ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII
-
Upload
prosecutorr -
Category
Documents
-
view
95 -
download
1
description
Transcript of ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA
ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”
Cu titlu de manuscris
CZU 343.23 (043.2)
MUREŞAN Marius
ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE
ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII
Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal)
Teză de doctor în drept
Conducător ştiinţific:
___________ MORARU Victor,
dr. în drept, conf. univ.
Autor:
___________ MUREŞAN Marius
Chişinău, 2009
2
C U P R I N S:
Introducere..........................................................................................................................................3
I. Evoluţia istorică a conceptului şi reglementărilor privind motivul şi scopul infracţiunii
1.1 Motivul şi scopul - elemente subiective ale infracţiunii în antichitate.....................................9
1.2 Motivul şi scopul infracţiunii în epoca medievală.................................................................21
1.3 Vinovăţia penală şi conceptul de motiv şi scop al infracţiunii în epoca modernă..................36
1.4 Vinovăţia penală, motivul şi scopul infracţional în legislaţia penală contemporană şi în noile
legislaţii penale.............................................................................................................................48
II. Motivul şi scopul ca elemente secundare ale laturii subiective a infracţiunii
2.1 Motivul şi scopul personalităţii infractorului - ca faze ale mecanismului actului
infracţional....................................................................................................................................60
2.2 Vinovăţia, motivul şi scopul - subelemente ale laturii subiective a conţinutului infracţiunii84
2.3 Conceptul şi esenţa proceselor psihice în cadrul actului infracţional.....................................97
2.4 Incursiuni teoretice cu privire la scopul infracţional............................................................111
2.5 Motivul şi scopul infracţiunii: delimitări conceptuale..........................................................127
III. Motivul şi scopul infracţiunii în corelaţie cu alte instituţii ale dreptului penal şi ca semne
accidentale în cazul anumitor infracţiuni
3.1 Motivul şi scopul infracţional - ca circumstanţe generale ale infracţiunii...........................131
3.2 Motivul şi scopul infracţiunii - ca elemente accidentale ale unor categorii de infracţiunii
prevăzute în legislaţia penală a Republicii Moldova şi în dreptul penal comparat....................140
3.3 Motivul şi scopul infracţiunii în cadrul altor instituţii ale dreptului penal...........................169
Sinteza rezultatelor obţinute.........................................................................................................174
Concluzii şi recomandări...............................................................................................................175
Adnotare..........................................................................................................................................183
Cuvinte-cheie ale tezei....................................................................................................................186
Bibliografie......................................................................................................................................187
Lista abrevierilor............................................................................................................................202
3
INTRODUCERE
Actualitatea şi gradul de sudiere a temei investigate
Modificarea rapidă a orientărilor valorice ale populaţiei începând cu anii'90 ai secolului trecut
a zdruncinat echilibrul existent în societate. Tranziţia spre economia de piaţă este însoţită şi până la
momentul de faţă de un şir de factori şi fenomene de ordin negativ. În contextul politicii sociale
promovate de România şi Republica Moldova, democraţia se realizează, în primul rând, prin
asigurarea intereselor persoanei, astfel încât aceştia din urmă să poată opta pentru diferite opţiuni
ale comportamentului său. Acest comportament, la rândul său, trebuie să se bazeze pe libera alegere
asupra conduitei neimpuse şi neconstrânse de nimeni.
Sporirea cotei şomajului, diminuarea nivelului de trai, pauperizarea populaţiei, micşorarea
ajutorului social acordat cetăţenilor, criza economică mondială, instabilitatea politică şi vacuumul
spiritual au generat creşterea numărului persoanelor care încearcă tot mai frecvent să-şi satisfacă
necesităţile vitale prin orice metode, inclusiv ilegale.
Criminalitatea, evaluată în diverse forme, a atins practic toate structurile societăţii,
destabilizând şi pervertind întregul sistem de valori, fapt care s-a reflectat afectiv asupra vieţii
sociale şi chiar asupra siguranţei interne a statului. La rândul său, toate fenomenele menţionate s-au
dovedit a fi nu doar consecinţa dezechilibrului într-un plan material al conduitei infracţionale, ci şi
sub aspect moral. Privită din această perspectivă, dimensiunea subiectivă a persoanei infractorului
ocupă un loc aparte în ceea ce vizează elucidarea şi cercetarea subiectelor în legătură directă şi
nemijlocită cu activitatea de luptă contra criminalităţii. În acest context, este deosebit de importantă
relevarea motivelor ce au stat la baza infracţiunii, adică a acelor porniri interioare ce au determinat
persoana infractorului la comiterea actului infracţional.
Apărarea intereselor persoanelor este de neconceput fără existenţa unui cadru juridic
corespunzător pentru asigurarea protecţiei acestora. Astfel, actualitatea temei investigate este
determinată de necesitatea perfecţionării permanente a cadrului normativ vizând aprecierea juridică
a motivului şi scopului infracţiunii, în special în cadrul conţinuturilor de infracţiuni, luându-se în
calcul noile tendinţe dictate de politica penală internaţională şi experienţa pozitivă de contracarare a
criminalităţii adaptată la diferite ţări.
Deşi prevederile normative din legislaţiile penale în vigoare ale României şi Republicii
Moldova în materia individualizării răspunderii şi pedepsei penale în baza motivelor şi scopurilor
infracţionale au fost ajustate în mare parte la actele normative internaţionale şi europene, totuşi, în
viziunea noastră, este necesară dezvoltarea şi perfecţionarea în continuare a analizei acestor
subelemente subiective ale conduitei infracţionale, în special prin precizarea modalităţilor şi
varietăţilor acestora, concretizarea condiţiilor de existenţă a motivului sau scopului infracţional,
4
evaluarea modalităţilor de încadrare corectă a infracţiunilor în raport cu acestea, individualizarea şi
stabilirea pedepsei corespunzătoare etc.
Necesitatea studiului ştiinţific realizat este determinată inclusiv de ineficienţa sistemului
execuţional penal, caracterizat prin anumite lacune vis-a-vis de compartimentul executării
diferenţiate a pedepsei penale în raport cu motivele şi finalităţile urmărite de infractor la realizarea
actului infracţional. Prin urmare, deseori, după executarea pedepsei, persoanele eliberate din
locurile de detenţie săvârşesc, în scurt timp, noi infracţiuni intenţionate, avându-se în vedere
tratamentul şi reinserţia socială necorespunzătoare. Persoana rămâne în continuare frustrată şi
neîndreptăţită în concepţiile şi viziunile sale. Acest fapt invocă eşecul măsurilor de corectare şi
reeducare aplicate, precum şi imperfecţiunea sistemului adaptării postpenitenciare. Pentru
soluţionarea eficientă a acestor probleme sunt deosebit de importante studiile juridico-penale şi
criminologice ale aspectului subiectiv al actului infracţional, în special a motivului şi scopului în
raport cu conflictul dintre infractor şi societate în stadiul său preinfracţional.
Cele constatate denotă faptul că studierea motivelor şi scopurilor infracţiunii constituie o
problemă de natură socio-juridică şi criminologică de maximă actualitate, condiţionată de
insuficienţa interpretării corespunzătoare a acestora în raport cu dezvoltarea soluţiilor de practică
judiciară în domeniul luptei cu criminalitatea.
În doctrina dreptului penal a României şi Republicii Moldova, precum şi a altor ţări, se acordă
prea puţină atenţie problemei individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale în baza
motivelor sau a finalităţilor urmărite la realizarea faptei infracţionale, care, uneori, pot constitui
factori decisivi ai activităţii ca atare.
Astfel, se poate constata că nivelul de elaborare a concepţiei privind analiza juridico-penală a
infracţiunilor prin prisma motivelor sau a scopurilor infracţionale nu poate fi recunoscută pe deplin
satisfăcătoare.
Prin urmare, constatăm că investigaţiile întreprinse în Republica Moldova şi România,
îndeosebi după adoptarea noii legislaţii penale, nu satisfac pe deplin cerinţele teoriei şi practicii
penale, fiind realizate până la momentul actual doar anumite studii separate, în cadrul cărora au fost
cercetate parţial unele aspecte ale problematicii abordate.
Printre autorii moldoveni care au manifestat interes faţă de tema respectivă, realizând anumite
studii în acest sens, pot fi menţionaţi: A.Borodac, V.Bujor, O.Bejan, Gh.Gladchi, I.Ciobanu,
Gh.Ulianovschi, S.Brînză, A.Mariţ, M.Grama, S.Botnaru, C.Florea, I.Macari etc.
În volum mai mare au fost efectuate cercetări ale acestui fenomen de unii autori români,
printre care: G.Antoniu, I.Mircea, T.Pop, F.Streteanu, I.Tanoviceanu, M.Djuvara, G.Mateuţ,
T.Toader, G.Nistoreanu, N.Giurgiu, O.Pop, I.Tănăsescu, A.Ungureanu, V.Cioclei, D.Pavel,
5
V.Dobrinoiu, M.Basarab, C.Bulai, V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, L.Biro, C.Barbu, M.Zolyneak,
O.Loghin, A.Filipaş, J.Moruzzi, J.Grigoraş, A.Dincu etc.
Aspecte importante ale motivului şi scopului infracţiunii au fost elucidate în lucrările autorilor
francezi, italieni şi ruşi: J.Pradèl, M.Ancel, D.J.Newman, F.Mantovani, H.H.Goddard, G.Tarde,
G.Fiandaca, E.Musco, F.Antolisei, C.Fiore, F.Desportes, F.Le Gunehec, J.Louis, J.Larguier,
A.Laborde, R.Garraud, R.Merle, A.Vitu, R.Panain, M.Puech, R.Jaques-Henri, P.Bouzat, J.Pinatel,
V.Manzini, P.Kolp, S.Inşacov, V.Kudreavţev, A.Naumov, A.Tranin, A.Piontcovskii, B.Utevskii,
P.Dagheli, L.Rarog etc.
Din considerentele enumerate mai sus, reiese necesitatea studierii profunde a diferitelor
aspecte ale criminalităţii, finalitatea cărora ar fi elaborarea unor concepţii univoce şi adecvate, prin
aprecierea cadrului normativ corespunzător în raport cu aşa subelemente subiective, cum ar fi
motivul şi scopul infracţional. Aprecierea corectă a acestora ar facilita lupta mai eficientă cu
criminalitatea şi ar diminua treptat nivelul acesteia.
Scopul şi obiectivele lucrării
Scopul acestui studiu constă în realizarea unor cercetări juridico-penale complexe cu privire la
motivul şi scopul infracţional, precum şi crearea fundamentului ştiinţific corespunzător cerinţelor
actuale ale normelor penale ce stabilesc răspundere pentru infracţiunile cu motive şi scopuri
calificate, inclusiv eficientizarea practicii judiciare în sensul menţionat.
Aşadar, lipsa unui scop infracţional calificat oricum denotă prezenţa unui motiv calificat, iar
prezenţa ambelor există la orice categorie de infracţiune intenţionată, chiar dacă acestea nu sunt
unele calificate.
Obiectivele enumerate au determinat necesitatea de a stabili şi de a realiza unele sarcini
concrete în procesul cercetărilor efectuate:
– abordarea evoluţiei istorice a reglementărilor privind vinovăţia penală, motivul şi scopul
infracţiunii;
– aprecierea conceptului şi definirea motivului şi scopului infracţional în reglementările
naţionale ale diferitor ţări;
– determinarea locului vinovăţiei penale, motivului şi scopului infracţional în structura laturii
subiective a componenţei de infracţiune (conţinutului infracţiunii);
– stabilirea corelaţiei dintre caracteristicile personalităţii infractorului şi a motivaţiei
infracţionale în analiza legislaţiei penale privind răspunderea pentru faptele comise cu un anumit
scop sau motiv calificat;
– reliefarea conceptului şi esenţei proceselor psihice ale motivului infracţional;
– determinarea importanţei aprecierii scopului în cazul diferitor categorii de infracţiuni;
– stabilirea coraportului dintre procesele psihice ale motivului şi scopului infracţional;
6
– elucidarea motivului şi scopului infracţional în corelaţie cu alte instituţii ale dreptului penal;
– identificarea motivului şi scopului infracţiunii ca elemente calificate ale unor tipuri sau
categorii de infracţiuni din legislaţia penală a Republicii Moldova şi în dreptul penal comparat;
– analiza comparativă a normelor privind răspunderea pentru infracţiunile săvârşite din
perspectiva unor motive şi scopuri infracţionale;
– formularea unor recomandări de lege ferenda în vederea perfecţionării şi optimizării
legislaţiei penale în materie, asigurându-se un echilibru între demersul coercitiv al statului şi
interesele cetăţenilor.
Obiectul cercetării îl constituie cumul de probleme şi soluţii practice controversate adoptate
în ipoteza motivelor şi scopului infracţiunii, fiind nuanţate şi supuse cercetării cele mai judicioase
opinii şi direcţii de evaluare a acestor subelemente ale infracţiunii în corelaţie cu vinovăţia penală,
posibilităţile de individualizare a răspunderii şi pedepsei penale etc.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute
Caracterul inovator al lucrării constă în faptul că este una dintre încercările de a trata profund
şi complex problemele privind răspunderea penală pentru infracţiunile comise cu un scop şi motiv
infracţional calificat, precum şi aprecierea importanţei acestora pentru anumite tipuri sau categorii
de infracţiuni. Teza conţine o totalitate de rezultate principial noi ce permit formularea unor
concluzii, generalizări şi legităţi ştiinţifice, pasibile să implice rezolvări pentru ştiinţă şi practică.
Contribuţia autorului rezidă în propunerea de concepţii, teze, noţiuni inedite, care ipostaziază
calitativ nou aspectele cele mai litigante ale problematicii ce vizează infracţiunile săvârşite în
anumite situaţii cu un anumit scop sau motiv infracţional.
În baza cercetării ştiinţifice realizate au fost formulate un şir de idei şi concluzii care reflectă
noutatea ştiinţifică a lucrării:
– este concretizat şi desăvârşit sistemul viziunilor ştiinţifice privind conceptul de vinovăţie
penală, motiv şi scop al infracţiunii sub aspect juridico-penal şi interdisciplinar;
– sunt elucidate problemele teoretico-practice cu privire la determinarea locului vinovăţiei
penale, motivului şi scopului infracţional în structura laturii subiective a conţinutului infracţiunii;
– a fost stabilită corelaţia dintre personalitatea infractorului şi motivaţia infracţională ca fază
distinctă a mecanismului trecerii la act, relevându-se faptul că la baza apariţiei motivelor, inclusiv a
celor criminale, se află necesităţile şi interesele;
– este reliefat conceptul şi esenţa proceselor psihice ale motivului infracţional; stabilit
coraportul dintre procesele psihice ale motivului şi scopului infracţiunii, evidenţiindu-se, totodată,
importanţa aprecierii scopului în cazul diferitor tipuri şi categorii de infracţiuni din legislaţia penală
a Republicii Moldova şi în dreptul penal comparat;
7
– a fost realizat un studiu comparativ complex a normelor juridico-penale privind
răspunderea pentru infracţiunile cu motive şi scopuri calificate, fiind stabilite şi concretizate
anumite criterii de apreciere şi calificare a acestora în legislaţia penală a Republicii Moldova şi
României;
– sub aspect teoretico-practic, s-a proliferat conceptul că la alegerea pedepsei penale, pentru
a se îndreptăţi ideea echităţii şi dreptăţii în societate, pe de o parte, trebuie just analizate acele
motive care l-au pus pe infractor în conflict cu societatea, iar, pe de alta, dezvoltate acelea care îl
pun în armonie cu ea, cu valorile şi relaţiile ei sociale.
Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică
Suportul metodologic al lucrării îl constituie tezele fundamentale ale filosofiei, teoriei
generale a statului şi dreptului, dreptului penal, criminologiei, psihologiei, sociologiei, precum şi ale
altor discipline socio-umane şi juridice care reflectă tema investigată. Caracterul complex şi
interdisciplinar al studiului determină diversitatea metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate:
metode generale (sistematică, logică, istorică, comparativă, tipologică, modelarea); metode şi
tehnici sociologice (observarea, cercetarea de documente, metoda biografică); juridice (formal
juridică, juridică comparată).
În procesul investigaţiilor a fost studiată şi analizată literatura ştiinţifică de specialitate din
Republica Moldova, România, Rusia, SUA, Germania, Franţa, Italia etc. Paralel cu expunerea şi
evidenţa ideilor de bază, suportul teoretic al lucrării a fost completat cu unele exemple din practica
judiciară şi de urmărire penală.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării
Importanţa teoretică a lucrării constă în cercetarea complexă a motivului şi scopului
infracţiunii sub aspect corelativ şi de componenţă în vederea relevării conceptului, trăsăturilor,
modalităţilor şi, respectiv, formelor de manifestare a acestora, fiind înaintate propuneri de
umanizare a legii penale în vigoare, care ar spori eficienţa aplicării şi individualizării pedepsei
pentru anumite categorii de infracţiuni, unde legiuitorul, prin textul său incriminator, califică aşa
subelemente ale laturii subiective ale infracţiunii cum ar fi motivul şi scopul infracţional.
Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în completarea laturii teoretice a studiului cu rezultate
practice obţinute în urma investigaţiilor realizate, generalizarea datelor în rezultatul studierii
cauzelor penale; asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea cu succes în continuare a studiilor
teoretico-aplicative privind problematica investigată.
Propunerile şi recomandările formulate în lucrare pot fi aplicate de către practicieni la
organizarea şi desfăşurarea lucrului profilactic al infracţionalităţii prin studiul adecvat al motivului
şi scopului infracţional. De asemenea, ele pot fi luate în consideraţie la pregătirea proiectelor
legislative şi la predarea cursurilor de drept penal şi criminologie sau a altor cursuri specializate.
8
Aprobarea rezultatelor lucrării
Concluziile şi concepţiile de bază ale tezei au constituit subiectul discuţiilor ştiinţifice în
cadrul şedinţelor catedrei Drept penal şi criminologie a Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului
Afacerilor Interne al Republicii Moldova, au fost expuse în diverse publicaţii ştiinţifice şi relatate la
Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională „Cooperarea societăţii şi organelor de drept în
contracararea narcomaniei” (Chişinău, 2008).
Structura lucrării
Teza de doctorat elaborată cuprinde sub aspectul conţinutului trei compartimente de bază,
introducere, sinteza rezultatelor obţinute, concluzii şi recomandări, adnotare, cuvinte-cheie,
bibliografie, lista abrevierilor utilizate în teză. În ansamblu, teza de doctorat numără 202 pagini.
9
I. EVOLUŢIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI ŞI A REGLEMENTĂRILOR PRIVIND
MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIUNII
1.1 MOTIVUL ŞI SCOPUL CA ELEMENTE SUBIECTIVE ALE
INFRACŢIUNII ÎN ANTICHITATE
Datorită concepţiei animiste existente la popoarele primitive, se considera că tot ce este
însufleţit, posedă un suflet sau spirit, fie că era vorba despre un obiect, o plantă sau un animal.
Acestea erau socotite drept cauză a rezultatului care era susceptibil de răspundere. În aşa fel,
pasibilitatea de pedeapsă se extindea nu numai asupra omului, dar şi asupra unui animal, a unei
crengi, pietre etc. Fapta ilicită în această societate era nu numai identificată, dar şi explicată prin
intervenţia forţelor supranaturale, care ar acţiona prin fiinţe umane, prin animale, obiecte. Această
cauzalitate mistică era extinsă şi pe plan obiectiv, deoarece, în aşa fel, la producerea rezultatului era
implicat şi grupul social, din care făcea parte făptuitorul actului socialmente periculos. La unele
popoare era concepută posibilitatea răspunderii generaţiilor viitoare. De exemplu, în Cărţile Sfinte
se aminteşte despre răspunderea, care ar apăsa asupra urmaşilor până la a 7-a generaţie1.
Practici ale acestor concepţii primitive s-au păstrat până în zilele noastre. Astfel, la unele
popoare, cum ar fi unele triburi din Africa, uciderea soţului era atribuită soţiei dacă nu era
identificat alt vinovat şi aceasta era supusă unor ritualuri purificatorii2.
Chiar din timpul antichităţii, filozofii şi juriştii s-au străduit să găsească un temei subiectiv al
răspunderii penale şi să-l fundamenteze ştiinţific3. Printre savanţii vremii, Aristotel4 este primul care
a acordat o atenţie deosebită aspectului psihologic ca obiect de studiu aparte, unde încearcă să
demonstreze corelaţia dintre suflet şi trup. Tot el mai considera că omul, spre deosebire de celelalte
fiinţe vii, are raţiune, care şi constituie factorul determinant al acţiunilor lui.
Platon5 considera că sufletul individului constituie doar o continuare a sufletului omenesc şi
presupunea următoarele trei începuturi: intelectiv (conştient), afectiv (impulsiv) şi volitiv
(voliţional, de voinţă).
În ceea ce priveşte problema responsabilităţii în legislaţia romană, istoria dreptului roman a
fost deschisă cu o perioadă, în care problema responsabilităţii şi, cu atât mai puţin, ideea de culpă,
nu-şi făcuseră apariţia. Era vorba despre o epocă, când fiecare trebuia să-şi facă singur dreptate, căci
statul nu se implica în conflictele ce apăreau între particulari, o epocă, când forţa era cea care
1 Antoniu, George, Vinovăţia penală, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1995, p. 18. 2 Ursa, Victor, Criminologie, Cluj-Napoca, Ed. Universităţii creştine „Dimitrie Cantemir”, 1994, p. 12. 3 Mircea, Ion, Vinovăţia în dreptul penal român, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1998, (1), p. 7. 4 Аристотель, О душе, Собрание в 4-х томах, Тoм 1, Москва, 1976, с. 399. 5 Платон, Государство, Собрание в 3-х томах, Том 3, Москва, 1971, с. 232-241.
10
guverna relaţiile dintre indivizi, astfel că, cel vătămat, în încercarea lui de a-şi răzbuna paguba, nu
era interesat să facă distincţia între o nedreptate cauzată în mod voit şi una involuntară.
Faptul că prejudiciul ar fi fost comis de o fiinţă umană sau de un animal, o rană ar fi fost
făcută cu intenţie sau din nebăgare de seamă, nu interesează, pasiunea este oarbă. Sub imperiul
durerii sau al mâniei, victima nu se gândeşte decât să-şi răzbune prejudiciul suferit, oricine ar fi fost
autorul şi oricare ar fi fost cauza1.
Dreptul de răzbunare, devenit în timp principiu, se va regăsi în primul izvor legislativ al
romanilor. Legea celor XII Table, sub forma talionului, alături de sistemul compoziţiilor, iniţial,
numai voluntare, ulterior, şi legale. Se constată că prin această lege răzbunarea era înlocuită, chiar
dacă numai în parte, cu dreptul la despăgubire pe care îl obţine victima. Astfel, dauna era apreciată
de părţi prin bună înţelegere (compoziţie voluntară) şi numai în cazul în care apăreau divergenţe se
exercită tot dreptul de răzbunare.
Pe măsură ce statul se consolidează şi se simte capabil de a-şi impune autoritatea, începe să
intervină şi în raporturile dintre persoane, fixând preţul dreptului la răzbunare sub forma unei
amenzi.
Intervenţia statului prin fixarea preţului dreptului la răzbunare sub forma unei amenzi,
marchează începutul unei alte faze în evoluţia responsabilităţii civile la romani, fază, care îşi avea
originile în Legea celor XII Table şi care era cunoscută sub numele de compoziţie legală. Întâlnim,
spre exemplu, delictul de injurie simplă, pedepsit de lege cu o amendă de 25 de aşi sau delictul os
factum, sancţionat cu 350 de aşi, dacă s-a comis împotriva unui om liber şi cu 150 de aşi, dacă s-a
săvârşit contra unui sclav.
Se constată că, deşi s-a produs o evoluţie a raporturilor privind modul de reparare al unei
daune, încă nu a avut loc trecerea completă la compoziţia legală, căci unele acte ilicite au rămas sub
regimul dreptului de răzbunare, iar altele, supuse compoziţiei voluntare.
Importanţa acestei evoluţii se relevă şi sub alt aspect: statul începe să fie preocupat nu numai
de faptele ilicite care lezau ordinea publică, ci şi de cele care aduceau atingere persoanelor
particulare şi, în acest fel, îşi însuşeşte dreptul de a pedepsi autorii delictelor comise.
Prin urmare, delictele devin publice şi, de acum înainte, nu victima va fi cea care îl va pedepsi
pe autor – fie exercitând dreptul de răzbunare, fie răscumpărându-1 – ci statul, persoana
prejudiciată, având doar posibilitatea de a cere o indemnizaţie.
Se profilează acum distincţia, pe care o întâlnim în epoca lui Iustinian, între acţiunile penale
care tind la o pedeapsă, acţiunile civile care tind la obţinerea unei despăgubiri şi acţiunile mixte care
tind şi la una şi la cealaltă.
Cauzele lipsei vinovăţiei în prima perioadă a dreptului roman trebuie căutate nu numai în
1 Cuq, Les institutions juridiques des Romains, Tome 1, Paris, 1981, p. 335.
11
deficienţa sau chiar lipsa unor dispoziţii legale, ci, în mod implicit, în precaritatea stării de cultură
din acea vreme, căci dreptul nu este altceva, decât expresia vieţii sociale, politice şi culturale a unei
societăţi.
Explicaţia legăturii între gradul de cultură şi noţiunea de vinovăţie rezidă în faptul că numai o
persoană cu o anumită formaţie intelectuală era capabilă să sesizeze diferenţa dintre un act
intenţionat şi unul neintenţionat, deoarece, căci, altfel, reacţia contra unei injustiţii era violentă,
fiindcă victima nu se mulţumea doar cu simpla restituire a prejudiciului, ci mai solicita şi o
satisfacţie personală, o pedeapsă, fără a lua în considerare, evident, gradul de culpabilitate a
autorului.
După această primă etapă, dominată de brutalitate şi carenţe, se va accede într-o epocă de
înflorire a dreptului roman. În această perioadă, drept urmare a influenţei filozofiei greceşti,
jurisconsulţii romani de la finele republicii, îndeosebi Quintus, Mucius şi Scevola au reuşit să
formuleze noţiunea culpei aquiliene. Sistemul legii Aquilia a constituit prima tentativă de a
reglementa teoria responsabilităţii, sub incidenţa ei aflându-se acele delicte care nu erau nici injurii,
şi nici furturi, dar care erau sancţionate numai izolat, conform Legii celor XII table sau legilor
ulterioare.
Departe de a constitui un sistem complet prin care să se soluţioneze în totalitate situaţiile
derivând din astfel de delicte, legea poate fi apreciată ca o introducere, ca un prim pas la studiul
teoriei moderne a responsabilităţii de mai târziu.
După unii autori1, în legiuirile egiptene, cum ar fi acelea ale lui Menes (3100 î. Cr.), Ramses II
(1304-1237 î. Cr.) sau ale lui Sasychis şi Bocoris (sec. VIII î. Cr.), deja se fac primele menţionări
despre elementele subiective ale infracţiunii, inclusiv despre motivul şi scopul infracţiunii. În acea
perioadă, cele mai grave atentate erau considerate infracţiunile contra statului şi a ordinii sociale
(trădarea, conspiraţiile, comploturile etc.), precum şi unele fapte cu caracter religios, cum ar fi
omorul animalelor sacre. Pentru faptele socialmente periculoase răspundeau, alături de vinovat, şi
membrii familiei sale2. Pedeapsa cu moartea putea fi înlocuită cu sclavia, prin care cei vinovaţi erau
utilizaţi ca forţă de muncă în interesul stăpânirii3.
În legiuirile Mesopotamiei, conform opiniei unor autori4, apar deja chiar primele cerinţe
subiective pentru unele fapte social-periculoase. Bunăoară, păcatul prin care se încălca voinţa
Domnului se considera a fi comis fie cu intenţie premeditată, fie cu intenţie nepremeditată. Deşi în
1 Horia C. Matei, Lumea antică, Mic dicţionar bibliografic, Chişinău, Ed. „Universitas”, 1993, p.168; Аннерс E., История европейского права, Москва, Изд-во «Наука», 1999, c. 23. 2 Батырова К., Всеобщая история государство и право, Изд-во «Юристъ», Москва, 1998, с. 26. 3 Smochină, Andrei, Istoria universală a statului şi dreptului (epoca antică şi medievală), Chişinău, „Tipografia centrală”, 2002, p. 22. 4 Жидкова О., Крашинниникова Н., История государства и права зарубежных стран, Москва, Изд-во «Инфра-Норма-М», 1999, c. 81.
12
concepţia babilonienilor înţelesul de păcat era posibil şi fără vinovăţie, aşa încât păcătosul putea
nici „să nu ştie” că a săvârşit un păcat (de exemplu, încălcarea „curăţeniei” în timpul ritualului),
acest fapt se aprecia drept unul mai mult formal, deoarece se putea considera reparat prin simpla
căinţă din partea făptuitorului.
Unele monumente istorice legate de vinovăţia penală, dar şi de alte elemente subiective ale
infracţiunii, precum ar fi cele legate de scop şi motiv, le putem găsi şi în Mesopotamia, în Legile lui
Hamurabbi (1792-1749 î. Cr.), unde regele babilonian rămâne singurul şi adevăratul legiuitor.
Astfel, deşi conform Codului lui Hammurabi se prevedea tragerea la răspundere a unei persoane
pentru simpla comitere a faptei ilicite, în materialitatea ei, totuşi, existau şi unele dispoziţii, în care
se făcea deja deosebirea dintre actele neintenţionate şi cazul fortuit1. De exemplu, la articolul 227 al
codului menţionat se prevedea: „...dacă cineva minţea fierarul şi acesta scotea semnul de sclav,
„lanţul”, nu de la robul său, acest om trebuia omorât şi îngropat la porţile sale, iar fierarul trebuia să
depună jurământul că „eu am tăiat neintenţionat”2. În articolele 206 şi 207 ale aceleiaşi legiuiri, se
mai făcea şi deosebirea dintre intenţie premeditată şi intenţie nepremeditată. Astfel, în acelaşi
context, se menţiona: „Omorul unei persoane, indiferent de faptul dacă era intenţionat sau nu,
atrăgea după sine pedeapsa cu moartea pentru făptuitorul vinovat sau a unei rude a acestuia, pe când
vătămarea neintenţionată a unei persoane în timpul unei bătăi sau cauzarea vreunei răni în situaţii
asemănătoare, deja nu mai implica tragerea la răspundere”.
Într-un alt context3, găsim că persoana, chiar şi în asemenea ipoteze, era totuşi ţinută să
plătească îngrijirea medicală a victimei.
Un alt exemplu asemănător despre prezenţa şi reglementarea aspectului subiectiv al faptelor
social periculoase îl găsim la art. 218, în care se prevedea: „Medicul care întâmplător, într-o altă
versiune, neştiinţă sau neglijenţă, în timpul operaţiei a scos ochiul bolnavului, acestuia urma să i se
taie doar mâna, şi aceasta, dacă victima era om liber, iar dacă pacientul era sclav, stăpânului i se da
un sclav în locul celui decedat” 4. S-a mai apreciat5 că acest cod mai consacra şi alte ipoteze de fapte
comise din culpă (imprudenţă), cum ar fi situaţia prevăzută la art. 207: „Dacă soţul se afla în
prizonierat, iar soţia, neavând de mâncare, pleca în casa altui bărbat, în acest caz, ea nu purta nici o
vină”6.
În pofida existenţei acestei diferenţieri, conform principiului talionului, pedeapsa cu moartea
1 Antoniu, George, op. cit., p. 56. 2 Черниловский З., Хрестоматия по всеобщей истории государства и права, Изд-во «Гардарика», Москва, 1998, с. 26. 3 Hanga V., Mari legiuitori ai lumii (Hammurabi, Iustinian, Napoleon), Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedica”, 1977, p. 81. 4 Черниловский З., op. cit, p. 28. 5 Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, Istoria universală a statului şi dreptului (perioada antică), Vol.I, Chişinău, Ed. „Elena V.I.” 2001, p. 98. 6 Черниловский З., op. cit, p. 29.
13
se aplica nu numai în cazul infracţiunilor intenţionate, dar şi a celor comise din culpă, cum ar fi, de
exemplu, pentru omorul din imprudenţă (ar. 229). Totuşi, mai există şi opinia1 că la acea perioadă
pedepsirea vinovatului nu se limita nici la o iertare de către victimă şi chiar nici judecata nu mai
putea opri de la persecutarea celui vinovat.
Ca o reminiscenţă a moravurilor gentilico-tribale, exista pedeapsa cu moartea şi mai persista
încă răspunderea sau responsabilitate colectivă, care, mai apoi, se limitase doar la acea familială2.
Ca un aspect constatator al reminiscenţelor de răspundere obiectivă, deşi cu titlu de excepţie, se mai
utiliza procedura ordaliilor3, unde, în corespundere cu folosirea unor aşa-zise „probe divine” (a apei
clocotite, a focului, a fierului încins etc.), se stabilea vinovăţia sau nevinovăţia persoanei.
În concluzie, trebuie să menţionăm că, deşi gândirea juridică a Mesopotamiei nu a atins
nivelul de dezvoltare prin care să se încetăţenească în legile sale, la nivel principial conceptul
vinovăţiei penale, dar şi celelalte elemente subiective ale infracţiunii, precum ar fi motivul şi scopul
cu toată structura sa sclavagistă şi în pofida unor reziduuri arhaice, Codul lui Hammurabi cuprindea
idei „moderne” în privinţa acestora.
În India, în Legile lui Manu4, constatăm existenţa unor idei avansate asupra înţelesului
vinovăţiei penale, dar şi a celorlalte elemente subiective ale infracţiunii, precum ar fi motivul
acesteia. Bunăoară, omorul intenţionat atrăgea după sine pedeapsa cu moartea, iar omorul în timpul
apărării darurilor aduse drept jertfă brahmanilor sau femeilor (care era considerată legitimă apărare)
nu era considerat păcat5. Tot în Legile lui Manu se prevedea că toţi vinovaţii de preacurvie erau
pedepsiţi cu moartea6, iar proprietarul răspundea pentru aflarea în casa lui a unei femei străine, dar
se făcea delimitarea când proprietarul ştia sau nu ştia despre acest fapt. La art. 4, p. 8 din Legile lui
Manu se delimita, de asemenea, faptul că dacă femeia se afla la locul menţionat împotriva voinţei
ei, era eliberată de răspundere penală.
Iar în Legea Karmei se determina soarta omului în strictă corespundere cu comportamentul
lui, unde se menţiona că omul este alcătuit din intenţie, şi care anume este intenţia omului în această
lume, în aceea se şi transformă el însuşi, când pleacă din viaţă. Astfel, cupiditatea faţă de averea
străină, cugetările minţii despre rău, devotamentul faţă de învăţătură greşită sunt trei tipuri de
acţiuni mintale făcute cu păcat7.
Specificul acestor legi constă şi în aceea că, deja la acea etapă istorică, se luau în consideraţie
1 Диаконов М., Законы Вавилонии, Ассирии и Хеттского царства, Москва, Изд-во «Наука», 1999, с. 129. 2 Smochină, Andrei, op. cit., p. 35; Hanga V., op. cit, p. 82; Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, op. cit., p. 96. 3 Hanga V.,op. cit., p. 31. 4 Legile lui Manu, Traducere de Ioan Mahalcescu, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1993, p.123. 5 Батырова К., Всеобщая история государства и права, Mосква, Изд-вo «Юристъ», 1998, с. 46; Гравский Г., Всеобщая история права и государства, Москва, Изд-во «Норма-Инфра», 2000, с. 104. 6 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 104. 7 Legile lui Manu, op. cit., p. 253-254.
14
şi alte elemente subiective ale infracţiunii, cum ar fi motivul acestora. De exemplu, pentru furtul de
animale mari, de arme şi medicamente, regele trebuia să aplice pedepse după timpul în care acesta a
fost comis, precum şi a motivului pentru care acesta se comise1.
În acest sens, pedeapsa era aplicată numai dacă la comiterea vreunei fapte socialmente
periculoase a intervenit culpa făptuitorul, dar şi în cazul constatării prezenţei stării de
responsabilitate la persoana făptuitorului. Aceasta trebuia constatată chiar şi într-un caz de accident
(în afară de domeniul religios), adică pentru cei inconştienţi şi nebuni, precum şi în cazurile de
legitimă apărare sau de extremă necesitate, când se absolvea culpabilitatea2. Era cunoscută şi
pedepsirea martorilor mincinoşi, unde se considera că vinovatul (martorul mincinos) omoară prin
aceasta o sută de oameni apropiaţi şi rude, iar în cazul mărturiilor mincinoase la fapta de omor a
vreunei persoane era vorba despre faptul că vinovatul omoară cu această ocazie 1000 de persoane3.
Dreptul budist se deosebeşte într-un mod esenţial de cel brahman. Aşa, de exemplu, în dreptul
budist se consideră că omul greşeşte şi poate că trebuie să fie îndreptat4. În aceste reglementări de
drept, chiar la această etapă, putem constata unele aspecte progresive ale conceptului subiectiv al
faptei social-periculoase, încercându-se extinderea şi asupra altor elemente psihice, specifice
motivului.
În dreptul antic chinez, principalul izvor al dreptului, alături de cutumă, era Codul Ta-Tsing-
Lu-Li (sec. VI î. Cr.). Acest cod oferea o rezolvare destul de clară a diferitor instituţii juridice ale
dreptului, inclusiv şi a aspectului subiectiv al faptelor cu un pericol social sporit5. De exemplu,
furtul se consideră paguba intenţionată care era pedepsită cu moartea6. Iar în epoca Cijou se
numărau peste trei mii de infracţiuni, unde la majoritatea dintre acestea era recunoscută necesitatea
de a se dovedi vinovăţia lor7. Tot în această perioadă (anii 120 î. Cr.), a început sedimentarea
învăţăturii specifice referitoare la formele date. Astfel, se lua în consideraţie voinţa persoanei la
comiterea faptei infracţionale, însă acest lucru era valabil şi la aprecierea sau stabilirea pedepselor
aplicate acestora.
Ar mai fi de apreciat şi faptul că în aceste reglementări de drept au început să se sintetizeze şi
unele cunoştinţe referitoare la gradele intenţiei. Aşadar, faptele social-periculoase se mai divizau în
premeditate şi intenţionate, precum şi cele comise din greşeală. De altfel, gravitatea pedepsei era
tocmai una corespunzătoare faptului, dacă vătămarea era una comisă cu rea intenţie sau în cadrul
încăierării8.
1 Казачкина И., Уголовное право зарубежных стран, Москва, Изд-вo «Зерцало», 2002, c. 267-268. 2 Smochină, Andrei, op. cit., p. 43. 3 Ibidem. 4 Smochină, Andrei, op. cit., p. 44. 5 Черниловский З., op. cit., p. 27, 48. 6 Гравский Г., op. cit., p. 104. 7 Черниловский З., op. cit., p. 32. 8 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 120.
15
Concepţia „voinţei criminale” determina şi alte instituţii, cum ar fi participaţia la comiterea
faptelor periculoase sau a infracţiunilor săvârşite de un grup de persoane. În aceste sens, chiar la
limitele erei noi, existau asemenea norme care, în ceea ce priveşte participaţia penală, specificau că
căpeteniile unei grupări criminale se considerau persoanele care au conceput infracţiunile sau care
le-au plănuit. Sub conducerea Ţîni, dacă persoana a fost depistată în flagrant delict, dar totuşi
aceasta refuza să-şi recunoască vinovăţia, sau îşi schimba depoziţiile în timpul cercetărilor, se
permitea folosirea torturilor. Astfel, sub aspect procesual, se poate deja constata în această perioadă
primele începuturi ale funcţionării principiului prezumţiei nevinovăţiei.
În Japonia, sub influenţa dreptului chinez, la începutul sec. VII d. Cr. – a doua jumătate a sec.
X d. Cr., apar primele izvoare scrise ale dreptului penal, deşi în acestea încă nu existau şi nici nu se
cunoştea încă înţelesul sau conceptul elementului subiectiv al infracţiunii.
În Palestina antică, elementul subiectiv al infracţiunilor nu-l întâlnim într-o formulare clară,
dar reiese din expresia textului biblic „ochi pentru ochi” şi se poate constata prezenţa principiului
răzbunării legale, sau al răzbunării private1. Însă, un alt autor2 remarcă prezenţa principiului
personalităţii răspunderii pentru faptele socialmente periculoase proprii, aşa încât: “... nici tatăl nu
trebuie să fie pedepsit cu moartea pentru copii şi copiii nu trebuie să fie pedepsiţi cu moartea pentru
acţiunile ilegale ale tatălui lor: fiecare trebuie să fie pedepsit pentru fapta comisă de el însuşi”,
principiu, care în viziunea noastră, este strâns corelat cu principiul răspunderii subiective.
În Califatul arab3, şi anume în dreptul musulman, cele mai grave păcate religioase erau
tâlhăria, furtul, preacurvia, omorul intenţionat şi vătămările mortale sau cauzatoare de moarte, toate
acestea atrăgând după sine răzbunarea sângelui. Odată cu apariţia Islamului, a fost posibilă
„înlocuirea vinovăţiei” cu o recompensă, în cazul când urmaşii omorâtului îl iertau pe ucigaş.
Printre faptele infracţionale împotriva persoanelor fizice, o atenţie deosebită se acorda omorului
intenţionat, pentru care se aplica pedeapsa cu moartea. Dar, cu excepţia omorului intenţionat,
celorlalte fapte li se puteau aplica pedepse alternative, cum ar fi situaţia când persoana care a comis
un omor neintenţionat putea plăti o compensaţie şi purta doar o pedeapsă religioasă (cafara)4.
În Sparta (legiuirile spartane), de asemenea, se pot remarca sau delimita deja faptele culpabile
şi unele neculpabile5.
În Grecia antică, Legile lui Lycurg, Solon, Dracon mai conţineau încă idei de răspundere
penală pentru simpla cauzare mecanică a rezultatului faptei, indiferent dacă acesta a fost unul
voluntar sau nu6. Începând însă cu secolul al V-lea î. Cr., apar deja primele semne de gândire
1 Ibidem, p. 108. 2 Гравский Г., op. cit., p. 280. 3 Ibidem, p. 252. 4 Батырова К., op. cit., p. 213. 5 Smochină, Andrei, op. cit., p. 56. 6 Antoniu, George, op. cit., p. 18.
16
juridică ale vremii, şi anume acelea de luare în considerare a factorului psihic al infracţiunii. Deşi
textele legilor, la acele timpuri, erau unele incomplete şi controversate, deja începe să se facă
deosebire între omorul intenţionat şi cel neintenţionat, între omorul premeditat1 şi omorul în
legitimă apărare. În acest sens se discută2 dacă dirijorul corului, care a dat coriştilor sa bea un lichid
spre a le stimula vocea şi din cauza căruia un corist a murit, trebuia să răspundă pentru omorul
intenţionat sau acela din culpă. Într-un alt caz, un aruncător cu suliţa omoară un tânăr, care s-a
interpus în traiectoria acestuia. Astfel, dilema consta în faptul că, dacă făptuitorul a comis un omor
din culpă sau dacă acesta nu este vinovat deloc şi dacă nu cumva aceasta ar constitui o culpă
exclusivă a victimei. Totuşi, constatându-se ca victima a fost chemata să strângă suliţele (deci nu a
fost o intenţie exclusivă doar a acesteia şi, corespunzător, suliţa a fost aruncată fără suficientă
atenţie în partea persoanelor aflate pe terenul de aruncare), s-a făcut concluzia, corectă după noi, că
suliţaşul a comis un omor din culpă3. Asemenea nuanţări devin tot mai frecvente, mai ales, în cazul
Legilor lui Dracon (sec. VII î. Cr.), după care se prevedeau chiar şi situaţii, în care omorul din culpă
nu se sancţiona deloc4. Tot în dispoziţiile acestei legi se mai făcea şi distincţia dintre omorul
premeditat şi cel involuntar5.
Sub aspect procedural, referitor la omorul involuntar, se mai menţiona6 că acesta se judeca de
un tribunal compus din 50 de cetăţeni liberi, unde printr-o procedură prealabilă se încerca
concilierea părţilor. În cazul acestei infracţiuni, partea vătămată putea să primească o despăgubire
sau un preţ al sângelui. Tot în acest fel se mai cunoaşte faptul că arhonţii aveau dreptul asupra
vinovaţilor, adică de a-i atrage la judecată şi de a le recunoaşte vinovăţia7.
În Roma Antică, o lungă perioadă au dominat concepţiile arhaice, punându-se, în acest fel, pe
primul plan, cauzalitatea materială. Începând cu reglementările juridice înscrise în cele XII Table,
apar deja primele cerinţe de luare în consideraţie a elementului psihic al faptei infracţionale.
Totuşi, în pofida acestui fapt, într-un important detaliu ni se arată că, dacă la Roma şi în
vechiul drept se înţelesese necesitatea de a fonda condamnarea bazată pe vină, acesteia nu i se
atribuie dimensiunea sa largă unei stări corespunzătoare celei de spirit sau a unei mentalităţi
criminale8. Bunăoară, chiar Gaius face aluzie la o regulă înscrisă în cele XII Table după care, în
materie de incendiu, s-ar fi făcut deosebire între sciens (cu ştiinţă) şi casu (cazul fortuit).
De asemenea, ideea răspunderii subiective apare şi în scrierile lui Seneca, Juvenal, Cicero,
Quintilian, Aulus Gellius ş.a., în care se discuta că acţiunea făptuitorului care a cauzat rezultatul nu
1 Jitaru, Lucian, Dicţionar de maxime şi expresii juridice latine, Chişinău, Ed. „Museum”, 2002, p. 85. 2 Antoniu, George, op. cit., p. 18. 3 Ibidem. 4 Dongoroz, Vintilă, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, p. 252. 5 Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, op. cit., p. 187. 6 Marin, Andrei, Pagini alese din oratori greci, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1969, p. 20. 7 Черниловский З., op. cit., p. 37. 8 Cioclei, Valerian, Mobilul în conduita criminală, Bucureşti, Ed. „ALL BECK”, 1999, p. 214.
17
este încă una suficientă pentru a atrage răspunderea penală şi aceasta trebuie să fie consecinţa unei
manifestări voite şi conştiente din partea făptuitorului1. Astfel, începând cu secolul al II-lea d. Cr.,
în gândirea juridică şi în practica legislativă a Romei antice, tot mai frecvent, este prezentă ideea
corelaţiei psihice dintre faptă şi autor.
Într-un rescript atribuit lui Hadrian, deja se defineşte voinţa care era considerată chiar una mai
importantă decât rezultatul faptei. În acest fel, se aduce exemplul când o sclavă s-a folosit de o sabie
pentru a omorî, iar, în asemenea circumstanţe ale faptei, voinţa de a ucide îi era deja una prezumată.
Pe când în situaţia în care victima s-a rănit mortal cu o cheie sau cu o căldare, nu poate fi
demonstrată, într-un mod evident, voinţa de a ucide, ea va trebui stabilită pe alte căi.
De asemenea, în unele documente ale vremii, în acelaşi context, mai este citită şi regula
atribuită lui Numa, unde se apreciază că dolul este atunci când acesta este gândit şi luat în mod
liber. Tot lui Numa i se mai atribuie şi referirea la omorul neintenţionat, considerat acela, prin a
cărui imprudenţă se cauzează moartea. Asemenea dispoziţii aveau totuşi un caracter de excepţie,
deoarece regula privitor la răspunderea penală rămânea una determinată mai mult de săvârşirea
actului sau determinată prin cauzalitatea mecanică, indiferent de poziţia psihică a autorului2.
Diocletian, de asemenea, decide că nu există omucidere, dacă fapta s-a comis printr-un caz
fortuit. Aceeaşi idee o întâlnim într-un text al lui Ulpian, care afirma: “Acela care a omorât fără ca
să voiască trebuie absolvit de pedeapsă, dimpotrivă, cel care a voit să omoare trebuie pedepsit
pentru omucidere, chiar de nu i-a reuşit aceasta (adică să suprime viaţa victimei)”3.
Tocmai dreptul roman, pentru prima dată, începe a contura concepţia de etape ale activităţii
infracţionale. Astfel, în cazul infracţiunilor intenţionate, apariţia ideii de a comite infracţiunea se
numea formarea intenţiei, iar punerea la cale a infracţiunii – „intenţie pură”. Tot romanii sunt cei
care au formulat şi principiul unanim acceptat de ştiinţa dreptului penal – „cogitationis poenam
nemo patitur” (gândurile nu sunt penalizate)4. În aşa fel, omorul comis din culpă, ca rezultat al unui
incendiu, atrăgea după sine o pedeapsă mai mică comparativ cu faptele comise cu rea-voinţă5. Într-
un alt exemplu, se apreciază: „Nu poate exista furt, dacă nu s-a luat sau dacă nu s-a deplasat
obiectul de la locul sustragerii. Tot astfel, dacă o persoană intră în casa cuiva cu intenţie de a fura,
însă nu a pus încă mâna pe nici un obiect şi nici nu l-a luat sau însuşit, fapta respectivă nu este
considerată drept furt, pentru că, deşi a avut intenţia de a fura, nu şi-a manifestat-o prin a lua vre-un
obiect anume”6.
1 Antoniu, George, op. cit., p. 15. 2 Ibidem, p. 18. 3 Ibidem, p. 70. 4 Brînză, Sergiu, Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova, Chişinău, Ed. „ARC”, 2001, p. 40. 5 Батырова К., op. cit., p. 113. 6 Maghiertu, Titu G., Furtul în dreptul roman şi penal român, Bucureşti, Ed. „Pedgogică şi Ştiinţifică”, 1987, p. 8.
18
Tot în ceea ce priveşte existenţa vreunei fapte de furt, se mai preciza că la cel care a furat
vreun bun trebuia să existe şi un scop corespunzător de a se îmbogăţi. În acest fel, se mai consemna
situaţia când bunul era sustras cu scopul de a-şi aduce sie sau vreunei alte persoane foloase
materiale. Iar în situaţia când cineva ucidea un sclav sau lua lucrul altuia cu scopul de a-l distruge,
fapta respectivă deja nu se mai considera furt şi era sancţionată pentru un alt delict. Tot în baza
aceluiaşi principiu se aplica şi maxima lui Ulpianus: „Nu există furt în cazul în care o curtezană o
lipseşte pe o slujnică de bunul pe care acesta l-a răpit”. Astfel, se apreciază că în cazul furtului se
ţinea seama nu numai de latura obiectivă, ci şi de scopul faptei. Totuşi, de la regula că nu exista furt
fără intenţia de a fura mai existau şi unele excepţii: „În cazul în care o persoană a sustras un sac cu
monede, deşi a sustras şi sacul, intenţia frauduloasă a fost numai pentru monedele din sac, dar nu şi
pentru sac ca atare. Se argumenta că astfel a fost comis şi furtul sacului”1.
Aşadar, constatăm că la romani, chiar la acea etapă de evoluţie a dreptului, existau deja unele
concepte destul de înaintate asupra înţelesului conceptului subiectiv al faptei.
Tot în Legea celor XII Table se prevedea faptul că vinovatul de tăierea unui copac străin era
supus să plătească 25 de aşi de fiecare. Însă, pe de altă parte, în instituţia lui Gaius, în Cartea a treia,
se prevedea că nu există nici o lege după care trebuia încasată amendă pentru paguba cauzată în
mod ilegal şi, ca rezultat, să fie trasă la răspundere persoana care a cauzat aceste daune fără
vinovăţie sau în mod întâmplător2.
Injuria era considerată o ofensă intenţionată, ilicită, adusă unei persoane libere prin vorbe sau
fapte, lovituri, înjurături3. În continuare, se mai poate vorbi despre cumpărarea voturilor în
campania preelectorală, faptul de şantaj, omorul sau otrăvirea intenţionată, precum şi falsificarea de
bani, falsificarea testamentelor etc.
Delictele publice în Roma Antică erau deja diferenţiate de crime. Aici erau atribuite
omorurile, compozitorii de cântece cu calomnieri, mărturiile false, arderea intenţionată etc.4
Referitor la condiţiile delictului se remarcă faptul că nu mai era suficientă o simplă omisiune sau
neglijenţă. Deşi există şi opinia că în acea perioadă, în Roma Antică, se prevedea răspunderea
numai pentru faptele socialmente periculoase comise prin acţiune, iar pentru simple inacţiuni încă
nu se recunoştea o anumită răspundere5.
Conform Legii lui Aquilia, fapta respectivă trebuia să fie una comisă prin culpă sau cu dolul
delincventului6. Dacă paguba s-a produs din întâmplare, nu se putea intenta acţiunea Legii lui
1 Ibidem, p. 12-13. 2 Черниловский З., op. cit., p. 111. 3 Smochină, Andrei, op. cit., p. 96. 4 Гравский Г., op. cit., p. 209. 5 Омелченко O., Всеобщая история государствa и правa, Учебник в 2-х томах, Том 1, Издание второе, Москва, Изд-во «ТОН-ПРИОР», 1999, c. 212. 6 Аннерс Э., История европейского права, Москва, Изд-во «Наука», 1999, c. 12.
19
Aquilia1. Astfel, potrivit acestei legi, fundamentul juridic al răspunderii delictuale 1-a constituit
ideea de culpă. Tot atunci a fost creată noţiunea de quasi delicte şi, în sfârşit, se poate observa că în
dreptul roman noţiunea de culpă a rămas însă, într-o măsura apreciabilă, insuficient precizată, iar
exigenţa ei nu a izbutit niciodată să devină un principiu general, răspunderea fără culpă continuând
să existe într-un număr mare de cazuri.
Astfel, quasidelictele judecătorului erau considerate, de asemenea, unele comise cu o formă a
vinovăţiei neglijente sau intenţionate prin care se aducea o pagubă uneia dintre părţi2.
În ceea ce priveşte unele aspecte procedurale legate de dovedirea sau demonstrarea vinovăţiei
persoanei, ar fi binevenit să menţionăm că informatorii romani, în momentul când se concretizau
învinovăţirile cu privire la crimele politice, se bucurau de o parte din confiscările efectuate, dar în
cazul unui denunţ fals, puteau ei înşişi să fie traşi la răspundere. Tot referitor la unele aspecte ale
vinovăţiei penale s-a mai menţionat că atunci când cuvintele nu au un înţeles şovăitor, interpretarea
voinţei nu se poate îngădui3.
În unele legislaţii antice, cum ar fi Degistele lui Iustinian, existau unele cunoştinţe asupra
conceptului de responsabilitate, în care se conţineau deja unii indici despre neaplicarea pedepsei
persoanei demente pentru săvârşirea omorului sau era considerat suficient că acesta a fost pedepsit
cu demenţa sa.
Totuşi, necătând la toate aceste menţiuni asupra aspectului subiectiv al faptelor infracţionale
de către gânditorii romani, în literatura de specialitate s-a mai susţinut şi opinia că la acea perioadă
mai era încă recunoscută posibilitatea răspunderii obiective. Şi, în aşa fel, nu se acorda atenţia
cuvenită clarificării gradului şi conceptului de vinovăţie, deşi existau deja primele prevederi
legislative şi conceptuale mult mai progresiste, prin care se aprecia că răspunderea pentru asemenea
fapte trebuie să fie de esenţă subiectivă4.
La popoarele epocii fierului, şi anume la geto-daci, în perioada premergătoare statului, existau
doar unele norme de conduită cu caracter de cutumă5. Cutuma constituie un mod originar de
manifestare a voinţei sociale. Încă din cele mai vechi timpuri au existat reguli care nu au fost
impuse în mod expres, dar care au fost respectate aproape din instinct. În acea perioadă se aplicau
cutumele, iar ca element necesar pentru ca aceste reguli să fie considerate cutume era repetarea (se
impune o anumită durată, fiindcă nu se poate considera o uniformitate în seria actelor repetate, fără
o trecere de timp destul de lungă), unde obiectul indica drept condiţie ca ea să se sprijine pe
convingerea că este absolut obligatorie, încât alţii pot să o ceară şi nu depindea numai de voinţa
1 Molcuţ, Emil, Oancea, Dan, Drept roman, Bucureşti, Ed. „Universul”, 1994, p. 326. 2 Ibidem, p. 34. 3 Citat de Hanga V., op. cit., p. 223. 4 Омелченко O., op. cit., p. 212. 5 Drăgan, Iosif Constantin, Istoria multimilenară a neamului românesc, Craiova, Ed. „Scrisul românesc”, 1976, p. 124; Giurescu, Constantin C., Giurescu Dinu C., Istoria Românilor, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1974, p. 30.
20
subiectivă.
În privinţa normelor de conduită, scrierile antice ne oferă date şi despre unele instituţii
juridice, cum ar fi: proprietatea, familia, învoielile etc. Despre sistemul dreptului penal nu se
cunoştea decât faptul că furtul reprezenta o abatere gravă1. Referitor la pedepsele acelor timpuri
exista răzbunarea privată (duelul judiciar) sau arbitrajul2. O trăsătură caracteristică a dreptului penal
cutumiar3 o constituia pedepsirea faptei, fără a se ţine seama de împrejurările în care a fost
săvârşită, iar persoana considerată şi găsită vinovată era pedepsită pentru simplele consecinţe sau
daune ale faptei sale4. Dacă vinovatul dispărea după comiterea faptei, rudele sau vecinii acestuia
răspundeau în locul lui, deoarece, se presupunea că, odată ce infractorul a convieţuit cu ei, acestea
puteau şi trebuiau să cunoască intenţiile lui şi, dacă ar fi voit, ar fi putut să-l împiedice la comiterea
faptei.
Sub aspect procesual mai există şi menţiuni că vechii locuitori ai patriei noastre practicau
jurământul pe zeităţile palatului regal. În acest sens, dacă regele suferea de vreo boală, se considera
că unul dintre supuşii săi a jurat strâmb pe vetrele regale. Or, toate acestea se făceau tocmai în
scopul aflării celui vinovat. Iar printre mijloacele de probă pe care ni le arată Herodot erau obţinute
prin intermediul ghicitorilor. Dacă cel indicat de către cei trei ghicitori susţinea că nu este vinovat,
era chemat un număr îndoit de ghicitori, iar dacă răspunsul acestora coincidea cu al primilor trei, cel
găsit vinovat era ucis, iar bunurile intrau în stăpânirea ghicitorilor care îl găseau vinovat5.
Strabon, în lucrarea sa „Geografia”, arată că Burebista, aducându-i pe toţi geto-dacii sub
autoritatea sa, i-a deprins pe aceştia cu ascultarea poruncilor6. În acea perioadă, alături de vechile
obiceiuri geto-dace din epoca democraţiei militare, a fost elaborat şi se cunoştea un sistem de legi,
care, purtau denumirea de „bellagines”. Date certe, care să confirme că legile respective erau scrise
nu există, în schimb există menţiuni că acestea erau transmise prin procedeul mnemotehnic. Un
astfel de exemplu ne este oferit de Aristotel, care scria că, înainte de cunoaşterea scrisului, legile se
cântau ca să nu fie uitate, cum obişnuiesc să facă până astăzi agatârşii. Aşadar, se poate spune că
izvoarele dreptului geto-dac erau cutuma sau obiceiul şi legea.
Întrucât textele vechilor legi nu au fost păstrate, datele despre instituţiile juridice reglementate
de dreptul geto-dac sunt reconstituite, în linii generale, pe baza izvoarelor istorice. Aceste date se
referă la regimul juridic al persoanelor, familia geto-dacă, proprietatea şi dreptul penal.
În materie penală, continuă să se aplice principiul răzbunării sângelui, iar, în mod concret, nu
1 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L., 1996, p. 23. 2 Hanga V., op. cit., p. 66-68. 3 Marcu, Liviu P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1997, p. 54. 4 Condurachi, Ioan D., Trăsăturile caracteristice ale vechiului drept penal românesc, Bucureşti, 1978, p. 9. 5 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., p. 16. 6 Chilmon, Tereza, Dreptul cutumiar geto-dac // Revista de ştiinţe juridice, nr. 2/2002, p. 110-111.
21
ne sunt furnizate informaţii decât despre pedeapsa cu moartea aplicată femeii adultere1.
1.2 MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIUNII ÎN EPOCA MEDIEVALĂ
A doua etapă de dezvoltare a dreptului se numeşte etapa dreptului corporativ sau dreptul
cetăţilor, care a apărut odată cu dezvoltarea societăţii, în general, şi a celei economice, în mod
special. Această perioadă datează aproximativ din sec. IX-XI până la finele sec. XIII-XV şi se baza
pe interese personale, patrimoniale, a corporaţiilor de putere, politice, religioase2. Acest drept
funcţiona în societatea feudală şi reglementa relaţiile de proprietate asupra pământurilor, precum şi
relaţiile între proprietari.
Dintre drepturile corporative (dreptul oraşelor, adică poliţienesc, dreptul negustorilor etc.),
dreptul canonic (bisericesc) se distingea de celelalte drepturi printr-o varietate mult mai bine
sistematizată. De altfel, în dreptul canonic se delimitau următoarele ramuri: familia, căsătoria şi
dreptul succesoral, dreptul civil (dreptul de proprietate şi contracte), dreptul penal şi cel
administrativ, precum şi cel financiar.
De fapt, dreptul canonic penal a făcut multe progrese, comparativ cu dreptul roman (a
determinat păcatul penal), cu toate că s-a folosit mult din împrumuturile dreptului juriştilor romani,
dar cu toate acestea, a reuşit să transforme acest concept într-unul mult mai sofisticat şi diferenţiat.
Bunăoară, în timpul Imperiului Bizantin, se considerau infracţiuni chiar intenţiile
făptuitorului. Cu alte cuvinte, era încă identic faptul de a greşi cu faptele cu cel de a greşi cu gândul.
Necătând la aceasta, omorul era calificat în dependenţă de gradul de păcătuire, şi anume omorul
premeditat, fără îndoială, era pedepsit mai grav, adică, cu moartea (prin decapitare). Omorul în
timpul unei încăierări era cunoscut drept omor spontan sau nepremeditat, deşi, la aprecierea acestuia
se lua în consideraţie obiectul sau mijlocul cu care s-a comis. Oricum, acesta se pedepsea mult mai
blând (amendă sau biciuiri)3 numai în dreptul canonic. Unii autori4 subliniază că numai în dreptul
canonic se aprecia necesitatea stabilirii elementului psihic ca fundament al răspunderii penale. Cu
toate acestea, n-au dispărut cu totul practicile legale de cauzalitate materială şi responsabilitate
obiectivă.
Asupra dimensiunii subiective a infracţiunii s-au expus şi gânditorii sau filosofii acelor
vremuri. De exemplu, într-un text al lui Augustin se arată că „... nu există infracţiune fără un fapt
voluntar”. După Gratian elementele voinţei sunt „... libertatea şi intenţia”, iar în lucrările lui
1 Chilmon, Tereza, op. cit., p. 112. 2 Кашанина Т., Корпорaтивнoе право, Москва, 1998, c. 223-225. 3 Омелченко O., op. cit., p. 449. 4 Кашанина Т., op. cit., p. 144.
22
Thomas D'Aquino se insistă asupra „... voinţei rele (malitia) ca bază a răspunderii penale”1.
În pofida existenţei acestor concepte expuse asupra vinovăţiei infracţiunii, răspunderea penală,
deseori, se mai extindea de la autorul faptei şi asupra membrilor familiilor acestuia, aplicându-se fie
asupra ascendenţilor, fie a descendenţilor şi a soţului celui vinovat2.
În dreptul penal feudal al Japoniei (în a doua jumătate a sec. X şi a doua jumătate a sec. XV)
nu erau încă cristalizate nici cele mai elementare concepte asupra aspectului subiectiv al
infracţiunii.
În dreptul penal avarez, în Scrierile sfinte (1:7), se specifică că pentru persoana la care era
constatată o vinovăţie gravă şi anume omorârea vreunui semen de-al său, din frică faţă de
Dumnezeu şi din stimă faţă de Sfinţi nu putea să le permită celorlalţi membri ai comunităţii să-i
păstreze viaţa acestuia3.
În ceea ce priveşte dreptul penal musulman din Califatul Arab, aici infracţiunile se împart în:
infracţiuni contra „Voinţei lui Alah”, care se numeau „Hadd”, cele contra persoanei - „Kisas”,
celelalte infracţiuni se întitulau „Tazir”. Pentru primele două accentul se punea mai mult pe latura
obiectivă a infracţiuni, iar pentru infracţiunile din ultima categorie accentul se mai punea pe latura
subiectivă a infracţiunii4. Potrivit acestei concepţii, acţiunile fiecărei persoane sunt determinate de
caracterul dorinţei, caracterul permisibil de acel al nedorinţei şi unele strict interzise şi pedepsibile.
Bunăoară, furtul ca atentat la una dintre valorile de bază ocrotite de religie, se pedepsea destul de
sever, persoanei vinovate i se tăia mâna5.
În dreptul penal medieval rus din sec. XI-XII se cunoşteau unele concepţii şi referiri asupra
aspectelor subiective ale faptelor social-periculoase. Noţiunea de infracţiune în dreptul rusesc
(dreptul lui Iaroslav sau dreptul Iaroslavilor) se considera drept „ … o încălcare a voinţei cneazului.
Mult timp însă pentru fapta infracţională erau supuşi răspunderii penale oameni nevinovaţi. Mai
mult ca atât, tâlharul era expus jafului şi omorului împreună cu copiii şi soţia sa”6. La articolul 6 din
aceleaşi legiuiri se mai vorbeşte şi se califică, în mod corespunzător, „omorul în timpul unui chef
sau ospăţ”, iar în articolul 7 se vorbea despre „omorul în timpul certei fără nici un motiv esenţial”7.
Cu toate că în realitate, în opinia noastră, se poate întâmpla şi viceversa. Trebuie să menţionăm că,
la acea perioadă, printre circumstanţele atenuante se atribuia şi starea de beţie, iar la acele agravante
se mai atribuia şi intenţia de profit.
1 Antoniu, George, op. cit., p. 19; Ursa, Victor, op. cit., p. 35; Firoiu, Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1976, p. 58. 2 Becaria, Cesare, Despre infracţiunin şi pedepse, Bucureşti, 1965, p. 16. 3 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 420. 4 Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, Istoria universală a statului şi dreptului (perioada medievală) , Vol. II, Chişinău, Ed. „Elena V.I.”, 2001, p. 227. 5 Smochină, Andrei, op. cit., p. 216. 6 Сергеевич В., Уроки и иследования истории старорусского права, 3-е учебное издательство, Санкт Петерсбург, 1903, с. 398. 7 Исаев И., История государства и права Pосии, Москва, Изд-во «Юристъ», 2000, с. 150.
