui

concurent ce aspiră la ocuparea unui post de conducere, cât şi posibilitatea de a procura sau de a

deţine controlul pachetului de acţiuni sau al părţilor sociale al organizaţiei private respective. În aşa

fel, apreciem ca fiind binevenită distincţia doctrinară, care stipulează că scopul este imediat când

este cerut de conţinutul legal al infracţiunii (la furt, însuşirea bunului mobil pe nedrept) şi unul

îndepărtat sau mediat (satisfacerea unor plăceri, cumpărarea unor obiecte, la infracţiunea de omor

acesta poate consta în înlăturarea unui rival, pentru a moşteni victima, la trădare - avantajele pe care

le obţine infractorul etc.)3.

De altfel, susţinem poziţia acelor autori4, care consideră că scopul infracţiunii constituie un

obiectiv propus şi reprezentat de către făptuitor ca un rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale, acel

proces psihic care constă din urmărirea realizării unor anumite consecinţe infracţionale sau

obiectivul actului anticipat imaginat de autorul faptei infracţionale. Tot în doctrina română, referitor

la scopul infracţiunii, s-a mai afirmat că deoarece scopul devine o finalitate care se situează în afara

momentului producerii rezultatului, această finalitate trebuie urmărită de subiect (intenţia calificată)

pentru a exista poziţia subiectivă cerută de lege, indiferent de faptul dacă scopul s-a realizat sau nu5.

1 Dongoroz, Vintilă, Explicatii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Vol. I, Bucuresti, Ed. Academiei R. S. R., 1969, p. 12; Streteanu F., op. cit., p. 400-401. 2 Loghin O., Drept penal, Partea specială, Vol. I, Iaşi, Universitatea „A.I. Cuza”,1974, p. 185; Login O., Filipaş A., op. cit., p. 53; Loghin O., Toader T., Drept penal român, Bucureşti, Ed. „Şansa”, 1996, p. 113; Loghin O., Toader T., Drept penal român, Partea specială, Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, 1997, p. 185. 3 Basarab, Matei, op. cit., (1), p. 186-187 4 Antoniu, George, op. cit, (1), p. 157. 5 Dongoroz, Vintilă, Kahane, Siegfried, Oancea, Ion, Fodor, Iosif, Iliescu, Nicoleta, Bulai, Constantin, Stănoiu, Rodica-Mihaela, Roşea, Victor, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1971, p. 12; Zolyneak, Maria, op. cit., p.193.

Page 116: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

116

Şi în acest caz nu ar trebui să fie confundat scopul cu urmările laturii obiective1.

Însă, în pofida celor menţionate, credem că ar fi binevenită afirmaţia, potrivit căreia scopul, la

rândul său, mai are şi rolul de a activa anumite mecanisme ale proceselor psihice, or, tocmai prin

intermediul acestuia autorul infracţiunii prevede, alături de urmarea dorită şi posibilitatea producerii

unor rezultate secundare, pe care le acceptă sau le doreşte, în funcţie de tăria cu care îşi doreşte

realizarea scopului fixat2.

C. Activitatea infracţională comisivă caracterizată prin scop

Scopul, ca şi mobilul infracţional, nu este prevăzut ca element în conţinutul infracţiunii, decât

în mod excepţional. La asemenea infracţiuni, latura subiectivă trebuie să cuprindă, pe lângă

elementul subiectiv, şi condiţia-cerinţă esenţială a unui anumit scop urmărit de către făptuitor. Iar

acesta, la rândul său, se foloseşte ca un element constitutiv al incriminării cu două semnificaţii,

adică, fie ca element psihic, fie ca element de natură să caracterizeze acţiunea.

De altfel, acţiunea poate fi realizată printr-un singur act sau prin mai multe acte de executare.

Spre exemplu, o persoană poate fi ucisă printr-o singură lovitură sau prin aplicarea, în mod

succesiv, a mai multor lovituri. Astfel, şi în doctrina penală italiană s-a considerat că mai multe acte

de executare formează o singură acţiune, atunci când sunt susceptibile de a leza acelaşi interes

protejat şi au fost comise în cadrul unui proces execuţional unic (fără întreruperi care nu erau

necesare în raport de natura infracţiunii) îndreptate spre realizarea aceluiaşi scop. În acest context,

problema aprecierii adecvate a scopului infracţional ar putea prezenta o importanţă majoră, în cazul

delimitării unităţii şi pluralităţii de infracţiuni.

De asemenea, se contestă necesitatea unităţii de scop, arătându-se că, pe de o parte, această

problemă se pune doar în cazul infracţiunilor intenţionate, fiind irelevantă în cazul faptelor din

culpă şi, în plus, problema unităţii de scop ţine de latura subiectivă a infracţiunii, în vreme ce

unitatea acţiunii trebuie să rezulte din elementele obiective. Deşi observaţia este pertinentă, credem

că adăugarea condiţiei, privind unitatea de scop nu este inutilă.

Problema unităţii scopului se pune doar în cazul infracţiunilor intenţionate, dar nu este mai

puţin adevărat că şi problema delimitării unităţii faţă de pluralitatea de acţiuni (şi implicit de

infracţiuni) se pune, deseori, tot în această materie. Pe de altă parte, am văzut că nu se poate face o

delimitare rigidă între elementele obiective şi cele subiective ale incriminării, ele influenţându-se

reciproc. Totuşi, în opinia noastră, aceasta nu ar trebui să ne ducă la concluzii derizorii în sensul

identificării totale ale acestora. Or, natura scopului infracţional este una pur subiectivă, pe când

acţiunea infracţională este un subelement al laturii obiective.

În ceea ce priveşte esenţa noţiunii de scop infracţional, s-a mai apreciat că acesta ar constitui o 1 Basarab, Matei, op. cit., (3), p. 122; Bulai, Costică, op. cit., (1), p. 193; Zolyneak, Maria, Drept penal, Partea generală, Vol. II, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994, p. 106; Zolyneak M., Michinici M.I., op. cit., p. 126; Mitrache C., op. cit., p. 98. 2 Olteanu, Gabriel, op. cit., p. 24-26.

Page 117: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

117

schimbare ce urmează să se producă în lumea obiectivă urmărită de către infractor, prin săvârşirea

faptei, şi, tocmai de aceea, infracţiunea nu este niciodată un scop în sine, ci, aproape întotdeauna, un

mijloc pentru a se atinge un anume rezultat.

Credem că afirmaţia respectivă nu este una tocmai reuşită, deoarece:

- mijlocul de comitere a infracţiunii constituie în esenţă o trăsătură facultativă a laturii

obiective a infracţiunii, care, uneori, poate avea un caracter calificat (otrăviri în masă, provocarea de

epidemii etc.).

- mijlocul de comitere al infracţiunii poate să-i imprime faptei infracţionale un caracter mai

grav (armă sau substanţe narcotice în cazul furtului calificat)1.

- orice schimbare sub aspect obiectiv sau material ar presupune, mai curând, un rezultat

infracţional, deoarece prin aceasta se presupune o schimbare, ce se produce asupra valorilor ocrotite

de legea penală, or, pericolul producerii unei asemenea schimbări s-ar putea datora acţiunii

(inacţiunii) prevăzute de legea penală.

D. Activitatea infracţională omisivă caracterizată prin scop

Despre prezenţa scopului infracţional în cazul infracţiunilor omisive, în doctrina italiană2 s-a

apreciat că acestea constau în nerealizarea unei acţiuni posibile, pe care subiectul avea obligaţia

juridică de a o realiza sau neefectuarea unei acţiuni aşteptate din partea unei persoane. Alţi autori3

definesc inacţiunea ca fiind nerealizarea unei acţiuni finale, pe care autorul avea posibilitatea reală

de a o realiza. De obicei, în privinţa acestor categorii de infracţiuni, se mai operează cu sintagma

„neevitarea voluntară a unui rezultat”. În acest fel însă, s-a mai susţinut că definiţia nu acoperă în

întregime categoria infracţiunilor omisive, deoarece, spre deosebire de acţiune, inacţiunea nu este

întotdeauna voluntară. Aşadar, omisiunea nu se analizează în abstract, ca o simplă pasivitate, ci,

întotdeauna, se evidenţiază prin raportare la o anumită acţiune determinată, care îi este cerută

subiectului. De cele mai multe ori, nerealizând acţiunea care îi este cerută de lege, subiectul face

altceva, el nu rămâne într-o pasivitate generală şi completă, se realizează în locul celei cerute,

rămânînd, de regulă, fără o relevanţă penală, deşi infractorul, în cazul comiterii acestor categorii de

infracţiuni omisive, nu rămâne într-o stare de pasivitate psihică totală. Or, inacţiunea constituie o

modalitate de săvârşire a omorului numai atunci, când obligaţia făptuitorului este de a acţiona

pentru împiedicarea survenirii morţii, deoarece, indiferent de modul de realizare a acestuia,

activitatea făptuitorului de ucidere are atât un caracter material, cât şi unul psihic. Făptuitorul

acţionează într-un anumit fel, cu un anumit instrument de cunoaştere şi anume prin utilizarea

1 Basarab, Matei, op. cit., (3), p. 174; Воробьева Т., Квалификация убийств с особой жестокостью // Советская юстиция, № 11, Москва, 1986, с. 30; Бородин С., Значение субъективной стороны убийства с особой жестокостью для его квалификации // Социалистическая законность, № 8, Москва, 1986, с. 47-49; Дышев С., Уголовная Россия: от воров в законе до отморозков, Москва, Изд-во «ЭКСМО-ПРЕСС», 1999, с. 112. 2 Mantovani, Ferrando, op. cit., p. 39. 3 Адлер А., op. cit., p. 78.

Page 118: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

118

instrumentului folosit şi pe care intenţionează să-1 folosească în acest scop, iar cel care se abţine de

la o anumită acţiune, procedează în aşa fel încât acesta să constituie, de asemenea, un mijloc de

obţinere a scopului urmărit, adică moartea persoanei. Spre exemplu, există infracţiunea de omor

prin inacţiune, atunci când făptuitorul ştie că victima suferă de cord şi că o emoţie puternică îi va

provoca moartea, în dorinţa de a ucide, îi provoacă o asemenea emoţie, precum şi în cazul când,

fiind ger, victima este lăsată afară, lipsită de ajutor sau bolnavă şi bătrână, iar făptuitorul

conştientizează că aceasta nu va supravieţui.

Totodată, nu toate actele de violenţă care au ca rezultat moartea caracterizează infracţiunea de

omor, important este faptul ca acestea să provină de la o persoană şi să aibă un scop determinat

(suprimarea vieţii unei persoane). Astfel, unele categorii de omoruri comise prin inacţiune vor putea

avea şi un interes material ca o agravantă de calificare, ceea ce, în materie de omor, înseamnă, în

principiu, orice folos, avantaj sau beneficiu de natură, patrimonială, urmărit prin săvârşirea

infracţiunii, prin modalitatea inacţiunii (de pildă, se deschide succesiunea, se sting anumite

obligaţii, se modifică unele drepturi etc.). Cert este faptul că această formă de omor calificat nu

subzistă când el a fost săvârşit din alte motive (răzbunare, gelozie, etc.).

În cazul în care motivul sau scopul constă în obţinerea unui avantaj material ce se dovedeşte a

fi nereal (de pildă, testamentul în realitate nu era în favoarea făptuitorului, iar acesta a considerat

greşit că are vocaţie succesorală etc.), cerinţa legii este, oricum, îndeplinită, deoarece, în acest sens,

relevant este scopul infracţiuni şi nu faptul realizării lui1 sau a modului prin care infractorul a ţinut

să-l realizeze.

2.4.1. SCOPUL CA ELEMENT CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII

Aşadar, scopul infracţiunii mai poate să apară în conţinutul modelului legal ca un element

calificativ2 sau constitutiv al faptei de bază. Acesta, uneori, apare ca „un element al tipicităţii în

situaţia în care el este prevăzut, în mod expres, în norma de incriminare, caz care este numit scop

special”3. Drept exemplu de asemenea situaţii ne pot servi cazurile conţinuturilor infracţionale ale

furtului – dacă luarea bunului nu s-a făcut în scopul însuşirii, fapta nu va constitui furt sau în cazul

asocierii în vederea comiterii de infracţiuni, deoarece, în absenţa scopului ilicit, asocierea nu are

relevanţă penală.

Legiuitorul foloseşte scopul ca un element obligatoriu sau calificat în conţinutul de bază, cel

puţin în cazurile art. 271 Cod penal român (Trădarea), unde se incriminează fapta cetăţeanului

român sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură

cu o putere sau o organizaţie străină, ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi

unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului... etc. În legislaţia penală este 1 Mateuţ Gh., op. cit., p. 90. 2 Bulai C., op. cit., p. 143. 3 Streteanu F., op. cit., p. 400.

Page 119: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

119

prevăzută şi fapta care incriminează deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori,

precum şi fabricarea ori deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea

valorilor.

A. Importanţa scopului infracţional la aprecierea şi delimitarea unor categorii de infracţiuni

Pentru a fi mai expliciţi referitor la cele menţionate, vom aduce următorul exemplu. În seara

zilei de 2 septembrie 1964, inculpatul a mers la locuinţa părţii vătămate, pentru a-i cere banii

împrumutaţi. Deşi acasă nu era nimeni, inculpatul a intrat, a luat din dulap un palton bărbătesc, pe

care l-a dus la domiciliul său, atrăgând atenţia soţiei – după cum a declarat el însuşi la interogatoriu

– că nu va restitui paltonul părţii vătămate, până ce acesta nu-i va plăti datoria. Astfel, prima

instanţă l-a condamnat pentru infracţiunea de furt. Inculpatul, în mod întemeiat, a declarat recurs,

susţinând că a comis sustragerea nu cu scopul însuşirii pe nedrept, ci pentru a determina partea

civilă să restituie suma de bani pe care i-o datora. Instanţa de recurs a reţinut că inculpatul a luat

paltonul părţii civile nu cu intenţia de a-l însuşi, ci spre a o determina să-i plătească o datorie, or, în

aceste condiţii credem că fapta nu mai prezintă elementele infracţiunii de furt. S-a mai reţinut şi

faptul că, pentru existenţa infracţiunii de furt, este necesar, într-adevăr, ca făptuitorul să ia bunul cu

scopul de a-l însuşi pe nedrept1.

În acelaşi sens, în doctrina rusă2, s-a menţionat că atunci când lucrul a fost luat în glumă ori cu

scop de şicană, sau pentru a-l constrânge pe deţinător să satisfacă o obligaţie preexistentă, nu va

constitui o infracţiune de furt. Astfel, în situaţia respectivă, inculpatul, neluând paltonul cu scopul

de a-l însuşi pe nedrept, ci pentru a determina partea civilă să-i plătească o datorie – nu vor fi

întrunite trăsăturile laturii subiective a infracţiunii de furt. În acelaşi fel, s-a apreciat şi în doctrina

română3 faptul că, în cazul infracţiunii de furt vinovăţia făptuitorului îmbracă forma intenţiei

caracterizată prin scopul însuşirii pe nedrept, deoarece, potrivit art. 208 Cod penal român, pentru

existenţa infracţiunii de furt este necesar, sub aspectul laturii subiective, ca făptuitorul, prin luarea

unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, împotriva voinţei acesteia, să urmărească

însuşirea fără drept a acestui bun, adică să comită fapta cu intenţia de a-l trece în proprietatea sa,

aceasta rezultând şi din modul în care este definit scopul infracţiunii de furt4.

În mod corect s-a apreciat şi situaţia când inculpatul a luat ceasul şi briceagul părţii vătămate

nu cu scopul sau cu intenţia de a şi le însuşi pe nedrept, ci pentru a-şi crea probe, prin care să

dovedească, în procesul de divorţ, că l-a surprins, în locuinţă, împreună cu soţia sa. De altfel, şi

1 Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 513/P/2003. 2 Котов Д., op. cit., p. 25. 3 Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor T., Petrovici S., Infracţiuni contra avutului obştesc, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1963, p. 163. 4 Dongoroz, Vintilă, Kahane, Siegfried, Oancea, Ion, Fodor, Iosif, Iliescu, Nicoleta, Bulai, Constantin, Stănoiu, Rodica-Mihaela, Roşca, Victor, op. cit., p. 473.

Page 120: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

120

acţiunea de divorţ, intentată de inculpat împotriva soţiei sale, a fost în temeiul faptului că aceasta

întreţinea relaţii extraconjugale cu partea vătămată. Prin starea de fapt arătată, se demonstrează că

susţinerile inculpatului cu privire la scopul reţinerii celor două obiecte ale părţii vătămate,

corespund adevărului. Prin urmare, se impune concluzia lipsei de intenţii a inculpatului în comiterea

faptei de furt, astfel, instanţa trebuia să constate că, în speţă, nu sunt întrunite elementele

constitutive ale acesteia, şi anume, nu este prezent scopul calificat sau elementul de bază al acestei

infracţiuni, dispunându-se achitarea inculpatului.

În practica judiciară şi literatura de specialitate română, referitor la scopul infracţiunii de furt

se atenţionează că ar trebui să diferenţiem scopul însuşirii pe nedrept şi scopul însuşirii pe drept,

susţinându-se, totodată, şi ideea că persoana creditor nu ar putea sta în pasivitate atunci când vede

că nu-şi poate valorifica dreptul asupra bunului mobil, chiar dacă fapta persoanei căreia îi aparţine

bunul ar fi una reprobabilă şi care tulbură ordinea socială, producând nesiguranţă în cadrul relaţiilor

care privesc avutul personal, deşi, pe calea legislaţiei procesual civile există o altă ordine, cum ar

fi, bunăoară, măsurile asigurătorii, iar în drept civil – ordinea creditorilor. Fapta, însă, nu va putea

fi incriminată ca o infracţiune de furt, şi nici ca o altă infracţiune în general, deoarece legislaţia

română nu o incriminează1. În ceea ce priveşte susţinerea opiniei de mai sus, s-a mai afirmat şi

faptul că incriminarea infracţiunii de furt, nu a urmărit să rezolve într-un mod penaliceşte litigiile

civile dintre părţi, fapt care, în caz de interpretare contrară, ar constitui o substituire nedorită, sau,

mai bine zis, o interpretare extensivă defavorabilă a normei penale. De altfel, mai credem că printr-

o apreciere contrară „s-ar contraveni principiului legalităţii incriminării ...”2. Or, normele dreptului

penal, după cum rezultă din principiul legalităţii incriminării, sunt de strictă interpretare. În

jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului, inclusiv în art. 7 din Convenţie, se consacră şi

interdicţia aplicării legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului.

Însă, conform unei opinii contrare3, în cazurile în care făptuitorul a sustras un obiect pentru a

determina victima să aibă o anumită comportare, nu lipseşte cerinţa subiectivă „în scopul însuşirii

pe nedrept”, deoarece în momentul sustragerii, când autorul acţionează cu intenţia de a-şi însuşi,

efectiv, chiar dacă nu într-un mod definitiv, obiectul infracţiunii va îndeplini condiţia pusă”.

Credem că afirmaţia este discutabilă, deoarece, astfel ar putea fi cel mult o tentativă la o asemenea

infracţiune, adică, avem în vedere situaţia dacă nu s-a intrat definitiv în posesia bunului. În baza

aceloraşi raţiuni, se mai constată că asemenea fapte afectează ordinea socială, iar prin nepedepsirea

acestora s-ar presupune o eschivare de la răspundere penală pentru comiterea infracţiunilor de furt.

În ceea ce ne priveşte, suntem adepţii primei opinii şi, de aceea, credem că aceleaşi raţiuni 1 Arhiva Curţii de Apel Suceava, dec. pen. nr. 576/1998, pronunţată în dosarul nr. 2312/1998; Loghin O., Filipaş A., op. cit., p. 110; Amarie, Ioan, Furtul. Latura subiectivă a infracţiunii. Însuşirea lucrului pentru a determina partea vătămată la o anumită conduită // Revista „Dreptul”, nr. 10/1999, p. 25. 2 Церетели Т. В., Опасность причиненная деянием // Советское государство и право, № 8, 1970, с. 57. 3 Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală, Bucureşti, Ed. „Holding Reporter”, 1998.

Page 121: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

121

trebuie să existe şi în cazul infracţiunilor de tâlhărie, la care, în mod concret, trebuie să se

stabilească faptul dacă folosirea violenţelor s-a făcut cu scopul însuşirii pe nedrept a unor obiecte,

ce aparţin altei persoane. Astfel, într-o speţă, în care inculpatele au folosit acte de violenţă sau

ameninţătoare, iar aceste acte nu s-au făcut cu scopul însuşirii bunurilor, ci pentru a constrânge

partea vătămată să achite datoria faţă de una dintre inculpate, nu v-a exista infracţiunea de tâlhărie,

ci, eventual, aceea de vătămări corporale. Aceasta, la rândul său, se va aprecia într-un mod concret

după gradul leziunilor vătămărilor corporale provocate.

Intenţia făptuitorului în cazul furtului constă, bineînţeles, în aceea că, la comiterea faptei,

infractorul vrea să dispună de bun ca şi cum ar fi al său, cu excluderea celorlalţi. Deşi, pentru

existenţa faptei, nu se cere, în mod neapărat, ca subiectul activ să se îmbogăţească sau să realizeze

un avantaj material, fiind suficientă intrarea în posesia lucrului. Pentru a se putea reţine infracţiunea

de furt, trebuie să se dovedească scopul luării bunului şi, în acest fel, apreciem concluzia practicii

judiciare că aceasta are valoarea unei condiţii sine qua non. Numai dovedirea fără dubii a scopului

luării bunului, adică a scopului însuşirii pe nedrept, poate conferi faptei infracţionale de furt un

caracter penal.

B. Scopul infracţiunii ca circumstanţă legală agravantă generală şi specială

Aşadar, scopul în structura incriminării-tip poate apărea atât ca element constitutiv al faptei de

bază, cât şi ca element al formei agravate. La art. 75 Cod penal român (Circumstanţele agravante

generale) legiuitorul nu a prevăzut expres vre-un scop infracţional, cum ar fi în cazul motivului

(Motivele josnice – art. 89 lit.d Cod penal român). Aşadar, scopul infracţiunii mai poate apărea,

uneori, şi ca un element obligatoriu al unui conţinut legal agravat. Acestea pot apărea în cazurile

unor variante de omor calificat (omorul comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării

sau piraterii – art. 179 lit. h Cod penal român). În aceste ipoteze, anume rezultatele trebuie să

constituie scopul infractorului pentru a fi întrunite cerinţele normei. Nu putem fi de acord cu această

opinie, după cum ne-am pronunţat anterior, când am analizat coraportul scopului infracţional cu

obiectul material al infracţiunii şi rezultatul sau urmarea infracţională.

Considerăm că legiuitorul a înţeles să califice scopul infracţional în forma sa agravată în

conţinutul infracţional al unor categorii de infracţiuni şi, în acest fel, există şi aprecierea că în

asemenea situaţii, acesta apare ca un element circumstanţial în conţinutul calificat al unor

infracţiuni, astfel va utiliza expresii echivalente, cum ar fi „în vederea” sau „pentru”. Aşadar, scopul

infracţiunii poate fi incriminat şi în mod divers. Identificarea semnificaţiei termenului de scop,

pentru fiecare situaţie în parte, nu constituie în sine o operaţie uşoară. În acest sens, este

incontestabil interesul de a distinge în ce sens a folosit legiuitorul în norma de incriminare expresia

„în scop de” sau unele expresii echivalente, cum ar fi „în vederea”, „pentru”, deoarece, nici până în

prezent, doctrina penală n-a elaborat criterii precise de distincţie a acestor semnificaţii pe care le pot

Page 122: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

122

avea expresiile de scop şi acele înţelesuri echivalente acestuia.

În literatura de specialitate1 există aprecierea justificată în care se constată situaţia când

conţinutul agravat se poate realiza chiar dacă, datorită unor împrejurări străine infractorului,

rezultatul urmărit s-a răsfrâns asupra altei persoane. De exemplu, infractorul a pus soluţia toxică în

mâncarea victimei pentru a o ucide, ca să o moştenească, dar, întâmplător, a consumat-o altă

persoană, care a decedat”.

2.4.2. IMPORTANŢA APRECIERII SCOPULUI LA INFRACŢIUNILE INTENŢIONATE

O semnificaţie pe care o are scopul infracţiunii la anumite norme de incriminare constă în

aceea că scopul infracţional caracterizează intenţia, cu care infractorul trebuie într-un mod concret

să acţioneze pentru a satisface cerinţele normei de incriminare2. Referitor la această situaţie, s-a

susţinut că scopul urmărit de făptuitor determină existenţa unei intenţii calificate şi se analizează în

strânsă legătură cu aceasta3.

În teoria dreptului penal român4, referitor la o asemenea categorie de scop al infracţiunii, s-a

menţionat că modul în care este definită prin lege intenţia directă, poate să ducă la identificarea

acesteia cu scopul infracţiunii. Astfel, intenţia directă, prin prevederea şi urmarea rezultatului

infracţional, se apropie foarte mult de această formă de vinovăţie, adică a intenţiei calificată de

scop, fără însă a le confunda sau suprapune5.

Într-o altă opinie se afirmă că intenţia calificată este caracterizată prin dublu scop, ceea ce nu

intră în contradicţie cu ideea că intenţia directă este echivalentă cu scopul sau se caracterizează prin

scop6.

Asemenea infracţiuni se comit întotdeauna cu intenţie directă. Iar termenul de intenţie specială

sau intenţie calificată prin scop nu este exact, deoarece s-ar crea o a treia modalitate a intenţiei

contrar prevederilor legale (art. 20, alin. l, pct. l Cod penal român). Or, în acest fel, am admite că

scopul şi mobilul fac parte din intenţie. În realitate, în asemenea situaţii, este vorba fie de un mobil

şi un scop special, subelemente componente ale laturii subiective ale conţinutului legal al

infracţiunii de bază sau agravat, fie de o circumstanţă agravantă legală generală, alături de

vinovăţie. O infracţiune se poate comite cu intenţie directă şi atunci când prin conţinutul ei nu se

cere un scop special. Faptele incriminate în Codul penal sau în legi speciale se comit, de regulă, cu

intenţie. De aceea, normele incriminatorii din partea specială a Codului penal şi din legile speciale

nu prevăd că faptele trebuie să fie săvârşite cu intenţie, decât în unele cazuri. Din aceleaşi

considerente, nu suntem de acord cu afirmaţia că infracţiunea de vătămare corporală gravă,

1 Basarab, Matei, op. cit., p., 198. 2 Antoniu, George, op. cit. , p. 190. 3 Streteanu F., op. cit., p. 400. 4 Mircea I., op. cit. , p. 136. 5 Antoniu, George, op. cit., p. 189. 6 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 279.

Page 123: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

123

prevăzută la alin. 3 art.187 Cod penal român, se poate săvârşi sub aspect subiectiv cu intenţie

indirectă1. Ea nu se poate săvârşi în această modalitate, deoarece se cere la articolul de incriminare,

în mod expres, ca fapta să fie comisă în scopul producerii consecinţelor prevăzute în alineatul

precedent.

Deşi în doctrina italiană2 s-a arătat că existenţa scopului special nu este incompatibilă

întotdeauna cu intenţia eventuală, argumentându-se prin faptul că, atunci când caracterul eventual al

intenţiei nu priveşte scopul, ci un alt element de care depinde existenţa faptei, cele două elemente

sunt compatibile, aducându-se în acest sens şi exemplu că infractorul doreşte să ia un bun, dar nu

ştie cu certitudine, dacă este al său sau nu. Dacă, totuşi, decide să-l sustragă, îşi asumă riscul luării

unui bun al altuia, astfel că, furtul va fi comis cu intenţie eventuală3.

În doctrina moldovenească4, referitor la prezenţa scopului infracţional calificat la modalitatea

intenţiei indirecte s-a apreciat că aceasta este posibilă, iar infractorul clar îşi închipuie cauzalitatea

dependentă dintre acţiune şi consecinţă sau rezultat, pe care, în mod conştient, le admite. La

asemenea infracţiuni motivul determină scopul infracţiunii, dar, uneori ele se acoperă unul pe altul

sau se suprapun.

Pentru evitarea unor asemenea situaţii contradictorii, credem că legislaţia penală a României

ar trebui să incrimineze infracţiunea de samovolnicie al cărui conţinut infracţional presupune

„exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă

s-au cauzat daune mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege a

persoanelor fizice şi juridice”, acest conţinut infracţional fiind reglementat în legislaţia penală a

altor state (art. 353 Cod penal al Republicii Moldova, art. 272 Cod penal al Federaţiei Ruse etc.).

Întru evitarea unor asemenea discuţii cu privire la intenţia infracţională caracterizată prin scop,

ar fi necesar de apreciat clasificarea doctrinară a intenţiei directe de gradul întâi şi a intenţiei directe

de gradul doi, unde se evidenţiază că intenţia directă de gradul întâi este atunci când autorul îşi

propune cauzarea urmării prevăzute de norma de incriminare fie ca scop final, fie ca mijloc pentru

realizarea scopului final5. Exemplară este situaţia când făptuitorul ucide o santinelă pentru a putea

sustrage arme de la un depozit. În acest caz, el doreşte, într-o anumită măsură, producerea

rezultatului, fiindu-i clar că, în absenţa acestuia, nu va putea realiza scopul final propus.

Intenţia directă de gradul doi se realizează când autorul nu-şi propune producerea rezultatului

ca un scop în sine sau ca un mijloc pentru realizarea altui scop, ci rezultatul apare ca o consecinţă

1 Barbu C., Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S. România, Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 1977, p. l76; Dongoroz, Vintilă ş.a., op. cit., p. 237; Stoica O.A., op. cit., p. 28, 33; Ranga T., Unele probleme rezultate din modificarea Legii 12/1990 privind protecţia populaţiei împotriva unor activităţi comerciale // Dreptul, nr.10/1993, p. 59; Griga I., Unele consideraţii în legătură cu infracţiunea de concurenţă neloială // Pro Lege, nr. 1/1993, p. 145. 2 Mantovani F., op. cit., p. 338. 3 Streteanu, Florin, op. cit.,p. 400. 4 Borodac, Alexandru ş.a., op. cit., p. 131. 5 Streteanu, Florin, op. cit., p. 372.

Page 124: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

124

necesară a modului sau mijloacelor de comitere a infracţiunii. Aşa se întâmplă, de pildă, în situaţia

în care o persoană, propunându-şi să încaseze asigurarea pentru o ambarcaţiune, pe care o avea în

proprietate, o aruncă în aer, ştiind că la bordul ei se află un turist. În acest caz, uciderea victimei nu

prezintă nici un interes pentru autor – nu este nici scopul acţiunii sale, şi nici nu înlesneşte

realizarea acestui scop - dar apare ca o consecinţă necesară a modului de comitere a infracţiunii de

distrugere. Aceeaşi va fi soluţia, în cazul în care autorul, dorind să-şi ucidă soţia care îl părăsise şi

pe care a văzut-o stând de vorbă pe trotuar cu alte două femei, loveşte cu maşina în viteză grupul

celor trei.

Conceptul sau esenţa intenţiei de gradul unu se identifică cu noţiunea sau esenţa noţiunii de

intenţie calificată sau caracterizată prin scop, doar în ipoteza când autorul îşi propune cauzarea

urmării prevăzute de norma de incriminare ca un scop final. Suntem de acord cu opinia expusă în

doctrina penală română precum că termenul „scop”, la care face referire textul legii, nu poate

caracteriza decât în mod exclusiv cu intenţie directă, fiindcă, în aceste situaţii, autorul oricum

urmăreşte realizarea unui scop precis determinat, iar rezultatul infracţional fiind vizat de acel scop1.

În acelaşi sens, adecvată găsim aprecierea că scopul infracţiunii înseamnă reprezentarea finalităţii

ultimei acţiunii, în realizarea căreia subiectul urmăreşte să-şi îndrepte toate eforturile2.

De asemenea, se constată faptul că în situaţiile când scopul este unul imediat, constituie un

element al conţinutului legal al infracţiunii, or, asemenea infracţiuni se comit întotdeauna cu o

intenţie directă3.

După o opinie a unor autori ruşi4, vinovatul poate să depăşească orice obstacol spre a atinge

scopul său, adică să-şi răzbune propriile jigniri, fiind posibil, chiar dacă în asemenea situaţii,

vinovatul nu se gândeşte concret ce anume rezultat social periculos va crea. În aceste ipoteze, el

conştientizează ceea ce doreşte să provoace victimei, adică urmăreşte scopul de a primi satisfacţie

de pe urma răzbunării.

Potrivit unei opinii contrare5, în cazul în care infractorul doreşte realizarea unui scop

infracţional, iar acesta mai este şi unul calificat, chiar dacă îşi doreşte cu toată sinceritatea şi

realizarea scopului primar propus „reprezentarea consecinţei ideale”, acesta oricum va fi eclipsat de

motivul sau tulburările psiho-fiziologice, emotive apărute.

Împărtăşim prima opinie şi, în acest fel, ca argument vom aduce următorul exemplu: X

urmăreşte realizarea unui furt (scopul pe care şi-l propune la această faptă, bineînţeles, este unul

calificat „însuşire pe nedrept”), însă, cu o seară înainte de realizarea respectivei fapte infracţionale,

1 Barbu C., op. cit., p. 175; Găzdac, Viorel, Vătămarea corporală gravă. Fapta săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute de art. 182 alin. 1, 2 Cod penal. Latura subiectivă // Revista „Dreptul”, nr. 4/1993, p. 70. 2 Antoniu, George, op. cit., p. 98. 3 Basarab, Matei, op. cit., p. 196-197. 4 Bолков В.С., op. cit., 1982, p. 121-125. 5 Дагель П.С, Котов Д.П., op. cit, p. 189.