23
La infracţiunile împotriva persoanei prevăzute în comentariile dreptului rusesc din 1497 se
mai prevedea că participanţii la astfel de infracţiuni răspund ca şi vinovaţii. Astfel, la comiterea
faptei, drept circumstanţe agravante se mai considerau şi omorurile sau vătămările ce s-au realizat
cu înţelegere prealabilă.
Printre dispoziţiile dreptului feudal din anul 1649 deja sunt incluse aşa noţiuni, cum ar fi
acelea de „infracţiune” sau „vinovăţie”. Mai există şi unele dispoziţii, prin care se apreciază sau se
constată dacă voinţa infractorului a fost una gravă sau nu. Bunăoară, este vorba despre situaţiile
privind comiterea anumitor infracţiuni, cum ar fi acelea corelate cu aspectele psihice ale individului,
sau, mai bine zis, fiind unele legate de persoana infractorului sau de vinovăţia acestuia. Drept
exemplu ne-ar putea servi şi unele circumstanţe atenuante ale faptei penale comise „din necesitate”
sau din „cauza minţii simple sau proaste” etc. Mai existau şi unele prevederi referitoare la
infracţiunile săvârşite din întâmplare sau din „păcat”. Referitor la conceptul vinovăţiei penale din
cadrul laturii subiective a infracţiunii sunt deja cunoscute diferite forme ale ei – intenţia şi
imprudenţa, dar şi unele începuturi ale dimensiunii subiective, cum ar fi, de exemplu, întâmplarea.
Deşi astfel de modalităţi de comitere a infracţiunii se delimitau între ele prin diferite aspecte şi
dimensiuni subiective ale faptei, toate acestea nu influenţau asupra calificării sau asupra limitelor de
pedeapsă. La acea etapă istorică mai predomina încă principiul răspunderii penale obiective, adică
se judeca nu după motiv, ci după rezultat. Referitor la stadiile sau etapele săvârşirii infracţiunii din
acele timpuri, menţionăm că, pentru simpla intenţie de comitere a infracţiunii, singură prin sine,
persoana nu putea fi trasă la răspundere penală1. Însă, necătând la aceasta, se pedepseau infractorii
care au manifestat doar o simplă intenţie de a omorî pe ţar sau stăpân, sau neapărarea stăpânilor în
caz de nevoie2, fapt ce denotă aspectul tipic şi concret al răspunderii obiective.
În dreptul penal polonez (sec. al XIII-lea) se evidenţia faptul că reclamantul care accepta
martori, iar ulterior avea dubii asupra obiectivităţii relatărilor lor, urma să se bată cu cei care l-au
învinuit, pentru a-şi demonstra dreptatea sa. Însă pârâtul trebuia să depună jurământ: „... de ceea ce
mă acuză eu nu sunt vinovat aşa să mă ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce”. De asemenea, se mai
vorbea despre un omor în timpul duelului său la drum. Tot aici se mai vorbea şi despre situaţiile
când nu se cunoştea vinovatul sau când decedatul fusese omorât pe teritoriul acelui sat şi băştinaşii
susţineau că nu l-au omorât, or, şi în aceste situaţii, urma duelul sau plata pentru capul omorâtului.
Chiar dacă satul sau reprezentanţii lui susţineau că aceştia nu sunt vinovaţi pentru un asemenea
omor, satul indica o rudă sau un reprezentant al familiei vinovatului şi acesta, pentru a-şi scoate
vinovăţia (atribuită lui după cum vedem într-un mod obiectiv), trebuia să urmeze un duel sau să
1 Исаев И., op. cit., p. 150-187. 2 Smochină, Andrei, op. cit., p. 205.
24
plătească capul omorâtului1.
În dreptul polonez infracţiunile grave sunt sancţionate cu exil sau cu mutilarea, pedeapsa era
una capitală (glowa), iar celelalte numite (wina – adică printr-o traducere fidelă aceasta ar fi
însemnat culpă) se puteau răscumpăra.
În sec. al XIV-lea d. Cr., omorul neintenţionat se pedepsea deja numai cu amendă, care se
calcula în raport cu poziţia socială a victimei. Astfel, deşi se pot constata unele referinţe progresiste
referitor la concepţia subiectivă a infracţiunilor, se constată încă multe rămăşiţe ale orânduirii
gentilice, cum ar fi cele ale talionului sau compoziţia, la care se mai adăuga şi răspunderea
colectivă2. Toate acestea puteau fi luate în hotărârile dietinilor, care purtau la acele timpuri
denumirea de Constituones. Printre acestea se mai găseau şi alte reglementări privitoare la
infracţiunile împotriva vieţii şi a sănătăţii, cum ar fi, de exemplu, omorul intenţionat la care
persoana vinovată era decapitată, iar pentru omor săvârşit fără intenţie, vinovatul trebuia să fie
privat de libertate pe un termen de la o lună la şase luni, precum şi să plătească o amendă în
favoarea rudelor persoanei decedate3. Aşadar, în orânduirea gentilică răspunderea privată şi legea
talionului s-au conservat şi au persistat încă multă timp.
Dacă e să vorbim despre dreptul penal feudal al Serbiei, putem menţiona că şi acesta
păstrează sechele orânduirii gentilice, cum ar fi răspunderea obiectivă pentru făptaşul necunoscut
sau nedescoperit.
E de menţionat şi faptul că la acea perioadă, în Legile lui Ştefan Duşan (adoptate în 1349 de
adunarea feudalilor serbi şi completat în 1354), se constata că „... va fi vinovat pentru un caz de
omor cel care a început bătaia, chiar dacă tot acesta va fi omorât”. Iar la punctul 87 se prevedea: „...
cine a venit premeditat cu intenţia de violenţă, dar ca rezultat s-ar fi comis un omor urmează să
plătească amendă, pe când în cazul când a venit premeditat să i se taie ambele mâini”4. Gradarea
pedepselor se făcea în raport cu elementul intenţional5, însă pentru a se elibera, de exemplu, de
acuzarea pentru furt, era posibilă şi se admitea din punct de vedere procesual dovada ordaliilor cu
fierul incandescent, deşi se specifică faptul că asemenea probe erau deja unele cu titlu de excepţie.
Tot din punct de vedere probator se mai apreciază că la acele timpuri prinderea făptuitorului în
flagrant constituia o dovadă absolută a vinovăţiei penale6.
În dreptul penal bulgar, cea mai veche compilaţie de nomocanoane este cea a lui Ioan
Scolasticul din sec. VI d. Cr., respectiv, şi nomocanonul din sec. VII d. Cr. în 14 titluri, în care se
poate observa păstrarea a multor rămăşiţe ale orânduirii gentilice. Dar, începând cu sec. X d. Cr., în
1 Черниловский З., op. cit., p. 148. 2 Черниловский З., op. cit., p. 153. 3 Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, op. cit., p. 147. 4 Черниловский З., op. cit., 149. 5 Smochină, Andrei, op. cit., p. 165. 6 Омелченко O., op. cit., p. 405.
25
„Legea pentru judecata mirenilor”, se prevedea deja faptul că pedeapsa se putea aplica în
dependenţă de gradul de vinovăţie1.
În Dreptul penal al francilor2 şi anume în Legea Salică se afirma că, pentru fiecare caz,
făptuitorului trebuia să-i fie dovedită starea subiectivă3. Chiar dacă făptuitorul îşi mărturisea vina, în
mod neapărat trebuia să-şi recupereze costul daunei pricinuite. Însă, într-o altă opinie, găsim că, la
acel moment, regina probelor era considerată mărturisirea învinuitului. Tot în acest izvor de drept
atestăm principiul caracterului personal al răspunderii penale: tatăl nu mai putea fi tras la
răspundere penală pentru fecior, soţul pentru soţie sau soţia pentru soţ. În această perioadă, în
Franţa, în timpul cercetărilor se sedimentase deja principiul prezumţiei nevinovăţiei învinuitului, or,
tocmai din această cauză era nevoie de martor, chiar dacă era îndeajuns să existe măcar unul singur.
Totodată, pentru a obţine mărturisirea învinuitului, se mai aplicau torturile şi schingiuirile.
Tot în dreptul salic se prevedea că dacă cineva acuza în faţa regelui fără vinovăţie, oricum
pentru acest fapt se prevedea deja răspunderea. Totuşi, infracţiunile contra proprietăţii erau
apreciate doar în dependenţă de rea-voinţa cu care s-au comis. Iar potrivit Ordonanţei din 1567 şi
1670 se admitea răspunderea penală individuală, dar cu titlu de excepţie şi asupra membrilor
familiei lui, chiar dacă asprimea pedepsei pentru persoana vinovată era lăsată la latitudinea instanţei
de judecată.
În dreptul penal germanic, unde era încă prezent caracterul cazuistic de „dreptate barbară”,
exista deja înţelesul sau conceptul formelor de vinovăţie penală intenţionată şi neintenţionată. Mai
erau încetăţenite şi alte concepte privitoare la tentativa de infracţiune, complice, circumstanţe
agravante sau atenuante ale infracţiunii etc. Astfel, liberul, cauzând „din imprudenţă” o daună, după
Dreptatea lui Salicin, urma doar să o restituie, pe când intenţia rea sau cauzarea de daune „din
răutate” duceau deja la achitarea unor amenzi destul de mari. Iar în Dreptul lui Solicesc erau
cunoscute două tipuri de acţiuni socialmente periculoase, cum ar fi infracţiunea şi procedeul. În
Dreptul Amalan, categoriile de infracţiuni erau mult mai multe şi mai detaliate.
Au mai urmat şi alte legiuiri, cum ar fi dreptul penal din 1532, denumit Codul Carolinei sau al
lui Carol Quintul, după care răspunderii pentru infracţiunea comisă era supusă doar persoana
vinovată de comiterea acesteia4. Tot aici se mai conţin şi unele menţiuni cu privire la formele ei:
intenţia şi imprudenţa. Astfel, răspunderea pentru săvârşirea infracţiunii survenea, de regulă, după
constatarea vreunei vinovăţii intenţionate sau a uneia imprudente. Dar, necătând la acele referiri,
dreptul penal feudal stabilea de multe ori răspunderea penală şi fără vinovăţie sau pentru vinovăţia
1 Ibidem, p. 407. 2 Popa, D. Marcel, Matei, C. Horia., Mica enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, Ed. „IRI”, 1993, p. 146. 3 Smochină, Andrei, op. cit., p. 128. 4 Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, op. cit., p. 77.
26
altei persoane1. Se observă, totuşi, o corelaţie pronunţată între vinovăţia penală şi pedeapsa penală.
De asemenea, în Codul Carolinei se mai prevedeau şi câteva cazuri de circumstanţe atenuante legate
de aspectul subiectiv al infracţiunii la care se referea lipsa intenţiei, neprevederea la săvârşirea
infracţiunii ori comiterea acesteia dintr-o furie sau ură. Iar printre circumstanţele agravante, legate
în mod direct de aspectul subiectiv al infracţiunii, făcea parte premeditarea rea. Se mai cunoştea
noţiunea de acţiune intenţionată, a cărei fapt nu s-a reuşit împotriva voinţei infractorului (tentativa),
care se considera comisă întotdeauna cu rea-voinţă. De asemenea, era cunoscut şi aplicat la acea
etapă principiul „prezumţiei nevinovăţiei”. Astfel, la capitolul 15 din Codul Carolinei, se prevedea:
„Dacă cineva fără drept şi intenţionat manifestă duşmănie şi încalcă pacea, fiind prins la locul
săvârşirii faptei şi dacă nu se putea demonstra contrariul faptei, acesta va fi supus răspunderii
penale. Iar dacă se stabilea că există împrejurări, unde pot fi constatate dovezi suficiente şi
indubitabile despre rea-intenţie şi va dori să nege cele săvârşite de el, atunci judecătorul putea aplica
o pedeapsă şi mai severă”2.
La fel şi în Dreptul penal englez, începând cu sec. XII, sub influenţa dreptului roman şi a celui
canonic, se cristalizau primele puncte de vedere care impuneau ca la baza răspunderii penale să stea
vinovăţia penală. Pentru prima dată, principiul răspunderii penale a persoanei este menţionat după
învăţăturile lui Sf. Augustin: „Acţiunea nu face pe om vinovat, dacă ea a fost comisă fără voinţa
lui”. Acelaşi principiu a fost oglindit şi în Legile lui Henri I (1118). O mare influenţă asupra
înţelesului formelor vinovăţiei penale în perioada sec. XIII o avea doctrina legiuitorilor englezi.
După cucerirea normandă (sec. XIV), ideea despre vinovăţie se stabileşte ca principiu de bază
în materia dreptului penal. Mai târziu, s-a cunoscut o divizare a infracţiunilor după gravitatea lor,
care erau apreciate într-o dependenţă directă cu vinovăţia infractorului. În sec. XV înţelesul de
înaltă trădare trebuia să se limiteze la 7 forme, dintre care una caracteriza mai adecvat aspectul
subiectiv al infracţiunii menţionate, intenţia, care includea în sine nu numai înţelesul ei, dar şi
acţiunile care o depistau. Descrierea sustragerii la infracţiunea de furt se descria ca intenţie rea de
adresare cu proprietatea străină împotriva voinţei proprietarului, cu gândul sau cu ideea de a
transforma această proprietate în a sa. În timpul lui Henric al VIII-lea de privilegiul gradului
duhovnicesc erau lipsite toate persoanele care au săvârşit omorul „din timp plănuit cu rea-intenţie
sau premeditată” 3.
În Austria, Codul Terezian urma tradiţia dreptului german, şi anume al Codului Carolinei.
Însă, potrivit unor autori,4 această tradiţie era însoţită de o modernizare substanţială, care prevedea
un şir de circumstanţe atenuante referitoare la aspectul subiectiv al infracţiunii, cum ar fi săvârşirea
1 Гравский Г., op. cit., p. 336. 2 Черниловский З., op. cit., p. 113. 3 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 464. 4 Омелченко O., op. cit., p. 206.
27
infracţiunii de către subiect, când acesta nu era conştient de cele ce se întâmplă. Omorul şi alte
infracţiuni se împărţeau în infracţiuni intenţionate şi neintenţionate.
În perioada sec. X-XIII, în dreptul penal ungar responsabilitatea juridico-penală depindea întru
totul de rezultatele cauzate. Astfel, la stabilirea pedepsei nu se lua în consideraţie intenţia
infractorului. Cu toate acestea, în cazurile omorului prin incendiere, se face diferenţierea dintre
intenţie şi imprudenţă ca forme ale vinovăţiei penale.
În dreptul penal italian, criminaliştii secolului al XIII-lea au încercat, pentru prima dată, să
delimiteze faptele social periculoase în delicte şi crime. Ei şi-au întemeiat studiile lor pe textele
dreptului roman şi pe unele texte lombarde. Tot ei sunt primii care au pus la baza oricărei infracţiuni
elementul volitiv, acesta, fiind luat în calcul ulterior atât la comiterea infracţiunii, cât şi la
producerea consecinţelor ei.
La începutul orânduirii feudale vinovăţia în dreptul feudal nu a adus cu sine modificări
importante. Se continuă lent desprinderea celor două tipuri de responsabilităţi: penală şi civilă, dar,
totodată, se încearcă legiferarea unui principiu general în ce priveşte răspunderea civilă. Dacă
juriştii francezi au reuşit sa formuleze un astfel de principiu, în dreptul englez şi german din acea
vreme nu exista о asemenea dispoziţie.
În dreptul feudal român se recunoaşte încă dreptul de răzbunare, exclusiv pentru vătămările
aduse integrităţii fizice a persoanelor, în special în cazul omorului. De remarcat că acest drept se
exercită asupra întregului grup familial din care făcea parte autorul, de către oricare membru al
familiei celui ucis.
Caracterul colectiv al răspunderii este specific unei epoci de tranziţie ce s-a desfăşurat în acea
perioadă, ulterior însă, responsabilitatea civilă se individualizează şi are ca temei elementul
subiectiv al greşelii, fapt ce poate fi dedus din conţinutul Pravilei lui Matei Basarab sau al Pravilei
lui Vasile Lupu şi, în special, din dispoziţiile cuprinse în Pravilniceasca Condică (1780), în care se
reglementează şi răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii: „ ... se învinuiesc
părinţii pentru nepurtarea de grijă a fiilor lor sau şi pentru rea-creştere şi nepovăţuire”1, sau
răspunderea pentru pagubele pricinuite de animalele pe care le avem sub pază. Astfel, pentru
„stricăciunile şi pagubele ce se fac la semănături de către vite, nepăzindu-se de către locuitori”,
proprietarii trebuiau să acopere în întregime dauna şi să plătească, în plus, zeciuiala.
Sfârşitul epocii feudale este marcat pe plan juridic de cele două mari momente legislative:
Legiuirea Caragea (aplicată în Ţara Românească începând cu 1 septembrie 1818) şi Codul
Calimach (intrat în vigoare din 1817 în Moldova), în care se consacră răspunderea civilă întemeiată
pe vinovăţie, indiferent că este intenţionată sau nu.
Spre exemplu, în Legiuirea Caragea se stipulează că va interveni răspundere civilă doar în
1 Rădulescu, Andrei, Pravilniceasca Condică din 1780, Bucureşti, Ed. Academiei, 1957, p. 130.
28
cazul în care există un prejudiciu, o greşeală şi un raport de cauzalitate între acestea. Legiuirea nu
omite nici răspunderea proprietarilor de animale pentru daunele provocate de ele.
Codul Calimach aduce în domeniul răspunderii unele noutăţi, şi anume, reglementează două
cazuri de exonerare de răspundere: este situaţia nebunului şi a pruncului, pentru care, însă, vor fi
răspunzători cei care îi au în îngrijire.
Pe de altă parte, tot aici este reglementată în mod incipient răspunderea pentru lucruri, prin
acordarea acţiunilor. Astfel, „dacă cineva din picarea unui lucru spânzurat ori pus cu primejdie, sau
prin vărsarea ori aruncarea unui lucru din casă, se va vătăma ori se va păgubi, datoriu este obligat să
îndestuleze pe locuitorul casei de unde a picat lucru ori aruncat, ori s-a vărsat ceva”.
Se regăseşte în cod răspunderea pentru fapta animalelor, dar şi pentru fapta altor persoane, în
acest ultim caz, nerenunţându-se la sancţiunea abandonului noxal din dreptul roman (în unele
situaţii, stăpânul era obligat să predea sluga sa ce a provocat pagube victimei prejudiciului).
Se observă că, deşi aceste legiuiri constituie o evoluţie în domeniul răspunderii civile, ele nu
s-au desprins în totalitate de vechile dispoziţii care promovau o reparare a daunei în orice mod,
chiar şi prin violenţă.
În Ţările Române1, pe lângă dreptul cutumiar şi dreptul scris, s-au aplicat şi unele legiuiri
bizantine. Cu privire la situaţia infracţionalităţii din ţarile române, se arată că atât din dreptul
cutumiar, cât şi din cel scris, constatăm două feluri de infracţiuni: „infracţiuni mari şi infracţiuni
mici” (denumite în Ţara Românească şi Moldova „vini mari” şi „vini mici”). Ca infracţiuni mari
erau considerate trădarea domnului, a şefului statului („hiclenia” – în Ţara Românească şi Moldova,
„nota infidelitatis” – în Transilvania); nesupunerea la porunca domnească; infracţiunile îndreptate
împotriva proprietăţii (furtul, tâlhăria, încălcarea hotarelor etc.); infracţiunile împotriva persoanei, a
vieţii şi integrităţii corporale (omorul, rănirile corporale etc.); infracţiunile împotriva moralei şi a
religiei (răpirea de femei şi fete, violul, adulterul, necununarea şi convieţuirea în concubinaj,
nerespectarea canoanelor bisericeşti etc.). Restul infracţiunilor erau considerate „vini mici”.
Mai târziu, constituirea statelor feudale2, ca forme cristalizate de organizare socială, legăturile
ulterioare cu lumea bizantină, pe de o parte, dar şi cu cea din apus, pe de altă parte, au determinat
orientarea bisericii şi a domniei spre realizarea unei educaţii şi spre exprimarea în scris a creaţiilor
bisericeşti sau laice, literare sau juridice. De aceea, primele şcoli, mai ales în Ţara Românească şi
Moldova, apar pe lângă biserici şi pe lângă curtea domnească, accesul la instrucţie avându-l, în
primul rând, acei care beneficiau de o bună situaţie materială.
1 Firoiu, Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea,” 1996, p. 58. 2 Chilom, Tereza, Duscă, Anca-Ileana, Apariţia şi instaurarea dreptului scris până la instaurarea regimului fanariot // Revista de ştiinţe juridice, nr. 2/2002, p. 88-90.
29
Aşadar, dreptul penal feudal1, care a fost instrumentul teroarei făţişe, la baza căruia a „stat
bunul plac, arbitrariul şi forţa”, a avut o evoluţie lentă, multă vreme fiind unul cutumiar2. Era însă
posibil că la pedepsirea infractorului să se ia în consideraţie vârsta şi sănătatea psihică a acestuia3.
Necătând la aceste concepte moderne, ordaliile sau judecăţile lui Dumnezeu însemnau chemarea
intervenţiei divine pentru lămurirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei bănuite de comiterea
vreunei infracţiuni4. Partea care era învinuită de anumite infracţiuni trebuia să ia în mână fierul
înroşit, pe care îl ducea de la prag până la altarul bisericii. După aceasta mâna se bandaja şi dacă se
vindeca fără nici o intervenţie medicală, persoana se socotea nevinovată, considerându-se că
Dumnezeu îl indică pe cel nevinovat prin semnul său (vindecarea rănii)5.
În ceea ce priveşte dreptul scris acesta este, în egală măsură, rodul iniţiativei bisericii,
respectiv, a domniei Pravilelor bisericeşti, ca primele creaţii juridice care apar, începând cu secolul
al XV-lea, iniţial, în limba slavonă şi apoi, în limba română şi care reprezintă tendinţa domnilor de a
impune noi reglementări, cu un caracter uniform, prin care să asigure consolidarea statului şi
centralizarea puterii.
Iniţial, primele pravile nu au fost altceva decât copii ale legiuirilor împăraţilor bizantini, cu un
pronunţat caracter religios. Cea mai importantă sursă, în acest sens, circulând foarte mult în Ţările
Române, a fost Sintagma lui Matei Vlastares. Aşadar, Sintagma lui Matei Vlastares, Pravila de
ispravnică, Pravila lui Lucaci (de la Putna) (1581), Pravila din Codex Negosianus (1620), Pravila
aleasă (1632) şi mai apoi Nomocanonul lui Ian Postnicul au constituit caracteristica fundamentală a
dreptului penal feudal din ţările române6. În calitate de alte izvoare au mai fost Cartea Romăneasă
de învăţătură şi îndreptarea legii, Ecloga, Prohiron şi Epanagoga, Bazilicalele, precum şi unele
Nomocanoane ale „părinţilor bisericii”.
Printre pravilele scrise în limba slavonă se număra Pravila de la Târgovişte, scrisă în 1452 de
grămăticul Dragomir la porunca domnului Ţării Româneşti, Vladislav; Pravila de la mănăstirea
Neamţului, denumită şi „Pravila cea Mare”, scrisă din porunca lui Ştefan cel Mare de către
ieromonahul Ghervasie în anul 1474; Pravila scrisă la Iaşi în anul 1495 de grămăticul Camian, tot
din porunca lui Ştefan cel Mare7. Toate sunt traduceri ale Sintagmei lui Matei Vlastares. Alte
pravile scrise în limba slavonă sunt Pravila de la mănăstirea Bisericani, scrisă în 1512 de către
ierodiaconul Nicodem la porunca domnului Moldovei, Bogdan al III-lea; Pravila de la mănăstirea
1 Firoiu, Dumitru,. op. cit., p. 94. 2 Aramă, Elena, Istoria dreptului românesc, Chişinău, Ed. SA „Reclama”, 1998, p. 23. 3 Ibidem. 4 Documente privind istoria României, Transilvania, Veacurile XI-XIII, Vol. I, Bucureşti, 1951, p. 275. 5 Aramă, Elena, op. cit., p. 25. 6 Firoiu, Dumitru, op. cit., p. 128; Constachel V., Panaitescu P., Cazacu A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1957, p. 465-496. 7 Panaitescu P., Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p. 372-374; Hanga V., Istoria statului şi dreptului, R.P.R., Ediţia a III-a, Bucureşti, Litografia învăţământului, 1957, p. 120.
30
Neamţului, apărută în 1557 din porunca mitropolitului Moldovei, Grigore; Pravila de la mănăstirea
Putna, scrisă în 1581 la porunca episcopului Eustachie; Pravila de la mănăstirea Bistriţa (Moldova),
scrisă în 1618 de mitropolitul Teofan. Toate acestea au apărut sub formă de manuscris şi erau
traduceri ale nomocanoanelor bizantine. Din aceeaşi categorie de pravile scrise în slavonă mai fac
parte Pravila de la Galaţi de la începutul secolului al XVII-lea şi Pravila de la mănăstirea Bistriţa
(Oltenia) din anul 1636, scrisă din porunca soţiei lui Matei Basarab.
De altfel, în Pravilele slavone, de exemplu în Nomocanon, se conţin deja precepte de drept
penal, acestea fiind preluate din compartimente ale Bibliei, cum ar fi Exodul, Leveticul, Numeri şi
Deuteronom etc. Clasificarea infracţiunilor în vini mari şi vini mici a fost preluată şi de legislaţia
sec. XVI-XVII. Infracţiunea este tratată nu numai ca pricinuire a daunei, dar şi ca încălcare a legii
Dumnezeieşti şi laice. Aşadar, putem constata că în dreptul penal noţiunea de infracţiune devine
mai complexă, deoarece a început să fie tratată nu numai ca pricinuirea daunei materiale, morale şi
fizice, dar şi ca o acţiune periculoasă pentru stat şi domnitor. În perioada examinată infracţiunile se
clasificau în vini mari (cele mai grave) şi mici (toate celelalte). Existau infracţiuni îndreptate
împotriva proprietăţii (furtul, tâlhăria, încălcarea hotarelor etc.); infracţiuni împotriva persoanei, a
vieţii şi integrităţii corporale (omorul, rănile corporale etc.); infracţiuni împotriva moralei şi a
religiei (răpitul de femei şi fete, violul, adulterul, necununarea, concubinajul, nerespectarea
canoanelor bisericeşti). Pedeapsa cu moartea se practica prin tragerea în ţeapă, tăierea capului,
îngroparea de viu, turnarea plumbului topit în gură şi urechi, spânzurarea etc., iar pedepsele
corporale constau în torturi şi schilodiri.
În ceea ce priveşte conceptul pedepselor putem constata că acestea variau în raport cu poziţia
socială a celui vinovat.
Întrucât limba slavonă nu era accesibilă decât unui grup restrâns din rândul populaţiei şi, în
mod special, clericilor, s-a simţit nevoia scrierii pravilelor în limba naţională. De data aceasta, unele
dintre ele nu mai sunt realizate în manuscris, ci tipărite. Aşa sunt Pravila Sfinţilor Apostoli sau
Pravila de la Ieud, tipărită între 1560-1562 de diaconul Coresi, reprezentând o traducere a
nomocanoanelor lui Ioan Postnicul şi Pravila de la Govora sau Pravila cea mică, tipărită la 1640 din
porunca lui Matei Basarab1.
Tot în limba română au mai fost scrise şi Pravila Sfinţilor Părinţi după învăţătura marelui
Vasile, având un conţinut asemănător cu Pravila tipărită de Coresi, precum şi Pravila aleasă, scrisă
în 1632 de către logofătul Eustratie.
Toate aceste pravile au un pronunţat caracter religios. De la jumătatea secolului al XVII-lea
apar însă şi primele legiuiri laice. Acestea sunt Cartea Românească de învăţătură, tipărită la Iaşi în
1646 din porunca lui Vasile Lupu şi îndreptarea Legii, tipărită în 1652 la Târgovişte la iniţiativa
1 Panaitescu P., op. cit., p.370-390.
31
domnului Ţării Româneşti, Matei Basarab.
Pravilele bisericeşti şi, mai târziu, cele laice au folosit, în mare măsură, izvoare bizantine,
nefiind altceva decât copii ale unor legiuiri străine necorespunzătoare realităţilor sociale româneşti.
În Transilvania, prin Statutele Ţării Făgăraşului, întocmite în 1508 şi Constituţiile Ţării
Făgăraşului, alcătuite în 1657 şi 1690, populaţia românească a reuşit să impună şi să aplice tot
norme ale dreptului cutumiar românesc.
Cu toate acestea, pravilele joacă un rol deosebit în Istoria dreptului românesc, deschizând
drumul formei scrise de exprimare a dreptului, formă necunoscută până în acel moment decât în
perioada aplicării dreptului roman în Dacia.
Această unitate ce persista de milenii sub forma sistemului normativ popular, odată cu
legiuirile fanariote şi Regulamentele Organice va efectua următorii paşi în unificarea legislativă,
care se va dori desăvârşită de regele Alexandru Ioan Cuza.
Vorbind despre Pravilele bisericeşti (Cartea românească de învăţătură şi Îndreptarea legii),
acestea au un conţinut eterogen, pe lângă dispoziţiile juridice, cuprinzând şi extrase din lucrări
religioase, date istorice despre sinoade şi despre părinţii bisericii, tabele de calculare a timpului,
formulare pentru întocmirea unor acte etc.
În privinţa dispoziţiilor juridice nu există o sistematizare a acestora pe ramuri ale dreptului şi
pe instituţii. Astfel, normele dreptului laic alternează cu cele ale dreptului canonic. La fel,
alternează şi reglementările de drept civil, al familiei, penal sau procesual. Majoritatea dispoziţiilor
sunt dominate de concepţia religioasă.
În materia penală se resimte aceeaşi influenţă religioasă. Astfel, infracţiunea era privită ca un
păcat, iar pedeapsa, ca o ispăşire. Infracţiunile incriminate erau omorul, insulta, calomnia, vrăjitoria
etc. Pedepsele erau fizice (bătaia, mutilarea, pedeapsa capitală) sau duhovniceşti (mătănii,
rugăciuni, posturi). În unele pravile apar şi dispoziţii referitoare la probele care puteau fi
administrate în justiţie, în special, mărturia şi jurământul.
Cele două pravile sunt considerate monumente ale dreptului scris, fiind primele codificări cu
caracter laic. Apărute la jumătatea secolului al XVII-lea au un conţinut asemănător, folosind
aproximativ aceleaşi izvoare.
Cartea românească de învăţătură, denumită şi Pravila lui Vasile Lupu, tipărită la Iaşi, la
mănăstirea Trei Ierarhi1, conţine dispoziţii de drept penal, cum ar fi infracţiunea, care purta
denumirea de vină. În mod corespunzător, în aceasta deja se enumărau circumstanţele care
excludeau sau care puteau atenua vinovăţia făptuitorului: printre cauzele care apărau de pedeapsă se
găsesc nebunia, vârsta, ordinul superiorului, legitima apărare, denunţul etc. Iar printre scuzele care
micşorează pedeapsa, Pravila mai arată la mânie, vârstă, beţie, obiceiul locului, ignoranţă,
1 Istoria dreptului românesc, op.cit., p. 208 - 210.
32
somnambulismul, somnul, dragostea, iscusirea sau destoinicia făptaşului, precum şi handicapul fizic
sau psihic. Printre circumstanţe atenuante se mai socoteau vârsta mică (până la 14-15 ani) sau prea
înaintată, unele neajunsuri fizice (orb, surd, mut), alienaţia mintală a infractorului, starea de
ebrietate, sau dacă infracţiunea era săvârşită de o femeie. Pe când printre cele agravante se atribuia
intenţia directă la comiterea infracţiunii de către persoana infractorului1. Recidiva, pluralitatea de
infractori, atentarea la viaţa şi averea boierilor erau, de asemenea, socotite circumstanţe agravante.
Înăsprirea politicii penale este evidentă în gramotele reformei de 40 ani şi în Cartea românească de
învăţătură.
În anul 1652, în Ţara Românească, din porunca domnului Matei Basarab apar Pravilele lui
Matei Basarab, printre care Pravila cea mare sau care se mai numea şi „Îndreptarea legii”. Aceasta
nu este altceva decât versiunea muntenizată a Cărţii Româneşti de învăţătură, apărută în Moldova în
anul 1646, la iniţiativa domnului Vasile Lupu2. Faţă de Cartea Românească de învăţătură,
Îndreptarea legii mai cuprinde traduceri şi prelucrări ale unor acte din nomocanoanele bizantine,
precum şi anumite probleme de filosofie, medicină, gramatică etc.
Conţinutul celor două Pravile este variat, în ele fiind deja recunoscute ca izvoare ale dreptului,
legea şi apoi obiceiul, făcându-se distincţie între ius humanum („Pravila lumească”), ius divinum
(„Pravila Dumnezeiască”) şi ius naturale („Pravila firii omeneşti”).
Aşadar, în pravile sunt incluse şi unele dispoziţii moderne. De exemplu, pentru prima oară
este reglementată noţiunea de infracţiune flagrantă, denumită „vină de faţă”. De asemenea, în
pravile mai apar alte noţiuni, cum ar fi tentativa, concursul de infracţiuni, complicitatea şi recidiva,
prima deja era pedepsită mai blând. Erau prevăzute şi fapte care înlătură răspunderea penală legate
direct sau tangent cu dimensiunea subiectivă a făptuitorului (nebunia, vârsta sub 7 ani, legitima
apărare, ordinul superiorului, obiceiul locului etc.), precum şi cele care micşorează pedeapsa într-un
mod implicit sau explicit, cu referiri asupra unor aspecte subiective ce caracterizează fapta sau
făptuitorul crimei.
În aprecierea pedepsei, importantă era şi apartenenţa socială, datorită căreia pedeapsa putea fi
micşorată, agravată sau înlăturată. Infracţiunile, denumite „vini” sau „greşeli”, puteau fi împărţite în
vini mari şi vini mici. Erau reglementate în pravile hiclenia, calpuzănia, omorul, paricidul, rănirea,
furtul, mărturia mincinoasă, răpirea, incestul, adulterul, bigamia, erezia, sodomia, hotria
(proxenetismul) etc.
Dacă e să vorbim despre hrisoavele legislative, nici dispoziţiile cuprinse în dreptul cutumiar,
nici cele cuprinse în pravile nu reprezintă acte normative emise de domn în virtutea prerogativelor
sale legislative. Hrisoavele domneşti, ca acte prin care domnul delibera asupra unor situaţii de fapt
1 Aramă, Elena, op. cit., p.59. 2 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., p. 131.
33
după consultarea prealabilă cu Sfatul domnesc, au avut, iniţial, un caracter individual de aplicare a
Legii ţării la cazuri practice. Cu timpul, prin soluţiile propuse de către domn, hrisoavele modifică
regulile de drept existente, fiind create, adesea, reguli noi.
Valoare normativă propriu-zisă încep să aibă spre sfârşitul secolului al XVI-lea, modificând
dispoziţii ale dreptului existent şi având, totodată, aplicabilitate generală, nu numai la o anumită
situaţie dată1. În acest sens, sunt cunoscute Legătura lui Mihai din anul 1595; Hrisovul lui Miron
Barnoskd privitor la mănăstiri din anul 1626; Hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 1741
referitor la ţiganii robi; Hrisoavele date de Constantin Mavrocordat pentru desfiinţarea şerbiei în
Ţara Românească (1746) şi apoi, în Moldova (1749); Hrisovul lui Mihail Constantin Şuţu din 1742;
cel al lui Alexandru Constantin Moruzi din 1800, al lui Scarlat Calimach din 1817 şi al lui Matei
Ghica din 1755, în Moldova referitor la probe şi cel din 1775, precum şi cel al lui Alexandru
Ipsilanti2.
În Transilvania medievală decretele legale au reprezentat principala formă de exprimare a
dreptului scris. Cuprinzând dispoziţii de drept public, dar şi de drept privat, cele mai importante au
fost elaborate în timpul regilor Ştefan I, Ladislau I, Andrei al II-lea, Bela al IV-lea, Carol Robert,
Ludovic I, Sigismund, Matei Corvin. O parte dintre acestea au fost publicate într-o colecţie
denumită „Corpus Iuris Hungarici”3.
După ce Transilvania a devenit principat autonom, decretele legale au fost înlocuite cu legile
elaborate de principiu în colaborare cu dietele, care, ulterior, au fost găsite în „sinteze”4. Prima
cuprinde legile adoptate între 1540 şi 1563 şi poartă denumirea de Approbatae Constitutiones Regni
Transylvaniae et Partium Hungariae eidem anexarum (1655), iar cea de-a doua, încorporează legile
adoptate între anii 1653-1669 şi este denumită Compilatae Constitutiones.
Vorbind despre dreptul românesc în perioada regimului fanariot în Ţările Române, pentru a
pune capăt luptei antiotomane a românilor, Poarta Otomană a introdus sistemul numirii unor domni
din rândul grecilor fanarioţi. Primul domn fanariot numit este Nicolae Mavrocordat, în Moldova, iar
în Ţara Românească, după înlăturarea lui Ştefan Cantacuzino, este numit, în anul 1716, tot Nicolae
Mavrocordat, mutat din Moldova. Instaurat la începutul secolului al XVIII-lea, regimul turco-
fanariot avea să dureze aproximativ 100 de ani, până în anul 1821, când se revine la domniile
pământene. Încălcându-se grav autonomia Ţărilor Române, domnii erau numiţi direct de către
Poartă, pentru perioade scurte. Astfel, în Moldova, între anii 1711-1821, s-au succedat 36 de domni,
iar în Ţara Românească, între anii 1716-1721, au fost numiţi 40 de domni.
Distingându-se două faze în evoluţia regimului turco-fanariot (de la 1711/1716 şi până la 1774
1 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., p.130. 2 Chilom, Tereza, Duscă, Anca-Ileana, op. cit., p. 95-96. 3 Istoria dreptului românesc, Tratat, Vol. I, p. 213-222. 4 Herlea, Alexandru, Studii de istoria dreptului, Cluj-Napoca, Ed. „Dacia”, 1983, p.67.
34
şi de la 1774 până la 1821), această perioadă înregistrează schimbări atât în viaţa economico-
socială, cât şi în plan juridic1.
Deosebit de importante sunt schimbările înfăptuite de Mavrocordat între anii 1739-1740 în
Ţara Românească şi între 1741-1743 în Moldova. În primul rând, a încercat împiedicarea abuzurilor
cauzate de aplicarea şi interpretarea subiectivă a obiceiului pământului. În acest sens, încearcă să
impună ideea de egalitate în faţa legii, indiferent de starea materială şi socială a împricinaţilor,
stabilind ca la proces „dreptatea să nu se vândă”.
Din porunca lui Alexandru Mavrocordat, în 1786, a fost iniţiată Condica şireţilor în care deja
se prevedea că omorul cu intenţie directă era pedepsit cu moartea, iar cel săvârşit din imprudenţă
era sancţionat prin răscumpărarea vinei, adică plata gloabei. Tot aici se mai menţiona că bărbatul
(soţul) putea fi considerat vinovat de infracţiunea de adulter.
În Ţara Românească urmează Codul Calimah2 (1816-1817), care reprezintă un adevărat cod
de ramură, fiind denumit şi „Condica ţivilă a Moldovei”. Aşa încât, la iniţiativa domnului
Moldovei, Scarlat Calimach, începând din 1813, s-au format comisii în scopul elaborării proiectului
de cod. A fost publicat, iniţial în limba greacă, în anul 1817, şi apoi în limba română, în 1833.
La realizarea codului au participat jurişti renumiţi la epoca respectivă şi anume: Andronache
Donici, Christian Flechtenmacher şi Anania Cusanos, iar pentru versiunea în limba română -
Petrache Asachi, Chrisrian Flechtenmacher şi Damaschin Bojinca. Pe lângă obiceiul pământului şi
dreptul bizantin, Codul Calimah s-a inspirat din Codul civil francez şi Codul civil austriac. Codul
este structurat în trei părţi şi cuprinde 2032 de articole.
Manualul lui Andronache Donici a reprezentat un adevărat cod civil, fiind elaborat în anul
1814 de către juristul Andronache Donici.
Nu s-a bucurat de o recunoaştere oficială, fiind considerat o carte de învăţătură, dar a suscitat
un real interes din partea practicienilor, deoarece era redactat în limba română, avea reglementări
avansate şi o structură modernă. Lucrarea a folosit ca izvoare unele legiuiri bizantine, obiceiul ţării
şi legiuirile româneşti anterioare.
Referitor la unele aprecieri asupra răspunderii penale subiective în acea legiuire, vom
menţiona: „Judecătorii criminaliceşti nu se cuvine îndată a începe cercetările prin bătaie şi pedepse,
nici să arate cruzime înspăimântătoare, nici să creadă lesne aceluia ce deodată mărturiseşte că este
vinovat, căci poate de frică şi de sfială să mărturisească pentru sine fapte care nu le-au făcut, ci cu
multă răbdare şi prin îndelungată cercetare să afle adevărul” (tit. 41,2).
„La pricini de vinovăţie judecătorul să cerceteze şi să întrebe pe martori, unul câte unul,
deosebit, cum şi pre vinovaţi, asemenea deosebit, luând în scris zisele lor, ca să poată afla deplin
1 Chilom, Tereza, Duscă, Anca-Ileana, op. cit., p. 140. 2 Istoria dreptului românesc, Tratat, Vol. II, p. 81.
35
adevărul” (tit. 41,3).
„La pricini de vinovăţie fieştecarele pentru al său păcat îşi ia pedeapsa, nici fiu pentru tată
răspunde, nici tată pentru fiu” (tit. 41,4).
După cum putem observa se sedimentează deja primele crâmpeie ale răspunderii personale,
respectiv a imputaţiunii subiective în dreptul penal.
Tot în Ţara Românească a fost elaborată Legiuirea lui Caragea (1818)1, cartea a cincia
numindu-se „Despre vini ”, pe care le clasifica în vini mari şi vini mici, iar noţiunea infracţiunii nu
se desprindea încă de persoana infractorului. Totuşi, ar fi de menţionat că în Codul Caragea omorul
se pedepseşte în mod diferit, după cum acesta este unul cugetat (cu intenţie) sau necugetat. Aşadar,
un progres pe planul vinovăţiei penale s-a realizat în privinţa dozării pedepsei în raport cu atitudinea
psihică a făptuitorului până la săvârşirea infracţiunii sau, mai bine zis, se observă deja o gradare a
intenţiilor în unele premeditare şi altele fără premeditare.
Apreciind Condica criminalicească a Moldovei, alcătuirea acestui cod a început în timpul
domniei lui Scarlat Calimach. În anul 1820, sub domnia lui Alexandru Şuţu, a fost tipărită prima
parte, aceasta reprezentând un cod de procedură penală, iar în anul 1826, în timpul lui Ion Sandu
Sturza, apare partea a doua, constituind un cod penal.
Sursele de inspiraţie au fost partea a cincia a Legiuirii Caragea, Obiceiul pământului,
Bazilicalele şi Codul penal austriac. În cod, infracţiunile erau denumite „fapte criminale”, făcându-
se deosebire între cele care aduceau atingere siguranţei obşteşti şi faptele care aduceau atingere
particularilor. Sunt reglementate infracţiuni ca hiclenia, nesupunerea la poruncile domniei, omorul,
rănirile, flirtul, tâlhăria, jurământul fals etc. Pedepsele, guvernate de dispoziţii cu caracter feudal,
erau corporale, privative de libertate şi pecuniare. Dispoziţii moderne vizau instituţia prescripţiei
răspunderii penale, care se mai denumea şi „paragrafia”.
În Transilvania, se recunoaşte valabilitatea vechilor legiuiri sau actelor normative, care se vor
aplica şi în continuare. Acestea erau decretele dietelor (întrunite însă din ce în ce mai rar), apoi cele
impuse direct de curtea de la Vena: diplome, patente, edicte etc. Totuşi, la acea perioadă, mai
existau şi cele două coduri penale (al Mariei Theresia – 1768 şi cel a lui Iosif al II-lea din 1787).
Mai târziu, în Transilvania, şi-a găsit aplicarea codul penal elaborat de Iosif al II-lea (în 1787 şi
tipărit în 1788) în versiunea românească la Vena, sub titlul „Pravila de obşte asupra faptelor reale şi
a pedepsirilor”, care, de fapt, mai includea şi alte reglementări privind desfăşurarea procesului
penal2.
Vorbind despre dreptul scris în Basarabia sub dominaţia Imperiului rus, apreciem că prin
încheierea la 28 mai 1812 a păcii de la Bucureşti, se punea capăt războiului ruso-turc din anii 1806-
1 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., p. 158. 2 Hanga V., op. cit., p. 132.
36
1812. Una dintre cauzele acestui tratat de pace prevedea anexarea de către Imperiul Rus a
Basarabiei, parte componentă a Principatului Moldovei. În Basarabia recent anexată, Alexandru I
aplică principiul menţinerii caracterului naţional al ţării cucerite, păstrând instituţiile juridice de mai
înainte ale Basarabiei. Imediat după Pacea de la Bucureşti, a fost adoptat Regulamentul organizării
administraţiei provizorii în Basarabia. Întru executarea promisiunilor imperiale, la 7 august 1812, în
funcţia de guvernator al Basarabiei a fost numit marele boier moldovean, octogenarul Scarlat
Sturza, iar apoi a fost adus cunoscutul ierarh şi marele patriot Gavril Bănulescu-Bodoni1.
Printre legiuirile acelor timpuri se aplica şi Pravila de Sobor. În aceasta se conţineau
reglementări asupra unui şir de categorii de infracţiuni. Mai mult ca atât, pot fi constatate la
asemenea fapte şi alte dimensiuni subiective ale infracţiunii expuse până în prezent la legiuirile
româneşti, cum ar fi obligativitatea prezenţei scopului la unele infracţiuni. De exemplu, la
infracţiunea de tâlhărie, obligatoriu se constata că aceasta era un atac deschis, săvârşit în scopul
acaparării averii, de regulă, de către o bandă. Iar la capitolul 30 al Condicii menţionate, la stabilirea
pedepsei, accentul se punea nu doar pe metoda general-periculoasă de săvârşire a faptei, dar şi pe
forma de vinovăţie cu care a fost comisă fapta, precum şi pe obiectele materiale supuse deteriorării.
Legislatorul acelor timpuri a construit nu numai conţinuturi de infracţiuni privind sustragerea şi
deteriorarea (intenţionate şi imprudente), dar şi componenţe de infracţiuni fără de scop de profit2.
Totuşi, în această Pravilă de sobor pedeapsa se mai stabilea şi se aplica încă în strictă dependenţă de
poziţia socială a vinovaţilor. Menţionăm că în perioada de până la revoluţia din 1917, noţiunea de
abuz de încredere se folosea drept o „cauzare intenţionată a daunelor intereselor patrimoniale
străine, pe care cel vinovat era obligat să le protejeze”3.
Aşadar, pentru a exprima ceea ce astăzi se înţelege prin vinovăţie penală, atunci la perioadele
menţionate în izvoarele dreptului penal român, se mai foloseau în textele incriminatorii şi alte
noţiuni sau alte expresii omoloage acesteia, cum ar fi pofta inimii, nesocotinţa, greşeala, dinadinsul
sau înadins, gândul şi cugetarea, necugetarea, de bună voie, fără voie, cu ştiinţă, cu neştiinţă, cu
pricepere, cu nepricepere, cu nebăgare de seamă, cu rea credinţă, cu lenevire, cu scopul etc.
1.3 VINOVĂŢIA PENALĂ ŞI CONCEPTUL DE MOTIV ŞI SCOP
AL INFRACŢIUNII ÎN EPOCA MODERNĂ
Vorbind despre dreptul contemporan ca o a treia perioadă de dezvoltare a dreptului (etapa
maturităţii, adică un drept general pentru tot imperiul), trebuie de apreciat dezvoltarea dreptului 1 Rădulescu A., Dreptul românesc în Basarabia, Bucureşti, „Imprimeria Naţională”, 1943, p. 6. 2 Неклюдов Н., Руководство к особенной части русского уголовного права, Том 2, Санкт-Петерсбург, 1876, с. 639. 3 Познышев Ч., Особенная часть русского уголовного права. Cравнительный очерк важнейших отделов oсобенной части старых и новых уложений, Москва, Изд-во «Зерцало», 2002, c. 312.
37
statal. Apariţia acestuia are loc la începutul sec. XV în Anglia, în Germania – sec. XVII, în Rusia –
sec. XVIII şi în România – a doua jumătate a sec. XVIII. În lumea modernă acest drept a învins mai
toate continentele, cu excepţia Asiei Centrale şi Africii.
La această etapă a dreptului, în general, şi a dreptului penal, în special, se utilizează deja
procedee sau metode şi tehnicii legislative mai complicate (complexe) la care se atribuie
componenţa de infracţiune (conţinutul infracţional), prezumţia nevinovăţiei şi stările afective la
comiterea infracţiunii.1
Profunde cunoştinţe în domeniul dreptului penal şi al justiţiei penale cu toate progresele de
realizare în gândirea filozofică a fost exteriorizată în Epoca Renaşterii. Soluţia politicii penale
rămânea cea represivă, fundamentul represiunii nu o mai constituia răzbunarea, ci expiaţiunea,
ispăşirea de către infractor a culpabilităţii sale, caracteristic prin pedepse deosebit de grele, crude şi
intimidante. Sub influenţa dreptului canonic se dezvoltă în această perioadă caracterul retributiv
(pedeapsa aplicată pentru săvârşirea faptei). Totodată, pedeapsa este şi ca un mijloc de îndreptare a
vinovatului şi de abţinere de la săvârşirea altor infracţiuni. Majoritatea gânditorilor epocii
considerau că omul este înzestrat cu libertatea de voinţă (liberul arbitru) şi, de aceea, existau
preocupări pentru cercetarea cauzelor criminalităţii. Tot atunci apar primele frânturi de idei ale
gânditorilor utopişti Thomas Morus (Utopia) sau Tomasso Campanella (Civitas soli).
Însă, situaţia se schimbă radical la sfârşitul Evului Mediu, odată cu Epoca iluminismului.
Astfel, pe planul gândirii social-juridice se afirmă asemenea doctrine ca cea a dreptului natural
(avându-i ca reprezentanţi pe Grotius, Thomasio, Vico, Wolff etc.), a contractului social (Hobbes,
Locke, Rousseau) şi a enciclopediştilor (Voltaire, d’Alembert). Iar pe planul justiţiei penale s-au
impus cu răsunet criticile formulate de Montesquieu, în lucrarea „Spiritul legii” şi Cesare Beccaria,
în lucrarea „Despre infracţiuni şi pedepse”.
Făcând aprecieri în raport cu unele concepte şi referiri asupra vinovăţiei penale, precum şi
asupra motivului şi scopului infracţional în epoca contemporană, susţinem că toate progresele
realizate, cunoştinţele din domeniul dreptului penal şi gândirea filozofică au fost exteriorizate
începând cu Epoca Renaşterii.
De altfel, majoritatea gânditorilor epocii ca Thomas Morus, în lucrarea „Utopia” sau Tomasso
Campanella, în lucrarea „Civitas soli”, apreciau că omul este înzestrat cu libertatea de voinţă
(liberul arbitru)2, însă fundamentul represiunii (răspunderii) o constituia răzbunarea şi expiaţiunea,
adică ispăşirea de către infractor a culpabilităţii sale3.
În Epoca iluminiştilor conceptul culpabilităţii penale a fost o necesitate istorică a omenirii,
1 Кашанина Т., op. cit., p. 220. 2 Ursa, Victor, op. cit., p. 47. 3 Кашанина Т., Происхождение государствa и права: современные трактовки и новые подходы, Москва, Изд-во «Юристъ», 1996, с. 220.
38
impusă de sarcinile pe care le ridica în faţa sa dezvoltarea şi agravarea treptată în societate a
fenomenului criminal. La apariţia conceptului modern al culpabilităţii penale au contribuit în mod
indirect şi insuficienţele, limitele sau neajunsurile dreptului penal şi ale ştiinţei penale din secolele
XVII şi XVIII. Până în secolul al XVIII-lea se vorbea despre „dolus” sau factorul de legătură între
elementul moral şi culpabilitate, precum şi despre culpă, iar culpabilitatea se ignora cu desăvârşire1.
Sub influenţa doctrinei şcolii clasice, infracţiunea, infractorul, pedeapsa şi responsabilitatea
penală erau tratate ca nişte entităţi abstracte, fără însă a se lua în considerare condiţiile concrete ale
vieţii sociale şi astfel nu s-a mai putut face faţă sarcinilor crescânde la dezvoltarea ritmurilor tot mai
înalte ale fenomenului criminal.
Dintre filosofii acelor timpuri care au contribuit ori s-au referit la concepţia răspunderii
subiective sau asupra vinovăţiei penale direct ori tangenţial, vom remarca după cum urmează:
Charles Luis Motesquieu, primul care a formulat principiul dreptului penal, conform căruia legea
penală trebuie să pedepsească numai activităţile exterioare ale persoanei; Hugo Grotius, care
considera că înţelesul de cauzare a daunelor se referă, în primul rând, la personalitatea
făptuitorului2.
Activitatea şcolii clasice este considerată drept un merit al lui Cesare Beccaria, cu lucrarea sa
„Despre infracţiuni şi pedepse”, în care se menţiona că infracţiunea este rezultatul voinţei libere,
(„liberului arbitru”), iar temeiul responsabilităţii îl constituie voinţa liberă nedeterminată al celui, a
cărui voinţă decurge din responsabilitatea morală, iar aceasta din urmă decurge din responsabilitatea
juridică3.
Mai apoi, întemeietorul filozofiei clasice germane Emmanuel Kant (1724-1804), aprecia în
ceea ce priveşte vinovăţia penală că pedeapsa penală întotdeauna trebuie aplicată împotriva celui
vinovat, aşa încât niciodată un om nu poate fi folosit drept mijloc pentru intenţiile altui om. Cu toate
că ideal el ar fi trebuit sa fie găsit vinovat mai înainte de a se fi gândit să tragă vreun folos din
această pedeapsă4.
Vestitul filozof iluminist Georg Wilhelm Friedrich Hegel5 se expunea în teza sa asupra
vinovăţiei în felul următor: „...Omul trebuie supus răspunderii penale numai pentru infracţiunea
săvârşită şi nu pentru intenţiile sau gândurile lui nemanifestate în mod obiectiv sau material”. „...
Esenţa omului nu trebuie concepută în dorinţele şi intenţiile lui, dar în acţiunile sale, fiindcă el
constă dintr-un şir de activităţi sau fapte ...”.
De asemenea, mai predominau şi alte concepte referitoare la aspectul subiectiv al infracţiunii
în filozofia lui Hegel, fiind vorba despre voinţa individului, care era considerată înnăscută, 1 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 254. 2 Иванов Н., Аномальный субьект преступления, Москва, Изд-во «Юнити», 1998, c. 15. 3 Pop, Traian, Curs de criminologie, Cluj, 1928, p. 267. 4 Kant, Emmanuel, Scrieri moral-politice, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1991, p. 181-182. 5 Хегель Г., Философия право, Москва, 1990, с. 167.
39
samavolnică şi conştientă. În acest context, persoana infractorului este purtătorul primelor două, iar
răspunderea survine din cauza că la acesta a apărut şi al treilea tip de libertate.
În lucrările sale despre vinovăţia penală Paul Johann Anselim Feuerbach insista asupra
necesităţii delimitării elementelor obiective ale infracţiunii (fapta infracţională, caracterul ilegal al
faptei etc.) de cele subiective. Ultimele, considera autorul, constituie temeiuri ale răspunderii
penale. Tot el s-a pronunţat asupra necesităţii delimitării formelor vinovăţiei penale în intenţie şi
culpă1, care, la rândul lor, se vor subîmpărţi după diferite criterii.
Savantul englez Jeremy Bentham (1748-1832) elaborează un model al infractorului în
procesul de luare a deciziei în teoria elaborată de el – teoria proprie a pedepsei. Potrivit acesteia,
infractorul, înainte de săvârşirea infracţiunii chibzuieşte şi analizează avantajele şi dezavantajele
încălcării normei penale, după ce se hotărăşte la comiterea acesteia. La fel ca şi Feuerbach,
Bentham propune să se acorde o atenţie cuvenită profilaxiei crimei, deoarece infractorul deliberează
înainte de săvârşirea infracţiunii. Conform acestei teorii, pedeapsa trebuie aleasă într-o aşa măsură,
încât infractorului să-i fie mai comod să se abţină de la săvârşirea infracţiunii2.
Renumitul jurist Jean Pradel menţionează că Codul penal al Franţei din 1810 are prioritate
datorită ideilor şi teoriilor utile şi actuale încă ale lui Bentham; anume de aici şi porneşte geneza
ideilor din codul penal menţionat”3.
Într-un alt context, referitor la profilaxia criminalităţii, savantul rus N.S. Taganţev4 susţinea că
la alegerea pedepsei, în primul rând, trebuie îndreptăţită ideea echităţii şi dreptăţii în societate, iar,
în al doilea rând, urmează de înlăturat acele motive care au generat conflictul dintre infractor şi
societate.
La finele veacului trecut, odată cu şcoala pozitivistă italiană, în frunte cu Cessare Lombroso,
accentele subiective ale infracţiunii vor fi schimbate. Acestea vor fi puse nu pe infracţiune
(concepţie obiectivă sau obiectivistă), ci pe infractor şi, în special, pe particularităţile bio-psihice
(nu şi pe cele sociale).
Ulterior, reprezentanţii şcolii sociologice, printre care A. Prins şi F. Von List5, clasificau
infractorii după formele vinovăţiei în infractori întâmplători şi alţii specializaţi.
Identificarea vinovăţiei prin raportare numai la caracterul imputabil al ilicitului nu poate
întotdeauna acoperi multitudinea de aspecte sub care se pot produce delictele şi, de aceea, este
necesar un alt criteriu de stabilire a vinovăţiei – cel al omului prudent şi diligent, în funcţie de care
se va aprecia ulterior conduita autorului.
1 Таганцев Н.С., Русское уголовное право, Ощая часть, Том 2, Москва, 1994, с. 47. 2 Иншаков С.М., Криминология зарубежных стран, Москва, Изд-во «Норма-Инфра», 1997, с. 27. 3 Кудрявцев В.Н., Наумов А.В., Российское уголовное право, Общая часть, Москва, Изд-во «Спартак», 1997, c. 122; Pradèl, Jean, Droit penal general, Paris, Ed. „Cujas”, 1996, p. 122. 4 Таганцев Н.С., op. cit., p. 17-18; Кудрявцев В.Н., Наумов А.В., op. cit., p. 122-123. 5 Иншаков С., op. cit., p. 87.
40
Astfel, se înlocuieşte aspectul moral al vinovăţiei cu cel social, greşeala fiind, în acest sens, o
eroare de conduită care determină o dereglare în mediul social.
Deci, diferenţa dintre cele două concepte de vinovăţie este insignifiantă pentru că în dreptul
burghez, cu rare excepţii, literatura juridică şi practica judecătorească aşează la temelia greşelii
aptitudinea omului de a cunoaşte, de a prevedea urmările conduitei sale şi, mai ales, conceptul
idealist al liberului arbitru, cu ajutorul căruia ştiinţa dreptului burghez exprimă, transcendent,
alegerea între mai multe conduite1.
În 1880, în Japonia, a fost adoptat un nou cod penal europenizat, care prelua foarte multe
aspecte de la codul penal francez din acele timpuri2. Totuşi, în acest cod, precum şi în dreptul penal
japonez, încă nu se delimitau clar principiile răspunderii subiective şi nici formele vinovăţiei penale
(intenţie şi imprudenţă). Tentativa şi intenţia în cazul omorului prin cruzimi nu se luau în
consideraţie, deoarece, deja la simpla prezenţă a lor, infracţiunea se considera consumată.
În dreptului penal chinez, privitor la vinovăţia penală existau unele referinţe moderne la
formele acesteia (intenţia şi imprudenţa), însă aceste referiri nu aveau o continuitate şi o
consecvenţă stabilă. Existau cazuri de înlăturare a intenţiei ca formă a vinovăţiei, cum ar fi uşurinţa,
temeritatea sau greşala.
Iar în codul tansc se prevedea posibilitatea compoziţiei pentru omor sau vătămări doar în
cazurile situaţiilor neprevăzute (distracţii, greşeală etc.)3. Tot în codul penal chinez din 1885 mai
era prevăzută şi o limită de vârstă pentru omorul intenţionat (de la 18 ani).
În dreptul penal musulman exista un grup de norme care se atribuiau ca „dreptul lui Alah”. La
aceste grupuri de infracţiuni, recunoscute ca deosebit de grave, se atribuiau atacul intenţionat sau
vătămările intenţionate ce au provocat moartea, care atrăgeau după sine răzbunarea sângelui din
partea rudelor victimei. Însă, în şariat se prevedea răscumpărarea sângelui pentru omorul
neintenţionat. În Koran, unde se menţiona principiul „ochi - pentru - ochi, nas - pentru-nas, ureche -
pentru - ureche şi răni - pentru răni răzbunate” mai era predominant principiul talionului4.
În ceea ce priveşte dreptul penal rus, referindu-ne, în mod special, la latura subiectivă a
infracţiunilor, se poate uşor constata că legiuitorul acelor timpuri nu renunţă încă la tradiţia aplicării
răspunderii penale obiective. Conform art. 5 din Lista academică a dreptul rusesc, răzbunarea cădea
pe seama urmaşilor vinovatului şi pe seama victimei, însă povara împăcării era pe seama prietenilor
comuni5. Infracţiunile se împărţeau în intenţionate, comise din imprudenţă (culpă) şi întâmplătoare.
1 Ponea, Adina, Evoluţia istorică a instituţiei vinovăţiei // Revista de ştiinţe juridice, nr. 19, Craiova, 2001, p.158. 2 Казачкина И.Д., Уголовный закон международных стран, Москва, Изд-во «Зерцало», 2001, с. 237-238. 3 Свитунова Н., История государства и права зарубежных стран, Москва, Изд-во «Инфра-Норма», 1999, с. 127-128. 4 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 566. 5 Черри Р., Развитие карательной власти в древних общинах, Перевод с английскогo и примечании П.И. Люблинского, Санкт-Петерcбург, 1907, c. 40.
41
Aşadar, omorul intenţionat se deosebea de cel din imprudenţă; el se mai împărţea în omor comis
din neglijenţă şi cel comis din întâmplare (ultimul nu se pedepsea). Printr-un decret special din
1686, se pedepsea cu moartea medicul care din imprudenţă a omorât un bolnav, iar în 1732, tot
printr-un decret special, se pedepsea cu moartea cel vinovat de infracţiunea de ardere a pădurii1. La
infracţiunile săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere se atribuia şi atitudinea neglijentă faţă de
serviciu.
Adesea, infracţiunile din imprudenţă se pedepseau ca şi cele intenţionate. Pentru judecată era
important nu motivul comiterii infracţiunii, ci rezultatul realizării acestei infracţiuni. Deja în această
perioadă, de rând cu autorii infracţiunii, erau traşi la răspundere şi ceilalţi participanţi, însă, alături
de infractor, răspunderea penală o mai puteau purta şi rudele acestuia.
Printre etapele comiterii infracţiunii se enumera şi intenţia (în care va exista răspundere şi
pentru simple intenţii nemanifestate încă sau pentru gânduri periculoase), pe lângă tentativa de
infracţiune şi infracţiunea consumată. De exemplu, în 1682, printr-un decret special, se pedepseau
mai aspru infracţiunile militare, precum şi omorurile, incendiile etc. Infracţiunea intenţionată se
pedepsea la fel ca şi cea consumată deja2. Din acest exemplu se poate face concluzia că la acele
timpuri conceptul răspunderii subiective încă nu era unul sedimentat pe deplin.
În dreptul penal francez existau deja orientări moderne asupra conceptului vinovăţiei penale.
Astfel, se punea în discuţie determinarea formelor vinovăţiei penale. Iar în Cartea a doua din Codul
penal şi procesual penal din 1810 erau prevăzute dispoziţiile de eliberare de răspundere penală în
cazul demenţei şi a constrângerii fizice şi morale.
În partea specială a Codului penal francez din 1810 se prevedea că persoana care scria afişe cu
scopul de a chema la săvârşirea infracţiunilor împotriva securităţii interne şi externe a statului, se
urmărea ca vinovat de complot. Sau, un alt exemplu derivă din compartimentul II – Infracţiuni
împotriva securităţii interne a statului, în care se prevedea că dacă complotul nu a avut loc, dar a
fost primită propunerea cu scopul de a săvârşi infracţiunea, vinovatul care a avut la bază scopul
săvârşirii infracţiunii se va pedepsi cu deportarea.
La capitolul I, Infracţiuni şi contravenţii împotriva persoanelor fizice, art. 295, se prevedea
lipsirea de viaţă în mod intenţionat, iar la art. 221-1, prin omor premeditat se considera orice omor
intenţionat săvârşit în mod premeditat sau din ascunziş3.
La art. 297 al aceluiaşi act normativ se specifica că se va considera premeditată situaţia creată
până la săvârşirea acţiunii îndreptată împotriva unei persoane concrete, chiar dacă premeditarea va
fi condiţionată de anumite situaţii sau condiţii. Iar la art. 302 se prevedea că orice vinovat pentru
1 Исаев И., op. cit., p. 388. 2 Черри Р., op. cit., p. 288. 3 Smochină, Andrei, Istoria universală a statului şi dreptului (epoca modernă şi contemporană), Vol. II, Chişinău, „Tipografia centrală”, 2002, p. 80.
42
omor premeditat, cum ar fi omorul tatălui sau a copiilor se va pedepsi cu pedeapsa cu moartea.1
În procesul penal, codul prevedea că nu era obligatorie unanimitatea juraţilor la pronunţarea
verdictului despre vinovăţie sau nevinovăţie2. De asemenea, la acea etapă era încetăţenit principiul
prezumţiei nevinovăţiei, adică persoanele reţinute, bănuiţii sau învinuiţii, precum şi inculpaţii vor fi
consideraţi nevinovaţi până la momentul când vinovăţia lor va fi stabilită în ordine de drept3.
Сodul penal şi procesual penal al Franţei mai prevedea în cartea a doua despre persoanele
pedepsite că coparticipanţii vor fi supuşi răspunderii penale ca şi persoanele vinovate, cu excepţia
când legea prevede altfel. Iar la art. 61 se stipula că cei care au ştiut despre fapta infracţională a
răuvoitorilor sau care le-au propus refugiu sau loc de adunare, vor fi pedepsiţi în calitatea de
coparticipanţi. În prevederile codului respectiv se mai menţiona şi faptul că erau absolvite de
răspundere penală persoanele care au comis fapta în stare de „nebunie” sau care au fost „impuse
forţat”.