Page 125: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

125

este bătut şi insultat de către Y, de la care acesta şi-a propus să sustragă unele bunuri. Şi, în acest

fel, X, pentru a se răzbuna pe Y, doreşte şi urmăreşte cu tot „înadinsul” să-i cauzeze lui Y o daună

materială sau un prejudiciu material şi mai mare. Astfel, acesta nu mai aşteaptă seara următoare

(care era programată), însă pleacă la domiciliul lui Y cu „scopul de a-i sustrage bunurile dorite”

chiar în acea seară unde şi este prins în flagrant delict.

2.4.3. IMPORTANŢA SCOPULUI LA INFRACŢIUNILE DIN IMPRUDENŢĂ (CULPĂ)

În afară de problema tipului şi categoriei intenţiei infracţionale, în cazul prezenţei unui scop

calificat sau necalificat la comiterea infracţiunii, în doctrina penală discuţii s-au mai purtat şi în

privinţa posibilităţii sau imposibilităţii prezenţei scopului infracţional la infracţiunile comise din

culpă.

Bunăoară, în teoria finalistă a acţiunii, se consideră că acţiunea este o activitate orientată spre

atingerea unui scop, însă aceasta şi-a dovedit limitele în cazul infracţiunilor din culpă. În acest caz

acţiunea nu e îndreptată spre producerea rezultatului. S-a considerat că, într-o primă fază, acţiunea

din culpă poate avea o finalitate potenţială. Ulterior, s-a recunoscut că, în cazul infracţiunilor din

culpă, există o acţiune finală (conducerea unui autoturism, realizarea unei intervenţii chirurgicale),

dar finalitatea acesteia este irelevantă pentru dreptul penal. În acest caz, ceea ce ar interesa este doar

modul de realizare a acţiunii finale (viteza excesivă, efectuarea intervenţiei fără un prealabil examen

al pacientului etc.)1.

Dirijarea acţiunii în raport de scop intervine în două momente:

a) în faza internă, când autorul îşi propune realizarea unui anumit scop (spre exemplu,

efectuarea unei călătorii). Pentru realizarea acestui scop, el îşi alege mijloacele necesare (de pildă,

stabileşte că va face deplasarea cu maşina), evaluează modul de derulare a acţiunii (spre exemplu,

dacă e necesar sau nu să se oprească o noapte pe drum) etc.

b) în faza externă autorul procedează la transpunerea în practică a planului. Astfel, în această

fază, chiar dacă scopul urmărit era licit, putea antrena răspunderea penală pentru fapta comisă în

domeniul dreptului penal tocmai mijloacele alese pentru realizarea scopului (spre exemplu,

conducerea imprudentă sau cu încălcarea limitei legale de viteză), sau efectele survenite

concomitent cu desfăşurarea acţiunii (lovirea unui pieton). De aceea, s-a mai apreciat că noţiunea de

acţiune finală nu trebuie înţeleasă în sensul că doar scopul acesteia interesează dreptul penal, căci şi

mijloacele alese pentru realizarea scopului sau efectele concomitente realizării sale pot avea

relevanţă penală2.

La fel ca şi teoria cauzală, teoria finalistă întâmpină serioase dificultăţi în fundamentarea

infracţiunilor omisive din culpă. În acest caz, nu se poate discuta nici despre un scop al acţiunii şi

1 Streteanu F., op. cit., p. 341-342. 2 Ibidem.

Page 126: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

126

nici măcar de mijloace sau efecte concomitente relevante. Toate aceste eforturi s-au dovedit, în cele

din urmă, infructuoase în elaborarea unui concept general de conduită, aplicabil atât acţiunii, cât şi

inacţiunii din culpă. Recent, în doctrina italiană a fost elaborată o altă definiţie, care îşi propune să

acopere toate formele de manifestare a conduitei infracţionale. În acest sens, conduita ilicită a fost

definită ca acea conduită tipică, pe care ordinea juridică vrea să o împiedice. În dreptul francez şi

cel belgian, se respinge soluţia asimilării inacţiunii cu acţiunea, considerându-se că, în acest fel, s-ar

ajunge la o extindere pe cale de analogie a dispoziţiei penale.

În ce priveşte faptele din culpă, ele constituie excepţii de la regula că infracţiunile se săvârşesc

cu intenţie. Drept urmare, incriminarea lor este arătată expres în normele penale din partea specială

sau în legile speciale, cum ar fi, de exemplu, uciderea din culpă (art. 181 Cod penal român),

distrugerea din culpă (art. 265 Cod penal român). La alin. 2 art. 20 Cod penal român se dispune că

acţiunea săvârşită din culpă constituie infracţiune numai când legea prevede în mod expres aceasta,

iar alin. 3 vizează că inacţiunea constituie infracţiune indiferent dacă este săvârşită cu intenţie sau

din culpă, în afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie. De exemplu,

abuzul în serviciu prin neîndeplinirea atribuţiilor cu ştiinţă – cu intenţie (art. 316 -318 Cod penal

român), abuzul în serviciu contra intereselor publice, când funcţionarul cu ştiinţă (intenţie) nu

îndeplineşte un act etc. (art. 317 Cod penal român). Aşadar, neîndeplinirea atribuţiilor din culpă nu

se sancţionează.

Însă, acestor dispoziţii li s-a obiectat, pe bună dreptate, că pun pe acelaşi plan, sub aspectul

incriminării, atât formele vinovăţiei, cât şi sancţionarea faptelor omisive cu cele comisive, cu toate

că inacţiunea din culpă prezintă un grad de vinovăţie mai redus decât inacţiunea intenţionată,

fiecare constând, aşa cum s-a arătat mai sus, din procese psihice diferite. De altfel, când este vorba

de acţiune, ele sunt sancţionate în mod diferit, ceea ce ar trebui să se întâmple şi în caz de

omisiune1. Uneori, nu se prevede un conţinut aparte pentru infracţiunile din culpă, înscris într-un

articol separat, ci se precizează doar că fapta săvârşită din culpă se sancţionează, iar sancţiunea, ca

specie, este aceeaşi ca şi pentru fapta intenţionată2. În ceea ce priveşte problema aprecierii scopului

la infracţiunile din culpă conchidem că acesta este tot timpul unul licit, dar în condiţiile concrete ale

cauzei. De exemplu în cazul culpei cu prevedere, X trage cu arma într-un animal, care se află

aproape de Y. Acest fapt, dacă se realizează cu respectarea legislaţiei în domeniu (perioada permisă,

cu carnet de vânător, armă înregistrată şi deţinută într-un mod legal etc.), poate constitui doar un

scop licit. Însă în circumstanţele concrete ale cauzei acesta prevede posibilitatea rănirii lui Y, însă

nu o acceptă, bazându-se pe calităţile sale de bun trăgător verificate în numeroase împrejurări, pe

1 Antoniu, George, Probleme de tehnică legislativă privind redactarea textelor de incriminare în perspectiva noii legislaţii penale // Revista Română de Drept, nr.6/1980, p. 15; Antoniu, George, Infracţiunea de omisiune // Revista Română de Drept., nr.6/1982, p. 36-37. 2 Vasiliu T. ş.a., op. cit., p. 348.

Page 127: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

127

calitatea armei, a vizibilităţii bune şi a distanţei de tragere potrivite şi, ca atare, trage şi-1 răneşte pe

Y. Încrederea lui X în calităţile sale de bun trăgător, care, în condiţiile concrete, s-au dovedit a fi

unele neîntemeiate şi cu toate că acestea există în mod real, în cazul dat le-a apreciat greşit şi a

acţionat ca atare. Aceiaşi situaţie este şi în cazul comiterii infracţiunii printr-o culpa fără prevedere

(neglijenţa) denumită de unii autori şi „culpă simplă”1, care există când infractorul nu prevede

urmarea periculoasă a acţiunii (inacţiunii) sale, deşi trebuia şi putea să o prevadă (art. 20, pct. 2, lit.

b Cod penal român).

2.5 CORAPORTUL DINTRE PROCESELE PSIHICE ALE

MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIONAL

Motivul şi scopul infracţiunii, la prima vedere, pot fi unele foarte asemănătoare, însă doar o

mică greşeală de delimitare între ele poate constitui un impediment de respectare a strictei legalităţi în

cazul comiterii faptei penale2. Pe de altă parte, în ipoteza în care făptuitorul a acţionat din cupiditate, din

mizerie sau furie, motivul va fi deci sentimentul, care va triumfa în lupta psihologică şi care va concura

într-un mod special la realizarea actului voluntar.

Unii autori ruşi3 sunt de părerea că, în asemenea situaţii, noţiunile de mobil şi scop coincid. V.

Kudreavţev4, spre exemplu, mai constată, de asemenea, că deşi sunt prezente unele aspecte de

asemănare ale acestora, oricum scopul ca atare este o rezultantă a motivului infracţional şi care, oricum,

într-un mod implicit, ar presupune o geneză motivaţională. În acest context, autorul rus H. Hechauzen5

remarcă faptul că pot exista situaţii când scopul infracţiunii poate chiar să apară înainte de apariţia

motivului sau concomitent cu acesta şi, în acest fel, motivele infracţiunii sunt insuflate concomitent cu

scopul de către instigator. Deci, motivul infracţional constituie un proces psihic încă neconştientizat pe

deplin.

În ceea ce priveşte relaţia mobil-scop, unii autorii din francezi6 folosesc aceste două noţiuni,

adesea, într-un mod nediferenţiat. Aceasta, mai ales, în cazurile când se pune problema „luării în

considerare la comiterea infracţiunii doar a mobilului infracţional”.

De altfel, dincolo de unele diferenţe, mai mult sau mai puţin semnificative, care se manifestă de la

un autor la altul7, în definirea mobilului infracţiunii există tendinţa de a utiliza noţiunile mobil şi scop

fără distincţie.

1 Iacob C., Infracţiunea de neglijenţă în serviciu // Pro Lege, nr.l, 1993, p. 88. 2 Bолков В.С., op. cit., p. 62. 3 Tарарухин С.А., op. cit., p. 62; Филановски И.Г., op. cit., p. 49-50. 4 Кудрявцев В.Н., op. cit., p. 59-60. 5 Хеккхаузен X., Мотивация и деятельность, Том 1, Москва, 1983, с. 33. 6 Laborde-Lacoste, Marcel, Le but de l'agent, element constitutif de l'infraction dans la legislation, la doctrine et la jurisprudence francais // Revue Internationel de Droit Penal, nr.1/1926, p. 128, 130, 131; Petit, Henri, Archeologie et droit penal - Les violations de sepultures // Revue de Scence Criminel 3/1955, p. 668, 669; Bouzat P., Pinatel J., op. cit., p. 257; Puech, Marc, op. cit., p. 184; Jaques-Henri, Robert, op. cit., p. 150. 7 Cornu, Gerard, Vocabulaire juridique, Bucureşti, Ed. „P.U.F.”, 1992. p. 110, 519 şi 524.

Page 128: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

128

În doctrina română1 însă se vehiculează ideea că mobilul este acela care determină scopul de atins,

iar scopul, la rândul său, face să apară intenţia de a realiza acţiunea incriminată. Iar acestea implică

sentimentul de răzbunare ori înclinaţii spre cruzime, brutalitate, toate fiind preexistente scopului urmărit,

tocmai prin care se tinde a le satisface.

Referitor la conceptul de mobil şi scop al infracţiunii s-a statuat că acestea reprezintă două entităţi

distincte. Această concepţie s-a impus în doctrina penală română încă din prima jumătate a secolului

XX. Însă, odată cu adoptarea Codului penal în anul 1968, în lipsa unor prevederi exprese în materie, nu

s-a constatat o influenţă de principiu asupra orientării doctrinei. Oricum, cele două noţiuni au continuat

să fie tratate în mod distinct2 şi credem că acestea persistă şi în noua legislaţie penală a României.

Scopul, în comparaţie cu motivele, are un caracter mai concret, cu o sferă de extindere mai

restrânsă şi precis delimitată. Caracterul concret al scopului infracţiunii mai constă şi în aceea că

subiectul infracţiunii are imaginea faptei materiale, uneori, chiar şi a modului, mijloacelor şi

circumstanţelor de săvârşire a infracţiunii prin care îşi poate realiza, total ori parţial, cerinţele sale

materiale sau spirituale. Deci, scopul ne ajută la determinarea motivelor infracţiunii, astfel încât la

stabilirea scopului tot timpul aprecierea porneşte de la determinarea imboldului corespunzător, care,

ulterior, se va transforma într-un motiv. Aceste imbolduri, în contextul activităţilor voliţionale, nu apar

în forma unor impulsuri oarbe, ci sunt ghidate şi orientate spre realizarea unui scop determinat. Acesta

este apreciat ca o varietate distinctă în cadrul mobilurilor, constituind un mobil depărtat pe care-l

urmăreşte infractorul. Or, tocmai prin acesta se şi ajunge în mod concret la descoperirea intenţiei,

cercetându-se ce a voit să facă infractorul prin realizarea actului său infracţional, iar scopul infracţional

cercetându-se tocmai pentru a se constata pentru ce s-a făcut acel act şi care este mobilul depărtat pe

care îl urmărea infractorul.

S-a susţinut şi opinia3 , potrivit căreia motivul ar fi de fapt scopul văzut la punctul său de plecare,

iar scopul ar fi motivul văzut din punctul său de sosire şi, astfel, acestea se deosebesc calitativ.

Tot în contextul celor menţionate, scopul este conceput ca subelement al laturii subiective, care se

bucură, spre deosebire de mobil, de o atenţie mai mare din partea legiuitorului şi aceasta chiar necătând

la dificultăţile pe care le ridică utilizarea lui în legea penală4. Legiuitorul foloseşte termenul scop în

sensul că acesta ar trebui să conducă, în mod normal, la o simplificare a problemelor legate de

semnificaţia lui. În realitate, însă, deoarece termenul este utilizat cu sensuri diferite, semnificaţia lui

trebuie analizată în fiecare caz în parte.

Tot în ceea ce priveşte natura şi scopul infracţional ca element al conţinutului subiectiv al

infracţiunii, doctrina actuală5 prezintă o opinie uniformă în legătură cu definirea noţiunilor de scop şi cu

1 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 264; Daneş, Ştefan, Papadopol, Vasile, Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1985, p. 99. 2 Dongoroz, Vintilă, op. cit., p. 237. 3 Radu I., Introducere în psihologia contemporană // S.C.J., nr. 2/1968, p. 336. 4 Antoniu, George, op. cit., (1), p. 190; Zolyneak, Maria, op. cit., (1), p. 106. 5 Dincu, Aurel, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. Universităţii Bucureşti, 1975, p. 170.

Page 129: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

129

delimitarea acestora faţă de noţiunea de mobil, constatându-se că prin scopul infracţiunii se înţelege

finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei care constituie elementul material al infracţiunii sau obiectivul

propus şi reprezentat de către făptuitor ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale. Mobilul faptei, la rândul

său, face să apară în conştiinţa făptuitorului necesitatea unei anumite activităţi de natură să ducă la o

satisfacere a impulsului intern, pe când scopul presupune deja o reprezentare clară a rezultatului acelei

activităţi. Aşadar, spre deosebire de scop, motivul infracţional este un factor de determinare sau de

incitare, care nu este orientat spre un obiect de atentare determinat. Or, anume această funcţie o

realizează scopul infracţiunii odată cu comiterea ei în sensul satisfacerii motivului. Scopul nu se

confundă cu motivul, deoarece ultimul aparţine momentului finalizării actului, pe când motivul este

legat de momentul adoptării hotărârii.

În pofida preocupării pe care a manifestat-o doctrina de a face o distincţie clară din punct de

vedere teoretic între mobil şi scop, în mod practic aceasta rămâne în continuare una dificilă, în condiţiile

în care textele de lege folosesc expresii diferite, cu un înţeles ambiguu. Opiniile exprimate în literatura

de specialitate1 sunt uneori chiar confuze sau de-a dreptul contradictorii, mai ales, la aprecierea unor

termeni folosiţi de către legiuitor, care, pot fi consideraţi fie echivalenţi ai mobilului, fie ai scopului.

Bunăoară, unii savanţi români2, tratând problema mobilului şi a situaţiilor în care legiuitorul pune

condiţia existenţei unui mobil, dădea drept exemplu omorul calificat, în variantele prevăzute de art.175

lit. g şi h (omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru sustragerea altei persoane de la urmărire,

arestare, sau de la executarea unei pedepse, respectiv, omorul săvârşit pentru a înlesni sau ascunde

săvârşirea altei infracţiunii). Cu prilejul analizării agravantelor în cauză, în cuprinsul altor lucrări, este

expus contrariul şi anume că, în cazurile respective, împrejurările agravante constau în scopul pe care îl

urmăreşte făptuitorul. Dacă analizăm comparativ lucrările altor autori,3 situaţii asemănătoare celei

menţionate se constată şi în conţinutul altor texte de lege, şi anume, unde este vorba de mobil ori de

scop. Apreciem corectă opinia, potrivit căreia în acest exemplu legiuitorul într-un mod evident s-a

referit la scop şi nu la mobilul infracţiunii, opinie împărtăşită, în mare parte, şi de practica judiciară.

Motivele şi scopurile, ca părţi componente ale aceluiaşi proces psihic complex, se desfăşoară

după o linie ascendentă atât sub aspectul său cognitiv, cât şi de la general spre concret, în special

referitor la realizarea cerinţelor materiale ori spirituale ale subiectului. Oricum, acestea, pe de o

parte, se deosebesc calitativ unele de altele, iar, pe de alta, se influenţează reciproc. Alegerea de

către subiect a unui scop este ca un rezultat sau ca o: „urmare a orientării conduitei de către

motivele de bază ale activităţii4. Scopul infracţiunii, odată format în cadrul unei acţiunii concrete,

are şi el o influenţă substanţială asupra motivelor. Scopurile puternic evidenţiate contribuie la

întărirea motivelor, pe când scopurile mai puţin precise reduc intensitatea motivelor. Aceasta s-ar 1 Dongoroz, Vintilă, op. cit., p.13, 193. 2 Bulai, Costică, op. cit., p.193; Loghin O., Filipaş A., op. cit., p. 46. 3 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 267. 4 Cioată E., Ciofu I., Fioru R., Culian E., Ionescu Ş., Sterescu-Volanski M., Psihofiziologia activităţii de orientare, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1968, p. 165-166.

Page 130: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

130

putea realiza într-o aşa măsură încât, dacă ele nu ar avea puterea să învingă obstacolele care stau în

calea îndeplinirii activităţii, persoana va desista de la comiterea infracţiunii.

Aşadar, mobilul şi scopul există obiectiv în conştiinţa subiectului. Când individul săvârşeşte

cu voinţă orice faptă infracţională aceste procese psihice se formează încă înainte de conceperea

infracţiunii şi continuă să-şi exercite influenţa în tot cursul realizării ei fizice. Cu alte cuvinte, nu

poate fi concepută săvârşirea unei infracţiuni intenţionate fără ca subiectul ei activ să nu fi fost

impulsionat de anumite mobiluri, sau fără să dorească realizarea unor anume scopuri determinate

deja. Acestea apar şi sunt unele prezente, indiferent dacă legiuitorul condiţionează ori nu existenţa

infracţiunii. Chiar dacă acestea nu sunt unele calificate, ele apar ca elemente în conţinutul laturii

subiective. Din aceste considerente, apreciem adecvată menţiunea precum că motivele şi scopurile

se impun a fi stabilite la persoana infractorului, chiar în situaţiile când acestea nu sunt cerute într-un

mod expres în norma penală de incriminare1.

Motivul şi scopul sunt strâns legate între ele şi acestea se condiţionează reciproc, nefiind noţiuni

identice ce s-ar caracteriza din punct de vedere evolutiv într-un mod diferit. Ele caracterizează atitudinea

psihică a persoanei faţă de infracţiunea săvârşită. O mare parte a autorilor2 afirmă că motivul infracţiunii

răspunde la întrebarea: după ce s-a călăuzit persoana săvârşind infracţiunea, în timp ce scopul

infracţiunii determină direcţia acţiunilor, fiind deja o închipuire reală despre rezultatele spre ale căror

realizare tinde persoana (de exemplu, la infracţiunea de furt, motivul este lăcomia de câştig, iar scopul îl

constituie îmbogăţirea nelegitimă din contul avutului străin).

În literatura de specialitate3 se susţine până în prezent concepţia clasică cu privire la mobil şi scop.

În acest fel, rezultă că, deşi s-au făcut eforturi pentru clarificarea noţiunilor de mobil şi scop, datorită

carenţelor existente la nivelul legislaţiei penale, în legătură cu aceleaşi noţiuni, posibilităţile de confuzie

nu pot fi înlăturate.

Motivul şi scopul infracţiunii pot constitui şi un criteriu important de delimitare a etapelor de

comitere a infracţiunii intenţionate, respectiv, a actelor de pregătire sau de tentativă sau acelea de

consumare4.

În teoria dreptului penal moldovenesc5 se menţionează că, spre deosebire de motiv, scopul unei

infracţiuni caracterizează direct numai acea consecinţă spre care tinde vinovatul, săvârşind o faptă

socialmente periculoasă”. Deşi acestea sunt, în mod diferenţiat, calificate, ele putând fi ca elemente

obligatorii în conţinutul infracţional, fără de care întregul conţinut al infracţiunii lipseşte6.

1 Mitrache C., op. cit., p. 92. 2 Grigoraş J., Individualizarea pedepsei, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1969, p. 99; Bulai, Costică, Drept penal, Partea generală, Universitatea Bucureşti, 1987, p. 125-127; Zolyneak, Maria, op. cit., (2), p. 106. 3 Antoniu, George, op.cit., p. 189. 4 Шибутани Т., Социальная психология, Москва, 1959, c. 242. 5 Borodac, Alexandru ş.a., op. cit., p. 133. 6 Macari, Ivan, op. cit., p. 14.

Page 131: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

131

III MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIUNII ÎN CORELAŢIE CU ALTE INSTITUŢII ALE

DREPTULUI PENAL ŞI CA ELEMENTE DE CALIFICARE ÎN CAZUL ANUMITOR

INFRACŢIUNI

3.1 PREZENŢA MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIONAL PRINTRE

CIRCUMSTANŢELE INFRACŢIUNII

Societatea avansează, se dezvoltă, iar odată cu acest fapt se dezvoltă şi particularităţile

negative ale conştiinţei umane, întrucât comportamentul uman întotdeauna a fost şi este condiţionat

de circumstanţele în care se manifestă.

Trăsăturile de bază ale conştiinţei umane, bunătatea şi răutatea, sunt condiţionate de

împrejurările în care acestea capătă fundament.

Specific evaluării conştiinţei ilicite a unei persoane este faptul că în acest caz analiza are loc

pe baza unui model legal elaborat, în prealabil, de legiuitor, expresie a exigenţelor sociale faţă de

comportamentul membrilor grupului social.

Acţiunea umană necorespunzătoare susceptibilă de pedeapsă nu este constituită pur şi simplu

dintr-un act material de comportament, ci este însoţită şi de anumite corelaţii de bază,

comportamentul respectiv devenind necorespunzător numai în anumite circumstanţe, care îi conferă

un caracter periculos.

Secolul XX, cu toate progresele realizate pe plan tehnico-ştiinţific şi al nivelului de dezvoltare

al civilizaţiei umane, reprezintă, cu regret, şi un record în evoluţia fenomenului criminalităţii. Din

Europa şi până în Australia, în America, în Asia şi Africa, infracţionalitatea a cunoscut, de la an la

an, creşteri alarmante. Mergând de la infracţiuni cu un pericol social redus şi până la infracţiuni

săvârşite de grupuri organizate, premeditate şi cu urmări deosebit de grave, uneori afectând însăşi

structurile de bază ale societăţii, criminalitatea s-a aflat într-o permanentă ofensivă, societatea

reuşind să facă destul de puţin pentru a asigura apărarea socială eficientă împotriva acestui flagel.

Statul de drept, organism constituit, reglat şi articulat pe fundamentul unor structuri şi

reglementări juridice bine determinate, îşi propune, printre altele, oriunde în lume, să stăpânească,

să combată şi să prevină criminalitatea. Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept, este format

din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie

infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate de către

instanţele judecătoreşti faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai

importante valori ale statului de drept.

Circumstanţele sunt acele stări, împrejurări ori calităţi ce ţin de infracţiune sau infractor, care

precedă, însoţesc sau succed activitatea infracţională, fiind reglementate expres sau implicit de

Page 132: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

132

legea penală. Acestea, fie că micşorează, fie că măresc gradul prejudiciabil al infracţiunii sau al

infractorului, atenuând sau agravând în consecinţă răspunderea penală. Circumstanţele legale sunt

prevăzute expres şi limitativ în legea penală şi este obligatoriu ca instanţa de judecată, în procesul

individualizării pedepsei, să ţină seama de ele. În anumite situaţii, circumstanţele legale speciale

sunt prevăzute în însăşi norma de incriminare şi ele nu produc efecte, decât în cazul acelei

infracţiuni, în conţinutul legal al căreia sunt prevăzute. În raport de incidenţa lor în materia

pericolului social al faptei şi a periculozităţii infractorului, legea distinge circumstanţele agravante,

care măresc gradul de pericol social al infracţiunii sau/şi al infractorului şi, după caz, agravează

răspunderea penală şi circumstanţele atenuante, care determină micşorarea gradului de pericol

social al infracţiunii, respectiv periculozitatea infractorului, atenuând drept urmare răspunderea

penală.

În realitate, însă, infracţiunea este atât de variabilă, încât se poate afirma că de la apariţia

civilizaţiei umane n-au existat două infracţiuni absolut identice în ceea ce priveşte culpabilitatea

infractorului1 şi n-au existat două persoane identice care au comis infracţiuni.

În bazele legislaţiei penale ale republicilor sovietice (1958), circumstanţele atenuante şi

circumstanţele agravante au fost recunoscute ca criterii de individualizare a pedepsei, însă, ca şi în

prezent, efectele lor erau orientate spre creşterea sau diminuarea pedepsei în limitele minimă şi

maximă prevăzute în sancţiunea de la infracţiunea incriminată2.

Determinarea criteriilor de clasificare a circumstanţelor facilitează nu numai delimitarea

împrejurărilor care pot constitui circumstanţe atenuante sau agravante, dar şi aplicarea justă a

prevederilor art. 7 Cod penal al Republicii Moldova, conform cărora, la aplicarea legii penale se

ţine cont de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează

răspunderea penală. Pentru cercetarea temeinică a circumstanţelor este necesară gruparea lor în

raport cu anumite elemente de diferenţiere. În acest context, unii autori3 menţionează că încercările

de a grupa circumstanţele atenuante şi agravante după anumite elemente ale conţinutul infracţiunii

nu contribuie la elucidarea conţinutului şi sensului acestor circumstanţe. Problema e că raportarea

unor circumstanţe la o grupă sau la alta este destul de convenţională, deoarece multe dintre ele

caracterizează concomitent trăsăturile obiective şi subiective ale infracţiunii săvârşite.

În doctrina penală4 s-au evidenţiat două căi de clasificare a circumstanţelor cu caracter penal.

Astfel, în spaţiul fost sovietic, circumstanţele erau clasificate având ca criterii elementele

componenţei de infracţiune. În aşa mod, existau circumstanţe care se referă la obiectul infracţiunii,

1 Томинов В.А., Хрестоматия по истории государствa и правa зарубежных стран. Древность и века, Москва, 2001, с. 8-36. 2 Кузнецова Н. Ф., Тахнова И. М., Курс уголовного правa, Общая часть, Москва, 2002, с. 82-83. 3 Gorea N., Comarniţchi S., Influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante asupra pedepsei, Chişinău, 1984, p. 12. 4 Карпец И.И., Отягчающие обстоятельства в уголовном праве, Москва, 1959, с. 38.

Page 133: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

133

circumstanţe care se referă la subiectul infracţiunii şi circumstanţe care se referă la latura obiectivă

şi subiectivă a infracţiunii.

Dintre cele agravante, acestui criteriu îi pot fi atribuite aşa circumstanţe ca săvârşirea

infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit infracţiuni, săvârşirea infracţiunii sub

formă de îndeletnicire etc.

Clasificarea circumstanţelor este efectuată după elementele componenţei de infracţiune,

deoarece nu se face diferenţa dintre individualizarea judiciară a pedepsei şi individualizarea legală,

precum şi între circumstanţe şi elemente circumstanţiale ale componenţei de infracţiune,

propunându-se ipoteza că există circumstanţe agravante şi atenuante care sunt incluse în

componenţa de infracţiune şi circumstanţe agravante şi atenuante care sunt în afara componenţei de

infracţiune. Astfel, primele vor avea efecte asupra tuturor participanţilor la infracţiune, în timp ce

ultimele vor fi reţinute numai în sarcina unor participanţi.

Însăşi din definiţia circumstanţelor observăm că acestea se află în afara componenţei de

infracţiune, din care considerente, ideea clasificării circumstanţelor conform altor criterii este

plauzibilă1.

Având în vedere faptul că circumstanţele cu caracter penal reprezintă nişte stări, situaţii,

întâmplări, calităţi ori alte date ale realităţii cu caracter accidental şi nu obligatorii, acestea pot fi

clasificate după mai multe criterii.

După efectul pe care acestea îl au asupra pedepsei, există circumstanţe atenuante, care pot

avea ca efect reducerea pedepsei până sau sub minimul special (art.78 Cod penal al Republicii

Moldova) şi circumstanţe agravante, care pot avea ca efect aplicarea unei pedepse apropiate de

maximul special (art.79 CP RM). Conform acestui criteriu de clasificare legiuitorul a prevăzut

circumstanţele expres în lege.

Un alt criteriu de clasificare a circumstanţelor în legale şi judiciare este consecinţa influenţei

menţinute de legiuitor la individualizarea pedepsei legale. Ca circumstanţe legale atenuante am

putea reţine punctele a-i din art.76 CP RM, iar prevederea de la litera j) a articolului respectiv (alte

împrejurări) să fie atribuită la circumstanţele atenuante judiciare. Pentru ca să existe circumstanţele

atenuante legale, acestea trebuie să capete un caracter univoc reglementat de lege, după cum am

menţionat, să fie reţinute ori de câte ori vor fi stabilite de instanţă. Însă, dacă racordăm această

regulă la lista circumstanţelor enumerate în art. 76 CP RM, observăm că această regulă devine

incompatibilă în privinţa unor circumstanţe atenuante. De aceea, este necesar ca fiecare

circumstanţă în parte să fie analizată şi să i se constate caracterul legal şi judiciar. Astfel,

circumstanţa ce se referă la săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni uşoare sau mai puţin

grave poate căpăta caracterul univoc de circumstanţă atenuantă legală; la fel, în privinţa

1 Kolp, Patrick, Leturmy, Laurence, Droit penal general, Paris, 2000, p. 214.

Page 134: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

134

circumstanţei de săvârşire a infracţiunii de un minor, preîntâmpinarea de către vinovat a urmărilor

prejudiciabile ale infracţiunii săvârşite, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea

daunei cauzate, căinţa sinceră sau autodenunţarea, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii

sau la arestarea infractorilor, acţiunile ilegale sau amorale ale victimei, dacă ele au provocat

infracţiune, în această situaţie putem recomanda ca ori de câte ori aceste circumstanţe vor fi

stabilite, să fie reţinute de judecător1.

Noţiunea de circumstanţe agravante, în literatura de specialitate, apare şi cu calificativul de

„mixte” – care sunt considerate că agravează, pe de o parte, pericolul social al infracţiunii săvârşite

şi, pe de altă parte, periculozitatea infractorului: omorul premeditat al unei rude apropiate are un

pericol social mult mai sporit, cât şi o rezonanţă, o tulburare socială mai mare decât un omor

„obişnuit”. Acelaşi exemplu şi opinie este susţinută de unii autori francezi2, care menţionează că

unele circumstanţe agravante sunt, aşa-zis, mixte, deoarece sursa de agravare este atât infractorul

sau infractorii, cât şi fapta lor, exemplificând aşa circumstanţe agravante ca: premeditarea,

pregătirea unor capcane speciale, trecerea infracţiunii în obişnuinţă (îndeletnicire) etc.

Motivului şi scopul infracţional la circumstanţele agravante generale

1. Săvârşirea infracţiunii din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau

religioasă. În prevederile art. 78 lit. d din Codul Penal al Republicii Moldova se cuprind câteva motive

josnice: motive de duşmănie socială, motive de ură socială, motive de ură naţională, ură rasială, ură religioasă,

fiecare având importanţa sa specifică la individualizarea pedepsei.

Aceste motive puteau fi lăsate de legiuitor în cadrul circumstanţei de săvârşire a infracţiunii

din motive josnice, însă având în vedere caracterul multinaţional al populaţiei statului nostru şi

confruntările din societate apărute pe parcursul ultimilor ani în problema dată, legiuitorul a

considerat necesară specificarea circumstanţei date ca agravantă.