În dreptul penal german izvorul de bază îl constituia Codul penal din 15 mai 1871, autorul
căruia a fost juristul german Adolf Leonar. Această pravilă sau condică penală se află la baza
codului penal actual. Condica se baza pe filozofia lui Kant, Hegel, Binding, Feuerbach, luând ideile
şcolii clasice de drept penal cu teoriile ei de vinovăţie psihologică şi libertatea voinţei, cu întemeieri
obiective ale răspunderii penale pentru cauzarea daunelor ordinii de drept, cu concepţia pedepsei
drept plată pentru răul produs.
Aşadar, datorită unor raţiuni de ordin istoric, dreptul englez a cunoscut o dezvoltare aparte,
independent de sistemul juridic romanist. Drept consecinţă principală a acestei evoluţii, dreptul
anglo-saxon nu cunoaşte clasificările sau definiţiile din dreptul de tradiţie romanistă, nici principiile
rezultate din baza comună a sistemelor de drept continentale. Spre deosebire de modelul
continental, baza dreptului englez este jurisprudenţa (the common law). De aceea, sunt destul de
greu de decelat anumite principii sau reguli de aplicabilitate generală, atâta timp cât jurisprudenţa se
rezumă la a da rezolvare unor cazuri concrete, astfel încât o prezentare a unei instituţii de drept
englez nu poate fi decât incoerentă. În loc de cod penal, în Anglia funcţionau şi mai funcţionează o
mare parte de legi penale, care au fost adoptate încă începând cu sec. XIV. Cea mai veche lege din
cele care funcţionează şi la ora actuală este Legea despre trădarea de patrie din 1351.
După modul în care au fost create, există două tipuri de infracţiuni: infracţiuni create de către
jurisprudenţă, numite common law crimes, categorie în care intră cea mai mare parte a infracţiunilor
şi infracţiuni prevăzute în legi ale Parlamentului (statutory crimes). În prima categorie se regăsesc
toate faptele considerate infracţiuni în dreptul natural – omor, furt, viol, trădare etc., numite true
crimes159, în timp ce în categoria celor create de legiuitor se regăsesc faptele care, în mod natural, 1 Жидкова О., Крашинниникова Н., op. cit., p. 651-655. 2 Гравский Г.В., op. cit., p. 502. 3 Батыров С.И., op. cit., p. 264.
43
nu ar fi infracţiuni sau care au apărut în urma progresului tehnologic, precum infracţiunile de
mediu, cele privind asigurările etc.
O altă clasificare a infracţiunilor se face din punct de vedere al modalităţii de răspundere.
Astfel, există infracţiuni de răspundere obiectivă – strict liability – infracţiuni de răspundere pentru
fapta altuia – vicarious liability – şi infracţiuni de răspundere pentru fapta proprie culpabilă.
Infracţiunile de răspundere obiectivă se caracterizează prin faptul că nu trebuie să se probeze
nici un fel de element subiectiv din partea făptuitorului, fiind suficientă pentru existenţa infracţiuni
comiterea acţiunii sau inacţiunii incriminate (de exemplu, conducerea unui autovehicul fără a avea
asigurare de răspundere civilă). Răspunderea obiectivă nu apare decât rareori în cazul infracţiunilor
din common law, în schimb, este destul de frecventă în cazul statutory crimes, Parlamentul având
puterea de a decide în raport de fiecare infracţiune pe care o creează, dacă răspunderea va fi
obiectivă sau bazată pe culpă1. Răspunderea pentru fapta altuia este admisă în dreptul englez, fiind
destul de des întâlnită. Ea vizează, de regulă, doar infracţiunile de răspundere obiectivă. Spre
exemplu, pentru conducerea unui autovehicul fără a avea revizia tehnică făcută la timp şi cu
defecţiuni la sistemul de frânare, au fost condamnaţi atât şoferul, cât şi patronul său.
Infracţiunile de răspundere personală presupun un element subiectiv – mens rea crimens. Încă
din secolul al XIX-lea, s-a stabilit răspunderea obiectivă sau indirectă în cazul infracţiunilor numite
true crimes, adică acele care implică probarea unui anumit element subiectiv, numit mens rea2.
Tot în dreptul penal englez, la Curtea cu Juraţi, negarea vinovăţiei se examina ca un privilegiu
al dreptului învinuitului. În cazul învinuirii de infracţiune gravă, tăcerea învinuitului la întrebarea
asupra vinovăţiei, era egală cu recunoaşterea vinovăţiei. În 1792, Parlamentul a emis un act special
despre faptul publicării editurii „calomnioase”, dar şi despre învinuirea sau neînvinuirea învinuitului
în corespundere cu prezentările acestora despre politica de calomnie. Asemenea tipuri de învinuire3
erau înaintate autorilor şi redactorilor de ediţie.
Însă, existau şi cazuri când nu erau aplicate pedepse destul de grave, juraţii îndreptăţindu-i
destul de des pe acei vinovaţi4.
În ceea ce priveşte concepţiile generale despre vinovăţia penală din dreptul românesc în
perioada modernă susţinem că atitudinea psihică a infractorului faţă de fapta infracţională – în
sensul ei actual – era exprimată în unele texte incriminatorii din perioada modernă prin expresii de
tipul: cu ştiinţă, cu bună ştiinţă, cu bună ştiinţă şi voinţă, de rea întrebuinţare, cu neştiinţă, cu voinţă,
cu rea voinţă, fără voinţă, fără voie, adică din nedibăcie, din nesocotinţă, din nebăgare de seamă, din
nepăzirea sau neîngrijirea regulamentelor, cu cugetare, cu rea cugetare, cu cuget viclean, cu cuget 1 Kenel Ph., La responsabilité penale despersonnes morales en droit anglais // Revue de Droit penal et criminologie nr. 1/1995, p. 46-47. 2 Streteanu, Florin, Chiriţă, Radu, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti, Ed. „ROSETI”, 2002, p. 32-39. 3 Гравский Г.В., op. cit., p. 502. 4 Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М., Курс уголовного права, Общая часть, Том 1, Москва, 1999, с. 539.
44
rău, cu preacugetare, cu rea credinţă, cu scopul, din neglijenţă etc.
În prima jumătate a secolului XX cercetarea ştiinţifică a conţinutului infracţiunii a înregistrat
unele progrese în domeniul vinovăţiei, însă nu s-au ridicat la nivelul exigenţelor acelei epoci.
Existenţa unei astfel de situaţii a fost relevată în teoria dreptului penal român de către profesorul Ion
Tanoviceanu1, care constată că analiza intenţiei şi rolul ei în acţiunile omeneşti a fost mai bine
făcută de autorii vechi şi în special de Aristotel, decât de cei moderni.
În continuare, vorbind despre elementul imaterial „dolos” ori „culpas”, acelaşi autor
menţionează că atât dolul, cât şi culpa intră în noţiunea generală de „culpabilitate” sau „vinovăţie”2.
De asemenea, s-a mai susţinut că Codul penal din anul 1937, prezentat ca o sinteză a principiilor
consacrate de ştiinţa penală modernă şi a progreselor legislative şi jurisprudenţiale nu ne oferă
posibilitatea să constatăm progrese legate de conceptul vinovăţiei penale3.
Contradicţia dintre aşezarea normelor cuprinse în art. 126 Cod penal, sub Titlul VII „Cauzele
care apără de răspundere penală sau micşorează” şi explicaţiile date cu privire la originea textului,
reflectă o vădită rămânere în urmă şi nicicum un progres în cercetarea ştiinţifică a vinovăţiei
penale. Din textul art. 126 al Codului penal din 1937 nu se poate desprinde o altă concluzie decât
aceea că intenţia şi culpa constituiau asemenea cauze.
Cu toate acestea, atât din explicaţiile date asupra originii textului, cât şi din comentariul
acestui articol rezultă că intenţia (dolul) şi culpa erau considerate ca forme ale „elementului
subiectiv” al infracţiunii. Noţiunea de „vinovăţie” n-a fost folosită şi definită în Codul penal
anterior, iar intenţia şi culpa ca forme ale vinovăţiei nu erau explicate şi definite în mod expres ca în
prezent. Totuşi, s-au păstrat unele legături de continuitate a expresiilor, cel puţin în exprimarea
înţelesului vinovăţiei penale sau a formelor acesteia, cum ar fi, de exemplu, expresiile „cu ştiinţă” şi
„cu rea-credinţă”, folosite atât în unele norme incriminatorii din codurile penale anterioare, cât şi în
unele norme penale din vechile izvoare de drept. Aceste expresii se mai întâlnesc şi în Codul penal
din 1969. Expresia „cu ştiinţă” este folosită în normele părţii speciale a Codului penal ce
incriminează abuzul de serviciu contra intereselor persoanelor; abuzul de serviciu contra intereselor
obşteşti; neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă şi falsul
intelectual. De asemenea, expresia „cu rea credinţă” este folosită în normele părţii speciale a
Codului penal care incriminează gestiunea frauduloasă şi abandonul de familie. În reglementările
menţionate, prin folosirea expresiilor „cu ştiinţă” şi „cu rea credinţă” s-a urmărit să se arate că
latura subiectivă nu poate fi decât forma intenţiei.
În anul 1845 a fost adoptat noul Cod penal în Ţara Românească, unde deja a fost făcută
deosebirea dintre contravenţie şi infracţiune. Schimbările majore din societate şi influenţa iluministă 1 Tanoviceanu I., Curs de drept penal, Vol. I, Bucureşti, 1912, p. 326. 2 Ibidem, p. 328. 3 Djuvara M., Un cuvânt înainte, în Codul penal adnotat, Vol. I, Bucureşti, 1936, p. 3-5.
45
a Occidentului reclamau cu acuitate crearea unui Cod penal eficient şi inovator.
În aceste reglementări, drept atenuante legate de aspectul subiectiv se considerau următoarele
forme: uşurinţa sau temeritatea, starea de afect ş.a. Mai existau şi altele, cum ar fi constrângerea sau
legitima apărare, bază pentru înlăturarea discernământului fiind considerate întâmplarea,
minoritatea de la 10 şi până la 12 ani alternativ, demenţa, debilitatea, greşala, constrângerea, puterea
de nedepăşit, pierderea memoriei etc. Latura subiectivă se împărţea în: a) intenţie plănuită din timp,
b) intenţie nepremeditată sau provocată şi imprudenţa: a) imprudenţă ale cărei consecinţe puteau fi
prevăzute, b) imprudenţă ale cărei consecinţe nu puteau fi prevăzute.
Mai târziu, în Ţara Moldovei a apărut Condica criminală din 1850-1852, introdusă de Barbu
Ştirbei. Ea aduce elemente modernizatoare şi în dreptul penal al Ţării Româneşti. Aceasta a fost
inspirată de reglementări moderne ale timpului, cum ar fi Codul penal francez (1810) şi Codul penal
prusian (1851).
De fapt, nici în această reglementare noţiunile de vinovăţie sau de vină nu aveau sensul de
astăzi1. De exemplu, la art. 167 era definită noţiunea de faptă criminalicească: „Faptă
criminalicească este o faptă oprită de pravilă”2. Iar în art. 168 se face o caracterizare suplimentară a
noţiunii: „De obşte, faptele sunt supuse cercetării criminaliceşti, când săvârşitorul se dovedeşte
călcător al pravilei, cu scop rău şi cu voinţă şi hotărâre rea, spre a săvârşi dinadins o faptă oprită sau
a nu face cele poruncite de către pravilă”3.
În Legea Ţării prin furt se înţelegea însuşirea pe nedrept a unui lucru străin cu intenţie de
îmbogăţire. Continuând tradiţia română şi deosebindu-se de vechiul drept germanic, pentru care
vinovăţia rezultă din fapta materială păgubitoare, independent de intenţie, dreptul penal românesc
deosebea infracţiunile intenţionate de cele neintenţionate. Spre deosebire de alte ţări, unde toate
infracţiunile, în afară de trădarea de patrie şi dezertarea, erau considerate delictele private, la români
erau considerate ca fiind prin excelenţă, de drept public, aşa încât dispoziţiile penale sunt formulate
pe baza unor principii moderne, iar infracţiunile erau numite vini sau greşeli4.
În cadrul bogatei activităţi legislative desfăşurate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza,
s-a elaborat şi codul penal român, redactat în 1864 şi pus în aplicare la 1 mai 1865, la întocmirea
căruia s-a ţinut cont de codul penal francez din 1810 şi de codul penal prusian din 1851, fără a fi
neglijate dispoziţiile Condicii criminaliceşti cu procedura ei din Moldova (1820, 1826). Legiuitorul
moldovean s-a inspirat şi din codul penal austriac din 1803, care, în mare parte, corespunde
caracteristicilor de cod penal modern5.
În această legiuire se făceau referiri la aşa concepte ale dreptului penal, cum ar fi: 1) 1 Ionescu-Musecel P., Istoria dreptului penal român, Bucureşti, Ed. „Pedagogică şi didactică”, 1978, p. 117-118. 2 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Ed. „Universul”, 1993, p. 174. 3 Ionescu-Musecel P., op. cit., p. 123. 4 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., (1), p. 132. 5 Tanoviceanu I., op. cit., p.148.
46
infracţiune ca o faptă (acţiune sau inacţiune); 2) fapta săvârşită cu vinovăţie; 3) aspectul ilegalităţii
infracţiunii.
De altfel, în legislaţia penală şi în doctrina penală românească a acelor timpuri o atenţie
deosebită s-a acordat intenţiei – element constitutiv al infracţiunii. Se mai cunoaşte în acest fel că
infracţiunile intenţionate erau pedepsite mai grav decât cele neintenţionate1.
Exemple tipice de aplicabilitate a vinovăţiei penale ale acelor timpuri ne pot servi
reglementările capitolului al treisprezecelea din partea a doua a Condicii criminaliceşti, care purta
denumirea de „Punerea pe foc sau aprindere”, alcătuit din trei articole (art. 234-236), în cadrul
cărora sunt reglementate amănunţit condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanei pentru
incendierea averii străine. Iar la art. 234 se menţiona: „dacă cineva dinadins va pune pe foc, ca să
ardă casa cuiva sau alt acaret, măcar de se va întâmpina şi primejdia focului, cu toate aceste va cade
supt vinovăţia criminalicească pentru cutezarea faptei”2. Aşadar, în acest articol este stabilită
răspunderea penală pentru „punerea pe foc dinadins”, adică pentru o incendiere intenţionată.
Prezenta normă penală are un caracter determinativ: în ea doar se determină noţiunea componenţei
de incendiere intenţionată, fără a fi indicată sancţiunea pentru această faptă penală, aşa încât,
conform dispoziţiei art. 234, mai putem constata că legiuitorul a deplasat momentul de consumare a
infracţiunii examinate la etapa de tentativă, iar preîntâmpinarea „primejdiei focului” nu este
prevăzută ca o împrejurare care exclude vinovăţia făptuitorului. Se încheie tema incendiilor
intenţionate cu art. 236, în care se menţiona: „dacă cineva din orice scop rău, va da foc lucrurilor
sale şi prin acea faptă se vor aprinde şi lucrurile altuia, atuncea unul ca acela va cădea supt
vinovăţia criminalicească şi se va pedepsi cu bătăi şi cu închidere în temniţă”3.
La art. 357-364 sunt descrise, într-un mod excesiv de cazuistic, modalităţile de incendiere
intenţionată a averii străine4. Astfel, incendierea se va considera intenţionată, dacă aceasta va fi
săvârşită în vreuna din aceste împrejurări. Trebuie să mai remarcăm faptul că faţă de Manualul lui
Andronache Donici, care penaliza fapta respectivă cu pedeapsa capitală, s-a produs o îmblânzire a
regimului sancţionator.
Referitor la deteriorarea căilor ferate săvârşită cu intenţie, se menţionează că acest fapt putea
fi sancţionat chiar cu muncă silnică pe viaţă (art. 370 Cod penal din 1865). Pe când aceeaşi faptă
penală, dar comisă din imprudenţă, atrăgea aplicarea închisorii de la 2 luni până la 2 ani (art. 371
Cod penal din 1865)5.
În acest cod era deja cunoscut şi conceptul de favorizare a infractorilor care era sancţionată.
Prin favorizare se înţelegea primirea, păstrarea sau vânzarea bunurilor dobândite prin furt sau jaf. 1 Firoiu, Dumitru V., op. cit., p. 238. 2 Криминалъная кондика, Изд-во «Жессу», Албанская типография, 1838, с. 58. 3 Ibidem, p. 59. 4 Hamangiu C., Codul general al României. Legi uzuale, Vol. I, Bucureşti, 1958, p. 847-849. 5 Ibidem, p. 851.
47
Iar dacă persoana învinuită într-o asemenea cauză îşi recunoştea vina în urma torturii la care era
supusă, ea plătea amendă victimei, iar după aceasta era încredinţată chezaşilor, în lipsa acestora,
vinovatul era condamnat la închisoare1.
În Transilvania, au perindat o mulţime de legislaţii penale datorită evenimentelor istorice ale
acelor timpuri. Printre acestea Codul penal austriac din 1803 s-a extins în Transilvania din 1849, iar
între 1852-1880 s-a aplicat Codul penal austriac din 1852. Codul penal maghiar pentru crime şi
delicte a fost pus în aplicare în Ungaria la 1 septembrie 1880, extinzându-se ulterior şi asupra
Transilvaniei. Printre acestea un loc aparte la ocupat Novela penală, aplicabilă din 1908.
Referitor la vinovăţia penală menţionăm că intenţia se subîmpărţea în una premeditată şi
spontană. De asemenea, se deosebea şi intenţia săvârşită cu sânge rece de cea săvârşită în stare de
afect. În aşa fel, legea acelor timpuri mai prevedea şi pedeapsă pentru vinovăţia neintenţionată,
adică în forma imprudenţei.
În pofida acestor menţiuni, Senatul se conducea în practică de principiul răspunderii obiective.
Răspunderea penală era una aplicabilă doar pentru faptul săvârşirii infracţiunii, cu toate că vinovăţia
propriu-zisă pentru acea faptă lipsea.
După punerea în aplicare a Constituţiei imperiale din 26 februarie 1861, şi pentru Bucovina s-
au pus aceleaşi probleme ca şi pentru Transilvania. Adică au apărut probleme referitoare la
organizarea lor ca şi componente autonome ale Imperiului austriac. De fapt, pentru Bucovina
problema centrală era de a-şi menţine autonomia ca Ducat.
În 1903 a intrat în vigoare noul Codice, format din 37 de capitole şi 687 articole, numărul
conţinuturilor infracţionale constituind 615, în care infracţiunile se clasificau, după pedeapsa
aplicată, în crime, delicte şi contravenţii.
Codul penal respectiv formula noţiunea de infracţiune ca acţiune sau inacţiune doloasă
(vinovată). În partea generală şi partea specială se făceau delimitări ale înţelesului infracţiunii din
intenţie şi imprudenţă. În noua condică, infracţiunile nu se divizau în intenţionat premeditate şi
spontane. Imprudenţa era însă tratată sub două forme: forma sineîncrederii şi neglijenţei. Omorul cu
intenţie directă era socotit drept cea mai gravă infracţiune2. Codul nu conţinea pedepse corporale
sau de mutilare şi nici pedeapsa cu moartea.
Despre acest Cod penal român se susţinea că era cea mai blândă lege penală din Europa acelor
timpuri, fiind elogiat de specialişti şi oameni de ştiinţă.
După întemeierea în 1918 a României Mari, s-a creat o situaţie nouă în domeniul dreptului
penal, fiind la acel moment în vigoare o pluralitate de legislaţii3, cum ar fi Codul penal ungar din
1878 şi Codul penal austriac din 1852 (în Transilvania şi, respectiv, în Bucovina). Unificarea 1 Hamangiu C., op. cit., p. 240-242. 2 Aramă, Elena, op. cit., p. 109-110. 3 Dongoroz, Vintilă, op. cit., p. 80-90.
48
legislativă în domeniul dreptului penal a fost înfăptuită atât prin extinderea în 1919 asupra
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei a Codului penal din 1865, cât şi prin lucrările în vederea
întocmirii unui Cod penal şi de procedură penală nou. Numai într-o singură provincie din cele
reunite, cum ar fi Basarabia, legea penală din vechea Românie a fost extinsă din 1919. Aşa încât, tot
din 1919 s-a adoptat un început de cod penal, care urma să unească practica judecătoriilor şi a
tribunalelor. Codul penal şi legislaţia ulterioară în materie au mai reglementat şi alte instituţii ale
dreptului penal: corecţionalizarea, recidiva, cumulul de infracţiuni, graţierea, amnistia, reabilitarea
etc. În partea a doua, acest cod reglementa în detaliu o serie de infracţiuni după criteriul obiectului.
În Codul penal român din 19371, denumit şi „Carol al II-lea”2, deşi era dominant curentul
favorabil al şcolii pozitiviste, a mai fost influenţat, chiar într-un mod principal, de teoriile şcolii
penale neo-clasice, care pledau în favoarea efectului intimidant al pedepsei, pentru renunţarea la
măsurile alternative închisorii şi pentru limitarea strictă a sferei de incidenţă a liberării condiţionate.
Aşezarea noii legislaţii penale pe baza codurilor europene, adoptate după primul război mondial,
rămas în stadiu de proiect, se consideră o soluţie de ordin teoretic mai favorabilă operei apărării
societăţii româneşti contra criminalităţii.
Astfel, în privinţa aspectului subiectiv al infracţiunii acest cod reieşea din responsabilitatea
penală pentru vină penală. În aplicarea sancţiunii, Codul lua în consideraţie persoana infractorului şi
gradul de pericol social. Sub influenţa ideilor noi ale Asociaţiei Internaţionale de Drept penal,
Codul conţinea măsuri de siguranţă în vederea înlăturării recidivei, cum ar fi suspendarea pedepsei
şi eliberarea condiţionată. Minorului responsabil (între 15 şi 18 ani) i se aplicau măsuri de siguranţă.
Prin reabilitarea condamnatului şi ştergerea pedepselor din cazier se urmărea scopul reintegrării
condamnaţilor în societate. Vorbind despre elementul imaterial „dolus” ori „culpas”, acelaşi autor
menţionează că atât dolul, cât şi culpa, intră în noţiunea generală de „culpabilitate” sau
„vinovăţie”3. Astfel, deşi a prezentat o sinteză a principiilor consacrate de ştiinţa penală modernă şi
a progreselor legislative şi jurisprudenţiale4, nici acest cod nu ne oferă posibilitatea să constatăm
aspectul emancipat al vinovăţiei penale.
1.4 VINOVĂŢIA PENALĂ, MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIONAL ÎN LEGISLAŢIA
PENALĂ CONTEMPORANĂ ŞI ÎN NOILE LEGISLAŢII PENALE
În primul cod penal al fostei Republicii Sovietice Federative Ruse din anul 1922, vinovăţia
penală era stipulată la art. 11, în care se menţiona că aplicând pedeapsa penală pentru infracţiunea
comisă, judecata ţine cont de caracterul intenţionat al acesteia, adică dacă făptuitorul a prevăzut 1 Codul penal român // Monitorul Oficial al României, nr. 65/1936. 2 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., (1), p. 267. 3 Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, op. cit., (1), p. 328. 4 Djuvara M., op. cit., p. 4 -5.
49
consecinţele actului infracţional (le-a dorit sau le-a admis în mod conştient). Aşadar, codul ne
aminteşte doar despre una dintre formele vinovăţiei – intenţia sau caracterul intenţionat al faptelor
infracţionale. Ulterior, în Codul penal al Federaţiei Ruse din 1926, la art. 10 se prevedea că
persoana a acţionat intenţionat, adică a prevăzut survenirea consecinţelor.
Astfel, ambele coduri penale la care ne-am referit conţineau numai o formă de vinovăţie -
intenţia. Vinovăţia în corelaţie cu intenţia era apreciată numai în raport cu atitudinea psihică a
persoanei faţă de consecinţele acţiunilor sale, nefiind încă specificat dacă fapta intenţionată poate
avea un caracter premeditat sau spontan1.
Pentru prima dată vinovăţia sub formă de intenţie şi imprudenţă a apărut în teoria dreptului
penal sovietic în anul 1952, unde se preciza că numai în caz dacă este clarificată intenţia sau
imprudenţa persoanei care a comis o faptă social-periculoasă, i se poate aplica o pedeapsă penală,
remarcându-se, totodată, că stabilirea laturii subiective a acţiunii infractorului este o condiţie
obligatorie pentru calificarea justă a infracţiunii. Renumitul penalist rus A. Tranin2 a propus ca
vinovăţia să fie considerată nu numai un element al infracţiunii, ci şi ca o bază subiectivă a
răspunderii penale.
Astfel, făcându-se bilanţul dezvoltării legislaţiei penale sovietice privind definirea vinovăţiei,
s-a apreciat că va fi trasă la răspundere penală şi pedepsită numai persoana vinovată de săvârşirea
infracţiunii, adică persoana care a comis în mod intenţionat sau din imprudenţă o faptă social-
periculoasă prevăzută de legea penală, este responsabilă de acţiunile sau inacţiunile sale şi de
consecinţele survenite. În realitate, aceasta presupune existenţa unei relevanţe sociale şi juridice
pentru individ3.
Încă în primele decrete ale puterii sovietice nu era acceptată aşa-numita răspundere obiectivă,
adică răspunderea fără vinovăţie pentru cauzarea unei consecinţe prevăzute de legea penală4.
Judecătoria Supremă a fostei URSS, analizând unele situaţii privind vinovăţia persoanei, atrăgea
atenţie asupra faptului că aceasta nu este o dimensiune psihologică a omului, ci una social-politică5.
Vinovăţia mai era considerată drept o totalitate de împrejurări, care merită, după convingerea
judecăţii sovietice, o notă de apreciere negativă din punct de vedere a societăţii, moralităţii politice
şi a statului6.
1 Florea, Constantin, Vinovăţia şi pedeapsa penală, Chişinău, Ed. „Cartea moldovenească”, 1987, p. 7. 2 Транин А.А., Уголовное право, Часть общая, Москва, 1929, c. 112. 3 Florea, Constantin, op. cit., p. 8. 4 Пионтковский А.А., Учение о преступление, Москва, 1952, с. 306; Пионтковский А.А., Вопросы общей части уголовного права в практике судебно прокурорских органов, Москва, 1954, с. 60. 5 Курс советского уголовного права, Часть общая, Том 1, Ленинград, 1968, с. 406; Курс советского уголовного права, Часть общая, Том 2, Москва, 1970, с. 266. 6 Утевский Б.С., Виновность в советском уголовном праве, Москва, 1950, с. 59, 88, 103; Дурманов Н.Д., Общие основания учения связи в уголовном праве, Москва, 1950, с. 52.
50
Un alt autor rus, A. Vişinschi1, menţiona că prin vinovăţia obiectivă se presupune un raport
cauzal dintre faptă şi consecinţe, considerând că doar intenţia şi imprudenţa sunt condiţii ale
vinovăţiei, iar motivul şi scopul vor trebui analizate de rând cu persoana vinovatului şi împrejurările
săvârşirii faptei, care doar uneori vor putea să constituie condiţii ale vinovăţiei.
Vinovăţia era considerată ca bază a răspunderii penale „ ... nu numai a celei subiective, dar şi
a unor aspecte obiective ale faptei”2. Clarificarea relaţiilor psihologice erau apreciate ca
insuficiente pentru a descoperi înţelesul de vinovăţie. La subiectul infracţiunii erau importante şi
concretizările asupra raporturilor sociale negative faţă de societatea socialistă3, deşi această opinie a
fost criticată ca având un criteriu suplimentar şi neîntemeiat de apreciere a vinovăţiei, care, de fapt,
nu ar avea o reglementare şi o bază juridică4. Într-un mod formal, pe de o parte, se îngustează
conceptul de vinovăţie, iar, pe de altă parte, i se lărgeşte esenţa, adică este înlocuit criteriul
ideologic cu cel psihologic.
De asemenea, se afirma că vinovăţia mai are ca bază a răspunderii penale şi conştientizarea
caracterului antisocial al faptelor comise5.
În anul 1958 a fost anulat principiul analogiei, după care se aplica răspunderea penală fără
vinovăţie asupra persoanelor declarate social-periculoase, inclusiv asupra rudelor acestora6,
ajungându-se astfel la concluzia că normele dreptului penal sunt de strictă interpretare.
Trebuie de menţionat că Judecătoria Supremă a fostei URSS, începând cu anii 40 ai secolului
trecut, în mod sistematic cerea organelor judecătoreşti ierarhic inferioare respectarea principiului
vinovăţiei. Astfel, în Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a URSS din 1963 se menţiona că
rezultatele social-periculoase, indiferent de gravitatea acestora, vor fi incriminate persoanelor numai
în acele cazuri, când ele au acţionat în raport cu acestea în mod intenţionat sau din imprudenţă7.
După cum vedem din interpretările date pericolului social, acesta, de fapt, îndeplineşte un rol
de „acoperire legală” ale unor componenţe de infracţiuni, care, constituie un element specific de
apreciere a acelei perioade, unde vinovăţia penală justifica conţinutul infracţiunilor politice şi
ideologice, rămânând în continuare un instrument al dreptului8. Acest fapt este observat în perioada
represaliilor istorice, când autorităţile diferitelor timpuri condamnau deschis oameni nevinovaţi şi
incomozi (cum ar fi situaţiile inchiziţiei, revoluţiile impuse, fascismul, stalinismul, puciurile
1 Вишинский А.И., Несколько вопросов из науки уголовного права // Советское государство и право, № 4, Москва, 1953, с. 136. 2 Угрехилидзе А., Уголовный закон и практика теоретического моделирования, Москва, 1987, с. 43. 3 Тихонов К.Ф., Субъективная сторона преступления, Саратов, 1967, с. 65. 4 Филиановский И.Г., Курс советского уголовного право, Часть общая, Том 1, Москва, 1979, с. 408. 5 Якушин В.И., Ошибка и значение ее установления в уголовном праве, Казань, Изд-во Казанского Университета, 1988, с. 18. 6 Исаев И., История государства и права Росии, Москва, Изд-во «Юристъ», 2000, с. 408.
7 Cборник постановлений Пленyмa Bepxoвнoго Совета CCCP (1924-1970 гг.), Mосква, 1972, c. 20. 8 Пионтковский А.А., Вопросы общей части уголовного права в практике судебно-прокурорских органов, op. cit., p. 60.
51
militare etc.), unde nu se declara deschis principiul răspunderii persoanelor nevinovate1.
Deşi în literatură se întreprindeau un şir de măsuri de justificare a răspunderii obiective din
punct de vedere teoretic2, totuşi, autorităţile oficiale aplicau răspunderea doar persoanei vinovatului.
Or, declararea acestui principiu în aceste situaţii îndeplinea un rol de „acoperire legală”.
Atragerea persoanelor nevinovate la răspundere penală era rezultatul greşit al probelor
acumulate. Însă, în practica organelor de drept erau răspândite pe larg activităţi de „obţinere” a
recunoaşterii vinovăţiei. Tendinţa de a impune victima să recunoască faptul comiterii unei
infracţiuni dădea posibilitatea de a respecta, în mod formal, principiul vinovăţiei.
Fiind înlăturat principiul analogiei, s-a conturat principiul individualizării răspunderii şi
pedepsei penale în corespundere cu gradul de vinovăţie. De asemenea, a fost anulat, cel puţin la
nivel teoretic, principiul răspunderii penale obiective3.
În Republica Moldova, până la adoptarea codului penal al RSSM din 1 iulie 1961, se aplicau
Bazele legislaţiei penale ale URSS, adoptate în 1924, iar în 1958 Sovietul Suprem al URSS a
adoptat Bazele legislaţiei unionale a Republicilor Unionale. În această perioadă, în RSSM se
aplicau codurile penale ale fostei RSS Ucrainene. Această aplicare temporară a durat până la
adoptarea codurilor (inclusiv a celui penal) RSSM. În 1957, republicilor unionale li s-a permis
adoptarea propriilor coduri, care urmau să fie alcătuite reieşind din bazele legislaţiei unionale. În
aşa fel, conform bazelor legislaţiei penale, a fost elaborat Codul penal al RSSM, care a fost pus în
aplicare la 1 iulie 1961, urmând, în aşa fel, principiile Bazelor.
Vinovăţia penală reieşea din principiul responsabilităţii doar pentru comportamentul ilegal.
Analogia, adică pedepsirea persoanei pe cale penală pentru o faptă care nu este sancţionată de
legislaţie, dar are o asemănare cu cele descrise în ea, nu se mai permitea. Pentru prima dată, în
1958, în legislaţia penală sovietică s-a stabilit principiul legalităţii incriminării. Consolidarea
legalităţii s-a exprimat, înainte de toate, în construirea precisă a normei privind temeiurile
răspunderii penale. Art. 3 prevedea în mod expres că răspunderii şi pedepsei penale este supusă
numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii, adică persoana care a săvârşit intenţionat sau din
imprudenţă o faptă social-periculoasă prevăzută de legea penală4, iar infracţiune era considerată
doar fapta ce era prevăzută expres de legislaţia penală5.
La articolul 3 din partea generală a Codului penal s-au definit temeiurile răspunderii penale,
1 Лунеев В.В., Предпосылки объективного вменения и принцип виновной ответственности // Советское государство и право, № 9, Москва, 1992, c. 54-61. 2 Староселский Я.В., Принципы построения в проллетарском государстве // Революция и право, №2, Москва, 1927, с. 85. 3 Исаев И., op. cit., p. 408. 4 Сборник законов СССР 1938-1967, Tом 2, В журналe «Известия», Москва, 1968, с. 425. 5 Aramă, Elena, op. cit., p. 191-192.
52
unde se menţiona că răspunderii penale şi pedepsei este supusă numai persoana vinovată de
săvârşirea infracţiunii, adică persoana, care a săvârşit intenţionat sau din imprudenţă o faptă social-
periculoasă prevăzută de legea penală. Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei
infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale decât în baza unei sentinţe a instanţei judecătoreşti
şi în conformitate cu legea.
Iar la art. 8 din titlul al doilea, intitulat „Infracţiuni”, se definea infracţiunea săvârşită cu
intenţie. Astfel, infracţiunea se consideră săvârşită cu intenţie, dacă persoana care a săvârşit-o îşi
dădea seama de caracterul social-periculos al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
social-periculoase şi le-a dorit sau admitea în mod conştient survenirea acestor urmări. Respectiv, la
art. 9 se menţiona că infracţiunea se consideră săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a
săvârşit-o a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor social-periculoase ale acţiunii sau inacţiunii
sale, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate sau n-a prevăzut posibilitatea
survenirii unor asemenea urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
În România, datorită particularităţilor creării noului sistem de drept, deşi a fost în vigoare până
la 1 ianuarie 1969, Codul penal din 1937 a rămas, practic, nemodificat până la adoptarea celui din
anul 1968. Oricum, o modificare substanţială i s-a adus în 1948, când a fost publicat într-o nouă
ediţie cu modificările intervenite ulterior, care au introdus noi reglementări ale instituţiilor de drept
penal.
În legislaţia penală a României din 1941 se aplica pe larg principiul analogiei. În 1947 a fost
exclusă pedeapsa cu moartea, iar pentru cazuri excepţionale a fost restabilită în 1950. În 1948, noile
reglementări ale instituţiilor de drept penal au transformat conţinutul normativ al Codului penal,
care s-a realizat prin aşezarea tuturor reglementărilor penale pe concepţia materialistă a infracţiunii,
care a fost apreciată drept o faptă socialmente periculoasă săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de
legea penală.
În anul 1958 a fost anulat principiul analogiei şi a fost conturat principiul individualizării
răspunderii şi a pedepsei penale în corespundere cu gradul de vinovăţie. Astfel, a fost anulat
principiul răspunderii penale obiective, după care se aplica răspunderea penală fără vinovăţie asupra
persoanelor declarate social-periculoase, inclusiv asupra rudelor acestora.
Ulterior, la 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare noul Cod penal român, în care erau reflectate
trei principii fundamentale: democratismul, umanismul şi legalitatea. Referitor la vinovăţia penală,
definită la art. 17, aceasta era considerată drept o trăsătură esenţială a infracţiunii. Iar în prevederile
art. 19 Cod penal român din 1969 se reglementau formele vinovăţiei, după care se stabileau şi
regulile sau elementele diferitor forme de vinovăţie în cazul fiecărei fapte penale săvârşite. Aceste
reglementări au reprezentat un salt calitativ în raport cu reglementările anterioare.
În definiţia legală a art. 19 Cod penal român, se menţiona că vinovăţia exista când fapta care
53
prezintă pericolul social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
Referindu-ne la izvoarele dreptului penal englez, acestea sunt precedentele judiciare şi
statutele (Legislaţia Parlamentului). Actualmente, multe probleme ale dreptului penal au primit
reglementare pe cale legislativă. Astfel, în 1972, Palata lorzilor (care este şi Curtea Supremă de
Justiţie a Marii Britanii) a adoptat o hotărâre privind reglementarea în mod expres a tipurilor
concrete de infracţiuni1. Aceasta, însă, nu înseamnă că precedentul judiciar şi-a pierdut valoarea sa
în Marea Britanie.
În dreptul penal englez şi american dovada infracţiunii şi a vinovăţiei din punct de vedere
legal este însoţită de o serie de excepţii. Dacă apărarea poate pretinde o excepţie, atunci ea neagă un
„element al crimei” şi instanţa, în asemenea cazuri, are o bază solidă pentru a transfera elementul
respectiv în sarcina acuzării.
Factorul decisiv în elaborarea unei teorii unice a sarcinii probei în procesul penal îl constituie
perceperea vinovăţiei morale drept condiţie inerentă a răspunderii penale. La sfârşitul secolului al
XIX-lea atât dreptul german, cât şi cel anglo-american, examinau procesul penal în stilul de gândire
înrădăcinat în litigiile civile. O asemenea dezvoltare paralelă indică faptul că momentul de
reformare a sistemelor procedurale transcede la fel ca şi anumite politici naţionale. Bunăoară, în
SUA se aplică deja codificarea legislaţiei penale ca izvoare oficiale ale acesteia, printre care izvorul
principal îl constituie Constituţia SUA din 1787.
În mod tradiţional, doctrina caracterizează faptele infracţionale prin două trăsături exprimate
în cuvinte latine: „actus reus” (ceea ce ar însemna activitate infracţională) – element obiectiv al
infracţiunii şi „mens rea” (stare de vinovăţie a psihicului) – element subiectiv al infracţiunii. Studiul
acestor elemente are importanţă atât în dreptul penal al SUA, cât şi în cel englez, precum şi în
legislaţiile penale ale altor ţări din sistemul romano-germanic.
„Actus reus” este tratat drept un comportament volitiv, care se exprimă în norma acţiunii şi
inacţiunii, prin care s-a produs un rezultat prejudiciabil sau o stare de pericol la producerea lui.
Acest concept al „activităţii evidente” constituie un element obligatoriu pentru ca în continuare
persoana să fie recunoscută sau apreciată ca una vinovată.
Determinarea elementului „mens rea” (mintea sau sufletul infracţiunii) constituie o procedură
mult mai anevoioasă. Deseori, acest element psihic al comportamentului infracţional se exprimă în
legislaţiile penale prin următoarele termene: „intenţionat”, „prin imprudenţă” sau „prin
înşelăciune”. Acest element al infracţiunii se aseamănă foarte mult cu vinovăţia infractorului. În
dreptul penal anglo-saxon, la determinarea şi aprecierea infracţiunii, acest element poate lipsi,
deoarece, potrivit actualelor legislaţii şi practici judiciare, vinovăţia nu se consideră element
1 Козочкин И.Д., Новое уголовное законодательство в зарубежных странах // Вестник труда, № 2, Серия «Юридические науки», Москва, 1997, с. 69-70.
54
obligatoriu al infracţiunii.
Astfel, în dreptul penal al SUA şi al Marii Britanii, dar şi într-un şir de alte state ale
respectivului sistem, există o răspundere „certă” şi „absolută”, la conturarea căreia nu este necesară
stabilirea şi aprecierea vinovăţiei, suficientă şi necesară fiind constatarea aspectului „material” sau
„faptic” al activităţii infracţionale. Cu alte cuvinte, acesta nu este altceva decât o formă a
imputaţiunii obiective statuată în mod legal.
Aşadar, printre infracţiunile cu o răspundere „certă” şi „absolută” sau cu o răspundere
obiectivă se enumără: comercializarea sau contrafacerea produselor alimentare necalitative,
infracţiuni privind păstrarea sau comercializarea substanţelor narcotice, toxice sau cu efect
euforizant, infracţiuni de încălcare a regulilor securităţii de transport, infracţiuni care atentează la
ordinele poliţieneşti etc.
În dreptul penal al SUA se poate constata o deviere de la tradiţia aprecierii infracţiunilor prin
prisma criteriilor tradiţionale „actus reus” şi „mens rea”. Bunăoară, Codul Penal model al statului
New York din 1962 a propus legislaţiilor penale ale celorlalte state o altă formulă de tratare a
infracţiunilor, prin care trăsătura obiectivă caracteristică infracţiunilor s-ar realiza prin prisma
câtorva elemente: comportament, rezultat şi alte elemente de însoţire sau caracteristice acesteia, iar
latura subiectivă a infracţiunii – să fie descrisă în raport cu fiecare normă de incriminare şi
determinată sau apreciată în raport cu fiecare element material sau obiectiv al unui fapt infracţional
incriminat1.
Spre deosebire de dreptul penal englez (în care se cunosc trei forme de vinovăţie: intenţia,
imprudenţa şi neglijenţa), în dreptul penal al SUA vinovăţia penală este tratată prin prisma a patru
forme şi anume: infracţiuni comise cu un anumit scop, cu conştiinţă, din imprudenţă şi din
neglijenţă. Toate acestea se vor aprecia în raport cu fiecare dintre elementele obiective sau materiale
ale faptei infracţionale: comportament, elemente de însoţire sau caracteristice faptei infracţionale şi,
respectiv, rezultatul infracţiunii2.
În actualul Cod penal francez, ca şi în alte legislaţii penale, nu se defineşte noţiunea de
infracţiune, aceasta fiind lăsată pe seama doctrinei. Însă, majoritatea autorilor apreciază drept
infracţiune fapta ce se caracterizează prin următoarele trăsături specifice: elementul material (adică
acţiunea sau inacţiunea), legal (incriminarea sau prevederea faptei de către legislaţia penală),
psihologic (responsabilitatea şi vinovăţia), antijuridicitatea faptei (adică lipsa vreunei cauze care
înlătură caracterul penal sau justificativ la comiterea respectivei fapte)3.
Aşadar, în dreptul penal francez, construcţia vinovăţiei se edifică pe baza unui înţeles larg a 1 Курс уголовного права, Часть общая, Том 1, Под редакции Н.Ф. Кузнецовой и И.М. Тяжковой, Москва, Изд-во «Зерцало», 1999, с. 553. 2 Newman, Donald J., Introduction to Criminal justice, Third edition, New York, Ed. “Random house”, 1997, p. 202. 3 Pradel, Jean, Droit penal general, Paris, Ed. „Cujas”, 1996.
55
acesteia, prin prisma căruia poate fi caracterizată orice activitate infracţională. Ea constă din simplul
element volitiv, deoarece orice activitate umană constă atât din elemente materiale, cât şi unele
psihice.
Astfel, Codul penal francez reglementează la capitolul „Responsabilitatea penală” răspunderea
penală a persoanei fizice (art. 121-1), apoi a persoanei juridice (art. 121-2), vinovăţia (121-3),
participaţia (art. 121-4; 121-6; 121-7), tentativa (art. 121-5), cauzele de iresponsabilitate sau de
atenuare a responsabilităţii (art. 122-1; 122-8). Deci, în art. 121-1 se menţionează că nimeni nu este
responsabil penal decât de propria sa faptă (elementul material). Prevederile art. 121-3
reglementează că nu există crimă sau delict fără intenţia de a le comite. Legea penală franceză
prevede, de asemenea, că există delict în caz de imprudenţă, neglijenţă sau punere deliberată în
pericol a altei persoane. Aceasta înseamnă că admite şi cea de a doua trăsătură esenţială, adică
existenţa vinovăţiei (elementul moral).
Izvor al dreptului penal german îl constituie Constituţia Germaniei Federative din 1949. Codul
penal german este cel din 15 mai 1871, care a fost modificat esenţial la 10 martie 1987. Totuşi,
dreptul penal german nu este totalmente codificat, deoarece se aplică şi alte acte legislative. După
unirea Germanei Federative cu Germania Democrată la 31 august 1990, pe teritoriul fostei
Germanii Democrate se mai aplică încă unele dispoziţii ale Codului penal din 12 ianuarie 1968.
Actualul Cod penal al Germanei a încetăţenit definiţiile formale ale infracţiunilor. La §11 se
dau unele explicaţii ale termenilor folosiţi în acest cod, după cum urmează: „Activitate ilegală este
considerată aceea prin care se întrunesc elementele incluse în cadrul unui conţinut infracţional,
acesta fiind prevăzut de legea penală”. În doctrina penală, prin infracţiune se înţelege o activitate
ilegală, comisă cu vinovăţie, căreia îi corespund semnele şi trăsăturile uneia dintre infracţiunile
incriminate în legislaţie, fiind una antijuridică sub ameninţarea aplicării sancţiunii penale.
De asemenea, Codul penal german sistematizează în alt mod materia infracţiunii. Astfel, este
definită mai întâi infracţiunea de comisiune şi de omisiune (§13), precum şi instituţia răspunderii
aceluia care acţionează printr-o altă persoană (§ 14); în continuare este reglementată vinovăţia (§15;
§18), eroarea asupra circumstanţelor faptei (§16), eroarea asupra interdicţiei (§17), minoritatea
(§19), alienaţia mintală (§20), responsabilitatea atenuată (§21), tentativa (§§22-24); participaţia
(§§25-31); legitima apărare (§32); starea de necesitate (§§33- 35) etc. Prin urmare, §15 din Codul
penal german prevede că se pedepseşte numai acţiunea intenţionată, dacă legea nu prevede explicit
că se pedepseşte şi acţiunea din culpă.
La 26 mai 1996 a intrat în vigoare noul Cod penal spaniol, adoptat în 1995, care l-a înlocuit pe
cel din 1870. Sursa de inspiraţie pentru acest cod a constituit-o Constituţia Spaniei din 1978. Ar mai
fi de remarcat faptul că în dreptul penal spaniol, de rând cu acest cod, mai funcţionează şi o serie de
56
alte legi penale speciale1.
Codul penal spaniol cuprinde în reglementările sale definirea acţiunii şi inacţiunii intenţionate
şi din culpă. La art. 10 al Codului se menţionează că drept infracţiuni şi delicte se recunosc acele
acţiuni sau inacţiuni pedepsite de lege comise cu intenţie şi din imprudenţă.
Codul penal italian reglementează în cadrul titlului privind infracţiunea raportul de cauzalitate
(art. 40), concursul de cauze (art. 41), vinovăţia (art. 42-43), condiţia obiectivă de pedepsire (art.
44), cazul fortuit şi forţa majoră (art. 45), constrângerea fizică (art. 46), eroarea de fapt (art. 47),
eroarea provocată (art. 48), fapta putativă (art. 49), consimţământul victimei (art. 50), exercitarea
unui drept (art. 51), legitima apărare (art. 52), folosirea legală a armei (art. 53), starea de necesitate
(art. 54), excesul culpos (art. 55), tentativa (art. 56), infracţiunile comise prin presă (art. 57-58),
circumstanţele infracţiunii (art. 59-70), concursul de infracţiuni (art. 71-84). Astfel, art. 42 din
Codul penal italian prevede că nimeni nu poate fi pedepsit pentru o acţiune sau inacţiune prevăzută
de lege ca infracţiune, dacă nu a comis-o cu ştiinţă şi voinţă. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o
faptă prevăzută de lege ca delict, dacă nu a comis-o cu intenţie, în afară de cazul delictului
preaterinternaţionat sau culpo, prevăzut în mod expres de lege. Legea determină cazurile în care
rezultatul este pus în alt mod în sarcina unei persoane, ca o consecinţă a acţiunii sau omisiunii sale.
La art. 43 se prevede că delictul este intenţionat, dacă rezultatul dăunător sau periculos, care
este urmarea acţiunii sau omisiunii de care legea face să depindă existenţa delictului, este prevăzut
şi voit de infractor, ca o consecinţă a propriei acţiuni sau omisiuni: delictul este considerat
preaterintenţionat, când dintr-o acţiune sau omisiune derivă un rezultat mai grav decât cel voit de
agent; delictul este culpos când rezultatul, chiar dacă este prevăzut, nu este voit de agent şi s-a
produs din cauza neglijenţei, imprudenţei, nepriceperii, neîndemânării ori prin neobservarea legii, a
regulamentelor, a ordinelor sau a regulilor de disciplină.
În Japonia mai este în vigoare Codul penal din 1907. Ultimele modificări esenţiale ale acestui
act normativ au fost introduse la 1 iunie 1996, care practic constituie o redacţie nouă a respectivei
legislaţii. Şi în dreptul penal japonez, pe lângă legislaţia menţionată, mai funcţionează şi alte legi
penale speciale.
Codul penal japonez urmează în mare parte tradiţia Codului penal german din 1871. Printre
caracteristicile legislaţiei penale japoneze este şi utilizarea unei terminologii, cum ar fi
responsabilitatea, vinovăţia etc.2
În 1997, în Polonia a apărut un nou Cod penal, pus în aplicare la 1 ianuarie 1998, care a
1 Уголовный кодекс Испании, Москва, Изд-во «Зерцало», 1998; Кузнецова Н.Ф., Решетникова Ф.М., Основные черты уголовного кодекса Испании // Вестник Московского Университета, Серия «Право», № 2, Москва, 1998, с. 65-74. 2 Михеев Р., Койдзуми Е., Плешкова Е., Уголовный кодекс Японии // Материалы региональной научно-практической конференции от 25-26 марта 1998 года «Современные проблемы правоприменения», Хабаровск, 1998.
57
renunţat la definirea legislativă a infracţiunii. Iar noţiunea de pericol social al faptei infracţionale a
fost înlocuit cu acela de caracter prejudiciabil. La aprecierea caracterul prejudiciabil al infracţiunii,
conform art. 115 al Codului penal polonez, se ia în consideraţie tipul şi importanţa valorii sociale,
gradul de prejudiciu cauzat sau care putea fi cauzat, valoarea, împrejurările, modul şi metodele prin
care acesta s-a cauzat, importanţa, gradul de vinovăţie cu care persoana infractorului a contribuit la
comiterea lui, motivul şi tipul de încălcare a măsurilor de siguranţă, gradul de încălcare a lor.
Venim în continuare cu unele referinţe şi aprecieri asupra vinovăţiei, motivului şi scopului
infracţional în codurile penale ale ţărilor din spaţiul ex-sovietic.
Actualmente, în legislaţia penală a Federaţiei Ruse se pune accentul pe criteriul psihologic în
determinarea vinovăţiei penale, a motivului şi scopului infracţional. Astfel, articolul 5 stabileşte
expres principiul vinovăţiei penale, în care se prevede că persoana este supusă răspunderii penale
numai pentru producerea unor fapte (acţiuni sau inacţiuni) social-periculoase şi pentru cauzarea
urmărilor prejudiciabile, în raport cu care a fost stabilită vinovăţia acestuia. Acest principiu se
aplică în coraport cu principiul caracterului personal al răspunderii penale. Prin urmare, principiul
vinovăţiei presupune nu numai implicarea fizică a subiectului la comiterea infracţiunii, ci şi o
participaţie psihică a acestuia. Cu alte cuvinte, individul poate fi tras la răspundere penală nu numai
atunci când fapta infracţională este produsul propriilor sale acţiuni, dar şi când aceasta constituie un
produs al conştiinţei şi voinţei sale1.
Deci, vinovat în comiterea infracţiunii se va considera persoana care a comis fapta social-
periculoasă, fie că aceasta s-a produs prin acţiune sau inacţiune, în mod intenţionat sau din
imprudenţă (art. 24-26 Cod penal al Federaţiei Ruse). Iar la alin. 2 al art. 5 se menţionează că
imputaţiunea obiectivă, adică cea a răspunderii şi pedepsei penale pentru cauzarea nevinovată a unei
urmări sau rezultat social-periculos, este interzisă.
La 12 iulie 2003, în Republica Moldova a fost pus în aplicare noul Cod penal. Astfel, conform
art. 14, infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.
Din acest punct de vedere este logic faptul că legiuitorul a abordat în Codul penal mai întâi
noţiunea de infracţiune, iar ulterior cele referitoare la instituţiile enunţate. Noţiunea de infracţiune
expusă în art. 14 este material-formală. Elementul material caracterizează infracţiunea ca faptă
prejudiciabilă, iar cel formal – ca faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că pentru
tragerea la răspundere penală este necesar a stabili fapta care conţine semnele formale ale unei
infracţiuni. În definiţia infracţiunii dată în alin. 1 art. 14 sunt enunţate trăsăturile (semnele) esenţiale
ale acesteia, prin care ea se distinge de alte fapte. Pentru ca fapta să constituie infracţiune, ea trebuie
1 Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Отв. ред. А. В. Наумов, Москва, Изд-во «Юристъ», 2000, 864 с.
58
să fie: a) prejudiciabilă; b) prevăzută de legea penală; c) săvârşită cu vinovăţie; d) pasibilă de
pedeapsă penală; în lipsa uneia dintre aceste trăsături nu există infracţiune. Simpla constatare a
prevederii faptei prejudiciabile în legea penală nu este suficientă pentru calificarea acesteia drept
infracţiune.
O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvârşită cu vinovăţie.
Aşadar, atât acţiunea, cât şi inacţiunea prejudiciabilă trebuie să reprezinte o manifestare psihică
conştientă şi volitivă a persoanei (art. 17-19 CP). Numai persoana vinovată de săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală (art. 6, 51 CP) poate fi supusă răspunderii şi pedepsei penale. Deşi în
Codul penal nu se defineşte noţiunea de vinovăţie, dar poate fi dedusă din prevederile art. 17-18
Cod penal, ea reprezentând atitudinea psihică conştientă şi volitivă a persoanei în procesul comiterii
infracţiunii, care, împreună cu motivul şi scopul, constituie latura subiectivă a infracţiunii. Persoana
poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (art.
6 şi 51 CP). Iar în cazul în care fapta a fost săvârşită fără vinovăţie (art. 20 CP) sau a fost săvârşită
sub influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea
să-şi dirijeze acţiunile (art. 39 CP), nu poate fi vorba de infracţiune. Nu constituie infracţiune nici
fapta prejudiciabilă săvârşită de o persoană în stare de iresponsabilitate (art. 23 CP).
În dispoziţia art. 17 Cod penal se defineşte noţiunea intenţiei ca formă a vinovăţiei, aceasta,
însă, nu face altceva decât să reproducă întocmai definiţia prevăzută în art. 8 Cod penal din 1961. În
art. 18 al codului menţionat este reglementată imprudenţa ca formă a vinovăţiei.
De regulă, infracţiunile incriminate se săvârşesc cu intenţie sau din imprudenţă, însă unele
infracţiuni, după construcţia lor, se caracterizează sub aspectul laturii subiective prin reunirea
cumulativă a intenţiei şi imprudenţei. Astfel, aceste infracţiuni sunt expres definite în art. 19 Cod
penal al Republicii Moldova ca infracţiuni săvârşite cu două forme de vinovăţie. Cunoaşterea
trăsăturilor specifice ale infracţiunilor cu două forme de vinovăţie are o mare importanţă practică.
Or, ele, conform art. 19, se consideră, în general, infracţiuni intenţionate şi asupra lor se răsfrâng
toate consecinţele ce decurg din acest statut al lor, legate, de exemplu, de clasificarea acestora (art.
16 CP), stabilirea recidivei (art. 34 CP), categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu
închisoarea (art. 72 CP) etc.
La art. 20 Cod penal al Republicii Moldova se reglementează fapta săvârşită fără vinovăţie,
relevându-se, astfel, un aspect al principiului vinovăţiei, prin care se exclude incriminarea obiectivă
în dreptul penal al Republicii Moldova. Prin urmare, nici o faptă săvârşită fără vinovăţie, oricât de
prejudiciabile ar fi urmările ei, nu poate fi recunoscută drept infracţiune1.
Definiţia legislativă a vinovăţiei penale în Codul penal al României din 28 iunie 2004, ca şi al
aceluia din 1969, nu este dată în mod expres. Astfel, la art. 17 alin. 1 se menţionează că infracţiunea
1 Codul penal al Republicii Moldova, Comentariu, Sub red. A. Barbăneagră, Chişinău, Ed. „ARC”, 2003, p. 71.
59
este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. La
alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Articolul 20, întitulat „Vinovăţia”, se referă la formele şi modalităţile de manifestare ale
acestora. Astfel, fapta prevăzută de legea penala care prezintă pericol social este săvârşită cu
vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
60
II MOTIVUL ŞI SCOPUL CA ELEMENTE SECUNDARE
ALE LATURII SUBIECTIVE A INFRACŢIUNII
2.1 MOTIVUL ŞI SCOPUL PERSONALITATĂŢII INFRACTORULUI
CA FAZE ALE MECANISMULUI ACTULUI INFRACŢIONAL
Personalitatea infractorului nu prezintă un nou tip sau o nouă varietate de personalitate umană,
ci o personalitate obişnuită care se particularizează prin unele trăsături comportamentale specifice.
Dacă s-ar admite ideea că personalitatea infractorului constituie un tip aparte de personalitate, ar
însemna să se admită implicit şi ideea caracterului înnăscut şi iremediabil al comportamentului
criminal, idee cu care nu putem fi de acord1.
Pe parcursul evoluţiei criminologiei ca ştiinţă, personalitatea infractorului cunoaşte, posibil,
cea mai largă interpretare. Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracţiunii, criminologii
operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalităţii umane, înţeleasă în
accepţiunea largă de unitate bio-psiho-socială.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care înglobează noţiunea
psiho-socială de personalitate şi noţiunea juridico-penală de infractor.
Personalitatea este un concept operaţional de ordin descriptiv, care înfăţişează rezultatul unui
proces de adaptare a fiinţei umane în societate cu scop de conservare şi dezvoltare. Ea este
consecinţa procesului interacţionist, prin care interacţiunea biologică a fost grefată cu principalii
vectori sociali, un rezultat al interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării
interne a individului (factori endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factori exogeni).
Actul criminal care rezultă dintr-o situaţie specifică constituie reacţia unei personalităţi la
această situaţie. Dar există şi cazuri amorfe, în care situaţia trebuie să fie căutată. În această ordine
de idei, personalitatea dominează situaţia, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecinţă
directă a activităţii personalităţii respective. Aşadar, factorii de mediu influenţează atât formarea
personalităţilor, cât şi a situaţiilor. Aceasta înseamnă, conchide Pinatel2, că mediul poate fi
criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci în egală măsură, prin faptul
că uşurează structurarea personalităţilor criminale.
Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci când se săvârşeşte crima. Aceasta, adică
personalitatea infractorului, reprezintă suma factorilor ce apar cu mult înainte de săvârşirea
infracţiunii.
1 Mateuţ, Gheorghe, Criminologie, Arad, 1993, p. 131. 2 Politic, Gabriela, Criminologie, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1996, p. 120.
61
Criminologia nu se ocupă de toate trăsăturile proprii persoanei care a comis o infracţiune, ci,
în principal, de trăsăturile care o caracterizează drept infractor1.
Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără infrastructura
biologică pe care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează. Adaptarea
fiinţei umane la lume şi societate, cu scop de conservare şi dezvoltare în condiţii de eficienţă
maximă, depinde într-o măsură importantă de componenţa biologică a individului şi este operată de
sistemul nervos central. Activitatea sistemului cerebro-spinal, de care depinde viaţa psihică, se
întregeşte cu cea a sistemului neuro-vegetativ, care reglează procesele interne de metabolism. De
aici rezultă legătura dintre bio-tip şi componentele personalităţii, respectiv aptitudinile,
temperamentul şi caracterul2.
Psihicul, ca şi formele interioare ale individului, ca ansamblu al trăirilor subiective, realizează,
de fapt, legătura individului cu mediul înconjurător. Marele filosof Descartes spunea: „Mă îndoiesc,
deci cuget, cuget, deci exist”, ceea ce înseamnă că, de fapt, prin viaţa psihică, deşi face parte din
interioritatea individului, se realizează legăturile cu realitatea3.
Psihicul este conceput drept ansamblul însuşirilor, stărilor, fenomenelor şi proceselor de
natură subiectivă (senzoriale, intelective, afective, volitive) ale individului, determinate de
mecanismele sale cerebrale şi de interacţiunea acestora cu lumea exterioară.
Din punctul de vedere criminologic, cea mai importantă componentă a personalităţii umane
rămâne caracterul, a cărei descifrare şi valorificare poate avea un rol deosebit în prevenirea şi
combaterea fenomenului infracţional, precum şi în tratamentul şi resocializarea infractorilor4.
În pofida meritelor lor indiscutabile, orientările clasice în domeniul criminologiei rămân
semnificative prin eforturile lor în direcţia acumulării de date şi cercetări empirice, contribuţia
teoretică a acestora nereuşind să asigure suportul ştiinţific pe care să se poată fundamenta.
Pentru acest motiv, considerăm că astfel de orientări sunt doar nişte premise necesare, dar nu
şi suficiente ale unui „raţionament”, care, punând în ecuaţie personalitatea delincventului cu actul
criminal ca atare, va solicita, ulterior, o serie de ajustări, pe care perspectiva sociologică va reuşi să
le realizeze.
În criminologia contemporană, factorii psihici şi morali au o mare importanţă în etiologia
crimei. Ei se înscriu alături de factorii biologici şi cei sociali. Aceste trei categorii de factori sunt
inseparabili în orice crimă, bineînţeles, cu o pondere specifică fiecărei categorii. De cele mai multe
ori, însă, factorii psihici sunt mai importanţi decât ceilalţi factori.
1 Bujor, Valeriu, Bejan, Octavian, Ilie, Sergiu, Casian, Sergiu, Elemente de criminologie, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1996, p. 90. 2 Amza, Tudor, Criminologie, Tratat de criminologie şi politică criminologică, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 2002, p. 92. 3 Mateuţ, Gheorghiţă, op. cit, p. 147. 4 Ibidem, p. 143.
62
În toată problema etiologiei crimei, factorii psihici, care determină infractorul la săvârşirea
infracţiunii, ocupă un loc important. De altfel, în lucrările de criminologie din ultimele decenii,
acestor factori li se acordă tot mai mare atenţie.
Cu privire la factorii psihici, ştiinţa criminologică trebuie să ţină seama de datele furnizate de
ştiinţa psihologică, unde se arată că aceşti factori sunt de trei feluri:
- factori motivaţionali (necesităţi, mobiluri, tendinţe, emoţii etc.); aceştia sunt factori
propulsivi, determinanţi la acţiune, inclusiv la crimă;
- factori cognitivi, de cunoaştere (perceptivi, reprezentativi, imaginativi, intelectivi); aceştia
sunt factori orientativi, de cunoaştere a situaţiei şi a mijloacelor de comitere;
- factori conativi sau de mişcare, de punere în aplicare a dorinţei şi a ideii de comitere a
crimei.
Aceste categorii de factori există şi au un rol important atât în cazul săvârşirii unor fapte
legale, cât şi în cazul săvârşirii unor fapte interzise sau criminale. În ambele cazuri se manifestă
tendinţa de comitere a unei fapte, urmată de mişcarea, realizarea hotărârii respective.
În cadrul factorilor psihici un rol aparte îl ocupă caracterul (caracter agresiv, caracter
achizitiv), temperamentul (impulsivitate, insensibilitate) şi firea omului (sociabil, retras etc.). În
planul psihic al abaterilor spre anormal trebuie menţionate trăsăturile psihopatice şi neurotice, care
contribuie la comiterea infracţiunii, precum şi abaterile spre patologia psihică (paranoia,
schizofrenia) în cazul unor crime ieşite din comun, de exemplu, crime deosebit de crude sau de
absurde.
Necesităţile, tendinţele şi emoţiile, la rândul lor, constituie adevărate mobiluri (motive) ale
acţiunilor umane, inclusiv ale acţiunilor criminale. În psihologie se susţine existenţa a două feluri de
motive ale acţiunilor umane: motive primare sau de bază (foamea, ura etc.) şi motive derivate. Cele
derivate sunt motive adăugate celor primare sau dezvoltate din cele primare (dorinţa, sentimentul,
interesul etc.).
Dintre emoţiile primare care sunt mai trecătoare, se formează alte stări emoţionale, care sunt
persistente – dorinţele. Dorinţa este o stare emoţională la care obiectul emoţiei nu este prezent. De
exemplu, dorinţa de iubire (erotică) – care este departe – dar starea emoţională faţă de acea
persoană există. Asemenea dorinţe sunt generatoare de acţiuni bune (de ajutor) sau rele (de
răzbunare).
Tot din aceste emoţii, prin experienţă, prin trăiri afective, se dezvoltă alte stări emoţionale de
durată, şi anume sentimentele şi resentimentele. De exemplu, din emoţia de frică se dezvoltă
sentimentul de frică, din emoţia de tandreţe erotică se dezvoltă sentimentul de iubire erotică. În
urma unor experienţe personale se poate ajunge la sentimente negative, resentimente, cum ar fi
63
duşmănia, ura, gelozia. În materie criminologică astfel de resentimente devin motive, mobiluri şi
surse de acţiuni şi activităţi negative, inclusiv criminale.
Pe tulpina necesităţilor şi tendinţelor se dezvoltă alte mobiluri psihice – interesele. Astfel, în
legătură cu tendinţa organică de foame, se dezvoltă interesul pentru bunuri alimentare, de la
tendinţa afirmării de sine se ajunge la dezvoltarea interesului pentru anumite preocupări, prin care
un om se poate face cunoscut şi aprobat de alţi oameni. Cel stăpânit de tendinţa achizitivă, aceea de
a aduna bani, valori etc. dezvoltă interese într-o asemenea direcţie. În felul acesta, interesele devin
motive, mobiluri care declanşează acţiuni, iar când interesul este egoist şi atotstăpânitor, el poate
deveni cauză de infracţiune.
Trebuie menţionat că pe lângă aceste mobiluri (motive) acţionează şi factorii psihici de
cunoaştere – percepţii, memorie, gândire. De asemenea, la comiterea infracţiunilor contează nu
numai mobilurile (necesităţile, sentimentele), dar şi prevederile mintale. Drept dovadă este faptul că
debilitatea, în cazul infractorilor ce suferă de astfel de patologie, influenţează şi reduce prevederea
urmărilor dăunătoare ale propriilor fapte.
Infracţiunile sunt, cu precădere, fapte umane, adică activităţi care i-au înfăţişarea unor reacţii
în anumite situaţii sau condiţii de mediu. Aceste activităţi sunt determinate de anumite mobiluri şi
necesităţi, orientate spre anumite idei şi scopuri. Toate acestea alcătuiesc conţinutul psihic al
faptelor şi activităţilor criminale. Mobilurile generează faptele criminale şi urmările acestora, iar
acţiunile criminale sunt consecinţele cauzelor. Psihologii vorbesc despre tendinţa spre infracţiune ca
fiind o formă de ajustare a unei inferiorităţi fizice sau a unei frustrări, generând propensiunea
individului către tendinţe agresive, masculinitate şi comportament brutal.
O altă explicaţie a comportamentului delincvent a fost formulată de psihologi pe baza
instinctelor, considerându-se că delincvenţa se datorează propensiunii instinctive a delincventului
de a comite acte contrar legii. În general, se constată că delincvenţa nu poate fi explicată doar pe
baza lipsei de cunoaştere a regulilor şi normelor juridice şi morale stabilite. În prezent, se admite că
tipului de criminal îi sunt asociate egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, indiferenţa afectivă şi
morală.
La începutul secolului XX, convergenţa de preocupări ale sociologilor şi criminologilor apare
tot mai evidentă, fiind concretizată într-o serie de studii şi cercetări cu o tot mai pronunţată tentă
socială. Bazat pe o atitudine nemijlocit practică, demersul sociologilor impunea socialiştilor să nu-şi
mai dezvolte analizele lor în forme speculative, ci să-şi orienteze, cu precădere, eforturile în direcţia
identificării concrete a „substratului” social al fenomenului de criminalitate, a depistării factorilor
sociali responsabili în cea mai mare măsură de geneza infracţiunilor şi delictelor de tot felul.
64
Climatul general al epocii apărea, de altfel, favorabil acestei necesităţi practice, în măsura în
care o serie de procese de largă amploare socială şi puternică expansiune (industrializarea,
urbanizarea, generalizarea modului de viaţă urban etc.) impuneau atenţiei.
Din acest punct de vedere, întreaga orientare a sociologiei criminalităţii se va baza, în mod
firesc, pe necesitatea cunoaşterii proceselor, fenomenelor şi mecanismelor vieţii sociale, în scopul
iniţierii unor măsuri concrete în domeniul eradicării problemelor de „dezorganizare socială” care
generează crimă şi delincvenţă.
Personalitatea umană este ansamblul trăsăturilor temperamentale, caracteriale şi voliţionale
ale fiecărei persoane în parte, care determină atitudinea liber conştientă faţă de lume şi propria
persoană.
Caracterul rezultă din ansamblul trăsăturilor de atitudine sau comportament faţă de mediul
social, diferenţele prin educaţie, pe fondul însuşirilor temperamentale înnăscute. Alterările izolate
sau complexe ale acestor elemente diferite realizează patologia personalităţii.
În contextul personalităţii, temperamentul, caracterul şi voinţa constituie un ansamblu
dinamic, în interrelaţie unitară cu afectivitatea şi cunoaşterea, ce se obiectivează în atitudinea faţă
de lume şi viaţă. În cazul criminalilor în serie, spre exemplu, această unitate este deformată, deviată,
prin îmbolnăviri psihice sau factori sociali negativi. Carenţa afectivă de care au suferit mulţi dintre
ucigaşii în serie în timpul copilăriei a dus la instalarea unui complex de inferioritate în relaţiile cu
ceilalţi şi pe care nu 1-au putut depăşi decât prin comiterea de crime ca unică posibilitate de a ieşi în
evidenţă cu orice preţ.
De asemenea, s-a stabilit, în cazul criminalilor motivaţi sexual, un complex de inferioritate în
relaţiile cu persoanele de sex opus, ca urmare a incapacităţii acestora de a avea o viaţă sexuală
normală, incapacitate ce îşi are sursa în experienţele sexuale anterioare ratate. Această stare de
lucruri a determinat o stare de frustrare de lungă durată, care a împins la săvârşirea unor omoruri
sadice precedate de viol şi perversiuni. În consecinţă, crima este văzută ca fiind singura modalitate
de refulare a unor trăiri de inferioritate pe planul vieţii sexuale.
Legătura strânsă între indiferenţa emoţională şi egocentrism constă în faptul că ucigaşului îi
este străin sentimentul vinovăţiei şi culpabilităţii faţă de victimă, care suferă o depersonalizare şi o
pierdere a valorii afective în ochii agresorului.
Datorită nepăsării morale şi a lipsei de regret a ucigaşului pentru victimele sale, apare şi
înclinaţia acestuia pentru perversiune şi sexopatie. Aşa se explică, în rândul criminalilor în serie,
proporţia mare de asasini motivaţi sexual, care nu văd în femei decât nişte obiecte create pentru
satisfacerea nevoilor lor denaturate. Odată cu creşterea numărului victimelor, criminalii în serie îşi
pierd treptat conştiinţa, ceea ce facilitează apariţia următoarei victime.
65
Cunoaşterea comportamentului uman nu poate fi redusă însă la cercetarea exclusivă a
factorilor externi, naturali şi sociali, chiar dacă lor le revine o însemnătate fundamentală în
explicarea conduitei omului. Ea trebuie neapărat întregită prin dezvăluirea acelor resorturi interne
proprii individului, a căror interacţiune cu factorii externi, obiectivi, declanşează şi orientează,
propriu-zis, comportamentul omului.
Cerinţa euristică enunţată se înscrie plenar şi în problematica criminologică. Elucidarea
acestui aspect este întreprinsă în criminologie în cadrul studiului problemei mecanismului
comportamentului criminal1.
Analizând astfel elementele constitutive ale mecanismului infracţional, apreciem că acesta ar
include o serie de elemente constitutive: necesitate – interes – motiv – scop – deliberare – luarea
deciziei – realizarea intenţiei criminale. Fiecare element al mecanismului schiţat este determinantul
elementului următor, el însuşi fiind determinat, la rândul său, de elementul precedent.
Mai întâi de toate, are loc conştientizarea necesităţilor inerente individului, a căror satisfacere
marchează fundamental activitatea lui, definindu-i comportamentul. O dată conştientizate, individul
raportează necesităţile sale la posibilităţile reale de satisfacere a lor, adică la condiţiile sociale şi
situaţia lui faţă de acestea, proces ce se finalizează cu formarea interesului. Din momentul dat,
anume interesul este acea instanţă care impulsionează şi direcţionează conduita omului, servindu-i
drept motiv. Dirijat de interes, individul îşi proiectează un scop şi tinde energic spre atingerea lui.
Urmează luarea deciziei, moment în care se declanşează un proces deliberativ, în care sunt
confruntate diverse interese (de a săvârşi sau de a nu săvârşi o faptă), este reevaluat scopul propus,
sunt analizate eventualele implicaţii, precum şi reconsiderate valorile şi normele sociale, prin
prisma chibzuiririi opţiunilor pro şi contra. Etapa în discuţie se sfârşeşte cu luarea deciziei de a
recurge la acţiuni criminale în vederea satisfacerii unor necesităţi sau realizarea unor interese
considerate importante pentru individul respectiv. În cele din urmă, survine realizarea intenţiei
criminale, care coincide cu manifestarea comportamentului criminal (o serie de acte de planificare,
de cooptare a unor posibili participanţi, de creare a unor condiţii propice comiterii faptei) şi
culminează cu înfăptuirea crimei (săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni prevăzute de legea penală)2.
Cercetarea atentă a mecanismului comportamentului criminal denotă, în mod clar, o
similitudine fundamentală între acesta şi cel al unei conduite licite. Totuşi, ar fi eronat să asimilăm
integral comportamentul criminal celui licit, deoarece existenţa unei diferenţe între ele este
incontestabilă şi evidentă. Ea se găseşte însă la nivel de conţinut şi nicidecum la nivel de formă.
Anume prin conţinutul său conduita criminală diferă fundamental de cea licită.
1 Bujor, Valeriu, Bejan, Octavian, Interes şi crimă, op. cit., p. 123. 2 Ibidem, p. 123.
66
Din studiul efectuat, rezultă că anume interesul constituie acel element care conferă
comportamentului uman conţinut social, pozitiv sau negativ, inclusiv criminal, în funcţie de
orientarea lui socială.
De remarcat este că, în complicatul proces de naştere, dezvoltare şi materializare a
comportamentului criminal, văzut prin prisma individului, interesul constituie elementul esenţial,
pentru că lui îi revine calitatea de motiv (mobil) al conduitei criminale, adică el este tocmai acel
stimul intern care o declanşează. Interesul formează, altfel spus, resortul intern care pune individul
în acţiune, determinându-l să săvârşească o infracţiune.
Deoarece se manifestă în calitate de stimul intern, de motiv, interesul constituie cauza directă,
imediată a comportamentului criminal. În calitate de motiv, interesul se transformă dintr-un
fenomen social (orientare socială) într-un fenomen psihic, astfel încât acum el poate influenţa
procesele psihice ale individului (voinţa, raţiunea etc.), iar, în consecinţă, conduita lui. În această
ipostază el este cauza interioară a comportamentului criminal.
Aşadar, cunoaşterea mecanismului comportamentului criminal relevă, prin prisma individului,
procesul de naştere, dezvoltare şi materializare a conduitei criminale şi dezvăluie cauza internă,
directă a ei, deşi conduita criminală nu poate fi explicată exclusiv prin această cauză interioară.
Infracţiunea este numită acea faptă care contravine interesului general prin pericolul sau dauna
cauzată societăţii, deci fiecărui individ aparte, trezind o atitudine socială pregnant negativă. Trebuie
desprins însă un element esenţial: sub stigmatul de infracţiune cad numai faptele ce aduc o atingere
(considerabilă) societăţii luată ca un tot întreg.
Faptele indezirabile stigmatizate drept infracţiuni alcătuiesc un anumit diapazon în anvergura
acţiunilor umane. Acest diapazon formează cadrul crimelor. Amplitudinea cadrului crimelor denotă
gradul de limitare a libertăţii personale.
Aşadar, infracţiunea constituie o categorie criminologică utilizată pentru a indica un raport
social real – samavolnicia individului, adică negarea de către un individ izolat a valorilor sociale
dintr-o societate concretă. Infracţiunea reprezintă o negare a intereselor şi a voinţei exprimată în
lege şi apărată de structura de conducere a statului şi, implicit, a societăţii, manifestându-se prin
realizarea samavolnică şi ilicită a propriei voinţe şi a propriilor interese.
Orice infracţiune presupune o conduită a subiectului activ, conduită care poate îmbrăca fie o
formă pozitivă – acţiunea – fie o formă negativă – inacţiunea. În doctrina penală, de-a lungul
timpului, au fost elaborate mai multe teorii cu privire la conduită. Toate aceste teorii au încercat să
definească noţiunea de conduită sau de acţiune în sens larg, care să includă atât acţiunea, cât şi
inacţiunea1.
Astfel, se apreciază că dirijarea acţiunii în raport de scop intervine în două momente:
1 Mantovani, Ferrando, Diritto penale, Parte generale, Padova, Secondo edizione „CEDAM”, 1988, p.130.
67
a) în faza internă, când autorul îşi propune realizarea unui anumit scop (spre exemplu,
efectuarea unei călătorii). Pentru realizarea acestui scop, el îşi alege mijloacele necesare (de pildă,
stabileşte că va face deplasarea cu maşina), evaluează modul de derulare a acţiunii (spre exemplu,
dacă e necesar sau nu să oprească o noapte pe drum) etc.
b) în faza externă autorul procedează la transpunerea în practică a planului. Prin urmare, chiar
dacă scopul urmărit era licit, pot antrena fapta în domeniul dreptului penal mijloacele alese pentru
realizarea scopului (spre exemplu, conducerea imprudentă sau cu încălcarea limitei legale de viteză)
sau efectele survenite concomitent cu desfăşurarea acţiunii (lovirea unui pieton).
De remarcat, că noţiunea de acţiune finală nu trebuie înţeleasă în sensul că numai scopul
acesteia interesează dreptul penal, căci şi mijloacele alese pentru realizarea scopului sau efectele
concomitente realizării sale pot avea relevanţă penală.
La fel ca şi teoria cauzală, teoria finalistă întâmpină serioase dificultăţi în fundamentarea
infracţiunilor omisive, mai ales atunci când este vorba de omisiunea din culpă. În acest caz, nu se
poate discuta nici de scopul acţiunii, nici de mijloace sau efecte concomitente relevante.
Aşadar, acţiunea poate fi realizată printr-un singur act sau prin mai multe acte de executare.
Spre exemplu, o persoană poate fi ucisă printr-o singură lovitură sau prin aplicarea în mod succesiv
a mai multor lovituri.
În doctrina italiană1 se consideră că mai multe acte de executare formează o singură acţiune,
atunci când sunt susceptibile de a leza acelaşi interes protejat, sunt comise în cadrul unui proces
execuţional unic (fără întreruperi, care nu erau necesare în raport de natura infracţiunii) şi au fost
îndreptate spre realizarea aceluiaşi scop.
De asemenea, autorul italian F. Mantovani2 contestă necesitatea unităţii de scop, arătând, pe
de o parte, că această problemă se pune doar în cazul infracţiunilor intenţionate, fiind irelevantă în
cazul faptelor din culpă şi, în plus, problema unităţii de scop ţine de latura subiectivă a infracţiunii,
în timp ce unitatea acţiunii trebuie să rezulte din elementele obiective. Deşi observaţia este
pertinentă, credem că adăugarea condiţiei privind unitatea de scop nu este inutilă. Este adevărat că
problema unităţii scopului se pune doar în cazul infracţiunilor intenţionate, dar nu este mai puţin
adevărat că şi problema delimitării unităţii faţă de pluralitatea de acţiuni (şi implicit de infracţiuni)
se pune cel mai adesea tot în această materie.
Pe de altă parte, nu se poate face o delimitare rigidă între elementele obiective şi cele
subiective ale incriminării, ele influenţându-se reciproc. Problema prezintă importanţă majoră în
cazul delimitării unităţii şi pluralităţii de infracţiuni.
1 Antolisei, Francesco, Manuale de diritto penale, Parte generale, Milano, 1994, p. 221-222. 2 Mantovani, Ferrando, op. cit., p. 135.
68
Inacţiunea a fost definită ca nerealizarea unei acţiuni posibile, pe care subiectul avea obligaţia
juridică de a o realiza1 sau ca neefectuarea unei acţiuni aşteptate din partea unei persoane2.
În dreptul francez şi belgian, se respinge soluţia asimilării inacţiunii cu acţiunea,
considerându-se că, în acest fel, s-ar ajunge la o extindere pe cale de analogie a dispoziţiei penale3.
În aceste sisteme, sancţionarea conduitei pasive, care a cauzat un rezultat prevăzut de o normă de
incriminare comisivă, se face graţie a două soluţii alternative: sancţionarea prin incriminări speciale
a punerii în pericol a persoanei, pentru care au fost prevăzute sancţiuni relativ severe; inserarea în
textul de incriminare a unor infracţiuni din culpă împotriva vieţii sau integrităţii corporale la
nerespectarea unei obligaţii de securitate sau de prudenţă, ceea ce include şi inacţiunea, atunci când
respectiva obligaţie impunea o acţiune.
În dreptul german, spaniol, grec, italian şi polonez infracţiunile comisive prin omisiune cunosc
o reglementare în partea generală a Codului penal, legiuitorul stabilind în ce condiţii inacţiunea
poate fi asimilată acţiunii. Spre exemplu, potrivit art. 13 alin.1 din Codul penal german, cel care se
abţine de la evitarea unui rezultat care constituie element al infracţiunii, nu este sancţionat decât în
măsura în care avea obligaţia legală de a evita producerea rezultatului, iar omisiunea echivalează cu
realizarea activă a acestuia. La rândul său, art. 40 alin. 2 din Codul penal italian dispune că
neîmpiedicarea unui rezultat, pentru care există obligaţia legală de a-l împiedica, echivalează cu
cauzarea acestuia. Tot astfel, în dreptul spaniol, potrivit art.11 al Codului penal, infracţiunile care
presupun producerea unui rezultat se consideră comise prin omisiune numai dacă neevitarea
acestuia, prin încălcarea unei obligaţii juridice ce incumbă autorului, echivalează, potrivit legii, cu
cauzarea lui. Astfel, inacţiunea este echivalată acţiunii în două ipoteze: când există o obligaţie
specială legală sau contractuală de a acţiona; când autorul omisiunii a creat un risc pentru valoarea
socială protejată printr-o acţiune sau inacţiune anterioară.
În general, angajarea răspunderii pentru o omisiune care a cauzat rezultatul prevăzut de norma
de incriminare este subordonată mai multor condiţii, cele mai importante fiind: caracterul evitabil al
rezultatului produs şi, respectiv, obligaţia de a-l evita. Pentru a fundamenta obligaţia de evitare a
rezultatului, doctrina germană a recurs la aşa-numita teorie a poziţiei de garant, preluată şi de
doctrina altor ţări (Italia, Spania). În esenţă, aceasta presupune o relaţie specială de protecţie între
un subiect garant şi o valoare socială ocrotită, relaţie determinată de incapacitatea (totală sau
parţială) a titularului valorii de a o proteja în mod autonom.
Vorbind în continuare despre urmarea sau rezultatul infracţional constatăm faptul că o
categorie specială în cazul infracţiunilor de pericol abstract o formează aşa-numitele infracţiuni
1 Mantovani, Ferrando, op. cit., p.137. 2 Antolisei, Francesco, op. cit., p. 225. 3 Ibidem, p. 426-427.
69
obstacol sau infracţiuni de pericol indirect1. Pe această cale se incriminează acţiuni sau inacţiuni
care sunt susceptibile de a fi urmate de alte acţiuni, ce pot leza sau pune în pericol valoarea socială
ocrotită. În cazul în care ulterior se produce şi urmarea pe care infracţiunea obstacol era menită să o
prevină, situaţia infracţiunii obstacol diferă2.
Astfel, uneori ea se reţine în concurs cu infracţiunea comisă ulterior (la conducerea în stare de
ebrietate se adaugă uciderea din culpă, la asocierea în vederea comiterii de infracţiuni se adaugă
infracţiunea comisă efectiv care şi constituia scopul asocierii).
Alteori, infracţiunea obstacol se absoarbe în infracţiunea comisă ulterior, aşa cum se întâmplă
în cazul infracţiunii de nerespectare a dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri (art. 3022
Cod penal român).
De aceea, considerăm discutabilă opinia potrivit căreia autorul infracţiunii de încredinţare a
autovehiculului spre a fi condus de o persoană care nu posedă permis de conducere trebuie să
răspundă şi pentru uciderea din culpă, comisă ulterior de acesta din urmă3.
În conformitate cu art. 15 din Codul penal al Republicii Moldova, gradul prejudiciabil al
infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul,
latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
Unul dintre semnele ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii este scopul acesteia. De
stabilirea corectă a scopului infracţiunii depinde aplicarea legală şi întemeiată a răspunderii penale.
În literatura de specialitate, prin „scopul infracţiunii” se înţelege finalitatea urmărită prin săvârşirea
faptei ce constituie elementul material al infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca
rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale4. Scopului infracţiunii îi sunt caracteristice următoarele funcţii:
1) imprimă faptei relevanţă penală şi ajută la delimitarea infracţiunilor de faptele nepenale (de
exemplu, pseudoactivitatea de întreprinzător (art. 242 Cod penal al Republicii Moldova) este
susceptibilă de răspundere penală numai dacă are drept scop acoperirea genurilor activităţii de
întreprinzător ilicite);
2) ajută la delimitarea unei infracţiuni de alta;
3) includerea scopului infracţiunii în dispoziţia normei de incriminare poate determina
agravarea răspunderii penale (de exemplu, răspunderea pentru omorul intenţionat se agravează dacă
scopul urmărit constă în ascunderea altei infracţiuni sau înlesnirea săvârşirii ei ori în prelevarea
şi/sau utilizarea, ori comercializarea organelor sau ţesuturilor victimei).
În procesul de calificare a infracţiunii, cunoaşterea mecanismului comportamentului
infracţional devine o sarcina complexă, dar şi deosebit de importantă pentru stabilirea adevărului 1 Mantovani, Ferrando, op. cit., p. 142-144. 2 Pradel, Jean, op. cit., p. 460. 3 Papadopol, Vasile, Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1982. 4 Bulai, Costică, Manual de drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „AL BECK”, 1997, p. 193.
70
obiectiv în procesul penal. Procesul motivaţional de formare a scopului este determinat de condiţiile
si circumstanţele în care se constituie personalitatea infractorului. Cu referire la acest subiect, A. N.
Leontiev afirmă că formarea personalităţii presupune formarea continuă a unor scopuri şi, implicit,
dezvoltarea acţiunilor subiectului1. Formarea scopului, condiţionată de activitatea subiectului
infracţiunii, este reflectată în comportamentul infracţional în ambianţa de săvârşire a infracţiunii. La
rândul său, comportamentul infracţional, ca rezultat al activităţii subiectului infracţiunii, reprezintă
mijlocul de determinare a scopului, exprimând orientarea personalităţii infractorului.
Caracterul activ al comportamentului infracţional este reflectat în orientarea precisă a
acţiunilor (inacţiunilor), determinând mecanismul de săvârşire a infracţiunii prin atitudinea
subiectivă faţă de evenimentul infracţiunii, precum şi faţă de condiţiile şi circumstanţele
interacţiunii interpersonale în situaţia concretă. Orientarea precisă a acţiunilor (inacţiunilor)
infractorului este transpusă în procedeele aplicate de acesta, exprimând calităţile şi particularităţile
individuale ale infractorului. În alţi termeni, mecanismul activităţii infracţionale este condiţionat de
condiţiile şi circumstanţele de constituire a scopului, care sunt influenţate de interacţiunea
personalităţii infractorului cu mediul social.
Caracterizând condiţiile şi circumstanţele de formare a scopului, B.F. Lomov menţionează că
scopul nu are o origine extrinsecă. Totodată, scopul nu este un rezultat al dezvoltării spontane a
individului – în procesul de constituire a scopului este luată în calcul, inevitabil, experienţa
acumulată de civilizaţia umană, experienţă asimilată de către individ în procesul instruirii şi
educării2. Activitatea infracţională reflectă condiţiile şi circumstanţele de formare a subiectului
infracţiunii ca personalitate, relevându-se în activismul conduitei, determinată de necesitatea de
autoafirmare, exprimând orientarea antisocială şi caracterizând experienţa acumulată în procesul
interacţiunii personalităţii infractorului cu mediul social. Aşadar, activitatea infracţională, ca
rezultat al activităţii precedente a subiectului, se exprimă în aplicarea experienţei socialmente utile
pentru atingerea unor scopuri socialmente periculoase.
Ca urmare a dominării constante a unor motive, consemnează N. F. Naumova, se cristalizează
treptat o anumită orientare a individului (poziţia interioară a cărei natură este emoţională)3. Într-
adevăr, orientarea personalităţii infractorului este rezultatul armării şi dezvoltării sferei
motivaţionale. Conţinutul motivului infracţiunii reprezintă ceea pentru ce se atinge scopul. Despre
motiv se poate vorbi numai atunci când s-au format (sau sunt în proces de formare) scopul,
mijloacele, obiectul infracţiunii. În aceste condiţii, motivul apare ca element liant între necesitatea,
năzuinţa, sentimentul uman şi acţiunile (inacţiunile) săvârşite. Comportamentul infracţional se
manifestă în mecanismul activităţii infracţionale datorită procesului motivaţional de constituire a1 1 Леонтьев А.Н., Деятельность. Сознание. Личность, Москва, 1977, c. 304. 2 Ломов Б.Ф., Методологические и теоретические проблеммы психологии, Горкий, 1976, c. 233. 3 Наумона П.Ф., Социологические и психологические аспекты преступной деятельности, Москва, 1984, c. 200.
71
motivului şi al scopului. Scopul şi motivul reprezintă formaţiunile psihologice cel mai strâns legale
între ele. În acelaşi timp, motivul şi scopul nu sunt concepte echivalente, deoarece caracterizează
diferite faţete ale conduitei infracţionale.
Alături de motiv, scopul este considerat un factor important în cadrul proceselor psihice care
însoţesc conduita infracţională. Ambele semne ale laturii subiective îşi au rolul lor în cursul
proceselor amintite, fiind considerate categorii distincte. Diferenţa dintre motiv şi scop este marcată
în mod tranşant de majoritatea autorilor. Astfel, de exemplu, scopul nu se confundă cu motivul,
deoarece el aparţine momentului finalizării actului, pe când motivul este legat de momentul
adoptării hotărârii1. La rândul său, autorul rus A. Rarog2 menţionează că motivul şi scopul
reprezintă fenomene psihice de sine stătătoare. În funcţie de gradul de conştientizare a imboldurilor,
care devin declanşatoarele conduitei, pot fi deosebite motivul-pasiune, motivul-năzuinţă şi motivul-
scop. Doar în ultimul caz poate avea loc coincidenţa parţială a motivului şi scopului. În acest
context, prezintă interes punctul de vedere exprimat de autorul român V. Cioclei3, care afirmă că
includerea scopului în interiorul noţiunii de motiv reprezintă o soluţie de compromis, capabilă să
răspundă ambelor categorii de exigenţe: motivul, factorul afectiv generator al actului ar conţine o
latură raţională – motivul depărtat sau scopul – prin care infractorul ar manifesta liberul său arbitru.
Distincţia clară între motiv şi scop nu presupune o separare rigidă în planul realităţii psihice
care însoţeşte declanşarea şi realizarea acţiunii (inacţiunii) infracţionale. În contextul unei clarificări
de concept, analiza atentă a scopului permite sesizarea complexităţii atitudinii psihice a
infractorului. Astfel, scopul poate fi imediat sau îndepărtat. El poate fi generat de un motiv sau,
dimpotrivă, poate să declanşeze un motiv. Interferenţa acestor factori psihici poate să prezinte o
configuraţie tipică (motiv-scop-infracţiune) sau atipică (scop-motiv-infracţiune), iar ponderea lor în
pregătirea, declanşarea şi finalizarea acţiunii (infracţiunii) infracţionale diferă de la un caz la altul.
Motivul răspunde la întrebarea: „de ce persoana săvârşeşte o acţiune (inacţiune)?”, pe când
scopul răspunde la o altă întrebare: „pentru ce persoana săvârşeşte o acţiune (inacţiune)?” Sistemul
motivaţional de reglare a comportamentului infractorului este determinat de formarea scopului şi
motivului, care, la rândul lor, sunt determinate de condiţiile şi circumstanţele de formare a
subiectului activităţii infracţionale ca personalitate. Motivul infracţiunii, determinat de motivul
conduitei, descoperă fundamentul utilitar al personalităţii infractorului şi constituie acel factor care
joacă rolul de reglator în mecanismul de activitate infracţională. În acelaşi timp, scopul determină
dezvoltarea acţiunii (inacţiunii), orientând subiectul într-o anumită direcţie. Prin aceasta scopul
contribuie la realizarea mecanismului „cauză-scop”, caracterizând condiţionarea cauzală a activităţii
1 Antoniu, George, Vinovăţia penală, Bucureşti, Ed. „Academiei Române”, 1995, p. 189 2 Рарог Л.И., Квалификация преступлений по субъективным притокам, Санкт-Пeтербург: Юридический центр Пресс, 2003, c. 149. 3 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 257.
72
infracţionale. În acest context, S. Rubinştein afirmă pe bună dreptate că caracterul unitar al unei
activităţi se manifestă prin unitatea scopurilor urmărite de această activitate, precum şi a motivelor
care o ghidează. Motivele şi scopurile unei activităţi, spre deosebire de motivele şi scopurile unor
acţiuni aparte, poartă un caracter generalizat şi integrat, exprimând orientarea generală a
personalităţii, care, în procesul activităţii, nu doar se manifestă, dar se şi formează. Parcursul
activităţii umane este condiţionat, în mod primordial, de logica obiectivă a sarcinilor, în a căror
rezolvare se include individul1. Activitatea infracţională, determinată de mecanismele socio-
psihologice reflectate în motivul conduitei, se manifestă în temelia formatoare de scopuri a
personalităţii infractorului. Astfel, activitatea infracţională caracterizează una dintre laturile
esenţiale ale motivării conduitei: orientarea personalităţii infractorului.
Orientarea subiectivă în mecanismul activităţii infracţionale este reflectată prin intermediul
mecanismului cauzal al acţiunilor (inacţiunilor) care sunt condiţionate de motivul şi scopul
săvârşirii şi tăinuirii infracţiunii, precum şi ale opunerii de rezistenţă împotriva celor care încearcă
să reţină infractorul. Formarea motivului şi scopului activităţii infracţionale este influenţată de
mecanismul cauzal al acţiunilor (inacţiunilor) comise, iar acest mecanism, la rândul său, este
influenţat de orientarea personalităţii infractorului. Această orientare, ca sistem de motive
dominante, reflectând trăsăturile constante ale personalităţii infractorului, se manifestă prin tendinţa
pe care o comportă acţiunea (inacţiunea) reglată de scop.
Tocmai în orientarea personalităţii infractorului îşi găsesc reflectarea tendinţele dominante şi
motivele pe care şi le trasează acesta. Se au în vedere scopurile de viaţă, care îşi pun amprenta pe
activitatea cotidiană. În acest sens, B. Lomov consideră că scopurile de viaţă evoluează ca
integrator general al tuturor scopurilor particulare, legate de acţiuni (inacţiuni) aparte. Realizarea
fiecăruia dintre scopurile particulare reprezintă şi realizarea parţială (dar şi dezvoltarea) a scopurilor
de viaţă2. Formarea scopului, fiind legată de temelia formatoare de scopuri a personalităţii
infractorului, reprezintă un proces dinamic. Acesta este condiţionat de realizarea unor sarcini
concrete, sub influenţa unor factori de natură obiectivă şi subiectivă ai unei anumite situaţii.
Descoperind trăsăturile caracteristice ale personalităţii infractorului, procesul de formare a scopului
determină mecanismul cauzal al activităţii infracţionale prin reflectarea motivului în ambianţa de
săvârşire a infracţiunii. Acest mecanism descoperă, la rândul său, sistemul de relaţii care s-a
constituit în conjunctura de interacţiune interpersonală, relaţii de tipul „subiect-obiect” şi „obiect-
obiect”.
1 Рубинштейн С. Л., Основы общей психологии, Санкт-Петербург, 1999, c. 712. 2 Ломов Б. Ф., ор. сit., р. 332.
73
În această ordine de idei, autorul rus N.I. Trubnikov1, observă pe bună dreptate, că sistemul de
relaţii poate fi prezentat ca relaţia dintre scop şi mijloacele de atingere a acestuia, ca relaţia dintre
mijloacele de atingere a scopului şi mijloacele de determinare a scopului, precum şi ca relaţia dintre
mijloacele de atingere a scopului şi rezultatul activităţii de scop. Privind formarea scopului ca pe un
proces dinamic care se desfăşoară în timp şi spaţiu, pe calea constituirii şi dezvoltării relaţiilor de
formare a scopului, de atingere a scopului şi de determinare a scopului, considerăm justă utilizarea
mecanismelor descrise de N.I. Trubnikov în descoperirea naturii relaţiilor interpersonale care se
dezvoltă în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni. Stabilirea relaţiilor dominante în procesul de
interacţiune a subiecţilor faptei infracţionale este determinată de stabilirea scopului, care
direcţionează într-un anumit mod activitatea subiectului infracţiunii. Stabilirea scopului este
condiţionată de cunoaşterea comportamentului infractorului până la comiterea infracţiunii. Pentru
aceasta este studiat modul de viaţă al infractorului şi, în special, formele constante de interacţiune a
personalităţii infractorului cu mediul. Scopul urmărit de infractor se formează ca rezultat al
evoluţiei subiectului activităţii infracţionale ca personalitate, caracterizând atitudinea acestuia faţă
de evenimentul infracţiunii şi urmările ei. Atitudinea respectivă, caracterizând tendinţele subiectului
activităţii infracţionale, stabileşte mecanismul activităţii criminale prin mijloacele de determinare şi
atingere a scopului, exprimându-se în conduita infracţională manifestată în ambianţa de săvârşire a
infracţiunii. Astfel, conduita infracţională este o conduită direcţionată de scop, reprezentând un
parcurs de la scopul infracţional către rezultatul infracţional. De asemenea, conduita infracţională
constituie procesul de exprimare a scopului, caracterizând orientarea subiectului activităţii
infracţionale. Ca mijloc de exprimare a scopului în rezultat, conduită infracţională reprezintă
procedeul de realizare a scopului în mecanismul activităţii infracţionale, prin aceasta contribuind la
stabilirea atitudinii subiective faţă de rezultatul infracţional.
Atitudinea dată apare în mecanismul activităţii infracţionale în calitate de „scop realizat” (în
cazul infracţiunilor cu intenţie directă). În alte ipoteze, atitudinea subiectivă faţă de rezultatul
infracţional apare în calitate de „realizare parţială a scopului” (în cazul tentativei de infracţiune,
când scopul nu se realizează integral din cauze independente de voinţa infractorului). Prin urmare,
atitudinea nominalizată apare în calitate de „suprarealizare a scopului” (de exemplu, în cazul faptei
prevăzute la art. 151 alin. 4 Cod penal al Republicii Moldova – ca umare a vătămării intenţionate
grave se produce decesul victimei din imprudenţă, deşi această urmare derivată nu făcea parte din
scopul infractorului).
1 Трубников Н.И., Отношение средства, цели и результата деятельности человека // Вопросы философии, № 6, 1964, с. 59-68.
74
În contextul analizat, trebuie menţionat că unii autori privesc scopul ca o parte componentă a
intenţiei infracţionale. Astfel, după R.I. Miheev1, scopul este elementul intenţiei directe. Eroarea
acestui autor constă în aceea că el identifică rezultatul dorit de infractor cu urmarea prejudiciabilă
care face parte din latura obiectivă a infracţiunii. Scopul, însă, nu coincide niciodată cu urmarea
prejudiciabilă, fiind îndepărtată temporar de aceasta. Calificarea infracţiunii este determinată de
formarea scopului şi nu de realizarea lui. Tocmai de aceea, datorită prezenţei unui scop special,
fapta obţine relevanţă penală sau, în alte cazuri, implică agravarea răspunderii penale.
Deşi scopul nu se identifică cu intenţia, între cei doi factori psihologici există o
interdependenţă organică. Prezenţa scopului special în latura subiectivă a unei infracţiuni concrete
vorbeşte despre orientarea precisă a conduitei infracţionale, care, în această ipoteză, apare nu ca
scop în sine, ci ca mijloc de atingere a acelui rezultat pe care îl reprezintă scopul. Acest rezultat, ca
şi fapta însăşi şi urmarea prejudiciabilă, privite ca mijloace de atingere a scopului trasat, sunt dorite
de către infractor. Astfel, este corect de a afirma că scopul special al infracţiunii este compatibil
numai cu intenţia directă. Nici infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă, nici infracţiunile
imprudente nu pot include în componenţa lor un scop special.
Cât priveşte chestiunea „realizării parţiale a scopului”, remarcăm aspectele de certă
aplicabilitate practică ale interdependenţei dintre scopul infracţiunii şi obiectul infracţiunii. Altfel,
este deosebit de dificilă determinarea structurii şi conţinutului obiectului juridic special în cazul
infracţiunilor complexe. În asemenea cazuri, nu ar fi raţional să calificăm cele săvârşite în funcţie
de reprezentările subiective ale persoanei infractorului, precum şi coraportul dintre obiectul juridic
principal şi obiectul juridic secundar al infracţiunii. Deci, în cazul pluralităţii de obiecte ale apărării
penale, sarcina instanţei de judecată va fi doar de a stabili că făptuitorul, prin acţiunile (inacţiunile)
sale, a vătămat electiv sau potenţial obiectul infracţiunii. Iar concluzia referitoare la obiectele
confruntate – care din ele este principal şi care secundar – trebuie formulată după examinarea
scopului infracţiunii, indicat în componenţa acesteia.
În general, scopul infracţiunii trebuie indicat în textul dispoziţiei incriminatoare doar atunci,
când el denotă o comprehensiune specifică, diferită de cea a vinovăţiei. De fapt, scopul infracţiunii
trebuie să constituie parte componentă a componenţei de infracţiune în următoarele situaţii:
1) în cazul existenţei unui singur obiect de apărare penală, dacă legiuitorul va considera de
cuviinţă să determine momentul consumativ al faptei infracţionale înainte de producerea efectivă a
atingerii obiectului respectiv (de exemplu, în cazul pungăşiei – art. 192 Cod penal al Republicii
Moldova);
1 Российское уголовное право, Курс лекций, Tом 1, Под ред. Л.И. Коробссиа, Москва, 2000, c. 385.
75
2) în cazul existenţei câtorva obiecte de apărare penală (principal şi secundar), dacă legiuitorul
va considera de cuviinţă să pună în legătură momentul consumativ al infracţiunii cu cauzarea
atingerii obiectului principal al infracţiunii; aici termenul „scop” desemnează şi orientarea faptei
infracţionale împotriva obiectului secundar al infracţiunii (de exemplu, în cazul răpirii mijlocului de
transport – art. 273 Cod penal al Republicii Moldova);
3) în aceeaşi ipoteză, dacă legiuitorul recunoaşte ca moment consumativ al infracţiunii,
momentul de atingere a obiectului secundar al infracţiunii; în acest caz, scopul serveşte pentru
indicarea obiectului principal al infracţiunii (de exemplu, în cazul tâlhăriei – art. 188 Cod penal al
Republicii Moldova).
Astfel, în mecanismul de formare a scopului se focalizează efectele reflectate în sarcinile
determinate de factorii de sorginte obiectivă şi subiectivă a situaţiei. Scopul evoluează sub forma
unui sistem de sarcini particulare, fiecare din acestea fiind înfăptuite pe calea executării unei acţiuni
(inacţiuni) aparte1, adică procesul de atingere a scopului se desfăşoară datorită tranşării sarcinilor
care apar pe parcursul realizării activităţii infracţionale. Aşadar, sarcina, mijlocul de realizare al
scopului şi procedeul de atingere a scopului, îndeplineşte nu doar o funcţie reglatorie, dar şi o
funcţie de motivare.
În legătură cu aceasta, apreciem corectă opinia lui V. Iakuşin2, potrivit căreia scopul trasat de
individ, nu doar direcţionează activitatea acestuia, dar, în frecvente cazuri, apare şi ca sursă a
activismului acestui individ. În asemenea cazuri, scopul poate servi ca factor generator, ca şi cum
suprapunându-se motivului, îndeplinind funcţiile acestuia. Totuşi, chiar şi în astfel de situaţii,
scopul nu substituie motivul. El doar consolidează motivul, îi conferă mai mult dinamism. Iar dacă
motivul determină săvârşirea acţiunii (inacţiunii), atunci scopul determină variantele acţiunii
(inacţiunii), cu ajutorul cărora poate fi satisfăcută necesitatea care a apărut. Altfel spus, variantele
acţiunii (inacţiunii) sunt condiţionate de formarea scopului.
Un alt savant rus, D. Kotov3, este de părerea că raportul dintre scopul şi mijloacele de
realizare a acestuia este cel mai important indicator al potenţialului de realizare a acestui scop. Într-
adevăr, mecanismul cauzal al acţiunilor (inacţiunilor) este condiţionat de soluţionarea unor sarcini
particulare care sunt mijloace de realizare a scopului. Iar realizarea scopului se face prin intermediul
acţiunilor (inacţiunilor) ce caracterizează orientarea infractorului. Constituind mijlocul de realizare
a scopului, sarcina este reflectată într-o situaţie concretă datorită forţei generatoare a acţiunii
(inacţiunii) concrete, precum şi datorită procedeului de atingere a scopului. În acest sens, A. N.
Leontiev menţionează că „acţiunile (inacţiunile), care alcătuiesc o activitate, sunt generate de
1 Ломов Б.Ф., ор. сit., р. 335. 2 Якушин В.А., Значение мотива и цели для субъективного вменения // Вестник Московского университета, Серия «Право», № 6, 1995, c. 48-55. 3 Котов Д.П., Мотивы преступлений и их доказывание, Воронеж: Воронежский университет, 1975, c. 152.
76
motive, dar sunt îndreptate spre atingerea unui scop”1. Cu alte cuvinte, formarea scopului în
mecanismul activităţii infracţionale, este reflectată în mijloacele de atingere a scopului prin
intermediul trasării şi soluţionării sarcinilor. Factorii situaţionali de formare a sarcinii sunt
condiţionaţi de condiţiile şi circumstanţele situaţiei concrete, caracterizând manifestările
comportamentale ale subiectului infracţiunii şi descoperind caracterul acţiunii (inacţiunii) concrete
în mecanismul activităţii infracţionale2.
Am examinat anterior modul în care noţiunea de mobil este concepută în ştiinţele socio-umane
şi criminologie. În acest context, o revenire asupra sensului noţiunii ar putea să pară inutilă. Totuşi,
abordarea acestei probleme şi din perspectiva dreptului penal este absolut necesară. Departe de a
reprezenta doar o chestiune de formă, definirea mobilului are implicaţii directe asupra rolului pe
care acesta îl poate avea în dreptul penal.
Remarcând importanţa „terminologiei”, în abordarea mobilului Josserand afirma: „... aici, ca
în atâtea alte materii, forma este mai importantă într-o anumită măsură decât fondul şi este riguros
adevărat a spune că ştiinţa se rezumă la un limbaj bine făcut ca şi la clasificări riguros stabilite;
există definiţii care valorează cât nişte soluţii”3.
Deoarece legislaţia penală franceză (atât Codul penal vechi, cât şi cel nou, intrat în vigoare în
1994) nu numai că nu defineşte, dar nici măcar nu utilizează noţiunea de mobil, singurul punct de
reper îl reprezintă doctrina. Cu regret, după cum se va putea observa, rigoarea invocată de
Josserand, nu este totdeauna evidentă în doctrină în ce priveşte definirea mobilului. Pe lângă
diferenţele de opinii de la o epocă la alta sau de la un autor la altul, întâlnim, uneori, la acelaşi autor,
explicaţii confuze, chiar contradictorii. În acest context, orice clasificare a diferitelor opinii devine
dificilă şi relativă. Pentru coerenţa expunerii vom admite, totuşi, aprioric, faptul că există în
principal două categorii de opinii. Prima categorie, ce corespunde în timp primei jumătăţi a
secolului XX, concepe mobilul ca pe o entitate separată şi în consecinţă o deosebeşte de scop.
Această diferenţiere, care apare foarte clar în cele din urmă, era iniţial destul de confuză iar primii
autori au avut tendinţa de a include scopul în noţiunea de mobil ca o varietate a acestuia din urmă.
Cea de-a doua categorie, în cadrul căreia primele opinii apar în jurul anilor '30 ai secolului trecut,
consideră că mobilul şi scopul sunt două noţiuni identice.
Aşadar, dacă e să ne referim la incidenţa mobilului asupra incriminării, menţionăm că
incriminarea reprezintă concretizarea voinţei legiuitorului de a interzice, sub ameninţarea pedepsei,
un anumit comportament uman (acţiune sau inacţiune), căruia îi atribuie, prin legea penală, statutul
1 Леонтьев А.Н., ор. cit., р. 104. 2 Brînză, Sergiu, Scopul infracţiunii ca factor psihologic în mecanismul activităţii infracţionale // Revista de Studii şi Cercetări Juridice, Chişinău, 2006, p. 127. 3 Josserand, Louis, Essais de teleologie juridique – les mobiles dans les actes juridiques du droit prive, Dallos, 1928, p. 5.
77
de infracţiune. Deci, prin incriminare se conferă caracterul de infracţiune unui anumit
comportament.
Fiind vorba despre un comportament uman, legiuitorul nu ignoră caracterul complex al
acestuia, precum şi faptul că manifestarea concretă, obiectivă, prin care el se exteriorizează este
acompaniată de o anumită stare de spirit. De aceea, legea penală indică atât materialitatea faptei, cât
şi elementul psihic necesar, pentru ca un comportament să fie incriminat, adică considerat
infracţiune. Prin urmare, pentru existenţa unei infracţiuni, este necesară prezenţa conjugată a două
elemente: elementul material şi elementul moral.
Încercând să stabilim eventualul impact al mobilului asupra existenţei infracţiunii, trebuie să
ne raportăm, în primul rând, la elementul moral (psihologic), având în vedere că mobilul reprezintă
un factor psihic. De altfel, după cum s-a putut observa deja, acesta este cadrul în care, în mod
tradiţional, doctrina analizează noţiunea în cauză.
Elementul material este, însă, la rândul lui, intim legat de elementul moral, fiind o
exteriorizare a acestuia din urmă. În aceste condiţii, nu este exclus ca, în mod indirect, să se poată
stabili anumite relaţii şi între mobil, pe de-o parte, şi elementul material al infracţiunii, pe de altă
parte.
Aşadar, vom urmări ambele aspecte, punând accentul, cum este şi firesc, pe examinarea
relaţiei mobil-element moral.
Elementul moral este considerat în mod obişnuit drept unul dintre elementele constitutive ale
infracţiunii dar, chiar şi asupra acestui atribut esenţial, doctrina penală franceză conţine unele opinii
diferite.
Admiţând că elementul moral reprezintă o componentă a infracţiunii, acesta ar putea fi definit,
în termeni generali, ca atitudinea psihică cerută de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune.
Această atitudine psihică trebuie să indice voinţa autorului de a viola legea penală. Voinţa poate să
privească fie doar actul în sine, cât si consecinţele acestuia. De aici rezultă distincţia între cele două
forme ale elementului moral sau ale vinovăţiei: intenţia şi culpa.
Pentru a examina incidenţa mobilului asupra elementului moral, trebuie, deci, să ne raportăm
la ambele forme sub care el se poate prezenta.
Este adevărat însă, că elementul material reprezintă o exteriorizare a elementului moral, fiind,
deci, intim legat de acesta. Pe această cale, indirectă, se pot stabili unele relaţii între mobil şi
elementul material. Este cazul formelor atipice ale infracţiunii, unde aspectul psihic şi cel material
nu pot fi disociate, iar existenţa elementului material, într-una sau alta din aceste forme, poate fi
decisă prin analiza elementului moral.
Fără a nega existenţa altor ipoteze, considerăm că relaţia cea mai evidentă între mobil şi
elementul material apare în situaţii legate de tentativă şi de infracţiunea continuată.
78
Astfel, pentru a fi îndeplinite condiţiile de existenţă a tentativei este necesar să se fi realizat,
pe de-o parte, un început de executare, iar, pe de altă parte, să lipsească o desistare voluntară.
Utilizarea intenţiei drept criteriu distinctiv, introduce în discuţie şi noţiunea de mobil, dacă
avem în vedere relaţia mobilului cu intenţia, pe care am analizat-o anterior. Din textul citat, se
observă că un element esenţial al analizei îl reprezintă scopul pe care persoana vroia să-l atingă, iar
calificarea actului ca fiind un început de executare, depinde de apropierea sau depărtarea scopului.
Având în vedere identitatea sau oricum asemănarea dintre noţiunile mobil şi scop, rezultă că
examinarea mobilului reprezintă un element de interes deosebit, pentru stabilirea diferenţei dintre
actele preparatorii şi începutul de executare.
Cea de-a doua condiţie necesară pentru existenţa tentativei este, după cum spuneam, absenţa
unei desistări voluntare din partea autorului. Dacă aceasta există, nu suntem în prezenţa unei
tentative pedepsibile.
Pentru a califica o desistare ca fiind voluntară, este necesar ca aceasta să nu fie influenţată de
cauze exterioare. Dacă decizia de desistare aparţine persoanei, ea este socotită voluntară, indiferent
de mobilurile care au stat la baza acestei decizii: „Nu se ţine seama de mobilul care a determinat
individul să se oprească (remuşcări, teamă): este un sistem utilitar de încurajare faţă de regretul
intervenit atât de devreme”1.
Totuşi, uneori diferenţa dintre o desistare voluntară şi una involuntară este greu de făcut şi, în
aceste cazuri, trebuie examinate cu atenţie atât cauzele exterioare, cât şi impactul psihic produs de
acestea asupra persoanei. În acest context, identificarea mobilului care a determinat oprirea
persoanei poate să indice caracterul desistării.
Cea de-a doua situaţie în care mobilul aduce clarificări în privinţa elementului material o
reprezintă, aşa cum arătam, infracţiunea continuată. Acest tip de infracţiune rezultă din distincţia
faţă de infracţiunea instantanee şi cea continuă, distincţie ce are la bază, în principal, tocmai
configuraţia elementului material.
Infracţiunea instantanee este, la modul foarte general, acel tip de infracţiune al cărui element
material (acţiune sau omisiune) se realizează imediat.
Infracţiunea continuă sau succesivă, dimpotrivă se caracterizează prin aceea că elementul
material se prelungeşte în timp, prin reiterarea constantă sau menţinerea voinţei delictuale.
Infracţiunea continuată reprezintă o formă intermediară între celelalte două tipuri de infracţiuni sus-
menţionate, împrumutând caracteristici de la fiecare din acestea, dar, având, totodată, o identitate
proprie. Infracţiunea continuată reprezintă o succesiune de acte materiale proprii unei infracţiuni
instantanee, separate prin unităţi de timp şi spaţiu, de regulă, reduse, dar unite printr-o singură
rezoluţie infracţională.
1 Larguier, Jean, Droit penal general, 15e Ed. Dalloz, 1995, p. 28;
79
Pentru a stabili dacă două sau mai multe acte materiale pot fi reunite într-o singură infracţiune
continuată, elementul de referinţă principal îl reprezintă rezoluţia infracţională. Unicitatea acestei
rezoluţii poate fi dezvăluită prin examinarea mobilurilor (sau mobilului) care au stat la baza actelor
materiale repetate.
După cum s-a observat anterior, doctrina a considerat că termenul „ţel” sau „scop” este utilizat
de legiuitor pentru a desemna mobilul, de unde rezultă că unitatea infracţiunii continuate este dată
tocmai de mobilul autorului. În pofida aparenţelor, putem admite că mobilul are un oarecare impact,
inclusiv şi asupra elementului material sau, cel puţin, că examinarea mobilului este uneori necesară
şi din acest punct de vedere.
Rezumând constatările prezentate în acest capitol, putem afirma cu certitudine următoarele:
prin relaţia sa intimă cu intenţia, mobilul se regăseşte uneori în elementul moral al unor infracţiuni;
în unele cazuri, analiza mobilului este utilă chiar şi atunci când este vorba despre infracţiuni
nonintenţionate; în sfârşit, există situaţii în care, pentru lămurirea unor chestiuni legate de elementul
material al infracţiunii, este necesară, de asemenea, o raportare la mobilurile care au determinat
anumite conduite.
Dacă mobilul are, după cum vedem, o anumită influenţă asupra incriminării, este de presupus
că nici din punctul de vedere al răspunderii penale el nu poate fi total ignorat.
Examinarea relaţiei între mobil şi răspunderea penală ridică aceeaşi problemă de fond, ca şi în
cazul relaţiei mobil-intenţie, în sensul că se încearcă stabilirea unui raport cât se poate de precis,
între două noţiuni care sunt cât se poate de imprecise, deoarece noţiunea de răspundere penală este,
la rândul ei, extrem de confuză şi controversată în doctrină.
Or, asocierea unuia sau altuia din epitetele menţionate presupune, implicit, exprimarea unei
opţiuni de filozofie penală, o anume viziune asupra politicii represive. Din acest moment, opiniile
nu sunt numai divergente, dar şi ireconciliabile. A admite ideea de răspundere morală şi nu pe cea
de răspundere socială înseamnă a opta în favoarea liberului arbitru, în dauna concepţiei
deterministe. O cale intermediară nu există decât, eventual, prin ignorarea totală a ideii de
răspundere1.
Dincolo de această problemă de opţiune filozofică sau politică, dar nu fără legătură cu ea,
sensul strict tehnic al noţiunii de răspundere penală este susceptibil de interpretări diferite, ceea ce a
generat, de asemenea, o serie de controverse. În aceste condiţii nu este surprinzător faptul că
doctrina s-a preocupat mai mult de problema „non-răspunderii” sau, altfel spus, de cauzele care
exclud răspunderea, decât de problema răspunderii propriu-zise, adică, de condiţiile necesare pentru
ca o faptă să atragă răspunderea penală.
1 Lazerges, Christine, Le concept d'imputabilite dans Ies doctrines de defense sociale // RSC, nr.1/1983, p. 319.
80
Însă, indiferent de ponderea care le este acordată în explicaţiile doctrinei, ambele aspecte sunt
importante şi, în raport de ele, vom aborda relaţia mobil-răspundere penală.
Stabilirea condiţiilor necesare pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală ar presupune ca
însuşi conceptul de răspundere să fie bine conturat, ceea ce, după cum am anticipat, nu este cazul.
Confuzia în legătură cu noţiunea de răspundere se datorează în mare măsură faptului că
aceasta se află într-o relaţie foarte strânsă cu unele noţiuni de factură psihică la fel de ambigue:
element moral (intenţie, culpă), culpabilitate, imputabilitate. Cea mai frecventă confuzie se face
între termenii de răspundere şi imputabilitate, dar nici relaţia cu celelalte noţiuni nu este prea clară.
Confuzia existentă în legătură cu aceşti termeni a fost amplu abordată în doctrina franceză în anii
'70 ai secolului XX, dar fără să se poată aduce clarificări importante1.
Raportarea la doctrinele penale ale altor ţări, nu a făcut, de regulă, decât să sporească şi mai
mult confuzia, deoarece, la divergenţele conceptuale se adaugă unele confuzii de ordin
terminologic2.
În afara juriştilor, medicii psihiatri – experţi de justiţie, au subliniat, la rândul lor,
„ambiguitatea” conceptului de răspundere penală şi au demonstrat inutilitatea practică a acestuia în
planul justiţiei penale3.
Pare evident că o clarificare conceptuală a răspunderii penale impune o intervenţie în plan
legislativ, intervenţie pe care specialiştii o aşteaptă încă4.
În pofida acestei stări de confuzie există, totuşi, unele repere relativ stabile, pe care doctrina
le-a desprins în legătură cu noţiunea de răspundere penală. Astfel, din punct de vedere noţional se
consideră că răspunderea – care este de o manieră generală (obligaţia de a răspunde pentru
consecinţele actelor sale) – constă în obligaţia de a răspunde pentru actele delictuale şi, în caz de
condamnare, de a executa sancţiunea penală prevăzută pentru respectiva infracţiune. Deci, ea nu
este un element al infracţiunii, ea este efectul şi consecinţa juridică a infracţiunii.
Referitor la distincţia răspunderii faţă de noţiunile de culpabilitate şi imputabilitate, cu care se
confundă adesea, se precizează că în timp ce culpabilitatea este elementul moral al infracţiunii,
adică raportul între subiect şi conduita sa, imputabilitatea este o stare, o calificare a subiectului
însuşi. Pentru ca să existe răspundere penală în sens strict, trebuie ca delincventul să fi comis o
faptă cu vinovăţie (culpabilitate) şi ca această faptă să îi poată fi imputată (imputabilitate).
1 Pinatel, Jean, La confrontation du systeme penal français avec Ies donnees de la criminologie et des sciences de l'Homme (A la lumiere des travaux du Colloque de Toulouse) // RSC, nr. 4/1969, p. 910-915. 2 Giacomo, Caneppa, Lapport des sciences humaines dans le domaine de l'evaluation de la responsabilite penale // AIC, Vol. 25, nr.1-2, 1987, p.131-141. 3 Heuyer, Georges, A propos de la responsabilite penale // RSC, nr. 1/1971, p.15, 18. 4 Lazerges, Christine, A propos des fonctions du nouveau Code penal francais // Archives de politique criminelle, nr. 17/1995, p. 16.
81
Răspunderea penală, în sensul de consecinţă juridică a infracţiunii, poate fi angajată, în cazul
comiterii unui fapt material prevăzut de legea penală, numai dacă se constată îndeplinirea
condiţiilor de vinovăţie şi responsabilitate cerute de lege. În rezumat, putem deci afirma că
răspunderea penală este condiţionată de existenţa culpabilităţii şi a imputabilităţii1.
Deşi răspunderea este definită oarecum tautologic (ca obligaţie de a răspunde), iar
culpabilitatea este prezentată într-un sens extrem de îngust (care o suprapune elementului moral),
precizările anterior citate sunt deosebit de utile. Astfel, relaţiile care se pot stabili între mobil şi
fiecare din cele două elemente-condiţie, privesc în mod implicit răspunderea penală. Va trebui să
examinăm, atât relaţia mobil-culpabilitate, cât şi relaţia mobil-imputabilitate.
Imputabilitatea, la rândul său, se înscrie în aceeaşi notă de confuzie conceptuală, pe care am
întâlnit-o şi cu privire la noţiunile examinate anterior. După cum s-a remarcat în doctrină, niciodată
penaliştii nu au putut să cadă de acord asupra conţinutului care trebuie să fie dat conceptului de
imputabilitate şi mai dificil de înţeles decât cel de culpabilitate sau cel de răspundere. Dincolo de
frecventa confuzie, imputabilitate-răspundere, imputabilitate-element moral sau de unele chestiuni
de detaliu, controversele privind noţiunea de imputabilitate ar putea fi rezumate la două concepţii,
care se bazează pe două principii diferite: concepţia clasică (sau juridică), potrivit căreia
imputabilitatea presupune capacitatea individului de a înţelege şi de a vrea, de unde o aptitudine de
a merita sancţiunea şi concepţia modernă (sau criminologică), pentru care imputabilitatea este
sinonimă cu noţiunea de „capacitate penală”, din care decurge o aptitudine de a profita sau de a
beneficia de sancţiune.
Două elemente atrag atenţia în aceste explicaţii privind imputabilitatea. Pe de-o parte,
capacitatea de a înţelege şi de a vrea, ca stare a individului, ce caracterizează imputabilitatea, este o
condiţie indispensabilă pentru atitudinea psihică de a înţelege şi a vrea, manifestată faţă de un act
determinat, care caracterizează elementul moral al infracţiunii. Imputabilitatea este deci, în raport
cu culpabilitatea, o condiţie sine qua non. Pe de altă parte, aceeaşi imputabilitate, permite ca o
greşeală să fie pusă în sarcina persoanei care a comis-o. Ea este o condiţie necesară pentru ca aceea
persoană să poată avea „obligaţia de a răspunde de actele sale”. În sens restrâns, imputabilitatea
reprezintă o aptitudine sau o vocaţie la culpabilitate şi răspundere. De aici poate decurge şi ideea că
imputabilitatea reprezintă o aptitudine de a merita sancţiunea.
În ciuda aparenţelor, cele două concepţii juridică şi criminologică nu sunt total diferite. Ceea
ce diferă, de fapt, este doar viziunea asupra consecinţelor imputabilităţii, asupra politicii represive,
iar nu conceptul de imputabilitate în sine, sensul tehnic, concret al acestuia, în primul caz, prin
aptitudinea Vocaţia sau aptitudinea de a beneficia de sancţiune, de a merita sancţiunea, se pune
accentul pe caracterul educativ şi resocializant al sancţiunii, respectiv, unul retributiv al acesteia. În
1 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 214.
82
cazul al doilea, prin aptitudinea de a beneficia de sancţiune, este avută în vedere o anumită stare
mentală a subiectului. Atât aptitudinea de a merita, cât şi cea de a beneficia de sancţiune sunt
condiţionate de o stare de normalitate psihică a subiectului. Tocmai această normalitate psihică,
acest atribut al persoanei este desemnat prin conceptul ca atare, fie că acest concept este intitulat
imputabilitate, fie că el este exprimat prin expresia capacitate penală.
Sigur că, fiind vorba de un atribut al persoanei, termenul de imputabilitate pare să fie, după
părerea noastră, o alegere neinspirată din punct de vedere lingvistic. Putem vorbi despre o faptă
imputabilă, dar nu şi despre o persoană imputabilă; imputabilitatea poate desemna o stare de fapt,
nu o stare de spirit; în mod normal, imputabilitatea poate fi considerată un atribut al faptei, nu şi un
atribut al persoanei, în schimb, termenul capacitate ni se pare mult mai exact din acest punct de
vedere, deoarece, poate îndeplini rolul de atribut al persoanei, pe care sensul tehnic al conceptului îl
vizează.
Însă, dincolo de aceste aspecte de ordin terminologic este incontestabil faptul că, din punct de
vedere tehnic, concret, ceea ce se pune în discuţie în cazul imputabilităţii este, aşa cum arătam,
starea de normalitate psihică a persoanei. Din acest punct de vedere, imputabilitatea (capacitatea
penală) reprezintă „un concept pragmatic operaţional”, iar problema determinării (evaluării)
imputabilităţii (capacităţii) reprezintă „o problemă de diagnostic”.
Aprecierea stării mentale a delincventului şi stabilirea „diagnosticului” de imputabilitate se
află în sarcina jurisdicţiei de judecată. Atunci când există dubii asupra stării mentale, medicii
psihiatri – experţi pe lângă tribunale, sunt consultaţi, dar concluziile examenului medico-psihiatric
(expertiza) nu leagă judecătorii, a căror decizie este suverană.
Fiind vorba de o apreciere asupra stării psihice, atât pentru judecătorul represiv, cât şi pentru
expertul psihiatru, mobilurile autorului pot să reprezinte indicii foarte importante, care să ajute la
stabilirea „diagnosticului”. Anumite mobiluri, în anumite circumstanţe, pot indica un dezechilibru
mental, o stare patologică a individului. Spre exemplu, dacă se constată că fapta a fost comisă sub
imperiul unei temeri exacerbate şi nejustificate de către un subiect, care are un puternic sentiment că
este persecutat, fără ca acest sentiment să aibă o corespondenţă cu realitatea, este foarte probabil ca
persoana în cauză să sufere anumite tulburări de natură paranoică. Dacă fapta dezvăluie o cruzime
neobişnuită şi inexplicabilă prin elemente de fapt concrete, ne putem afla în faţa unei personalităţi
psihopatice, a unui pervers sadic, în acelaşi timp, un act nemotivat ori slab (puţin) motivat, ori lipsa
aparentă a oricărui mobil, pot sugera că ne aflăm în prezenţa unui subiect psihotic, mai precis a unui
schizofren1.
Rezultă de la sine că, dincolo de calitatea lor de indicii valoroase, mobilurile nu reprezintă o
condiţie, în sensul confirmării ori infirmării „diagnosticului” de imputabilitate. De altfel, în doctrina
1 Barte H., Ostaptzeff G., Criminologie clinique, Paris, Ed. „Masson”, 1992, p. 42, 66.
83
penală, nu am identificat comentarii legate de mobil în explicaţiile cu privire la imputabilitate.
Acest fapt nu este surprinzător, având în vedere că, în ciuda neclarităţilor legate de imputabilitate,
abordarea acestui concept a fost în general evitată, iar explicaţiile care îl privesc sunt extrem de
sumare. Ca şi conceptul mai larg de răspundere, imputabilitatea a fost analizată ceva mai amănunţit
în varianta negativă (non-imputabilitate) în cadrul explicaţiilor privind cauzele de non-răspundere,
asupra cărora ne vom opri şi noi în secţiunea următoare.
Aşadar, mobilul este, în mod intim, legat de răspunderea penală prin culpabilitate si
imputabilitate. În plus, unele cauze, care exclud răspunderea, cum ar fi legitima apărare, pot fi chiar
considerate drept cazuri în care subiectul acţionează în baza unor mobiluri legitime.
Din punctul de vedere al sancţiunii penale, impactul real al mobilului este evident. Practic, nu
se poate vorbi despre individualizarea pedepsei, fără să se ţină cont de personalitatea delincventului
şi implicit de mobilurile care au stat la baza faptelor sale. De altfel, în ciuda absenţei unor dispoziţii
legale exprese, de regulă, jurisdicţiile de judecată acordă un rol important mobilului în aplicarea
pedepsei.
În raport cu toate observaţiile privind dreptul penal, reluate aici de o manieră schematică, se
poate constata că, în general, mobilul şi scopul ocupă un loc relativ redus în dreptul penal pozitiv.
Dacă ne referim doar la mobil, în sensul strict al termenului, constatăm că, în pofida
implicaţiilor extrem de multiple pe care acesta le are asupra unor instituţii penale importante, el este
aproape totalmente ignorat. Se confirmă astfel ipoteza de la care am plecat în sensul că în conduita
criminală, mobilul joacă un rol extrem de important, rol care nu corespunde cu locul nesemnificativ
care i se acordă în dreptul penal pozitiv.
Raţiunile pentru care este preferabil a se ignora mobilul sunt diverse şi ele au fost menţionate
în doctrina penală. În general, s-a pus accentul pe imposibilitatea cunoaşterii adevăratelor mobiluri
care au stat la baza conduitei criminale1 şi pe soluţiile inacceptabile la care ar putea duce „excesul
de luare în considerare a mobilului”2.
Nu este mai puţin adevărat însă, că a ignora mobilul presupune a ignora personalitatea
delincventului şi a accepta un drept penal abstract, un drept penal al delictului, după cum avertiza
M. Ancel3. Într-o ramură de drept, în mod fundamental legată de morală, cum este dreptul penal, nu
se poate ignora tocmai elementul care ne indică moralitatea actului, adică mobilul.
Sigur, la o asemenea afirmaţie se poate aduce drept contraargument faptul că dreptul penal nu
se suprapune moralei şi că, oricum, în lumea contemporană conţinutul moralei a devenit mult prea
vag; nu mai există un sistem moral, ci diverse sisteme morale, într-o lume în care „cu cât
1 Pradel, Jean, op. cit., p. 518; Trousse P.E., Le mobile justificatif // R.D.P.C. (Belge), nr.3/1962, p. 435 etc. 2 Larguier J., Chronique de jurisprudence // R.S.C., nr. 4/1984, p.729. 3 Marc, Ancel, La defense sociale nouvelle – un mouvement de politique criminelle humaniste, Paris, 3e ed. „Cujas”, 1981, p. 209.
84
comunicăm mai mult, cu atât ne înţelegem mai puţin” şi în care „eul nu recunoaşte nici o sursă de
adevăr şi de moralitate în afară de sine”1 este dificil de a stabili repere morale unanim acceptabile.