Săvârşirea infracţiunii din motive de duşmănie sau ură socială nu cuprind în sine duşmănia

sau ura dintre făptuitorul şi victima concretă generată de relaţiile lor anterioare şi la fel nu presupun

o răzbunare pentru o acţiune concretă a unei persoane. Legiuitorul numeşte ura şi duşmănia socială,

având în vedere că acestea sunt îndreptate împotriva societăţii sau când persoana ca subiect a

infracţiunii concrete a ales obiectul atentării anume din aceste motive şi nu din motive pur

personale, care se pot alătura la celelalte motive invocate spre săvârşirea faptei.

Toţi oamenii, cetăţenii sunt egali în faţa legii, indiferent de rasă, naţionalitate, religie, sex. De

aceea, legiuitorul a considerat manifestarea de ură şi duşmănie faţă de alte persoane din motivele

indicate prin infracţiuni concrete ca element care sporeşte pericolul social al făptuitorului.

2. Săvârşirea infracţiunii din interes material sau alte intenţii josnice (lit. m art. 78 CP 1 Nistoreanu Gh., Boroi A., Dret penal, Bucureşti, Ed. „ALL BECK”, 2002 p. 159. 2 Bouzat, Pierre, Pinatel, Jeane, Traité de droit penal et criminologié, Paris, 1963, p. 523.

Page 135: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

135

RM). Intenţiile josnice în săvârşirea infracţiunii sunt acele impulsuri interne, contrare moralei, care presupun o

conştiinţă deosebit de înapoiată, periculoasă prin posibilitatea pe care infractorul o manifestă în cazul când

recurge la fapte antisociale. Legea se referă, în special, la interesul material ca intenţie josnică, apoi la celelalte

intenţii josnice, la care pot fi atribuite răzbunarea, invidia, răutatea, fanatismul, gelozia etc. Interesul material se

manifestă prin cupiditate, tendinţă de îmbogăţire prin activităţi ilicite.

Pentru individul responsabil psihic, instinctul devine subordonat programării raţionale

individuale, astfel că producerea infracţiunilor din motive josnice dovedeşte caracterul periculos al

infractorului.

Deseori, în practica judiciară, ca motive josnice sunt întâlnite interesul material, numit şi

lăcomie, răzbunarea, gelozia, invidia, fanatismul.

Periculozitatea infractorului este manifestată prin reducerea inhibiţiei în privinţa manifestării

laturilor negative ale caracterului. Chiar nici sub pericolul de a fi pedepsit, acesta nu se abţine de la

acţiunile sale.

Interesul material, numit şi lăcomie, determină săvârşirea infracţiunilor patrimoniale, dar şi

alte infracţiuni, cum ar fi luarea de mită, abuzul, iar, în unele cazuri, chiar lipsirea de viaţă a altor

persoane.

Răzbunarea, la fel, reprezintă un motiv josnic de săvârşirea a infracţiunii, cel mai des, în

cazul, când unei persoane i se aduc observaţii în legătură cu comportamentul neadecvat (amoral),

iar ultima săvârşeşte huliganism sau cauzează vătămări corporale.

Pe lângă lăcomie şi invidie, în ultimul timp se mai trasează încă un motiv care serveşte ca

mobil de săvârşire a diferitor infracţiuni şi anume fanatismul, care exprimă un ataşament excesiv

pentru o anumită persoană, obiect sau idee. Acest ataşament este determinat de o credinţă nelimitată

într-o idee, care poate prezenta idealul unui grup social sau al unui grup restrâns de persoane.

Infracţiunile săvârşite din fanatism produc urmări imprevizibile, întrucât infracţiunea este nu numai

acceptată, dar, uneori, considerată necesară şi serveşte ca mod de păstrare a idealului sau un mod de

subordonare a acestui ideal. De obicei, făptuitorii sunt membrii unui grup social şi îndreaptă

acţiunile lor criminale asupra persoanelor ce nu împărtăşesc religia sau idealurile lor. Fanatismul

creează şi impune un mod sau un model de comportament dictat. Pe plan mondial, fanatismul este

exteriorizat prin acţiuni şi atentate teroriste. Acesta este un motiv infracţional periculos, din care

considerente constituie o circumstanţă agravantă.

În genere, caracterul josnic al unui motiv, care a stat la baza săvârşirii unei infracţiuni, se

evidenţiază în raport cu normele dintr-un anumit moment şi în raport cu un anumit mediu social.

Caracterul motivului se apreciază în strânsă legătură cu persoana făptuitorului, cu condiţia lui

concretă şi reală.

Motivul şi scopului infracţional la circumstanţe atenuante generale

Page 136: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

136

Conform prevederilor art. 77 CP RM enumerarea circumstanţelor atenuante de către legiuitor

are un caracter exemplificativ şi aprecierea existenţei sau lipsei unor împrejurări care pot constitui

circumstanţe atenuante aparţine instanţei de judecată. Posibilitatea acordării efectelor atenuante

unor împrejurări neprevăzute de lege explică umanismul şi diferenţierea activităţii de

individualizare a pedepsei exercitată de instanţa de judecată.

1. Săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau

familial ori din motive de compătimire (lit. e art. 77 CP RM). Concursul de împrejurări grele este foarte

divers şi poate fi legat de lipsa locului de muncă şi a mijloacelor de întreţinere a familiei, a condiţiilor normale

de viaţă, boala grea a făptuitorului, unele neînţelegeri la locul de muncă, comportamentul amoral al unor

membri ai familiei etc. Această circumstanţă nu presupune răspunsul vinovatului la acţiunile ilegale ale altor

persoane. Nu va fi reţinută circumstanţa nici în cazul furtului, dacă făptuitorul se află într-o stare materială

precară.

Săvârşirea infracţiunii din compătimire, la fel, a fost recunoscută de legiuitor ca circumstanţă

atenuantă. Prin compătimire înţelegem acţiunea de a compătimi şi rezultatul ei, precum şi

manifestarea de regret sau milă faţă de cineva, exprimată sub aspect subiectiv.

2. Căinţa sinceră sau autodenunţarea (lit. g art. 77 CP RM). Atenuarea pedepsei făptuitorului

este dependentă de atitudinea infractorului, constând în prezentarea acestuia în faţa organelor de drept şi

declararea faptului că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune. Autodenunţarea infractorului

în faza urmăririi penale oferă posibilitatea cercetării rapide a infracţiunii şi înlăturării consecinţelor acestora sau

repararea valorilor care au avut de suferit. Prin aceasta se dovedeşte şi dorinţa infractorului de a se reforma şi,

totodată, căinţa lui în cele săvârşite. Poate exista însă şi situaţia când infractorul se autodenunţă, dar nu regretă

fapta săvârşită, fiind pregătit să suporte pedeapsa. Autodenunţarea presupune un act volitiv, personal al

făptuitorului şi nu faptul că acesta face declaraţii, după ce a fost reţinut sau arestat ca bănuit în săvârşirea

infracţiunii. Totodată, autodenunţarea, ca circumstanţă atenuantă, va fi reţinută dacă făptuitorul va face

declaraţii despre infracţiunea săvârşită şi actul lui nu se va limita numai la recunoaşterea faptului, că a săvârşit

infracţiunea şi, la fel, nu fa fi considerată, în cazul când infractorul îşi dă seama că a fost descoperit şi se

prezintă la autorităţi pentru autodenunţare.

Prin termenul de căinţă se înţelege comportamentul activ şi benevol al persoanei care a

săvârşit o infracţiune, care este îndreptat spre neadmiterea, lichidarea sau reducerea consecinţelor

periculoase ale faptei săvârşite sau contribuirea activă la descoperirea infracţiunii date. Aici apare

necesitatea stabilirii diferenţei dintre căinţa activă şi căinţa sinceră, cea din urmă reprezintă starea

lăuntrică a persoanei care a săvârşit o infracţiune, rezultat al reconsiderării faptelor sale ilegale şi

prin care se poate manifesta recunoaşterea publică a vinovăţiei sale1.

3. Acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, dacă ele au provocat infracţiunea (lit. i art.

1 Tilici A., Provocarea. Reflecţii critice // Revista de drept penal, nr. 3, Bucureşti, 1998, p. 105.

Page 137: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

137

77 CP RM). Pentru existenta acestei circumstanţe ar fi necesar de stabilit ce se înţelege prin acţiunile ilegale

ale victimei, ce înţelegem prin acţiuni imorale şi care trebuie să fie intensitatea şi gravitatea lor ca să aducă

făptuitorul la săvârşirea infracţiunii.

Prin acţiuni ilegale ale victimei pot fi înţelese diferite acţiuni violente, fie de natură fizică, fie

de natură psihică, iar prin acţiuni imorale se pot înţelege diferite gesturi insultătoare, afirmaţii

calomnioase de natură să determine o tulburare sufletească sau o emoţie puternică a făptuitorului.

Nu va exista o tulburare sufletească sau o emoţie puternică negativă, dacă gesturile sau cuvintele au

fost imitate sau spuse din glumă sau cu intenţia de a-i face observaţie celui care a greşit, sau dacă

victima imediat şi-a cerut scuze, după ce a insultat făptuitorul, ori dacă aceste gesturi şi cuvinte sunt

spuse de un iresponsabil, fapt cunoscut după exteriorul acesteia, sau de persoană într-o stare

avansată de ebrietate. Aceste momente, odată constate, exclud existenţa tulburării sau emoţiei

provocate1.

Acţiunea ilicită care provoacă făptuitorul la săvârşirea infracţiunii poate fi o altă faptă penală

săvârşită de victimă sau o contravenţie administrativă, o încălcare a ordinii disciplinare sau de

muncă. Indiferent de genul acţiunii ilicite, aceasta trebuie să provoace infractorului o tulburare

sufletească sau o emoţie puternică, dar acţiunile ilicite trebuie să poarte un caracter intenţionat din

partea victimei şi nu din imprudenţă. Între acţiunea ilicită şi tulburarea sufletească sau emoţia

puternică trebuie să existe legătura de cauzalitate.

Provocarea nu constituie o modalitate de legitimă apărare. În cazul legitimei apărări, persoana

respinge direct un atac asupra sa sau a altor persoane, care este direct şi imediat. Provocarea apare

ca o reacţie după consumarea atacului, persoana acţionând, fiind emoţionată sau tulburată de cele

întâmplate. Făptuitorul se va considera provocat după ce atacul a luat sfârşit sau atacatorii l-au

încetat.

Motivul şi scopul infracţional printre circumstanţele atenuante ale infracţiunii, precum

şi în cadrul unor cauze care exclud vinovăţia în legislaţia penală a României

În literatura de specialitate2 se remarca faptul că la alin. 4 art. 22 CP al României, justificarea

legală a depăşirii limitelor legitimei apărări se fondează pe existenţa unor mobiluri particulare, care,

în mod corespunzător, ar consta dintr-o emoţie puternică (tulburare) sau teamă. De altfel, legiuitorul

distinge în această situaţie şi depăşirea limitelor legitimei apărări care, fără a se întemeia pe

mobilurile arătate anterior, reprezintă doar o circumstanţă atenuantă şi este reglementată prin art. 88

lit.b CP român.

În ceea ce priveşte partea subiectivă a infracţiunii exprimată prin depăşirea limitelor legitimei

apărări, ca un caz care înlătură caracterul penal al faptei, acesta se caracterizează nu numai prin

1 Basarab, Matei, op. cit., 1997, p. 184. 2 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 227.

Page 138: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

138

intenţie, dar şi prin motivele determinate şi scopul acţiunii. Motivul şi scopul infracţiunii sunt

echivalente cu motivele şi scopurile persoanei care acţionează în stare de legitimă apărare. Unii

autori nu fac însă diferenţă între ele sub acest aspect. Dar acest lucru nu implică încredere, deoarece

motivul legitimei apărări este o acţiune social utilă, iar motivul infracţiunii, la depăşirea limitelor

legitimei apărări, nu pot coincide, deoarece este diferită natura acestor acţiuni.

În primul caz, persoana acţionează în corespundere cu normele de drept şi cerinţele morale, iar

în al doilea, se neagă cerinţele legii şi cele morale, care determină condiţiile şi limitele legitimei

apărări. Trăsăturile laturii subiective a infracţiunii expuse mai sus, exprimate prin depăşirea

limitelor legitimei apărări, fac imposibilă pregătirea de către aceste infracţiuni şi atacul asupra lor.

Legea penală întotdeauna examinează depăşirea limitelor legitimei apărări ca o circumstanţă

atenuantă, stabilind o pedeapsă redusă pentru provocarea morţii sau a leziunilor corporale grave în

rezultatul unor astfel de depăşiri. Sub aspectul mobilului, diferenţa între legitima apărare şi

provocare capătă accente speciale. Legitima apărare este pusă în funcţie de resorturile defensive ale

fiinţei umane. Cel în cauză nu voieşte nimic altceva decât să se apere. Provocarea pune în funcţie

alte resorturi ale individului. Ofensat, lovit, jignit în demnitatea şi sentimentele sale, doreşte,

oricum, să-şi facă singur dreptate şi acţionează în acest sens.

Dar indignarea, mânia, revolta sunt de fapt mobiluri, ca şi teama în cazul excesului justificat.

Diferenţa între cele două tipuri de excese este o diferenţă între tipurile de mobil care au stat la baza

ripostei. Această constatare vine în acord cu opinia exprimată în doctrina franceză de unii autori1,

conform căreia legitima apărare nu este altceva decât un tip particular de mobil .

Starea de necesitate, constrângerea şi iresponsabilitatea sunt, în esenţă, reglementate în CP

român, la fel ca şi în cel francez. Legat de responsabilitate, merită a fi menţionat faptul că, în

doctrina română, majoritatea autorilor consideră că mobilul reprezintă un indicator important al

stării de normalitate psihică a infractorului şi, din această cauză, se impune în fiecare caz

cunoaşterea mobilului care a stat la baza conduitei criminale, chiar dacă legea nu-l indică drept o

condiţie necesară pentru existenţa infracţiunii. În acelaşi context se mai menţionează că lipsa

vinovăţiei decurge, de regulă, în aceste situaţii, fie din faptul că mobilul este legitim (justificat), fie

din faptul că mobilul este incontrolabil, de nestăpânit... 2.

De regulă, fiecărui motiv îi corespunde un anumit scop. De aceea, motivele la extrema

necesitate sau la legitima apărare se suprapun sau se identifică cu scopul, care sunt compatibile cu

scopul de autoapărare. De exemplu, dacă cel ce se apără pricinuieşte lezări celui ce atacă,

conducându-se de alte motive decât acelea care corespund scopului de autoapărare - răzbunare,

1 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 226. 2 Тарарухин С.А., op. cit., p. 112.

Page 139: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

139

gelozie, atunci va exista o depăşire a legitimei apărări sau a extremei necesităţi1, sau, cel puţin, o

altă infracţiune, chiar dacă infractorul va putea beneficia de circumstanţa atenuantă legală (art. 88

lit. a Cod penal român – starea de provocare sau art. 88 lit. b – depăşirea limitelor legitimei apărări).

Dreptul penal german, de asemenea, face o deosebire clară între omorul simplu (fără

premeditare) şi omorul grav (săvârşit cu rea-intenţie, gândită din timp), parţial, în funcţie de faptul,

dacă ucigaşul a acţionat având sau nu motive pentru aceasta2.

În codul penal francez, constrângerea este cea de-a doua cauză de excludere a răspunderii3.

Ameninţarea trebuie să aibă ca efect anihilarea libertăţii de voinţă a autorului faptei pentru ca să ne

aflăm în prezenţa unei constrângeri morale veritabile, de natură să atragă non-răspunderea. În toate

cazurile de constrângere morală externă, autorul acţionează în baza unui mobil precis şi anume

frica. Problema constrângerii morale interne este în realitate problema mobilului, pentru că acest tip

de constrângere nu poate avea ca sursă decât un mobil irezistibil4.

Abordarea americană modernă a omorului ia în considerare motivele acestei infracţiuni, cum

ar fi, spre exemplu, premeditarea şi deliberarea în cazul omorului din interes material. Pentru

legislaţia statelor americane a devenit un lucru ordinar să califice atacurile din motive rasiale ca

fiind săvârşite în circumstanţe agravante. Infractorul nu numai că răneşte victima, dar exprimă

insulta: „eu urăsc grupul căruia aparţin”.

În ceea ce priveşte practicile sado-masochiste, regula generală, potrivit căreia consimţământul

nu justifică atentarea la inviolabilitatea fizică are excepţii, anume acestea fiind aplicabile în cazurile

în care persoana care încalcă această inviolabilitate are scopuri sadice, iar persoana care consimte la

aceste acţiuni obţine plăceri mazohiste.

Referitor la infracţiunile de trădare, în dreptul comun, aceasta reprezintă trecerea de partea

inamicului, acordarea de ajutor şi servicii acestuia, la care motivele îndeplinesc diferite funcţii. Ele

agravează acţiunile criminale intenţionate (omuciderea, infracţiuni din ură), extind sfera excepţiilor

(practicile sado-masochiste), asigură condiţiile minime pentru tragerea la răspundere (trădarea).

Sau, cel puţin, relele motive reprezintă temeiuri ale unor acţiuni care plasează făptuitorul într-o

perspectivă negativă. În aşa fel, infractorul nu numai că încalcă interesele ocrotite ale victimei

atacului său, dar şi se manifestă drept individ care poate să acţioneze din motive josnice.

Cu cât mai mult ne concentrăm atenţia asupra intenţiilor şi motivelor comportamentului

criminal, cu atât mai mult apar temeiuri de a crede că simplul conţinut al acestor „stări mintale” ale

făptuitorului şi atitudinea sa faţă de consecinţele acţiunilor sale îl pun în situaţia celui vinovat şi îl

fac pasibil de pedeapsă. Rezultă, că intenţia şi motivul reprezintă esenţa infracţiunii, iar acţiunile 1 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 227. 2 Fletcher, George P., Dolea, Igor, Blănaru, Dragoş, Concepte de bază ale justiţiei penale (Douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţiei penale), Chişinău, Ed. „ARC”, 2001, p. 136. 3 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 206. 4 Тарарухин С.А., op. cit., p. 112.

Page 140: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

140

prejudiciabile subsecvente confirmă în principal slăbiciunea stării mintale a făptuitorului.

3.2 MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIUNII CA ELEMENTE CALIFICATE ALE ANUMITOR

TIPURI SAU CATEGORII DE INFRACŢIUNI DIN LEGISLAŢIA

PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

1. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii. În

unele cazuri, legea condiţionează existenţa infracţiunii de săvârşire a faptei într-un anumit scop. La

aceste infracţiuni nu interesează motivul săvârşirii acestor infracţiuni, decât doar în privinţa

individualizării pedepsei.

Bunăoară, la infracţiunile contra păcii şi anume planificarea, pregătirea, declanşarea sau

ducerea războiului (art. 139 CP RM) motivul şi scopul infracţiunii n-au importanţă pentru calificare,

dar trebuie luate în considerare la individualizarea pedepsei penale.

La infracţiunea de propagandă a războiului (art. 140 CP RM) nu interesează motivul sau

scopul urmărit de autor. Aceste elemente vor fi utile la determinarea gradului prejudiciabil al faptei

în vederea individualizării corespunzătoare a pedepsei.

De asemenea, la infracţiunea de ecocid (art. l36 CP RM), la infracţiunea de tratamente

inumane (art. 137 CP RM) nu interesează pentru calificare motivul şi scopul infracţiunii, decât

pentru individualizarea răspunderii şi pedepsei penale.

Iar la infracţiunea de activitate a mercenarilor (art. 141 CP RM) motivul şi scopul este de a

obţine profit sau alte avantaje personale.

Pe când, la aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art. 143 CP

RM) nu interesează motivul şi scopul, decât pentru individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei

penale.

2. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra persoanei. La infracţiunile contra

vieţii şi sănătăţii persoanei nu interesează, de obicei, motivul şi scopul infracţiunii, însă, ca şi la

latura obiectivă, ele pot constitui circumstanţe agravante ale infracţiunii. De exemplu, omor din

motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă, omor cu scopul de a preleva

şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei etc.

În ceea ce priveşte infracţiunile contra vieţii, de regulă, pentru existenţa oricăreia dintre

infracţiunile contra vieţii nu are nici o relevanţă motivul care l-a determinat pe infractor să

acţioneze sau scopul urmărit de acesta. Uneori, ele pot forma circumstanţe agravante ale omorului.

Bunăoară, omorul intenţionat săvârşit fără circumstanţe agravante şi atenuante, prevăzut de

alin. 1 art. 145 Cod penal al Republicii Moldova, poate fi comis din motive de gelozie, invidie, din

motive de răzbunare şi din alte imbolduri josnice, cu excepţia intenţiilor huliganice şi interesului

Page 141: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

141

material, precum şi pe baza de relaţii personale, din cauza certurilor, în timpul unei bătăi, al

efectuării unui experiment ştiinţific etc.

Pentru omorul din răzbunare e specific motivul răsplăţii, răfuielii pentru conduita anterioară a

victimei sau a apropiaţilor ei.

În ceea ce priveşte omorul săvârşit cu intenţii huliganice (lit. c alin. 2 art. 145 CP RM),

imboldurile huliganice conţin caracteristica generală a unui grup întreg de motive diferite, pentru

care este comună lipsa de respect faţă de societate. Din rândul lor fac parte aşa motive ca ştrengăria,

străduinţa de a sfida opinia publică, bravura manifestată la beţie, demonstrarea brutală şi făţişă a

forţei fizice faţă de cei din jur, umilirea şi intimidarea lor etc.

Conform p. 11 al Hotărârii Plenului din 15 noiembrie 1993, drept omor din intenţii huliganice

trebuie calificat omorul săvârşit din imbold huliganic de un făptuitor ce manifesta lipsă de respect

faţă de societate, neglijează regulile de convieţuire socială şi normele morale, fără vreun pretext sau

din cauze neînsemnate pentru un omor intenţionat.

Deseori, intenţiile huliganice se îmbină cu asemenea motive ca mânia, gelozia, răzbunarea,

pasiunea, lăcomia, care nu sunt semne constitutive ale componenţei omorului din intenţii

huliganice. Ele trebuie luate în considerare numai la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei

penale.

Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiunilor de serviciu sau a

celor obşteşti (lit. f alin. 2 art. 145 CP RM) presupune uciderea unui reprezentant al unei organizaţii

nestatale sau a oricărui cetăţean (fiindcă uciderea unui reprezentant al autorităţii publice ori a unui

militar constituie un omor deosebit de grav – a se vedea prevederile lit. c alin. 3 art. 145 CP RM),

pentru a-i împiedica să realizeze acţiuni ce ţin de activitatea lor de serviciu sau de cea obştească. Un

asemenea omor poate fi săvârşit şi din motive de răzbunare împotriva victimei pentru faptul că mai

înainte, ea, în general, şi-a onorat datoria de serviciu sau pe cea obştească.

În cazul unui omor săvârşit cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice (lit. h alin. 3

art. 145 CP RM), noţiunea de deosebită cruzime presupune acţiuni sadice, adică acţiuni cu tendinţă

anormală spre cruzime, plăcere bolnăvicioasă de a vedea pe cineva suferind sau de a pricinui

suferinţe.

În alte cazuri, autorul omorului săvârşit cu deosebită cruzime nu urmăreşte scopul suprimării

imediate a vieţii victimei, ci doreşte să-i provoace o moarte lentă, folosind procedee de natură să

pricinuiască victimei suferinţe chinuitoare şi îndelungate până la încetarea din viaţă (de exemplu,

numeroase răni, arsuri, smulgerea unghiilor, părului). Este de observat că mulţimea rănilor la omor

sau la tentativă de omor încă nu poate servi drept mărturie de săvârşire a omorului cu deosebită

cruzime. Trebuie constatată intenţia comiterii unui asemenea omor.

Page 142: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

142

Omorul intenţionat, comis în stare de afect, ca urmare a actelor de violenţă sau a insultei grave

din partea victimei, chiar dacă conţine semnele unei deosebite cruzimi, trebuie calificat numai

potrivit ari. 146 Cod penal. Acest lucru este arătat în ipoteza de la lit. a art. 117 Cod penal al

Republicii Moldova.

Referindu-ne la omorul săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni

săvârşirea ei (lit. i alin. 3 art. 145 CP RM) acesta prevede uciderea martorului, a persoanei care

deţine mărturii ale infracţiunii, cu scopul de a le sustrage şi de a le nimici, precum şi suprimarea

vieţii persoanei.

Prin omor intenţionat însoţit de viol (lit. i alin. 3 art. 145 CP RM) trebuie înţeles omorul

săvârşit în momentul violării, în procesul luptei cu victima şi prin învingerea rezistenţei ei sau

nemijlocit după viol, pentru a evita demascarea, precum şi omorul comis, de exemplu, din motive

de răzbunare pentru rezistenţa opusă.

În cazul omorului săvârşit din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau

religioasă (lit. j alin. 3 art. 145 CP RM), sunt arătate circumstanţe agravante, prezenţa doar a uneia

este suficientă pentru argumentarea răspunderii penale. Aceste circumstanţe agravante se

caracterizează prin intoleranţa faţă de persoanele altor naţionalităţi, rase, religii şi reprezentanţilor

lor.

Omorul săvârşit la comandă (lit. m alin. 3 art. 145 CP RM) presupune, de obicei, uciderea

persoanei la comanda unei persoane în scop de profit, adică pentru o anumită plată, remunerare,

despăgubire. Dar pot exista şi alte motive: din solidaritate cu persoana care a comandat omorul sau

din motive de luptă cu eterodoxia.

Aşadar, la aceste infracţiuni, legiuitorul cere prezenţa obligatorie a unui motiv sau scop indicat

în lege.

În ceea ce priveşte infracţiunea de pruncucidere (art. 147 CP RM), o trăsătură obligatorie o

constituie starea de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere.

Această stare psihofiziologică este provocată exclusiv de procesul naşterii şi poate apărea ca urmare

a unor acţiuni determinate de toxicoze în perioada de gestaţie, a şocului hemoragic, a naşterii

copilului în condiţii neobişnuite sau din cauza ruşinii, a fricii de consecinţele sociale, familiale, de

reacţia părinţilor, ostilităţii celor din jur etc.

Latura subiectivă se caracterizează prin trei semne – vinovăţia, scopul şi motivul infracţiunii –

primul fiind semnul obligatoriu – pericol al acesteia, iar celelalte două – facultative1.

Motivele şi scopurile infracţiunii omorului pruncului de către mamă, chiar şi atunci când sunt

semne obligatorii ale laturii subiective, necesită să fie stabilite în fiecare caz aparte în cadrul

1 Macari, Ivan, op. cit., p. 155.

Page 143: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

143

calificării, deoarece influenţează periculozitatea socială a faptei şi a făptuitorului şi, astfel, apare

obiectivul individualizării răspunderii şi pedepsei penale.

Latura subiectivă a infracţiunii de pruncucidere cuprinde nu numai vinovăţia sub formă de

intenţie, ci şi un motiv anumit, în virtutea căruia persoana a săvârşit infracţiunea respectivă sau un

scop determinat spre care tindea infractoarea (mama).

Imboldul de a săvârşi omorul copilului nou-născut poate să apară la femeie încă în timpul

sarcinii sau cu mult înaintea naşterii copilului. Motivele de a comite o asemenea faptă pot fi diverse,

dar, în cele mai dese cazuri, sunt josnice (dorinţa de a fi liberă, de a se elibera de griji etc.).

Aceste motive se formează în cadrul conduitei volitive, reflectând o anumită latură a

caracterului, o tendinţă a comportamentului femeii respective. Are loc deci o alegere conştientă a

actului de conduită. Motivul faptei, săvârşite sub influenţa stării de tulburare psihofiziologică, nu

este un motiv care determină linia de conduită a persoanei. Starea emoţională respectivă domină

asupra constantelor social-psihologice. Motivul care apare la femeie în timpul naşterii copilului sau

imediat după aceasta nu corelează cu linia obişnuită de comportament. Conştientul se îngustează,

iar subconştientul răbufneşte, ajungând, în acest fel, să domine conştientul. Mama se comportă în

această stare conform schemei simplificate: stimul - reacţie, fără o estimare interioară a tuturor

„pro” şi „contra”.

Codul penal german vizează omorul pruncului de către mamă ca fiind intenţionat, incriminat

distinct şi pedepsit mai puţin aspru decât celelalte variante ale omorului intenţionat. Fapta se

săvârşeşte în timpul naşterii sau imediat după aceasta. Este acceptat orice mobil, care a putut

conduce la săvârşirea faptei (sentimentul dezonoarei, copil natural conceput în urma relaţiilor

sexuale în afara căsătoriei, dificultăţi economice, personale etc.

Argumentele prezentate mai sus par să explice faptul că momentul apariţia intenţiei de a cauza

moartea copilului nu are însemnătate la calificarea infracţiunii date. Motivele josnice care pot să

apară la femeie în timpul sarcinii sunt înlăturate de motivele care apar în timpul naşterii sau imediat

după aceasta pe fundalul stării de tulburare psihofiziologică şi, astfel, nu mai sunt scoase în

evidenţă.

La articolul 148 Cod penal al Republicii Moldova (lipsirea de viaţă la dorinţa victimei

(eutanasia)), printre procesele psihice ce caracterizează poziţia psihică cu care acţionează persoana,

se numără mobilul şi scopul. Spre deosebire de procesele psihice care caracterizează intenţia sau

imprudenţa, pe care legiuitorul le descrie în partea generală a Codului penal, mobilul sau scopul

apar descrise, mai rar, în conţinutul incriminării. Cu toate acestea, procesele psihice menţionate

determină unele consecinţe juridice, chiar dacă nu sunt descrise sau definite de norma penală1.

1 Antoniu, George, Vinovăţia penală, op.cit., p. 186.

Page 144: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

144

Numim mobil (motiv) acel impuls psihic, care determină o persoană să acţioneze; aceasta

constituie cauza internă a actului de voinţă. Răspunderea penală operează, dacă fapta concretă

întruneşte trăsăturile obiective ale modelului legal, iar subiectul acţionează cu acele procese fizice

care s-au precizat ori s-au stabilizat odată cu desfăşurarea acţiunii şi cu producerea rezultatului şi pe

care legea le defineşte1.

Nu ar putea fi admisă confuzia dintre mobil şi intenţie şi să se susţină că nu există intenţia,

pentru că făptuitorul a săvârşit fapta într-un mod generos. În realitate, pentru existenţa intenţiei nu

este nevoie de cunoaşterea mobilului, aceasta serveşte la caracterizarea intenţiei, dar nu

condiţionează existenţa acesteia. Mobilul (motivul) este factor psihic care determină pe infractor să

comită acţiunea (inacţiunea)2.

Scopul nu se confundă cu motivul, deoarece el aparţine momentului finalizării actului, pe când

motivul este legat de momentul adoptării hotărârii. Nu mai puţin însă scopul este cuprins în

motivaţia care stă la baza acţiunii infractorului: dacă scopul nu ar avea un suport puternic,

motivaţional, nu ar putea fi urmărit.

De regulă, scopul nu condiţionează existenţa incriminării: în mod excepţional el este descris

fie ca element constitutiv al incriminării, fie ca circumstanţă atenuantă ori agravantă. De cele mai

dese ori, în infracţiunea de eutanasie motivul se exprimă în compătimire.

La infracţiunile contra sănătăţii, analizând constrângerea persoanei la prelevarea organelor sau

ţesuturilor pentru transplantare (art. 158 CP RM), un semn obligatoriu al laturii subiective al

infracţiunii date este scopul ei: pentru transplantare sau în alte scopuri.

Vorbind despre unele infracţiuni contra libertăţii persoanei şi anume răpirea unei persoane

(art. 164 Cod penal al Republicii Moldova), putem aprecia că motivele pot fi diferite: răzbunare,

gelozie, huliganism, carierism, dorinţa de a săvârşi unele tranzacţii în perioada privării de libertate

etc. Cele mai răspândite sunt motivele acaparatoare. Motivele se iau însă în consideraţie numai la

individualizarea pedepsei penale3.

Răpirea unei persoane, care, de obicei, se săvârşeşte cu scopul primirii unei recompense

pentru eliberarea persoanei răpite, în esenţa sa, reprezintă un mijloc pentru atingerea scopului dat4,

săvârşit din interes material. Aşadar, interesul material al răpirii unei persoane este unul dintre

semnele calificative ale acestei componenţe de infracţiune.

În literatura de specialitate, prin noţiunea de motiv al infracţiunii se subînţelege acel impuls

psihic, care determină o persoană să acţioneze; acesta constituie cauza internă a actului de voinţă5.

Săvârşirea infracţiunilor din interes material presupune faptul că la baza cauzelor care au determinat 1 Ibidem., p. 187. 2 Mariţ, Alexandru, Drept penal, Partea generală, Chişinău, Ed. „Tipografiei Centrale”, 2002, p. 205. 3 Codul penal al Republicii Moldova, Comentariu, Sub red. A. Barbăneagră, op. cit., p. 342. 4 Практикум по уголовному праву, Под ред. Л. Кругликова, Москва., 1997, с. 82. 5 Dongoroz, Vintilă, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, op. cit., p. 143.

Page 145: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

145

comportamentul social periculos se află dorinţa de a primi un oarecare avantaj, folos material.