Cu atât mai dificil este de a transpune asemenea repere în planul dreptului: „Justiţia devine fulă,
când limitele interzisului sunt nesigure cum se poate vorbi despre drept, când contururile sale sunt
atât de mobile”2?
În pofida faptului că afirmaţiile de mai sus conţin o bună doză de realism, există, totuşi, fără
îndoială, anumite valori morale incontestabile, iar dreptul penal trebuie să fie expresia acestor
valori. Mobilul poate fi tocmai unul din factorii care contribuie la definirea sau redefinirea valorilor
morale protejate prin legea penală.
Limitele în care „accesul” mobilului trebuie să fie permis în dreptul penal sunt însă, într-
adevăr, dificil de stabilit. O soluţie în acest sens nu este deloc simplă. Ea ar trebui să se inspire din
înţelepciunea lui Esop pentru că, aşa cum s-a remarcat în doctrina penală, „intervenţia mobilului în
dreptul penal poate să fie cea mai bună, dar şi cea mai rea soluţie”3.
Identificarea unor soluţii legislative echilibrate, care să ofere mobilului în dreptul penal un loc
pe măsura importanţei pe care acesta o are în conduita criminală nu este desigur un lucru uşor.
Considerăm că un demers în acest sens ar fi justificat.
2.3 VINOVĂŢIA, MOTIVUL ŞI SCOPUL CA SUBELEMENTE ALE LATURII
SUBIECTIVE A CONŢINUTULUI INFRACŢIONAL
Pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală, ea trebuie să poată fi încadrată în
tiparul stabilit de norma de incriminare, cu alte cuvinte să fie tipică. Deşi literatura de specialitate
din ultimele decenii a ajuns la un consens cu privire la includerea în conţinutul tipicităţii atât a unor
cerinţe de ordin obiectiv, cât şi a unor elemente de factură subiectivă, nu există însă un punct de
vedere unitar în ceea ce priveşte sfera acestor elemente.
Cunoaşterea infracţiunii nu se poate limita numai la trăsăturile sale generale, ci impune o
analiză a structurii elementelor sale. În acest context, considerăm că în orice infracţiune apar mai
evident două elemente – material (latura obiectivă) şi psihic (latura subiectivă), dar, în nici un caz,
acestea nu pot fi privite separat de persoana concretă a făptuitorului şi de valorile sociale lezate prin
acţiunea (inacţiunea) respectivă, deoarece fără făptuitor şi valori sociale lezate nu poate fi vorba de
acţiuni (inacţiuni) penale şi de vinovăţie. Astfel, în art. 20 Cod penal român se prevede că acţiunea
(inacţiunea) prezintă pericol social, fiindcă aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1.
Aşadar, dacă nu se aduce atingere acestor valori sau atingerea este minimă acţiunea sau inacţiunea
1 Szabo, Denis, Science et crime, Paris/Bellarmin/Montreal, Ed. „Librairie J. Vrin”, 1986, p. 31, 56. 2 Peyrefitte, Alain, Leş chevaux du lac Ladoga – La justice entre feu et glace, Paris, Ed. „Pion”, 1981, p. 21. 3 Tahon R., Le mobile en droit penal belge // R.D.P.C. (Belge), nr. 2/1948, p. 112.
85
(elementul material) nu are caracter infracţional, fiindcă nu a lezat un obiect ocrotit de legea penală.
Iar în ce priveşte vinovăţia penală, aceasta nu există ca ceva în sine, ci este strâns legată de o
anumită persoană concretă, care trebuie să aibă o anumită vârstă, să fie responsabilă şi să acţioneze
în anumite condiţii subiective şi, de asemenea, concrete. Astfel, numai indivizii pot fi subiecţi ai
acţiunii sau inacţiunii or, numai individul percepe, gândeşte, hotărăşte şi exercită impulsuri
intenţionate1. Unii autori2 consideră că aspectele subiective ale tipicităţii se cer analizate doar în
cazul infracţiunilor intenţionate, alţii admit că şi în cazul infracţiunilor neintenţionate. Tipicitatea
presupune în egală măsură un element obiectiv şi un element subiectiv3, ultimul indiferent de faptul
în ce formă este incriminată infracţiunea, într-o formă intenţionată, din culpă sau cu o intenţie
depăşită.
Fără a ne propune să redăm întreaga dispută doctrinară în jurul acestei chestiuni, vom
considera că tipicitatea se analizează în principal prin prisma următoarelor elemente: subiectul,
obiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă. Indiferent care dintre condiţiile menţionate nu este
satisfăcută de o faptă concretă, aceasta din urmă nu se va mai încadra în „tiparul” prevăzut de
norma de incriminare, cu alte cuvinte nu va fi tipică. Cu toate că în art. 17 alin. 1 Cod penal român
nu se aminteşte de obiect şi de subiect, fiindcă existenţa lor este de la sine înţeleasă, ea poate fi
dedusă din dispoziţiile altor norme penale (art. l, art. 19, art. 20, art. 87 alin. 1 Cod penal român
etc.). De altfel, toate lucrările în care se analizează diverse infracţiuni tratează cele patru elemente.
În legislaţia penală a Republicii Moldova (art. 52) este prevăzut expres definiţia componenţei de
infracţiune. Toate aceste patru elemente aparţin în egală măsură tipicităţii şi, astfel, se poate pune
capăt unei dispute tradiţionale în doctrina română şi moldovenească cu privire la elementele
constitutive ale infracţiunii.
Unii autori sunt de părere că elemente menţionate sunt constitutive ale infracţiunii, în vreme
ce alţii consideră ca elemente constitutive doar latura obiectivă şi latura subiectivă, susţinând că
obiectul şi subiectul sunt doar factori sau condiţii preexistente ale acesteia. S-a mai susţinut şi
părerea că în realitate, de aceste elemente se leagă o serie de condiţii, de a căror îndeplinire depinde
realizarea conduitei tipice, prevăzute de norma de incriminare. Mai trebuie precizat faptul că, alături
de cele patru elemente, pe care le regăsim în cazul oricărei infracţiuni, uneori incriminarea tip
conţine şi alte condiţii suplimentare, cum ar fi cele referitoare la locul sau modul de comitere a
infracţiunii, la scopul urmărit de făptuitor etc.
Se susţine opinia că doar atunci când legiuitorul menţionează subiectul (funcţionar, cetăţean
etc.) şi obiectul (să fie un bun ce aparţine avutului public), acestea fac parte din conţinutul
infracţiunii. Or, în asemenea cazuri, legiuitorul precizează că infractorul trebuie să aibă o anumită 1 Kotarbinski T., Tratat despre lucru bine făcut, Bucureşti, Ed. „Politică”, 1976, p. 144. 2 Streteanu F., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „ROSETTI”, 2003, p. 308. 3 Streteanu F., op. cit., p. 308.
86
calitate pentru a se realiza conţinutul unei anumite infracţiuni (subiect special), pe când, în celelalte
cazuri, orice persoană care întruneşte condiţiile minime cerute de lege poate săvârşi infracţiunea
(subiect general), fără a fi necesară o calitate specială. Aceeaşi este situaţia şi cu privire la obiect.
Tot datorită acestor păreri contradictorii s-a propus eliminarea din terminologia dreptului a
expresiilor: „elementele constitutive ale infracţiunii”; „obiectul” şi „latura obiectivă”, „subiectul” şi
„latura subiectivă”, fiindcă conţinutul noţiunilor este dat de trăsăturile care le deosebesc de alte
noţiuni, iar nu de elementele constitutive. Astfel, propunându-se că în locul expresiei „elementele
infracţiunii” să se folosească aceea de „trăsăturile infracţiunii”, prin care se înţelege „totalitatea
trăsăturilor, însuşirilor sau notelor care, potrivit legii penale, distinge fapta infracţională de toate
celelalte categorii de fapte umane”, iar acestea ar fi: trăsături generale ale infracţiunii, trăsături
particulare ale infracţiunii (comune grupelor sau subgrupelor de infracţiuni) şi trăsături individuale
(arătate în norma penală de incriminare)1.
De altfel, în raport cu opinia propusă, este corectă şi aprecierea că, dacă trăsăturile generale
permit distingerea infracţiunii de alte fapte umane neprevăzute în nici o normă juridică sau de cele
prevăzute în alte norme decât cele penale, nu înseamnă că se cunoaşte din ce se compune o
infracţiune, care este structura ei. Apoi nu se ştie în ce constau trăsăturile particulare (de grupă sau
de subgrupă) în raport cu cele individuale2.
Suntem de părere că „trăsăturile” (de fapt caracteristicile) privesc cele patru elemente ale
infracţiunii, fiindcă dacă acestea sunt comune sau tipice oricărei infracţiuni, caracteristicile lor sunt
cele în baza cărora se distinge o infracţiune de orice altă infracţiune fie din aceeaşi grupă, fie din
altă grupă, precum şi de o faptă neincriminată.
Indiferent însă de opiniile exprimate, pentru cunoaşterea structurii infracţiunii, este necesară
analiza obiectului şi subiectului ei, fiindcă, în concret, va trebui stabilit dacă au fost lezate anumite
valori sociale, care anume din ele şi în ce măsură, precum şi cine este făptuitorul, pentru a se
constata dacă poate fi subiect al infracţiunii, deoarece numai atunci poate răspunde penal, iar
tragerea efectivă la răspundere penală are loc în mod diferenţiat după cum este: minor, major,
subiect special etc.
În fine, cele patru elemente formează o unitate dialectică – infracţiunea. Analiza lor în mod
distinct se face numai din motive didactice, metodologice3.
O realitate de necontestat este că între toate laturile fiecărui obiect ori fenomen, pe de o parte,
există o legătură indisolubilă şi o condiţionare reciprocă, care asigură unitatea respectivului obiect
sau fenomen, iar, pe de altă parte, aceleaşi laturi sunt opuse, pozitive şi negative, cu tendinţe diferite
de dezvoltare. Toate fenomenele sociale, oricât de simple sau complexe ar fi ele, cuprind în 1 Marinescu D., Examen critic al teoriei conţinutului infracţiunii // Revista Română de Drept, nr. 10/1981, p. 25-26. 2 Basarab M., op. cit. (1), p. 142. 3 Ibidem, p. 143.
87
conţinutul lor, în măsuri diferite, sub forme variate, pe lângă elementele de natură materială, şi o
serie de elemente care ţin de natura spirituală a fiinţei umane. Acestea din urmă apar tocmai pentru
că ţin de forul lăuntric al omului, de particularităţile lui spirituale ce au un caracter oarecum mai
ascuns, mai greu de explorat. Însă, cu tot caracterul său mai închis, mai intim, latura spirituală din
fenomenul social poate fi totuşi cunoscută.
Pe măsura dezvoltării societăţii, cunoaşterea laturii spirituale a fenomenelor sociale devine tot
mai necesară, deoarece orice faptă a omului, care gândeşte şi se conduce liber în viaţa socială,
reprezintă întotdeauna o manifestare concretă, o exteriorizare a fiinţei sale, a poziţiei sale spirituale
faţă de raporturile sociale, pe care le cunoaşte, faţă de mediul ambiant în care îşi desfăşoară
activitatea cotidiană, în vederea agonisirii bunurilor materiale şi spirituale necesare traiului. Deci,
omul, prin faptele sale concrete, demonstrează în modul cel mai pregnant societăţii fie acordul, fie
dezacordul său faţă de relaţiile sociale existente, faţă de tot ansamblul normelor de conduită morală
şi juridică.
Astfel, conştiinţa socială şi cea individuală, deşi au unele trăsături comune, în sensul că
amândouă sunt funcţii ale creierului uman de reflectare subiectivă a lumii obiective, se deosebesc
totuşi între ele prin mai multe trăsături, din care rezultă dependenţa relativă a conştiinţei individuale
de cea socială. În această privinţă, psihologia a stabilit că cele două conştiinţe se deosebesc între ele
prin mai multe trăsături. În primul rând, conştiinţa socială „aparţine unui grup de oameni în relaţii
sociale unul cu altul, ca o activitate psihică comună. Pe când cea individuală aparţine întotdeauna
unei singure persoane. În al doilea rând, conştiinţa socială este determinată de existenţa socială în
mod direct, iar cea individuală, de regulă, este determinată de conştiinţa socială, care reflectă
existenţa socială cu toate aspectele ei de bază. Conştiinţa individuală reflectă, după particularităţile
psihice individuale, atât existenţa socială, cât şi conştiinţa socială. În al treilea rând, cele două
conştiinţe au curbe de dezvoltare diferite. Dezvoltarea conştiinţei sociale urmează, aproape fidel,
curba dezvoltării societăţii respective, cu toate particularităţile sale, iar dezvoltarea conştiinţei
individuale urmează, aproape fidel, cu o necesitate inevitabilă, curba vieţii individului. În al
patrulea rând, datorită culturii acumulate de-a lungul istoriei, conştiinţa socială are un pronunţat
caracter impersonal, pe când cea individuală totdeauna este personală. Pe această bază, conştiinţa
socială are un caracter imperativ, normativ, diriguitor, sfătuitor etc., în care se arată ce trebuie şi ce
nu trebuie să se facă, ce e bine şi ce nu e bine, pe când conştiinţa individuală îşi însuşeşte, de obicei,
acest conţinut, direct sau indirect, de la conştiinţa socială, cu trăirile de nuanţă personală, în funcţie
de particularităţile psihice ale fiecărui individ. În al cincilea rând, conştiinţa socială este determinată
de cultură şi de ideologie, iar conştiinţa individuală, după ce s-a format, se eliberează de controlul
direct al societăţii, are un caracter intim de convingere personală, de concepţii proprii. În al şaselea
rând, conştiinţa socială este deschisă, exteriorizată, de conduită, de manifestare vizibilă, pe când
88
conştiinţa individuală are un caracter lăuntric, cunoscut numai de persoana căreia îi aparţine,
necunoscută de cei dinafară, decât numai prin expresii sau conduită. În fine, în al şaptelea rând,
conştiinţa socială este o activitate culturală, spirituală, ideologică şi psihologică a societăţii, iar cea
individuală este o manifestare a activităţii nervoase superioare a individului1.
Aşadar, unele dintre faptele omului sunt contrare relaţiilor şi intereselor sociale, sunt atât de
periculoase pentru societate, încât statul este silit să le încrimineze, socotindu-le infracţiuni,
prevăzând posibilitatea aplicării a felurite sancţiuni penale persoanelor care se fac vinovate de
săvârşirea lor. În asemenea situaţii, societatea „reacţionează penal... pentru că socoteşte infracţiunea
ca un rău obiectiv, ca o acţiune care-i tulbură într-un fel sau altul existenţa, activitatea, desfăşurarea,
dezvoltarea”2 şi pentru că autorul ei a dovedit, prin comportarea sa, că metodele şi mijloacele
nepenale, folosite de societate în formarea şi educarea lui ca cetăţean, au fost insuficiente, slabe.
Astfel, sancţiunea penală este ultima încercare a societăţii de a reeduca prin mijloace de
constrângere pe infractori şi un mijloc eficace de prevenire a infracţiunilor, ca cele mai periculoase
fapte pentru propria sa existenţă.
Infracţiunea, ca fenomen social, cuprinde în conţinutul său mai multe elemente componente,
care se află într-o strânsă legătură reciprocă, determinându-se, influenţându-se unele pe altele. Ca
orice faptă a omului, infracţiunea cuprinde în mod obligatoriu două categorii de elemente
componente: obiective, în care intră obiectul şi latura obiectivă, şi subiective, adică subiectul şi
latura subiectivă3.
Între aceste elemente componente, pe de o parte, există o unitate dialectică, o legătură
reciprocă, iar, pe de altă parte, sunt de natură diferită şi, continuu, au tendinţe contrare4.
Aşadar, această unitate dialectică dintre elementele constitutive ale infracţiunii a fost
evidenţiată în multe lucrări de specialitate. Astfel, după cum consideră unii autori, trăsăturile care
sunt specifice noţiunii de infracţiune se găsesc într-o strânsă şi interdependentă legătură, iar
existenţa lor necesară, realizează tocmai unitatea acestei noţiuni juridice5. Drept consecinţă, şi
vinovăţia nu are o viaţă a sa proprie, ruptă de celelalte elemente ale infracţiunii6. În alte lucrări,
chiar dacă nu se pomeneşte despre rolul obiectului şi subiectului în realizarea unităţii dialectice a
faptei socialmente periculoase, se aminteşte, totuşi, despre legătura indisolubilă dintre latura
obiectivă şi cea subiectivă a infracţiunii7. De asemenea, alţi autori1, deşi nu insistă asupra legăturii
1 Ralea M., Herseni T., Introducere în psihologia socială, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1966, p. 110-112. 2 Ralea M., Hariton T., Sociologia succesului, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1962, p. 550. 3 Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Petrovici S., Infracţiuni contra avutului obştesc, Bucureşti, Ed. „Academiei R.P.R.”, 1963, p. 70-81. 4 Mircea I., Vinovăţia penală în dreptul penal român, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1998, p. 69. 5 Roşca V., Culpa cu previziune şi intenţia indirectă // S.C.J., nr. 2/1968, p. 274. 6 Papadopol V., Cu privire la latura subiectivă a unora din infracţiunile contra persoanei şi la consecinţele erorii de fapt asupra legăturii cauzale // Legea Penală, nr. 8/1956, p. 903. 7 Pavel D., Infracţiune de delapidare, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1959, p. 90-91.
89
dintre obiectiv şi subiectiv, dezvoltă în aşa fel latura subiectivă a infracţiunii, încât se deduce cu
uşurinţă interdependenţa dintre toate elementele conţinutului infracţiunii.
Am menţionat că în literatura de specialitate nu există un consens cu privire la includerea
elementului subiectiv în cadrul condiţiei tipicităţii. Dacă în mod tradiţional se considera că
elementele de factură subiectivă se analizează exclusiv pe terenul vinovăţiei – ca a treia condiţie de
existenţă a infracţiunii – în prezent se admite, în mod quasiunanim, că tipicitatea presupune şi
existenţa unor elemente subiective. Spre exemplu, o faptă nu poate fi calificată ca fiind faptă tipică
de furt în absenţa elementului subiectiv, a scopului urmărit de infractor – profitul.
Astfel, conţinutul laturii subiective a infracţiunii îl constituie atitudinea psihică a persoanei
faţă de săvârşirea infracţiunii2 care, ca şi orice alt fenomen social, are mai multe aspecte. Întrucât
infracţiunea este un act comis de om, o mare importanţă o are analiza lui psihologică – studierea
infracţiunii ca o manifestare a însuşirilor individului respectiv, descoperirea motivelor şi scopurilor
de care s-a călăuzit infractorul. În acest context, se mai remarcă faptul că Plenul Judecătoriei
Supreme a fostei U.R.S.S., în Hotărârea din 18 martie 1963 „Cu privire la respectarea strictă a
legilor în procesul examinării dosarelor penale”, subliniază că „unul dintre cele mai serioase
neajunsuri în activitatea organelor judiciare este superficialitatea, de care se dă dovadă la studierea
atitudinii psihice a inculpatului faţă de faptele săvârşite. În multe cazuri, se studiază insuficient
conţinutul şi direcţia intenţiei, scopul şi motivele săvârşirii infracţiunii, nu se face distincţia
necesară dintre infracţiunile săvârşite cu intenţie şi cele săvârşite din imprudenţă...”3.
Aşadar, majoritatea definiţiilor expuse constată faptul că elementul de bază ce intră în
structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. Iar numai în cazul anumitor
infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt
prevăzute şi alte condiţii referitoare la scop sau mobil4.
Astfel, când s-a dezlipit conştiinţa individului de conştiinţa grupului şi individul a format o
personalitate, atunci condamnarea nu mai este dată de tradiţie, ci de această dată în virtutea unor
principii care decurg dintr-o ordine de drept, adică din caracteristici individuale şi particulare ale
individului5.
S-ar putea remarca faptul că, pentru existenţa vinovăţiei, trebuie să se constate
responsabilitatea făptuitorului (discernământul), astfel, numai o persoană responsabilă, cu
discernământ, poate fi considerată şi apreciată ca fiind vinovată6. Pentru a fi în măsură să exprime
1 Braunştein B., Unele probleme ale vinovăţiei în dreptul penal al R.P.R. // Analele Universităţiii din Iaşi, 1965, p. 173-175. 2 Borodac, Alexandru ş.a., Drept penal, Partea generală, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1994, p. 119. 3 Cборник постановлений Пленyмa Bepxoвнoго Совета CCCP, Mосква 1924-1970, c. 254-255. 4 Dobrinoiu, Vasile, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „Academică şi Pedagogică”, 1992, (1) p. 114. 5 Rădulescu-Motru C., Responsabilitatea penală // Revista de drept şi de ştiinţe penale, nr. 1-2, 1940, p. 88. 6 Dobrinoiu, Vasile, op. cit., p. 115.
90
relevanţa penală a vinovăţiei, subiectul trebuie să aibă aptitudinea de a se autodetermina în
cunoştinţă de cauză sau capacitatea bio-psihică de a acţiona în conştiinţă de cauză, adică acea
capacitate psiho-fizică de a înţelege caracterul faptelor sale, de a-şi da seama de valoarea şi de
urmările lor, precum şi de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu acţiunile
proprii1, capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale2 şi să le dirijeze în mod
conştient3, de fapt, această aptitudine sau capacitate (discernământul), fiind o premisă a vinovăţiei.
Considerăm că această trăsătură de bază a subiectul infracţiunii, persoană fizică, constituie, de fapt,
un temei sau o premisă a întregului aspect subiectiv al infracţiunii.
Ca prim element al vinovăţiei, responsabilitatea presupune aptitudinea subiectului de a adopta
o conduită conformă cu exigenţele ordinii juridice, cu alte cuvinte, capacitatea de a înţelege
semnificaţia antijuridică a faptei sale şi de a-şi dirija conduita în consecinţă. De aceea, existenţa
responsabilităţii presupune un anumit grad de maturizare a persoanei umane, dar şi o stare bio-
psihică de natură a-i permite subiectului să cunoască semnificaţia actului său şi să îşi dirijeze într-un
anumit mod conduita.
La fel ca şi majoritatea codurilor penale europene, nici Codul penal român nu defineşte
responsabilitatea, o definiţie fiind construită de doctrină prin interpretarea per a contrario a
dispoziţiilor art. 48, referitor la iresponsabilitate. Totuşi, alte coduri penale, cum ar fi, de exemplu,
Codul penal al Republicii Moldova, la art. 22 dă o definiţie responsabilităţii: „Responsabilitatea este
starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei
(acţiuni, inacţiuni sau urmările lor), precum şi capacitatea de a-şi determina şi dirija voinţa în raport
cu acţiunile proprii”.
Astfel, s-a constatat că responsabilitatea este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele
sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient
voinţa în raport cu aceste fapte4. În mod similar, este definită responsabilitatea şi în majoritatea
lucrărilor din doctrina străină. Responsabilitatea presupune existenţa a doi factori: un factor
intelectiv şi un factor volitiv. Factorul intelectiv implică aptitudinea subiectului de a se orienta în
lumea exterioară pe baza unei percepţii nealterate a realităţii, adică, mai întâi de toate, capacitatea
de a înţelege semnificaţia propriului comportament şi de a evalua posibilele consecinţe, pozitive sau
negative, asupra terţilor. Factorul volitiv presupune capacitatea de control asupra impulsurilor de a
acţiona şi de a-şi dirija conduita pe baza unei motivări raţionale.
Raţiunea considerării responsabilităţii ca o condiţie a vinovăţiei poate fi relevată prin prisma
1 Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, 1996, p. 154. 2 Moraru I., Predescu V., Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică judiciară, Bucureşti, 1962, p. 103. 3 Borodac, Alexandru ş.a., op. cit., p. 59. 4 Bulai, Costică, Manual de drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „ALL”, 1997, p. 208; Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, Ediţia a III-a adăugită şi revizuită, Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa”, 1997, p. 102.
91
mai multor elemente. În primul rând, concepând vinovăţia, în cadrul teoriei normative, ca un reproş
privind conduita autorului, este limpede că un astfel de reproş nu îşi găseşte locul decât în cazul
unei persoane care poate înţelege semnificaţia actului său şi ar putea să îşi dirijeze conduita în alt
mod. Pe de altă parte, rolul preventiv-educativ al pedepsei nu poate fi conceput decât cu privire la o
persoană care dispune de capacitatea de a înţelege semnificaţia ameninţării pedepsei eventuale şi,
respectiv, a pedepsei efectiv aplicate.
Aşadar, latura subiectivă cuprinde acele elemente de natură spirituală din conţinutul
infracţiunii care leagă fapta materială de autorul ei, adică de subiectul care a săvârşit-o. Ea, de fapt,
constituie caracteristica întregii activităţi psihice a persoanei legată de săvârşirea faptei şi cuprinde
totalitatea condiţiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului faţă de activitatea sa, condiţii
cerute de lege pentru ca acest act să constituie infracţiune. Aceste elemente constituie nişte condiţii
ce privesc atitudinea conştiinţei şi a voinţei făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea care
constituie elementul material al infracţiunii, respectiv, faţă de urmarea imediată, precum şi faţă de
legătura de cauzalitate dintre acestea.
La rândul său, această latură este alcătuită din elemente intelective şi volitive şi este prezentă
în conţinutul constitutiv al fiecărui tip particular de infracţiune. Iar aceasta înseamnă că ea trebuie să
coexiste alături de celelalte elemente ale tipicităţii. Indubitabil este faptul că drept componentă
esenţială şi indispensabilă a acesteia este vinovăţia. Cu cât este mai conştient individul de urmările
periculoasele a faptelor sale, cu atât vinovăţia lui este mai mare. Or, acest principiu de
individualizare a răspunderii infractorilor înlătură cu totul consecinţele pozitiviste şi idealiste asupra
răspunderii penale a individului1.
Aşadar, fiind o caracterizare a întregii activităţi psihice a persoanei legată de săvârşirea faptei,
se defineşte că aceasta ar fi alcătuită sau constă dintr-un complex de stări de conştiinţă specifice
care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiune sau omisiune) şi care sunt dirijate în vederea
producerii anumitor urmări periculoase sau, chiar dacă nu sunt dirijate într-o anumită direcţie,
produc astfel de urmări, datorită uşurinţei sau neglijenţei2.
Latura subiectivă a infracţiunii mai este apreciată şi ca o atitudine psihică a persoanei sau o
activitate psihică faţă de fapta săvârşită, fiind una strâns legată de aceasta şi reprezentând o unitate
indisolubilă a proceselor psihice intelectual, volitiv, dar şi cel emoţional3.
Alţi autori remarcă faptul că latura subiectivă este compusă sau formată din stări intelective
(atitudinea conştiinţei, scop, stări afective şi volitive, motive, mobiluri), adică, atitudine psihică ce
precede şi însoţeşte fapta infracţională şi urmările ei4.
1 Feller S., Elemente care caracterizează latura subiectivă a infracţiunii // J.N., nr. 1/1950, p. 622. 2 Basarab, Matei, op. cit., p.106. 3 Macari, Ivan, Drept penal, Partea generală, Chişinău, 1999, p. 129. 4 Oancea, Ion, Tratat de drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „ALL”, 1994, (3), p. 112.
92
Astfel, s-ar impune remarca că vinovăţia, la rândul ei, nu ar cuprinde toate elementele
componente sau componentele laturii subiective a infracţiunii. Este necesar ca în cadrul studierii
laturii subiective a infracţiunii să se acorde şi o deosebită atenţie problemelor legate de mobilul şi
scopul infracţiunii, care, în toate cazurile, influenţează asupra formării rezoluţiei şi asupra gradului
de pericol social concret al faptei comise. Însă, uneori, mobilul şi scopul infracţiunii pot constitui
trăsături ale laturii subiective a conţinutului legal al infracţiunii1. Cu toate că, în principiu, ele sunt
prezente în cadrul laturii subiective a oricărei infracţiuni concrete, de fapt, ar fi de neconceput ca un
anume fapt social să fie realizat fără un anume motiv sau scop, decât eventual unul mecanic.
Tocmai ca un rezultat al celor anterior menţionate, latura subiectivă poate fi definită ca un
complex de stări de conştiinţă specifice, care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiune sau
omisiune) şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase sau, chiar dacă nu
sunt dirijate într-o anumită direcţie, produc astfel de urmări, datorită uşurinţei sau neglijenţei.
Împărtăşim această definiţie, deoarece prin prisma acesteia se poate constata legătura
vinovăţiei cu celelalte trăsături esenţiale ale infracţiunii. Această din urmă definiţie are şi meritul de
a aborda latura subiectivă a infracţiunii nu ca o simplă atitudine psihică concretă faţă de faptă şi
urmări, cum, de fapt, ar putea fi apreciată vinovăţia, ci ea reflectă un complex de atitudini sau stări
de conştiinţă a subiectului faţă de valorile sociale ocrotite de legea penală, unde se poate deduce
faptul că aceasta include şi alte procese psihice specifice, cum ar fi motivul şi scopul. Deşi în mod
obişnuit, în cadrul laturii subiective, doctrina română identifică un element principal – elementul
subiectiv (vinovăţia), totuşi, în mod concret la aceasta se pot adăuga, uneori, alte elemente –
mobilul şi scopul infracţiunii. Vinovăţia este, aşadar, expresia sintetică a întregului aspect subiectiv,
fiindcă priveşte doar unele manifestări psihice ce sunt caracteristice şi specifice laturii subiective a
infracţiunii2.
După cum în conţinutul fiecărei infracţiuni intră un element material care este descris în
norma de incriminare, tot astfel intră şi un element subiectiv care trebuie indicat în textul legii.
Codul penal român foloseşte pentru caracterizarea elementului subiectiv al diverselor infracţiuni
două procedee: cu privire la anumite tipuri particulare de infracţiuni, însă, el indică, în mod special
şi explicit, forma de vinovăţie necesară în însuşi textul incriminator.
Vinovăţia, după cum s-a arătat, priveşte latura subiectivă a infracţiunii, latură care cuprinde
două componente, doi factori: conştiinţa şi voinţa. Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei şi
asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri; se produce o trecere de la
manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă, care, diriguită de conştiinţă, mobilizează şi
dinamizează energiile necesare în vederea şi pentru punerea în executare a hotărârii luate, această
1 Biro L., Drept penal, Partea generală, Cluj, 1971, p. 77. 2 Dongoroz ,Vintilă ş.a., op. cit., p. 115.
93
răsfrângere a factorului de conştiinţă asupra faptului de voinţă, ceea ce constituie aspectul
caracteristic al laturii subiective care este vinovăţia.
În lucrările de specialitate se atrage atenţia că nu trebuie să fie confundată vinovăţia, ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, cu vinovăţia ca element constitutiv al conţinutului unei infracţiuni,
deoarece trăsătura esenţială a infracţiunii trebuie să constate că fapta care constituie elementul
material al infracţiunii a fost săvârşită cu vinovăţie în forma cerută de lege pentru existenţa acelei
infracţiuni. Aceasta înseamnă că, de fapt, poate să existe vinovăţie în general, ca trăsătură esenţială
a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element al conţinutului infracţiunii. Astfel, în cazul
infracţiunilor pentru a căror existenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei, dacă fapta este
săvârşită din culpă, nu există elementul subiectiv, deşi există vinovăţia ca trăsătură esenţială a
infracţiunii1.
Am văzut anterior că, potrivit conceptului final de acţiune, aceasta este caracterizată
întotdeauna de existenţa unui anumit scop. Scopul infracţiunii nu apare însă ca un element al
tipicităţii decât în situaţia în care el este prevăzut, în mod expres, în norma de incriminare, caz în
care este numit şi scop special.
În această situaţie, scopul urmărit de făptuitor determină existenţa unei intenţii calificate şi se
analizează în strânsă legătură cu aceasta.
Scopul, în structura incriminării tip, poate apărea atât ca element constitutiv al faptei de bază,
cât şi ca element al formei agravate. Spre exemplu, scopul este un element constitutiv în cazul
infracţiunii de furt (art. 186 Cod penal al Republicii Moldova şi art. 208 alin.1 Cod penal român) –
dacă luarea bunului nu s-a făcut în scopul însuşirii, fapta nu va constitui furt – sau în cazul asocierii
în vederea comiterii de infracţiuni, căci, în absenţa scopului ilicit, asocierea nu are relevanţă penală.
Scopul apare, în schimb, ca un element de agravare în cazul omorului comis pentru a înlesni sau
ascunde o tâlhărie sau piraterie (art. 176 lit.d Cod penal român) sau o altă infracţiune, aşa cum
prevede, spre exemplu, art. 145 Cod penal al Republicii Moldova.
Trebuie subliniat că în aceste situaţii simpla existenţă a scopului este suficientă pentru
existenţa infracţiunii, nefiind necesar pentru consumarea acesteia ca scopul să fi fost efectiv
realizat2. Spre exemplu, asocierea în vederea comiterii de infracţiuni constituie infracţiune
consumată chiar dacă scopul nu a fost atins, respectiv, nu s-a reuşit comiterea infracţiunilor care
constituiau finalitatea asocierii.
La rândul său, mobilul infracţiunii – reprezentat de elementul care îl determină pe infractor să
acţioneze – constituie un element al tipicităţii doar atunci când este prevăzut de norma de
incriminare. La fel ca şi scopul, mobilul poate apărea ca element constitutiv al formei de bază a
1 Bulai, Costică, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1987, (2), p.121. 2 Fiandaca G., Musco E., op. cit., p. 332.
94
infracţiunii sau ca o cauză de agravare. Mobilul constituie element al formei de bază a infracţiunii
în cazul abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 Codul penal român) – când
îngrădirea exerciţiului unor drepturi se face pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie – şi
reprezintă un element de agravare în cazul omorului comis din interes material (art.175 lit.b Codul
penal român).
În doctrina penală a Republicii Moldova, s-a apreciat că existenţa unui scop special în
conţinutul normei de incriminare indică faptul că acea infracţiune nu poate fi comisă decât cu
intenţie directă1. În literatura de specialitate străină2 s-a arătat că existenţa scopului special nu este
incompatibilă întotdeauna cu intenţia eventuală. Atunci când caracterul eventual al intenţiei nu
priveşte scopul, ci un alt element, de care depinde existenţa faptei, cele două elemente sunt
compatibile. Spre exemplu, infractorul doreşte să ia un bun, dar nu ştie cu certitudine dacă este al
său sau nu. Dacă totuşi decide să îl sustragă, el îşi asumă riscul luării unui bun al altuia, astfel că
furtul va fi comis cu intenţie eventuală.
Latura subiectivă cuprinde acele elemente de natură spirituală din conţinutul infracţiunii care
leagă fapta materială de autorul ei, aceasta, de fapt, caracterizează întreaga activitate psihică a
persoanei legată de săvârşirea faptei infracţionale, care, la rândul său, este alcătuită din elemente
intelective şi volitive.
Se mai susţine că latura subiectivă (atitudinea psihică a infractorului) este compusă sau
formată din stări intelective (atitudinea conştiinţei, scop, stări afective şi volitive, motive sau
mobiluri). De asemenea, se constată faptul că în cazul anumitor infracţiuni, pentru completarea
laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute şi alte condiţii referitoare
la mobil sau scop.
De fapt, vinovăţia penală, pe lângă factorii intelectivi şi cei volitivi, în complexul proceselor
psihice interne ale acţiunii infracţionale, ar cuprinde scopul ori direcţia gândirii infractorului care
sunt îndreptate împotriva unei relaţii sociale ocrotită de lege, această opinie fiind, de altfel, susţinută
şi în literatura de specialitate străină3. În acest sens, opinia respectivă deschide posibilităţile studierii
multilaterale şi aprofundate a vinovăţiei în dreptul penal într-o strânsă legătură de influenţare
reciprocă cu celelalte elemente ale conţinutului infracţiunii, deoarece ea se află într-o strânsă
legătură de influenţare reciprocă cu celelalte elemente ale conţinutului infracţiunii4. Cu alte cuvinte,
vinovăţia nu este doar un raport psihic al infractorului faţă de acţiunea sau omisiunea sa, luată ca un
fenomen izolat, care ar fi ruptă tocmai de relaţiile sociale sau a valorilor sociale împotriva cărora
este îndreptată. Astfel, autorul infracţiunii, încă înainte de a-şi imagina fapta sa infracţională faţă de 1 Macari, Ivan, op. cit., p.196. 2 Mantovani F., op. cit., p.338. 3 Полачек Ф., Состав преступленя, Moсква, 1960 с. 226-230; Дагель П.С., Содержание и сущность вины в советском праве // Правоведение, № 1/1969, с. 79. 4 Mircea, Ion, Câteva consideraţiuni despre conţinutul vinovăţiei // S.U.B.B, 1970, p. 134.
95
care va lua o anume atitudine psihică, trebuie, mai întâi, să cunoască relaţiile sociale ocrotite de
legea penală, or, acestea continuă obiectul juridic al actului infracţional. Abia după ce cunoaşte
relaţiile sociale şi îşi formează o atitudine faţă de ele, subiectul concepe fapta sub toate aspectele ei.
Astfel, factorul intelectiv presupune că persoana este conştientă de caracterul acţiunilor sale,
îşi dă seama de caracterul social periculos al acţiunii sau inacţiunii sale şi prevede urmările ei social
periculoase. Abia după ce cunoaşte relaţiile sociale pe care le înţelege sau le conştientizează, îşi
formează o anume atitudine faţă de ele, pe care în mod corespunzător le prevede, le doreşte sau le
acceptă, sau chiar şi în cazul când nu le acceptă. Pe când factorul volitiv constă în reglementarea
activităţii umane, prin luarea în fiecare caz aparte a deciziei de a săvârşi sau nu anumite acţiuni sau
inacţiuni ori la direcţionarea conştientă a eforturilor fizice şi psihice la luarea deciziei şi, respectiv,
la atingerea scopului propus sau la lichidarea obstacolelor etc.
În acelaşi fel se mai constată că această legătură indisolubilă de determinare, respectiv, de
influenţare şi completare reciprocă dintre factorii intelectivi şi volitivi face din vinovăţie o entitate
spirituală, concepută ca o unitate dialectică dintre actul fizic şi urmările sale, prin care se lezează
într-un mod concret sau pune în pericol anumite raporturi sociale apărate de legea penală. Astfel,
acestea coexistă în conţinutul vinovăţiei şi se influenţează reciproc, chiar după modul lor de
manifestare, cât şi a raportului în care se află unul faţă de altul, imprimă vinovăţiei un anumit
conţinut1.
Aşadar, tocmai acele procese psihice care trezesc ideea infracţională, impulsionează la
acţiune, determină subiectul la luarea hotărârii, dirijează şi controlează întreaga activitate fizică
până la terminarea ultimului act al infracţiunii. Astfel, ar fi de neconceput o acţiune umană,
voluntară, fără procese psihice, fără motive şi scopuri, vinovăţia cuprinzându-se în procesele psihice
ale autorului infracţiunii – nu poate fi lipsită de starea lui afectivă, de mobiluri şi scopuri. Or, aceste
procese psihice există întotdeauna în mod obiectiv în conţinutul vinovăţiei, indiferent dacă ea
îmbracă forma intenţiei sau a culpei. Deci, şi în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, fapta
materială este voluntară şi, de multe ori, are mobilul şi scopul ei propriu, la care mai pe larg ne vom
referi ceva mai pe larg cu ocazia tratării fiecăreia dintre acestea luate în parte. Conform altei
accepţiuni, numai concepând în acest mod vinovăţia penală, se va reuşi argumentarea filozofică,
psihologică şi juridică a temeiului subiectiv al răspunderii penale.
Totodată, indiferent sub ce formă s-ar concretiza vinovăţia, oricum ea apare ca o totalitate de
procese intelective, volitive şi motivaţionale, într-o continuă şi variată legătură de condiţionare şi
influenţare reciprocă”. De altfel, corect s-a remarcat faptul că vinovăţia poate fi şi una într-o formă
complexă, iar alteori mai limitată.
Totuşi, credem că analiza ar trebui să fie pornită de la o definiţie adecvată laturii subiective şi
1 Lekschas J., Die Schuld als subjektive Seite der Verbrecherischen Handlung, Berlin, 1955, p. 22.
96
nu a vinovăţiei penale. Aşadar, savantul român M. Basarab consideră că latura subiectivă este un
complex de stări de conştiinţă specifice, care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiune sau
omisiune) şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase sau chiar dacă nu
sunt dirijate într-o anumită direcţie, produc astfel de urmări, datorită uşurinţei sau neglijenţei1. În
aşa fel, majoritatea doctrinei a acceptat faptul că elementul de bază ce intră în structura acesteia îl
constituie vinovăţia. Or, aceasta „reprezintă, la rândul său, doar o expresie sintetică a întregului
aspect subiectiv, chiar dacă, uneori, aceasta presupune prezenţa unor manifestări psihice care sunt
caracteristice şi specifice laturii subiective a infracţiunii”2. Aceasta înseamnă că în conţinutul
constitutiv al fiecărui tip particular de infracţiune, trebuie să coexiste alături de latura obiectivă şi
latura subiectivă, a cărei componentă esenţială şi indispensabilă este vinovăţia3.
Referitor la vinovăţia penală, în literatura de specialitate, s-a mai conturat ideea că aceasta, la
rândul său, înglobează în conţinutul său o complexitate de procese psihice intelective, volitive şi
emoţionale, care îl determină pe subiect la luarea rezoluţiei infracţionale şi-1 dirijează în toată
activitatea de executare materială a faptei socialmente periculoase. Fiecare dintre aceste procese
psihice reprezintă un raport spiritual al subiectului infracţiunii atât faţă de valorile sociale vătămate,
cât şi faţă de fapta ilicită şi efectele sale. Iar în ceea ce priveşte mobilul, cât şi scopul infracţiunii,
„acestea sunt dincolo de limitele vinovăţiei, fiind, la rândul lor, apreciate drept elemente secundare
ale laturii subiective a infracţiunii”4.
Şi în acest sens constatăm că latura subiectivă a infracţiunii presupune un ansamblu de
raporturi psihice ale subiectului infracţiunii, prin care se caracterizează o dimensiune mai complexă,
mai amplă, în care se include într-un mod obligatoriu atât vinovăţia, cât şi motivul sau scopul
infracţiunii ca subelemente secundare ale ei. Astfel, între vinovăţie şi latura subiectivă a infracţiunii
există o legătură de la parte la întreg, fără ca acestea să se identifice totalmente. Tocmai de aceea
vinovăţia nu cuprinde toate elementele componente ale laturii subiective a infracţiunii. Astfel,
neîndoielnic este şi faptul că, într-un mod necesar, în cadrul studierii laturii subiective a infracţiunii,
urmează să se acorde o deosebită atenţie şi problemelor legate de mobilul şi scopul infracţiunii, care
în toate cazurile influenţează asupra formării rezoluţiei infracţionale. Totuşi, într-un final, ţinem să
menţionăm că chiar dacă scopul nu este prezent cu ocazia comiterii oricărei infracţiuni, deoarece
acesta nu face parte, de regulă, din conţinutul legal al acesteia, totuşi vinovăţia penală a unei
persoane se poate realiza independent de luarea în considerare a scopului. Însă, toate acestea se vor
1 Basarab, Matei, op. cit., p. 106. 2 Dongoroz, Vintilă, Fodor, Iosif, Kahane, Siegfried, Iliescu, Nicoleta, Oancea, Ion, Bulai, Costică, Stănoiu, Rodica-Mihaela, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Vol. I, Bucureşti, Editura „Academiei Române”, 1969, p. 115. 3 Feller S., op. cit., p. 622. 4 Biro L., Basarab M., Curs de drept penal al R.P.R., Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1963, (2), p. 144-147; Biro L., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1971, p. 89-90; Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş Bolyai”, 1988, (3), p. 135-137.
97
avea în vedere cu ocazia individualizării judiciare a răspunderii penale şi a sancţiunii pentru
stabilirea gradului de vinovăţie concretă.
2.3 CONCEPTUL ŞI ESENŢA PROCESELOR PSIHICE ALE
MOTIVULUI INFRACŢIONAL
În literatura de specialitate se menţionează faptul că motivaţia ar presupune totalitatea
mobilurilor interne ce se află într-o strânsă legătură cu viaţa afectivă, cu procesele de cunoaştere şi
cu activitatea voluntară a fiinţei umane1. Aceasta, la rândul său, stimulează cunoaşterea obiectelor şi
a fenomenelor din lumea materială, care, odată cunoscute, generează în sufletul omului anumite
stări afective şi impulsuri spre acţiune, jucând rolul de motive. Totodată, la formarea rezoluţiei
infracţionale, omul parcurge întregul proces al cunoaşterii, de la senzaţii până la raţionamente,
ajungând astfel să reflecteze în mintea sa cele mai complexe obiecte sau fenomene din lumea
materială. Aşadar, această activitate psihică complexă este compusă din mai multe procese ce se
succed într-o anumită ordine după valoarea lor calitativă. În acest fel, se apreciază şi faptul că
„conştientul este un substrat al omului, neseparat de el, din care considerente şi realităţile lui
înconjurătoare trebuie studiate în corelaţiune, deoarece, doar în acest mod, se va realiza o
cunoaştere adecvată a realităţii obiective2. Prin urmare, motivaţia, la rândul ei, este acea care
stimulează cunoaşterea, astfel încât obiectele şi fenomenele din lumea materială, odată cunoscute,
generează individului anumite stări afective şi impulsuri spre acţiune3. Individul utilizează realitatea
obiectivă cunoscută fie în munca depusă pentru realizarea unei cunoaşteri mai aprofundate a lumii
materiale, fie în vederea dobândirii unor foloase materiale ori spirituale. Importantă şi corectă ni se
pare aprecierea că toate aceste impulsuri devin realizabile atunci când infractorul are deja
posibilitatea să prevadă urmările acţiunilor sale, să înţeleagă şi să însuşească legile vieţii sociale sau
să se conducă de ele pe baza unor principii sociale. Aceste procese psihice specifice motivului
infracţional trezesc ideea infracţională, după care, ulterior, se generează o luptă a motivelor şi care,
într-un final, determină subiectul la luarea hotărârii infracţionale. Numai după ce se va realiza o
asemenea consecutivitate, subiectul va trece la realizarea acţiunii sau inacţiunii.
Din toate expunerile anterior menţionate, putem deduce că termenul „motiv” presupune o
serie de înţelesuri, incluzând în sine noţiunile de necesitate, imbold, atracţie, tendinţe etc. Alţi autori
îi atribuie acestuia şi trăsăturile altor trăiri cum ar fi: retrăiri, deprinderi, percepţii sau înţelesuri de
1 Roşca A., Psihologie generală, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1975, p. 336. 2 Сидоров Ф.Р., Социально-психологические и юридические аспекты коррекции и перевоспитания правонарушителей, Казань, 1976, с. 38; Левинов Н. Д., О психическом состоянии человека, Москва, 1964, с. 20. 3 Cioată E., Ciofu I., Fioru R., Culian E., Ionescu Ş., Sterescu-Volanski M., Psihofiziologia activităţii de orientare, Bucureşti, Ed. „Academiei R.S.R.”, 1968, p. 165-166; Mircea I., op. cit., (1), p. 21-22; Oancea I., op. cit., (3), p. 149; Викторов B.A., Состав, формы и смысл вины // Известье высшых заведеньях, Правоведение, 1969, c. 9.
98
datorie, idei, precum şi alte procese psihice sau stări1.
Despre mobilul infracţiunii unii autori ruşi consideră că existenţa şi intensitatea mobilului
infracţiunii, prin care s-a impulsionat la o acţiune infracţională, ar constitui mai mult o preocupare a
moralei decât a dreptului penal2. În mod similar se abordează problema respectivă şi în literatura
psihologică, evidenţiindu-se că termenul „mobil” este foarte frecvent utilizat la caracterizarea
întregului mecanism al comportamentului uman în general3.
Savantul ucrainean S. Tararuhin ajunge la concluzia că studiul asupra naturii şi esenţei
mobilului infracţional are relevanţă şi în dreptul penal, mai ales, la analiza faptelor infracţionale,
deoarece infractorul va purcede la acţiune tocmai dintr-un interes concret şi conştientizat, orientat
spre comiterea unei infracţiuni4.
În ceea ce priveşte rolul mobilului în dreptul penal, unii autori francezi5 apreciază că, de fapt,
studiul acestei probleme s-ar putea echivala cu o angajare pe un drum înfundat. Deci, toate acestea
avertizează asupra dezinteresului pe care doctrina dreptului penal îl afişează faţă de problema
mobilului.
Alţi autori6 au ţinut totuşi să sublinieze că în dreptul penal, neluarea în considerare a mobilului
infracţional reprezintă o problemă de principiu, deoarece mobilul, de regulă, este o cauză internă a
actului de conduită în general, prin care s-ar putea înţelege acel impuls intern la săvârşirea
infracţiunii, care, într-un mod concret, poate consta dintr-o dorinţă, tendinţă, pasiune a infractorului.
Aşadar, prin noţiunea de motiv infracţional s-ar putea înţelege acel factor psihic prin care se
impulsionează deja la acţiune sau acel impuls intern care constituie deja un proces unic al
cunoaşterii, ce apare la rândul său, din nişte necesităţi bine conştientizate şi clar determinate, or,
orice fapt psihologic voluntar este precedat şi determinat de o idee sau motiv infracţional, care
presupune, bineînţeles, şi o reflecţie. Unii autori români7 însă atribuie noţiunii sau conceptului de
mobil un caracter mai complex, astfel, definindu-l ca acea capacitate sau tendinţă a omului concret
1 Хеккхаузен X., Мотивация и деятельность, Том. 1, Москва, 1983, с. 123. 2 Bляпочников А.С., Значение категории интереса в криминологии // Советское государство и право, № 10, Москва, 1972, c. 88. 3 Асеев В.Г., Теоретические проблемы психологии личности, Москва, Изд-во «Наука», 1974, с. 123. 4 Тарарухин С.А., Установление мотива и квалификация преступления, Киев, 1977, с. 14; Нюттен Ж., Мотивация // Экспериментальная психология, Вып. 5, Москва, Изд-во «Прогресс», 1975, с. 14; Волков Б. С., Мотивы преступлений, Казань, 1982, с. 16; Филановский И.Г., Социально-психологическое отношение субъекта к преступлению, Ленинград, 1970, с. 46. 5 Gaston, Stefani, Levasseur, George, Bouloc, Bernard, Droit penal general, Troisieme edition, Paris, Ed. „Dallos”, 1987, p. 23. 6 Donnedieu de Vabres H., Traté de droit criminel et de ligislation penale comparé, Troizieme edition, Paris, Ed. „Sirey”, 1947, p. 83; Laborde A., Cours de droit criminel, Paris, Ed. „Arthur Rousseau”, 1898, p. 102; Garraud R., Traitè theorique et pratique du droit penal francais, Paris, Ed. „Recueil Sirey”, 1913, p. 668; Merle, Roger, Vitu, Andrè, Traité de droit criminel, Paris, Ed. „Cujas”, 1967, p. 133. 7 Turculeanu, Ion, Drăghici, Pompil, Consideraţii generale privind voinţa ca fenomen psihologic // Revista de ştiinţe juridice, nr. 18, Craiova, 2000, p. 123; Giurgiu, Narcis, Infracţiunea, Vol. I, Iaşi. Ed. „GAMA”, 1994, p. 125; Рарог А.И., Субьективная сторона преступления, Москва, Изд-во «Спартак», 1997, с. 131; Таганцев Н.С., Российское уголовное право, Общая часть, Том 1, Москва, Учебное издательство, 1999, с. 238.
99
orientată spre punerea în funcţiune a resurselor sale psihice, adică, propriu-zis, o angajare activă de
controlare a actului voliţional orientat la realizarea scopului, care, spre deosebire de ultimul,
constituie o categorie psihologică distinctă.
După o altă accepţie, s-a mai apreciat că acesta ar mai presupune şi o cauză internă a actului
de voinţă, care, la rândul său, mai implică şi o dimensiune sau un raport afectiv, orientat spre
satisfacerea nevoii care a apărut şi care nu este altceva decât o expresie de conştientizare a
motivului. Într-o altă expunere, aceasta ar constitui acel sentiment ce a făcut să se nască în mintea
făptuitorului ideea săvârşirii unei anumite activităţi infracţionale, care, într-un mod conştient, este
orientată într-o anumită direcţie în vederea satisfacerii acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni prin
realizarea infracţiunii1.
Fiind un fenomen reflectat în conştiinţa omului (prin necesitaţi şi interese), acesta îl îndeamnă
pe infractor sau îi determină hotărârea de a săvârşi infracţiunea şi-i dirijează voinţa în momentul
săvârşirii ei. Caracterul conştient al îndemnurilor, presupune că, în acest fel, persoana îşi da seama
de valoarea sociala ce urmează să o lezeze ca urmare a realizării vreunei fapte infracţionale ori de
consecinţele social periculoase ce se vor produce, constituind, de fapt, şi un element indispensabil şi
inerent al motivului infracţional2.
Tot referitor la motivul infracţiunii s-a mai relevat că în acesta se reflectă raporturile negative
ale personalităţii faţă de valorile sociale3.
Dintr-o perspectivă criminologică, motivului infracţional i s-a dat o definire mai largă, prin
care s-a apreciat că acesta constituie un produs survenit în urma influenţei unor raporturi sociale sau
prin experienţa de viaţă a infractorului, fiind, de fapt, acel imbold interior prin care se reflectă unele
raporturi personale faţă de ceea spre ce este orientată fapta infracţională4.
După cum rezultă din expunerile anterior făcute, procesele psihice caracteristice motivului
sunt apreciate drept unele de natură intelectivă, cât şi de natură volitivă. Acestea, la rândul său,
rezultă şi din conţinutul art. 20, pct. 1 Cod penal al Republicii Moldova. Acelaşi fapt este în mod
expres consemnat de majoritatea penaliştilor români5. Prea puţine referinţe există în ceea ce priveşte
natura afectivă sau emotivă a acestora, problemă pe care o apreciem a fi, în anumite cazuri, chiar
de natura şi esenţa mobilului infracţional. Pentru aprecierea şi determinarea adecvată a acestuia se
vor lua în consideraţie şi aspectele afective ce apar ca anumite motive sau impulsuri, constituind, de
1 Desportes F., Le Gunehec F., Le Nouveau, Droit penal general, Tome I, Bucureşti, Ed. „Economica”, 1995, p. 354. 2 Borodac, Alexandru ş.a., op. cit., p. 131. 3 Музадубаев М.Н., Мотив и мотивация преступления, Автореферат на соискание степени кандидата юридических наук, Moсквa, 1984, с. 13. 4 Ильин Е. П., Сущность и структура мотива // Психологический журнал, Том 16, Москва, 1995, с. 27; Игошев К.Е., Типология личности преступника и мотивация преступного поведения, Горький, 1974, c. 66. 5 Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş Bolyai”, 1988, p. 124; Oancea, Ion, op. cit., p. 183-184; Biro L., Basarab M., op. cit., p. 91; Pavel D., Infracţiunea de delapidare, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1959, p. 80-81.
100
fapt, o trăire temporară, care generează un anumit comportament1.
De asemenea, credem că este corectă afirmaţia precum că motivul infracţiunii constituie un
factor determinant la acţiune sau inacţiune, spre realizarea unui alt factor determinat care este
scopul infracţiunii2.
În literatura de specialitate română, s-au purtat discuţii asupra diferenţierii dintre noţiunile
mobil şi motiv, apreciindu-se în acest sens că motivul, la rândul său, reprezintă mobilul ultim, care
stă la baza acţiunii infracţionale. Astfel, se are în vedere nu totalitatea acestora, deoarece ele pot fi
multiple şi diverse, adică pot fi atât de natură infracţională, cât şi de natură morală sau legală. Însă,
într-un final, chiar acelaşi autor, contrar aprecierii asupra diferenţierii dintre noţiunile de mobil şi
motiv, constată că acestea reprezintă doar o chestiune de nuanţă, utilizându-le ca sinonime.
Într-un sens larg, motivele reprezintă totalitatea condiţiilor psiho-fiziologice care, în orice
moment, acţionează sau pot acţiona asupra voinţei. Dar, într-un sens restrâns, motivul infracţiunii ar
constitui chiar mobilurile concrete ale infracţiunii.
De asemenea, s-au purtat discuţii şi asupra delimitării noţiunilor de mobil de acea a noţiunii de
motiv al infracţiunii. Unii autori francezi3atribuie noţiunilor o semnificaţie mai restrânsă şi mai
precisă motivului. Adică, în acest fel, sunt preconcepute că ar fi acele procese psihice care, de fapt,
ar rezulta, într-un final, din lupta mobilelor, adică doar acei factori psihici care au ieşit victorioşi din
aceea luptă a motivelor şi care au determinat într-un final formarea rezoluţiei infracţionale, luată
de agentul faptei infracţionale.
În schimb, referitor la noţiunea sau conceptul de mobil infracţional, în doctrina rusă există
aprecierea că ele sunt cauzele de a acţiona şi de a produce rezultate, or, acestea, de regulă, pornesc
fie dintr-o sensibilitate a persoanei infractorului sau din tendinţele oarbe ale agentului, sau acelea
care, uneori, apar într-un mod spontan. Tot acestea mai sunt apreciate drept acele cauze de ordin
afectiv, cum ar fi, de exemplu, dorinţele, tendinţele sau emoţiile. Din aceleaşi considerente,
mobilurile infracţionale au mai fost definite şi ca acele raţiuni care l-au determinat pe autorul
faptelor să acţioneze, or, acestea mai poate apărea şi ca un proces psihic spre determinarea
comportamentului infracţional, care mai are şi o funcţie de orientare a motivului infracţiunii,
deoarece acesta se constituie ca un rezultat al tuturor mobilurilor ca factori determinanţi la formarea
lui.
Conform altei viziuni, extinderea înţelesului de “mobil” apare ca ceva mult mai excesiv, şi, în
acest fel, noţiunile de „motiv”, „motivaţie” sau „mobil” sunt apreciate ca sinonime, mobilurilor
1 Чхартишвили Ш.Н., Проблема мотива волевого поведения, Тбилиси, 1958, c. 327. 2 Biro L., Basarab M., op. cit., p. 91; Basarab, op. cit., p. 124; Basarab, Matei, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea ”,1992, p. 132; Basarab, Matei, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1996, p. 142. 3 Lucien, Bonnet, Le but, element constituţii du delit – specialment dans les lois nouvelles, Montpellier, Ed. „These”, 1934, p. 45, Citat de Cioclei, Valerian, op. cit., p. 278.
101
fiindu-le atribuite doar sensul de factori determinanţi ai faptelor sau activităţilor infracţionale.
Astfel, sunt rezumate doar la acea etapă de incitare sau de început, cărora nu le este specifică şi
celelalte procese psihice, care continuă pe tot parcursul evoluţiei activităţilor infracţionale şi
urmează să se producă în continuare. Pe de altă parte însă, se mai apreciază că procesele volitive
vor evolua în acelaşi timp cu dezvoltarea motivaţiei (lupta motivelor), constituind o totalitate a
mobilurilor interne. Acestea pot fi atât de natură nativă, cât şi inconştiente, chiar dacă rolul acestora,
în final, ar fi numai acela de a activa anumite mecanisme ale anumitor procese psihice1.
Însă, în literatura criminologică2, noţiunii de “mobil infracţional” i se dă un înţeles mult mai
larg, fiind astfel descrise chiar câteva componente ale acesteia, şi anume acele procese psihice de
incitare şi de determinare a activităţii umane (mobilizarea psihologică). Astfel, mobilul ar constitui
procesul interior de argumentare a motivului sau factorul dinamizator al motivelor.
Referitor la motivele infracţionale, în doctrina română, s-a afirmat că acestea sunt cauzele
izvorâte din inteligenţă, deoarece ele implică deja unele procese psihice mai complexe, cum ar fi
cele de gândire sau percepţiile, ideile şi judecăţile, sau chiar şi reprezentările.
Relaţia mobil-motiv se manifestă în concret într-o „luptă psihologică”, constatându-se astfel
că mobilurile şi motivele se combină într-o manieră intimă, în aşa fel, încât un motiv de unul singur
nu poate fi conceput din punctul de vedere al acţiunii, fără ca să preexiste în acest fel un mobil din
care să derive. Însă un mobil, la rândul său, nu tot timpul poate să antreneze în mod necesar şi un
motiv infracţional. Un mobil infracţional poate fi prezent la orice faptă umană, chiar şi la una
neinfracţională, însă, dacă infractorul va comite o faptă infracţională, atunci când în lupta psihică
sau în procesele psihice precedente înainte de comiterea faptei infracţionale, la etapa deliberării, au
supravieţuit anumite motive de natură infracţională, doar ele, într-un final, vor putea juca acest rol.
În cazul celorlalte fapte neinfracţionale, când mobilurile infracţionale pot exista, ele nu
supravieţuiesc sau nu ies victorioase din lupta motivelor şi, de aceea, persoana nici nu ia hotărârea,
respectiv, nici nu trece la realizarea infracţiunii. Deşi autorul susţine că un motiv nu se poate
concepe fără un mobil, în final conchide că sensibilitatea şi inteligenţa sunt indispensabile la
formarea unui act voluntar, iar termenii „mobil” şi „motiv” sunt sinonimi şi pot fi utilizaţi unul în
locul celuilalt3.
În ceea ce ne priveşte, credem că, deşi mobilul infracţional nu cuprinde tot mecanismul
psihologic al comportamentului infracţional, el fiind doar o parte a acestuia, acesta rămâne oricum
unul de natură psihică. Chiar dacă se susţine că mobilul infracţiunii răspunde doar la întrebarea de
1 Olteanu, Gabriel, Autonomia de voinţă în dreptul privat, Craiova, Ed., „Universitatea Craiova”, 2001, p. 24-26. 2 Кузнецова Н.Ф., Мотивация преступлений и тенденции ее изменения // Вопросы советской криминологии, Частъ 2, Москва, 1975, c. 14-15; Филимонов В.Д., Криминологические основы уголовного права, Томск, 1981, c. 115. 3 Мильман В.Э., Побудительные тенденции в структуре деятельности // Вопросы психологии, № 13, Москва, 1982, c. 45.
102
ce şi nicidecum la întrebarea cum, infractorul va proceda într-un mod sau altul, într-o situaţie sau
alta, răspunzând doar la întrebările motivului infracţiunii1. Considerăm că acesta constituie un
proces psihic mai complex, ce ţine deja de esenţa aspectului subiectiv, în general, adică al rezoluţiei
(hotărârii) infracţionale sau al vinovăţiei penale, deoarece rolul motivelor se rezumă la o incitare
sau determinare a ideii infracţionale, a luptei motivelor etc.
Referitor la esenţa calitativă şi cantitativă a noţiunilor de mobil sau motiv, credem că
abordările respective trebuie apreciate după esenţa şi raţiunile care au stat la baza compartimentării
de către doctrina dreptului penal cu referire la fazele infracţionale (faza internă şi faza externă).
Astfel, executarea activităţii fizice este precedată şi însoţită de rezoluţia infracţională, care imprimă
o anumită direcţie şi anumite limite materialităţii faptice. Înainte de a începe executarea activităţii
fizice, în forul interior al individului are loc procesul luării hotărârii infracţionale, care va însoţi şi
va dirija mai apoi întreaga activitate infracţională fizică sau materială. Dacă e să vorbim despre
evoluţia senzaţiilor sau a proceselor de gândire sau reflecţie asupra lumii înconjurătoare de natură să
trezească conceperea ideii infracţionale, e suficient pentru noţiunile de drept penal să opereze cu un
singur concept sau proces psihic, fie acela de motiv sau de mobil, înţelegându-le ca sinonime.
Oricum, conform principiului „cogitationis poenam nemo patitur” (gândurile nu sunt pedepsite), aşa
încât, importanţa delimitărilor între aceste noţiuni de motiv şi mobil infracţional transcede
necesităţile studiului dreptului penal (asemenea delimitări ar putea fi utile studiilor criminologice, în
ceea ce priveşte profilaxia crimelor). Chiar dacă acestea, la rândul lor, ca proces psihic, s-ar
deosebi, credem că ar fi suficient faptul să apreciem că procesele psihice ale mobilului (motivului)
infracţional pot fi, câteodată, de natură variată sau chiar complexe, şi anume, de natură afectivă,
volitivă sau intelectivă. Important este ca acestea să genereze sau să incite în mintea infractorului
procesele psihice ce vor urma (ideea infracţională, lupta motivelor şi apoi decizia sau hotărârea
infracţională).
Mai mut ca atât, chiar dacă suntem de acord cu faptul că nu se poate pune semnul egalităţii
între dorinţă şi cunoaşterea în general, deoarece nu orice cunoaştere se poate transforma în dorinţă,
însă orice dorinţă presupune un anumit grad al cunoaşterii, tocmai de aceea pentru ca dorinţa să se
transforme într-un motiv nemijlocit al comportării infracţionale, iar apoi într-un scop, trebuie să fie
apreciată într-un mod adecvat, dar nu excesiv.
Această consecutivitate de etape se poate realiza atât la infracţiunile cu intenţie spontană sau
repentină, cât şi în cazul infracţiunilor cu intenţie premeditată, chiar dacă între acestea există o
deosebire dintre intensitatea proceselor psihice, cum ar fi, de exemplu, în cazul izbucnirilor
puternice de mânie, furie sau de groază, care sunt de o durată scurtă şi mai puţin gândite, situaţii ce
1 Асеев В.Г., Теоретические проблемы психологии личности, Москва, Изд-во «Наука», 1974, с. 123.
103
pot apărea şi în cazurile de provocare ori de depăşire a legitimei apărări1. În sensul proceselor
psihice de mânie, furie sau a celor provocate, vom aduce următorul exemplu: inculpatului i-a fost
creată o puternică mânie când, în prezenţa acestuia şi a mai multor persoane, care consumau băuturi
alcoolice, concubinul surorii sale, datorită unor neînţelegeri, a lovit-o pe aceasta de mai multe ori cu
pumnul peste faţă, iar la întrebarea sa pentru ce îi bate sora, agresorul i-a răspuns sfidător poate să
facă ce vrea. Drept răspuns, inculpatul a pus mâna pe un cuţit şi i-a aplicat o lovitură în zona
toracică, provocându-i moartea2. Aici, suntem în prezenţa motivului sau mobilului infracţional, cum
ar fi acela de răzbunare.
Având în vedere natura complexă a motivelor infracţionale, cât şi varietatea posibilă a
acestora, în doctrina penală se vorbeşte despre o eventuală clasificare a lor. Astfel, acestea pot fi „de
natură politică, materiale, de violenţă, anarhico-egoiste, de indiferenţă, frică, social-economice”3
sau „ ... de răzbunare, de gelozie, etc.”4. După o altă accepţie, „mobilul (motivul) este acel factor
psihic care poate consta într-un sentiment de ură, gelozie, lăcomie, răzbunare, fanatism, milă etc.