Această interpretare a cupidităţii poate fi relevată într-un şir de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme

de Justiţie a Republicii Moldova. În afară de motiv cupidant, legat de primirea unei recompense

pentru eliberarea victimei, în practică juridică se întâlnesc şi un şir de alte motive ce determină

persoanele la săvârşirea acestor infracţiuni. În unele cazuri de răpire a unor persoane, infractorul

tinde să-şi întoarcă o sumă de bani sau să se achite pentru un serviciu prestat. Aşa, spre exemplu,

cetăţeanca M. s-a adresat organelor de ocrotire a normelor de drept cu o cerere, despre faptul că la

data de 23 mai 2007, la ea în casă au pătruns doi oameni străini înarmaţi, care au cerut ca aceasta să

le asigure eliberarea unei sume de 3000 dolari S.U.A. pentru o datorie şi în mod violent l-au

capturat pe feciorul acesteia şi s-au retras de la faţa locului1.

Într-un şir de situaţii similare, reieşind din materialele cauzelor penale examinate, victimele, la

etapa desfăşurării urmării penale, refuză de la depoziţiile lor iniţiale referitor la răpirea lor, spunând

că ele au clevetit persoanele reţinute. În majoritatea cazurilor, schimbarea depoziţiilor este rezultatul

presiunii exercitate asupra victimei din partea persoanelor cointeresate. Dar, până în ziua de astăzi,

încă nu a fost elaborat mecanismul real de reacţiune contra acestor fenomene. Iată din care

considerente mulţi infractori rămân nepedepsiţi pentru săvârşirea acestor infracţiuni. Această

circumstanţă se referă nu numai la infractorii care au săvârşit infracţiuni de răpire a persoanelor, dar

şi la autorii altor infracţiuni. Uneori, ca motiv pentru săvârşirea infracţiunii de răpire a persoanei,

apare răzbunarea victimelor pentru o infracţiune săvârşită sau dorinţa răpitorului de a se căsători cu

victima, sau dorinţa de a schimba persoana răpită pe alte persoane, sau de a săvârşi alte acţiuni în

folosul răpitorului, cum ar fi, de exemplu, determinarea persoanei de a se elibera din funcţia ocupată

etc.

De motivul infracţiunii este nemijlocit legat un alt semn al laturii subiective - scopul acesteia,

care nu trebuie confundat cu motivul ei, deoarece el aparţine finalizării actului, pe când motivul este

legat de momentul adoptării hotărârii. Scopul este cuprins şi în motivaţia care stă la baza acţiunii

persoanei: dacă scopul nu ar avea un suport puternic, motivaţional, nu ar putea fi urmărit.

Denumim scop acel proces psihic, care constă în urmărirea realizării unor consecinţe descrise

de norma de incriminare; scopul constituie obiectivul acţiunii anticipat, imaginat de autor.

Articolul 164 Cod penal al Republicii Moldova nu conţine prevederi despre scopul de răpire a

unei persoane. Rezultă că în infracţiunea dată scopul este semnul facultativ al laturii subiective şi nu

exercită nici o influenţă asupra calificării faptei. Cu toate acestea, trebuie de avut în vedere că

stabilirea scopului răpirii unei persoane are o mare importanţă la stabilirea gradului de pericol social

al faptei săvârşite şi al persoanei infractorului, precum şi la individualizarea pedepsei pentru

persoana învinuită.

1 Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 423/P/2007.

Page 146: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

146

Vorbind despre unele infracţiuni contra libertăţii persoanei, cum ar fi, spre exemplu, traficul

de copii (art. 207 CP RM) motivele infracţiunii pot fi: din interes de profit, de răzbunare sau din alte

porniri josnice.

Prin „interes de profit” se înţelege năzuinţa făptuitorului de a extrage din răpire sau substituire

un beneficiu material. „Răzbunarea” presupune cauzarea răului pentru răul cauzat persoanei în

trecut. Pornirile josnice sunt acelea care lezează grosolan normele morale şi care mărturisesc despre

lipsa de scopuri în acţiunile făptuitorului (de exemplu, motivele huliganice, ura naţională sau

rasială). Pornirile josnice pot fi recunoscute şi în fapta femeii, care a născut un copil cu deficienţe şi

1-a substituit cu un nou-născut sănătos.

Scopul infracţiunii poate fi oricare (de exemplu, transmiterea copilului unei familii care nu

poate avea copii, transformarea copilului în sclav, prelevarea de la copii a organelor şi ţesuturilor

pentru transplant). Există totuşi o excepţie, deoarece traficul de copii, în scopul practicării

prostituţiei, va necesita o calificare distinctă.

Considerăm că definiţia scopurilor finale de constrângere trebuie să fie lărgită. Din

enumerarea minimă expusă în Protocolul ONU cu privire la traficul de fiinţe umane trebuie să fie

preluate şi adăugate la proiectul de lege scopurile muncii sau serviciilor forţate şi starea de servitute.

Termenul de „sclavie” trebuie să fie completat cu „practici asemănătoare acesteia”. Pentru ambii

termeni definiţiile pot fi găsite în dreptul internaţional. Termenul „exploatare sexuală” include

folosirea forţată a persoanei în industria pornografică şi în prostituţie.

Bunăoară, la traficul de fiinţe umane (art. 165 CP RM), scopul exploatării sexuale comerciale

sau necomerciale presupune profilarea de relaţiile sexuale, contrar voinţei victimei, în interes

material sau alte interese personale.

Scopul folosirii în conflicte armate sau în activităţi criminale presupune utilizarea serviciilor

victimelor traficului de fiinţe umane şi activităţi militare sau criminale, contrar voinţei lor.

Scopul de prelevare a organelor sau a ţesuturilor pentru transplantare are aceeaşi esenţă ca şi

cel corespunzător.

Prin servitute în scopul întoarcerii unei datorii înţelegem supunerea unei persoane la robie

(slujire, aservire) pentru achitarea unei datorii, care nu poate fi întoarsă la moment.

Aşadar, un semn obligatoriu al laturii subiective este scopul traficului de fiinţe umane, analizat

mai sus.

Despre privaţiunea ilegală de libertate (art. 166 CP RM) apreciem că pentru calificare nu

interesează motivele infracţiunii. Ele pot fi josnice, precum lăcomia, invidia, răzbunarea, gelozia,

însă trebuie luate în consideraţie la individualizarea pedepsei penale.

De asemenea, la infracţiunea de sclavie şi condiţiile similare sclaviei (art. 167 CP RM),

motivele n-au importanţă pentru calificare, însă vor fi utilizate la individualizarea pedepsei penale.

Page 147: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

147

Motivele n-au importanţă pentru calificare nici la infracţiunea de muncă forţată (art. 168 CP

RM), nici la infracţiunea de internare ilegală într-o instituţie psihiatrică (art. 169 CP RM).

Bunăoară, la infracţiunea de luare de ostatici (art. 281 CP RM), latura subiectivă include toată

activitatea psihică, care însoţeşte comiterea infracţiunii şi în care procesele intelectuale volitive şi

emoţionale decurg în deplină dependenţă1.

La semnele care formează latura subiectivă se atribuie vinovăţia, motivul, scopul, precum şi

starea emoţională a persoanei în momentul comiterii infracţiunii.

Motivul şi scopul nu sunt semne obligatorii, dacă altfel nu este stabilit în norma penală ce

prevede infracţiunea respectivă. Pentru unele infracţiuni motivul sau scopul, de rând cu vinovăţia,

sunt semne necesare a componenţei de infracţiune, fără de care nu există şi infracţiune, iar în altele -

motivul şi scopul nu au o importanţă pentru calificarea faptei.

Pentru luare de ostatici scopul este semnul obligatoriu al laturii subiective. Scopul este indicat

în norma juridico-penală: „în scopul de a sili statul, organizaţia internaţională, persoana juridică sau

fizică ori un grup de persoane”. Motivul pentru infracţiunea dată este semnul facultativ. El poate fi

politic, criminal, material, personal. Având un scop determinat, infractorul intenţionat adresează

cerinţele ultimative acelor persoane, care le pot îndeplini.

În conformitate cu scopul dat, se alege persoana concretă sau se ia o persoană întâmplătoare în

calitate de ostatic, se înaintează cerinţele persoanelor determinate care, în primul rând, sunt

interesate în eliberarea şi integritatea ostaticului şi, în al doilea rând, au posibilitatea să exercite

condiţiile puse de infractor pentru eliberarea ostaticului. Spre exemplu, dacă infractorul îşi pune

scopul de a pleca ilegal peste hotare, el alege pentru aceasta comportarea respectivă: ostatici, de

regulă, se iau din rândul pasagerilor navelor maritime, autobuzelor, avio-navelor, pentru securitatea

cărora răspunderea o poartă şeful navei, iar cerinţele se adresează şefului navei, persoanei care

conduce nava sau altor persoane, care pot soluţiona problema privitor la acordarea transportului şi

trecerea neîngrădită peste frontiera. Dacă scopul luării de ostatici este evadarea din locurile de

detenţie, atunci infractorul, în majoritatea cazurilor, ia sau reţine în calitate de ostatici lucrătorii

penitenciarelor şi înaintează cerinţe administraţiei penitenciarului care este responsabilă pentru

menţinerea ordinii.

În cazul luării de ostatici întotdeauna este prezent scopul, care se atinge prin silirea

persoanelor terţe de a îndeplini cerinţele înaintate. Vinovatul îşi dă seama că, luând şi reţinând

ostatici şi pricinuindu-le anumite prejudicii, poate să atingă scopul urmărit, poate să oblige

persoanele interesate în integritatea şi eliberarea ostaticului, să exercite cerinţele infractorului,

atingând astfel scopul său.

1 Брайнин Я., Уголовная ответственность и ее основания в советском уголовном праве, Москва, 1963, c.227.

Page 148: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

148

Luarea de ostatici poate fi comisă atât cu intenţie premeditată, cât şi cu intenţie spontană. În

dependenţă de aceasta variază şi scopurile luării de ostatici. Luarea de ostatici comisă în scopul de

a-şi asigura personal sau de a asigura alte persoane, care au comis o anumită infracţiune şi sunt

urmărite de organele de drept în împrejurările foarte neavantajoase pentru infractori, se comite, de

regulă, cu intenţie spontană. În cazul intenţiei premeditate scopurile luării de ostatici sunt:

- evadarea din locurile de detenţie;

- plecarea ilegală peste hotare;

- primirea răscumpărării;

- scopuri politice;

- influenţarea deciziei judecătorului, procurorului etc.

Majoritatea cazurilor luării de ostatici (84%) sunt comise cu intenţia premeditată, pe când

intenţia spontană în luarea de ostatici se întâlneşte cu mult mai rar (16%)1.

Elementul volitiv constă în dorinţa atingerii active a scopului pus. Luarea sau reţinerea

ostaticului nu formează scopul infractorului ce apare în calitate de mijloc pentru atingerea scopului.

Scopul luării de ostatici este silirea statului, organizaţiei internaţionale, a persoanelor juridice

sau fizice, sau a unui grup de persoane de a săvârşi sau de a se abţine de la săvârşirea anumitor

acţiuni, în calitate de condiţie pentru eliberarea ostaticului. Silirea reprezintă o anumită violenţă

psihică, îndreptată la stimularea anumitor comportamente în care este interesat infractorul2. Silirea

presupune o influenţă forţată care se realizează prin înaintarea ameninţărilor persoanelor terţe sau

ostaticului. Pentru atingerea scopului infractorul recurge la luarea de ostatici. El înţelege că

îndeplinirea scopului va fi posibilă numai cu prejudicierea securităţii publice şi doreşte acest lucru.

Infractorul nu tinde la prejudicierea sănătăţii ostaticului, dar admite acest lucru. Viaţa,

sănătatea, libertatea, demnitatea persoanelor, luate ca ostatici, pentru infractor reprezintă aceiaşi

valoare ca şi marfa pentru vânzător. Ostaticii se folosesc pentru atingerea scopului de a sili

persoanele terţe să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea anumitor acţiuni.

Motivul luării de ostatici este indisolubil legat cu scopul acestor infracţiuni şi este exprimat în

caracterul acţiunilor pe care vinovatul le consideră ca condiţie pentru eliberarea ostaticului.

Esenţa motivului constă în prezenţa anumitor imbolduri, în urma cărora se naşte dorinţa de a

comite infracţiunea. Motivul este un fenomen reflectat în conştiinţa omului şi-1 determină, îl

îndeamnă să săvârşească o infracţiune, este condiţionat de dorinţa conştientă de a atinge un anumit

scop3.

1 Овчиниква Т., Павлик М., Коршунова О., Захват заложников, Санкт Петербург, 2001, с.51, 2 Иванов В., Уголовно-правовая оценка понуждения, Саратов, 1986, с. 62. 3 Borodac, Alexandru ş.a., op. cit., 1994, p. 132.

Page 149: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

149

Pentru luarea de ostatici este caracteristic diversitatea motivelor şi scopurilor. În majoritatea

cazurilor, luarea de ostatici se comite din motive materiale1.

Latura subiectivă a luării de ostatici se caracterizează prin vinovăţie sub formă de intenţie

directă şi scopul special. Infractorul înţelege că comite luarea de ostatici în scopul de a sili

persoanele concrete (cele cărora le sunt adresate cerinţele) să săvârşească sau să se abţină de la

săvârşirea anumitor acţiuni în calitate de condiţie pentru eliberarea ostaticului. El prevede

posibilitatea sau inevitabilitatea aducerii daunelor ostaticului sau a persoanelor cărora le sunt

adresate secvenţele prin acţiunile sale şi doreşte să acţioneze anume în modul dat. Pentru infractor,

luarea de ostatici nu este scopul final, ci numai pasul necesar şi efectiv pentru atingerea scopului

său.

Aspectul subiectiv a infracţiunilor contra libertăţii sexuale nu include vreun motiv special,

însă, din dispoziţiile legii penale reiese că ele sunt săvârşite în scopul satisfacerii necesităţilor

sexuale ale făptuitorului sau ale altor persoane prin metode antisociale (violenţă, pervertire a

minorilor etc.). Bunăoară, la acţiunile violente cu caracter sexual (art. 172 CP RM), nu interesează

pentru calificare motivele şi scopul infracţiunii.

3. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra patrimoniului. Latura subiectivă a

oricărei infracţiuni de sustragere reprezintă o parte a lumii interioare spirituale a persoanei care a

săvârşit fapta prejudiciabilă. Ea se caracterizează prin vinovăţie, motiv şi scop.

În formularea legislativă (art. 17 şi 18 Cod penal al Republicii Moldova) a formelor ei nu sunt

făcute menţiuni cu privire la motiv şi scop. Aceasta nu înseamnă însă că componentele nominalizate

nu fac parte din conţinutul vinovăţiei. Aceste părţi integrante ale activităţii psihice sunt specifice

pentru fiecare conduită a omului. Motivul, scopul şi emoţiile, caracterizând activitatea psihică a

făptuitorului în legătură cu săvârşirea infracţiunii, formează latura subiectivă a infracţiunii,

exprimându-se prin intenţie sau imprudenţă. Stabilirea motivului, scopului şi emoţiilor permite

determinarea gradului de vinovăţie.

Prin grad al vinovăţiei trebuie de înţeles caracteristica cantitativă a esenţei sociale a vinovăţiei,

care se determină prin asocierea formei şi conţinutului vinovăţiei, cu luarea în consideraţie a tuturor

particularităţilor atitudinii psihice a persoanei faţă de circumstanţele obiective ale infracţiunii,

precum şi a cauzelor de ordin psihologic.

Alte elemente obligatorii de natură subiectivă ale însuşirii din cadrul infracţiunilor contra

patrimoniului, în avară de vinovăţie cu diverse forme de manifestare, sunt scopul şi motivul lor

(acaparator, hrăpăreţ, de a obţine alte avantaje patrimoniale etc.).

1 Овчиниква Т., Павлик М., Коршунова О., op. cit., р.57

Page 150: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

150

Deci, însuşind avutul proprietarului, făptuitorul are scopul de a-l consuma, de a-l folosi sau de

a dispune de el, fără a-1 întoarce sau fără a restitui valoarea lui. Anume aceste împrejurări

deosebesc însuşirea de „împrumutul” provizoriu al averii proprietarului pentru a o folosi în scopuri

personale (de exemplu, răpirea mijloacelor de transport – art. 273 sau 274 CP RM).

De altfel, la infracţiunea de furt (art. 186 CP RM), latura subiectivă se caracterizează numai

prin intenţie directă, motiv şi scop de profit. Şi, în cele din urmă, toate acţiunile infracţionale

identice, comise cu o intenţie unică, trebuie să urmărească un singur scop.

Potrivit p. 17 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 6 iulie

1992 infracţiunea prelungită trebuie deosebită de însuşirile repetate. Deosebind o sustragere repetată

de una prelungită, judecătoriile trebuie să ţină cont de faptul că sustragerea prelungită trebuie

calificată ca fiind o sustragere în mai multe reprize a bunurilor proprietarului, constituindu-se într-

un şir de acţiuni criminale identice şi având acelaşi scop de însuşire ilegală a bunurilor, convergând

într-o singură intenţie a infractorului şi care constituie, în ansamblul ei, o singură infracţiune.

Scopul cupidant în cazul furtului nu se deosebeşte de scopul cupidant specific pentru

sustragerea săvârşită în orice formă.

Susţinem opinia, potrivit căreia scopul cupidant există şi atunci când făptuitorul, având un

drept asupra bunului (este proprietar sau coproprietar), îl ia fără consimţământul persoanei, în a

cărei posesie legitimă se află1.

Este necesar ca scopul cupidant să existe la momentul săvârşirii faptei. Dacă acest scop

lipseşte, fapta nu constituie infracţiunea de furt2. Într-un asemenea caz, fapta fie că nu constituie

infracţiune (bunul a fost luat în glumă), fie că realizează conţinutul altei infracţiuni (bunul a fost

luat pentru a fi distrus).

Caracteristica juridico-penală a infracţiunii de jaf (art. 187 CP RM) presupune elucidarea

obligatorie a motivului şi scopului cupidant.

Prin motiv cupidant se înţelege imboldul interior al persoanei către obţinerea ilegală a

profitului, tendinţa satisfacerii necesităţilor sale materiale din contul altora prin metode ilegale, pe

calea luării şi trecerii averii străine în folosul său ori a altor persoane, în lipsa cărora sunt temeiuri

legale de a pretinde asupra acestuia. De regulă, motivul cupidant constă în tendinţa făptuitorului de

a obţine personal profitul. Fără motiv nu poate fi comisă nici o infracţiune intenţionată. Anume

motivul formează atât intenţia, cât şi scopul conduitei, constituind acel fundament pe care se

întemeiază scopul infracţiunii.

1 Карпец И.И., Индивидуализация наказания, Москва, 1961, c. 69; Гришаев П.П., Кригер Г.Л., Соучастие по уголовному праву, Москва, 1959, c. 3-4. 2 Ковалев М.И., Соучастие в преступлении. Понятие соучастия // Ученые труды Свердловского юридического института, Tом 3, 1960, c. 10; Шнaйдер М.А., Соучастие в преступлении по советскому уголовному праву, Москва, 1958, c. 4-5.

Page 151: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

151

Scopul cupidant al jafului se exprimă în năzuinţa înavuţirii, obţinerii profitului material din

contul averii străine pe calea luării şi trecerii în folosul făptuitorului sau al terţelor persoane. În

cazul în care averea străină a fost trecută în folosul persoanelor, în îmbogăţirea cărora este interesat

făptuitorul, aceste terţe persoane poartă răspundere pentru sustragere ca autori ai infracţiunii, dacă

au participat nemijlocit la luarea ilegală gratuită a averii străine şi ca instigatori sau complici, dacă

dobândirea gratuită a acesteia a fost dinainte promisă.

Infracţiunea de tâlhărie (art. 188 CP RM) se caracterizează prin intenţie directă şi scopul

sustragerii averii proprietarului1. Deci, scopul tâlhăriei constă în luarea şi trecerea ilegală şi gratuită

a averii străine în folosul făptuitorului sau al altor persoane.

Dacă intenţia făptuitorului a fost iniţial îndreptată spre săvârşirea infracţiunii contra persoanei

(de exemplu, viol), huliganism şi violenţă periculoasă pentru viaţă sau sănătate şi apoi în scopul

sustragerii averii, fapta nu poate fi calificată ca tâlhărie, chiar dacă făptuitorul a profitat de urmarea

obiectivă a acestei violenţe (victima este speriată, grav rănită, în stare inconştientă etc.). În acest caz

este vorba despre cumulul real de infracţiuni: infracţiune contra persoanei, huliganism şi sustragerea

ascunsă sau deschisă a patrimoniului2.

În unele cazuri, în procesul săvârşirii tâlhăriei, la intenţia iniţială se adaugă intenţia de

săvârşire a unei noi infracţiuni în scopul de a înlătura piedicile apărute sau pentru a ascunde cele

săvârşite.

Deci, latura subiectivă a tâlhăriei se caracterizează prin vinovăţia intenţionată sub formă

numai de intenţie directă. La semnele obligatorii ale laturii subiective se referă motivul şi scopul de

profit, de îmbogăţire din contul averii străine. Lipsa măcar a unuia din aceste trei semne exclude

calificarea faptei ca tâlhărie.

În ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj (art. 189 CP RM), potrivit p. 16 al Hotărârii din 6

iulie 1992, şantajul este considerat consumat din momentul formulării cererii, însoţite de

ameninţare, indiferent dacă infractorul şi-a atins ori nu scopul propus.

Latura subiectivă a şantajului este caracterizată numai prin intenţie directă, precum şi motiv şi

scop de profit.

De asemenea, la infracţiunea de escrocherie (art. 190 CP RM), precum şi la infracţiunea de

delapidare a averii străine (art. 191 CP RM) motivul şi scopul este unul de profit.

Făptuitorul, aşa cum rezultă din însăşi conţinutul infracţiunii de delapidare şi sustragere prin

abuz de serviciu urmăreşte obţinerea unui profit, chiar dacă acest profit n-a fost realizat.

1 Тимейко Г., Повторность хищений как квалифицирующий признак // Советская юстиция, №7, 1962, c. 22; Карпец И.И., Индивидуализация наказания, Москва, 1961, c. 69; Гришаев П.П., Кригер Г.Л., op. cit., p. 3-4. 2 Карпец И.И., op. cit., р. 69; Гришаев П.П., Кригер Г.Л., op. cit., р. 3-4.

Page 152: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

152

Aşadar, motivul constituie imboldul focalizat prin intermediul conştiinţei omului, nuanţat de

emoţiile, pasiunile lui. Noţiunea de motiv cupidant la această infracţiune are un imbold cu caracter

parazitar şi dorinţa de a satisface necesităţile sale materiale pe seama altora, ocolind legea intrând în

posesia proprietăţii, asupra căreia vinovaţii nu au nici un drept.

Elementul imanent al laturii subiective a infracţiunii respective, în cazul trecerii averii :în

folosul făptuitorului sau a altor persoane, este scopul cupidant, care se exprimă în năzuinţa

înavuţirii, obţinerii profitului din contul averii străine pe calea luării şi (sau) trecerii ei în folosul

făptuitorului altor persoane1.

Deci, făptuitorul unor astfel de infracţiuni îşi pune drept scop însuşirea averii proprietarului.

De asemenea, în cadrul acestei infracţiuni scopul de însuşire este expresia concretă a motivului

cupidant. El este doar un aspect creativ al rezultatului, care se configurează în conştiinţa persoanei

înainte de atingerea lui. Atentatele respective sunt însoţite de motive şi scopuri calificate, care se

reflectă în următoarele categorii de infracţiuni prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova:

însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari (art. 195), ocuparea bunurilor imobile străine (art.

193), însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art. 194),

cauzarea de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 196), dobândirea sau

comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală (art. 199).

Aceste infracţiuni, cu toate că nu sunt săvârşite din interes material (vinovatul nu câştigă

nimic şi nu se înavuţeşte), prejudiciază, în mare parte, averea proprietarului. Prin normele dreptului

penal, legislatorul apără interesele proprietarului ca să nu-i fie nimicită sau deteriorată averea prin

diverse acţiuni (inacţiuni) ilegale.

Însă, la infracţiunea de distrugere sau deteriorare intenţionata a bunurilor (art. 197 CP RM),

latura subiectivă este caracterizată atât prin intenţie directă, cât şi prin intenţie indirectă. Vinovatul

prevede că, în urma acţiunilor sale prejudiciabile, pot fi ilegal distruse sau deteriorate bunurile

proprietarului, doreşte sau admite, în mod conştient, producerea acestor urmări prejudiciabile.

Motivul şi scopurile acţiunilor infracţionale pot fi diferite: răzbunare, tendinţa de a ascunde urmele

unei infracţiuni etc. Dacă făptuitorul acţionează în scopul subminării economiei naţionale şi a

capacităţii de apărare a statului, aceasta va constitui o diversiune (art. 343 CP RM).

Aşadar, printre alte elemente obligatorii de natură subiectivă ale însuşirii evidenţiem scopul şi

motivul lor – scop şi motiv de profit.

Deci, însuşind avutul proprietarului, făptuitorul are scopul de a-l consuma, de a-l folosi sau de

a dispune de el, fără a-1 întoarce sau fără a restitui valoarea lui.

1 Ляпунов А., Ответственность за корыстные посягательства на социалистическую собственность, Москва, 1986, с. 51.

Page 153: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

153

4. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra familiei şi a minorilor. Latura

subiectiva a infracţiunilor contra familiei şi minorilor este caracterizata numai prin intenţie directă.

În unele cazuri, ca semn constitutiv obligatoriu al laturii subiective se evidenţiază scopul de profit

(abuzul părinţilor şi altor persoane la adopţia copiilor – art. 205 CP RM; traficul de copii – art. 206

CP RM) sau alte porniri josnice (de exemplu, atragerea minorilor în activitate criminală sau

determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale – art. 208 CP RM).

În cazul infracţiunii de divulgare a secretului adopţiei (art. 204 CP RM), motivele

(răzbunarea, invidia, obţinerea profitului şi alte imbolduri josnice) de care s-a condus vinovatul, nu

influenţează la calificarea infracţiunii, însă ele pot fi luate în consideraţie la individualizarea

răspunderii şi pedepsei penale. Iar latura subiectivă în cazul părinţilor şi altor persoane la adopţia

copiilor (art. 205 CP RM) este caracterizată prin intenţie directă şi scop de profit.

La infracţiunea de trafic de copii (art. 206 CP RM), acestea se caracterizează prin darea sau

primirea unor plăţi ori beneficii pentru obţinerea consimţământului unei persoane ce deţine

controlul asupra copilului şi presupune acordarea sau primirea unor bunuri, bani sau alte avantaje

materiale de la persoanele indicate (de exemplu, tutore, curatori, salariaţii instituţiilor de stat pentru

copii etc.), pentru a folosi copilul în scopurile infracţiunii arătate. Scopul exploatării sexuale,

comerciale şi necomerciale, în prostituţie sau în industria pornografică (lit. a alin. 1 art. 206 CP

RM), presupune scopul folosirii forţate a copiilor în prostituţie sau în industria pornografică pentru

a obţine profit, adică în scop comercial sau în alte scopuri, cum ari fi, de exemplu, căsătoriile forţate

ce constituie o exploatare sexuală necomercială. Exploatarea prin muncă sau servicii forţate (lit. b

alin. 1 art. 206 CP RM), ca un scop al traficului de copii, presupune determinarea unui copil prin

constrângerea de a presta o muncă sau un serviciu ce nu-i revin, ca şi cum ar avea îndatorirea să le

presteze.

A exploata un copil în sclavie sau în condiţiile similare sclaviei, inclusiv în cazul adopţiei

ilegale (lit. c alin. 1 art. 206 CP RM) înseamnă a urmări scopul transformării unui copil într-un

obiect al dreptului de proprietate, pentru ca el să se angajeze aparent la muncă la vinovat ori să

rămână în raport de concubinaj, căsătorie sau adopţie ilegală cu el. Scopul folosirii copiilor în

conflictele armate (lit. d alin. 1 art. 206 CP RM) presupune acţiuni de constrângere de a participa la

acţiuni armate contrar voinţei lor.

Scopul folosirii copiilor în activitate criminală (lit. e alin. 1 art. 206 CP RM) înseamnă

forţarea copiilor, contrar voinţei lor, de a participa la săvârşirea infracţiunilor.

Prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare (lit. f alin. 1 art. 206 CP RM) ca un

scop al acţiunilor traficului de copii presupune săvârşirea acestora pentru a forţa copiii să ofere

organele şi ţesuturile lor pentru transplant, ca unica soluţie în condiţiile create de vinovat.

Page 154: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

154

Scopul abandonării în străinătate (lit. g alin. 1 art. 206 CP RM) presupune săvârşirea uneia

dintre acţiunile traficului de copii pentru a-i trece ilegal peste frontieră în scopul părăsirii acestora

într-o ţară străină.

Infracţiunea traficului de copii, ca o componenţă formală a infracţiunii, se consideră

consumată din momentul săvârşirii a cel puţin uneia din acţiunile descrise de legea penală, care

urmăreşte unul din scopurile arătate la lit. a)- g) alin. 1 art. 206 Cod penal al Republicii Moldova.

Infracţiunea de scoaterea ilegală a copiilor din ţară (art. 207 CP RM), în alte scopuri decât cele

indicate în art. 206 Cod penal al Republicii Moldova, presupune cumpărarea sau vânzarea copilului

contra bani, a unui bun sau cumpărarea dreptului asupra acestuia, folosirea copilului în calitate de

gaj etc. Scoaterea copilului din ţară în scopurile menţionate în lit. a şi g alin. 1 art. 206 Cod penal al

Republicii Moldova constituie infracţiunea traficului de copii.

5. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii

sociale, precum şi celor ecologice. În infracţiunea incriminată la art. 221 Cod penal al Republicii

Moldova – Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi cultură, deşi legea

nu indică motivul şi scopul infracţiunii, acestea pot fi: răzbunare, profit, interese de serviciu,

interese greşite, alte porniri personale, care vor fi luate în considerare numai la individualizarea

răspunderii şi pedepsei penale.

Analizând infracţiunile ecologice, motivele şi scopurile lor intenţionate nu au importanţă

pentru calificare, dar se iau în seamă la stabilirea pedepselor.

Referindu-ne la infracţiunea privind vânatul ilegal (art. 233 CP RM), pe lângă elementul

subiectiv (vinovăţia), în conţinutul acesteia sunt prevăzute şi anumite condiţii – cerinţe esenţiale –

care se referă la mobilul sau scopul infracţional.

Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment ce a condus la

naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte, şi anume, a vânatului. Existenţa

mobilului în săvârşirea faptelor infracţionale este apreciată ca un indiciu de normalitate psihică a

făptuitorului1.

Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de

conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul adaptării sancţiunilor penale faţă

de acesta, chiar dacă pentru existenţa infracţiunii nu se cere un anumit mobil.

Scopul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al infracţiunii şi presupune

reprezentarea clară a rezultatelor faptei de către făptuitor.

Scopul apare în conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar, desemnând o finalitate ce se

situează în afara infracţiunii. Această cerinţă esenţială va fi îndeplinită, când făptuitorul a urmărit

1 Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, 1992, p. 125

Page 155: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

155

realizarea scopului prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârşirea

faptei.

Cu toate că în componenţa infracţiunii de vânat ilegal nu este prevăzut un anumit scop anume

în cazul săvârşirii infracţiunii ca element obligatoriu, acesta contribuie, în mare parte, în

individualizarea sancţiunilor de drept penal.

6. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor economice. Infracţiunea prevăzută de art.

236 Cod penal al Republicii Moldova (Fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a

titlurilor de valoare false) se comite cu intenţie directă, scopul fiind acela de punere în circulaţie a

banilor falşi, a titlurilor de valoare false, ca şi în cazul infracţiunii prevăzută la art. 237 Cod penal

al Republicii Moldova (Fabricarea sau punerea în circulaţie a cardurilor sau titlurilor de valoare

false).

La infracţiunea de la art. 238 Cod penal al Republicii Moldova (Dobândirea creditului prin

înşelăciune) latura subiectivă exprimă atitudinea conştientă a făptuitorului de a induce în eroare

organele bancare în scopul obţinerii unui credit ori al majorării proporţiei creditului obţinut anterior,

ori al obţinerii unui credit cu condiţii avantajoase (volum, termen de rambursare, mărimea

dobânzii). Respectiv, la art. 241 Cod penal al Republicii Moldova (Practicarea ilegală a activităţii

de întreprinzător) scopul este de profit. Iar la art. 242 Cod penal al Republicii Moldova

(Pseudoactivitatea de întreprinzător) scopul infracţional constă în acoperirea genurilor activităţii de

întreprinzător ilicite, ceea ce ar însemna realizarea în numele întreprinderii a unor tranzacţii fictive.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută la art. 243 Cod penal al Republicii Moldova

(Spălarea banilor), stabilirea corectă a caracterului laturii subiective a componenţei de infracţiune

respectivă este o condiţie necesară pentru consolidarea legalităţii, calificarea corespunzătoare şi

realizarea corectă a sarcinilor justiţiei.