Aşadar, dacă intenţia este mereu aceeaşi (directă sau indirectă), mobilul este variabil, în funcţie de
infractor şi de împrejurări”.
Conform unor afirmaţii5 din doctrina italiană, rusă şi franceză mobilul poate fi unul egoist,
tinzând la satisfacerea anumitor trebuinţe personale de ordin material sau spiritual. Alteori, s-a
apreciat că mobilul poate fi şi unul altruist, generos, mai ales, când vizează satisfacerea unor nevoi
ale grupului social sau ale altor persoane decât subiectul, fiind interesat doar moralmente.
În literatura de specialitate6 s-a susţinut faptul că motivul sau scopul infracţiunii nu trebuie
confundate cu intenţia infracţională, or, intenţia, la rândul său, presupune voinţa de a comite
infracţiunea, pe când scopul ori mobilul infracţiunii îl constituie cauzele prin care se voieşte să se
comită aceasta. Astfel, mobilul sau scopul este „causa remota delicti”, iar intenţia este cauza
proximă.
Unii autori7 consideră că mobilul este anume acel element caracteristic al activităţii voluntare
a omului şi se află la baza oricărei activităţi umane intenţionate. În acest sens, s-a subliniat că există
o legătură indisolubilă între mobil şi intenţie, afirmându-se chiar faptul că orice acţiune săvârşită cu
intenţie este determinată de o cauză interioară, de un mobil, care îl impulsionează pe făptuitor la
săvârşirea faptei incriminate de lege printr-o asemenea formă de vinovăţie. Acelaşi punct de vedere
1 Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I., Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1997, p. 181-186. 2 Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 423/P/2005. 3 Лунеев В.В., Преступное поведение, мотивация, прогнозирование, профилактика, Москва, 1980, с. 51-71. 4 Долговa А.И., Криминология, Москва, Изд-во «ИНФРА-НОРМА М», 1997, с. 289. 5 Bettiol, Giuseppe, Diritto penale, Padova, 1973, p. 414; Merlé, Roger, Vitu, Andre, Traté de droit criminel, Paris, Ed. „Cujas”, 1967, p. 39. Panain R., Manuale de diretto penale, Parte generale, Volume primo, Torino, 1962, p. 229; Dongoroz, Vintilă, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, p. 231; Bulai, Costică, op. cit., p. 143. 6 Дагель П.С., Котов Д.П., Субъективная сторона преступления и ее установление, Воронеж, 1974, c.189. 7 Bulai, Constantin, Curs de drept penal, Partea specială, Vol. I, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1975, p. 98.
104
este susţinut şi de practica judiciară, dar şi de doctrina penală românească, unde se afirmă că între
acestea nu ar exista nici un raport comun, or, chiar dacă acele elemente aparţin unor sisteme de
referinţă total opuse, problema asemănării ori deosebirii dintre ele nici măcar nu poate fi pusă,
deoarece între acestea nu ar exista termen de comparaţie. Deoarece sunt două noţiuni atât de
controversate şi chiar confuze uneori, între ele, în mod indubitabil, există şi o diferenţa netă.
Motivele sau mobilele nu ne fac doar să cunoaştem intenţia, ele o colorează sau îi determină
moralitatea.
Simpla existenţă a infracţiunii, mai ales, în cazul infracţiunilor intenţionate, când aceasta nu
este condiţionată de prezenţa vreunui mobil particular, acestea nu se identifică, deoarece simpla
constatare a intenţiei este deja suficientă pentru existenţa infracţiunii1. Or, cu toată importanţa sa,
mobilul faptei nu constituie, de regulă, o condiţie pentru existenţa infracţiunii, deoarece oricare ar fi
acel impuls intern al actului de conduită, săvârşirea acestuia cu intenţie este aproape totdeauna
suficientă pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii.
Atât în doctrina penală franceză2, cât şi în acea italiană3, s-a evidenţiat faptul că, deşi între
noţiunile de intenţie şi mobil există o legătură indisolubilă, ele nu ar trebui să fie confundate. În
Franţa, bunăoară, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, la art. 121-3 alin. 1 se
menţionează că, de fiecare dată când există o simpla constatare a violării în cunoştinţă de cauză a
unei prescripţii legale, se implică, din partea autorului, intenţia vinovată.
În doctrina rusă4, referitor la aprecierea coraportului dintre motivul infracţional şi intenţia
infracţională, se constată că acesta are o importanţă deosebită la constatarea şi aprecierea adecvată a
intenţiei infracţionale, deoarece, prin intermediul acestuia, se stabileşte faptul realizării intenţiei
infracţionale, respectiv, şi aprecierea corectă a caracteristicilor obiective ale faptei infracţionale şi a
conţinutului acestora.
În acest context, împărtăşim susţinerile expuse, cu evidenţierea faptului că motivul
infracţional constituie acel germene de natură psihică al infracţiunii în general, care precedă în timp,
deoarece intenţia infracţională, ca o formă de manifestare a vinovăţiei, presupune o atitudine psihică
nemijlocită şi paralelă cu fapta (mai ales în cazul intenţiei spontane). Mai mult ca atât, mobilul sau
motivul infracţiunii este un procedeu psihic specific oricărei activităţi umane, indiferent dacă este
licită sau ilicită.
1 Roşca A., op. cit., p. 333. 2 Laborde Lacoste, Marcel, Le but de l'agent, element constitutif de l'infraction dans la legislation, la doctrine et la jurisprudence francais // Revue Iternationale de Droit Penal, nr.1/1926, p. 102; Petit, Henri, Archeologie et droit penal - Les violations de sepultures // Revue de Scence Criminel, nr.3/1955, p. 668-669; Puech, Marc, Droit penal general, Paris, Ed. „Litec”, 1988, p.184; Jaques-Henri, Robert, Droit penal general, Paris, Ed. „P.U.F.”, 1992, p. 150; Bouzat P., Pinatel J., Traitè de droit penal et de Criminologiè, Tomè I, Paris, Ed. „Dalloz”, 1970, p. 139; Pradel, Jean, op. cit., p. 517; Merle, Roger, Vitu, André, op. cit., p. 692. 3 Manzini V., Trattato de diritto penale italiano, Volume primo, Torino, 1933, p. 496-497. 4 Ядов В.А., Методологические проблемы социoлогии, Москва, 1975, c. 89-105.
105
Însă, în pofida celor menţionate, există anumite cazuri unde, prin excepţie, legea introduce
mobilul printre elementele constitutive ale infracţiunii. Astfel, potrivit unei expresii consacrate deja,
la aceste incriminări nu va fi suficient un dolus generalis, ci, în asemenea situaţii, s-ar cere un dolus
specialis. Drept exemple de asemenea infracţiuni din legislaţia penală română, sunt acelea unde
motivul infracţiunii este ca cerinţă a conţinutului infracţional sau circumstanţă legală agravantă
generală sau specială. În legea penală română, motivul poate, uneori, să apară fie ca o cerinţă a
conţinutului incriminării (de exemplu, la infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor
drepturi, mobilul constă în temeiul naţionalităţii, rasei, sexului sau religiei (art. 316 Cod penal), fie
ca o circumstanţă agravată specială în conţinutul unor incriminări (de exemplu, omorul din interes
material – art. 179). Şi tocmai referitor la aceste situaţii, intervine întrebarea dacă nu cumva
intenţia calificată (adică procesele psihice caracteristice ei) nu s-ar identifica cu cele ale motivului.
În literatura de specialitate franceză1 s-a mai afirmat ideea că, în anumite cazuri (acte de
terorism – art. 421-1 Cod penal francez, unele atingeri aduse autorităţii justiţiei – art. 434-25 Cod
penal francez; organizarea frauduloasă a propriei insolvabilităţi – art. 314-7 Cod penal francez etc.),
precum şi în alte situaţii asemănătoare, pentru existenţa infracţiunii este necesară prezenţa unui dol
special, unde, de fapt, mobilul s-ar identifica cu intenţia. În anumite cazuri, legiuitorul ia în
considerare mobilul în aşa fel, încât infracţiunea nu există decât dacă la voinţa abstractă (intenţie),
nu se va adaugă un mobil particular.
Referitor la asemenea situaţii, se afirmă că dacă intenţia ar fi complet separată de mobil,
aceasta va rămâne o noţiune extrem de abstractă, imprecisă, străină de natura umană şi de realitate
socială, din care acestea rezultă, or, tocmai mobilul infracţiunii este acel care, la rândul său, o
animă.
Privitor la situaţiile puse în discuţie, menţionăm că mobilul, într-un mod concret la comiterea
unei infracţiuni, nu poate fi separat de intenţie, deoarece acesta este „motorul” ei, de unde şi rezultă,
de fapt, aprecierile asupra unei legături între intenţie şi mobil. Astfel, la unele infracţiuni, mai ales
la acele unde mobilul este un element care califică conţinutul infracţional, într-un mod implicit, se
califică în continuare intenţia, fără însă să se identifice totalmente cu aceasta, rămânând ca două
elemente ce reprezintă entităţi distincte. Mai mult ca atât, chiar fiind ambele calificate, credem că
distincţia dintre ele trebuie făcută. După părerea noastră, ambele forme anterior menţionate, atât
dolul simplu, cât şi dolul special, nu poate fi identificat cu mobilul. Aceste discuţii apar în doctrină,
deoarece caracteristicile principale cu privire la noţiunea clasică de intenţie sunt şi rămân în
continuare unele contradictorii. Nimeni nu contestă faptul că, în varianta clasică, intenţia reprezintă
„o voinţă abstractă” şi, în acelaşi timp, că intenţia se deosebeşte radical de mobil. Credem că
„voinţa abstractă” ar presupune şi negarea sau ignorarea oricăror elemente psihice concrete,
1 Jaques-Henri, Robert, op. cit., p. 158.
106
inclusiv, cele ale mobilului. Ar fi greu de înţeles cum se poate face o „distincţie netă” sau o
delimitare în raport cu ceva inexistent, cum ar fi între intenţie ca voinţă abstractă şi mobil, care
reprezintă un element psihic concret.
Referindu-ne la natura afectivă a motivelor infracţionale, în teoria dreptului penal român1 s-a
apreciat faptul că în urma analizei motivelor infracţionale, mai ales, a celor de natură afectivă, se
poate constata şi aprecia gradul intenţiei infracţionale.
Tot în ceea ce priveşte gradul intenţiei infracţionale, unii autori ruşi2 consideră că atunci când
intenţia infracţională a fost manifestată nu imediat, ci după scurgerea unui anumit interval de timp,
însă după ce starea afectivă a fost consumată, oricum, ea va rămâne una determinată şi ghidată de
către stările afective. La comiterea infracţiunii se va stârni o reacţie psiho-fiziologică, care dă
infractorului un imbold orb sau nişte reacţii primitive ale actului voliţional ce constituie, în acest fel,
şi o scăpare de sub controlul acestuia. Referitor la esenţa acestor categorii de motive, autorul rus A.
Zelinski3 remarcă că ele sunt unele inconştientizate şi apar în cazul stărilor de ebrietate avansată, a
stării de oboseală sau extenuare fizică ori psihică, sau a unor stări afective, şi în acest fel va exista
tot timpul o intenţie spontană sau provocată.
Practica judecătorească română4 este orientată spre aceea că, în situaţiile sau stările afective
menţionate, motivul dominant este, ca regulă, cel al răzbunării, care presupune cauzarea
intenţionată a unor consecinţe negative cu privire la jignirea şi suferinţele ce urmează să le
pricinuiască victimei. Or, răzbunarea apare în situaţia de conflict dintre făptuitor şi victimă sau, mai
bine zis, ca rezultat al comportamentului infracţional din partea victimei. Astfel, pentru existenţa
stării de provocare, este necesar şi suficient ca tulburarea psihică sau emoţia să fie determinată de
rezultatul atitudinii victimei şi, respectiv, al conduitei voluntare a inculpatului, deoarece atunci când
din împrejurările concrete ale cauzei rezultă că tulburarea conştiinţei sau emoţia existentă în
momentul actului provocator lasă în psihicul inculpatului dorinţa de răzbunare şi acel sentiment
josnic, în aceste situaţii, întotdeauna, se va aplica atenuanta provocării.
Un alt autor rus, V. Harizaşvili5, este de părerea că starea emoţională gravă trebuie apreciată
ca însăşi un motiv independent al infracţiunii. Astfel, motivul infracţiunii în cazul unor asemenea
stări apare brusc şi tot atunci se naşte şi intenţia infracţională, însă acesta nu rezistă în timp. Prin
urmare, infractorul va putea comite ulterior după scurgerea unui interval de timp o infracţiune tot
din motiv de răzbunare, însă acesta nu va mai putea fi unul de natură afectivă, şi nici nu va mai
influenţa în acest fel gradul intenţiei. Deci, un incident petrecut cu mult timp înainte de săvârşirea
1 Moruzzi J., Studii de drept şi procedură penală, Bucureşti, 1933, p. 993. 2 Сташис В.В., Бажанов М.И., Криминология, Москва, Изд-во МГУ, 1994, c. 240. 3 Зелинский А.Ф., Криминологические и уголовно-правовые аспекты неосознаваемой психической деятельности // Советское государство и право, № 9, Москва, 1984, с. 52. 4 Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 794/P/2004. 5 Харизашвили В., Лекции по истории русского права, Москва, 1978, c. 132-134.
107
de către vinovat a infracţiunii de omor, care a generat un sentiment de duşmănie sau ură, nu poate
sta la baza provocării. De asemenea, şi în cazul în care, deşi a trecut destul de puţin timp între actul
provocator şi reacţie, se consideră că infractorul, după ce a fost provocat, nu a mai fost stăpânit de
tulburarea sau emoţia iniţială.
În ceea ce ne priveşte, susţinem a doua opinie expusă în literatura de specialitate rusă şi
considerăm că şi în doctrina română s-a apreciat corect că deşi procesele afective au rolul însemnat
la formarea motivelor şi a scopurilor acţiunilor umane, ele nu pot fi identificate totalmente cu
acestea, deoarece la formarea motivelor şi a scopurilor, pe lângă trăirile afective, mai contribuie
procesele psihice de cunoaştere de către om a obiectelor şi fenomenelor din lumea materială.
Credem că stările emoţionale ale subiectului constituie, prin definiţie, nişte motive
infracţionale, însă situaţiile nu trebuie absolutizate, deoarece ele se găsesc într-o strânsă legătură cu
alte procese psihice de conştiinţă, determină într-un final formarea motivelor, şi, după caz, îl
impulsionează pe infractor la săvârşirea anumitor infracţiuni.
Tot referitor la natura afectivă a motivelor infracţionale, constatăm că acestea au importanţă la
aprecierea formei intenţiei infracţionale.
Conform opiniei unor autori ruşi1, în cazul în care motivul faptei infracţionale este unul de
natură afectivă şi acesta este unul calificat (cum ar fi cazul omorului săvârşit în stare de afect – art.
107 sau vătămarea corporală săvârşită în stare de afect – art. 113 Cod penal al Federaţiei Ruse),
analiza infracţiunii respective va fi soluţionată, pornindu-se de la aprecierea intenţiei directe. De
asemenea, persoana vinovată de comiterea unei infracţiuni intenţionate, pe care însă, a comis-o în
stare de afect, conştientizează pericolul social al propriei sale fapte, depunând anumite eforturi
voliţionale sau de dorinţă pentru îndeplinirea anumitor activităţi infracţionale.
Conform altei opinii2, la aceste infracţiuni forma intenţiei poate fi şi una indirectă, deoarece
comiterea infracţiunii se realizează fără scopul cerut de lege.
Există şi susţinători ai punctului de vedere intermediar3, care afirmă că infracţiunile la baza
cărora stau unele motive de natură afectivă pot fi comise atât cu intenţie directă, cât şi indirectă.
Totuşi, suntem de părerea că, pentru existenţa intenţiei, este nevoie de prezenţa mobilului.
Acesta, la rândul său, oricum este prezent la orice faptă umană, inclusiv şi la acea infracţională,
deoarece el ne serveşte la caracterizarea ei. Uneori, vinovăţia poate avea un grad sporit de gravitate,
dacă intenţiei i se alătură un anumit mobil. Prin urmare, intenţia directă oricum prezintă un grad
1 Ткаченко В.И., Квалификация убийств и телесных повреждений в состоянии сильного душевного волнения // Вопросы криминалистики, №12, Москва, 1964, c. 49; Ткаченко Т., Ответственность за преступления против жизни и здоровья, совершаемые в состоянии аффекта // Законность, №7, Москва, 1996, c. 31. 2 Котов Д. П., Мотивы преступлений и их доказывание, Воронеж, 1975, c. 190. 3 Рарог А.И., Уголовное право России, Особенная часть, Учебник, Москва, 1996, c. 30; Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации, Под ред. Ю.И. Скуратова и В.М. Лебедева, Москва, Изд-во «Норма», 1996, c. 213; Бородин С.В., Ответственность за убийство: квалификация и наказание по российскому праву, Москва, Изд-во «Юрист», 1994, c. 19.
108
sporit de gravitate, comparativ cu modalitatea intenţiei indirecte. Şi aceasta doar în cazul în care
motivul de natură afectivă este fie un element calificat, fie ca o circumstanţă agravantă (generală
sau specială) al textului de incriminare. Pe când în situaţia în care acesta este unul necalificat pentru
fapta comisă, admitem ipoteza în care fapta s-ar putea să fie comisă cu o modalitate a intenţiei
indirecte. De exemplu, Y l-a lovit pe X, iar acesta din urmă l-a aruncat într-o fântână arteziană. A
văzut că Y se lovise rău, dar l-a abandonat, admiţând faptul că noaptea, în timp geros, mai fiind şi
rănit, acesta ar putea să decedeze, ceea ce s-a şi întâmplat.
Referitor la prezenţa mobilului infracţional la infracţiunile din culpă, unii autori români1 susţin
că acestea apar doar ca o bază de stabilire a scopului, care, chiar dacă nu apare ca element al
conţinutului legal al faptelor infracţionale, ele pot apărea ca o bază de apreciere a greşelilor şi,
respectiv, a consecinţelor infracţionale. Aceiaşi autori mai consideră că motivul la infracţiunea din
culpă nu influenţează caracterul socialmente periculos al faptei, el doar reflectă caracteristicile
psihologico-morale ale personalităţii infractorului printr-o raportare la o stare de fapt, la care, de
fapt, rolul factorului psihologic este şi în acest fel destul de redus.
Apreciem just faptul că unele acte materiale ale infracţiunilor comise din culpă (imprudenţă)
sunt voluntare, la baza cărora există un mobil, chiar dacă acesta nu are nici un fel de relevanţă din
punct de vedere penal. De fapt, infracţiunile neintenţionate, în general, se caracterizează printr-o
„indiferenţă” din partea infractorului faţă de valorile sociale protejate prin norma de incriminare.
De altfel, unii autori francezi afirmă că o analiză a psihologiei agentului este inutilă, iar în
sarcina infractorului se va reţine o „culpă normativă”2. În aceste condiţii, în cazul faptelor pentru
care legea cere ca elementul moral să îmbrace forma culpei, impactul mobilului asupra incriminării
este nul. De asemenea, acestea nu vor fi luate în consideraţie sub aspectul răspunderii penale sau al
aplicării sancţiunii.
Totuşi, credem că nu se poate reţine nici o astfel de „culpă normativă”, deoarece la
infracţiunile din culpă trebuie verificat dacă, la baza rezultatului mai grav, s-a aflat sau nu o faptă
prevăzută de legea penală, şi doar în măsura în care o astfel de faptă nu există, vom fi în prezenţa
unei culpe.
În doctrina rusă3, referitor la aprecierea motivului infracţional la infracţiunile din culpă, se
consideră că va fi atribuit doar cu privire la fapta infracţională şi nu la caracterul normativ al
acesteia, deoarece orice faptă umană este comisă dintr-un anumit motiv. Astfel, la faptele comise
din intenţie sunt prezente motivele de ură, dorinţă de profit, răzbunare, gelozie, iar la acelea din
culpă, acestea sunt egoismul, autoafirmarea, bravura etc. Specific acestora mai este faptul că,
deseori, ele se confundă cu scopul infracţional. 1 Dongoroz, Vintilă, op. cit., p. 238; Bulai, Costică, op. cit., p. 142-143. 2 Puech, Marc, op. cit., p. 194; Cioclei, Valerian, op. cit., p. 267. 3 Котов Д.П., op. cit., p. 190.
109
Într-o altă opinie1, se susţine că motivul şi scopul infracţiunii din culpă poartă un caracter
specific, deoarece, după cum rezultă din procesele psihice specifice culpei, la asemenea infracţiuni
rezultatele infracţionale nu sunt luate în considerare de către făptuitor, şi, în acest fel, ele ar putea fi
rezumate la simple greşeli de calcul asupra evoluţiei raportului cauzal sau pe o apreciere greşită
asupra împrejurărilor.
În final, ca urmare a acestor menţiuni s-ar putea concluziona că motivul la infracţiunile din
culpă se rezumă doar la o constatare a acesteia într-un mod aparent sau formal şi doar printr-o
simplă raportare la anumite „stări de spirit”, dar nu şi la cele de „fapt”, ceea ce ar putea crea
impresia unei culpe fictive.
În legea penală română, motivul, uneori, poate să apară fie ca o cerinţă a conţinutului
incriminării (de exemplu, la infracţiunea de abuz în serviciu, prin îngrădirea unor drepturi, mobilul
constă în temeiul naţionalităţii, rasei, sexului sau religiei – art. 316 Cod penal român) sau ca o
circumstanţă agravantă specială în conţinutul unor incriminării (de exemplu, omorul pentru a
săvârşi sau a înlesni săvârşirea unei piraterii sau tâlhării, adică din interes material – art. 179, lit. h
Cod penal român).
Pentru a fi mai elocvente aceste menţiuni, vom aduce următorul exemplu privitor la omorul
din interes material – art. 179, lit. h Cod penal român. În urma unor discuţii cu privire la moştenire
(scopul fiind unul calificat şi anume acela de profit), inculpatul a aplicat fratelui său după mamă
două lovituri la cap cu muchia de topor. Victima fiind transportată la spital, unde, cu toate îngrijire
medicale acordate, a încetat din viaţă după 21 zile de la data atacului. S-a apreciat corect că fapta
nu a fost calificată ca infracţiune de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte, ci infracţiunea de omor.
Mobilul poate face parte din conţinutul legal al infracţiunii, dar trebuie constatate, pentru existenţa
acesteia, fie în forma simplă, fie în forma agravată. În doctrina română2, referitor la mobilul
infracţiunii, s-a susţinut că acesta este luat în considerare ca un element circumstanţial de ordin
subiectiv în conţinutul calificat al unor infracţiuni.
Referitor la motivul infracţiunii se mai remarcă faptul că acesta este o categorie juridică care
ne ajută la o delimitare sau o calificare corectă a diferitor categorii de conţinuturi infracţionale.
Bunăoară, în practica judiciară3 a Rusiei din timpul URSS, dar şi în literatura de specialitate4, în
repetate rânduri s-a pus problema motivelor la infracţiunea de pruncucidere. Adică, propriu-zis, prin
1 Ядов В.А., op. cit., p. 231. 2 Antoniu, George, op. cit., p. 187; Zolyneak, Maria, Drept penal, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994, p. 106; Bulai,Costică, op. cit., p. 193. 3 Cборник постановлений Пленyмa Bepxoвнoго Совета CCCP (1970-1971 гг.), Mосква, 1972, c. 238-240. 4 Тадевосян В.С., Об уголовной ответствености за преступления против детей // Советское государство и право, № 8-9, Москва, 1940, c. 157-158; Бородин С.В., Ответственность за убийство: квалификация и наказание по российскому праву, Москва, Изд-во «Юрист», 1994, c. 19; Шаргородский М.Д., Преступление против личности, Москва 1948, с. 88; Степичев С.С., Мудигин Г.Н., Комаров М.Ф., Ответсвенность за умышленное убийство // Советская Юстиция, №3, Москва, 1968, с. 85-86.
110
prisma aprecierii corecte a acestora se va stabili, în anumite cazuri, dacă ele sunt unele calificate sau
nu la această infracţiune.
Astfel, şi în practica judiciară românească, într-un mod corespunzător, s-a apreciat că, dacă
pruncuciderea s-a datorat unei tulburări determinate de împrejuri adiacente naşterii (art. 180 Cod
penal român), fapta nu va constitui infracţiunea de pruncucidere, ci acea de omor calificat (art. 179
lit. b şi d Cod penal român). De exemplu, inculpata s-a găsit într-o stare conflictuală premergătoare
şi exterioară naşterii, care însă nu a fost de natură a-i influenţa psihicul, prin aceea că şi-a asigurat
soţul, dar şi părinţii acestuia că nu era însărcinată din concubinajul anterior căsătoriei. Or, în
realitate, a fost însărcinată, a născut noaptea, în timp ce soţul dormea, şi-a ucis copilul, ca urmare a
fricii de reacţia soţului, a socrilor, a părinţilor ei şi a oprobiului celor din jur, după aflarea
adevărului. Toate acestea constituie doar mobilul uciderii, dar nu şi „tulburarea pricinuită de
naştere”, după cum a susţinut inculpata. De altfel, şi în practica judiciară s-a decis într-un mod
corect, că nu orice tulburare este de natură să facă parte din conţinutul constitutiv al pruncuciderii,
ci numai tulburarea care a intervenit în momentul naşterii sau imediat după aceasta, ori datorită
naşterii. Stările conflictuale anterioare şi extrinseci procesului de naştere, cum sunt temerea de
reacţia părinţilor, soţului, socrilor, ori a oprobiului celor din jur, părăsirea de către bărbatul cu care a
întreţinut relaţii intime, concepţia retrogradă privind condiţia naşterii etc., nu pot fi luate în
considerare la reţinerea tulburării în sensul art. 88 lit. a Cod penal român). Astfel, la o asemenea
faptă, nu s-a realizat latura subiectivă a infracţiunii de pruncucidere, ci aceea a omorului calificat
(art. 179 lit. a, b, d Cod penal român), deoarece inculpata a ascuns sarcina, a luat măsuri ca naşterea
să aibă loc în condiţii improprii menţinerii în viaţă a noului născut (a născut într-un recipient).
Aşadar, în afară de faptul că motivul poate să apară în conţinutul constitutiv al infracţiunii ca
element sau circumstanţă agravantă legală specială, după cum am menţionat anterior, motivul
infracţional mai poate să apară şi ca o circumstanţă agravantă legală generală (de exemplu, art. 89
lit. d Cod penal român – săvârşirea infracţiunii din motive josnice). În asemenea situaţii, nu va fi
vorba de mobilul (motivul) care face parte din conţinutul legal al infracţiunii respective în forma sa
de bază sau agravată (tendinţa de îmbogăţire fără muncă sau pentru a moşteni victima). Deci,
această agravantă nu se va reţine când s-a comis infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, în
varianta sa agravată (art. 201 alin. 3 Cod penal român), şi anume, în ipoteza sau situaţia când în
schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj. Se va considera că la săvârşirea
infracţiunii din motive josnice, instanţa consideră aceste motive ca atare, deoarece nu este vorba de
mobilul (motivul) care face parte din conţinutul legal al infracţiunii respective în forma sa de bază
sau agravată (tendinţa de îmbogăţire fără muncă sau pentru a moşteni victima).
Totuşi, mobilul infracţional poate să apară şi ca o circumstanţa agravantă generală sau
judiciară (de exemplu omor din răzbunare). În acest sens, vom aduce următorul exemplu: C. N.,
111
care, intenţionând să-l omoare pe B. C. (pentru a se răzbuna pentru moartea tatălui său), s-a înarmat
cu o furcă cu bare metalice, a stat la pândă timp de două ore şi, în momentul apariţiei victimei pe
drum, a atacat-o şi a lovit-o cu furca în piept, cauzându-i leziuni penetrante1.
Deseori, motivul infracţiunii apare ca un element de individualizare a sancţiunilor penale.
Astfel, referitor la importanţa studiului asupra motivelor infracţionale constatăm că prin
incorectitudinea stabilirii esenţei şi a conţinutului acestora, este greu de a alege un drum raţional la
cercetarea şi aprecierea corectă a reeducării vinovatului.
Soluţii similare sunt adoptate şi în alte legislaţii. Astfel, legea penală franceză cuprinde,
uneori, în mod excepţional, mobilul în conţinutul normei de incriminare, luându-se în considerare
mai ales la individualizarea pedepsei. Legea penală italiană prevede mobilul ca circumstanţă
atenuantă (art. 62 lit. a Cod penal al Italiei) sau ca circumstanţă agravantă (art. 61 lit. a), mobilurile
sau sentimentele particulare inspirând actul de cupiditate, răzbunare, gelozie, milă, dragoste (spre
exemplu, uciderea unui bolnav grav), ură faţă de societate sau dorinţa de a o schimba (spre
exemplu, distrugerea mijloacelor de transport mecanice pentru a constrânge oamenii să se deplaseze
pe jos; distrugerea unui tablou care reprezintă un om de stat, a cărui politică ar fi greşită).
În legislaţia germană, mobilul apare ca o circumstanţă agravantă la unele infracţiuni (omorul
din lăcomie, din plăcere, din alte motive josnice).
De altfel, în baza teoriei proprii a pedepsei penale, conform căreia o atenţie cuvenită trebuie să
se acorde profilaxiei crimei, autorul rus N. Taganţev susţine că la alegerea pedepsei, în primul rând,
trebuie îndreptăţită ideea echităţii şi dreptăţii în societate şi, în al doilea rând, trebuie distruse acele
motive, ce l-au pus pe infractor în conflict cu societatea. Şi, în mod corespunzător, trebuie de
dezvoltat anume acele motive care-l pun în armonie cu ea, cu valorile şi relaţiile ei sociale2.
2.4 INCURSIUNI TEORETICE CU PRIVIRE LA SCOPUL INFRACŢIONAL
Referitor la actul de voinţă, menţionăm că acesta constituie un al doilea sistem de semnalizare
asupra actului voliţional, care implică o deliberare asupra unui scop3.
Aspectul volitiv al faptei se mai apreciază ca capacitatea omului de a-şi propune scopuri şi de
a realiza aceste scopuri pe calea realizării unor activităţi. Scopul – ca element absolut necesar al
motivaţiei umane, este, totuşi, subordonat mobilului – ajută individul la consolidarea motivaţiei, la
alegerea mijloacelor de realizare a acţiunii în anumite condiţii şi la înlocuirea unor mijloace cu
altele, în cazul schimbării circumstanţelor concrete de executare fizică a faptei. Prin aceste
organizări şi dirijări pe plan mintal, scopul îndeplineşte un rol subiectiv stimulator şi orientativ al
1 Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 513/P/2003. 2 Таганцев Н.С., op. cit., p. 17-18. 3 Neveanu, Paul Popescu, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. „Albatros”, 1978, p. 777.
112
acţiunii umane1.
Motivele se formează din relaţiile trecute şi prezente ale omului cu lumea materială, iar scopul
este o trăire sufletească a subiectului în viitor. Sau, propriu-zis, având aceeaşi bază cognitivă şi
afectivă ca şi motivele, scopul reprezintă deja o trăire mult mai cunoscută, ce apare în conştiinţa
individului asupra fenomenelor care se vor produce în viitor, datorită acestui conţinut cognitiv mai
bogat. Acum, însă, cunoaşterea de către subiect are loc asupra trăsăturilor esenţiale ale faptei
concepute şi asupra urmărilor ei. Acesta, la rândul său, se exprimă deja într-un mod definitiv la
luarea deciziei infracţionale. După luarea deciziei, dorinţele şi năzuinţele omului vin într-o armonie
deplină cu conţinutul scopului propus spre realizare. Astfel, luarea hotărârii este influenţată de
experienţa anterioară a subiectului privind utilitatea acţiunii, şansele de reuşită sau evaluarea
capacităţii proprii de a realiza scopul în raport cu dificultatea acţiunii.
Aşadar, formarea scopului infracţional are loc sub influenţa diferitor motive, care pot apărea
sub forma unor necesităţi materiale, cum ar fi foamea, setea, necesitatea de îmbrăcăminte, însă,
uneori, pot fi şi de natură spirituală, cum ar fi, de exemplu, comunicarea cu alţi oameni, însuşirea
cunoştinţelor etc.2 Motivul presupune una din cele mai importante caracteristici ale faptei
individului. Astfel, nu am fi în stare să gândim, să simţim, să dorim, să acţionăm dacă nu am avea în
un scop. Acesta se referă, de fapt, şi la comportamentul ilegal sau infracţional.
În cele ce urmează, vom vedea că, datorită diversităţii de concepte şi aprecieri de către teoriile
psihologice şi cele normativiste, scopul este perceput, deseori, fie ca un element obiectiv al
infracţiunii, fie ca unul pur subiectiv al acesteia. Bunăoară, un reproş adus teoriei psihologice a fost
dat chiar de către doctrina penală română, prin care s-a admis că deşi, în principal, noţiunea de scop
exprimă un proces subiectiv, acesta se poate exprima în cuprinsul modelului legal nu numai printr-o
finalitate situată în afara infracţiunii, care atribuie intenţiei infracţionale un caracter calificat, dar şi
ideea unui rezultat infracţional3.
Referitor la problema aprecierii scopului infracţional, în doctrină, mai există opinia că „în
procesul de planificare a infracţiunii, pot apărea, în mod corespunzător, chiar câteva scopuri
infracţionale. Acestea, la rândul lor, pot apărea în forma unor scopuri de bază (de obicei, ele
constituie forma unui element calificat al infracţiunii) sau unele intermediare (de exemplu, la furtul
sau spargerea unor bănci de economii, se presupune şi necesitatea găsirii unor instrumente
necesare), scopuri adiţionale, care pot să existe atât până la comiterea infracţiunii, cât şi după
comiterea infracţiunii4. Exemplul tipic de existenţă a câtorva scopuri, la comiterea uneia şi aceleiaşi
infracţiuni, ne-ar putea servi situaţia când un grup criminal îşi propune realizarea unor infracţiuni în
1 Băncilă O., Unitate şi diversitate în problema cauzalităţii // Revista de Filozofie, nr. 8/1965, p. 122-124. 2 Laplanche, Jean, Vocabularul psihanalizei, Bucureşti, 1994, p. 341-342 3 Dongoroz, Vintilă ş.a., op. cit., p. 154. 4 Кудрявцев В.Н., op. cit., p. 59-60.
113
serie, iar căpetenia acestui grup omoară, înainte de începerea realizării infracţiunii, un subaltern,
pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii referitoare la aceste infracţiuni. Dar, în acest sens,
mai poate exista şi scopul de a intimida şi supune ceilalţi subalterni. Multitudinea scopurilor
infracţionale, la rândul său, pot fi generate de câţiva factori, cum ar fi gradul de complexitate a
scopului principal, străduinţele necesare pentru ca acestea să se realizeze, gradul de intensitate a
pericolului care îi paşte pe infractori odată cu trecerea la realizarea infracţiunii etc. Acestea mai pot
fi diverse şi în funcţie de conţinutul lor (goana după câştig uşor, acapararea puterii, subminarea
puterii de stat, tăinuirea veniturilor de la impunerea fiscală etc.). În acest fel, în literatura de
specialitate1 s-a mai apreciat că pericolul social al scopului infracţional determină, în mare măsură,
şi pericolul social al întregii infracţiuni.
A. Corelaţia dintre scopul infracţiunii şi obiectul material
În anumite cazuri legiuitorul a dorit să indice prin termenul scop ori printr-un echivalent al
acestuia („în vederea”) destinaţia obiectului material al infracţiunii. Astfel, se aduce drept exemplu
art. 275 Cod penal român, care se referă la deţinerea de secrete în scopul transmiterii acestora unei
puteri sau organizaţii străine sau art. 464 alin. 2 Cod penal român, care se referă la deţinerea de
valori falsificate, în vederea punerii lor în circulaţie. În aceste situaţii s-a mai apreciat că acesta
constituie condiţia esenţială privind scopul legat de elementul obiectiv al infracţiunii 2.
Urmarea social periculoasă (consecinţele criminale) nu poate fi concepută fără obiectul
infracţiunii. Totuşi, la unele urmări periculoase, datorită naturii lor, pot face obiectul unei constatări
concrete sau pot fi apreciate valoric, cantitativ, pot fi măsurate sau cântărite, cum ar fi în cazul unor
infracţiuni ce produc urmări susceptibile de o constatare concretă. Pentru existenţa acestor
infracţiunii nu este suficientă stabilirea acţiunii ori a inacţiunii, ci trebuie să se facă dovada
urmărilor şi să se procedeze la estimarea lor. În accepţiunea unor autori3 motivul şi scopul
infracţional, fiind, la rândul său, un element al laturii subiective, nu ar trebui să fie confundat cu
obiectul material sau juridic din conţinutul infracţiunii.
B. Corelaţia dintre scopul infracţiunii cu rezultatul infracţional produs
În ceea ce priveşte corelaţia sau coraportul dintre scopul infracţiunii şi rezultatul infracţional
produs, în teoria dreptului penal4 se vehiculează ideea că scopul, ca subelement subiectiv, este
confundat uneori cu urmarea infracţiunii, subelement al laturii obiective. În acest sens, se susţine
faptul că consumarea infracţiunii nu este condiţionată de realizarea scopului, fiind suficientă
executarea acţiunii cu intenţia calificată de a induce în eroare.
1 Macari, Ivan, op. cit., p. 143. 2 Loghin O., Filipaş A., Drept penal, Partea specială, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1983, p. 55. 3 Basarab M., op. cit., p. 122; Bulai, Costică, op. cit. (1), p. 193; Zolyneak, Maria, Drept penal, Partea generală, Vol. II, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994, p. 106; Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1999, p. 126; Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994, p. 98. 4 Giriga I., Unele consideraţii în legătură cu infracţiunile de concurenţă neloială // Pro Lege, nr. l/1993, p. 148.
114
De asemenea, termenul „scop” nu are sensul de finalitate ce se studiază în afara infracţiunii, ci
al acelui de „rezultat”, atunci când acesta se înfăţişează ca o cerinţă esenţială a laturii obiective a
infracţiunii şi care trebuie, într-un mod efectiv, realizată. Astfel, pentru ipoteza pusă în discuţie în
cazul art. 187 alin. 3 Cod penal român, în care subiectul comite fapta cu scopul producerii uneia
din consecinţele prevăzute în alin. l şi 2 ale aceluiaşi articol, legiuitorul a prevăzut o dispoziţie
specifică (un conţinut agravat de incriminare), având doar ca element circumstanţial poziţia
subiectivă a autorului ce ar consta din scopul urmărit.
De fapt, referitor la situaţia pusă în discuţie, s-au conturat, în principal, două opinii. Astfel,
unii autori1 au argumentat într-un mod judicios faptul că poziţia subiectivă a autorului faţă de
urmările ce determină agravarea infracţiunii, în mod obligatoriu, va fi una comisă cu intenţie
directă.
Într-un alt punct de vedere, s-a arătat că modalitatea agravantă se poate comite atât cu intenţie
directă, cât şi indirectă, menţionându-se că termenul „scop” este folosit nu pentru a califica intenţia,
ci pentru a deosebi ipoteza producerii consecinţelor cu praeterintenţie de consecinţele produse cu
intenţie2.
În literatura de specialitate rusă3 se specifică faptul că prin scopul infracţiunii s-ar mai putea
înţelege şi rezultatul infracţional, spre care tinde persoana infractorului.
În acest sens, credem că este justă opinia, potrivit căreia scopul are sens de finalitate ori de
destinaţie, nu şi de un anumit rezultat infracţional. În acest caz, nu ar fi suficient ca urmările
descrise în lege să fie realizate, or, legea, în situaţii asemănătoare, prevede explicit cuprinsul
normei. Sau, mai bine zis, la baza acestora să stea o anumită poziţie subiectivă din partea autorului,
adică infractorul să urmărească anume producerea rezultatului descris de lege, iar acesta, la rândul
său, să constituie scopul acţiunii şi rezultatului şi nu rezultatul însuşi, ca element obiectiv al
infracţiunii.
Autorul rus O. Dubovic4 consideră că alegerea scopului infracţional face parte dintr-un proces
psihic mai complex, iar acesta ţine, într-un mod concret, de hotărârea infracţională, însă nu va
însemna că infractorul va purcede la realizarea infracţiunii şi, respectiv, la realizarea rezultatului
infracţional dorit. Procesele psihice caracteristice scopului infracţional presupun doar o închipuire
asupra consecinţelor dorite, caracterizate prin gândire, raţiune, spre a căror realizare tinde persoana.
Rezultatele infracţiunii nu sunt altceva decât scopul infracţional materializat, iar scopul infracţiunii
1 Papadopol V., Criterii de delimitarea a tentativei de omor de infracţiunea de vătămarea corporală gravă // Buletin intern al Procuraturii române, nr. 1/1988, p. 135; Loghin O., Filipaş A., op. cit., p. 53; Antoniu, George, Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii // Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, Vol. I, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1975, p. 136. 2 Kahane S., op. cit., p. 237. 3 Адлер А., Траектория индивидуальной психике, Тбилиси, 1966, c. 72. 4 Дубовик О.Л., op. cit., (2), p. 150.
115
ar presupune doar o închipuire sau un rezultat ideal, existent doar în planul conştiinţei sau a
reprezentărilor individului. De aceea, că scopul infracţiunii nu ar trebui confundat cu consecinţele
sau rezultatele faptei infracţionale.
Astfel, o aşa finalitate cum este scopul infracţiunii, se situează în afara momentului producerii
rezultatului, deoarece ea trebuie urmărită de subiect pentru a exista poziţia subiectivă cerută de lege,
chiar indiferent de faptul dacă scopul infracţional s-a realizat sau nu1. Spre exemplu, asocierea în
vederea comiterii de infracţiuni constituie infracţiune consumată, chiar dacă scopul nu a fost atins,
respectiv, nu s-a reuşit comiterea infracţiunilor care constituiau finalitatea asocierii.
Unii autori român2 concep scopul infracţional drept ţintă spre care tinde persoana
infractorului, sau o anticipare mentală a rezultatului pe care doreşte să-l realizeze prin acţiunile sale.
De altfel, credem că, în realitate, activitatea infractorului tinde nu doar la realizarea unui singur
rezultat infracţional, în mod concret acesta poate aspira la câteva rezultate, or, numărul şi varietatea
acestora se pot extinde în dependenţă de fapta concretă care-şi propune să o comită. De exemplu,
prin omorârea unui subaltern dintr-o organizaţie comercială s-ar putea urmări atât înlăturarea unui
concurent ce aspiră la ocuparea unui post de conducere, cât şi posibilitatea de a procura sau de a
deţine controlul pachetului de acţiuni sau al părţilor sociale al organizaţiei private respective. În aşa
fel, apreciem ca fiind binevenită distincţia doctrinară, care stipulează că scopul este imediat când
este cerut de conţinutul legal al infracţiunii (la furt, însuşirea bunului mobil pe nedrept) şi unul
îndepărtat sau mediat (satisfacerea unor plăceri, cumpărarea unor obiecte, la infracţiunea de omor
acesta poate consta în înlăturarea unui rival, pentru a moşteni victima, la trădare - avantajele pe care
le obţine infractorul etc.)3.
De altfel, susţinem poziţia acelor autori4, care consideră că scopul infracţiunii constituie un
obiectiv propus şi reprezentat de către făptuitor ca un rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale, acel
proces psihic care constă din urmărirea realizării unor anumite consecinţe infracţionale sau
obiectivul actului anticipat imaginat de autorul faptei infracţionale. Tot în doctrina română, referitor
la scopul infracţiunii, s-a mai afirmat că deoarece scopul devine o finalitate care se situează în afara
momentului producerii rezultatului, această finalitate trebuie urmărită de subiect (intenţia calificată)
pentru a exista poziţia subiectivă cerută de lege, indiferent de faptul dacă scopul s-a realizat sau nu5.
1 Dongoroz, Vintilă, Explicatii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Vol. I, Bucuresti, Ed. Academiei R. S. R., 1969, p. 12; Streteanu F., op. cit., p. 400-401. 2 Loghin O., Drept penal, Partea specială, Vol. I, Iaşi, Universitatea „A.I. Cuza”,1974, p. 185; Login O., Filipaş A., op. cit., p. 53; Loghin O., Toader T., Drept penal român, Bucureşti, Ed. „Şansa”, 1996, p. 113; Loghin O., Toader T., Drept penal român, Partea specială, Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, 1997, p. 185. 3 Basarab, Matei, op. cit., (1), p. 186-187 4 Antoniu, George, op. cit, (1), p. 157. 5 Dongoroz, Vintilă, Kahane, Siegfried, Oancea, Ion, Fodor, Iosif, Iliescu, Nicoleta, Bulai, Constantin, Stănoiu, Rodica-Mihaela, Roşea, Victor, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1971, p. 12; Zolyneak, Maria, op. cit., p.193.
116
Şi în acest caz nu ar trebui să fie confundat scopul cu urmările laturii obiective1.
Însă, în pofida celor menţionate, credem că ar fi binevenită afirmaţia, potrivit căreia scopul, la
rândul său, mai are şi rolul de a activa anumite mecanisme ale proceselor psihice, or, tocmai prin
intermediul acestuia autorul infracţiunii prevede, alături de urmarea dorită şi posibilitatea producerii
unor rezultate secundare, pe care le acceptă sau le doreşte, în funcţie de tăria cu care îşi doreşte
realizarea scopului fixat2.
C. Activitatea infracţională comisivă caracterizată prin scop
Scopul, ca şi mobilul infracţional, nu este prevăzut ca element în conţinutul infracţiunii, decât
în mod excepţional. La asemenea infracţiuni, latura subiectivă trebuie să cuprindă, pe lângă
elementul subiectiv, şi condiţia-cerinţă esenţială a unui anumit scop urmărit de către făptuitor. Iar
acesta, la rândul său, se foloseşte ca un element constitutiv al incriminării cu două semnificaţii,
adică, fie ca element psihic, fie ca element de natură să caracterizeze acţiunea.
De altfel, acţiunea poate fi realizată printr-un singur act sau prin mai multe acte de executare.
Spre exemplu, o persoană poate fi ucisă printr-o singură lovitură sau prin aplicarea, în mod
succesiv, a mai multor lovituri. Astfel, şi în doctrina penală italiană s-a considerat că mai multe acte
de executare formează o singură acţiune, atunci când sunt susceptibile de a leza acelaşi interes
protejat şi au fost comise în cadrul unui proces execuţional unic (fără întreruperi care nu erau
necesare în raport de natura infracţiunii) îndreptate spre realizarea aceluiaşi scop. În acest context,
problema aprecierii adecvate a scopului infracţional ar putea prezenta o importanţă majoră, în cazul
delimitării unităţii şi pluralităţii de infracţiuni.
De asemenea, se contestă necesitatea unităţii de scop, arătându-se că, pe de o parte, această
problemă se pune doar în cazul infracţiunilor intenţionate, fiind irelevantă în cazul faptelor din
culpă şi, în plus, problema unităţii de scop ţine de latura subiectivă a infracţiunii, în vreme ce
unitatea acţiunii trebuie să rezulte din elementele obiective. Deşi observaţia este pertinentă, credem
că adăugarea condiţiei, privind unitatea de scop nu este inutilă.
Problema unităţii scopului se pune doar în cazul infracţiunilor intenţionate, dar nu este mai
puţin adevărat că şi problema delimitării unităţii faţă de pluralitatea de acţiuni (şi implicit de
infracţiuni) se pune, deseori, tot în această materie. Pe de altă parte, am văzut că nu se poate face o
delimitare rigidă între elementele obiective şi cele subiective ale incriminării, ele influenţându-se
reciproc. Totuşi, în opinia noastră, aceasta nu ar trebui să ne ducă la concluzii derizorii în sensul
identificării totale ale acestora. Or, natura scopului infracţional este una pur subiectivă, pe când
acţiunea infracţională este un subelement al laturii obiective.
În ceea ce priveşte esenţa noţiunii de scop infracţional, s-a mai apreciat că acesta ar constitui o 1 Basarab, Matei, op. cit., (3), p. 122; Bulai, Costică, op. cit., (1), p. 193; Zolyneak, Maria, Drept penal, Partea generală, Vol. II, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994, p. 106; Zolyneak M., Michinici M.I., op. cit., p. 126; Mitrache C., op. cit., p. 98. 2 Olteanu, Gabriel, op. cit., p. 24-26.
117
schimbare ce urmează să se producă în lumea obiectivă urmărită de către infractor, prin săvârşirea
faptei, şi, tocmai de aceea, infracţiunea nu este niciodată un scop în sine, ci, aproape întotdeauna, un
mijloc pentru a se atinge un anume rezultat.
Credem că afirmaţia respectivă nu este una tocmai reuşită, deoarece:
- mijlocul de comitere a infracţiunii constituie în esenţă o trăsătură facultativă a laturii
obiective a infracţiunii, care, uneori, poate avea un caracter calificat (otrăviri în masă, provocarea de
epidemii etc.).
- mijlocul de comitere al infracţiunii poate să-i imprime faptei infracţionale un caracter mai
grav (armă sau substanţe narcotice în cazul furtului calificat)1.
- orice schimbare sub aspect obiectiv sau material ar presupune, mai curând, un rezultat
infracţional, deoarece prin aceasta se presupune o schimbare, ce se produce asupra valorilor ocrotite
de legea penală, or, pericolul producerii unei asemenea schimbări s-ar putea datora acţiunii
(inacţiunii) prevăzute de legea penală.
D. Activitatea infracţională omisivă caracterizată prin scop
Despre prezenţa scopului infracţional în cazul infracţiunilor omisive, în doctrina italiană2 s-a
apreciat că acestea constau în nerealizarea unei acţiuni posibile, pe care subiectul avea obligaţia
juridică de a o realiza sau neefectuarea unei acţiuni aşteptate din partea unei persoane. Alţi autori3
definesc inacţiunea ca fiind nerealizarea unei acţiuni finale, pe care autorul avea posibilitatea reală
de a o realiza. De obicei, în privinţa acestor categorii de infracţiuni, se mai operează cu sintagma
„neevitarea voluntară a unui rezultat”. În acest fel însă, s-a mai susţinut că definiţia nu acoperă în
întregime categoria infracţiunilor omisive, deoarece, spre deosebire de acţiune, inacţiunea nu este
întotdeauna voluntară. Aşadar, omisiunea nu se analizează în abstract, ca o simplă pasivitate, ci,
întotdeauna, se evidenţiază prin raportare la o anumită acţiune determinată, care îi este cerută
subiectului. De cele mai multe ori, nerealizând acţiunea care îi este cerută de lege, subiectul face
altceva, el nu rămâne într-o pasivitate generală şi completă, se realizează în locul celei cerute,
rămânînd, de regulă, fără o relevanţă penală, deşi infractorul, în cazul comiterii acestor categorii de
infracţiuni omisive, nu rămâne într-o stare de pasivitate psihică totală. Or, inacţiunea constituie o
modalitate de săvârşire a omorului numai atunci, când obligaţia făptuitorului este de a acţiona
pentru împiedicarea survenirii morţii, deoarece, indiferent de modul de realizare a acestuia,
activitatea făptuitorului de ucidere are atât un caracter material, cât şi unul psihic. Făptuitorul
acţionează într-un anumit fel, cu un anumit instrument de cunoaştere şi anume prin utilizarea
1 Basarab, Matei, op. cit., (3), p. 174; Воробьева Т., Квалификация убийств с особой жестокостью // Советская юстиция, № 11, Москва, 1986, с. 30; Бородин С., Значение субъективной стороны убийства с особой жестокостью для его квалификации // Социалистическая законность, № 8, Москва, 1986, с. 47-49; Дышев С., Уголовная Россия: от воров в законе до отморозков, Москва, Изд-во «ЭКСМО-ПРЕСС», 1999, с. 112. 2 Mantovani, Ferrando, op. cit., p. 39. 3 Адлер А., op. cit., p. 78.
118
instrumentului folosit şi pe care intenţionează să-1 folosească în acest scop, iar cel care se abţine de
la o anumită acţiune, procedează în aşa fel încât acesta să constituie, de asemenea, un mijloc de
obţinere a scopului urmărit, adică moartea persoanei. Spre exemplu, există infracţiunea de omor
prin inacţiune, atunci când făptuitorul ştie că victima suferă de cord şi că o emoţie puternică îi va
provoca moartea, în dorinţa de a ucide, îi provoacă o asemenea emoţie, precum şi în cazul când,
fiind ger, victima este lăsată afară, lipsită de ajutor sau bolnavă şi bătrână, iar făptuitorul
conştientizează că aceasta nu va supravieţui.
Totodată, nu toate actele de violenţă care au ca rezultat moartea caracterizează infracţiunea de
omor, important este faptul ca acestea să provină de la o persoană şi să aibă un scop determinat
(suprimarea vieţii unei persoane). Astfel, unele categorii de omoruri comise prin inacţiune vor putea
avea şi un interes material ca o agravantă de calificare, ceea ce, în materie de omor, înseamnă, în
principiu, orice folos, avantaj sau beneficiu de natură, patrimonială, urmărit prin săvârşirea
infracţiunii, prin modalitatea inacţiunii (de pildă, se deschide succesiunea, se sting anumite
obligaţii, se modifică unele drepturi etc.). Cert este faptul că această formă de omor calificat nu
subzistă când el a fost săvârşit din alte motive (răzbunare, gelozie, etc.).
În cazul în care motivul sau scopul constă în obţinerea unui avantaj material ce se dovedeşte a
fi nereal (de pildă, testamentul în realitate nu era în favoarea făptuitorului, iar acesta a considerat
greşit că are vocaţie succesorală etc.), cerinţa legii este, oricum, îndeplinită, deoarece, în acest sens,
relevant este scopul infracţiuni şi nu faptul realizării lui1 sau a modului prin care infractorul a ţinut
să-l realizeze.
2.4.1. SCOPUL CA ELEMENT CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII
Aşadar, scopul infracţiunii mai poate să apară în conţinutul modelului legal ca un element
calificativ2 sau constitutiv al faptei de bază. Acesta, uneori, apare ca „un element al tipicităţii în
situaţia în care el este prevăzut, în mod expres, în norma de incriminare, caz care este numit scop
special”3. Drept exemplu de asemenea situaţii ne pot servi cazurile conţinuturilor infracţionale ale
furtului – dacă luarea bunului nu s-a făcut în scopul însuşirii, fapta nu va constitui furt sau în cazul
asocierii în vederea comiterii de infracţiuni, deoarece, în absenţa scopului ilicit, asocierea nu are
relevanţă penală.
Legiuitorul foloseşte scopul ca un element obligatoriu sau calificat în conţinutul de bază, cel
puţin în cazurile art. 271 Cod penal român (Trădarea), unde se incriminează fapta cetăţeanului
român sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură
cu o putere sau o organizaţie străină, ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi
unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului... etc. În legislaţia penală este 1 Mateuţ Gh., op. cit., p. 90. 2 Bulai C., op. cit., p. 143. 3 Streteanu F., op. cit., p. 400.
119
prevăzută şi fapta care incriminează deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori,
precum şi fabricarea ori deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea
valorilor.
A. Importanţa scopului infracţional la aprecierea şi delimitarea unor categorii de infracţiuni
Pentru a fi mai expliciţi referitor la cele menţionate, vom aduce următorul exemplu. În seara
zilei de 2 septembrie 1964, inculpatul a mers la locuinţa părţii vătămate, pentru a-i cere banii
împrumutaţi. Deşi acasă nu era nimeni, inculpatul a intrat, a luat din dulap un palton bărbătesc, pe
care l-a dus la domiciliul său, atrăgând atenţia soţiei – după cum a declarat el însuşi la interogatoriu
– că nu va restitui paltonul părţii vătămate, până ce acesta nu-i va plăti datoria. Astfel, prima
instanţă l-a condamnat pentru infracţiunea de furt. Inculpatul, în mod întemeiat, a declarat recurs,
susţinând că a comis sustragerea nu cu scopul însuşirii pe nedrept, ci pentru a determina partea
civilă să restituie suma de bani pe care i-o datora. Instanţa de recurs a reţinut că inculpatul a luat
paltonul părţii civile nu cu intenţia de a-l însuşi, ci spre a o determina să-i plătească o datorie, or, în
aceste condiţii credem că fapta nu mai prezintă elementele infracţiunii de furt. S-a mai reţinut şi
faptul că, pentru existenţa infracţiunii de furt, este necesar, într-adevăr, ca făptuitorul să ia bunul cu
scopul de a-l însuşi pe nedrept1.
În acelaşi sens, în doctrina rusă2, s-a menţionat că atunci când lucrul a fost luat în glumă ori cu
scop de şicană, sau pentru a-l constrânge pe deţinător să satisfacă o obligaţie preexistentă, nu va
constitui o infracţiune de furt. Astfel, în situaţia respectivă, inculpatul, neluând paltonul cu scopul
de a-l însuşi pe nedrept, ci pentru a determina partea civilă să-i plătească o datorie – nu vor fi
întrunite trăsăturile laturii subiective a infracţiunii de furt. În acelaşi fel, s-a apreciat şi în doctrina
română3 faptul că, în cazul infracţiunii de furt vinovăţia făptuitorului îmbracă forma intenţiei
caracterizată prin scopul însuşirii pe nedrept, deoarece, potrivit art. 208 Cod penal român, pentru
existenţa infracţiunii de furt este necesar, sub aspectul laturii subiective, ca făptuitorul, prin luarea
unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, împotriva voinţei acesteia, să urmărească
însuşirea fără drept a acestui bun, adică să comită fapta cu intenţia de a-l trece în proprietatea sa,
aceasta rezultând şi din modul în care este definit scopul infracţiunii de furt4.
În mod corect s-a apreciat şi situaţia când inculpatul a luat ceasul şi briceagul părţii vătămate
nu cu scopul sau cu intenţia de a şi le însuşi pe nedrept, ci pentru a-şi crea probe, prin care să
dovedească, în procesul de divorţ, că l-a surprins, în locuinţă, împreună cu soţia sa. De altfel, şi
1 Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 513/P/2003. 2 Котов Д., op. cit., p. 25. 3 Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor T., Petrovici S., Infracţiuni contra avutului obştesc, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1963, p. 163. 4 Dongoroz, Vintilă, Kahane, Siegfried, Oancea, Ion, Fodor, Iosif, Iliescu, Nicoleta, Bulai, Constantin, Stănoiu, Rodica-Mihaela, Roşca, Victor, op. cit., p. 473.
120
acţiunea de divorţ, intentată de inculpat împotriva soţiei sale, a fost în temeiul faptului că aceasta
întreţinea relaţii extraconjugale cu partea vătămată. Prin starea de fapt arătată, se demonstrează că
susţinerile inculpatului cu privire la scopul reţinerii celor două obiecte ale părţii vătămate,
corespund adevărului. Prin urmare, se impune concluzia lipsei de intenţii a inculpatului în comiterea
faptei de furt, astfel, instanţa trebuia să constate că, în speţă, nu sunt întrunite elementele
constitutive ale acesteia, şi anume, nu este prezent scopul calificat sau elementul de bază al acestei
infracţiuni, dispunându-se achitarea inculpatului.
În practica judiciară şi literatura de specialitate română, referitor la scopul infracţiunii de furt
se atenţionează că ar trebui să diferenţiem scopul însuşirii pe nedrept şi scopul însuşirii pe drept,
susţinându-se, totodată, şi ideea că persoana creditor nu ar putea sta în pasivitate atunci când vede
că nu-şi poate valorifica dreptul asupra bunului mobil, chiar dacă fapta persoanei căreia îi aparţine
bunul ar fi una reprobabilă şi care tulbură ordinea socială, producând nesiguranţă în cadrul relaţiilor
care privesc avutul personal, deşi, pe calea legislaţiei procesual civile există o altă ordine, cum ar
fi, bunăoară, măsurile asigurătorii, iar în drept civil – ordinea creditorilor. Fapta, însă, nu va putea
fi incriminată ca o infracţiune de furt, şi nici ca o altă infracţiune în general, deoarece legislaţia
română nu o incriminează1. În ceea ce priveşte susţinerea opiniei de mai sus, s-a mai afirmat şi
faptul că incriminarea infracţiunii de furt, nu a urmărit să rezolve într-un mod penaliceşte litigiile
civile dintre părţi, fapt care, în caz de interpretare contrară, ar constitui o substituire nedorită, sau,
mai bine zis, o interpretare extensivă defavorabilă a normei penale. De altfel, mai credem că printr-
o apreciere contrară „s-ar contraveni principiului legalităţii incriminării ...”2. Or, normele dreptului
penal, după cum rezultă din principiul legalităţii incriminării, sunt de strictă interpretare. În
jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului, inclusiv în art. 7 din Convenţie, se consacră şi
interdicţia aplicării legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului.
Însă, conform unei opinii contrare3, în cazurile în care făptuitorul a sustras un obiect pentru a
determina victima să aibă o anumită comportare, nu lipseşte cerinţa subiectivă „în scopul însuşirii
pe nedrept”, deoarece în momentul sustragerii, când autorul acţionează cu intenţia de a-şi însuşi,
efectiv, chiar dacă nu într-un mod definitiv, obiectul infracţiunii va îndeplini condiţia pusă”.
Credem că afirmaţia este discutabilă, deoarece, astfel ar putea fi cel mult o tentativă la o asemenea
infracţiune, adică, avem în vedere situaţia dacă nu s-a intrat definitiv în posesia bunului. În baza
aceloraşi raţiuni, se mai constată că asemenea fapte afectează ordinea socială, iar prin nepedepsirea
acestora s-ar presupune o eschivare de la răspundere penală pentru comiterea infracţiunilor de furt.
În ceea ce ne priveşte, suntem adepţii primei opinii şi, de aceea, credem că aceleaşi raţiuni 1 Arhiva Curţii de Apel Suceava, dec. pen. nr. 576/1998, pronunţată în dosarul nr. 2312/1998; Loghin O., Filipaş A., op. cit., p. 110; Amarie, Ioan, Furtul. Latura subiectivă a infracţiunii. Însuşirea lucrului pentru a determina partea vătămată la o anumită conduită // Revista „Dreptul”, nr. 10/1999, p. 25. 2 Церетели Т. В., Опасность причиненная деянием // Советское государство и право, № 8, 1970, с. 57. 3 Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală, Bucureşti, Ed. „Holding Reporter”, 1998.
121
trebuie să existe şi în cazul infracţiunilor de tâlhărie, la care, în mod concret, trebuie să se
stabilească faptul dacă folosirea violenţelor s-a făcut cu scopul însuşirii pe nedrept a unor obiecte,
ce aparţin altei persoane. Astfel, într-o speţă, în care inculpatele au folosit acte de violenţă sau
ameninţătoare, iar aceste acte nu s-au făcut cu scopul însuşirii bunurilor, ci pentru a constrânge
partea vătămată să achite datoria faţă de una dintre inculpate, nu v-a exista infracţiunea de tâlhărie,
ci, eventual, aceea de vătămări corporale. Aceasta, la rândul său, se va aprecia într-un mod concret
după gradul leziunilor vătămărilor corporale provocate.
Intenţia făptuitorului în cazul furtului constă, bineînţeles, în aceea că, la comiterea faptei,
infractorul vrea să dispună de bun ca şi cum ar fi al său, cu excluderea celorlalţi. Deşi, pentru
existenţa faptei, nu se cere, în mod neapărat, ca subiectul activ să se îmbogăţească sau să realizeze
un avantaj material, fiind suficientă intrarea în posesia lucrului. Pentru a se putea reţine infracţiunea
de furt, trebuie să se dovedească scopul luării bunului şi, în acest fel, apreciem concluzia practicii
judiciare că aceasta are valoarea unei condiţii sine qua non. Numai dovedirea fără dubii a scopului
luării bunului, adică a scopului însuşirii pe nedrept, poate conferi faptei infracţionale de furt un
caracter penal.
B. Scopul infracţiunii ca circumstanţă legală agravantă generală şi specială
Aşadar, scopul în structura incriminării-tip poate apărea atât ca element constitutiv al faptei de
bază, cât şi ca element al formei agravate. La art. 75 Cod penal român (Circumstanţele agravante
generale) legiuitorul nu a prevăzut expres vre-un scop infracţional, cum ar fi în cazul motivului
(Motivele josnice – art. 89 lit.d Cod penal român). Aşadar, scopul infracţiunii mai poate apărea,
uneori, şi ca un element obligatoriu al unui conţinut legal agravat. Acestea pot apărea în cazurile
unor variante de omor calificat (omorul comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării
sau piraterii – art. 179 lit. h Cod penal român). În aceste ipoteze, anume rezultatele trebuie să
constituie scopul infractorului pentru a fi întrunite cerinţele normei. Nu putem fi de acord cu această
opinie, după cum ne-am pronunţat anterior, când am analizat coraportul scopului infracţional cu
obiectul material al infracţiunii şi rezultatul sau urmarea infracţională.
Considerăm că legiuitorul a înţeles să califice scopul infracţional în forma sa agravată în
conţinutul infracţional al unor categorii de infracţiuni şi, în acest fel, există şi aprecierea că în
asemenea situaţii, acesta apare ca un element circumstanţial în conţinutul calificat al unor
infracţiuni, astfel va utiliza expresii echivalente, cum ar fi „în vederea” sau „pentru”. Aşadar, scopul
infracţiunii poate fi incriminat şi în mod divers. Identificarea semnificaţiei termenului de scop,
pentru fiecare situaţie în parte, nu constituie în sine o operaţie uşoară. În acest sens, este
incontestabil interesul de a distinge în ce sens a folosit legiuitorul în norma de incriminare expresia
„în scop de” sau unele expresii echivalente, cum ar fi „în vederea”, „pentru”, deoarece, nici până în
prezent, doctrina penală n-a elaborat criterii precise de distincţie a acestor semnificaţii pe care le pot
122
avea expresiile de scop şi acele înţelesuri echivalente acestuia.
În literatura de specialitate1 există aprecierea justificată în care se constată situaţia când
conţinutul agravat se poate realiza chiar dacă, datorită unor împrejurări străine infractorului,
rezultatul urmărit s-a răsfrâns asupra altei persoane. De exemplu, infractorul a pus soluţia toxică în
mâncarea victimei pentru a o ucide, ca să o moştenească, dar, întâmplător, a consumat-o altă
persoană, care a decedat”.
2.4.2. IMPORTANŢA APRECIERII SCOPULUI LA INFRACŢIUNILE INTENŢIONATE
O semnificaţie pe care o are scopul infracţiunii la anumite norme de incriminare constă în
aceea că scopul infracţional caracterizează intenţia, cu care infractorul trebuie într-un mod concret
să acţioneze pentru a satisface cerinţele normei de incriminare2. Referitor la această situaţie, s-a
susţinut că scopul urmărit de făptuitor determină existenţa unei intenţii calificate şi se analizează în
strânsă legătură cu aceasta3.
În teoria dreptului penal român4, referitor la o asemenea categorie de scop al infracţiunii, s-a
menţionat că modul în care este definită prin lege intenţia directă, poate să ducă la identificarea
acesteia cu scopul infracţiunii. Astfel, intenţia directă, prin prevederea şi urmarea rezultatului
infracţional, se apropie foarte mult de această formă de vinovăţie, adică a intenţiei calificată de
scop, fără însă a le confunda sau suprapune5.
Într-o altă opinie se afirmă că intenţia calificată este caracterizată prin dublu scop, ceea ce nu
intră în contradicţie cu ideea că intenţia directă este echivalentă cu scopul sau se caracterizează prin
scop6.
Asemenea infracţiuni se comit întotdeauna cu intenţie directă. Iar termenul de intenţie specială
sau intenţie calificată prin scop nu este exact, deoarece s-ar crea o a treia modalitate a intenţiei
contrar prevederilor legale (art. 20, alin. l, pct. l Cod penal român). Or, în acest fel, am admite că
scopul şi mobilul fac parte din intenţie. În realitate, în asemenea situaţii, este vorba fie de un mobil
şi un scop special, subelemente componente ale laturii subiective ale conţinutului legal al
infracţiunii de bază sau agravat, fie de o circumstanţă agravantă legală generală, alături de
vinovăţie. O infracţiune se poate comite cu intenţie directă şi atunci când prin conţinutul ei nu se
cere un scop special. Faptele incriminate în Codul penal sau în legi speciale se comit, de regulă, cu
intenţie. De aceea, normele incriminatorii din partea specială a Codului penal şi din legile speciale
nu prevăd că faptele trebuie să fie săvârşite cu intenţie, decât în unele cazuri. Din aceleaşi
considerente, nu suntem de acord cu afirmaţia că infracţiunea de vătămare corporală gravă,
1 Basarab, Matei, op. cit., p., 198. 2 Antoniu, George, op. cit. , p. 190. 3 Streteanu F., op. cit., p. 400. 4 Mircea I., op. cit. , p. 136. 5 Antoniu, George, op. cit., p. 189. 6 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 279.
123
prevăzută la alin. 3 art.187 Cod penal român, se poate săvârşi sub aspect subiectiv cu intenţie
indirectă1. Ea nu se poate săvârşi în această modalitate, deoarece se cere la articolul de incriminare,
în mod expres, ca fapta să fie comisă în scopul producerii consecinţelor prevăzute în alineatul
precedent.
Deşi în doctrina italiană2 s-a arătat că existenţa scopului special nu este incompatibilă
întotdeauna cu intenţia eventuală, argumentându-se prin faptul că, atunci când caracterul eventual al
intenţiei nu priveşte scopul, ci un alt element de care depinde existenţa faptei, cele două elemente
sunt compatibile, aducându-se în acest sens şi exemplu că infractorul doreşte să ia un bun, dar nu
ştie cu certitudine, dacă este al său sau nu. Dacă, totuşi, decide să-l sustragă, îşi asumă riscul luării
unui bun al altuia, astfel că, furtul va fi comis cu intenţie eventuală3.
În doctrina moldovenească4, referitor la prezenţa scopului infracţional calificat la modalitatea
intenţiei indirecte s-a apreciat că aceasta este posibilă, iar infractorul clar îşi închipuie cauzalitatea
dependentă dintre acţiune şi consecinţă sau rezultat, pe care, în mod conştient, le admite. La
asemenea infracţiuni motivul determină scopul infracţiunii, dar, uneori ele se acoperă unul pe altul
sau se suprapun.
Pentru evitarea unor asemenea situaţii contradictorii, credem că legislaţia penală a României
ar trebui să incrimineze infracţiunea de samovolnicie al cărui conţinut infracţional presupune
„exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin încălcarea ordinii stabilite, dacă
s-au cauzat daune mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege a
persoanelor fizice şi juridice”, acest conţinut infracţional fiind reglementat în legislaţia penală a
altor state (art. 353 Cod penal al Republicii Moldova, art. 272 Cod penal al Federaţiei Ruse etc.).
Întru evitarea unor asemenea discuţii cu privire la intenţia infracţională caracterizată prin scop,
ar fi necesar de apreciat clasificarea doctrinară a intenţiei directe de gradul întâi şi a intenţiei directe
de gradul doi, unde se evidenţiază că intenţia directă de gradul întâi este atunci când autorul îşi
propune cauzarea urmării prevăzute de norma de incriminare fie ca scop final, fie ca mijloc pentru
realizarea scopului final5. Exemplară este situaţia când făptuitorul ucide o santinelă pentru a putea
sustrage arme de la un depozit. În acest caz, el doreşte, într-o anumită măsură, producerea
rezultatului, fiindu-i clar că, în absenţa acestuia, nu va putea realiza scopul final propus.
Intenţia directă de gradul doi se realizează când autorul nu-şi propune producerea rezultatului
ca un scop în sine sau ca un mijloc pentru realizarea altui scop, ci rezultatul apare ca o consecinţă
1 Barbu C., Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S. România, Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 1977, p. l76; Dongoroz, Vintilă ş.a., op. cit., p. 237; Stoica O.A., op. cit., p. 28, 33; Ranga T., Unele probleme rezultate din modificarea Legii 12/1990 privind protecţia populaţiei împotriva unor activităţi comerciale // Dreptul, nr.10/1993, p. 59; Griga I., Unele consideraţii în legătură cu infracţiunea de concurenţă neloială // Pro Lege, nr. 1/1993, p. 145. 2 Mantovani F., op. cit., p. 338. 3 Streteanu, Florin, op. cit.,p. 400. 4 Borodac, Alexandru ş.a., op. cit., p. 131. 5 Streteanu, Florin, op. cit., p. 372.
124
necesară a modului sau mijloacelor de comitere a infracţiunii. Aşa se întâmplă, de pildă, în situaţia
în care o persoană, propunându-şi să încaseze asigurarea pentru o ambarcaţiune, pe care o avea în
proprietate, o aruncă în aer, ştiind că la bordul ei se află un turist. În acest caz, uciderea victimei nu
prezintă nici un interes pentru autor – nu este nici scopul acţiunii sale, şi nici nu înlesneşte
realizarea acestui scop - dar apare ca o consecinţă necesară a modului de comitere a infracţiunii de
distrugere. Aceeaşi va fi soluţia, în cazul în care autorul, dorind să-şi ucidă soţia care îl părăsise şi
pe care a văzut-o stând de vorbă pe trotuar cu alte două femei, loveşte cu maşina în viteză grupul
celor trei.
Conceptul sau esenţa intenţiei de gradul unu se identifică cu noţiunea sau esenţa noţiunii de
intenţie calificată sau caracterizată prin scop, doar în ipoteza când autorul îşi propune cauzarea
urmării prevăzute de norma de incriminare ca un scop final. Suntem de acord cu opinia expusă în
doctrina penală română precum că termenul „scop”, la care face referire textul legii, nu poate
caracteriza decât în mod exclusiv cu intenţie directă, fiindcă, în aceste situaţii, autorul oricum
urmăreşte realizarea unui scop precis determinat, iar rezultatul infracţional fiind vizat de acel scop1.
În acelaşi sens, adecvată găsim aprecierea că scopul infracţiunii înseamnă reprezentarea finalităţii
ultimei acţiunii, în realizarea căreia subiectul urmăreşte să-şi îndrepte toate eforturile2.
De asemenea, se constată faptul că în situaţiile când scopul este unul imediat, constituie un
element al conţinutului legal al infracţiunii, or, asemenea infracţiuni se comit întotdeauna cu o
intenţie directă3.
După o opinie a unor autori ruşi4, vinovatul poate să depăşească orice obstacol spre a atinge
scopul său, adică să-şi răzbune propriile jigniri, fiind posibil, chiar dacă în asemenea situaţii,
vinovatul nu se gândeşte concret ce anume rezultat social periculos va crea. În aceste ipoteze, el
conştientizează ceea ce doreşte să provoace victimei, adică urmăreşte scopul de a primi satisfacţie
de pe urma răzbunării.
Potrivit unei opinii contrare5, în cazul în care infractorul doreşte realizarea unui scop
infracţional, iar acesta mai este şi unul calificat, chiar dacă îşi doreşte cu toată sinceritatea şi
realizarea scopului primar propus „reprezentarea consecinţei ideale”, acesta oricum va fi eclipsat de
motivul sau tulburările psiho-fiziologice, emotive apărute.
Împărtăşim prima opinie şi, în acest fel, ca argument vom aduce următorul exemplu: X
urmăreşte realizarea unui furt (scopul pe care şi-l propune la această faptă, bineînţeles, este unul
calificat „însuşire pe nedrept”), însă, cu o seară înainte de realizarea respectivei fapte infracţionale,
1 Barbu C., op. cit., p. 175; Găzdac, Viorel, Vătămarea corporală gravă. Fapta săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute de art. 182 alin. 1, 2 Cod penal. Latura subiectivă // Revista „Dreptul”, nr. 4/1993, p. 70. 2 Antoniu, George, op. cit., p. 98. 3 Basarab, Matei, op. cit., p. 196-197. 4 Bолков В.С., op. cit., 1982, p. 121-125. 5 Дагель П.С, Котов Д.П., op. cit, p. 189.
125
este bătut şi insultat de către Y, de la care acesta şi-a propus să sustragă unele bunuri. Şi, în acest
fel, X, pentru a se răzbuna pe Y, doreşte şi urmăreşte cu tot „înadinsul” să-i cauzeze lui Y o daună
materială sau un prejudiciu material şi mai mare. Astfel, acesta nu mai aşteaptă seara următoare
(care era programată), însă pleacă la domiciliul lui Y cu „scopul de a-i sustrage bunurile dorite”
chiar în acea seară unde şi este prins în flagrant delict.
2.4.3. IMPORTANŢA SCOPULUI LA INFRACŢIUNILE DIN IMPRUDENŢĂ (CULPĂ)
În afară de problema tipului şi categoriei intenţiei infracţionale, în cazul prezenţei unui scop
calificat sau necalificat la comiterea infracţiunii, în doctrina penală discuţii s-au mai purtat şi în
privinţa posibilităţii sau imposibilităţii prezenţei scopului infracţional la infracţiunile comise din
culpă.
Bunăoară, în teoria finalistă a acţiunii, se consideră că acţiunea este o activitate orientată spre
atingerea unui scop, însă aceasta şi-a dovedit limitele în cazul infracţiunilor din culpă. În acest caz
acţiunea nu e îndreptată spre producerea rezultatului. S-a considerat că, într-o primă fază, acţiunea
din culpă poate avea o finalitate potenţială. Ulterior, s-a recunoscut că, în cazul infracţiunilor din
culpă, există o acţiune finală (conducerea unui autoturism, realizarea unei intervenţii chirurgicale),
dar finalitatea acesteia este irelevantă pentru dreptul penal. În acest caz, ceea ce ar interesa este doar
modul de realizare a acţiunii finale (viteza excesivă, efectuarea intervenţiei fără un prealabil examen
al pacientului etc.)1.
Dirijarea acţiunii în raport de scop intervine în două momente:
a) în faza internă, când autorul îşi propune realizarea unui anumit scop (spre exemplu,
efectuarea unei călătorii). Pentru realizarea acestui scop, el îşi alege mijloacele necesare (de pildă,
stabileşte că va face deplasarea cu maşina), evaluează modul de derulare a acţiunii (spre exemplu,
dacă e necesar sau nu să se oprească o noapte pe drum) etc.
b) în faza externă autorul procedează la transpunerea în practică a planului. Astfel, în această
fază, chiar dacă scopul urmărit era licit, putea antrena răspunderea penală pentru fapta comisă în
domeniul dreptului penal tocmai mijloacele alese pentru realizarea scopului (spre exemplu,
conducerea imprudentă sau cu încălcarea limitei legale de viteză), sau efectele survenite
concomitent cu desfăşurarea acţiunii (lovirea unui pieton). De aceea, s-a mai apreciat că noţiunea de
acţiune finală nu trebuie înţeleasă în sensul că doar scopul acesteia interesează dreptul penal, căci şi
mijloacele alese pentru realizarea scopului sau efectele concomitente realizării sale pot avea
relevanţă penală2.
La fel ca şi teoria cauzală, teoria finalistă întâmpină serioase dificultăţi în fundamentarea
infracţiunilor omisive din culpă. În acest caz, nu se poate discuta nici despre un scop al acţiunii şi
1 Streteanu F., op. cit., p. 341-342. 2 Ibidem.
126
nici măcar de mijloace sau efecte concomitente relevante. Toate aceste eforturi s-au dovedit, în cele
din urmă, infructuoase în elaborarea unui concept general de conduită, aplicabil atât acţiunii, cât şi
inacţiunii din culpă. Recent, în doctrina italiană a fost elaborată o altă definiţie, care îşi propune să
acopere toate formele de manifestare a conduitei infracţionale. În acest sens, conduita ilicită a fost
definită ca acea conduită tipică, pe care ordinea juridică vrea să o împiedice. În dreptul francez şi
cel belgian, se respinge soluţia asimilării inacţiunii cu acţiunea, considerându-se că, în acest fel, s-ar
ajunge la o extindere pe cale de analogie a dispoziţiei penale.
În ce priveşte faptele din culpă, ele constituie excepţii de la regula că infracţiunile se săvârşesc
cu intenţie. Drept urmare, incriminarea lor este arătată expres în normele penale din partea specială
sau în legile speciale, cum ar fi, de exemplu, uciderea din culpă (art. 181 Cod penal român),
distrugerea din culpă (art. 265 Cod penal român). La alin. 2 art. 20 Cod penal român se dispune că
acţiunea săvârşită din culpă constituie infracţiune numai când legea prevede în mod expres aceasta,
iar alin. 3 vizează că inacţiunea constituie infracţiune indiferent dacă este săvârşită cu intenţie sau
din culpă, în afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie. De exemplu,
abuzul în serviciu prin neîndeplinirea atribuţiilor cu ştiinţă – cu intenţie (art. 316 -318 Cod penal
român), abuzul în serviciu contra intereselor publice, când funcţionarul cu ştiinţă (intenţie) nu
îndeplineşte un act etc. (art. 317 Cod penal român). Aşadar, neîndeplinirea atribuţiilor din culpă nu
se sancţionează.
Însă, acestor dispoziţii li s-a obiectat, pe bună dreptate, că pun pe acelaşi plan, sub aspectul
incriminării, atât formele vinovăţiei, cât şi sancţionarea faptelor omisive cu cele comisive, cu toate
că inacţiunea din culpă prezintă un grad de vinovăţie mai redus decât inacţiunea intenţionată,
fiecare constând, aşa cum s-a arătat mai sus, din procese psihice diferite. De altfel, când este vorba
de acţiune, ele sunt sancţionate în mod diferit, ceea ce ar trebui să se întâmple şi în caz de
omisiune1. Uneori, nu se prevede un conţinut aparte pentru infracţiunile din culpă, înscris într-un
articol separat, ci se precizează doar că fapta săvârşită din culpă se sancţionează, iar sancţiunea, ca
specie, este aceeaşi ca şi pentru fapta intenţionată2. În ceea ce priveşte problema aprecierii scopului
la infracţiunile din culpă conchidem că acesta este tot timpul unul licit, dar în condiţiile concrete ale
cauzei. De exemplu în cazul culpei cu prevedere, X trage cu arma într-un animal, care se află
aproape de Y. Acest fapt, dacă se realizează cu respectarea legislaţiei în domeniu (perioada permisă,
cu carnet de vânător, armă înregistrată şi deţinută într-un mod legal etc.), poate constitui doar un
scop licit. Însă în circumstanţele concrete ale cauzei acesta prevede posibilitatea rănirii lui Y, însă
nu o acceptă, bazându-se pe calităţile sale de bun trăgător verificate în numeroase împrejurări, pe
1 Antoniu, George, Probleme de tehnică legislativă privind redactarea textelor de incriminare în perspectiva noii legislaţii penale // Revista Română de Drept, nr.6/1980, p. 15; Antoniu, George, Infracţiunea de omisiune // Revista Română de Drept., nr.6/1982, p. 36-37. 2 Vasiliu T. ş.a., op. cit., p. 348.
127
calitatea armei, a vizibilităţii bune şi a distanţei de tragere potrivite şi, ca atare, trage şi-1 răneşte pe
Y. Încrederea lui X în calităţile sale de bun trăgător, care, în condiţiile concrete, s-au dovedit a fi
unele neîntemeiate şi cu toate că acestea există în mod real, în cazul dat le-a apreciat greşit şi a
acţionat ca atare. Aceiaşi situaţie este şi în cazul comiterii infracţiunii printr-o culpa fără prevedere
(neglijenţa) denumită de unii autori şi „culpă simplă”1, care există când infractorul nu prevede
urmarea periculoasă a acţiunii (inacţiunii) sale, deşi trebuia şi putea să o prevadă (art. 20, pct. 2, lit.
b Cod penal român).
2.5 CORAPORTUL DINTRE PROCESELE PSIHICE ALE
MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIONAL
Motivul şi scopul infracţiunii, la prima vedere, pot fi unele foarte asemănătoare, însă doar o
mică greşeală de delimitare între ele poate constitui un impediment de respectare a strictei legalităţi în
cazul comiterii faptei penale2. Pe de altă parte, în ipoteza în care făptuitorul a acţionat din cupiditate, din
mizerie sau furie, motivul va fi deci sentimentul, care va triumfa în lupta psihologică şi care va concura
într-un mod special la realizarea actului voluntar.
Unii autori ruşi3 sunt de părerea că, în asemenea situaţii, noţiunile de mobil şi scop coincid. V.
Kudreavţev4, spre exemplu, mai constată, de asemenea, că deşi sunt prezente unele aspecte de
asemănare ale acestora, oricum scopul ca atare este o rezultantă a motivului infracţional şi care, oricum,
într-un mod implicit, ar presupune o geneză motivaţională. În acest context, autorul rus H. Hechauzen5
remarcă faptul că pot exista situaţii când scopul infracţiunii poate chiar să apară înainte de apariţia
motivului sau concomitent cu acesta şi, în acest fel, motivele infracţiunii sunt insuflate concomitent cu
scopul de către instigator. Deci, motivul infracţional constituie un proces psihic încă neconştientizat pe
deplin.
În ceea ce priveşte relaţia mobil-scop, unii autorii din francezi6 folosesc aceste două noţiuni,
adesea, într-un mod nediferenţiat. Aceasta, mai ales, în cazurile când se pune problema „luării în
considerare la comiterea infracţiunii doar a mobilului infracţional”.
De altfel, dincolo de unele diferenţe, mai mult sau mai puţin semnificative, care se manifestă de la
un autor la altul7, în definirea mobilului infracţiunii există tendinţa de a utiliza noţiunile mobil şi scop
fără distincţie.
1 Iacob C., Infracţiunea de neglijenţă în serviciu // Pro Lege, nr.l, 1993, p. 88. 2 Bолков В.С., op. cit., p. 62. 3 Tарарухин С.А., op. cit., p. 62; Филановски И.Г., op. cit., p. 49-50. 4 Кудрявцев В.Н., op. cit., p. 59-60. 5 Хеккхаузен X., Мотивация и деятельность, Том 1, Москва, 1983, с. 33. 6 Laborde-Lacoste, Marcel, Le but de l'agent, element constitutif de l'infraction dans la legislation, la doctrine et la jurisprudence francais // Revue Internationel de Droit Penal, nr.1/1926, p. 128, 130, 131; Petit, Henri, Archeologie et droit penal - Les violations de sepultures // Revue de Scence Criminel 3/1955, p. 668, 669; Bouzat P., Pinatel J., op. cit., p. 257; Puech, Marc, op. cit., p. 184; Jaques-Henri, Robert, op. cit., p. 150. 7 Cornu, Gerard, Vocabulaire juridique, Bucureşti, Ed. „P.U.F.”, 1992. p. 110, 519 şi 524.
128
În doctrina română1 însă se vehiculează ideea că mobilul este acela care determină scopul de atins,
iar scopul, la rândul său, face să apară intenţia de a realiza acţiunea incriminată. Iar acestea implică
sentimentul de răzbunare ori înclinaţii spre cruzime, brutalitate, toate fiind preexistente scopului urmărit,
tocmai prin care se tinde a le satisface.
Referitor la conceptul de mobil şi scop al infracţiunii s-a statuat că acestea reprezintă două entităţi
distincte. Această concepţie s-a impus în doctrina penală română încă din prima jumătate a secolului
XX. Însă, odată cu adoptarea Codului penal în anul 1968, în lipsa unor prevederi exprese în materie, nu
s-a constatat o influenţă de principiu asupra orientării doctrinei. Oricum, cele două noţiuni au continuat
să fie tratate în mod distinct2 şi credem că acestea persistă şi în noua legislaţie penală a României.
Scopul, în comparaţie cu motivele, are un caracter mai concret, cu o sferă de extindere mai
restrânsă şi precis delimitată. Caracterul concret al scopului infracţiunii mai constă şi în aceea că
subiectul infracţiunii are imaginea faptei materiale, uneori, chiar şi a modului, mijloacelor şi
circumstanţelor de săvârşire a infracţiunii prin care îşi poate realiza, total ori parţial, cerinţele sale
materiale sau spirituale. Deci, scopul ne ajută la determinarea motivelor infracţiunii, astfel încât la
stabilirea scopului tot timpul aprecierea porneşte de la determinarea imboldului corespunzător, care,
ulterior, se va transforma într-un motiv. Aceste imbolduri, în contextul activităţilor voliţionale, nu apar
în forma unor impulsuri oarbe, ci sunt ghidate şi orientate spre realizarea unui scop determinat. Acesta
este apreciat ca o varietate distinctă în cadrul mobilurilor, constituind un mobil depărtat pe care-l
urmăreşte infractorul. Or, tocmai prin acesta se şi ajunge în mod concret la descoperirea intenţiei,
cercetându-se ce a voit să facă infractorul prin realizarea actului său infracţional, iar scopul infracţional
cercetându-se tocmai pentru a se constata pentru ce s-a făcut acel act şi care este mobilul depărtat pe
care îl urmărea infractorul.
S-a susţinut şi opinia3 , potrivit căreia motivul ar fi de fapt scopul văzut la punctul său de plecare,
iar scopul ar fi motivul văzut din punctul său de sosire şi, astfel, acestea se deosebesc calitativ.
Tot în contextul celor menţionate, scopul este conceput ca subelement al laturii subiective, care se
bucură, spre deosebire de mobil, de o atenţie mai mare din partea legiuitorului şi aceasta chiar necătând
la dificultăţile pe care le ridică utilizarea lui în legea penală4. Legiuitorul foloseşte termenul scop în
sensul că acesta ar trebui să conducă, în mod normal, la o simplificare a problemelor legate de
semnificaţia lui. În realitate, însă, deoarece termenul este utilizat cu sensuri diferite, semnificaţia lui
trebuie analizată în fiecare caz în parte.
Tot în ceea ce priveşte natura şi scopul infracţional ca element al conţinutului subiectiv al
infracţiunii, doctrina actuală5 prezintă o opinie uniformă în legătură cu definirea noţiunilor de scop şi cu
1 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 264; Daneş, Ştefan, Papadopol, Vasile, Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1985, p. 99. 2 Dongoroz, Vintilă, op. cit., p. 237. 3 Radu I., Introducere în psihologia contemporană // S.C.J., nr. 2/1968, p. 336. 4 Antoniu, George, op. cit., (1), p. 190; Zolyneak, Maria, op. cit., (1), p. 106. 5 Dincu, Aurel, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. Universităţii Bucureşti, 1975, p. 170.
129
delimitarea acestora faţă de noţiunea de mobil, constatându-se că prin scopul infracţiunii se înţelege
finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei care constituie elementul material al infracţiunii sau obiectivul
propus şi reprezentat de către făptuitor ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale. Mobilul faptei, la rândul
său, face să apară în conştiinţa făptuitorului necesitatea unei anumite activităţi de natură să ducă la o
satisfacere a impulsului intern, pe când scopul presupune deja o reprezentare clară a rezultatului acelei
activităţi. Aşadar, spre deosebire de scop, motivul infracţional este un factor de determinare sau de
incitare, care nu este orientat spre un obiect de atentare determinat. Or, anume această funcţie o
realizează scopul infracţiunii odată cu comiterea ei în sensul satisfacerii motivului. Scopul nu se
confundă cu motivul, deoarece ultimul aparţine momentului finalizării actului, pe când motivul este
legat de momentul adoptării hotărârii.
În pofida preocupării pe care a manifestat-o doctrina de a face o distincţie clară din punct de
vedere teoretic între mobil şi scop, în mod practic aceasta rămâne în continuare una dificilă, în condiţiile
în care textele de lege folosesc expresii diferite, cu un înţeles ambiguu. Opiniile exprimate în literatura
de specialitate1 sunt uneori chiar confuze sau de-a dreptul contradictorii, mai ales, la aprecierea unor
termeni folosiţi de către legiuitor, care, pot fi consideraţi fie echivalenţi ai mobilului, fie ai scopului.
Bunăoară, unii savanţi români2, tratând problema mobilului şi a situaţiilor în care legiuitorul pune
condiţia existenţei unui mobil, dădea drept exemplu omorul calificat, în variantele prevăzute de art.175
lit. g şi h (omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru sustragerea altei persoane de la urmărire,
arestare, sau de la executarea unei pedepse, respectiv, omorul săvârşit pentru a înlesni sau ascunde
săvârşirea altei infracţiunii). Cu prilejul analizării agravantelor în cauză, în cuprinsul altor lucrări, este
expus contrariul şi anume că, în cazurile respective, împrejurările agravante constau în scopul pe care îl
urmăreşte făptuitorul. Dacă analizăm comparativ lucrările altor autori,3 situaţii asemănătoare celei
menţionate se constată şi în conţinutul altor texte de lege, şi anume, unde este vorba de mobil ori de
scop. Apreciem corectă opinia, potrivit căreia în acest exemplu legiuitorul într-un mod evident s-a
referit la scop şi nu la mobilul infracţiunii, opinie împărtăşită, în mare parte, şi de practica judiciară.
Motivele şi scopurile, ca părţi componente ale aceluiaşi proces psihic complex, se desfăşoară
după o linie ascendentă atât sub aspectul său cognitiv, cât şi de la general spre concret, în special
referitor la realizarea cerinţelor materiale ori spirituale ale subiectului. Oricum, acestea, pe de o
parte, se deosebesc calitativ unele de altele, iar, pe de alta, se influenţează reciproc. Alegerea de
către subiect a unui scop este ca un rezultat sau ca o: „urmare a orientării conduitei de către
motivele de bază ale activităţii4. Scopul infracţiunii, odată format în cadrul unei acţiunii concrete,
are şi el o influenţă substanţială asupra motivelor. Scopurile puternic evidenţiate contribuie la
întărirea motivelor, pe când scopurile mai puţin precise reduc intensitatea motivelor. Aceasta s-ar 1 Dongoroz, Vintilă, op. cit., p.13, 193. 2 Bulai, Costică, op. cit., p.193; Loghin O., Filipaş A., op. cit., p. 46. 3 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 267. 4 Cioată E., Ciofu I., Fioru R., Culian E., Ionescu Ş., Sterescu-Volanski M., Psihofiziologia activităţii de orientare, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1968, p. 165-166.
130
putea realiza într-o aşa măsură încât, dacă ele nu ar avea puterea să învingă obstacolele care stau în
calea îndeplinirii activităţii, persoana va desista de la comiterea infracţiunii.
Aşadar, mobilul şi scopul există obiectiv în conştiinţa subiectului. Când individul săvârşeşte
cu voinţă orice faptă infracţională aceste procese psihice se formează încă înainte de conceperea
infracţiunii şi continuă să-şi exercite influenţa în tot cursul realizării ei fizice. Cu alte cuvinte, nu
poate fi concepută săvârşirea unei infracţiuni intenţionate fără ca subiectul ei activ să nu fi fost
impulsionat de anumite mobiluri, sau fără să dorească realizarea unor anume scopuri determinate
deja. Acestea apar şi sunt unele prezente, indiferent dacă legiuitorul condiţionează ori nu existenţa
infracţiunii. Chiar dacă acestea nu sunt unele calificate, ele apar ca elemente în conţinutul laturii
subiective. Din aceste considerente, apreciem adecvată menţiunea precum că motivele şi scopurile
se impun a fi stabilite la persoana infractorului, chiar în situaţiile când acestea nu sunt cerute într-un
mod expres în norma penală de incriminare1.
Motivul şi scopul sunt strâns legate între ele şi acestea se condiţionează reciproc, nefiind noţiuni
identice ce s-ar caracteriza din punct de vedere evolutiv într-un mod diferit. Ele caracterizează atitudinea
psihică a persoanei faţă de infracţiunea săvârşită. O mare parte a autorilor2 afirmă că motivul infracţiunii
răspunde la întrebarea: după ce s-a călăuzit persoana săvârşind infracţiunea, în timp ce scopul
infracţiunii determină direcţia acţiunilor, fiind deja o închipuire reală despre rezultatele spre ale căror
realizare tinde persoana (de exemplu, la infracţiunea de furt, motivul este lăcomia de câştig, iar scopul îl
constituie îmbogăţirea nelegitimă din contul avutului străin).
În literatura de specialitate3 se susţine până în prezent concepţia clasică cu privire la mobil şi scop.
În acest fel, rezultă că, deşi s-au făcut eforturi pentru clarificarea noţiunilor de mobil şi scop, datorită
carenţelor existente la nivelul legislaţiei penale, în legătură cu aceleaşi noţiuni, posibilităţile de confuzie
nu pot fi înlăturate.
Motivul şi scopul infracţiunii pot constitui şi un criteriu important de delimitare a etapelor de
comitere a infracţiunii intenţionate, respectiv, a actelor de pregătire sau de tentativă sau acelea de
consumare4.
În teoria dreptului penal moldovenesc5 se menţionează că, spre deosebire de motiv, scopul unei
infracţiuni caracterizează direct numai acea consecinţă spre care tinde vinovatul, săvârşind o faptă
socialmente periculoasă”. Deşi acestea sunt, în mod diferenţiat, calificate, ele putând fi ca elemente
obligatorii în conţinutul infracţional, fără de care întregul conţinut al infracţiunii lipseşte6.
1 Mitrache C., op. cit., p. 92. 2 Grigoraş J., Individualizarea pedepsei, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1969, p. 99; Bulai, Costică, Drept penal, Partea generală, Universitatea Bucureşti, 1987, p. 125-127; Zolyneak, Maria, op. cit., (2), p. 106. 3 Antoniu, George, op.cit., p. 189. 4 Шибутани Т., Социальная психология, Москва, 1959, c. 242. 5 Borodac, Alexandru ş.a., op. cit., p. 133. 6 Macari, Ivan, op. cit., p. 14.
131
III MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIUNII ÎN CORELAŢIE CU ALTE INSTITUŢII ALE
DREPTULUI PENAL ŞI CA ELEMENTE DE CALIFICARE ÎN CAZUL ANUMITOR
INFRACŢIUNI
3.1 PREZENŢA MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIONAL PRINTRE
CIRCUMSTANŢELE INFRACŢIUNII
Societatea avansează, se dezvoltă, iar odată cu acest fapt se dezvoltă şi particularităţile
negative ale conştiinţei umane, întrucât comportamentul uman întotdeauna a fost şi este condiţionat
de circumstanţele în care se manifestă.
Trăsăturile de bază ale conştiinţei umane, bunătatea şi răutatea, sunt condiţionate de
împrejurările în care acestea capătă fundament.
Specific evaluării conştiinţei ilicite a unei persoane este faptul că în acest caz analiza are loc
pe baza unui model legal elaborat, în prealabil, de legiuitor, expresie a exigenţelor sociale faţă de
comportamentul membrilor grupului social.
Acţiunea umană necorespunzătoare susceptibilă de pedeapsă nu este constituită pur şi simplu
dintr-un act material de comportament, ci este însoţită şi de anumite corelaţii de bază,
comportamentul respectiv devenind necorespunzător numai în anumite circumstanţe, care îi conferă
un caracter periculos.
Secolul XX, cu toate progresele realizate pe plan tehnico-ştiinţific şi al nivelului de dezvoltare
al civilizaţiei umane, reprezintă, cu regret, şi un record în evoluţia fenomenului criminalităţii. Din
Europa şi până în Australia, în America, în Asia şi Africa, infracţionalitatea a cunoscut, de la an la
an, creşteri alarmante. Mergând de la infracţiuni cu un pericol social redus şi până la infracţiuni
săvârşite de grupuri organizate, premeditate şi cu urmări deosebit de grave, uneori afectând însăşi
structurile de bază ale societăţii, criminalitatea s-a aflat într-o permanentă ofensivă, societatea
reuşind să facă destul de puţin pentru a asigura apărarea socială eficientă împotriva acestui flagel.
Statul de drept, organism constituit, reglat şi articulat pe fundamentul unor structuri şi
reglementări juridice bine determinate, îşi propune, printre altele, oriunde în lume, să stăpânească,
să combată şi să prevină criminalitatea. Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept, este format
din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie
infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate de către
instanţele judecătoreşti faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai
importante valori ale statului de drept.
Circumstanţele sunt acele stări, împrejurări ori calităţi ce ţin de infracţiune sau infractor, care
precedă, însoţesc sau succed activitatea infracţională, fiind reglementate expres sau implicit de
132
legea penală. Acestea, fie că micşorează, fie că măresc gradul prejudiciabil al infracţiunii sau al
infractorului, atenuând sau agravând în consecinţă răspunderea penală. Circumstanţele legale sunt
prevăzute expres şi limitativ în legea penală şi este obligatoriu ca instanţa de judecată, în procesul
individualizării pedepsei, să ţină seama de ele. În anumite situaţii, circumstanţele legale speciale
sunt prevăzute în însăşi norma de incriminare şi ele nu produc efecte, decât în cazul acelei
infracţiuni, în conţinutul legal al căreia sunt prevăzute. În raport de incidenţa lor în materia
pericolului social al faptei şi a periculozităţii infractorului, legea distinge circumstanţele agravante,
care măresc gradul de pericol social al infracţiunii sau/şi al infractorului şi, după caz, agravează
răspunderea penală şi circumstanţele atenuante, care determină micşorarea gradului de pericol
social al infracţiunii, respectiv periculozitatea infractorului, atenuând drept urmare răspunderea
penală.
În realitate, însă, infracţiunea este atât de variabilă, încât se poate afirma că de la apariţia
civilizaţiei umane n-au existat două infracţiuni absolut identice în ceea ce priveşte culpabilitatea
infractorului1 şi n-au existat două persoane identice care au comis infracţiuni.
În bazele legislaţiei penale ale republicilor sovietice (1958), circumstanţele atenuante şi
circumstanţele agravante au fost recunoscute ca criterii de individualizare a pedepsei, însă, ca şi în
prezent, efectele lor erau orientate spre creşterea sau diminuarea pedepsei în limitele minimă şi
maximă prevăzute în sancţiunea de la infracţiunea incriminată2.
Determinarea criteriilor de clasificare a circumstanţelor facilitează nu numai delimitarea
împrejurărilor care pot constitui circumstanţe atenuante sau agravante, dar şi aplicarea justă a
prevederilor art. 7 Cod penal al Republicii Moldova, conform cărora, la aplicarea legii penale se
ţine cont de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează
răspunderea penală. Pentru cercetarea temeinică a circumstanţelor este necesară gruparea lor în
raport cu anumite elemente de diferenţiere. În acest context, unii autori3 menţionează că încercările
de a grupa circumstanţele atenuante şi agravante după anumite elemente ale conţinutul infracţiunii
nu contribuie la elucidarea conţinutului şi sensului acestor circumstanţe. Problema e că raportarea
unor circumstanţe la o grupă sau la alta este destul de convenţională, deoarece multe dintre ele
caracterizează concomitent trăsăturile obiective şi subiective ale infracţiunii săvârşite.
În doctrina penală4 s-au evidenţiat două căi de clasificare a circumstanţelor cu caracter penal.
Astfel, în spaţiul fost sovietic, circumstanţele erau clasificate având ca criterii elementele
componenţei de infracţiune. În aşa mod, existau circumstanţe care se referă la obiectul infracţiunii,
1 Томинов В.А., Хрестоматия по истории государствa и правa зарубежных стран. Древность и века, Москва, 2001, с. 8-36. 2 Кузнецова Н. Ф., Тахнова И. М., Курс уголовного правa, Общая часть, Москва, 2002, с. 82-83. 3 Gorea N., Comarniţchi S., Influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante asupra pedepsei, Chişinău, 1984, p. 12. 4 Карпец И.И., Отягчающие обстоятельства в уголовном праве, Москва, 1959, с. 38.
133
circumstanţe care se referă la subiectul infracţiunii şi circumstanţe care se referă la latura obiectivă
şi subiectivă a infracţiunii.
Dintre cele agravante, acestui criteriu îi pot fi atribuite aşa circumstanţe ca săvârşirea
infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit infracţiuni, săvârşirea infracţiunii sub
formă de îndeletnicire etc.
Clasificarea circumstanţelor este efectuată după elementele componenţei de infracţiune,
deoarece nu se face diferenţa dintre individualizarea judiciară a pedepsei şi individualizarea legală,
precum şi între circumstanţe şi elemente circumstanţiale ale componenţei de infracţiune,
propunându-se ipoteza că există circumstanţe agravante şi atenuante care sunt incluse în
componenţa de infracţiune şi circumstanţe agravante şi atenuante care sunt în afara componenţei de
infracţiune. Astfel, primele vor avea efecte asupra tuturor participanţilor la infracţiune, în timp ce
ultimele vor fi reţinute numai în sarcina unor participanţi.
Însăşi din definiţia circumstanţelor observăm că acestea se află în afara componenţei de
infracţiune, din care considerente, ideea clasificării circumstanţelor conform altor criterii este
plauzibilă1.
Având în vedere faptul că circumstanţele cu caracter penal reprezintă nişte stări, situaţii,
întâmplări, calităţi ori alte date ale realităţii cu caracter accidental şi nu obligatorii, acestea pot fi
clasificate după mai multe criterii.
După efectul pe care acestea îl au asupra pedepsei, există circumstanţe atenuante, care pot
avea ca efect reducerea pedepsei până sau sub minimul special (art.78 Cod penal al Republicii
Moldova) şi circumstanţe agravante, care pot avea ca efect aplicarea unei pedepse apropiate de
maximul special (art.79 CP RM). Conform acestui criteriu de clasificare legiuitorul a prevăzut
circumstanţele expres în lege.
Un alt criteriu de clasificare a circumstanţelor în legale şi judiciare este consecinţa influenţei
menţinute de legiuitor la individualizarea pedepsei legale. Ca circumstanţe legale atenuante am
putea reţine punctele a-i din art.76 CP RM, iar prevederea de la litera j) a articolului respectiv (alte
împrejurări) să fie atribuită la circumstanţele atenuante judiciare. Pentru ca să existe circumstanţele
atenuante legale, acestea trebuie să capete un caracter univoc reglementat de lege, după cum am
menţionat, să fie reţinute ori de câte ori vor fi stabilite de instanţă. Însă, dacă racordăm această
regulă la lista circumstanţelor enumerate în art. 76 CP RM, observăm că această regulă devine
incompatibilă în privinţa unor circumstanţe atenuante. De aceea, este necesar ca fiecare
circumstanţă în parte să fie analizată şi să i se constate caracterul legal şi judiciar. Astfel,
circumstanţa ce se referă la săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave poate căpăta caracterul univoc de circumstanţă atenuantă legală; la fel, în privinţa
1 Kolp, Patrick, Leturmy, Laurence, Droit penal general, Paris, 2000, p. 214.
134
circumstanţei de săvârşire a infracţiunii de un minor, preîntâmpinarea de către vinovat a urmărilor
prejudiciabile ale infracţiunii săvârşite, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea
daunei cauzate, căinţa sinceră sau autodenunţarea, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii
sau la arestarea infractorilor, acţiunile ilegale sau amorale ale victimei, dacă ele au provocat
infracţiune, în această situaţie putem recomanda ca ori de câte ori aceste circumstanţe vor fi
stabilite, să fie reţinute de judecător1.
Noţiunea de circumstanţe agravante, în literatura de specialitate, apare şi cu calificativul de
„mixte” – care sunt considerate că agravează, pe de o parte, pericolul social al infracţiunii săvârşite
şi, pe de altă parte, periculozitatea infractorului: omorul premeditat al unei rude apropiate are un
pericol social mult mai sporit, cât şi o rezonanţă, o tulburare socială mai mare decât un omor
„obişnuit”. Acelaşi exemplu şi opinie este susţinută de unii autori francezi2, care menţionează că
unele circumstanţe agravante sunt, aşa-zis, mixte, deoarece sursa de agravare este atât infractorul
sau infractorii, cât şi fapta lor, exemplificând aşa circumstanţe agravante ca: premeditarea,
pregătirea unor capcane speciale, trecerea infracţiunii în obişnuinţă (îndeletnicire) etc.
Motivului şi scopul infracţional la circumstanţele agravante generale
1. Săvârşirea infracţiunii din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau
religioasă. În prevederile art. 78 lit. d din Codul Penal al Republicii Moldova se cuprind câteva motive
josnice: motive de duşmănie socială, motive de ură socială, motive de ură naţională, ură rasială, ură religioasă,
fiecare având importanţa sa specifică la individualizarea pedepsei.
Aceste motive puteau fi lăsate de legiuitor în cadrul circumstanţei de săvârşire a infracţiunii
din motive josnice, însă având în vedere caracterul multinaţional al populaţiei statului nostru şi
confruntările din societate apărute pe parcursul ultimilor ani în problema dată, legiuitorul a
considerat necesară specificarea circumstanţei date ca agravantă.
Săvârşirea infracţiunii din motive de duşmănie sau ură socială nu cuprind în sine duşmănia
sau ura dintre făptuitorul şi victima concretă generată de relaţiile lor anterioare şi la fel nu presupun
o răzbunare pentru o acţiune concretă a unei persoane. Legiuitorul numeşte ura şi duşmănia socială,
având în vedere că acestea sunt îndreptate împotriva societăţii sau când persoana ca subiect a
infracţiunii concrete a ales obiectul atentării anume din aceste motive şi nu din motive pur
personale, care se pot alătura la celelalte motive invocate spre săvârşirea faptei.
Toţi oamenii, cetăţenii sunt egali în faţa legii, indiferent de rasă, naţionalitate, religie, sex. De
aceea, legiuitorul a considerat manifestarea de ură şi duşmănie faţă de alte persoane din motivele
indicate prin infracţiuni concrete ca element care sporeşte pericolul social al făptuitorului.
2. Săvârşirea infracţiunii din interes material sau alte intenţii josnice (lit. m art. 78 CP 1 Nistoreanu Gh., Boroi A., Dret penal, Bucureşti, Ed. „ALL BECK”, 2002 p. 159. 2 Bouzat, Pierre, Pinatel, Jeane, Traité de droit penal et criminologié, Paris, 1963, p. 523.
135
RM). Intenţiile josnice în săvârşirea infracţiunii sunt acele impulsuri interne, contrare moralei, care presupun o
conştiinţă deosebit de înapoiată, periculoasă prin posibilitatea pe care infractorul o manifestă în cazul când
recurge la fapte antisociale. Legea se referă, în special, la interesul material ca intenţie josnică, apoi la celelalte
intenţii josnice, la care pot fi atribuite răzbunarea, invidia, răutatea, fanatismul, gelozia etc. Interesul material se
manifestă prin cupiditate, tendinţă de îmbogăţire prin activităţi ilicite.
Pentru individul responsabil psihic, instinctul devine subordonat programării raţionale
individuale, astfel că producerea infracţiunilor din motive josnice dovedeşte caracterul periculos al
infractorului.
Deseori, în practica judiciară, ca motive josnice sunt întâlnite interesul material, numit şi
lăcomie, răzbunarea, gelozia, invidia, fanatismul.
Periculozitatea infractorului este manifestată prin reducerea inhibiţiei în privinţa manifestării
laturilor negative ale caracterului. Chiar nici sub pericolul de a fi pedepsit, acesta nu se abţine de la
acţiunile sale.
Interesul material, numit şi lăcomie, determină săvârşirea infracţiunilor patrimoniale, dar şi
alte infracţiuni, cum ar fi luarea de mită, abuzul, iar, în unele cazuri, chiar lipsirea de viaţă a altor
persoane.
Răzbunarea, la fel, reprezintă un motiv josnic de săvârşirea a infracţiunii, cel mai des, în
cazul, când unei persoane i se aduc observaţii în legătură cu comportamentul neadecvat (amoral),
iar ultima săvârşeşte huliganism sau cauzează vătămări corporale.
Pe lângă lăcomie şi invidie, în ultimul timp se mai trasează încă un motiv care serveşte ca
mobil de săvârşire a diferitor infracţiuni şi anume fanatismul, care exprimă un ataşament excesiv
pentru o anumită persoană, obiect sau idee. Acest ataşament este determinat de o credinţă nelimitată
într-o idee, care poate prezenta idealul unui grup social sau al unui grup restrâns de persoane.
Infracţiunile săvârşite din fanatism produc urmări imprevizibile, întrucât infracţiunea este nu numai
acceptată, dar, uneori, considerată necesară şi serveşte ca mod de păstrare a idealului sau un mod de
subordonare a acestui ideal. De obicei, făptuitorii sunt membrii unui grup social şi îndreaptă
acţiunile lor criminale asupra persoanelor ce nu împărtăşesc religia sau idealurile lor. Fanatismul
creează şi impune un mod sau un model de comportament dictat. Pe plan mondial, fanatismul este
exteriorizat prin acţiuni şi atentate teroriste. Acesta este un motiv infracţional periculos, din care
considerente constituie o circumstanţă agravantă.
În genere, caracterul josnic al unui motiv, care a stat la baza săvârşirii unei infracţiuni, se
evidenţiază în raport cu normele dintr-un anumit moment şi în raport cu un anumit mediu social.
Caracterul motivului se apreciază în strânsă legătură cu persoana făptuitorului, cu condiţia lui
concretă şi reală.
Motivul şi scopului infracţional la circumstanţe atenuante generale
136
Conform prevederilor art. 77 CP RM enumerarea circumstanţelor atenuante de către legiuitor
are un caracter exemplificativ şi aprecierea existenţei sau lipsei unor împrejurări care pot constitui
circumstanţe atenuante aparţine instanţei de judecată. Posibilitatea acordării efectelor atenuante
unor împrejurări neprevăzute de lege explică umanismul şi diferenţierea activităţii de
individualizare a pedepsei exercitată de instanţa de judecată.
1. Săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau
familial ori din motive de compătimire (lit. e art. 77 CP RM). Concursul de împrejurări grele este foarte
divers şi poate fi legat de lipsa locului de muncă şi a mijloacelor de întreţinere a familiei, a condiţiilor normale
de viaţă, boala grea a făptuitorului, unele neînţelegeri la locul de muncă, comportamentul amoral al unor
membri ai familiei etc. Această circumstanţă nu presupune răspunsul vinovatului la acţiunile ilegale ale altor
persoane. Nu va fi reţinută circumstanţa nici în cazul furtului, dacă făptuitorul se află într-o stare materială
precară.
Săvârşirea infracţiunii din compătimire, la fel, a fost recunoscută de legiuitor ca circumstanţă
atenuantă. Prin compătimire înţelegem acţiunea de a compătimi şi rezultatul ei, precum şi
manifestarea de regret sau milă faţă de cineva, exprimată sub aspect subiectiv.
2. Căinţa sinceră sau autodenunţarea (lit. g art. 77 CP RM). Atenuarea pedepsei făptuitorului
este dependentă de atitudinea infractorului, constând în prezentarea acestuia în faţa organelor de drept şi
declararea faptului că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune. Autodenunţarea infractorului
în faza urmăririi penale oferă posibilitatea cercetării rapide a infracţiunii şi înlăturării consecinţelor acestora sau
repararea valorilor care au avut de suferit. Prin aceasta se dovedeşte şi dorinţa infractorului de a se reforma şi,
totodată, căinţa lui în cele săvârşite. Poate exista însă şi situaţia când infractorul se autodenunţă, dar nu regretă
fapta săvârşită, fiind pregătit să suporte pedeapsa. Autodenunţarea presupune un act volitiv, personal al
făptuitorului şi nu faptul că acesta face declaraţii, după ce a fost reţinut sau arestat ca bănuit în săvârşirea
infracţiunii. Totodată, autodenunţarea, ca circumstanţă atenuantă, va fi reţinută dacă făptuitorul va face
declaraţii despre infracţiunea săvârşită şi actul lui nu se va limita numai la recunoaşterea faptului, că a săvârşit
infracţiunea şi, la fel, nu fa fi considerată, în cazul când infractorul îşi dă seama că a fost descoperit şi se
prezintă la autorităţi pentru autodenunţare.
Prin termenul de căinţă se înţelege comportamentul activ şi benevol al persoanei care a
săvârşit o infracţiune, care este îndreptat spre neadmiterea, lichidarea sau reducerea consecinţelor
periculoase ale faptei săvârşite sau contribuirea activă la descoperirea infracţiunii date. Aici apare
necesitatea stabilirii diferenţei dintre căinţa activă şi căinţa sinceră, cea din urmă reprezintă starea
lăuntrică a persoanei care a săvârşit o infracţiune, rezultat al reconsiderării faptelor sale ilegale şi
prin care se poate manifesta recunoaşterea publică a vinovăţiei sale1.
3. Acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, dacă ele au provocat infracţiunea (lit. i art.
1 Tilici A., Provocarea. Reflecţii critice // Revista de drept penal, nr. 3, Bucureşti, 1998, p. 105.
137
77 CP RM). Pentru existenta acestei circumstanţe ar fi necesar de stabilit ce se înţelege prin acţiunile ilegale
ale victimei, ce înţelegem prin acţiuni imorale şi care trebuie să fie intensitatea şi gravitatea lor ca să aducă
făptuitorul la săvârşirea infracţiunii.
Prin acţiuni ilegale ale victimei pot fi înţelese diferite acţiuni violente, fie de natură fizică, fie
de natură psihică, iar prin acţiuni imorale se pot înţelege diferite gesturi insultătoare, afirmaţii
calomnioase de natură să determine o tulburare sufletească sau o emoţie puternică a făptuitorului.
Nu va exista o tulburare sufletească sau o emoţie puternică negativă, dacă gesturile sau cuvintele au
fost imitate sau spuse din glumă sau cu intenţia de a-i face observaţie celui care a greşit, sau dacă
victima imediat şi-a cerut scuze, după ce a insultat făptuitorul, ori dacă aceste gesturi şi cuvinte sunt
spuse de un iresponsabil, fapt cunoscut după exteriorul acesteia, sau de persoană într-o stare
avansată de ebrietate. Aceste momente, odată constate, exclud existenţa tulburării sau emoţiei
provocate1.
Acţiunea ilicită care provoacă făptuitorul la săvârşirea infracţiunii poate fi o altă faptă penală
săvârşită de victimă sau o contravenţie administrativă, o încălcare a ordinii disciplinare sau de
muncă. Indiferent de genul acţiunii ilicite, aceasta trebuie să provoace infractorului o tulburare
sufletească sau o emoţie puternică, dar acţiunile ilicite trebuie să poarte un caracter intenţionat din
partea victimei şi nu din imprudenţă. Între acţiunea ilicită şi tulburarea sufletească sau emoţia
puternică trebuie să existe legătura de cauzalitate.
Provocarea nu constituie o modalitate de legitimă apărare. În cazul legitimei apărări, persoana
respinge direct un atac asupra sa sau a altor persoane, care este direct şi imediat. Provocarea apare
ca o reacţie după consumarea atacului, persoana acţionând, fiind emoţionată sau tulburată de cele
întâmplate. Făptuitorul se va considera provocat după ce atacul a luat sfârşit sau atacatorii l-au
încetat.
Motivul şi scopul infracţional printre circumstanţele atenuante ale infracţiunii, precum
şi în cadrul unor cauze care exclud vinovăţia în legislaţia penală a României
În literatura de specialitate2 se remarca faptul că la alin. 4 art. 22 CP al României, justificarea
legală a depăşirii limitelor legitimei apărări se fondează pe existenţa unor mobiluri particulare, care,
în mod corespunzător, ar consta dintr-o emoţie puternică (tulburare) sau teamă. De altfel, legiuitorul
distinge în această situaţie şi depăşirea limitelor legitimei apărări care, fără a se întemeia pe
mobilurile arătate anterior, reprezintă doar o circumstanţă atenuantă şi este reglementată prin art. 88
lit.b CP român.
În ceea ce priveşte partea subiectivă a infracţiunii exprimată prin depăşirea limitelor legitimei
apărări, ca un caz care înlătură caracterul penal al faptei, acesta se caracterizează nu numai prin
1 Basarab, Matei, op. cit., 1997, p. 184. 2 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 227.
138
intenţie, dar şi prin motivele determinate şi scopul acţiunii. Motivul şi scopul infracţiunii sunt
echivalente cu motivele şi scopurile persoanei care acţionează în stare de legitimă apărare. Unii
autori nu fac însă diferenţă între ele sub acest aspect. Dar acest lucru nu implică încredere, deoarece
motivul legitimei apărări este o acţiune social utilă, iar motivul infracţiunii, la depăşirea limitelor
legitimei apărări, nu pot coincide, deoarece este diferită natura acestor acţiuni.
În primul caz, persoana acţionează în corespundere cu normele de drept şi cerinţele morale, iar
în al doilea, se neagă cerinţele legii şi cele morale, care determină condiţiile şi limitele legitimei
apărări. Trăsăturile laturii subiective a infracţiunii expuse mai sus, exprimate prin depăşirea
limitelor legitimei apărări, fac imposibilă pregătirea de către aceste infracţiuni şi atacul asupra lor.
Legea penală întotdeauna examinează depăşirea limitelor legitimei apărări ca o circumstanţă
atenuantă, stabilind o pedeapsă redusă pentru provocarea morţii sau a leziunilor corporale grave în
rezultatul unor astfel de depăşiri. Sub aspectul mobilului, diferenţa între legitima apărare şi
provocare capătă accente speciale. Legitima apărare este pusă în funcţie de resorturile defensive ale
fiinţei umane. Cel în cauză nu voieşte nimic altceva decât să se apere. Provocarea pune în funcţie
alte resorturi ale individului. Ofensat, lovit, jignit în demnitatea şi sentimentele sale, doreşte,
oricum, să-şi facă singur dreptate şi acţionează în acest sens.
Dar indignarea, mânia, revolta sunt de fapt mobiluri, ca şi teama în cazul excesului justificat.
Diferenţa între cele două tipuri de excese este o diferenţă între tipurile de mobil care au stat la baza
ripostei. Această constatare vine în acord cu opinia exprimată în doctrina franceză de unii autori1,
conform căreia legitima apărare nu este altceva decât un tip particular de mobil .
Starea de necesitate, constrângerea şi iresponsabilitatea sunt, în esenţă, reglementate în CP
român, la fel ca şi în cel francez. Legat de responsabilitate, merită a fi menţionat faptul că, în
doctrina română, majoritatea autorilor consideră că mobilul reprezintă un indicator important al
stării de normalitate psihică a infractorului şi, din această cauză, se impune în fiecare caz
cunoaşterea mobilului care a stat la baza conduitei criminale, chiar dacă legea nu-l indică drept o
condiţie necesară pentru existenţa infracţiunii. În acelaşi context se mai menţionează că lipsa
vinovăţiei decurge, de regulă, în aceste situaţii, fie din faptul că mobilul este legitim (justificat), fie
din faptul că mobilul este incontrolabil, de nestăpânit... 2.
De regulă, fiecărui motiv îi corespunde un anumit scop. De aceea, motivele la extrema
necesitate sau la legitima apărare se suprapun sau se identifică cu scopul, care sunt compatibile cu
scopul de autoapărare. De exemplu, dacă cel ce se apără pricinuieşte lezări celui ce atacă,
conducându-se de alte motive decât acelea care corespund scopului de autoapărare - răzbunare,
1 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 226. 2 Тарарухин С.А., op. cit., p. 112.
139
gelozie, atunci va exista o depăşire a legitimei apărări sau a extremei necesităţi1, sau, cel puţin, o
altă infracţiune, chiar dacă infractorul va putea beneficia de circumstanţa atenuantă legală (art. 88
lit. a Cod penal român – starea de provocare sau art. 88 lit. b – depăşirea limitelor legitimei apărări).
Dreptul penal german, de asemenea, face o deosebire clară între omorul simplu (fără
premeditare) şi omorul grav (săvârşit cu rea-intenţie, gândită din timp), parţial, în funcţie de faptul,
dacă ucigaşul a acţionat având sau nu motive pentru aceasta2.
În codul penal francez, constrângerea este cea de-a doua cauză de excludere a răspunderii3.
Ameninţarea trebuie să aibă ca efect anihilarea libertăţii de voinţă a autorului faptei pentru ca să ne
aflăm în prezenţa unei constrângeri morale veritabile, de natură să atragă non-răspunderea. În toate
cazurile de constrângere morală externă, autorul acţionează în baza unui mobil precis şi anume
frica. Problema constrângerii morale interne este în realitate problema mobilului, pentru că acest tip
de constrângere nu poate avea ca sursă decât un mobil irezistibil4.
Abordarea americană modernă a omorului ia în considerare motivele acestei infracţiuni, cum
ar fi, spre exemplu, premeditarea şi deliberarea în cazul omorului din interes material. Pentru
legislaţia statelor americane a devenit un lucru ordinar să califice atacurile din motive rasiale ca
fiind săvârşite în circumstanţe agravante. Infractorul nu numai că răneşte victima, dar exprimă
insulta: „eu urăsc grupul căruia aparţin”.
În ceea ce priveşte practicile sado-masochiste, regula generală, potrivit căreia consimţământul
nu justifică atentarea la inviolabilitatea fizică are excepţii, anume acestea fiind aplicabile în cazurile
în care persoana care încalcă această inviolabilitate are scopuri sadice, iar persoana care consimte la
aceste acţiuni obţine plăceri mazohiste.
Referitor la infracţiunile de trădare, în dreptul comun, aceasta reprezintă trecerea de partea
inamicului, acordarea de ajutor şi servicii acestuia, la care motivele îndeplinesc diferite funcţii. Ele
agravează acţiunile criminale intenţionate (omuciderea, infracţiuni din ură), extind sfera excepţiilor
(practicile sado-masochiste), asigură condiţiile minime pentru tragerea la răspundere (trădarea).
Sau, cel puţin, relele motive reprezintă temeiuri ale unor acţiuni care plasează făptuitorul într-o
perspectivă negativă. În aşa fel, infractorul nu numai că încalcă interesele ocrotite ale victimei
atacului său, dar şi se manifestă drept individ care poate să acţioneze din motive josnice.
Cu cât mai mult ne concentrăm atenţia asupra intenţiilor şi motivelor comportamentului
criminal, cu atât mai mult apar temeiuri de a crede că simplul conţinut al acestor „stări mintale” ale
făptuitorului şi atitudinea sa faţă de consecinţele acţiunilor sale îl pun în situaţia celui vinovat şi îl
fac pasibil de pedeapsă. Rezultă, că intenţia şi motivul reprezintă esenţa infracţiunii, iar acţiunile 1 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 227. 2 Fletcher, George P., Dolea, Igor, Blănaru, Dragoş, Concepte de bază ale justiţiei penale (Douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţiei penale), Chişinău, Ed. „ARC”, 2001, p. 136. 3 Cioclei, Valerian, op. cit., p. 206. 4 Тарарухин С.А., op. cit., p. 112.
140
prejudiciabile subsecvente confirmă în principal slăbiciunea stării mintale a făptuitorului.
3.2 MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIUNII CA ELEMENTE CALIFICATE ALE ANUMITOR
TIPURI SAU CATEGORII DE INFRACŢIUNI DIN LEGISLAŢIA
PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA
1. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii. În
unele cazuri, legea condiţionează existenţa infracţiunii de săvârşire a faptei într-un anumit scop. La
aceste infracţiuni nu interesează motivul săvârşirii acestor infracţiuni, decât doar în privinţa
individualizării pedepsei.
Bunăoară, la infracţiunile contra păcii şi anume planificarea, pregătirea, declanşarea sau
ducerea războiului (art. 139 CP RM) motivul şi scopul infracţiunii n-au importanţă pentru calificare,
dar trebuie luate în considerare la individualizarea pedepsei penale.
La infracţiunea de propagandă a războiului (art. 140 CP RM) nu interesează motivul sau
scopul urmărit de autor. Aceste elemente vor fi utile la determinarea gradului prejudiciabil al faptei
în vederea individualizării corespunzătoare a pedepsei.
De asemenea, la infracţiunea de ecocid (art. l36 CP RM), la infracţiunea de tratamente
inumane (art. 137 CP RM) nu interesează pentru calificare motivul şi scopul infracţiunii, decât
pentru individualizarea răspunderii şi pedepsei penale.
Iar la infracţiunea de activitate a mercenarilor (art. 141 CP RM) motivul şi scopul este de a
obţine profit sau alte avantaje personale.
Pe când, la aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art. 143 CP
RM) nu interesează motivul şi scopul, decât pentru individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei
penale.
2. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra persoanei. La infracţiunile contra
vieţii şi sănătăţii persoanei nu interesează, de obicei, motivul şi scopul infracţiunii, însă, ca şi la
latura obiectivă, ele pot constitui circumstanţe agravante ale infracţiunii. De exemplu, omor din
motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă, omor cu scopul de a preleva
şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei etc.
În ceea ce priveşte infracţiunile contra vieţii, de regulă, pentru existenţa oricăreia dintre
infracţiunile contra vieţii nu are nici o relevanţă motivul care l-a determinat pe infractor să
acţioneze sau scopul urmărit de acesta. Uneori, ele pot forma circumstanţe agravante ale omorului.
Bunăoară, omorul intenţionat săvârşit fără circumstanţe agravante şi atenuante, prevăzut de
alin. 1 art. 145 Cod penal al Republicii Moldova, poate fi comis din motive de gelozie, invidie, din
motive de răzbunare şi din alte imbolduri josnice, cu excepţia intenţiilor huliganice şi interesului
141
material, precum şi pe baza de relaţii personale, din cauza certurilor, în timpul unei bătăi, al
efectuării unui experiment ştiinţific etc.
Pentru omorul din răzbunare e specific motivul răsplăţii, răfuielii pentru conduita anterioară a
victimei sau a apropiaţilor ei.
În ceea ce priveşte omorul săvârşit cu intenţii huliganice (lit. c alin. 2 art. 145 CP RM),
imboldurile huliganice conţin caracteristica generală a unui grup întreg de motive diferite, pentru
care este comună lipsa de respect faţă de societate. Din rândul lor fac parte aşa motive ca ştrengăria,
străduinţa de a sfida opinia publică, bravura manifestată la beţie, demonstrarea brutală şi făţişă a
forţei fizice faţă de cei din jur, umilirea şi intimidarea lor etc.
Conform p. 11 al Hotărârii Plenului din 15 noiembrie 1993, drept omor din intenţii huliganice
trebuie calificat omorul săvârşit din imbold huliganic de un făptuitor ce manifesta lipsă de respect
faţă de societate, neglijează regulile de convieţuire socială şi normele morale, fără vreun pretext sau
din cauze neînsemnate pentru un omor intenţionat.
Deseori, intenţiile huliganice se îmbină cu asemenea motive ca mânia, gelozia, răzbunarea,
pasiunea, lăcomia, care nu sunt semne constitutive ale componenţei omorului din intenţii
huliganice. Ele trebuie luate în considerare numai la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei
penale.
Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiunilor de serviciu sau a
celor obşteşti (lit. f alin. 2 art. 145 CP RM) presupune uciderea unui reprezentant al unei organizaţii
nestatale sau a oricărui cetăţean (fiindcă uciderea unui reprezentant al autorităţii publice ori a unui
militar constituie un omor deosebit de grav – a se vedea prevederile lit. c alin. 3 art. 145 CP RM),
pentru a-i împiedica să realizeze acţiuni ce ţin de activitatea lor de serviciu sau de cea obştească. Un
asemenea omor poate fi săvârşit şi din motive de răzbunare împotriva victimei pentru faptul că mai
înainte, ea, în general, şi-a onorat datoria de serviciu sau pe cea obştească.
În cazul unui omor săvârşit cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice (lit. h alin. 3
art. 145 CP RM), noţiunea de deosebită cruzime presupune acţiuni sadice, adică acţiuni cu tendinţă
anormală spre cruzime, plăcere bolnăvicioasă de a vedea pe cineva suferind sau de a pricinui
suferinţe.
În alte cazuri, autorul omorului săvârşit cu deosebită cruzime nu urmăreşte scopul suprimării
imediate a vieţii victimei, ci doreşte să-i provoace o moarte lentă, folosind procedee de natură să
pricinuiască victimei suferinţe chinuitoare şi îndelungate până la încetarea din viaţă (de exemplu,
numeroase răni, arsuri, smulgerea unghiilor, părului). Este de observat că mulţimea rănilor la omor
sau la tentativă de omor încă nu poate servi drept mărturie de săvârşire a omorului cu deosebită
cruzime. Trebuie constatată intenţia comiterii unui asemenea omor.
142
Omorul intenţionat, comis în stare de afect, ca urmare a actelor de violenţă sau a insultei grave
din partea victimei, chiar dacă conţine semnele unei deosebite cruzimi, trebuie calificat numai
potrivit ari. 146 Cod penal. Acest lucru este arătat în ipoteza de la lit. a art. 117 Cod penal al
Republicii Moldova.
Referindu-ne la omorul săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni
săvârşirea ei (lit. i alin. 3 art. 145 CP RM) acesta prevede uciderea martorului, a persoanei care
deţine mărturii ale infracţiunii, cu scopul de a le sustrage şi de a le nimici, precum şi suprimarea
vieţii persoanei.
Prin omor intenţionat însoţit de viol (lit. i alin. 3 art. 145 CP RM) trebuie înţeles omorul
săvârşit în momentul violării, în procesul luptei cu victima şi prin învingerea rezistenţei ei sau
nemijlocit după viol, pentru a evita demascarea, precum şi omorul comis, de exemplu, din motive
de răzbunare pentru rezistenţa opusă.