Legiuitorul, definind noţiunea „spălarea banilor”, nu indică direct asupra formei vinovăţiei

subiectului. Astfel, în alin. 1 al art. 243 Cod penal al Republicii Moldova se menţionează că

„săvârşirea acţiunilor orientate fie spre atribuirea unui aspect legal sursei şi provenienţei mijloacelor

băneşti, a bunurilor sau a veniturilor obţinute ilicit în urma săvârşirii infracţiunilor, fie spre

tăinuirea, deghizarea sau denaturarea informaţiei privind natura, originea, mişcarea, plasarea sau

apartenenţa acestor mijloace băneşti, bunuri sau venituri, despre care persoana ştie că provin din

activitate infracţională; dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin

din săvârşirea unei infracţiuni, participarea la orice asociere, înţelegere, complicitatea prin ajutor

sau sfaturi în vederea comiterii acţiunilor în cauză”. De aceea, latura subiectivă a infracţiunii de

spălare a banilor constă în vinovăţia sub forma intenţiei directe, întrucât subiectul înfăptuieşte

acţiuni concrete, cunoscând că bunurile (banii) sunt un rezultat al săvârşirii de infracţiuni.

Page 156: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

156

Dorinţa survenirii unor anumite urmări prejudiciabile ale acţiunilor, referindu-se la sfera

emoţional-volitivă a psihicului celui vinovat, indică direcţia voinţei şi constituie factorul volitiv al

intenţiei directe.

În acelaşi sens, la un şir de infracţiuni prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova (art.

244 – Evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, art. 245 – Abuzurile la

emiterea titlurilor de valoare, art. 248 – Contrabanda, art. 250 – Transportarea, păstrarea sau

comercializarea mărfurilor supuse accizelor, fără marcarea lor cu timbre de control sau timbre de

acciz, art. 251 – Însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea bunurilor sechestrate sau

confiscate, art. 257 – Executarea necalitativă a construcţiilor) scopul şi motivul nu au relevanţă la

încadrarea faptei comise ca infracţiune, având importanţă doar la individualizarea răspunderii şi

pedepsei penale1.

Referitor la infracţiunea de contrabandă (art. 248 CP RM) latura subiectivă poate fi calificată

drept o atitudine psihică a persoanei faţă de fapta săvârşită, care se caracterizează printr-o formă

concretă de vinovăţie – prin motivul şi scopul infracţiunii.

Poziţii asemănătoare sunt adoptate şi în doctrina română, însă cu o motivaţie specifică.

Aceasta se datorează faptului că art. 72 alin. 1 Cod penal român a prevăzut nemijlocit scopul

infracţiunii – sustragerea bunurilor de la regimul juridic vamal. Astfel, intenţia în Codul penal

român este calificată.

În privinţa motivului, majoritatea opiniilor sunt unanime în literatura juridica română. Motivul

nu se include în componenţa de infracţiune şi poate fi diferit. De regulă, e josnic în cazul lăcomiei,

alteori, ca imbold pentru săvârşii infracţiunii poate servi şi o teamă de vameşi, datorată deselor

fărădelegi din partea acestora. În orice caz, motivul nu contează la calificare. Aprecierea motivelor

şi scopurilor contrabandei are o importanţă doar în măsura în care se iau în vedere la aplicarea

pedepsei. Astfel, în unele cazuri, lipsa scopului cupidant, în corelaţie cu alte împrejurări, poate servi

drept temei pentru liberarea vinovatului de răspunderea penală (sau de pedeapsa penală.

Fapta de contrabandă nu poate fi comisă cu intenţie indirectă (eventuală) sau prin imprudenţă.

De asemenea, în practică, se pot întâlni cazuri, când unele persoane sunt folosite în acţiunile lor de

contrabandă fără ştirea lor. Astfel, ele nu întrunesc latura subiectivă a componenţei de infracţiune.

Din dispoziţiile legale reiese că asemenea persoane nu urmează a fi trase la răspundere penală.

Nici culpa nu poate constitui elementul subiectiv al componenţei examinate, datorită faptului

că în legislaţia penală nu se prevede o infracţiune de contrabanda din culpă şi, deci, cât timp

asemenea faptă nu este prevăzută în lege, ea nu va constitui o infracţiune.

În schimb, la articolul 246 CP RM (Limitarea concurenţei libere) scopul ar fi nepermiterea,

limitarea şi înlăturarea ori compensarea unor cheltuieli neîntemeiate sau obţinerea unui venit

1 Borodac, Alexandru, Manual de drept penal, Partea specială, Chişinău, Ed „Tipografiei centrale”, 2004, p. 339.

Page 157: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

157

suplimentar prin influenţa ilegală asupra concurenţilor. Motivele pot fi dintre cele mai variate, ca şi

în cazul art. 255 CP RM (Înşelarea clienţilor), unde făptuitorul, săvârşind acţiunile prevăzute în

dispoziţia normei penale, ştie cu certitudine că, pentru a obţine un folos suplimentar, înşeală

clientul.

7. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor din domeniul informaticii. Motivele şi

scopurile infracţionale la aceste categorii de infracţiuni sunt calificate doar la infracţiunea de la

articolul 261 CP RM (Încălcarea regulilor de securitate a sistemului informatic).

Scopul de bază, urmărit prin protecţia informaţiilor din cadrul Sistemului, constă în prevenirea

oricăror ingerinţe neautorizate în funcţionarea lui, precum şi a tuturor tentativelor de sustragere şi

modificare a datelor, de scoatere din funcţiune sau distrugere a elementelor structurale, adică

protecţia tuturor componentelor Sistemului: echipamentelor, utilajelor, produselor de program, a

datelor şi personalului.

8. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra transporturilor. Motivele şi

scopurile infracţionale la infracţiunile respective sunt calificate doar la infracţiunea de la art. 273

Cod penal al Republicii Moldova (Răpirea mijlocului de transport), la care latura subiectivă se

caracterizează prin intenţie directă, însă încadrarea juridică a faptei depinde de scopul urmărit de

către făptuitor – de dispunerea mijlocului de transport. Răpirea în scopul acaparării mijlocului de

transport se califică respectiv ca furt, jaf sau tâlhărie, în funcţie de metoda însuşirii lui.

9. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra securităţii şi a ordinii publice. La

aceste categorii de infracţiuni, motivele şi scopurile infracţionale sunt calificate doar la infracţiunea

de la art. 278 Cod penal al Republicii Moldova (Terorismul), unde latura subiectivă a infracţiunii de

terorism se realizează prin-un scop special, direct indicat în lege: de a submina securitatea publică,

de a intimida populaţia şi de a impune autorităţile publice sau persoanele fizice la luarea anumitor

decizii. Analiza laturii subiective a infracţiunii de terorism constituie criteriul de delimitare faţă de

alte infracţiuni, de exemplu, de actul de diversiune, care urmăreşte slăbirea bazei economice şi a

capacităţii de apărare a ţării. La delimitarea actelor de terorism faţă de alte crime timpul realizării

acţiunilor respective este de o importanţă deosebită. În timp de război, actele de terorism sunt

considerate, în funcţie de scopurile urmărite şi de acţiunile concrete ale faptei, drept crime contra

umanităţii sau crime de război, ca şi în cazul infracţiunii prevăzută la art. 279 CP RM (Activitatea

de finanţare şi asigurare materială a actelor teroriste), cu prezenţa unui scop special indicat

nemijlocit în lege.

La articolul 283 Cod penal al Republicii Moldova (Banditismul), în ceea ce priveşte scopul

infracţiunii, legea prevede direct că banditismul există numai în cazul în care banda are drept scop

atacul persoanelor juridice sau fizice. Nu există infracţiune de banditism în cazul în care grupul

criminal s-a organizat pentru a falsifica banii, a săvârşi infracţiuni economice etc.

Page 158: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

158

Motivul banditismului este intenţia antisocială, huliganică, profitul şi, mai rar, răzbunarea,

deşi, în unele cazuri, banda poate fi organizată pentru săvârşirea violurilor şi altor infracţiuni.

Este necesar de menţionat că banditismul contemporan se caracterizează prin scop acaparator,

deoarece, de cele mai dese ori, membrii bandei se întrunesc în scopul însuşirii patrimoniului.

Practica judiciară denotă faptul că în prezent majoritatea cauzelor penale pornite în baza art. 283

Cod Penal al Republicii Moldova indică asupra faptului că bandele sunt organizate de cele mai

multe ori în scopul însuşirii averii proprietarilor1. Elementul obligatoriu al laturii subiective al

banditismului este scopul de a ataca organizaţiile, instituţiile de stat şi obşteşti sau unele persoane

fizice.

Din conţinutul legii rezultă că organizarea bandelor armate trebuie să fie condiţionată de

scopul atacului, însă, în lege nu se indică scopul concret al atacu1ui banditesc. Este şi firesc,

deoarece sunt posibile cazuri de atac a bandei armate din intenţii huliganice, pentru eliberarea

deţinuţilor etc.

Infracţiunea prevăzută la articolul 286 Cod penal al Republicii Moldova (Acţiunile care

dezorganizează activitatea penitenciarelor), de asemenea, este susceptibilă de un scop bine

determinat – dezorganizarea activităţii penitenciarelor.

În ceea ce priveşte infracţiunea de huliganism de la articolul 287 Cod penal al Republicii

Moldova, o mare importanţă are stabilirea motivelor huliganice, care se deosebesc radical de orice

motiv omenesc. Deseori, ele au un caracter absurd, ridicol, ceea ce dă naştere la o închipuire că

acţiunile huliganice n-au nici un motiv. Motivele huliganice alcătuiesc caracteristica generală a unui

întreg grup de motive, pentru care este comună lipsa de respect faţă de societate, la ele referindu-se

aşa aspecte ca ştrengăria, străduinţa de a se opune ordinii publice, demonstrarea brutală a puterii

faţă de cei din jur, înjosirea şi înfricoşarea cetăţenilor etc.

Un rol decisiv în delimitarea huliganismului de alte infracţiuni îl are stabilirea scopului şi

motivului criminal. Astfel, drept motiv pentru săvârşirea acţiunilor huliganice este acel imbold

psihologic, care generează intenţia huliganică şi, drept rezultat, determină individul la săvârşirea

acţiunilor huliganice2.

Şi în cazul art. 295 Cod penal al Republicii Moldova (Ameninţarea de a sustrage materiale

radioactive sau de a le folosi), scopul infracţiunii este unul calificat, fiind acela de a forţa statul sau

o organizaţie internaţională, o persoană fizică sau juridică să săvârşească o acţiune concretă sau să

se abţină de la ea.

1 Arhiva Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova 1990, Dosarul penal nr. 2-32. 2 Коржанский И., Квалификация хулиганства, Волгоград, 1989, c. 27.; Novac A., O realitate nemiloasă, fără orizont // Ziarul „Scutul legii”, nr. 9, Chişinău, 1999, p. 8.

Page 159: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

159

Din conţinutul art. 302 Cod penal al Republicii Moldova (Iniţierea sau organizarea cerşetoriei)

reiese că făptuitorul iniţiază, organizează, recrutează, constrânge persoane pentru practicarea

cerşetoriei în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru alte persoane, un venit şi doreşte acest lucru.

10. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor conta justiţiei. În conţinutul legal al unor

infracţiuni contra justiţiei scopul este inclus ca element esenţial al laturii subiective, de care depinde

însăşi existenţa infracţiunii. Acest element este inclus intr-un şir de norme penale, cum ar fi

producerea ori ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte, cercetarea abuzivă

pentru obţinerea de declaraţii, tortura cu scopul de a obţine informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi,

de a intimida sau de a face presiuni, încercarea de a determina o persoană prin constrângere sau

corupere să dea declaraţii mincinoase.

Pentru celelalte infracţiuni contra justiţiei, scopul şi motivul săvârşirii lor nu servesc drept

condiţii pentru existenţa componentei de infracţiune, insă se pot lua în consideraţie la stabilirea

pedepsei. Codul penal al Republicii Moldova prevede ca element obligatoriu pentru latura

subiectivă a unor infracţiuni contra justiţiei, în afară de cele menţionate, şi alte motive şi scopuri,

cum ar fi, represiunea nedreaptă din interese materiale ori din alte interese personale, amestecul în

efectuarea urmării penale sau în judecarea cauzelor în scopul împiedicării aflării adevărului, sau de

a obţine adoptarea sau pronunţarea unei hotărâri nelegale etc.

Latura subiectivă a infracţiunilor contra justiţiei se caracterizează prin intenţie directă sau

indirectă. Actele comise din imprudenţă nu pot fi încriminate persoanei şi nu constituie infracţiuni

contra justiţiei. În toate cazurile de comitere a infracţiunii, infractorul prevede caracterul

socialmente periculos al faptei, doreşte sau admite comiterea faptelor şi, în unele cazuri, apariţia

urmărilor periculoase.

Includerea sintagmei „cu bună ştiinţă”, în calitate de element obligatoriu al laturii subiective a

unor infracţiuni contra justiţiei, este o garanţie care apără organele justiţiei de la tragerea lor la

răspundere penală în caz de greşeală, interpretării incorecte a împrejurărilor sau a legii. Lipsa

„bună ştiinţei” în acţiunile persoanelor transformă cele săvârşite în abatere disciplinară1.

La infracţiunea de atentare la viaţa judecătorului, a persoanei care efectuează urmărirea penală

ori contribuie la înfăptuirea justiţiei de la articolul 305 Cod penal al Republicii Moldova, latura

subiectivă se manifestă prin intenţie directă, iar scopul urmărit este de a împiedica, a zădărnici

activitatea persoanelor la înfăptuirea justiţiei ori a urmăririi penale.

Referitor la articolul 306 Cod penal al Republicii Moldova (Tragerea cu bună ştiinţă la

răspundere penală a unei persoane nevinovate), motivele sunt diverse, dar ele nu influenţează la

calificarea infracţiunii, scopul fiind de o minimă importanţă la calificarea infracţiunii2. Motivul şi

1 Здравомыслов В.В, Гришаев И.П., Советское уголовное право, Москва, 1988, с. 397. 2 Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации, Под. ред. Ю.М. Лебедева, Москва, 1997, с. 470.

Page 160: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

160

scopul pot fi luate în considerare ca circumstanţe atenuante la aplicarea pedepsei penale. Motivele

pot fi înţelegerea greşită a intereselor de serviciu, invidia, răzbunarea, ura naţională sau rasială1.

De asemenea, la articolul 308 Cod penal al Republicii Moldova (Reţinerea sau arestarea

ilegală), scopul şi motivul faptei de reţinere ilegală nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii

date. Astfel, motivele pot fi interese personale sau materiale (invidia, răzbunarea, înţelegerea greşită

a intereselor de serviciu etc.), dar nu sunt ca un element obligatoriu al laturii subiective pentru

survenirea răspunderii penale. Însă, interesul material şi alte interese personale ale făptuitorului

constituie o circumstanţă agravantă a reţinerii ilegale incriminate în alin. 3 al aceluiaşi articol.

La infracţiunea de la articolul 309 Cod penal al Republicii Moldova (Constrângerea de a face

declaraţii), acţiunea de constrângere trebuie să fie săvârşită cu scopul ca persoana audiată să facă

declaraţii, expertul – să tragă concluzii, iar traducătorul sau interpretul – să efectueze o traducere

sau interpretare incorectă.

Alt scop sau mobil al faptei de constrângere de a face declaraţii, nu are importanţă pentru

existenţa acestei infracţiuni. Astfel, motivele sunt diferite – interese de profit sau personale, îndemn

de carieră, înţelegerea greşită a intereselor de serviciu etc. Motivele nu sunt elemente obligatorii ale

laturii subiective, ele fiind luate în seamă numai la aplicarea pedepsei.

Privitor la infracţiunea de la articolul 311 din Codul penal al Republicii Moldova (Denunţarea

calomnioasă), latura subiectivă se realizează şi prin scopul de a-l învinui pe cineva pe nedrept de

săvârşirea unei infracţiuni. În aşa mod, motivul denunţării calomnioase are importanţă pentru

calificarea penală a faptei numai în cazul săvârşirii ei din interes material, prevăzut la alin. 2 art.

311 (denunţătorul intenţionează a folosi, a acapara averea persoanei denunţate în mod calomnios

sau a trage alte foloase materiale de pe urma condamnării persoanei nevinovate).

În cazul evadării din locurile de deţinere (art. 317 CP RM), scopul infracţiunii este sustragerea

de la privarea de libertate la care persoana a fost supusă legal. Motivul evadării nu are importanţă

pentru calificarea juridică a faptei, însă poate avea importanţă pentru individualizarea răspunderii

penale şi a pedepsei. Respectiv, la articolul 318 Cod penal al Republicii Moldova (Înlesnirea

evadării), scopul constă în dorinţa făptuitorului de a-l ajuta pe deţinut să evadeze. Alte scopuri şi

motivul înlesnirii evadării nu au importanţă pentru existenţa acestei infracţiuni.

11. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor săvârşite de persoane cu funcţie de

răspundere sau de persoane care gestionează organizaţiile comerciale obşteşti sau alte

organizaţii nestatale. Referindu-ne la o parte dintre categoriile de infracţiuni din acest capitol,

unde motivul şi scopul infracţiunii au o anume relevanţă la calificarea infracţiunii, susţinem că la

art. 324 Cod penal al Republicii Moldova (Coruperea pasivă), „latura subiectivă include şi voinţa

unui scop special urmărit de făptuitor şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea

1 Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, op. cit., p. 419.

Page 161: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

161

îndeplinirii unui act privitor la obligaţiile de serviciu ale celui, asupra căruia săvârşeşte actul de

corupere ori efectuarea unui act contrar obligaţiilor de serviciu”1. Iar la art. 325 Cod penal al

Republicii Moldova (Corupţia activă”, făptuitorul îşi dă seama că promite, oferă sau dă unui

funcţionar, unei persoane cu funcţie de răspundere bani, bunuri sau alte avantaje, săvârşind prin

această acţiune un act de corupere, doreşte producerea urmărilor periculoase pentru buna

desfăşurare a activităţii de serviciu şi pentru activitatea organelor autorităţilor publice.

În ceea ce priveşte infracţiunea de la art. 326 Cod penal al Republicii Moldova (Traficul de

influenţă), făptuitorul determină funcţionarul să facă sau să nu facă, să obţină sau să întârzie un act

ce intră în atribuţiile sale de serviciu, însă nu este necesar ca acest scop să fie realizat, fiind suficient

ca făptuitorul să-l fi urmărit sau acceptat la momentul primirii sau pretinderii unui bun sau avantaj.

La infracţiunea de la art. 327 Cod penal al Republicii Moldova (Abuzul de putere sau abuzul

de serviciu), motivul este un element obligatoriu al acestei infracţiuni şi poate fi material sau poate

urmări alt interes personal.

Prin interes material se înţelege ideea prin care făptuitorul urmăreşte scopul de a dobândi

bunuri materiale, bani sau alte avantaje patrimoniale în folosul său, prin îndeplinirea sau

neîndeplinirea abuzivă a atribuţiilor sale de serviciu, dacă aceasta nu cade sub incidenţa coruperii

pasive.

Prin alte interese personale se înţelege dorinţa făptuitorului de a avea alte avantaje,

nepatrimoniale, prestări, servicii, acceptare de funcţii sau protecţie de serviciu, susţinere

profesională sau de a-şi ascunde incompetenţa etc., dacă aceasta nu cade sub incidenţa coruperii

pasive.

Dacă, în urma abuzului de serviciu, a fost delapidată, prin înşelăciune sau abuz de încredere,

averea străină încredinţată pentru administrare făptuitorului, calificarea acţiunilor acestuia se va

face numai în baza art. 190, 191 şi 196 Cod penal al Republicii Moldova. Însă, dacă abuzul de

serviciu a fost săvârşit din motive de profit, dar nu a avut drept scop sustragere a patrimoniului,

acţiunea cade sub incidenţa prevederilor art. 327 CP RM.

De asemenea, considerăm că şi la art. 330 Cod penal al Republicii Moldova (Primirea de

către un funcţionar a recompensei ilicite), făptuitorul doreşte şi utilizează obligaţiunile sale de

serviciu pentru a primi recompense ilicite sau avantaje patrimoniale necuvenite şi prevede urmările

care survin şi se răsfrâng asupra activităţii normale a aparatului de stat.

În ceea ce priveşte infracţiunea de falsul în acte publice (art. 332 CP RM), de asemenea, este

obligatorie stabilirea motivului, care întotdeauna prezintă un interes material sau personal. Lipsa

motivului la săvârşirea faptei de fals în acte publice poate atrage doar răspunderea disciplinară a

1 Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, op. cit., p. 368.

Page 162: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

162

făptuitorului. Specific comentariului prevăzut la p. 6 art. 327, privitor la motivul săvârşirii

infracţiunii, interesul material şi interesul personal se aplică respectiv.

Forma de vinovăţie la toate infracţiunile care fac parte din infracţiunile de fals este intenţie

directă sau indirectă1. Nu numai faptele de fals propriu–zise se săvârşesc cu intenţie, ci şi faptele

derivate constituie infracţiuni numai dacă se săvârşesc cu intenţie2.

La unele infracţiuni, scopul cu care se comit este explicit, prevăzut de lege, ca o cerinţă

esenţială a laturii subiective, forma de vinovăţie, în cazul acestora, fiind intenţia directă. În aceste

situaţii, făptuitorul prevede că prin contrafacerea, alterarea unui obiect, înscris etc., acesta va avea

un conţinut care nu corespunde adevărului şi urmăreşte realizarea faptei în acest mod, producând,

implicit, stări de pericol, care constituie urmarea imediată a acţiunii. Faptele de alterare a

adevărului nu constituie infracţiuni, dacă sunt săvârşite din culpă (imprudenţă).

Mobilul infracţiunilor de fals poate fi, în cele mai multe situaţii, dorinţa obţinerii cu uşurinţă a

unor profituri materiale ridicate. Chiar dacă mobilul nu este cerut de lege pentru existenţa vreuneia

dintre aceste infracţiuni, identificarea şi probarea lui este deosebit de importantă în procesul de

individualizare a răspunderii penale, precum şi pentru luarea anumitor măsuri de siguranţă sau a

unor măsuri de prevenire3.

Determinarea scopului cu care se săvârşesc aceste infracţiuni, ca cerinţă a laturii subiective, va

ajuta la stabilirea formei de vinovăţie, ca fiind intenţia directă. Dar, chiar şi atunci când scopul nu

este prevăzut expres în textul de lege, el trebuie precizat, deoarece aceasta va ajuta la o corectă

individualizare a pedepsei.

Referitor la infracţiunea de luare de mită (art. 333 CP RM), persoana care gestionează

organizaţia comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală conştientizează şi doreşte să

primească ilicit de la o altă persoană, pentru acţiuni sau inacţiuni în sfera obligaţiunilor de serviciu,

un bun, un avantaj patrimonial sau un privilegiu. Iar la art. 334 (Darea de mită), mituitorul promite,

oferă, dă bani, bunuri, avantaje unui funcţionar, care gestionează o organizaţie comercială,

obştească sau altă organizaţie nestatală şi acesta conştientizează, urmăreşte şi doreşte rezultatul

scontat anume prin intermediul mituirii pentru acţiunile sau inacţiunile de serviciu ale mituitului.

Aşadar, pericolul sporit al luării de mită constă în aceea că vinovatul, adică persoana cu

funcţie de răspundere, săvârşeşte fapta intenţionat, urmărind conştient scopul de a aduce daună şi

creează posibilitatea reală de survenire a acestei daune. Deoarece luarea de mită prezintă prin sine

un mod special de abuz de serviciu cu interes acaparator, semnul subiectiv obligatoriu este motivul

1 Nistoreanu, Gheorghe, Boroi, Alexandru, op. cit., p. 372. 2 Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, op. cit., p. 462. 3 Nistoreanu, Gheorghe, Boroi, Alexandru, op. cit., p. 372.

Page 163: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

163

de acaparare1.

Scopul infracţiunii date este închipuirea consecinţelor dorite, spre a căror realizare tinde

persoana cu funcţie de răspundere. La rândul său, închipuirea despre rezultatul faptei infracţionale,

caracterizează gândirea, raţiunea acestuia.

Săvârşind această infracţiune, vinovatul înţelege că primeşte foloase ilegale pentru acţiunile

înfăptuite sau abţine înfăptuirea lor cu întrebuinţarea situaţiei de serviciu şi se străduie să primească

aceste foloase, urmând un interes acaparator. Când fapta se realizează prin mijlocitor, funcţionarul

trebuie să ştie că acţionează în numele său şi, cel puţin, să accepte anticipat aceasta.

Motivele dării de mită la calificarea infracţiunii nu influenţează. Ele întotdeauna poartă un

caracter antisocial. Persoana tinde sa-şi satisfacă interesele sale, să soluţioneze probleme concrete

atât pentru sine, cât şi pentru rudele sale pe cale infracţională, prin coruperea persoanei cu funcţii de

răspundere.

Nu se exclude componenţa de dare de mită şi în acele cazuri, când mituitorul se conduce de

interesele greşite de serviciu a organizaţiei sale. Pe această cale, subiectul poate să-şi realizeze

interesele dorite şi priorităţile personale, a rudelor sau cunoscuţilor. Persoana cu funcţie de

răspundere care propune subalternului mită pentru a realiza (pentru organizaţia, întreprinderea şi

instituţia dată) acţiunile sau inacţiunile dorite poartă răspundere ca mituitor.

Mituitorul poate acţiona din motiv de lăcomie, cointeresare personală, dar şi din considerentul

primirii unor foloase pentru organizaţiile de stat şi obşteşti.

Unele persoane cu funcţii de răspundere ce practică o activitate infracţională (sustrageri,

speculaţii) pentru atingerea scopului dorit – primirea unor venituri de înaltă calitate, a mărfurilor

deficitare, ajung până la coruperea altor persoane cu funcţii de răspundere.

În punctul 20 al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 11.03.1996

se menţionează că atunci când persoana primeşte de la mituitor bani sau alte valori, chipurile, de a

le transmite persoanei cu funcţii de răspundere ca mită şi, neavând intenţia de a proceda astfel, le

însuşeşte, fapta constituie componenţa infracţiunii de înşelare sau abuz de încredere.

Dacă această persoană, în scopul acaparării valorilor, instigă mituitorul la dare de mită,

acţiunile vinovatului, pe lângă înşelăciune, urmează a fi calificate ca instigare la dare de mită.

Acţiunile mituitorului, în aceste cazuri, trebuie calificate ca tentativă la darea de mită, indiferent de

faptul, dacă era numită concret persoana cu funcţii de răspundere căreia îi era destinată mita.

Motivele dării de mită nu influenţează la calificarea infracţiunii. Ele întotdeauna poartă un

caracter antisocial.

Mituitorul poate acţiona din motiv de lăcomie, cointeresare personală, precum şi din

considerentul primirii unor foloase pentru organizaţiile de stat şi obşteşti1.

1 Здравомыслов С., Уголовное право, Москва, 1995, с. 391.

Page 164: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

164

Autodenunţarea despre darea de mită sau despre mijlocirea mituirii adresată poliţiei,

procurorului, instanţei de judecată sau unui alt organ de stat, îl eliberează pe făptuitor de răspundere

penală, numai în cazul când el nu ştia despre faptul că organele de urmărire penală sunt la curent cu

infracţiunea săvârşită de el, indiferent de motivele de care s-a călăuzit petiţionarul.

Eliberarea mituitorului de răspundere penală din motivul extorcării mitei sau eliberarea

mituitorului sau mijlocitorului din motivul autodenunţării sale nu înseamnă lipsa componenţei

infracţiunii în acţiunile acestor persoane.

Nu are importanţă dacă mijlocitorul transmite obiectul mitei pentru o recompensă sau din alte

motive2.

Vinovatul mai poate săvârşi acţiunile de mijlocire atât în schimbul unei remunerări, cât şi din

alte motive: de rudenie, de prietenie, subordonare de serviciu etc.

La calificarea acestei infracţiuni nu contează dacă mijlocitorul a transmis personal banii

mituitului sau dacă a luat personal banii de la mituitor. Prin urmare, chiar dacă există două sau mai

multe persoane ce transmit mita una de la alta şi nu cunosc primul şi ultimul intermediar (nu cunosc

mituitorul sau mituitul), persoanele în cauză au calitatea de mijlocitor, cu condiţia că le este

cunoscută intenţia şi scopul transmiterii banilor. Aşadar, în unele cazuri (luarea de mită, darea de

mită) latura subiectivă a infracţiunii include şi cerinţa săvârşirii faptei într-un anumit scop.

În ceea ce priveşte infracţiunea de la art. 335 Cod penal al Republicii Moldova (Abuzul de

serviciu) şi infracţiunea de depăşire a atribuţiilor de serviciu (art. 336 CP RM), latura subiectivă se

realizează numai cu intenţie. Făptuitorul, prevăzând că aceasta atinge interesele publice sau legale

ale unei persoane, urmăreşte sau acceptă producerea acestui rezultat sau acesta acţionează sub

imperiul dorinţei de a depăşi limitele drepturilor şi obligaţiunilor sale, ceea ce aduce daune

considerabile interesului public sau drepturilor legale ale persoanelor, pe care el le prevede şi le

doreşte sau le acceptă. De altfel, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu

include vreun motiv sau scop special. De aceste împrejurări se va ţine însă seama la individualizarea

juridică a pedepsei3.

În legislaţia penală a României, mobilul îl constituie reaua voinţa, nepăsarea etc. Scopul

infracţiunii îl formează lezarea intereselor persoanei (rea-voinţa). La infracţiunea Abuzul în

serviciu, prin îngrădirea unor drepturi de la art. 316, se menţionează că mobilul este nepăsarea,

dispreţul pentru dreptul oricărui cetăţean, ura faţă de rasă, naţionalitate. Iar scopul acestei

infracţiuni nu prezintă importanţă. Tot aşa şi la infracţiunea de Abuz în serviciu contra intereselor

generale mobilul infracţiunii îl constituie dispreţul faţă de importanţa activităţii pe care o desfăşoară

1 Бюллетень Верховного Суда CCCР, №3, 1990. 2 Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, op. cit., p. 464. 3 Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, op. cit., p. 159.

Page 165: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

165

funcţionarul public. Scopul infracţiunii în cauză îl formează producerea unei dereglări în bunul mers

al unităţii în care îşi desfăşoară activitatea.

12. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra autorităţilor publice şi a

securităţii de stat. În situaţiile de trădare de Patrie (art. 337 CP RM), infracţiunea se săvârşeşte

întotdeauna cu intenţie directă, deoarece făptuitorul, prin acţiunile sale, urmăreşte un scop bine

determinat de a aduce daună suveranităţii, inviolabilităţii teritoriale sau securităţii de stat şi

capacităţii de apărare a Republicii Moldova. Pe când la infracţiunea de spionaj (art. 338 CP RM),

pentru existenţa laturii subiective, nu interesează mobilul faptei, adică ce anume l-a determinat pe

infractor să săvârşească infracţiunea şi nici scopul urmărit. Atât mobilul, cât şi scopul urmează a fi

reţinute pentru aprecierea periculozităţii pe care o prezintă făptuitorul şi individualizarea pedepsei.

La rândul său, la art. 343 (Diversiunea), în funcţie de scop se delimitează diversiunea de actul

de terorism (art. 278 CP RM). În cazul terorismului făptuitorul acţionează nu în scop de slăbire a

bazei economice ori a capacităţii de apărare a ţării, ci pentru a submina securitatea şi ordinea

publică, a intimida populaţia sau a impune autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite

decizii.

Totodată, la art. 349 Cod penal al Republicii Moldova (Ameninţarea sau violenţa săvârşită

asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria

obştească), motivul ameninţării poate fi diferit: nemulţumirea, răzbunarea, eschivarea de la

răspundere etc. Ameninţarea cu moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, fie cu

nimicirea bunurilor persoanelor menţionate în alin. 1 din motive personale, dar fără scop de sistare a

activităţii acestora, se va califica conform art. 155 Cod penal al Republicii Moldova.

Respectiv, la art. 361 (Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor

oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false), vânzarea documentului oficial nu

presupune numai vinderea acestuia altei persoane în schimbul unei plăţi, ci şi dăruirea ori

transmiterea lui în scopul achitării unui serviciu etc. Iar folosirea documentelor oficiale false, în

scop de sustragere a bunurilor, constituie o infracţiune de escrocherie şi nu necesită o calificare

separată.

13. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor militare. În ceea ce priveşte prevederile

art. 367 Cod penal al Republicii Moldova (Ameninţarea şefului), subalternul doreşte să-l

înspăimânte şi, prin aceasta, să influenţeze exercitarea de către el a obligaţiunilor de serviciu.

Motivul ameninţării constă în nemulţumirea subalternului de activitatea de serviciu a şefului militar

sau de unele acţiuni concrete de serviciu. De aceea nu va constitui infracţiunea dată ameninţarea cu

moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori cu aplicarea de lovituri în legătură cu

relaţiile ostile, care nu sunt condiţionate de obligaţiunile de serviciu ale şefului militar. Aceste

Page 166: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

166

acţiuni, după caz, pot fi calificate în temeiul art. 155 Cod penal al Republicii Moldova, dacă şeful a

fost ameninţat cu moartea sau cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Iar actele de violenţă săvârşite asupra şefului de la articolul 368 trebuie să fie săvârşite în

legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligaţiunilor de serviciu. Actele de violenţă săvârşite

asupra şefului din motive de gelozie, răzbunare sau alte motive ostile, personale, nelegate de

activitatea de serviciu a şefului, nu pot fi calificate în baza art. 368 CP RM.

În ceea ce priveşte infracţiunea de dezertare (art. 371 CP RM), latura subiectivă se

caracterizează prin intenţie directă şi cu scopul eschivării de la serviciul militar, de la pregătirea

militară obligatorie sau de la concentrări, scop realizat prin părăsirea unităţii militare, a centrului de

instrucţie sau a locului de serviciu de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrări, precum

şi prin intermediul neprezentării la serviciu sau la concentrare în cazurile permisiei din unitatea

militară sau din centrul de instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din concediu

sau dintr-o instituţie curativă etc.

Aşadar, scopul eschivării de la serviciul militar poate fi absenţa de la serviciul militar pentru o

anumită perioadă de timp sau absenţa definitivă de la serviciul militar, însă aceasta nu are relevanţă

la calificarea infracţiunii, aceste modalităţi de dezertare pot influenţa stabilirea pedepsei

făptuitorului.

Motivele care au servit drept imbold pentru absenţa samavolnică a militarului din unitatea

militară nu au relevanţă la calificarea infracţiunii, ele pot servi la individualizarea pedepsei. Acestea

pot fi diferite: nedorinţa de a suporta lipsurile şi greutăţile serviciului militar, frica în timpul de

război sau în condiţiile de luptă, nedorinţa de a exercita serviciul militar în anumite locuri concrete

etc. Astfel, vinovatul îşi dă seama că părăseşte în mod ilegal unitatea militară şi doreşte astfel să se

eschiveze de la serviciul militar. Scopul dezertării este eschivarea de la serviciul militar. Aşadar,

motivele pot fi diverse1.

De asemenea, şi la eschivarea de la serviciul militar (art. 372 CP RM), latura subiectivă se

caracterizează prin intenţie directă şi cu scopul (semn obligatoriu al acestei componenţe de

infracţiune) eschivării temporare sau permanente de la exercitarea serviciului militar.

În aceeaşi ordine de idei, la art. 379 (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a patrimoniului

militar) scopul şi motivul nu au relevanţă la calificarea infracţiunii. Totuşi, dacă infracţiunea a fost

săvârşită cu scopul slăbirii bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, acţiunile făptuitorului

vor fi calificate în temeiul art. 343 CP RM ca diversiune şi calificarea, în baza art. 379 CP RM nu

va fi necesară.

Astfel, vinovatul înţelege că prin acţiunile sale deteriorează sau distruge patrimoniul militar şi

doreşte ca acest patrimoniu să fie distrus sau deteriorat. Motivul infracţiunii poate fi insatisfacţia de

1 Macari, Ivan, Dreptul penal al Republicii Moldova, Partea specială, Chişinău, Ed. CE USM, 2003, p. 249.

Page 167: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

167

serviciu, răzbunarea pe şef, intenţiile huliganice etc. Distrugerea sau deteriorarea patrimoniului

militar, în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a Republicii Moldova, trebuie

calificată ca diversiune (art. 343 CP RM).

La rândul său, scopul poate fi lipsa de curaj, frica de moarte etc. Aceleaşi acţiuni, săvârşite cu

scopul de a ajuta inamicul, alcătuiesc Trădarea de Patrie (art. 377 CP RM).

Credem că este relevant să specificăm faptul că la art. 385 (Predarea sau lăsarea mijloacelor

de război inamicului), predarea (dacă este intenţionată) de către şef al forţelor militare ce i-au fost

încredinţate, precum şi lăsarea, nejustificată de situaţia de luptă, a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă

şi a altor mijloace de război inamicului, cu scopul de acordare de ajutor unui stat străin la

înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova şi de slăbire a capacităţii de

apărare a ţării, constituie infracţiunea prevăzută de art. 337 CP RM – Trădare de Patrie.

Respectiv, la art. 386 (Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu

arma), motivele pot fi diverse: frica, laşitatea etc. Însă, dacă se va constata că militarul a părăsit

câmpul de luptă în timpul luptei cu scopul de a ajuta duşmanul, acţiunile lui vor fi calificate în

temeiul art. 337 CP RM (Trădare de Patrie).

În cazul infracţiunii de la art. 387 CP RM (Predarea de bunăvoie în prizonierat), motivul poate

fi, de asemenea, frica, laşitatea etc. Predarea benevolă în prizonierat cu scopul de a ajuta inamicul,

de exemplu, de a se înrola în forţele lui armate, de cercetare, constituie componenţa de infracţiune

prevăzută de art. 337 CP RM ca trădare de Patrie, prin trecerea de partea duşmanului, iar calificarea

suplimentară în baza art. 387 CP RM (Predarea de bunăvoie în prizonierat), nu va mai fi una

necesară.

Analizând infracţiunea de la articolul 388 CP RM (Acţiunile criminale ale militarilor aflaţi în

prizonierat), constatăm că făptuitorul înţelege caracterul acţiunilor sale şi e conştient că pricinuieşte

daune Republicii Moldova sau statelor aliate cu ea şi, totuşi, participă la aceste lucrări. Astfel,

motivele infracţiunii pot fi diferite: dorinţa de a-şi uşura condiţiile aflării în prizonierat, de a-şi

îmbunătăţi condiţiile de trai sau materiale, de a primi raţie alimentară suplimentară, mai multă

libertate de deplasare etc.

În cazul în care militarul participă benevol la lucrările de importanţă militară sau la alte lucrări

cu scopul de a slăbi capacitatea de apărare a Republicii Moldova, acţiunile făptuitorului urmează a

fi calificate în temeiul art. 337 CP RM – Trădare de Patrie.

Dacă violenţa sau comportamentul crud a fost dictat de relaţiile duşmănoase dintre făptuitor şi

victimă, din motive personale, componenţa infracţiunii prevăzută de art. 388 CP se exclude.

Motivele infracţiunii pot fi diferite: dorinţa de a căpăta încrederea şi susţinerea administraţiei, de a

demonstra administraţiei străduinţa şi loialitatea sa, de a-şi păstra poziţia sa de superior etc. Prin

săvârşirea de către un militar aflat în prizonierat a unor acţiuni în dauna altor prizonieri de război

Page 168: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

168

din interes material sau pentru a-şi asigura o comportare indulgentă din partea inamicului, faptă

prevăzută de art. 388 alin. 3 Cod penal al Republicii Moldova, se înţeleg denunţurile despre încăl-

carea regimului de către unii prizonieri, luarea de la ei a raţiei alimentare, a unor obiecte, a hainelor,

încălţămintei, forţarea lor de a îndeplini lucrul altor persoane etc. Motivul infracţiunii îl constituie

interesul material, iar scopul, în unele cazuri, constă în a-şi asigura o comportare indulgentă din

partea inamicului.

Vinovatul îşi dă seama că în mod vădit încalcă cerinţele jurământului militar şi obligaţiunile

ostaşilor Forţelor Armate ale Republicii Moldova şi doreşte ca acestea să nu fie respectate. În cazul

în care vinovatul, cetăţean al Republicii Moldova, acordă inamicului ajutor din motive de duşmănie

împotriva Republicii Moldova, fapta va fi pedepsită conform prevederilor art. 337 CP RM (Trădare

de Patrie).

Şi la infracţiunea de la articolul 389 CP RM (Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă) latura

subiectivă se exprimă prin intenţie directă, deoarece scopul însuşirii bunurilor pe nedrept, deşi nu

este expres prevăzut în lege, rezultă implicit din noţiunea de jefuire.

14. Motivul şi scopul infracţiunii în sistemul de drept comparat şi cel de drept comun.

Deseori, atât sub aspect teoretic, cât şi practic apare întrebarea dacă persoana intervine în sfera

intereselor altei persoane în mod voluntar sau involuntar. Probabil că ar putea fi mai grav cazul în

care o asemenea intervenţie este intenţionată, decât dacă aceasta este din culpă, însă motivele finale

ale făptuitorului de a săvârşi unele fapte nu se referă nici la gravitatea celor săvârşite, nici la gradul

răspunderii. Aceeaşi abordare se aplică şi în privinţa infracţiunilor patrimoniale, precum şi cu

referire la alte categorii de infracţiuni.

Aşadar, motivul şi scopul infracţiunii au un rol decisiv în cazul diverselor infracţiuni, inclusiv

în cazul infracţiunilor prevăzute de legislaţia penală a diferitor ţări.

Abordarea americană modernă a omorului ia în considerare, spre exemplu, motivele,

premeditarea şi deliberarea în cazul omorului din interes material. Pentru legislaţia statelor

americane a devenit un lucru ordinar calificarea atacurilor din motive rasiale ca fiind săvârşite în

circumstanţe agravante, apreciindu-se în acest sens că infractorul nu numai că cauzează prejudicii

fizice sau psihice victimei, dar exprimă insulta materializată prin expresii de ură faţă de grupul

căruia aceasta aparţine1.

În ceea ce priveşte practicile sado-masochiste, regula generală potrivit căreia consimţământul

nu justifică atentarea la inviolabilitatea fizică are excepţii, aplicate în cazurile în care persoana care

1 Schur, Edwin, Bedan, Hugo, Victimless crimes: Two sides of a controversy, New-York, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, 1984, p. 54-57.

Page 169: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

169

încalcă această inviolabilitate are scopuri sadice, iar persoana care consimte la aceste acţiuni obţine

plăceri masochiste1.

Referitor la infracţiunile de trădare, în dreptul comun, aceasta reprezintă trecerea de partea

inamicului, acordarea de ajutor şi servicii acestuia.

Aşadar, aceste motive îndeplinesc diferite funcţii. Ele agravează acţiunile criminale

intenţionate (omuciderea, infracţiuni din ură), extind sfera excepţiilor (practicile sado-masochiste),

asigură condiţiile minime pentru tragerea la răspundere (trădarea). Sau cel puţin, relele motive

reprezintă temeiuri ale unor acţiuni care plasează făptuitorul într-o perspectivă negativă. Infractorul

nu numai că încalcă interesele ocrotite ale victimei atacului său, dar şi se manifestă drept individ

care poate să acţioneze din motive josnice2.

Dreptul penal german face o deosebire clară între omorul simplu (fără premeditare) şi omorul

grav (săvârşit cu rea-intenţie, gândită din timp), parţial, în funcţie de faptul dacă ucigaşul a acţionat

având sau nu motive pentru aceasta3.

Cu cât mai mult ne concentrăm atenţia asupra intenţiilor şi motivelor comportamentului

criminal, cu atât mai mult apar temeiuri de a crede că simplul conţinut al acestor „stări mintale” ale

făptuitorului şi atitudinea sa faţă de consecinţele acţiunilor sale îl pun în situaţia celui vinovat şi îl

fac pasibil de pedeapsă. Rezultă, astfel, că intenţia şi motivul reprezintă esenţa infracţiunii, iar

acţiunile prejudiciabile subsecvente confirmă, în principal, slăbiciunea stării mintale a făptuitorului.

3.3 MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIUNII ÎN CADRUL ALTOR INSTITUŢII ALE

DREPTULUI PENAL

1. Motivul şi scopul infracţiunii în cadrul participaţiei penale. Ori de câte ori o infracţiune

este săvârşită prin activitatea mai multor persoane, care s-au înţeles în mod expres sau tacit în acest

scop, înainte sau în timpul comiterii ei, există o participaţie penală, adică, se susţine că înţelegerea

este condiţia de bază a participaţiei 4.

Potrivit unor autori5, participaţia constă în săvârşirea în comun de către două sau mai multe

persoane a uneia şi aceleiaşi infracţiuni, atunci când organizatorul, complicele şi instigatorul îşi dau

seama despre caracterul infracţional al acţiunilor autorului. Acolo unde lipsesc aceste trăsături

caracteristice, lipseşte şi participaţia penală. Nu întotdeauna este necesar ca toţi participanţii să

cunoască despre activitatea infracţională a altora. De exemplu, pentru existenţa participaţiei penale 1 Lopez, Mira J., Manuel de psychologie juridique, Paris, Ed. „PUF”, 1959, p. 61. 2 Fletcher, George P., Dolea, Igor, Blănaru, Dragoş, Concepte de bază ale justiţiei penale (Douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţiei penale), Chişinău, Ed. „ARC”, 2001, p. 138. 3 Ibidem. 4 Papadopol V., Principii de drept, Bucureşti, 1958, p. 564; Лаптев A., Соучастие в советском уголовном праве // Советская юстиция, № 23-24, Москва, 1938, с. 13; Шнайдер М., Соучастие по советскому уголовному праву, Москва, 1958, с. 17; Pavel D., op. cit., p. 356; Таганцев Н., op. cit., p. 55. 5 Транин А.Н., op. cit., p. 267.

Page 170: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

170

nu e necesar ca complicele să cunoască despre activitatea infracţională a organizatorului şi

instigatorul – despre activitatea infracţională a complicelui. În acest caz, pericolul social se exprimă

prin aceea că acţiunile tuturor sunt legate de activitatea autorului. Nu se consideră, de asemenea,

participaţie, dacă autorul nu este informat despre ajutorul celorlalţi participanţi, dar ei nu ştiu despre

activitatea autorului. Dar dacă măcar unul dintre ei ştia despre activitatea autorului, numai în acest

caz se afirmă că există participaţie.

Aşadar, participaţia poate fi şi fără înţelegere prealabilă. Mai mulţi autori1 au o concepţie

apropiată şi consideră că pentru realizarea legăturii subiective nu este necesară o înţelegere

prealabilă. Deci, legătura dintre participanţi nu poate genera concluzia că există o vinovăţie comună

a acestor persoane, fiindcă vinovăţia este strict individuală, proprie fiecărui participant, condiţie

indispensabilă răspunderii penale individuale. Într-un sens apropiat aceleiaşi concepţii, s-a mai

susţinut că ceea ce îmbină organic diferite forme de contribuţie personală la săvârşirea unei

infracţiuni este voinţa infractorilor de a realiza împreună o anumită faptă, voinţa lor comună, chiar

dacă sub raportul motivaţiei fiecăruia dintre participanţi vor exista deosebiri2.

De aceea, şi existenţa participaţiei proprii implică cu necesitate săvârşirea faptei cu aceeaşi

formă de vinovăţie de către participanţi3. Or, în aşa fel, în literatura de specialitate4, s-a arătat că sub

aspect subiectiv existenţa şi caracterul participaţiei penale sunt determinate de existenţa unei duble

legături psihice între participanţi: pe de o parte, voinţa lor comună de a coopera la săvârşirea

aceleiaşi infracţiuni, iar, pe de altă parte, scopul sau rezultatul comun urmărit de participanţi prin

săvârşirea faptei.

În cazul participaţiei trebuie să existe o intenţie comună, pentru ca infracţiunea să fie

calificată, dar nu-i neapărat ca motivele şi scopul să fie la toţi acelaşi5. În acest context, motivul şi

scopul săvârşirii infracţiunii este necesar numai atunci când este indicat de legislator, ca semne

distinctive necesare ale normei de drept penal. În acest caz, participant la infracţiune este considerat

acela, care ştia despre prezenţa acestor scopuri şi motive şi înfăptuia, în mod conştient această

acţiune. Nu interesează, sub aspectul îndeplinirii condiţiei subiective a participaţiei, dacă

participanţii au fost influenţaţi de acelaşi mobil şi au urmărit acelaşi scop ori au fost impulsionaţi de

mobiluri sau scopuri diferite. În cazul infracţiunilor cu dol specific (intenţia calificată prin scop ori

mobil) va fi suficient, pentru existenţa participaţiei proprii, ca numai unul dintre participanţi să fi

acţionat sub influenţa mobilului sau scopului cerut de lege. În acelaşi sens, se mai constată că la

săvârşirea infracţiunilor, în componenţa cărora se cere un scop special ori mobil special, pentru

existenţa participaţiei este necesar, ca persoanele care săvârşesc împreună infracţiunea, să acţioneze 1 Pavel D., op. cit., p. 356. 2 Dongoroz, Vintilă ş.a. op. cit., p. 182. 3 Dungan, Petre, Participaţia improprie în dreptul penal româm, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 2001, p. 64. 4 Dongoroz, Vintilă ş.a. op. cit., p. 235-236. 5 Basarab, Matei, op. cit., p. 448.

Page 171: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

171

din acelaşi mobil şi să urmărească scopul prevăzut de lege, deoarece toţi participă la săvârşirea

aceleiaşi infracţiuni. Autorii consideră că toţi participanţii trebuie să fi cunoscut mobilul şi scopul,

chiar dacă numai unul dintre ei l-ar fi urmărit1. Înţelegerea despre săvârşirea infracţiunii în comun

ori punerea la cunoştinţă despre intenţia infracţională a autorului nu înseamnă şi o coincidenţă

obligatorie a mobilului şi scopului, cu privire la toţi participanţii.

De exemplu, instigatorul, din motiv de răzbunare, îi plăteşte bani ucigaşului, iar acesta omoară

din interes material. Ei toţi tind obţinerea unei urmări infracţionale ori acceptă survenirea acesteia.

Însă, la săvârşirea acelor infracţiuni, în componenţa cărora se cere un scop special ori mobil special,

pentru existenţa participaţiei este necesar ca persoanele care săvârşesc împreună infracţiunea să

acţioneze din acelaşi mobil şi să urmărească scopul prevăzut de lege, deoarece toţi participă la

săvârşirea aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, la furt, sustragerea bunului mobil trebuie să se facă „în

scopul însuşirii pe nedrept (art. 249 alin. 1 Cod penal român)2. Credem că aşa ar fi şi cazul

motivului şi scopului la participaţia infracţiunilor complexe, de exemplu, la infracţiunea de tâlhărie

(art. 252 Cod penal român), cel care săvârşeşte numai ameninţare sau violenţă, trebuie să fie

conştient că aceasta constituie o acţiune destinată să înfrângă rezistenţa victimei, pentru ca o altă

persoană să-i poată lua bunurile, şi acţionează tocmai în acest scop. Desigur, în acest caz, şi cel care

urmează să-i ia bunurile cunoaşte că ameninţarea sau violenţele au fost exercitate pentru ca el să le

poată lua. Dacă nu ar şti că acestea au fost comise în acest scop, cel care ar lua bunurile ar comite

doar un furt, deoarece ar lipsi legătura subiectivă dintre făptuitori.

Tocmai de aceea, scopul şi motivele infracţiunii joacă un rol foarte important la aprecierea

problemei participaţiei penale, care nu constituie o simplă cumulare de activităţii din partea

participanţilor, dar şi o coeziune psihică a acestora3. Înţelegerea despre săvârşirea infracţiunii în

comun ori înştiinţarea despre intenţia infracţională a autorului nu înseamnă şi o coincidenţă

obligatorie a mobilului şi scopului cu privire la toţi participanţii. În doctrina penală s-au exprimat

păreri în legătură cu această problemă. Unii autori4 sunt de părerea că este suficient ca oricare

participant să fi acţionat din acel mobil pentru a se realiza conţinutul infracţiunii şi să fi urmărit

scopul respectiv.

Totodată, mai există opinia că toţi participanţii trebuie să fi cunoscut mobilul şi scopul, chiar

dacă numai unul dintre ei l-ar fi urmărit. În privinţa instigării şi a complicităţii, acestea sunt

posibile doar la fapta la care s-a instigat ori la care s-a dat ajutorul cu intenţie (fapta iniţială)5. În

ceea ce ne priveşte împărtăşim acest punct de vedere. Răspunderea penală şi civilă a complicelui

este angajată în limitele faptelor proprii, el nu răspunde pentru întregul prejudiciu produs de autor în 1 Vasiliu T. ş. a. Codul penal, Comentat şi adnotat, Bucureşti, 1972. 2 Ulianovschii, Xenofon, op. cit., p. 12 3 Ильин Е.П., Сущность и структура мотива // Психологический журнал, № 2, Москва, 1995, c. 27. 4 Dongoroz ,Vintilă, op. cit., p. 492. 5 Vasiliu T., op. cit., 1972, p. 149.

Page 172: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

172

colaborare cu alţi complici. Însă, existenţa legăturii subiective între participanţi nu poate duce la

concluzia că există o vinovăţie comună a acestora, fiindcă vinovăţia este strict individuală, proprie

fiecărui participant, condiţie indispensabilă răspunderii penale individuale. Hotărârea de a acţiona

împreună în scopul săvârşirii de infracţiuni implică, în cazul formelor de pluralitate infracţională,

rezoluţia de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea acelor infracţiuni ...1.

Favorizarea infractorului sub raportul elementului subiectiv se comite fie cu intenţie directă

sau eventuală, care este caracterizată prin scopul urmărit sau acceptat, prin îngreunarea sau

zădărnicirea urmăririi penale, a judecăţii sau executării pedepsei, fie asigurarea pentru infractor a

folosului sau a produsului infracţiunii; rea-credinţa favorizatorului implică, pe de o parte, ştiinţa de

a săvârşi o infracţiune, iar, pe de altă parte, reprezentarea că ajutorul se prestează unui infractor cu

scopul de a compromite opera de înfăptuire a justiţiei penale.

2. Motivul şi scopul infracţiunii şi individualizarea pedepsei penale. În doctrina penală

există o unitate de opinii în ceea ce priveşte incidenţa mobilului şi a scopului în criteriile generale

de individualizare a pedepsei. Astfel, în legătură cu mobilul, s-a apreciat că acesta serveşte

întotdeauna la determinarea periculozităţii infractorului şi la stabilirea măsurii de apărare socială

adecvată acestei periculozităţii. În ce priveşte scopul, în toate cazurile, cunoaşterea acestuia este

deosebit de utilă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei, pentru cunoaşterea

periculozităţii infractorului şi pentru stabilirea măsurii de apărare socială adecvată.

Astfel, în art. 88 Cod penal român sunt indicate împrejurările care constituie circumstanţe

atenuante, legale. La art. 88 lit. a) şi b) se reţin două circumstanţe atenuante, şi anume depăşirea

limitelor legitimei apărări şi depăşirea limitelor stării de necesitate. La depăşirea limitelor legitimei

apărări, foarte important este mobilul pentru a stabili diferenţa între excesul justificat şi excesul

scuzabil. Nu reluăm discuţia, ci doar consemnăm că aici mobilul poate fi considerat drept o

circumstanţă atenuantă în măsura în care el stă la baza unui exces scuzabil de legitimă apărare.

Problema se pune în aceeaşi termeni şi în privinţa depăşirii limitelor stării de necesitate.

De asemenea, la art. 88 lit. a) se reţine drept circumstanţă atenuantă legală provocarea şi,

respectiv, săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o

provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii

persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Din examinarea textului citat rezultă că, în afara unor

condiţii exterioare subiectului, a căror analiză nu interesează aici, pentru a se putea reţine scuza

provocării, trebuie îndeplinită şi o condiţie legată de atitudine psihică a persoanei provocate.

Aceasta trebuie să se fi aflat la momentul comiterii faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau

emoţii. Cu alte cuvinte, riposta persoanei provocate trebuie să reprezinte o reacţie afectivă,

1 Garcon E., Code penal annote, Vol. I, Paris, 1952, p. 929; Papandopol V., Popovici M., Repertoriu alfabetic de practică judicară în materie penală pe anii 1976-1980, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1982, p. 37.

Page 173: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

173

emoţională, bazată pe o arie relativ restrânsă de mobiluri: durere, furie, indignare, revoltă. În aceste

împrejurări considerăm că şi starea de provocare se poate caracteriza prin mobiluri particulare, iar

analiza acestora poate să contribuie la reţinerea sau, după caz, la respingerea scuzei provocării.

Circumstanţele agravante legale sunt stabilite de legiuitor în articolul 89 alin.1 Cod penal

român. Printre cele opt împrejurări, care, potrivit legii, constituie circumstanţe agravante se prevede

şi săvârşirea infracţiunii din motive josnice. Iar, la rândul său, în această categorie de motive

josnice, pot fi incluse o serie de mobiluri, cum ar fi cupiditatea, invidia, ura, răzbunarea, răutatea

etc. După cum s-a arătat în doctrină, „în practică această agravantă este foarte rar întâlnită, iar faţă

de generalitatea formulării legale se poate afirma că motivele josnice ar putea funcţiona mai mult ca

circumstanţe judiciare”1.

Astfel, putem conchide că, la aprecierea şi calificarea corectă şi adecvată a infracţiunii,

precum şi la individualizarea corectă a răspunderii şi la aplicarea corespunzătoarea a pedepsei

penale, importantă este şi aprecierea mobilurilor sau scopurilor infracţiunilor ca şi celelalte

elemente subiective ale infracţiunii.

1 Bulai, Costică, op. cit., (2), p. 126.

Page 174: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

174

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Rezultatele obţinute în urma investigaţiilor efectuate constau în:

1. Aprecierea faptului că ansamblul de raporturi psihice ale subiectului infracţiunii caracterizează

o dimensiune mai complexă, mai amplă – latura subiectivă a infracţiunii, în care se include atât scopul,

cât şi motivul, ca subelemente ale ei, iar între vinovăţie şi latura subiectivă a infracţiunii există o

legătură de tipul parte-întreg, fără ca acestea să se identifice totalmente.

2. Determinarea faptului că motivul infracţional reprezintă un factor psihic afectiv, deseori

iraţional şi, de regulă, inconştient, care determină subiectul să acţioneze, în timp ce scopul este un factor

psihic conştient şi raţional, care constă în reprezentarea de către subiect a obiectivului pe care îl

urmăreşte prin realizarea actului penal condamnabil.

3. Definirea juridico-penală a noţiunii de motiv şi scop al infracţiunii prin prisma reglementărilor

naţionale ale Republicii Moldova, României şi a altor ţări, precum şi determinarea locului elementelor

respective în structura laturii subiective a conţinutului infracţiunii, elucidându-se, de asemenea, cazurile

când acestea sunt considerate calificate, adică obligatorii pentru existenţa componenţei de infracţiune.

4. Relevarea interdependenţei dintre personalitatea infractorului şi motivaţia infracţională, ca fază

distinctă a mecanismului delincvent, relevându-se faptul că la baza apariţiei motivelor, inclusiv a celor

criminale, se află necesităţile, interesele emoţiile şi orientările, care, la rândul său, constituie nişte

elemente importante ale personalităţii, inclusiv ale infractorului.

5. Elucidarea coraportului dintre procesele psihice ale motivului şi scopului infracţiunii,

evidenţiindu-se, totodată, importanţa aprecierii scopului în cazul diferitor tipuri şi categorii de

infracţiuni din legislaţia penală a Republicii Moldova şi în dreptul penal comparat.

6. Reliefarea problemelor juridico-penale privind răspunderea pentru infracţiunile cu motive şi

scopuri calificate, fiind stabilite şi concretizate anumite criterii de apreciere şi calificare a acestora în

legislaţia penală a Republicii Moldova şi României.

7. Proliferarea ideii că la aprecierea şi calificarea corectă şi adecvată a infracţiunii, precum şi la

individualizarea corectă a răspunderii şi aplicarea corespunzătoarea a pedepsei penale, importantă este şi

aprecierea mobilurilor sau scopurilor infracţionale, ca şi celelalte elemente subiective ale infracţiunii.

8. Determinarea locului şi rolului motivului şi scopului infracţional în cadrul altor instituţii ale

dreptului penal, cu referire la participaţia penală şi individualizarea pedepsei penale, constatându-se că

în cazul participaţiei trebuie să existe o intenţie comună, pentru ca infracţiunea să fie calificată, nefiind

obligatoriu ca motivele şi scopul să fie la toţi acelaşi. Iar în legătură cu individualizarea pedepsei, s-a

apreciat că motivul şi scopul servesc întotdeauna la determinarea periculozităţii infractorului, gradului

prejudiciabil al faptei şi la stabilirea măsurii de pedeapsă adecvate acestei periculozităţii.

Page 175: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

175

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

În baza cercetărilor realizate au fost făcute următoarele concluzii, propuneri şi recomandări

pentru perfecţionarea cadrului normativ şi a sistemului de combatere a fenomenului criminal:

1. În baza generalizării opiniilor din literatura de specialitate, precum şi a prevederilor legislaţiei

penale naţionale şi a altor state considerăm că noţiunea juridico-penală şi criminologică a motivului

şi scopului infracţiunii trebuie să conţină şi să reiasă din următoarele trăsături caracteristice: a)

motivul şi scopul infracţiunii sunt subelemente sau semne facultative ale laturii subiective a

infracţiunii, iar în ipoteza în care acestea sunt stipulate în norma de incriminare ele devin

obligatorii; b) conduita criminală se compune din secvenţe de acte afective şi raţionale, într-o

combinaţie complexă, iar în consecinţă, pentru perceperea conduitei criminale, trebuie să se ţină

seama atât de explicaţiile de tip cauzal, care pun accentul pe acţiunea factorilor psihici de natură

afectivă (mobil), cât şi de explicaţiile de tip non-cauzal, care se bazează pe intervenţia factorilor

psihici de ordin raţional (scop). De aici rezultă că motivul si scopul reprezintă factori psihici

distincţi, iar sesizarea acestei distincţii este necesară pentru explicarea conduitei infracţionale; c) în

faza deliberării (lupta motivelor) se poate vorbi despre o confruntare a mobilurilor infracţiunii, care

nu ar avea sens dacă acestea ar fi de natură morală sau infracţională. Ele, la rândul lor, constituie un

rezultat al confruntării ideilor infracţionale ce apar în raţiunea infractorului, fără a se identifica cu

acestea şi constituie un grad mai superior de formare a traseului infracţional din faza internă, însă

nu se confundă cu motivul infracţiunii, ci îl precedă şi îl generează.

2. Relevând elementele mecanismului infracţional, considerăm că acesta ar include o serie de

elemente constitutive: necesitate – interes – motiv –scop – deliberare – luarea deciziei – realizarea

intenţiei criminale. Fiecare element al mecanismului infracţional este determinantul elementului

următor, el însuşi fiind generat de elementul precedent. Totuşi, anume interesul constituie elementul

care conferă comportamentului uman un conţinut social, pozitiv sau negativ, inclusiv infracţional,

în funcţie de orientarea lui socială.

3. Mobilul criminal reprezintă un factor psihic afectiv, întotdeauna iraţional şi, de regulă,

inconştient, care determină persoana să acţioneze prin comiterea unei infracţiuni.

4. Scopul infracţional este un factor psihic conştient şi raţional, care constă în reprezentarea de

către subiect a obiectivului pe care îl urmăreşte prin realizarea actului infracţional.

5. De rând cu mobilul şi scopul, în conduita criminală, în unele cazuri apare şi un factor psihic

intermediar – motivul. Motivul este acel factor psihic conştient şi raţional, prin care subiectul îşi

justifică propria acţiune, în raport cu resorturile acesteia (mobilul) sau în raport cu rezultatul urmărit

(scopul). Fiind strâns legat de mobil şi scop, motivul este uneori utilizat în locul acestor noţiuni.

Page 176: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

176

Plecând de la termenul motiv, în psihologia şi criminologia contemporană este frecventă şi noţiunea

mai largă de motivaţie, prin care se desemnează ansamblul proceselor psihice care însoţesc conduita

umană şi, respectiv, cea infracţională. Dacă în explicaţiile cu caracter general privind

comportamentul, noţiunile de motiv şi motivaţie pot prezenta o oarecare utilitate, ele se dovedesc

insuficiente într-o analiză a conduitei umane concrete. Pentru o asemenea analiză trebuie să

conteze, în mod obligatoriu, mobilul şi scopul, deoarece motivul nu poate avea o existenţă

independentă, el trebuie să se raporteze la mobil ori la scop. Această constatare este valabilă cu atât

mai mult în cazul conduitei infracţionale, care reprezintă un comportament atipic, deoarece

problema mobilului apare, mai ales, în cazul comportamentelor atipice, contrare cadrului normativ.

6. Dintr-o perspectivă criminologică, motivului infracţional i s-a dat o definire mai largă, prin

care s-a apreciat că acesta constituie un produs survenit în urma influenţei unor raporturi sociale sau

prin experienţa de viaţă a infractorului, fiind, de fapt, acel imbold interior prin care se reflectă unele

raporturi personale faţă de ceea spre ce este orientată fapta infracţională.

7. Dirijarea acţiunii în raport de scop, inclusiv cel infracţional, intervine în două momente: a) în

faza internă, când autorul îşi propune realizarea unui anumit scop, alegându-şi mijloacele necesare

şi evaluând, totodată, modul de derulare a acţiunii; b) în faza externă, autorul trece la transpunerea

faptică a planului. Prin urmare, chiar dacă scopul urmărit era licit, mijloacele alese pentru realizarea

scopului sau efectele survenite concomitent cu desfăşurarea acţiunii pot antrena fapte în domeniul

dreptului penal.

8. Motivului şi scopului infracţiunii le sunt caracteristice următoarele funcţii: a) imprimă faptei

relevanţă penală şi ajută la delimitarea infracţiunilor de faptele nepenale; b) ajută la delimitarea

infracţiunilor; c) includerea motivului şi scopului infracţiunii în dispoziţia normei de incriminare

poate determina agravarea răspunderii penale; d) fiind în calitate de semne facultative ale

conţinutului normativ, motivul şi scopul pot fi luate în consideraţie de către instanţa de judecată

drept circumstanţe atenuante sau agravante la individualizarea pedepsei penale.

9. Distincţia clară între motiv şi scop nu presupune o separare rigidă în planul realităţii psihice

care însoţeşte declanşarea şi realizarea faptei infracţionale. În contextul unei clarificări de concept,

analiza atentă a scopului permite sesizarea complexităţii atitudinii psihice a infractorului. Astfel,

scopul poate fi imediat sau îndepărtat şi, la rândul său, generat de un motiv sau, dimpotrivă, să

declanşeze un motiv. Interferenţa acestor factori psihici peste de natură să prezinte o configuraţie

tipică (motiv-scop-infracţiune) sau atipică (scop-motiv-infracţiune), iar ponderea lor în pregătirea,

declanşarea şi finalizarea faptei infracţionale diferă de la caz la caz.

10. Motivul sau scopul infracţiunii nu trebuie confundate cu intenţia infracţională. Or, intenţia

presupune voinţa de a comite infracţiunea, pe când scopul ori mobilul infracţiunii - cauzele prin

care se voieşte să se comită aceasta. Între scop şi intenţie – ca factori psihologici - există o

Page 177: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

177

interdependenţă organică. Prezenţa scopului special în latura subiectivă a unei infracţiuni concrete

invocă prezenţa unei orientări precise a conduitei infracţionale, care, în această ipoteză, apare nu ca

scop în sine, ci ca mijloc de atingere a acelui rezultat pe care îl reprezintă scopul. Acest rezultat, ca

şi fapta şi urmarea prejudiciabilă înseşi, privite ca mijloace de atingere a scopului trasat, sunt dorite

de către infractor. Astfel, este corect de a afirma că scopul special al infracţiunii este compatibil

numai cu intenţia directă. Nici infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă şi nici infracţiunile

imprudente nu pot include în conţinutul lor un scop special.

11. Cât priveşte problema „realizării parţiale a scopului”, remarcăm aspectele de certă

aplicabilitate practică ale interdependenţei dintre scopul infracţiunii şi obiectul infracţiunii. Astfel,

este deosebit de dificilă determinarea structurii şi conţinutului obiectului juridic special în cazul

infracţiunilor complexe. În asemenea cazuri nu ar fi raţional să încadrăm cele săvârşite în funcţie de

reprezentările subiective ale persoanei infractorului, precum şi coraportul dintre obiectul juridic

principal al infracţiuni şi obiectul juridic facultativ al acesteia. Prin urmare, în cazul pluralităţii de

obiecte juridice, sarcina instanţei de judecată va fi doar stabilirea faptului că făptuitorul, prin faptele

prejudiciabile, a vătămat electiv sau potenţial obiectul infracţiunii. Iar concluzia referitoare la

obiectele confruntate – care este de natură principală şi subsidiară – trebuie formulată după

examinarea scopului infracţiunii, indicat în conţinutul normativ.

12. În general, scopul infracţiunii trebuie indicat în textul dispoziţiei incriminatoare doar atunci

când el denotă o relevanţă specifică, diferită de cea a vinovăţiei. Scopul infracţiunii trebuie să fie

reflectat în următoarele situaţii: a) în cazul existenţei unui singur obiect de protecţie penală, dacă

legiuitorul va considera de cuviinţă să determine momentul consumativ al faptei infracţionale

înainte de vătămarea efectivă a obiectului respectiv; b) în cazul existenţei câtorva obiecte de

protecţie juridico-penală (principal şi subsidiar), dacă legiuitorul va considera important să reflecte

scopul în legătură cu momentul consumativ al infracţiunii şi cauzarea prejudiciilor obiectului juridic

principal al infracţiunii; c) în aceeaşi ipoteză, dacă legiuitorul recunoaşte ca moment consumativ al

infracţiunii etapa de prejudiciere a obiectului juridic facultativ al infracţiunii.

13. Scopul trasat nu doar direcţionează activitatea infractorului, dar, în anumite cazuri, apare şi

ca sursă a activismului acestui individ. În asemenea cazuri, scopul poate servi ca factor generator,

suprapunându-se motivului şi îndeplinind funcţiile acestuia. Totuşi, chiar şi în astfel de situaţii,

scopul nu substituie motivul. El doar consolidează motivul, îi conferă mai mult dinamism. În cazul

în care motivul determină săvârşirea faptei prejudiciabile, atunci scopul determină variantele acestei

fapte. Altfel spus, variantele activităţii infracţionale sunt condiţionate de formarea scopului.

14. Motivul infracţiunii este strâns legat de răspunderea penală prin culpabilitate şi

imputabilitate. În plus, unele cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi legitima

apărare, pot fi considerate drept cazuri în care subiectul acţionează în baza unor motive legitime.

Page 178: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

178

Din punctul de vedere al sancţiunii penale, impactul real al motivului este evident. Practic, nu se

poate vorbi despre individualizarea pedepsei, fără a se ţine cont de personalitatea delincventului şi

implicit de motivele care au generat faptele comise de către acesta. Astfel, în pofida absenţei unor

dispoziţii legale exprese, de regulă, instanţele de judecată acordă un rol important motivului în

aplicarea pedepsei.

15. Este necesar ca în cadrul studierii laturii subiective a infracţiunii să se acorde o deosebită

atenţie problemelor legate de motivul şi scopul infracţiunii, care, în toate cazurile, influenţează

asupra formării rezoluţiei şi asupra gradului de pericol social concret al faptei comise. Uneori

motivul şi scopul infracţiunii pot constitui trăsături ale laturii subiective a conţinutului normativ al

infracţiunii. Cu toate că, în principiu, ele sunt prezente în cadrul laturii subiective a oricărei

infracţiuni concrete, de fapt, ar fi de neconceput ca o anumită faptă socială să fie realizată fără un

anumit motiv sau scop, decât eventual unul mecanic.

În contextul celor consemnate, latura subiectivă poate fi definită ca un complex de stări de

conştiinţă specifice, care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiune sau omisiune) şi sunt dirijate

în vederea producerii anumitor urmări periculoase sau, chiar dacă nu sunt dirijate într-o anumită

direcţie, produc astfel de urmări datorită uşurinţei ori neglijenţei.

16. Referitor la vinovăţia penală, în literatura de specialitate s-a mai conturat ideea că aceasta, la

rândul său, înglobează în conţinutul său o complexitate de procese psihice intelective, volitive şi

emoţionale, care îl determină pe subiect la luarea rezoluţiei infracţionale şi î1 dirijează în toată

activitatea de execuţie materială a faptei prejudiciabile. Fiecare dintre aceste procese psihice

reprezintă un raport spiritual al subiectului infracţiunii atât faţă de valorile sociale periclitate, cât şi

faţă de fapta ilicită şi efectele sale. În ceea ce priveşte motivul şi scopul infracţiunii, acestea sunt

dincolo de limitele vinovăţiei, fiind apreciate drept elemente secundare ale laturii subiective a

infracţiunii.

17. În ipoteza enunţată constatăm că latura subiectivă a infracţiunii presupune un ansamblu de

raporturi psihice ale subiectului infracţiunii, prin care se caracterizează o dimensiune mai complexă,

mai amplă, în care se include într-un mod obligatoriu atât vinovăţia, cât şi motivul sau scopul

infracţiunii - ca subelemente secundare ale ei. Astfel, între vinovăţie şi latura subiectivă a

infracţiunii există o legătură de la parte la întreg, fără ca acestea să se identifice totalmente. Tocmai

de aceea vinovăţia nu cuprinde toate elementele componente ale laturii subiective a infracţiunii.

Astfel, neîndoielnic este şi faptul că, într-un mod necesar, în cadrul studierii laturii subiective a

infracţiunii, urmează să se acorde o deosebită atenţie şi problemelor legate de motivul şi scopul

infracţiunii, care în toate cazurile influenţează asupra formării rezoluţiei infracţionale. Totuşi, chiar

dacă scopul nu este prezent cu ocazia comiterii oricărei infracţiuni, deoarece acesta nu face parte, de

regulă, din conţinutul legal al acesteia, vinovăţia penală a unei persoane se poate realiza

Page 179: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

179

independent de luarea în considerare a scopului. Toate acestea se vor lua în vedere cu ocazia

individualizării răspunderii şi pedepsei penale, prin stabilirea gradului de vinovăţie concretă.

18. Aspectele vinovăţiei penale pot fi valabile în sensul existenţei unei anumite acţiuni libere,

neimpuse sau neforţate de nimeni şi de nimic. În această ordine de idei, remarcăm faptul că acţiunea

fizică se află în raport de interdependenţă cu procesele psihice ale subiectului şi între aceste procese

sunt nenumărate legături de interpătrundere, de influenţare reciprocă şi de subordonare. Motivaţia,

la rândul său, ca o totalitate a mobilurilor interne, se află într-o strânsă legătură cu procesele de

cunoaştere, cu activitatea voluntară a fiinţei umane şi cu viaţa afectivă a infractorului. Ansamblul de

procese psihice denotă natura complexă a laturii subiective a infracţiunii.

19. Motivele şi scopurile - ca părţi componente ale aceluiaşi proces psihic complex, se

desfăşoară după o linie ascendentă atât sub aspect cognitiv, cât şi de la general spre concret, în

particular referitor la realizarea cerinţelor materiale ori spirituale ale subiectului. Oricum, acestea,

pe de o parte, se deosebesc calitativ unele de altele, iar, pe de alta, se influenţează reciproc.

Alegerea de către subiect a unui scop este rezultatul sau urmarea orientării conduitei de către

motivele de bază ale activităţii. Scopul infracţiunii, odată format în cadrul unei acţiuni concrete, are

o influenţă substanţială asupra motivelor. Scopurile puternic evidenţiate contribuie la întărirea

motivelor, pe când scopurile mai puţin precise reduc intensitatea motivelor. Aceasta s-ar putea

realiza într-o măsură în care, dacă ele nu ar avea puterea să învingă obstacolele care stau în calea

îndeplinirii activităţii, persoana va desista de la comiterea infracţiunii.

20. Scopul şi motivele infracţiunii joacă un rol foarte important la aprecierea problemei

participaţiei penale, care nu constituie o simplă cumulare de activităţi din partea participanţilor, dar

şi o coeziune psihică a acestora. Înţelegerea despre săvârşirea infracţiunii în comun ori înştiinţarea

despre intenţia infracţională a autorului nu înseamnă şi o coincidenţă obligatorie a motivului şi

scopului cu privire la toţi participanţii. În legătură cu această problemă susţinem că este suficient ca

oricare participant să fi acţionat din acel motiv pentru a se realiza conţinutul infracţiunii şi să fi

urmărit scopul respectiv.

21. În cazul participaţiei penale trebuie să existe o intenţie comună, dar nu este neapărat ca

motivele şi scopul să fie la toţi aceleaşi. În acest context, motivul şi scopul săvârşirii infracţiunii

este necesar numai atunci când este indicat în dispoziţia normei de incriminare. În acest caz,

participant la infracţiune este considerată persoana, care ştia despre prezenţa acestor scopuri şi

motive şi realiza în mod conştient această acţiune. Nu interesează, sub aspectul îndeplinirii condiţiei

subiective a participaţiei, dacă participanţii au fost influenţaţi de acelaşi motiv şi au urmărit acelaşi

scop ori au fost impulsionaţi de motive şi scopuri diferite. În cazul infracţiunilor cu dol specific

(intenţia calificată prin scop ori motiv) va fi suficient, pentru existenţa participaţiei proprii, ca

numai unul dintre participanţi să fi acţionat sub influenţa motivului sau scopului cerut de lege. În

Page 180: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

180

acelaşi sens, se mai constată că la săvârşirea infracţiunilor, în componenţa cărora se cere un scop ori

motiv special, pentru existenţa participaţiei este necesar ca persoanele care săvârşesc împreună

infracţiunea, să acţioneze din acelaşi motiv şi să urmărească scopul prevăzut de lege, deoarece toţi

participă la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Deci, toţi participanţii trebuie să fi cunoscut motivul şi

scopul, chiar dacă numai unul dintre ei l-ar fi urmărit. Înţelegerea despre săvârşirea infracţiunii în

comun ori punerea la cunoştinţă despre intenţia infracţională a autorului nu înseamnă şi o

coincidenţă obligatorie a motivului şi scopului cu privire la toţi participanţii.

22. Comportamentul infracţional, fiind considerat în derularea sa subiectiv-obiectiv, se

desfăşoară, uneori, pe parcursul unui traseu multistadial. Este momentul când se înfăptuieşte o

concordanţă deplină între latura subiectivă şi obiectivă a infracţiunii. Evident, problema acestei

desfăşurări complexe a infracţiunii, mai întâi, în planul subiectivităţii autorului, iar apoi, în planul

executării materiale a deciziei infracţionale, nu apare decât în cazul anumitor categorii de

infracţiuni, care, prin structura lor, se pretează la o posibilă desfăşurare a executării pe etape sau

faze. Astfel, în cazul tuturor infracţiunilor intenţionate, rezoluţia infracţională precede în timp

realizarea ei. Totodată, spaţiul care se intercalează între forma laturii subiective şi obiectivizarea

acesteia poate fi mai extins sau mai restrâns, existând întotdeauna, chiar şi în cazul infracţiunilor

comise cu intenţie spontană sau repentină, unde activitatea succede imediat luarea deciziei, lăsând

impresia unei coincidenţe în timp ori a unei suprapuneri a acelor două laturi ale infracţiunii. Cert

este faptul că raportul de subsecvenţă a elementului material faţă de cel moral este obligatoriu,

întrucât activitatea omului este reglată şi coordonată de gândirea sa care o precede.

23. Reieşind din argumentele expuse în literatura de specialitate conchidem faptul că s-ar

impune, totuşi, o diferenţiere dintre noţiunile de mobil, motivaţie şi motiv al infracţiunii. În acest

sens, faza internă a infracţiunii denotă tocmai un aspect de evoluţie, destul de complex, cu o

multitudine de etape sau subetape ale infracţiunii. Astfel, procesele volitive vor evolua odată cu

dezvoltarea motivaţiei, incluzând totalitatea mobilurilor interne ale conduitei infracţionale, acestea

fiind, după natura lor, native, conştiente sau inconştiente, care au rolul de a activa anumite

mecanisme ale unor procese psihice mai complexe, iar, ulterior, ale celor musculare şi fizice

(specifice faptei infracţionale materiale, de natură obiectivă).

24. La o analiză de fond privind nu doar termenii în sine, ci factorii psihici pe care termenii

motiv şi scop îi desemnează, problemele sunt, după cum am constatat, mai complexe. Motivul - ca

factor psihic afectiv - nu are, în principiu, implicaţii asupra incriminării. Totuşi, având în vedere

legătura intimă dintre motiv şi intenţie, examinarea motivului poate să fie uneori necesară pentru

clarificarea unor probleme legate de elementul moral. Prin urmare, motivul şi scopul apar în câteva

cazuri - ca elemente constitutive în varianta tip a infracţiunii. Însă, de cele mai multe ori ele apar ca

o condiţie esenţială în variantele agravate ale unor infracţiuni.

Page 181: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

181

25. În contextul personalităţii, temperamentul, caracterul şi voinţa constituie un ansamblu

dinamic, în interrelaţie unitară cu afectivitatea şi cunoaşterea, ce se obiectivează în atitudinea faţă

de lume şi viaţă. În cazul criminalilor în serie, spre exemplu, această unitate este deformată, deviată,

prin îmbolnăviri psihice sau factori sociali negativi. Carenţa afectivă de care au suferit mulţi dintre

ucigaşii în serie în timpul copilăriei a dus la instalarea unui complex de inferioritate în relaţiile cu

ceilalţi şi pe care nu l-au putut depăşi decât prin comiterea de crime ca unică posibilitate de a ieşi în

evidenţă cu orice preţ.

26. De asemenea, s-a stabilit, în cazul criminalilor motivaţi sexual, un complex de inferioritate

în relaţiile cu persoanele de sex opus, ca urmare a incapacităţii acestora de a avea o viaţă sexuală

normală, incapacitate ce îşi are sursa în experienţele sexuale anterioare ratate. Această stare de

lucruri a determinat o stare de frustrare de lungă durată, care a favorizat săvârşirea unor omoruri

sadice precedate de viol şi perversiuni. În consecinţă, crima este văzută ca fiind singura modalitate

de refulare a unor trăiri de inferioritate pe planul vieţii sexuale.

27. Datorită nepăsării morale şi a lipsei de regret a ucigaşului pentru victimele sale, apare şi

înclinaţia acestuia pentru perversiune şi sexopatie. Aşa se explică, în rândul criminalilor în serie,

proporţia mare de asasini motivaţi sexual, care nu văd în femei decât nişte obiecte create pentru

satisfacerea nevoilor lor denaturate. Odată cu creşterea numărului victimelor, criminalii în serie îşi

pierd treptat conştiinţa, ceea ce facilitează apariţia victimei următoare.

Reieşind din cele expuse, intervenim cu următoarele propuneri de lege ferenda în vederea

perfecţionării legislaţiei penale a Republicii Moldova, după cum urmează conţinuturile articolelor

expuse în varianta modificată:

1. Articolul 7. Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale

(1) La aplicarea legii penale se ţine seama de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii

săvârşite de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează

răspunderea penală, „de motivele şi scopurile urmărite sau care au stat la baza comiterii

infracţiunii”.

(2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi

aceeaşi faptă.

2. Articolul 19. Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie

Dacă drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii survin urmări mai grave, de care legea

leagă sporirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală

pentru atare urmări poate fi aplicată numai în cazul, dacă persoana a prevăzut „urmările

prejudiciabile dar nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi putea şi trebuia să le

prevadă” ...

3. Articolul 29. Infracţiunea continuă

Page 182: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

182

(1) Infracţiune continuă se consideră fapta, care se caracterizează prin comiterea neîntreruptă,

timp nedeterminat, a activităţii infracţionale, „printr-o intenţie unică şi un singur scop, alcătuind în

ansamblu o infracţiune”. În cazul infracţiunii continue nu există pluralitate de infracţiuni.

4. Articolul 30. Infracţiunea prelungită

(1) Infracţiune prelungită se consideră fapta, săvârşită prin intenţie unică, caracterizată prin două

sau mai multe acţiuni infracţionale identice, „comise cu un singur scop, în baza unei rezoluţii

infracţionale, alcătuind în ansamblu o infracţiune”.

5. Articolul 56. Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la

săvârşirea infracţiunii

(1) Renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii se consideră încetarea de către persoană a

pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor (inacţiunilor) îndreptate nemijlocit la săvârşirea

infracţiunii, „din anume motive dependente de voinţa lui”, dacă persoana era conştientă de

posibilitatea consumării faptelor sale.

6. Articolul 75. Criteriile generale de individualizare a pedepsei

(1) Persoanei, recunoscută vinovată de săvârşirea infracţiunii, se aplică o pedeapsă echitabilă, în

limitele de pedeapsă fixate în partea specială, în strictă conformitate cu dispoziţiile părţii generale a

prezentului Cod. La stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine seama de

gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul ei, „de scopul pe care la urmărit la realizarea

infracţiunii”, de personalitatea celui vinovat şi de circumstanţele cauzei, care atenuează ori

agravează răspunderea, precum şi de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării

vinovatului şi de condiţiile de viaţă a familiei sale.

Page 183: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

183

ADNOTARE

MUREŞAN Marius

ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE

ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

Autoreferat al tezei de doctor în drept la specialitatea:

12.00.08 – Drept penal (drept penal)

Prezenta lucrare este una dintre primele încercări de a trata profund şi complex problemele

privind răspunderea penală pentru infracţiunile comise cu un scop şi motiv infracţional calificat,

precum şi aprecierea importanţei acestora pentru anumite tipuri sau categorii de infracţiuni. Teza

conţine o totalitate de rezultate principial noi ce permit a formula concluzii, generalizări şi legităţi

ştiinţifice net superioare celor precedente, pasibile să implice rezolvări pentru ştiinţă şi practică.

În acest context, este concretizat şi desăvârşit sistemul viziunilor ştiinţifice privind conceptul

de vinovăţie penală, motiv şi scop al infracţiunii sub aspect juridico-penal şi interdisciplinar; sunt

elucidate problemele teoretico-practice cu privire la determinarea locului vinovăţiei penale,

motivului şi scopului infracţional în structura laturii subiective a conţinutului infracţiunii; a fost

stabilită corelaţia dintre personalitatea infractorului şi motivaţia infracţională ca fază distinctă a

mecanismului trecerii la act; este reliefat conceptul şi esenţa proceselor psihice ale motivului

infracţional; stabilit coraportul dintre procesele psihice ale motivului şi scopului infracţiunii,

evidenţiindu-se, totodată, importanţa aprecierii scopului în cazul diferitor tipuri şi categorii de

infracţiuni din legislaţia penală a Republicii Moldova şi în dreptul penal comparat.

În cele din urmă, a fost realizat un studiu comparativ complex a normelor juridico-penale

privind răspunderea pentru infracţiunile cu motive şi scopuri calificate, fiind stabilite şi concretizate

anumite criterii de apreciere şi calificare a acestora în legislaţia penală a Republicii Moldova şi

României. De asemenea, sub aspect teoretico-practic, s-a proliferat conceptul că la alegerea

pedepsei penale, pentru a se îndreptăţi ideea echităţii şi dreptăţii în societate, pe de o parte, trebuie

just analizate acele motive care l-au pus pe infractor în conflict cu societatea, iar, pe de alta,

dezvoltate acelea care îl pun în armonie cu ea, cu valorile şi relaţiile ei sociale.

În procesul soluţionării sarcinilor ştiinţifico-practice au fost utilizate pe larg materialele

sentinţelor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova şi României pe

diferite cauze penale.

Elaborările ştiinţifice ale lucrării pot fi aplicate în procesul elaborărilor legislative şi în

practica soluţionării diferitor cauze penale, precum şi în calitate de material didactic la predarea

cursurilor de drept penal, criminologie, psihologie judiciară etc.

Page 184: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

184

SUMMARY

MUREŞAN Marius

MOTIVES AND SUBELEMENT INFRACTIONAL PURPOSE OF THE

SUBJECTIVE TYPE OF THE CRIME

The dissertation on competition of a scientific degree of the doctor of the law on a specialty:

12.00.08 – Criminal law (criminal law)

This dissertation is one of the first attempts to treat deep and complex problems of criminal

liability for crimes committed with a purpose and reason criminal qualified and appreciation for the

importance of certain types or categories of crimes. Sentence contains a set of results that allow

principled to formulate conclusions and generalizations legitimate scientific net superior to the

previous resolution likely to involve science and practice.

In this context, it made perfect system and visions on the scientific concept of criminal guilt,

reason and purpose of the offense under legal and criminal aspect and interdisciplinary; issues are

clarified theoretical-practical on the ground criminal culpability, reason and purpose in the criminal

subjective side of the contents of the offense, was established correlation between personality and

criminal motivation as a distinct phase transition mechanism to act, it raised the concept and

essence of mental processes of criminal reason, the co-rapporteur of the mental processes of reason

and purpose of the offense, highlighting the also the importance of appreciation for the purpose of

various types and categories of offenses of criminal law of the Republic of Moldova and in criminal

law compared.

Eventually, it was made a comparative study of the complex rules on legal and criminal

responsibility for crimes and the reasons for qualifying and the resulting set certain criteria for

assessing their qualification and the criminal law of the Republic of Moldova and Romania. Also,

the theoretical-practical aspect, to proliferate the concept that the choice of criminal punishment to

warrant the idea of fairness and justice in society on the one hand, we have just analyzed the

reasons which have made the criminal conflict with society and, on the other, those who developed

it put in harmony with her values and social relations.

In the process of solving scientific and practical tasks have been widely used materials

judgments handed down by criminal courts of the Republic of Moldova and Romania on various

criminal cases.

Development of scientific work can be applied in the legislative process development and

practice solving various criminal cases, and as teaching material to teaching courses in criminal law,

criminology, psychology etc.

Page 185: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

185

АННОТАЦИЯ МУРЕШАН Мариус

НОРМАТИВНО-ТЕОРЕТИЧЕСКИЕ И ПРАКТИЧЕСКИЕ АСПЕКТЫ МОТИВА И ЦЕЛИ ПРЕСТУПЛЕНИЯ

Диссертация на соискание ученой степени доктора права по специальности: 12.00.08 – Уголовное право (уголовное право)

Настоящая работа является одной из первых попыток глубокого и комплексного анализа

вопросов, касающихся уголовной ответственности за правонарушения, совершенные с

определенной целью и мотивом, а также определения их значения для некоторых видов и

категорий преступлений. Диссертация содержит принципиально новые результаты,

позволяющих сформулировать научные выводы и закономерности, превосходящие

предшествующие и способные привести к нужным для науки и практики решениям.

В этом смысле следует конкретизировать и совершенствовать систему научных взглядов на

понятие виновности, мотива и цели преступлений с уголовно-правовой и межпредметной точек

зрения; внесена определенная ясность в теоретико-практические вопросы определения места

виновности, преступного мотива и цели в структуре субъективной стороны состава

преступления; было установлено соотношение между личностью правонарушителя и преступной

мотивацией как отдельного этапа механизма преступного поведения; четко определено понятие

и суть психических процессов преступного мотива; установлено соотношение между

психическими процессами мотива и цели преступления и подчеркивается в то же время

значение оценки цели различного рода и категорий преступлений, почерпнутых в уголовном

законодательстве Республики Молдова и в сравнительном уголовном праве.

Также было осуществлено комплексное сравнительное исследование уголовно-правовых

норм, касающихся ответственности за преступления с квалифицированными мотивами и целями,

были установлены и конкретизированы определенные критерии их оценки и квалификации в

законодательстве Республики Молдова и Румынии. К тому же в теоретико-практическим

аспекте был увеличен ареал понимания того, что при выборе уголовного наказания, для того,

чтобы как-то оправдать идею социальной справедливости, с одной стороны следует четко

проанализировать мотивы, заставившие правонарушителя идти на конфликт с обществом, а с

другой стороны развить те мотивы, которые удерживают его в рамки гармонии с обществом, с

социальными ценностями и отношениями.

В процессе решения научно-практических задач были широко использованы материалы

уголовных приговоров, вынесенными судебными инстанциями Республики Молдова и Румынии

по различным уголовным делам.

Научные разработки диссертации могут применяться как в процессе законодательной

деятельности и в практике решения различного рода уголовных дел, так и в качестве учебного

материала при преподавании курсов уголовного права, криминологии, юридической психологии

и.т.д.

Page 186: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

186

CUVINTELE-CHEIE ALE TEZEI

Motiv, mobil, motivaţie, scop, motiv infracţional calificat, scop infracţional calificat,

necesităţi, interese, orientări de valoare, vinovăţie penală, latură subiectivă, subelment al laturii

subiective, subelmetnte calificate ale laturii subiective, dimensiune subiectivă a infracţiunii,

mecanismul actului infracţional, mecanismul trecerii la act, fază internă, fază externă, intenţie

infracţională, procese psihice, calificare a motivului şi scopului infracţional, participaţie penală,

individualizarea răspunderii şi pedepsei penale, unitate infracţională, pluralitate infracţională,

circumstanţe agravante şi atenuante generale, circumstanţe agravante şi atenuante speciale

(calificate) etc.

THE KEYWORDS OF DISSERTATION

Motive, motivation, the purpose, the qualified criminal motive, the qualified criminal

purpose, needs, the interests, valuable orientations, guilt, the subjective side, attribute to the

subjective side, the qualified attributes of the subjective side, subjective aspect of a crime, the

mechanism of criminal behavior, the mechanism of a crime, an internal stage, an external stage,

criminal intention, mental processes, qualification of motive and the purpose of a crime, criminal

partnership, an individualization of the criminal liability and punishment, plurality of a crime, the

general (common) aggravating and softening circumstances, the qualified aggravating and softening

circumstances etc.

КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА ДИССЕРТАЦИОННОЙ РАБОТЫ

Мотив, мотивация, цель, квалифицированный преступный мотив, квалифицированная

преступная цель, потребности, интересы, ценные ориентации, виновность, субъективная

сторона, признак субъективной стороны, квалифицированные признаки субъективной

стороны, субъективный аспект преступления, механизм преступного поведения, механизм

преступления, внутренний этап, внешний этап, преступный умысел, психические процессы,

квалификация мотива и цели преступления, уголовное соучастие, индивидуализация

уголовной ответственности и наказания, множественность преступлений, общие отягчающие

и смягчающие обстоятельства, квалифицированные отягчающие и смягчающие

обстоятельства и.т.д.

Page 187: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

187

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE ŞI DE INTERPRETARE

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, în vigoare de la 27.08.94 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 1, art. 1.

2. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV, adoptat la 18.04.02, în vigoare de la 01.01.03

// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 (1013-1014), art. 1012, 2002.

3. Codul Penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea din 24 martie 1961 // Veştile

R.S.S.M., nr. 10, 1961, art. 41.

4. Codul penal al Republicii Moldova, Comentariu, Sub redacţia Alexei Barbăneagră, Chişinău,

Ed. „ARC”, 2003.

5. Codul penal şi acte conexe // Monitorul Oficial al României, Bucureşti, Regia autonomă,

2004.

6. Codul penal român // Monitorul Oficial al României din 1936.

7. Codul penal model al SUA accesibil la http://caselaw.lp.com/casecode/usco des.html.

8. Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14.03.2003, în vigoare din 12.06.2003 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 104/447.

9. Codul de executare al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 443-XV din 24 decembrie

2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 34-35/112 din 24.12.2004.

10. Noul Cod penal al României // Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din

29.06.2004.

11. Итальянский Уголовный кодекс, Перевод с итал. М.М. Исаева, Москва, Изд-во Зерцало,

2002.

12. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации, Под ред. Ю.И. Скуратова

и В.М. Лебедева, Москва, Изд-во «Норма», 1996.

13. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Отв. ред. А. В. Наумов,

Москва, Изд-во «Юристъ», 2000.

14. Сборник законов СССР 1938-1967, Том 2, В журналe «Известия», Москва, 1968.

15. Уголовный кодекс Федеративной Республики Германии, Санкт-Петербург,

Юридический Центр Пресс, 2003.

16. Уголовный кодекс Российской Федерации, Москва, Изд-во «НОРМА», 2001.

17. Уголовный кодекс Испании, Под ред. Н.Ф. Кузнецовой и Ф.М. Решетникова, Москва,

Изд-во «Зерцало», 1998.

18. Уголовный кодекс Франции, Санкт-Петербург, Юридический Центр Пресс, 2003.

Page 188: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

188

19. Уголовный кодекс Швейцарии, Под ред. А. Серебряникова, Санкт-Петербург,

Юридический Центр Пресс, 2002.

20. Уголовный кодекс Бельгии, Под ред. Н.И. Мацневой, Санкт-Петербург, Юридический

Центр Пресс, 2004.

II. MANUALE, MONOGRAFII, CURSURI, TRATATE

1. Amza, Tudor, Criminologie, Tratat de criminologie şi politică criminologică, Bucureşti, Ed.

„Lumina Lex”, 2002.

2. Antolisei, Francesco, Manuale de diritto penale, Parte generale, Milano, 1994.

3. Antoniu, George, Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii // Codul penal

comentat şi adnotat, Partea specială, Vol. I, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”,

1975.

4. Antoniu, George, Vinovăţia penală, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1995.

5. Aramă, Elena, Istoria dreptului românesc, Chişinău, Ed. SA „Reclama”, 1998.

6. Barbu C., Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S. România, Craiova, Ed. „Scrisul

Românesc”, 1977.

7. Barte H., Ostaptzeff G., Criminologie clinique, Paris, Ed. „Masson”, 1992.

8. Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş

Bolyai”, 1988.

9. Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea ”, 1992.

10. Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, 1996.

11. Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1996.

12. Basarab, Matei Drept penal, Partea generală, Vol. I., Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1997.

13. Becaria, Cesare, Despre infracţiunin şi pedepse, Bucureşti, 1965.

14. Bettiol, Giuseppe, Diritto penale, Padova, 1973.

15. Biro L., Basarab M., Curs de drept penal al R.P.R., Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”,

1963.

16. Biro L., Drept penal, Partea generală, Cluj, 1971.

17. Biro L., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1971.

18. Borodac, Alexandru ş.a., Drept penal. Partea generală, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1994.

19. Borodac, Alexandru, Manual de drept penal, Partea specială, Chişinău, Ed. „Tipografiei

centrale”, 2004.

20. Bouzat, Pierre, Pinatel, Jeane, Traité de droit penal et criminologié, Paris, Ed. „Dalloz”, 1963.

Page 189: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

189

21. Bouzat, Pierre, Pinatel, Jeane, Traitè de droit penal et de Criminologiè, Tomè I, Paris, Ed.

„Dalloz”, 1970.

22. Brînză, Sergiu, Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul

Republicii Moldova, Chişinău, Ed. “ARC”, 2001.

23. Bujor, Valeriu, Bejan, Octavian, Ilie, Sergiu, Casian, Sergiu, Elemente de criminologie,

Chişinău, 1996.

24. Bulai, Costică, Curs de drept penal, Partea specială, Vol. I, Bucureşti, Ed. Universităţii din

Bucureşti, 1975.

25. Bulai, Costică, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1987.

26. Bulai, Costică, Manual de drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „AL BECK”, 1997.

27. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Casa de editură

şi presă „Şansa” – S.R.L., 1996.

28. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Ed. „Universul”,

1993.

29. Cioată E., Ciofu I., Fioru R., Culian E., Ionescu Ş., Sterescu-Volanski M., Psihofiziologia

activităţii de orientare, Bucureşti, Ed. „Academiei R.S.R.”, 1968.

30. Cioclei, Valerian, Mobilul în conduita criminală, Bucureşti, Ed. „ALL BECK”, 2001.

31. Condurachi, Ioan D., Trăsăturile caracteristice ale vechiului drept penal românesc, Bucureşti,

1978.

32. Constachel V., Panaitescu P., Cazacu A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova,

Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1957.

33. Cornu, Gerard, Vocabulaire juridique, Bucureşti, Ed. „P.U.F.”, 1992.

34. Cuq, Les institutions juridiques des Romains, Tome 1, Paris, 1981.

35. Daneş, Ştefan, Papadopol, Vasile, Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucureşti, Ed.

„Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1985.

36. Desportes F., Le Gunehec F., Le Nouveau, Droit penal general, T. I, Bucureşti, Ed.

„Economica”, 1995.

37. Dincu, Aurel, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. Universităţii Bucureşti, 1975.

38. Djuvara M., Un cuvânt înainte, în Codul penal adnotat, Vol. I, Bucureşti, 1936.

39. Dobrinoiu, Vasile, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „Academică şi Pedagogică”,

1992.

40. Documente privind istoria României, Transilvania, veac. XI-XIII, Vol. I, Bucureşti, 1951.

41. Donnedieu de Vabres H., Traté de droit criminel et de ligislation penale comparé, Troizieme

edition, Paris, Ed. „Sirey”, 1947.

42. Dongoroz, Vintilă, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939.

Page 190: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

190

43. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Petrovici S., Infracţiuni contra avutului obştesc,

Bucureşti, Ed. „Academiei R.P.R.”, 1963.

44. Dongoroz, Vintilă, Fodor, Iosif, Kahane, Siegfried, Iliescu, Nicoleta, Oancea, Ion, Bulai,

Costică, Stănoiu, Rodica-Mihaela, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea

generală, Vol. I., Bucureşti, Ed. „Academiei Române”, 1969.

45. Dongoroz, Vintilă, Kahane, Siegfried, Oancea, Ion, Fodor, Iosif, Iliescu, Nicoleta, Bulai,

Constantin, Stănoiu, Rodica-Mihaela, Roşea, Victor, Explicaţii teoretice ale Codului penal

român, Vol. III, Bucureşti, Ed. „Academiei Române”, 1971.

46. Drăgan, Iosif Constantin, Istoria multimilenară a neamului românesc, Craiova, Ed. „Scrisul

românesc”, 1976.

47. Dungan, Petre, Participaţia improprie în dreptul penal român, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”

2001.

48. Firoiu, Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1976.

49. Firoiu, Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea,” 1996.

50. Fletcher, George P., Dolea, Igor, Blănaru, Dragoş, Concepte de bază ale justiţiei penale

(Douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţiei penale), Chişinău, Ed. „ARC”, 2001.

51. Florea, Constantin, Vinovăţia şi pedeapsa penală, Chişinău, Ed. „Cartea moldovenească”,

1987.

52. Garcon E., Code penal annote, Vol. I, Paris, 1952.

53. Garraud R., Traitè theorique et pratique du droit penal francais, Paris, Ed. „Recueil Sirey”,

1913.

54. Gaston, Stefani, Levasseur, George, Bouloc, Bernard, Droit penal general, Troisieme edition,

Paris, Ed. „Dalloz”, 1987.

55. Giurescu, Constantin C., Giurescu Dinu C., Istoria Românilor, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”,

1974.

56. Giurgiu, Narcis, Infracţiunea, Vol. I, Iaşi. Ed. ”GAMA”, 1994.

57. Grigoraş J., Individualizarea pedepsei, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1969.

58. Gorea N., Comarniţchi S., Influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante asupra pedepsei,

Chişinău, 1984.

59. Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, Istoria universală a statului şi dreptului

(perioada antică), Vol. I, Chişinău, Ed. “Elena” 2001.

60. Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, Istoria universală a statului şi dreptului

(perioada medievală) , Vol. II, Chişinău, Ed. „Elena”, 2001.

61. Hamangiu C., Codul general al României. Legi uzuale, Vol. I, Bucureşti, 1958.

Page 191: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

191

62. Hanga V., Mari legiuitori ai lumii (Hammurabi, Iustinian, Napoleon), Bucureşti, Ed.

„Ştiinţifică şi Enciclopedica”, 1977.

63. Hanga V., Istoria statului şi dreptului, Ediţia a III-a, Bucureşti, Litografia Învăţământului,

1957.

64. Herlea, Alexandru, Studii de istoria dreptului, Cluj-Napoca, Ed. „Dacia”, 1983.

65. Horia C. Matei, Lumea antică, Mic dicţionar bibliografic, Chişinău, Ed. „Universitas”, 1993.

66. Ionescu-Musecel P., Istoria dreptului penal român, Bucureşti, Ed. „Pedagogică şi didactică”,

1978.

67. Jaques-Henri, Robert, Droit penal general, Paris, Ed. P.U.F., 1992.

68. Jitaru, Lucian, Dicţionar de maxime şi expresii juridice latine, Chişinău, Ed. „Museum”, 2002.

69. Josserand, Louis, Essais de teleologie juridique – les mobiles dans les actes juridiques du droit

prive, Dallos, 1928.

70. Kant, Emmanuel, Scrieri moral-politice, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1991.

71. Kolp, Patrick, Leturmy, Laurence, Droit penal general, Paris, 2000.

72. Kotarbinski T., Tratat despre lucru bine făcut, Bucureşti, Ed. „Politică”, 1976.

73. Laborde A., Cours de droit criminel, Paris, Ed. „Arthur Rousseau”, 1898.

74. Laplanche, Jean, Vocabularul psihanalizei, Bucureşti, 1994.

75. Larguier, Jean, Droit penal general, 15e Ed. „Dalloz”, 1995.

76. Legile lui Manu, Traducere de Ioan Mahalcescu, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex” , 1993.

77. Lekschas J., Die Schuld als subjektive Seite der Verbrecherischen Handlung, Berlin, 1955.

78. Loghin O., Filipaş A., Drept penal, Partea specială, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”,

1983.

79. Loghin O., Drept penal, Partea specială, Vol. I, Iaşi, Universitatea „A.I. Cuza”, 1974.

80. Loghin O., Toader T., Drept penal român, Bucureşti, Ed. „Şansa”, 1996.

81. Loghin O., Toader T., Drept penal român, Partea specială, Bucureşti, Casa de editură şi presă

„Şansa” SRL, 1997.

82. Lopez, Mira J., Manuel de psychologie juridique, Paris, Ed. „PUF”, 1959.

83. Lucien, Bonnet, Le but, element constituţii du delit – specialment dans les lois nouvelles,

Montpellier, Ed. „These”, 1934.

84. Macari, Ivan, Dreptul penal al Republicii Moldova, Partea generală, Chişinău, Ed. CE USM,

2002.

85. Macari, Ivan, Dreptul penal al Republicii Moldova, Partea specială, Chişinău, Ed. CE USM,

2003.

86. Maghiertu, Titu G., Furtul în dreptul roman şi penal român, Bucureşti, Ed. „Pedgogică şi

Ştiinţifică”, 1987.

Page 192: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

192

87. Manzini V., Trattato de diritto penale italiano, Volume primo, Torino, 1933.

88. Mantovani, Ferrando, Diritto penale, Parte generale, Padova, Secondo edizione „CEDAM”,

1988.

89. Marc, Ancel, La defense sociale nouvelle – un mouvement de politique criminelle humaniste,

Paris, 3e ed. „Cujas”, 1981.

90. Marcu, Liviu P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1997.

91. Marin, Andrei, Pagini alese din oratori greci, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”,

1969.

92. Marinescu D., Examen critic al teoriei conţinutului infracţiunii // Revista Română de Drept,

nr. 10/1981.

93. Mariţ, Alexandru, Drept penal, Partea generală, Chişinău, Ed. „Tipografiei Centrale”, 2002.

94. Mateuţ, Gheorghe, Criminologie, Arad, 1993.

95. Merlé, Roger, Vitu, Andrè, Traité de droit criminel, Paris, Ed. „Cujas”, 1967.

96. Mircea, Ion, Vinovăţia în dreptul penal român, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1998.

97. Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994.

98. Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, Ediţia a III-a adăugită şi revizuită, Bucureşti,

Casa de editură şi presă „Şansa”, 1997.

99. Molcuţ, Emil, Oancea, Dan, Drept roman, Bucureşti, Ed. „Universul”, 1994.

100. Moraru I., Predescu V., Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică judiciară,

Bucureşti, 1962.

101. Moruzzi J., Studii de drept şi procedură penală, Bucureşti, 1933.

102. Neveanu, Paul Popescu, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. „Albatros”, 1978.

103. Newman, Donald J., Introduction to Criminal justice, Third edition, New York, Ed. “Random

house”, 1997.

104. Nistoreanu Gh., Boroi A., Dret penal, Bucureşti, Ed. „ALL BECK”, 2002.

105. Oancea, Ion, Tratat de drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „ALL”, 1994.

106. Olteanu, Gabriel, Autonomia de voinţă în dreptul privat, Craiova, Ed. „Universitatea

Craiova”, 2001.

107. Panain R., Manuale de diretto penale, Parte generale, Volume primo, Torino, 1962.

108. Panaitescu P., Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971.

109. Papandopol V., Popovici M., Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe

anii 1976-1980, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1982.

110. Pavel D., Infracţiunea de delapidare, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1959.

111. Peyrefitte, Alain, Leş chevaux du lac Ladoga – La justice entre feu et glace, Paris, Ed. „Pion”,

1981.

Page 193: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

193

112. Politic, Gabriela, Criminologie, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1996.

113. Ponea, Adina, Evoluţia istorică a instituţiei vinovăţiei // Revista de ştiinţe juridice, nr. 19,

Craiova, 2001.

114. Pop, Traian, Curs de criminologie, Cluj, 1928.

115. Popa, D. Marcel, Matei, C. Horia., Mica enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, Ed.

„IRI”, 1993.

116. Pradèl, Jean, Droit penal general, Paris, Ed. „Cujas”, 1996.

117. Puech, Marc, Droit penal general, Paris, Ed. „Litec”, 1988.

118. Ralea M., Hariton T., Sociologia succesului, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1962.

119. Ralea M., Herseni T., Introducere în psihologia socială, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1966.

120. Rădulescu A., Dreptul românesc în Basarabia, Bucureşti, „Imprimeria Naţională”, 1943.

121. Rădulescu, Andrei, Praviliceasca Condica 1780, Bucureşti, Ed. Academiei, 1957.

122. Roşca A., Psihologie generală, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1975.

123. Smochină, Andrei, Istoria universală a statului şi dreptului (epoca antică şi medievală),

Chişinău, „Tipografia centrală”, 2002.

124. Schur, Edwin, Bedan, Hugo, Victimless crimes: Two sides of a controversy, New-York,

Prentice-Hall, Englewood Cliffs, 1984.

125. Smochină, Andrei, Istoria universală a statului şi dreptului (epoca modernă şi contemporană),

Vol. II, Chişinău, „Tipografia centrală”, 2002.

126. Streteanu, Florin, Chiriţă, Radu, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti, Ed.

„ROSETI”, 2002.

127. Streteanu F., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „ROSETTI”, 2003.

128. Szabo, Denis, Science et crime, Paris/Bellarmin/Montreal, Ed. „Librairie J. Vrin”, 1986.

129. Tanoviceanu I., Curs de drept penal, Vol. I, Bucureşti, 1912.

130. Ursa, Victor, Criminologie, Cluj-Napoca, Ed. Universităţii creştine „Dimitrie Cantemir”,

1994.

131. Vasiliu T. ş. a., Codul penal comentat şi adnotat, Bucureşti, 1972.

132. Zolyneak, Maria, Drept penal, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994.

133. Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1999.

134. Адлер А., Траектория индивидуальной психике, Тбилиси, 1966.

135. Аннерс E., История европейского права, Москва, Изд-во «Наука», 1999.

136. Аристотель, О душе, Собрание в 4-х томах, Том 1, Москва, 1976.

137. Асеев В.Г., Теоретические проблемы психологии личности, Москва, Изд-во «Наука»,

1974.

138. Батырова К., Всеобщая история государство и право, Изд-во «Юристъ», Москва, 1998.

Page 194: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

194

139. Бородин С.В., Ответственность за убийство: квалификация и наказание по российскому

праву, Москва, Изд-во «Юрист», 1994.

140. Брайнин Я., Уголовная ответственность и ее основания в советском уголовном праве,

Москва, 1963.

141. Волков Б.С., Мотивы преступлений, Казань, 1982.

142. Гравский Г., Всеобщая история права и государства, Москва, Изд-во «Норма-Инфра»,

2000.

143. Гришаев П.П., Кригер Г.Л., Соучастие по уголовному праву, Москва, 1959.

144. Дагель П.С., Котов Д.П., Субъективная сторона преступления и ее установление,

Воронеж, 1974.

145. Диаконов М., Законы Вавилонии, Ассирии и Хеттского царства, Москва, Изд-во

«Наука», 1999.

146. Долговa А.И., Криминология, Москва, Изд-во «ИНФРА-НОРМА М», 1997.

147. Дышев С., Уголовная Россия: от воров в законе до отморозков, Москва, Изд-во

«ЭКСМО-ПРЕСС», 1999.

148. Дурманов Н.Д., Общие основания учения связи в уголовном праве, Москова, 1950.

149. Жидкова О., Крашинниникова Н., История государства и права зарубежных стран,

Москва, Изд-во «Инфра-Норма-М», 1999.

150. Здравомыслов В.В, Гришаев И.П., Советское уголовное право, Москва, 1988.

151. Здравомыслов С., Уголовное право, Москва, Изд-во «НОРМА ИНФРА М», 1995.

152. Иванов В., Уголовно-правовая оценка понуждения, Саратов, 1986.

153. Иванов Н., Аномальный субъект преступления, Москва, Изд-во «Юнити», 1998.

154. Игошев К.Е., Типология личности преступника и мотивация преступного поведения,

Горький, 1974.

155. Иншаков С.М., Криминология зарубежных стран, Москва, Изд-во «Норма-Инфра»,

1997.

156. Исаев И., История государства и права России, Москва, Изд-во «Юристъ», 2000.

157. Казачкина И.Д., Уголовный закон международных стран, Москва, Изд-во «Зерцало»,

2001.

158. Казачкина И., Уголовное право зарубежных стран, Москва, Изд-вo «Зерцало», 2002.

159. Карпец И.И., Отягчающие обстоятельства в уголовном праве, Москва, 1959.

160. Карпец И.И., Индивидуализация наказания, Москва, 1961.

161. Кашанина Т., Происхождение государства и права современные трактовки и новые

подходы, Москва, Изд-во “Юристъ”, 1996.

162. Кашанина Т., Корпорaтивнoе право, Москва, 1998.

Page 195: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

195

163. Коржанский И., Квалификация хулиганства, Волгоград, 1989.

164. Котов Д.П., Мотивы преступлений и их доказывание, Воронеж: Воронежский

университет, 1975.

165. Криминальная кондика, Изд-во «Жессу», Албанская типография, 1838.

166. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В., Российское уголовное право, Общая часть, Москва, Изд-

во «Спартак», 1997.

167. Кузнецова Н.Ф., Мотивация преступлений и тенденции ее изменения // Вопросы

советской криминологии, Частъ 2, Москва, 1975.

168. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М., Курс уголовного права, Общая часть, Том 1, Москва,

1999.

169. Кузнецова Н. Ф., Тахнова И. М., Курс уголовного правa, Общая часть, Москва, 2002.

170. Курс советского уголовного права, Часть общая, Том 1, Ленинград, 1968.

171. Курс советского уголовного права, Часть общая, Том 2, Москва, 1970.

172. Курс уголовного права, Часть общая, Том 1, Под редакции Н.Ф. Кузнецовой и И.М.

Тяжковой, Москва, Изд-во «Зерцало», 1999.

173. Левинов Н. Д., О психическом состоянии человека, Москва, 1964.

174. Леонтьев А.Н., Деятельность. Сознание. Личность, Москва, 1977.

175. Ломов Б.Ф., Методологические и теоретические проблемы психологии, Горкий, 1976.

176. Лунеев В.В., Преступное поведение, мотивация, прогнозирование, профилактика,

Москва, 1980.

177. Ляпунов А., Ответственность за корыстные посягательства на социалистическую

собственность, Москва, 1986.

178. Наумона П.Ф., Социологические и психологические аспекты преступной деятельности,

Москва, 1984.

179. Неклюдов Н., Руководство к особенной части русского уголовного права, Том 2, Санкт-

Петерсбург, 1876.

180. Овчиниква Т., Павлик М., Коршунова О., Захват заложников, Санкт Петербург, 2001.

181. Омелченко O., Всеобщая история государства и права, Учебник в 2-х томах, Том 1,

Издание второе, Москва, Изд-во «ТОН-ПРИОР», 1999.

182. Пионтковский А.А., Учение о преступление, Москва, 1952.

183. Пионтковский А.А., Вопросы общей части уголовного права в практике судебно-

прокурорских органов, Москва, 1954.

184. Платон, Государство, Собрание в 3-х томах, Том 3, Москва, 1971.

Page 196: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

196

185. Познышев Ч., Особенная часть русского уголовного права. Сравнительный очерк

важнейших отделов особенной части старых и новых уложений, Москва, Изд-во

«Зерцало», 2002.

186. Полачек Ф., Состав преступления, Moсква, 1960.

187. Практикум по уголовному праву, Под ред. Л. Кругликова, Москва, 1997.

188. Рарог А.И., Уголовное право России, Особенная часть, Учебник, Москва, Изд-во

«Спартак», 1996.

189. Рарог Л.И., Субъективная сторона преступления, Москва, Изд-во «Спартак», 1997.

190. Рарог Л.И., Квалификация преступлений по субъективным притокам, Санкт-Петербург,

Изд-во «Юридический центр Пресс», 2003.

191. Российское уголовное право, Курс лекций, Tом 1, Под ред. Л.И. Коробссиа, Москва,

2000.

192. Рубинштейн С. Л., Основы общей психологии, Санкт-Петербург, 1999.

193. Свитунова Н., История государства и права зарубежных стран, Москва, Изд-во «Инфра-

Норма», 1999.

194. Сергеевич В., Уроки и исследования истории старорусского права, Санкт-Петерсбург,

3-е учебное издательство, 1903.

195. Сидоров Ф.Р., Социально-психологические и юридические аспекты коррекции и

перевоспитания правонарушителей, Казань, 1976.

196. Сташис В. В., Бажанов М.И., Криминология, Москва, Изд-во МГУ, 1994.

197. Таганцев Н.С., Русское уголовное право, Общая часть, Том 2, Москва, 1994.

198. Таганцев Н.С., Российское уголовное право, Общая часть, Том 1, Москва, Учебное

издательство, 1999.

199. Тарарухин С.А., Установление мотива и квалификация преступления, Киев, 1977.

200. Тихонов К.Ф., Субъективная сторона преступления, Саратов, 1967.

201. Томинов В.А., Хрестоматия по истории государствa и правa зарубежных стран.

Древность и века, Москва, 2001.

202. Транин А.А., Уголовное право, Часть общая, Москва, 1929.

203. Угрехилидзе А., Уголовный закон и практика теоретического моделирования, Москва,

1987.

204. Утевский Б.С., Виновность в советском уголовном праве, Москва, 1950.

205. Филановский И.Г., Социально-психологическое отношение субъекта к преступлению,

Ленинград, 1970.

206. Филановский И.Г., Курс советского уголовного право, Часть общая, Том 1, Москва,

1979.

Page 197: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

197

207. Филимонов В.Д., Криминологические основы уголовного права, Томск, 1981.

208. Харизашвили В., Лекции по истории русского права, Москва, 1978.

209. Хегель Г., Философия право, Москва, 1990, с. 167.

210. Хеккхаузен X., Мотивация и деятельность, Том 1, Москва, 1983.

211. Черниловский З., Хрестоматия по всеобщей истории государства и права, Изд-во

«Гардарика», Москва, 1998.

212. Черри Р., Развитие карательной власти в древних общинах, Перевод с английского и

примечании П.И. Люблинского, Санкт-Петерсбург, 1907.

213. Чхартишвили Ш.Н., Проблема мотива волевого поведения, Тбилиси, 1958.

214. Шаргородский М.Д., Преступление против личности, Москва 1948.

215. Шнaйдер М.А., Соучастие в преступлении но советскому уголовному праву, Москва.

216. Шибутани Т., Социальная психология, Москова, 1959.

217. Ядов В.А., Методологические проблемы социoлогии, Москва, 1975.

218. Якушин В.И., Ошибка и значение ее установления в уголовном праве, Казань, Изд-во

Казанского Университета, 1988.

III. EDIŢII PERIODICE, CULEGERI, ARTICOLE, TEZE DE DOCTORAT

ŞI AUTOREFERATE

1. Amarie, Ioan, Furtul. Latura subiectivă a infracţiunii. Însuşirea lucrului pentru a determina

partea vătămată la o anumită conduită // Revista „Dreptul”, nr. 10/1999.

2. Antoniu, George, Probleme de tehnică legislativă privind redactarea textelor de incriminare în

perspectiva noii legislaţii penale // Revista Română de Drept, nr.6/1980.

3. Antoniu, George, Infracţiunea de omisiune // Revista Română de Drept, nr.6/1982.

4. Băncilă O., Unitate şi diversitate în problema cauzalităţii // Revista de Filozofie, nr. 8/1965.

5. Braunştein B., Unele probleme ale vinovăţiei în dreptul penal al R.P.R. // Analele Universităţiii

din Iaşi, 1965.

6. Brînză, Sergiu, Scopul infracţiunii ca factor psihologic în mecanismul activităţii infracţionale //

Revista de Studii şi Cercetări Juridice, Chişinău, 2006.

7. Chilom, Tereza, Duscă, Anca-Ileana, Apariţia şi instaurarea dreptului scris până la instaurarea

regimului fanariot // Revista de ştiinţe juridice, nr. 2/2002.

8. Feller S., Elemente care caracterizează latura subiectivă a infracţiunii // J.N., nr. 1/1950.

9. Găzdac, Viorel, Vătămarea corporală gravă. Fapta săvârşită în scopul producerii consecinţelor

prevăzute de art. 182 alin. 1, 2 Cod penal. Latura subiectivă // Revista „Dreptul”, nr. 4/1993.

Page 198: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

198

10. Giacomo, Caneppa, Lapport des sciences humaines dans le domaine de l'evaluation de la

responsabilite penale // AIC, Vol. 25, nr.1-2, 1987.

11. Giriga I., Unele consideraţii în legătură cu infracţiunile de concurenţă neloială // Pro Lege, nr.

l/1993.

12. Heuyer, Georges, A propos de la responsabilite penale // RSC, nr. 1/1971.

13. Iacob C., Infracţiunea de neglijenţă în serviciu // Pro Lege, nr. l, 1993.

14. Kenel Ph., La responsabilité penale despersonnes morales en droit anglais // Revue de Droit

penal et criminologie nr. 1/1995.

15. Laborde Lacoste, Marcel, Le but de l'agent, element constitutif de l'infraction dans la legislation,

la doctrine et la jurisprudence francais // Revue Iternationale de Droit Penal, nr.1/1926.

16. Larguier J., Chronique de jurisprudence // R.S.C., nr.4/1984.

17. Lazerges, Christine, Le concept d'imputabilite dans Ies doctrines de defense sociale // RSC,

nr.1/1983.

18. Lazerges, Christine, A propos des fonctions du nouveau Code penal francais // Archives de

politique criminelle, nr. 17/1995.

19. Mircea, Ion, Câteva consideraţiuni despre conţinutul vinovăţiei // S.U.B.B, 1970.

20. Novac A., O realitate nemiloasă, fără orizont // Ziarul „Scutul legii”, nr. 9, Chişinău, 1999.

21. Papadopol V., Cu privire la latura subiectivă a unora din infracţiunile contra persoanei şi la

consecinţele erorii de fapt asupra legăturii cauzale // Legea Penală, nr. 8/1956.

22. Papadopol V., Criterii de delimitare a tentativei de omor de infracţiunea de vătămarea corporală

gravă // Buletin intern al Procuraturii române, nr. 1/1988.

23. Pavel D., Aspecte ale pluralităţii de infracţiuni în materie de furt // Revista J.N, nr. 2, 1961.

24. Petit, Henri, Archeologie et droit penal - Les violations de sepultures // Revue de Scence

Criminel, nr.3/1955.

25. Pinatel, Jean, La confrontation du systeme penal français avec Ies donnees de la criminologie et

des sciences de l'Homme (A la lumiere des travaux du Colloque de Toulouse) // RSC, nr.

4/1969.

26. Radu I., Introducere în psihologia contemporană // S.C.J., nr. 2/1968.

27. Rădulescu-Motru C., Responsabilitatea penală // Revista de drept şi de ştiinţe penale, nr. 1-2,

1940.

28. Ranga T., Unele probleme rezultate din modificarea Legii 12/1990 privind protecţia populaţiei

împotriva unor activităţi comerciale // Revista „Dreptul”, nr.10/1993.

29. Roşca V., Culpa cu previziune şi intenţia indirectă // S.C.J., nr. 2/1968.

30. Tahon R., Le mobile en droit penal belge // R.D.P.C. (Belge), nr. 2/1948.

31. Tilici A., Provocarea. Reflecţii critice // Revista de drept penal, nr. 3, Bucureşti, 1998.

Page 199: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

199

32. Trousse P.E., Le mobile justificatif // R.D.P.C. (Belge), nr. 3/1962.

33. Turculeanu, Ion, Drăghici, Pompil, Consideraţii generale privind voinţa ca fenomen psihologic

// Revista de ştiinţe juridice, nr. 18, Craiova, 2000.

34. Бородин С., Значение субъективной стороны убийства с особой жестокостью для его

квалификации // Социалистическая законность, № 8, Москва, 1986.

35. Викторов B.A., Состав, формы и смысл вины // Известье высших заведеньях,

«Правоведение», 1969.

36. Вишинский А.И., Несколько вопросов из науки уголовного права // Советское

государство и право, № 4, Москва, 1953.

37. Воробьева Т., Квалификация убийств с особой жестокостью // Советская юстиция, № 11,

Москва, 1986.

38. Дагель П.С., Содержание и сущность вины в советском праве // Правоведение, № 1/1969.

39. Зелинский А.Ф., Криминологические и уголовно-правовые аспекты неосознаваемой

психической деятельности // Советское государство и право, № 9, Москва, 1984.

40. Ильин Е. П., Сущность и структура мотива // Психологический журнал, Том 16, Москва,

1995.

41. Ковалев М.И., Соучастие в преступлении. Понятие соучастия // Ученые труды

Свердловского юридического института, Tом 3, 1960.

42. Козочкин И.Д., Новое уголовное законодательство в зарубежных странах // ВЕСТНИК

ТРУДА, № 2, Серия «Юридические науки», Москва, 1997.

43. Кузнецова Н.Ф., Решетникова Ф.М., Основные черты уголовного кодекса Испании //

ВЕСТНК Московского Университета, Серия «Право», № 2, Москва, 1998.

44. Лаптев А., Соучастие в советском уголовном праве // Советская юстиция, №23-24,

Moсква, 1938.

45. Лунеев В.В., Предпосылки объективного вменения и принцип виновной ответственности

// Советское государство и право, № 9, Москва, 1992.

46. Мильман В.Э., Побудительные тенденции в структуре деятельности // Вопросы

психологии, № 13, Москва, 1982.

47. Михеев Р., Койдзуми Е., Плешкова Е., Уголовный кодекс Японии // Материалы

региональной научно-практической конференции от 25-26 марта 1998 года

«Современные проблемы правоприменения», Хабаровск, 1998.

48. Музадубаев М.Н., Мотив и мотивация преступления, Автореферат на соискание степени

кандидата юридических наук, Mосквa, 1984.

49. Нюттен Ж., Мотивация // Экспериментальная психология, Вып. 5, Москва, Изд-во

«Прогресс», 1975.

Page 200: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

200

50. Cборник постановлений Пленyмa Bepxoвнoго Совета CCCP, Москва 1924-1970.

51. Сборник законов СССР 1938-1967, T. II // «Известия», Москва, 1968.

52. Старосельский Я.В., Принципы построения в пролетарском государстве // Революция и

право, №2, Москва, 1927.

53. Степичев С.С., Мудигин Г.Н., Комаров М.Ф., Ответсвенность за умышленное убийство //

Советская Юстиция, № 3, Москва, 1968.

54. Тадевосян В.С., Об уголовной ответствености за преступления против детей // Советское

государство и право, № 8-9, Москва, 1940.

55. Тимейко Г., Повторность хищений как квалифицирующий признак // Советская юстиция,

№7, 1962.

56. Ткаченко В.И., Квалификация убийств и телесных повреждений в состоянии сильного

душевного волнения // Вопросы криминалистики, №12, Москва, 1964.

57. Ткаченко Т., Ответственность за преступления против жизни и здоровья, совершаемые в

состоянии аффекта // Законность, №7, Москва, 1996.

58. Трубников Н.И., Отношение средства, цели и результата деятельности человека //

Вопросы философии, № 6, 1964.

59. Церетели Т. В., Опасность причиненная деянием // Советское государство и право, № 8,

1970.

60. Шляпочников А.С., Значение категории интереса в криминологии // Советское

государство и право, № 10, Москва, 1972.

61. Якушин В.А., Значение мотива и цели для субъективного вменения // Вестник

Московского университета, Серия «Право», № 6, 1995.

III. PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. Antoniu, George, Bulai, Constantin, Stănoiu, Rodica M., Filipaş, Avram, Mitrache,

Constantin, Papadopol, Vasile, Filişanu, Cristiana, Practica judiciară penală, Vol. I, Bucureşti,

Ed. Academiei Române, 1988.

2. Antoniu, George, Bulai, Constantin, Stănoiu, Rodica M., Filipaş, Avram, Mitrache,

Constantin, Papadopol, Vasile, Filişanu, Cristiana, Practica judiciară penală, Vol. II,

Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1990.

3. Antoniu, George, Bulai, Constantin, Stănoiu, Rodica M., Filipaş, Avram, Mitrache,

Constantin, Papadopol, Vasile, Filişanu, Cristiana, Practica judiciară penală, Vol. III,

Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1992.

4. Arhiva Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova 1990, Dosarul penal nr. 2-32.

Page 201: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

201

5. Arhiva Curţii de Apel Suceava, dec. pen. nr. 576/1998, pronunţată în dosarul nr. 2312/1998.

6. Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 513/P/2003.

7. Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 794/P/2004.

8. Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 423/P/2005.

9. Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 423/P/2007.

10. Bogdănescu V. ş.a., Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992),

Bucureşti, Ed. „Orizonturi”, 1993.

11. Culegere de hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova (1990-1993),

Chişinău, Ministerul Justiţiei Republicii Moldova, 1994.

12. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990 (Tribunalul municipiului Bucureşti),

Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1992.

13. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991 (Tribunalul municipiului Bucureşti),

Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1992.

14. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992 (Tribunalul municipiului Bucureşti),

Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1993.

15. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1993 (Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul

municipiului Bucureşti), Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1994.

16. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994 (Curtea de Apel Bucureşti), Ed. „Continent

XXI”, Bucureşti, 1995.

17. Culegere de practică judiciară penală (Curtea de Apel Bucureşti), Bucureşti, Ed. „Holding

Reporter”, 1998.

18. Papadopol, Vasile, Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie

penală pe anii 1969-1975, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1977.

19. Papadopol, Vasile, Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie

penală pe anii 1976-1980, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1982.

20. Papadopol, Vasile, Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie

penală pe anii 1981-1985, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1988.

21. Papadopol, Vasile şi colectivul de autori, Practică judiciară penală, Vol. III, Bucureşti, Ed.

Academiei Române, 1992.

22. Papadopol, Vasile, Culegere de practică judiciară penală, Bucureşti, Ed. „Continent XXI”,

1996.

23. Бюллетень Верховного Суда CCCР, №3, 1990.

24. Cборник постановлений Пленyмa Bepxoвнoго Совета CCCP (1924-1970 гг.), Mосква,

1972.

Page 202: ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII

202

LISTA ABREVIERILOR

AGEPI – Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală AMM – Asociaţia Medicală Mondială AP – Avocatul poporului AŞ – Anale ştiinţifice BCSJ – Buletinul Curţii Supreme de Justiţie CC al CSJ a RM – Colegiul civil al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova CDA– Centrul de Drept al Avocaţilor CE – Consiliul Europei CM al CE – Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei CM al RM – Codul muncii al Republicii Moldova CP – Codul penal CP al CSJ a RM – Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova CP al URSS – Codul penal al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste CPL al CSJ – Colegiul penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova CPP – Codul de procedură penală DUDO – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului f.d. – fila dosarului HCC – Hotărârea Curţii Constituţionale HCM – Hotărârea Comitetului de Miniştri HG RM – Hotărârea Guvernului Republicii Moldova HP CSJ – Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie HP JS a RM – Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova HP JS a URSS – Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste HP RM – Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova JC în RM – Justiţia Constituţională în Republica Moldova MAE – Ministerul Afacerilor Externe OIM – Organizaţia Internaţională a Muncii PIDCP – Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice RINJ – Revista Institutului Naţional al Justiţiei RM – Republica Moldova RND – Revista Naţională de Drept RRDPI – Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale Statutul CPI – Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale TI – Tratate internaţionale (seria în 38 de volume) TIFI – Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie USM – Universitatea de Stat din Moldova CP al RSFSR – Codul penal al Federaţiei Ruse MJ – Ministerul Justiţiei MS – Ministerul Sănătăţii