În cazul omorului săvârşit din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau
religioasă (lit. j alin. 3 art. 145 CP RM), sunt arătate circumstanţe agravante, prezenţa doar a uneia
este suficientă pentru argumentarea răspunderii penale. Aceste circumstanţe agravante se
caracterizează prin intoleranţa faţă de persoanele altor naţionalităţi, rase, religii şi reprezentanţilor
lor.
Omorul săvârşit la comandă (lit. m alin. 3 art. 145 CP RM) presupune, de obicei, uciderea
persoanei la comanda unei persoane în scop de profit, adică pentru o anumită plată, remunerare,
despăgubire. Dar pot exista şi alte motive: din solidaritate cu persoana care a comandat omorul sau
din motive de luptă cu eterodoxia.
Aşadar, la aceste infracţiuni, legiuitorul cere prezenţa obligatorie a unui motiv sau scop indicat
în lege.
În ceea ce priveşte infracţiunea de pruncucidere (art. 147 CP RM), o trăsătură obligatorie o
constituie starea de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere.
Această stare psihofiziologică este provocată exclusiv de procesul naşterii şi poate apărea ca urmare
a unor acţiuni determinate de toxicoze în perioada de gestaţie, a şocului hemoragic, a naşterii
copilului în condiţii neobişnuite sau din cauza ruşinii, a fricii de consecinţele sociale, familiale, de
reacţia părinţilor, ostilităţii celor din jur etc.
Latura subiectivă se caracterizează prin trei semne – vinovăţia, scopul şi motivul infracţiunii –
primul fiind semnul obligatoriu – pericol al acesteia, iar celelalte două – facultative1.
Motivele şi scopurile infracţiunii omorului pruncului de către mamă, chiar şi atunci când sunt
semne obligatorii ale laturii subiective, necesită să fie stabilite în fiecare caz aparte în cadrul
1 Macari, Ivan, op. cit., p. 155.
143
calificării, deoarece influenţează periculozitatea socială a faptei şi a făptuitorului şi, astfel, apare
obiectivul individualizării răspunderii şi pedepsei penale.
Latura subiectivă a infracţiunii de pruncucidere cuprinde nu numai vinovăţia sub formă de
intenţie, ci şi un motiv anumit, în virtutea căruia persoana a săvârşit infracţiunea respectivă sau un
scop determinat spre care tindea infractoarea (mama).
Imboldul de a săvârşi omorul copilului nou-născut poate să apară la femeie încă în timpul
sarcinii sau cu mult înaintea naşterii copilului. Motivele de a comite o asemenea faptă pot fi diverse,
dar, în cele mai dese cazuri, sunt josnice (dorinţa de a fi liberă, de a se elibera de griji etc.).
Aceste motive se formează în cadrul conduitei volitive, reflectând o anumită latură a
caracterului, o tendinţă a comportamentului femeii respective. Are loc deci o alegere conştientă a
actului de conduită. Motivul faptei, săvârşite sub influenţa stării de tulburare psihofiziologică, nu
este un motiv care determină linia de conduită a persoanei. Starea emoţională respectivă domină
asupra constantelor social-psihologice. Motivul care apare la femeie în timpul naşterii copilului sau
imediat după aceasta nu corelează cu linia obişnuită de comportament. Conştientul se îngustează,
iar subconştientul răbufneşte, ajungând, în acest fel, să domine conştientul. Mama se comportă în
această stare conform schemei simplificate: stimul - reacţie, fără o estimare interioară a tuturor
„pro” şi „contra”.
Codul penal german vizează omorul pruncului de către mamă ca fiind intenţionat, incriminat
distinct şi pedepsit mai puţin aspru decât celelalte variante ale omorului intenţionat. Fapta se
săvârşeşte în timpul naşterii sau imediat după aceasta. Este acceptat orice mobil, care a putut
conduce la săvârşirea faptei (sentimentul dezonoarei, copil natural conceput în urma relaţiilor
sexuale în afara căsătoriei, dificultăţi economice, personale etc.
Argumentele prezentate mai sus par să explice faptul că momentul apariţia intenţiei de a cauza
moartea copilului nu are însemnătate la calificarea infracţiunii date. Motivele josnice care pot să
apară la femeie în timpul sarcinii sunt înlăturate de motivele care apar în timpul naşterii sau imediat
după aceasta pe fundalul stării de tulburare psihofiziologică şi, astfel, nu mai sunt scoase în
evidenţă.
La articolul 148 Cod penal al Republicii Moldova (lipsirea de viaţă la dorinţa victimei
(eutanasia)), printre procesele psihice ce caracterizează poziţia psihică cu care acţionează persoana,
se numără mobilul şi scopul. Spre deosebire de procesele psihice care caracterizează intenţia sau
imprudenţa, pe care legiuitorul le descrie în partea generală a Codului penal, mobilul sau scopul
apar descrise, mai rar, în conţinutul incriminării. Cu toate acestea, procesele psihice menţionate
determină unele consecinţe juridice, chiar dacă nu sunt descrise sau definite de norma penală1.
1 Antoniu, George, Vinovăţia penală, op.cit., p. 186.
144
Numim mobil (motiv) acel impuls psihic, care determină o persoană să acţioneze; aceasta
constituie cauza internă a actului de voinţă. Răspunderea penală operează, dacă fapta concretă
întruneşte trăsăturile obiective ale modelului legal, iar subiectul acţionează cu acele procese fizice
care s-au precizat ori s-au stabilizat odată cu desfăşurarea acţiunii şi cu producerea rezultatului şi pe
care legea le defineşte1.
Nu ar putea fi admisă confuzia dintre mobil şi intenţie şi să se susţină că nu există intenţia,
pentru că făptuitorul a săvârşit fapta într-un mod generos. În realitate, pentru existenţa intenţiei nu
este nevoie de cunoaşterea mobilului, aceasta serveşte la caracterizarea intenţiei, dar nu
condiţionează existenţa acesteia. Mobilul (motivul) este factor psihic care determină pe infractor să
comită acţiunea (inacţiunea)2.
Scopul nu se confundă cu motivul, deoarece el aparţine momentului finalizării actului, pe când
motivul este legat de momentul adoptării hotărârii. Nu mai puţin însă scopul este cuprins în
motivaţia care stă la baza acţiunii infractorului: dacă scopul nu ar avea un suport puternic,
motivaţional, nu ar putea fi urmărit.
De regulă, scopul nu condiţionează existenţa incriminării: în mod excepţional el este descris
fie ca element constitutiv al incriminării, fie ca circumstanţă atenuantă ori agravantă. De cele mai
dese ori, în infracţiunea de eutanasie motivul se exprimă în compătimire.
La infracţiunile contra sănătăţii, analizând constrângerea persoanei la prelevarea organelor sau
ţesuturilor pentru transplantare (art. 158 CP RM), un semn obligatoriu al laturii subiective al
infracţiunii date este scopul ei: pentru transplantare sau în alte scopuri.
Vorbind despre unele infracţiuni contra libertăţii persoanei şi anume răpirea unei persoane
(art. 164 Cod penal al Republicii Moldova), putem aprecia că motivele pot fi diferite: răzbunare,
gelozie, huliganism, carierism, dorinţa de a săvârşi unele tranzacţii în perioada privării de libertate
etc. Cele mai răspândite sunt motivele acaparatoare. Motivele se iau însă în consideraţie numai la
individualizarea pedepsei penale3.
Răpirea unei persoane, care, de obicei, se săvârşeşte cu scopul primirii unei recompense
pentru eliberarea persoanei răpite, în esenţa sa, reprezintă un mijloc pentru atingerea scopului dat4,
săvârşit din interes material. Aşadar, interesul material al răpirii unei persoane este unul dintre
semnele calificative ale acestei componenţe de infracţiune.
În literatura de specialitate, prin noţiunea de motiv al infracţiunii se subînţelege acel impuls
psihic, care determină o persoană să acţioneze; acesta constituie cauza internă a actului de voinţă5.
Săvârşirea infracţiunilor din interes material presupune faptul că la baza cauzelor care au determinat 1 Ibidem., p. 187. 2 Mariţ, Alexandru, Drept penal, Partea generală, Chişinău, Ed. „Tipografiei Centrale”, 2002, p. 205. 3 Codul penal al Republicii Moldova, Comentariu, Sub red. A. Barbăneagră, op. cit., p. 342. 4 Практикум по уголовному праву, Под ред. Л. Кругликова, Москва., 1997, с. 82. 5 Dongoroz, Vintilă, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, op. cit., p. 143.
145
comportamentul social periculos se află dorinţa de a primi un oarecare avantaj, folos material.
Această interpretare a cupidităţii poate fi relevată într-un şir de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme
de Justiţie a Republicii Moldova. În afară de motiv cupidant, legat de primirea unei recompense
pentru eliberarea victimei, în practică juridică se întâlnesc şi un şir de alte motive ce determină
persoanele la săvârşirea acestor infracţiuni. În unele cazuri de răpire a unor persoane, infractorul
tinde să-şi întoarcă o sumă de bani sau să se achite pentru un serviciu prestat. Aşa, spre exemplu,
cetăţeanca M. s-a adresat organelor de ocrotire a normelor de drept cu o cerere, despre faptul că la
data de 23 mai 2007, la ea în casă au pătruns doi oameni străini înarmaţi, care au cerut ca aceasta să
le asigure eliberarea unei sume de 3000 dolari S.U.A. pentru o datorie şi în mod violent l-au
capturat pe feciorul acesteia şi s-au retras de la faţa locului1.
Într-un şir de situaţii similare, reieşind din materialele cauzelor penale examinate, victimele, la
etapa desfăşurării urmării penale, refuză de la depoziţiile lor iniţiale referitor la răpirea lor, spunând
că ele au clevetit persoanele reţinute. În majoritatea cazurilor, schimbarea depoziţiilor este rezultatul
presiunii exercitate asupra victimei din partea persoanelor cointeresate. Dar, până în ziua de astăzi,
încă nu a fost elaborat mecanismul real de reacţiune contra acestor fenomene. Iată din care
considerente mulţi infractori rămân nepedepsiţi pentru săvârşirea acestor infracţiuni. Această
circumstanţă se referă nu numai la infractorii care au săvârşit infracţiuni de răpire a persoanelor, dar
şi la autorii altor infracţiuni. Uneori, ca motiv pentru săvârşirea infracţiunii de răpire a persoanei,
apare răzbunarea victimelor pentru o infracţiune săvârşită sau dorinţa răpitorului de a se căsători cu
victima, sau dorinţa de a schimba persoana răpită pe alte persoane, sau de a săvârşi alte acţiuni în
folosul răpitorului, cum ar fi, de exemplu, determinarea persoanei de a se elibera din funcţia ocupată
etc.
De motivul infracţiunii este nemijlocit legat un alt semn al laturii subiective - scopul acesteia,
care nu trebuie confundat cu motivul ei, deoarece el aparţine finalizării actului, pe când motivul este
legat de momentul adoptării hotărârii. Scopul este cuprins şi în motivaţia care stă la baza acţiunii
persoanei: dacă scopul nu ar avea un suport puternic, motivaţional, nu ar putea fi urmărit.
Denumim scop acel proces psihic, care constă în urmărirea realizării unor consecinţe descrise
de norma de incriminare; scopul constituie obiectivul acţiunii anticipat, imaginat de autor.
Articolul 164 Cod penal al Republicii Moldova nu conţine prevederi despre scopul de răpire a
unei persoane. Rezultă că în infracţiunea dată scopul este semnul facultativ al laturii subiective şi nu
exercită nici o influenţă asupra calificării faptei. Cu toate acestea, trebuie de avut în vedere că
stabilirea scopului răpirii unei persoane are o mare importanţă la stabilirea gradului de pericol social
al faptei săvârşite şi al persoanei infractorului, precum şi la individualizarea pedepsei pentru
persoana învinuită.
1 Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 423/P/2007.
146
Vorbind despre unele infracţiuni contra libertăţii persoanei, cum ar fi, spre exemplu, traficul
de copii (art. 207 CP RM) motivele infracţiunii pot fi: din interes de profit, de răzbunare sau din alte
porniri josnice.
Prin „interes de profit” se înţelege năzuinţa făptuitorului de a extrage din răpire sau substituire
un beneficiu material. „Răzbunarea” presupune cauzarea răului pentru răul cauzat persoanei în
trecut. Pornirile josnice sunt acelea care lezează grosolan normele morale şi care mărturisesc despre
lipsa de scopuri în acţiunile făptuitorului (de exemplu, motivele huliganice, ura naţională sau
rasială). Pornirile josnice pot fi recunoscute şi în fapta femeii, care a născut un copil cu deficienţe şi
1-a substituit cu un nou-născut sănătos.
Scopul infracţiunii poate fi oricare (de exemplu, transmiterea copilului unei familii care nu
poate avea copii, transformarea copilului în sclav, prelevarea de la copii a organelor şi ţesuturilor
pentru transplant). Există totuşi o excepţie, deoarece traficul de copii, în scopul practicării
prostituţiei, va necesita o calificare distinctă.
Considerăm că definiţia scopurilor finale de constrângere trebuie să fie lărgită. Din
enumerarea minimă expusă în Protocolul ONU cu privire la traficul de fiinţe umane trebuie să fie
preluate şi adăugate la proiectul de lege scopurile muncii sau serviciilor forţate şi starea de servitute.
Termenul de „sclavie” trebuie să fie completat cu „practici asemănătoare acesteia”. Pentru ambii
termeni definiţiile pot fi găsite în dreptul internaţional. Termenul „exploatare sexuală” include
folosirea forţată a persoanei în industria pornografică şi în prostituţie.
Bunăoară, la traficul de fiinţe umane (art. 165 CP RM), scopul exploatării sexuale comerciale
sau necomerciale presupune profilarea de relaţiile sexuale, contrar voinţei victimei, în interes
material sau alte interese personale.
Scopul folosirii în conflicte armate sau în activităţi criminale presupune utilizarea serviciilor
victimelor traficului de fiinţe umane şi activităţi militare sau criminale, contrar voinţei lor.
Scopul de prelevare a organelor sau a ţesuturilor pentru transplantare are aceeaşi esenţă ca şi
cel corespunzător.
Prin servitute în scopul întoarcerii unei datorii înţelegem supunerea unei persoane la robie
(slujire, aservire) pentru achitarea unei datorii, care nu poate fi întoarsă la moment.
Aşadar, un semn obligatoriu al laturii subiective este scopul traficului de fiinţe umane, analizat
mai sus.
Despre privaţiunea ilegală de libertate (art. 166 CP RM) apreciem că pentru calificare nu
interesează motivele infracţiunii. Ele pot fi josnice, precum lăcomia, invidia, răzbunarea, gelozia,
însă trebuie luate în consideraţie la individualizarea pedepsei penale.
De asemenea, la infracţiunea de sclavie şi condiţiile similare sclaviei (art. 167 CP RM),
motivele n-au importanţă pentru calificare, însă vor fi utilizate la individualizarea pedepsei penale.
147
Motivele n-au importanţă pentru calificare nici la infracţiunea de muncă forţată (art. 168 CP
RM), nici la infracţiunea de internare ilegală într-o instituţie psihiatrică (art. 169 CP RM).
Bunăoară, la infracţiunea de luare de ostatici (art. 281 CP RM), latura subiectivă include toată
activitatea psihică, care însoţeşte comiterea infracţiunii şi în care procesele intelectuale volitive şi
emoţionale decurg în deplină dependenţă1.
La semnele care formează latura subiectivă se atribuie vinovăţia, motivul, scopul, precum şi
starea emoţională a persoanei în momentul comiterii infracţiunii.
Motivul şi scopul nu sunt semne obligatorii, dacă altfel nu este stabilit în norma penală ce
prevede infracţiunea respectivă. Pentru unele infracţiuni motivul sau scopul, de rând cu vinovăţia,
sunt semne necesare a componenţei de infracţiune, fără de care nu există şi infracţiune, iar în altele -
motivul şi scopul nu au o importanţă pentru calificarea faptei.
Pentru luare de ostatici scopul este semnul obligatoriu al laturii subiective. Scopul este indicat
în norma juridico-penală: „în scopul de a sili statul, organizaţia internaţională, persoana juridică sau
fizică ori un grup de persoane”. Motivul pentru infracţiunea dată este semnul facultativ. El poate fi
politic, criminal, material, personal. Având un scop determinat, infractorul intenţionat adresează
cerinţele ultimative acelor persoane, care le pot îndeplini.
În conformitate cu scopul dat, se alege persoana concretă sau se ia o persoană întâmplătoare în
calitate de ostatic, se înaintează cerinţele persoanelor determinate care, în primul rând, sunt
interesate în eliberarea şi integritatea ostaticului şi, în al doilea rând, au posibilitatea să exercite
condiţiile puse de infractor pentru eliberarea ostaticului. Spre exemplu, dacă infractorul îşi pune
scopul de a pleca ilegal peste hotare, el alege pentru aceasta comportarea respectivă: ostatici, de
regulă, se iau din rândul pasagerilor navelor maritime, autobuzelor, avio-navelor, pentru securitatea
cărora răspunderea o poartă şeful navei, iar cerinţele se adresează şefului navei, persoanei care
conduce nava sau altor persoane, care pot soluţiona problema privitor la acordarea transportului şi
trecerea neîngrădită peste frontiera. Dacă scopul luării de ostatici este evadarea din locurile de
detenţie, atunci infractorul, în majoritatea cazurilor, ia sau reţine în calitate de ostatici lucrătorii
penitenciarelor şi înaintează cerinţe administraţiei penitenciarului care este responsabilă pentru
menţinerea ordinii.
În cazul luării de ostatici întotdeauna este prezent scopul, care se atinge prin silirea
persoanelor terţe de a îndeplini cerinţele înaintate. Vinovatul îşi dă seama că, luând şi reţinând
ostatici şi pricinuindu-le anumite prejudicii, poate să atingă scopul urmărit, poate să oblige
persoanele interesate în integritatea şi eliberarea ostaticului, să exercite cerinţele infractorului,
atingând astfel scopul său.
1 Брайнин Я., Уголовная ответственность и ее основания в советском уголовном праве, Москва, 1963, c.227.
148
Luarea de ostatici poate fi comisă atât cu intenţie premeditată, cât şi cu intenţie spontană. În
dependenţă de aceasta variază şi scopurile luării de ostatici. Luarea de ostatici comisă în scopul de
a-şi asigura personal sau de a asigura alte persoane, care au comis o anumită infracţiune şi sunt
urmărite de organele de drept în împrejurările foarte neavantajoase pentru infractori, se comite, de
regulă, cu intenţie spontană. În cazul intenţiei premeditate scopurile luării de ostatici sunt:
- evadarea din locurile de detenţie;
- plecarea ilegală peste hotare;
- primirea răscumpărării;
- scopuri politice;
- influenţarea deciziei judecătorului, procurorului etc.
Majoritatea cazurilor luării de ostatici (84%) sunt comise cu intenţia premeditată, pe când
intenţia spontană în luarea de ostatici se întâlneşte cu mult mai rar (16%)1.
Elementul volitiv constă în dorinţa atingerii active a scopului pus. Luarea sau reţinerea
ostaticului nu formează scopul infractorului ce apare în calitate de mijloc pentru atingerea scopului.
Scopul luării de ostatici este silirea statului, organizaţiei internaţionale, a persoanelor juridice
sau fizice, sau a unui grup de persoane de a săvârşi sau de a se abţine de la săvârşirea anumitor
acţiuni, în calitate de condiţie pentru eliberarea ostaticului. Silirea reprezintă o anumită violenţă
psihică, îndreptată la stimularea anumitor comportamente în care este interesat infractorul2. Silirea
presupune o influenţă forţată care se realizează prin înaintarea ameninţărilor persoanelor terţe sau
ostaticului. Pentru atingerea scopului infractorul recurge la luarea de ostatici. El înţelege că
îndeplinirea scopului va fi posibilă numai cu prejudicierea securităţii publice şi doreşte acest lucru.
Infractorul nu tinde la prejudicierea sănătăţii ostaticului, dar admite acest lucru. Viaţa,
sănătatea, libertatea, demnitatea persoanelor, luate ca ostatici, pentru infractor reprezintă aceiaşi
valoare ca şi marfa pentru vânzător. Ostaticii se folosesc pentru atingerea scopului de a sili
persoanele terţe să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea anumitor acţiuni.
Motivul luării de ostatici este indisolubil legat cu scopul acestor infracţiuni şi este exprimat în
caracterul acţiunilor pe care vinovatul le consideră ca condiţie pentru eliberarea ostaticului.
Esenţa motivului constă în prezenţa anumitor imbolduri, în urma cărora se naşte dorinţa de a
comite infracţiunea. Motivul este un fenomen reflectat în conştiinţa omului şi-1 determină, îl
îndeamnă să săvârşească o infracţiune, este condiţionat de dorinţa conştientă de a atinge un anumit
scop3.
1 Овчиниква Т., Павлик М., Коршунова О., Захват заложников, Санкт Петербург, 2001, с.51, 2 Иванов В., Уголовно-правовая оценка понуждения, Саратов, 1986, с. 62. 3 Borodac, Alexandru ş.a., op. cit., 1994, p. 132.
149
Pentru luarea de ostatici este caracteristic diversitatea motivelor şi scopurilor. În majoritatea
cazurilor, luarea de ostatici se comite din motive materiale1.
Latura subiectivă a luării de ostatici se caracterizează prin vinovăţie sub formă de intenţie
directă şi scopul special. Infractorul înţelege că comite luarea de ostatici în scopul de a sili
persoanele concrete (cele cărora le sunt adresate cerinţele) să săvârşească sau să se abţină de la
săvârşirea anumitor acţiuni în calitate de condiţie pentru eliberarea ostaticului. El prevede
posibilitatea sau inevitabilitatea aducerii daunelor ostaticului sau a persoanelor cărora le sunt
adresate secvenţele prin acţiunile sale şi doreşte să acţioneze anume în modul dat. Pentru infractor,
luarea de ostatici nu este scopul final, ci numai pasul necesar şi efectiv pentru atingerea scopului
său.
Aspectul subiectiv a infracţiunilor contra libertăţii sexuale nu include vreun motiv special,
însă, din dispoziţiile legii penale reiese că ele sunt săvârşite în scopul satisfacerii necesităţilor
sexuale ale făptuitorului sau ale altor persoane prin metode antisociale (violenţă, pervertire a
minorilor etc.). Bunăoară, la acţiunile violente cu caracter sexual (art. 172 CP RM), nu interesează
pentru calificare motivele şi scopul infracţiunii.
3. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra patrimoniului. Latura subiectivă a
oricărei infracţiuni de sustragere reprezintă o parte a lumii interioare spirituale a persoanei care a
săvârşit fapta prejudiciabilă. Ea se caracterizează prin vinovăţie, motiv şi scop.
În formularea legislativă (art. 17 şi 18 Cod penal al Republicii Moldova) a formelor ei nu sunt
făcute menţiuni cu privire la motiv şi scop. Aceasta nu înseamnă însă că componentele nominalizate
nu fac parte din conţinutul vinovăţiei. Aceste părţi integrante ale activităţii psihice sunt specifice
pentru fiecare conduită a omului. Motivul, scopul şi emoţiile, caracterizând activitatea psihică a
făptuitorului în legătură cu săvârşirea infracţiunii, formează latura subiectivă a infracţiunii,
exprimându-se prin intenţie sau imprudenţă. Stabilirea motivului, scopului şi emoţiilor permite
determinarea gradului de vinovăţie.
Prin grad al vinovăţiei trebuie de înţeles caracteristica cantitativă a esenţei sociale a vinovăţiei,
care se determină prin asocierea formei şi conţinutului vinovăţiei, cu luarea în consideraţie a tuturor
particularităţilor atitudinii psihice a persoanei faţă de circumstanţele obiective ale infracţiunii,
precum şi a cauzelor de ordin psihologic.
Alte elemente obligatorii de natură subiectivă ale însuşirii din cadrul infracţiunilor contra
patrimoniului, în avară de vinovăţie cu diverse forme de manifestare, sunt scopul şi motivul lor
(acaparator, hrăpăreţ, de a obţine alte avantaje patrimoniale etc.).
1 Овчиниква Т., Павлик М., Коршунова О., op. cit., р.57
150
Deci, însuşind avutul proprietarului, făptuitorul are scopul de a-l consuma, de a-l folosi sau de
a dispune de el, fără a-1 întoarce sau fără a restitui valoarea lui. Anume aceste împrejurări
deosebesc însuşirea de „împrumutul” provizoriu al averii proprietarului pentru a o folosi în scopuri
personale (de exemplu, răpirea mijloacelor de transport – art. 273 sau 274 CP RM).
De altfel, la infracţiunea de furt (art. 186 CP RM), latura subiectivă se caracterizează numai
prin intenţie directă, motiv şi scop de profit. Şi, în cele din urmă, toate acţiunile infracţionale
identice, comise cu o intenţie unică, trebuie să urmărească un singur scop.
Potrivit p. 17 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 6 iulie
1992 infracţiunea prelungită trebuie deosebită de însuşirile repetate. Deosebind o sustragere repetată
de una prelungită, judecătoriile trebuie să ţină cont de faptul că sustragerea prelungită trebuie
calificată ca fiind o sustragere în mai multe reprize a bunurilor proprietarului, constituindu-se într-
un şir de acţiuni criminale identice şi având acelaşi scop de însuşire ilegală a bunurilor, convergând
într-o singură intenţie a infractorului şi care constituie, în ansamblul ei, o singură infracţiune.
Scopul cupidant în cazul furtului nu se deosebeşte de scopul cupidant specific pentru
sustragerea săvârşită în orice formă.
Susţinem opinia, potrivit căreia scopul cupidant există şi atunci când făptuitorul, având un
drept asupra bunului (este proprietar sau coproprietar), îl ia fără consimţământul persoanei, în a
cărei posesie legitimă se află1.
Este necesar ca scopul cupidant să existe la momentul săvârşirii faptei. Dacă acest scop
lipseşte, fapta nu constituie infracţiunea de furt2. Într-un asemenea caz, fapta fie că nu constituie
infracţiune (bunul a fost luat în glumă), fie că realizează conţinutul altei infracţiuni (bunul a fost
luat pentru a fi distrus).
Caracteristica juridico-penală a infracţiunii de jaf (art. 187 CP RM) presupune elucidarea
obligatorie a motivului şi scopului cupidant.
Prin motiv cupidant se înţelege imboldul interior al persoanei către obţinerea ilegală a
profitului, tendinţa satisfacerii necesităţilor sale materiale din contul altora prin metode ilegale, pe
calea luării şi trecerii averii străine în folosul său ori a altor persoane, în lipsa cărora sunt temeiuri
legale de a pretinde asupra acestuia. De regulă, motivul cupidant constă în tendinţa făptuitorului de
a obţine personal profitul. Fără motiv nu poate fi comisă nici o infracţiune intenţionată. Anume
motivul formează atât intenţia, cât şi scopul conduitei, constituind acel fundament pe care se
întemeiază scopul infracţiunii.
1 Карпец И.И., Индивидуализация наказания, Москва, 1961, c. 69; Гришаев П.П., Кригер Г.Л., Соучастие по уголовному праву, Москва, 1959, c. 3-4. 2 Ковалев М.И., Соучастие в преступлении. Понятие соучастия // Ученые труды Свердловского юридического института, Tом 3, 1960, c. 10; Шнaйдер М.А., Соучастие в преступлении по советскому уголовному праву, Москва, 1958, c. 4-5.
151
Scopul cupidant al jafului se exprimă în năzuinţa înavuţirii, obţinerii profitului material din
contul averii străine pe calea luării şi trecerii în folosul făptuitorului sau al terţelor persoane. În
cazul în care averea străină a fost trecută în folosul persoanelor, în îmbogăţirea cărora este interesat
făptuitorul, aceste terţe persoane poartă răspundere pentru sustragere ca autori ai infracţiunii, dacă
au participat nemijlocit la luarea ilegală gratuită a averii străine şi ca instigatori sau complici, dacă
dobândirea gratuită a acesteia a fost dinainte promisă.
Infracţiunea de tâlhărie (art. 188 CP RM) se caracterizează prin intenţie directă şi scopul
sustragerii averii proprietarului1. Deci, scopul tâlhăriei constă în luarea şi trecerea ilegală şi gratuită
a averii străine în folosul făptuitorului sau al altor persoane.
Dacă intenţia făptuitorului a fost iniţial îndreptată spre săvârşirea infracţiunii contra persoanei
(de exemplu, viol), huliganism şi violenţă periculoasă pentru viaţă sau sănătate şi apoi în scopul
sustragerii averii, fapta nu poate fi calificată ca tâlhărie, chiar dacă făptuitorul a profitat de urmarea
obiectivă a acestei violenţe (victima este speriată, grav rănită, în stare inconştientă etc.). În acest caz
este vorba despre cumulul real de infracţiuni: infracţiune contra persoanei, huliganism şi sustragerea
ascunsă sau deschisă a patrimoniului2.
În unele cazuri, în procesul săvârşirii tâlhăriei, la intenţia iniţială se adaugă intenţia de
săvârşire a unei noi infracţiuni în scopul de a înlătura piedicile apărute sau pentru a ascunde cele
săvârşite.
Deci, latura subiectivă a tâlhăriei se caracterizează prin vinovăţia intenţionată sub formă
numai de intenţie directă. La semnele obligatorii ale laturii subiective se referă motivul şi scopul de
profit, de îmbogăţire din contul averii străine. Lipsa măcar a unuia din aceste trei semne exclude
calificarea faptei ca tâlhărie.
În ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj (art. 189 CP RM), potrivit p. 16 al Hotărârii din 6
iulie 1992, şantajul este considerat consumat din momentul formulării cererii, însoţite de
ameninţare, indiferent dacă infractorul şi-a atins ori nu scopul propus.
Latura subiectivă a şantajului este caracterizată numai prin intenţie directă, precum şi motiv şi
scop de profit.
De asemenea, la infracţiunea de escrocherie (art. 190 CP RM), precum şi la infracţiunea de
delapidare a averii străine (art. 191 CP RM) motivul şi scopul este unul de profit.
Făptuitorul, aşa cum rezultă din însăşi conţinutul infracţiunii de delapidare şi sustragere prin
abuz de serviciu urmăreşte obţinerea unui profit, chiar dacă acest profit n-a fost realizat.
1 Тимейко Г., Повторность хищений как квалифицирующий признак // Советская юстиция, №7, 1962, c. 22; Карпец И.И., Индивидуализация наказания, Москва, 1961, c. 69; Гришаев П.П., Кригер Г.Л., op. cit., p. 3-4. 2 Карпец И.И., op. cit., р. 69; Гришаев П.П., Кригер Г.Л., op. cit., р. 3-4.
152
Aşadar, motivul constituie imboldul focalizat prin intermediul conştiinţei omului, nuanţat de
emoţiile, pasiunile lui. Noţiunea de motiv cupidant la această infracţiune are un imbold cu caracter
parazitar şi dorinţa de a satisface necesităţile sale materiale pe seama altora, ocolind legea intrând în
posesia proprietăţii, asupra căreia vinovaţii nu au nici un drept.
Elementul imanent al laturii subiective a infracţiunii respective, în cazul trecerii averii :în
folosul făptuitorului sau a altor persoane, este scopul cupidant, care se exprimă în năzuinţa
înavuţirii, obţinerii profitului din contul averii străine pe calea luării şi (sau) trecerii ei în folosul
făptuitorului altor persoane1.
Deci, făptuitorul unor astfel de infracţiuni îşi pune drept scop însuşirea averii proprietarului.
De asemenea, în cadrul acestei infracţiuni scopul de însuşire este expresia concretă a motivului
cupidant. El este doar un aspect creativ al rezultatului, care se configurează în conştiinţa persoanei
înainte de atingerea lui. Atentatele respective sunt însoţite de motive şi scopuri calificate, care se
reflectă în următoarele categorii de infracţiuni prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova:
însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari (art. 195), ocuparea bunurilor imobile străine (art.
193), însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art. 194),
cauzarea de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 196), dobândirea sau
comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală (art. 199).
Aceste infracţiuni, cu toate că nu sunt săvârşite din interes material (vinovatul nu câştigă
nimic şi nu se înavuţeşte), prejudiciază, în mare parte, averea proprietarului. Prin normele dreptului
penal, legislatorul apără interesele proprietarului ca să nu-i fie nimicită sau deteriorată averea prin
diverse acţiuni (inacţiuni) ilegale.
Însă, la infracţiunea de distrugere sau deteriorare intenţionata a bunurilor (art. 197 CP RM),
latura subiectivă este caracterizată atât prin intenţie directă, cât şi prin intenţie indirectă. Vinovatul
prevede că, în urma acţiunilor sale prejudiciabile, pot fi ilegal distruse sau deteriorate bunurile
proprietarului, doreşte sau admite, în mod conştient, producerea acestor urmări prejudiciabile.
Motivul şi scopurile acţiunilor infracţionale pot fi diferite: răzbunare, tendinţa de a ascunde urmele
unei infracţiuni etc. Dacă făptuitorul acţionează în scopul subminării economiei naţionale şi a
capacităţii de apărare a statului, aceasta va constitui o diversiune (art. 343 CP RM).
Aşadar, printre alte elemente obligatorii de natură subiectivă ale însuşirii evidenţiem scopul şi
motivul lor – scop şi motiv de profit.
Deci, însuşind avutul proprietarului, făptuitorul are scopul de a-l consuma, de a-l folosi sau de
a dispune de el, fără a-1 întoarce sau fără a restitui valoarea lui.
1 Ляпунов А., Ответственность за корыстные посягательства на социалистическую собственность, Москва, 1986, с. 51.
153
4. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra familiei şi a minorilor. Latura
subiectiva a infracţiunilor contra familiei şi minorilor este caracterizata numai prin intenţie directă.
În unele cazuri, ca semn constitutiv obligatoriu al laturii subiective se evidenţiază scopul de profit
(abuzul părinţilor şi altor persoane la adopţia copiilor – art. 205 CP RM; traficul de copii – art. 206
CP RM) sau alte porniri josnice (de exemplu, atragerea minorilor în activitate criminală sau
determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale – art. 208 CP RM).
În cazul infracţiunii de divulgare a secretului adopţiei (art. 204 CP RM), motivele
(răzbunarea, invidia, obţinerea profitului şi alte imbolduri josnice) de care s-a condus vinovatul, nu
influenţează la calificarea infracţiunii, însă ele pot fi luate în consideraţie la individualizarea
răspunderii şi pedepsei penale. Iar latura subiectivă în cazul părinţilor şi altor persoane la adopţia
copiilor (art. 205 CP RM) este caracterizată prin intenţie directă şi scop de profit.
La infracţiunea de trafic de copii (art. 206 CP RM), acestea se caracterizează prin darea sau
primirea unor plăţi ori beneficii pentru obţinerea consimţământului unei persoane ce deţine
controlul asupra copilului şi presupune acordarea sau primirea unor bunuri, bani sau alte avantaje
materiale de la persoanele indicate (de exemplu, tutore, curatori, salariaţii instituţiilor de stat pentru
copii etc.), pentru a folosi copilul în scopurile infracţiunii arătate. Scopul exploatării sexuale,
comerciale şi necomerciale, în prostituţie sau în industria pornografică (lit. a alin. 1 art. 206 CP
RM), presupune scopul folosirii forţate a copiilor în prostituţie sau în industria pornografică pentru
a obţine profit, adică în scop comercial sau în alte scopuri, cum ari fi, de exemplu, căsătoriile forţate
ce constituie o exploatare sexuală necomercială. Exploatarea prin muncă sau servicii forţate (lit. b
alin. 1 art. 206 CP RM), ca un scop al traficului de copii, presupune determinarea unui copil prin
constrângerea de a presta o muncă sau un serviciu ce nu-i revin, ca şi cum ar avea îndatorirea să le
presteze.
A exploata un copil în sclavie sau în condiţiile similare sclaviei, inclusiv în cazul adopţiei
ilegale (lit. c alin. 1 art. 206 CP RM) înseamnă a urmări scopul transformării unui copil într-un
obiect al dreptului de proprietate, pentru ca el să se angajeze aparent la muncă la vinovat ori să
rămână în raport de concubinaj, căsătorie sau adopţie ilegală cu el. Scopul folosirii copiilor în
conflictele armate (lit. d alin. 1 art. 206 CP RM) presupune acţiuni de constrângere de a participa la
acţiuni armate contrar voinţei lor.
Scopul folosirii copiilor în activitate criminală (lit. e alin. 1 art. 206 CP RM) înseamnă
forţarea copiilor, contrar voinţei lor, de a participa la săvârşirea infracţiunilor.
Prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare (lit. f alin. 1 art. 206 CP RM) ca un
scop al acţiunilor traficului de copii presupune săvârşirea acestora pentru a forţa copiii să ofere
organele şi ţesuturile lor pentru transplant, ca unica soluţie în condiţiile create de vinovat.
154
Scopul abandonării în străinătate (lit. g alin. 1 art. 206 CP RM) presupune săvârşirea uneia
dintre acţiunile traficului de copii pentru a-i trece ilegal peste frontieră în scopul părăsirii acestora
într-o ţară străină.
Infracţiunea traficului de copii, ca o componenţă formală a infracţiunii, se consideră
consumată din momentul săvârşirii a cel puţin uneia din acţiunile descrise de legea penală, care
urmăreşte unul din scopurile arătate la lit. a)- g) alin. 1 art. 206 Cod penal al Republicii Moldova.
Infracţiunea de scoaterea ilegală a copiilor din ţară (art. 207 CP RM), în alte scopuri decât cele
indicate în art. 206 Cod penal al Republicii Moldova, presupune cumpărarea sau vânzarea copilului
contra bani, a unui bun sau cumpărarea dreptului asupra acestuia, folosirea copilului în calitate de
gaj etc. Scoaterea copilului din ţară în scopurile menţionate în lit. a şi g alin. 1 art. 206 Cod penal al
Republicii Moldova constituie infracţiunea traficului de copii.
5. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii
sociale, precum şi celor ecologice. În infracţiunea incriminată la art. 221 Cod penal al Republicii
Moldova – Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi cultură, deşi legea
nu indică motivul şi scopul infracţiunii, acestea pot fi: răzbunare, profit, interese de serviciu,
interese greşite, alte porniri personale, care vor fi luate în considerare numai la individualizarea
răspunderii şi pedepsei penale.
Analizând infracţiunile ecologice, motivele şi scopurile lor intenţionate nu au importanţă
pentru calificare, dar se iau în seamă la stabilirea pedepselor.
Referindu-ne la infracţiunea privind vânatul ilegal (art. 233 CP RM), pe lângă elementul
subiectiv (vinovăţia), în conţinutul acesteia sunt prevăzute şi anumite condiţii – cerinţe esenţiale –
care se referă la mobilul sau scopul infracţional.
Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment ce a condus la
naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte, şi anume, a vânatului. Existenţa
mobilului în săvârşirea faptelor infracţionale este apreciată ca un indiciu de normalitate psihică a
făptuitorului1.
Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de
conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul adaptării sancţiunilor penale faţă
de acesta, chiar dacă pentru existenţa infracţiunii nu se cere un anumit mobil.
Scopul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al infracţiunii şi presupune
reprezentarea clară a rezultatelor faptei de către făptuitor.
Scopul apare în conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar, desemnând o finalitate ce se
situează în afara infracţiunii. Această cerinţă esenţială va fi îndeplinită, când făptuitorul a urmărit
1 Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, 1992, p. 125
155
realizarea scopului prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârşirea
faptei.
Cu toate că în componenţa infracţiunii de vânat ilegal nu este prevăzut un anumit scop anume
în cazul săvârşirii infracţiunii ca element obligatoriu, acesta contribuie, în mare parte, în
individualizarea sancţiunilor de drept penal.
6. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor economice. Infracţiunea prevăzută de art.
236 Cod penal al Republicii Moldova (Fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a
titlurilor de valoare false) se comite cu intenţie directă, scopul fiind acela de punere în circulaţie a
banilor falşi, a titlurilor de valoare false, ca şi în cazul infracţiunii prevăzută la art. 237 Cod penal
al Republicii Moldova (Fabricarea sau punerea în circulaţie a cardurilor sau titlurilor de valoare
false).
La infracţiunea de la art. 238 Cod penal al Republicii Moldova (Dobândirea creditului prin
înşelăciune) latura subiectivă exprimă atitudinea conştientă a făptuitorului de a induce în eroare
organele bancare în scopul obţinerii unui credit ori al majorării proporţiei creditului obţinut anterior,
ori al obţinerii unui credit cu condiţii avantajoase (volum, termen de rambursare, mărimea
dobânzii). Respectiv, la art. 241 Cod penal al Republicii Moldova (Practicarea ilegală a activităţii
de întreprinzător) scopul este de profit. Iar la art. 242 Cod penal al Republicii Moldova
(Pseudoactivitatea de întreprinzător) scopul infracţional constă în acoperirea genurilor activităţii de
întreprinzător ilicite, ceea ce ar însemna realizarea în numele întreprinderii a unor tranzacţii fictive.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută la art. 243 Cod penal al Republicii Moldova
(Spălarea banilor), stabilirea corectă a caracterului laturii subiective a componenţei de infracţiune
respectivă este o condiţie necesară pentru consolidarea legalităţii, calificarea corespunzătoare şi
realizarea corectă a sarcinilor justiţiei.
Legiuitorul, definind noţiunea „spălarea banilor”, nu indică direct asupra formei vinovăţiei
subiectului. Astfel, în alin. 1 al art. 243 Cod penal al Republicii Moldova se menţionează că
„săvârşirea acţiunilor orientate fie spre atribuirea unui aspect legal sursei şi provenienţei mijloacelor
băneşti, a bunurilor sau a veniturilor obţinute ilicit în urma săvârşirii infracţiunilor, fie spre
tăinuirea, deghizarea sau denaturarea informaţiei privind natura, originea, mişcarea, plasarea sau
apartenenţa acestor mijloace băneşti, bunuri sau venituri, despre care persoana ştie că provin din
activitate infracţională; dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin
din săvârşirea unei infracţiuni, participarea la orice asociere, înţelegere, complicitatea prin ajutor
sau sfaturi în vederea comiterii acţiunilor în cauză”. De aceea, latura subiectivă a infracţiunii de
spălare a banilor constă în vinovăţia sub forma intenţiei directe, întrucât subiectul înfăptuieşte
acţiuni concrete, cunoscând că bunurile (banii) sunt un rezultat al săvârşirii de infracţiuni.
156
Dorinţa survenirii unor anumite urmări prejudiciabile ale acţiunilor, referindu-se la sfera
emoţional-volitivă a psihicului celui vinovat, indică direcţia voinţei şi constituie factorul volitiv al
intenţiei directe.
În acelaşi sens, la un şir de infracţiuni prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova (art.
244 – Evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, art. 245 – Abuzurile la
emiterea titlurilor de valoare, art. 248 – Contrabanda, art. 250 – Transportarea, păstrarea sau
comercializarea mărfurilor supuse accizelor, fără marcarea lor cu timbre de control sau timbre de
acciz, art. 251 – Însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea bunurilor sechestrate sau
confiscate, art. 257 – Executarea necalitativă a construcţiilor) scopul şi motivul nu au relevanţă la
încadrarea faptei comise ca infracţiune, având importanţă doar la individualizarea răspunderii şi
pedepsei penale1.
Referitor la infracţiunea de contrabandă (art. 248 CP RM) latura subiectivă poate fi calificată
drept o atitudine psihică a persoanei faţă de fapta săvârşită, care se caracterizează printr-o formă
concretă de vinovăţie – prin motivul şi scopul infracţiunii.
Poziţii asemănătoare sunt adoptate şi în doctrina română, însă cu o motivaţie specifică.
Aceasta se datorează faptului că art. 72 alin. 1 Cod penal român a prevăzut nemijlocit scopul
infracţiunii – sustragerea bunurilor de la regimul juridic vamal. Astfel, intenţia în Codul penal
român este calificată.
În privinţa motivului, majoritatea opiniilor sunt unanime în literatura juridica română. Motivul
nu se include în componenţa de infracţiune şi poate fi diferit. De regulă, e josnic în cazul lăcomiei,
alteori, ca imbold pentru săvârşii infracţiunii poate servi şi o teamă de vameşi, datorată deselor
fărădelegi din partea acestora. În orice caz, motivul nu contează la calificare. Aprecierea motivelor
şi scopurilor contrabandei are o importanţă doar în măsura în care se iau în vedere la aplicarea
pedepsei. Astfel, în unele cazuri, lipsa scopului cupidant, în corelaţie cu alte împrejurări, poate servi
drept temei pentru liberarea vinovatului de răspunderea penală (sau de pedeapsa penală.
Fapta de contrabandă nu poate fi comisă cu intenţie indirectă (eventuală) sau prin imprudenţă.
De asemenea, în practică, se pot întâlni cazuri, când unele persoane sunt folosite în acţiunile lor de
contrabandă fără ştirea lor. Astfel, ele nu întrunesc latura subiectivă a componenţei de infracţiune.
Din dispoziţiile legale reiese că asemenea persoane nu urmează a fi trase la răspundere penală.
Nici culpa nu poate constitui elementul subiectiv al componenţei examinate, datorită faptului
că în legislaţia penală nu se prevede o infracţiune de contrabanda din culpă şi, deci, cât timp
asemenea faptă nu este prevăzută în lege, ea nu va constitui o infracţiune.
În schimb, la articolul 246 CP RM (Limitarea concurenţei libere) scopul ar fi nepermiterea,
limitarea şi înlăturarea ori compensarea unor cheltuieli neîntemeiate sau obţinerea unui venit
1 Borodac, Alexandru, Manual de drept penal, Partea specială, Chişinău, Ed „Tipografiei centrale”, 2004, p. 339.
157
suplimentar prin influenţa ilegală asupra concurenţilor. Motivele pot fi dintre cele mai variate, ca şi
în cazul art. 255 CP RM (Înşelarea clienţilor), unde făptuitorul, săvârşind acţiunile prevăzute în
dispoziţia normei penale, ştie cu certitudine că, pentru a obţine un folos suplimentar, înşeală
clientul.
7. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor din domeniul informaticii. Motivele şi
scopurile infracţionale la aceste categorii de infracţiuni sunt calificate doar la infracţiunea de la
articolul 261 CP RM (Încălcarea regulilor de securitate a sistemului informatic).
Scopul de bază, urmărit prin protecţia informaţiilor din cadrul Sistemului, constă în prevenirea
oricăror ingerinţe neautorizate în funcţionarea lui, precum şi a tuturor tentativelor de sustragere şi
modificare a datelor, de scoatere din funcţiune sau distrugere a elementelor structurale, adică
protecţia tuturor componentelor Sistemului: echipamentelor, utilajelor, produselor de program, a
datelor şi personalului.
8. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra transporturilor. Motivele şi
scopurile infracţionale la infracţiunile respective sunt calificate doar la infracţiunea de la art. 273
Cod penal al Republicii Moldova (Răpirea mijlocului de transport), la care latura subiectivă se
caracterizează prin intenţie directă, însă încadrarea juridică a faptei depinde de scopul urmărit de
către făptuitor – de dispunerea mijlocului de transport. Răpirea în scopul acaparării mijlocului de
transport se califică respectiv ca furt, jaf sau tâlhărie, în funcţie de metoda însuşirii lui.
9. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra securităţii şi a ordinii publice. La
aceste categorii de infracţiuni, motivele şi scopurile infracţionale sunt calificate doar la infracţiunea
de la art. 278 Cod penal al Republicii Moldova (Terorismul), unde latura subiectivă a infracţiunii de
terorism se realizează prin-un scop special, direct indicat în lege: de a submina securitatea publică,
de a intimida populaţia şi de a impune autorităţile publice sau persoanele fizice la luarea anumitor
decizii. Analiza laturii subiective a infracţiunii de terorism constituie criteriul de delimitare faţă de
alte infracţiuni, de exemplu, de actul de diversiune, care urmăreşte slăbirea bazei economice şi a
capacităţii de apărare a ţării. La delimitarea actelor de terorism faţă de alte crime timpul realizării
acţiunilor respective este de o importanţă deosebită. În timp de război, actele de terorism sunt
considerate, în funcţie de scopurile urmărite şi de acţiunile concrete ale faptei, drept crime contra
umanităţii sau crime de război, ca şi în cazul infracţiunii prevăzută la art. 279 CP RM (Activitatea
de finanţare şi asigurare materială a actelor teroriste), cu prezenţa unui scop special indicat
nemijlocit în lege.
La articolul 283 Cod penal al Republicii Moldova (Banditismul), în ceea ce priveşte scopul
infracţiunii, legea prevede direct că banditismul există numai în cazul în care banda are drept scop
atacul persoanelor juridice sau fizice. Nu există infracţiune de banditism în cazul în care grupul
criminal s-a organizat pentru a falsifica banii, a săvârşi infracţiuni economice etc.
158
Motivul banditismului este intenţia antisocială, huliganică, profitul şi, mai rar, răzbunarea,
deşi, în unele cazuri, banda poate fi organizată pentru săvârşirea violurilor şi altor infracţiuni.
Este necesar de menţionat că banditismul contemporan se caracterizează prin scop acaparator,
deoarece, de cele mai dese ori, membrii bandei se întrunesc în scopul însuşirii patrimoniului.
Practica judiciară denotă faptul că în prezent majoritatea cauzelor penale pornite în baza art. 283
Cod Penal al Republicii Moldova indică asupra faptului că bandele sunt organizate de cele mai
multe ori în scopul însuşirii averii proprietarilor1. Elementul obligatoriu al laturii subiective al
banditismului este scopul de a ataca organizaţiile, instituţiile de stat şi obşteşti sau unele persoane
fizice.
Din conţinutul legii rezultă că organizarea bandelor armate trebuie să fie condiţionată de
scopul atacului, însă, în lege nu se indică scopul concret al atacu1ui banditesc. Este şi firesc,
deoarece sunt posibile cazuri de atac a bandei armate din intenţii huliganice, pentru eliberarea
deţinuţilor etc.
Infracţiunea prevăzută la articolul 286 Cod penal al Republicii Moldova (Acţiunile care
dezorganizează activitatea penitenciarelor), de asemenea, este susceptibilă de un scop bine
determinat – dezorganizarea activităţii penitenciarelor.
În ceea ce priveşte infracţiunea de huliganism de la articolul 287 Cod penal al Republicii
Moldova, o mare importanţă are stabilirea motivelor huliganice, care se deosebesc radical de orice
motiv omenesc. Deseori, ele au un caracter absurd, ridicol, ceea ce dă naştere la o închipuire că
acţiunile huliganice n-au nici un motiv. Motivele huliganice alcătuiesc caracteristica generală a unui
întreg grup de motive, pentru care este comună lipsa de respect faţă de societate, la ele referindu-se
aşa aspecte ca ştrengăria, străduinţa de a se opune ordinii publice, demonstrarea brutală a puterii
faţă de cei din jur, înjosirea şi înfricoşarea cetăţenilor etc.
Un rol decisiv în delimitarea huliganismului de alte infracţiuni îl are stabilirea scopului şi
motivului criminal. Astfel, drept motiv pentru săvârşirea acţiunilor huliganice este acel imbold
psihologic, care generează intenţia huliganică şi, drept rezultat, determină individul la săvârşirea
acţiunilor huliganice2.
Şi în cazul art. 295 Cod penal al Republicii Moldova (Ameninţarea de a sustrage materiale
radioactive sau de a le folosi), scopul infracţiunii este unul calificat, fiind acela de a forţa statul sau
o organizaţie internaţională, o persoană fizică sau juridică să săvârşească o acţiune concretă sau să
se abţină de la ea.
1 Arhiva Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova 1990, Dosarul penal nr. 2-32. 2 Коржанский И., Квалификация хулиганства, Волгоград, 1989, c. 27.; Novac A., O realitate nemiloasă, fără orizont // Ziarul „Scutul legii”, nr. 9, Chişinău, 1999, p. 8.
159
Din conţinutul art. 302 Cod penal al Republicii Moldova (Iniţierea sau organizarea cerşetoriei)
reiese că făptuitorul iniţiază, organizează, recrutează, constrânge persoane pentru practicarea
cerşetoriei în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru alte persoane, un venit şi doreşte acest lucru.
10. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor conta justiţiei. În conţinutul legal al unor
infracţiuni contra justiţiei scopul este inclus ca element esenţial al laturii subiective, de care depinde
însăşi existenţa infracţiunii. Acest element este inclus intr-un şir de norme penale, cum ar fi
producerea ori ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte, cercetarea abuzivă
pentru obţinerea de declaraţii, tortura cu scopul de a obţine informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi,
de a intimida sau de a face presiuni, încercarea de a determina o persoană prin constrângere sau
corupere să dea declaraţii mincinoase.
Pentru celelalte infracţiuni contra justiţiei, scopul şi motivul săvârşirii lor nu servesc drept
condiţii pentru existenţa componentei de infracţiune, insă se pot lua în consideraţie la stabilirea
pedepsei. Codul penal al Republicii Moldova prevede ca element obligatoriu pentru latura
subiectivă a unor infracţiuni contra justiţiei, în afară de cele menţionate, şi alte motive şi scopuri,
cum ar fi, represiunea nedreaptă din interese materiale ori din alte interese personale, amestecul în
efectuarea urmării penale sau în judecarea cauzelor în scopul împiedicării aflării adevărului, sau de
a obţine adoptarea sau pronunţarea unei hotărâri nelegale etc.
Latura subiectivă a infracţiunilor contra justiţiei se caracterizează prin intenţie directă sau
indirectă. Actele comise din imprudenţă nu pot fi încriminate persoanei şi nu constituie infracţiuni
contra justiţiei. În toate cazurile de comitere a infracţiunii, infractorul prevede caracterul
socialmente periculos al faptei, doreşte sau admite comiterea faptelor şi, în unele cazuri, apariţia
urmărilor periculoase.
Includerea sintagmei „cu bună ştiinţă”, în calitate de element obligatoriu al laturii subiective a
unor infracţiuni contra justiţiei, este o garanţie care apără organele justiţiei de la tragerea lor la
răspundere penală în caz de greşeală, interpretării incorecte a împrejurărilor sau a legii. Lipsa
„bună ştiinţei” în acţiunile persoanelor transformă cele săvârşite în abatere disciplinară1.
La infracţiunea de atentare la viaţa judecătorului, a persoanei care efectuează urmărirea penală
ori contribuie la înfăptuirea justiţiei de la articolul 305 Cod penal al Republicii Moldova, latura
subiectivă se manifestă prin intenţie directă, iar scopul urmărit este de a împiedica, a zădărnici
activitatea persoanelor la înfăptuirea justiţiei ori a urmăririi penale.
Referitor la articolul 306 Cod penal al Republicii Moldova (Tragerea cu bună ştiinţă la
răspundere penală a unei persoane nevinovate), motivele sunt diverse, dar ele nu influenţează la
calificarea infracţiunii, scopul fiind de o minimă importanţă la calificarea infracţiunii2. Motivul şi
1 Здравомыслов В.В, Гришаев И.П., Советское уголовное право, Москва, 1988, с. 397. 2 Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации, Под. ред. Ю.М. Лебедева, Москва, 1997, с. 470.
160
scopul pot fi luate în considerare ca circumstanţe atenuante la aplicarea pedepsei penale. Motivele
pot fi înţelegerea greşită a intereselor de serviciu, invidia, răzbunarea, ura naţională sau rasială1.
De asemenea, la articolul 308 Cod penal al Republicii Moldova (Reţinerea sau arestarea
ilegală), scopul şi motivul faptei de reţinere ilegală nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii
date. Astfel, motivele pot fi interese personale sau materiale (invidia, răzbunarea, înţelegerea greşită
a intereselor de serviciu etc.), dar nu sunt ca un element obligatoriu al laturii subiective pentru
survenirea răspunderii penale. Însă, interesul material şi alte interese personale ale făptuitorului
constituie o circumstanţă agravantă a reţinerii ilegale incriminate în alin. 3 al aceluiaşi articol.
La infracţiunea de la articolul 309 Cod penal al Republicii Moldova (Constrângerea de a face
declaraţii), acţiunea de constrângere trebuie să fie săvârşită cu scopul ca persoana audiată să facă
declaraţii, expertul – să tragă concluzii, iar traducătorul sau interpretul – să efectueze o traducere
sau interpretare incorectă.
Alt scop sau mobil al faptei de constrângere de a face declaraţii, nu are importanţă pentru
existenţa acestei infracţiuni. Astfel, motivele sunt diferite – interese de profit sau personale, îndemn
de carieră, înţelegerea greşită a intereselor de serviciu etc. Motivele nu sunt elemente obligatorii ale
laturii subiective, ele fiind luate în seamă numai la aplicarea pedepsei.
Privitor la infracţiunea de la articolul 311 din Codul penal al Republicii Moldova (Denunţarea
calomnioasă), latura subiectivă se realizează şi prin scopul de a-l învinui pe cineva pe nedrept de
săvârşirea unei infracţiuni. În aşa mod, motivul denunţării calomnioase are importanţă pentru
calificarea penală a faptei numai în cazul săvârşirii ei din interes material, prevăzut la alin. 2 art.
311 (denunţătorul intenţionează a folosi, a acapara averea persoanei denunţate în mod calomnios
sau a trage alte foloase materiale de pe urma condamnării persoanei nevinovate).
În cazul evadării din locurile de deţinere (art. 317 CP RM), scopul infracţiunii este sustragerea
de la privarea de libertate la care persoana a fost supusă legal. Motivul evadării nu are importanţă
pentru calificarea juridică a faptei, însă poate avea importanţă pentru individualizarea răspunderii
penale şi a pedepsei. Respectiv, la articolul 318 Cod penal al Republicii Moldova (Înlesnirea
evadării), scopul constă în dorinţa făptuitorului de a-l ajuta pe deţinut să evadeze. Alte scopuri şi
motivul înlesnirii evadării nu au importanţă pentru existenţa acestei infracţiuni.
11. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor săvârşite de persoane cu funcţie de
răspundere sau de persoane care gestionează organizaţiile comerciale obşteşti sau alte
organizaţii nestatale. Referindu-ne la o parte dintre categoriile de infracţiuni din acest capitol,
unde motivul şi scopul infracţiunii au o anume relevanţă la calificarea infracţiunii, susţinem că la
art. 324 Cod penal al Republicii Moldova (Coruperea pasivă), „latura subiectivă include şi voinţa
unui scop special urmărit de făptuitor şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea
1 Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, op. cit., p. 419.
161
îndeplinirii unui act privitor la obligaţiile de serviciu ale celui, asupra căruia săvârşeşte actul de
corupere ori efectuarea unui act contrar obligaţiilor de serviciu”1. Iar la art. 325 Cod penal al
Republicii Moldova (Corupţia activă”, făptuitorul îşi dă seama că promite, oferă sau dă unui
funcţionar, unei persoane cu funcţie de răspundere bani, bunuri sau alte avantaje, săvârşind prin
această acţiune un act de corupere, doreşte producerea urmărilor periculoase pentru buna
desfăşurare a activităţii de serviciu şi pentru activitatea organelor autorităţilor publice.
În ceea ce priveşte infracţiunea de la art. 326 Cod penal al Republicii Moldova (Traficul de
influenţă), făptuitorul determină funcţionarul să facă sau să nu facă, să obţină sau să întârzie un act
ce intră în atribuţiile sale de serviciu, însă nu este necesar ca acest scop să fie realizat, fiind suficient
ca făptuitorul să-l fi urmărit sau acceptat la momentul primirii sau pretinderii unui bun sau avantaj.
La infracţiunea de la art. 327 Cod penal al Republicii Moldova (Abuzul de putere sau abuzul
de serviciu), motivul este un element obligatoriu al acestei infracţiuni şi poate fi material sau poate
urmări alt interes personal.
Prin interes material se înţelege ideea prin care făptuitorul urmăreşte scopul de a dobândi
bunuri materiale, bani sau alte avantaje patrimoniale în folosul său, prin îndeplinirea sau
neîndeplinirea abuzivă a atribuţiilor sale de serviciu, dacă aceasta nu cade sub incidenţa coruperii
pasive.
Prin alte interese personale se înţelege dorinţa făptuitorului de a avea alte avantaje,
nepatrimoniale, prestări, servicii, acceptare de funcţii sau protecţie de serviciu, susţinere
profesională sau de a-şi ascunde incompetenţa etc., dacă aceasta nu cade sub incidenţa coruperii
pasive.
Dacă, în urma abuzului de serviciu, a fost delapidată, prin înşelăciune sau abuz de încredere,
averea străină încredinţată pentru administrare făptuitorului, calificarea acţiunilor acestuia se va
face numai în baza art. 190, 191 şi 196 Cod penal al Republicii Moldova. Însă, dacă abuzul de
serviciu a fost săvârşit din motive de profit, dar nu a avut drept scop sustragere a patrimoniului,
acţiunea cade sub incidenţa prevederilor art. 327 CP RM.
De asemenea, considerăm că şi la art. 330 Cod penal al Republicii Moldova (Primirea de
către un funcţionar a recompensei ilicite), făptuitorul doreşte şi utilizează obligaţiunile sale de
serviciu pentru a primi recompense ilicite sau avantaje patrimoniale necuvenite şi prevede urmările
care survin şi se răsfrâng asupra activităţii normale a aparatului de stat.
În ceea ce priveşte infracţiunea de falsul în acte publice (art. 332 CP RM), de asemenea, este
obligatorie stabilirea motivului, care întotdeauna prezintă un interes material sau personal. Lipsa
motivului la săvârşirea faptei de fals în acte publice poate atrage doar răspunderea disciplinară a
1 Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, op. cit., p. 368.
162
făptuitorului. Specific comentariului prevăzut la p. 6 art. 327, privitor la motivul săvârşirii
infracţiunii, interesul material şi interesul personal se aplică respectiv.
Forma de vinovăţie la toate infracţiunile care fac parte din infracţiunile de fals este intenţie
directă sau indirectă1. Nu numai faptele de fals propriu–zise se săvârşesc cu intenţie, ci şi faptele
derivate constituie infracţiuni numai dacă se săvârşesc cu intenţie2.
La unele infracţiuni, scopul cu care se comit este explicit, prevăzut de lege, ca o cerinţă
esenţială a laturii subiective, forma de vinovăţie, în cazul acestora, fiind intenţia directă. În aceste
situaţii, făptuitorul prevede că prin contrafacerea, alterarea unui obiect, înscris etc., acesta va avea
un conţinut care nu corespunde adevărului şi urmăreşte realizarea faptei în acest mod, producând,
implicit, stări de pericol, care constituie urmarea imediată a acţiunii. Faptele de alterare a
adevărului nu constituie infracţiuni, dacă sunt săvârşite din culpă (imprudenţă).
Mobilul infracţiunilor de fals poate fi, în cele mai multe situaţii, dorinţa obţinerii cu uşurinţă a
unor profituri materiale ridicate. Chiar dacă mobilul nu este cerut de lege pentru existenţa vreuneia
dintre aceste infracţiuni, identificarea şi probarea lui este deosebit de importantă în procesul de
individualizare a răspunderii penale, precum şi pentru luarea anumitor măsuri de siguranţă sau a
unor măsuri de prevenire3.
Determinarea scopului cu care se săvârşesc aceste infracţiuni, ca cerinţă a laturii subiective, va
ajuta la stabilirea formei de vinovăţie, ca fiind intenţia directă. Dar, chiar şi atunci când scopul nu
este prevăzut expres în textul de lege, el trebuie precizat, deoarece aceasta va ajuta la o corectă
individualizare a pedepsei.
Referitor la infracţiunea de luare de mită (art. 333 CP RM), persoana care gestionează
organizaţia comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală conştientizează şi doreşte să
primească ilicit de la o altă persoană, pentru acţiuni sau inacţiuni în sfera obligaţiunilor de serviciu,
un bun, un avantaj patrimonial sau un privilegiu. Iar la art. 334 (Darea de mită), mituitorul promite,
oferă, dă bani, bunuri, avantaje unui funcţionar, care gestionează o organizaţie comercială,
obştească sau altă organizaţie nestatală şi acesta conştientizează, urmăreşte şi doreşte rezultatul
scontat anume prin intermediul mituirii pentru acţiunile sau inacţiunile de serviciu ale mituitului.
Aşadar, pericolul sporit al luării de mită constă în aceea că vinovatul, adică persoana cu
funcţie de răspundere, săvârşeşte fapta intenţionat, urmărind conştient scopul de a aduce daună şi
creează posibilitatea reală de survenire a acestei daune. Deoarece luarea de mită prezintă prin sine
un mod special de abuz de serviciu cu interes acaparator, semnul subiectiv obligatoriu este motivul
1 Nistoreanu, Gheorghe, Boroi, Alexandru, op. cit., p. 372. 2 Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, op. cit., p. 462. 3 Nistoreanu, Gheorghe, Boroi, Alexandru, op. cit., p. 372.
163
de acaparare1.
Scopul infracţiunii date este închipuirea consecinţelor dorite, spre a căror realizare tinde
persoana cu funcţie de răspundere. La rândul său, închipuirea despre rezultatul faptei infracţionale,
caracterizează gândirea, raţiunea acestuia.
Săvârşind această infracţiune, vinovatul înţelege că primeşte foloase ilegale pentru acţiunile
înfăptuite sau abţine înfăptuirea lor cu întrebuinţarea situaţiei de serviciu şi se străduie să primească
aceste foloase, urmând un interes acaparator. Când fapta se realizează prin mijlocitor, funcţionarul
trebuie să ştie că acţionează în numele său şi, cel puţin, să accepte anticipat aceasta.
Motivele dării de mită la calificarea infracţiunii nu influenţează. Ele întotdeauna poartă un
caracter antisocial. Persoana tinde sa-şi satisfacă interesele sale, să soluţioneze probleme concrete
atât pentru sine, cât şi pentru rudele sale pe cale infracţională, prin coruperea persoanei cu funcţii de
răspundere.
Nu se exclude componenţa de dare de mită şi în acele cazuri, când mituitorul se conduce de
interesele greşite de serviciu a organizaţiei sale. Pe această cale, subiectul poate să-şi realizeze
interesele dorite şi priorităţile personale, a rudelor sau cunoscuţilor. Persoana cu funcţie de
răspundere care propune subalternului mită pentru a realiza (pentru organizaţia, întreprinderea şi
instituţia dată) acţiunile sau inacţiunile dorite poartă răspundere ca mituitor.
Mituitorul poate acţiona din motiv de lăcomie, cointeresare personală, dar şi din considerentul
primirii unor foloase pentru organizaţiile de stat şi obşteşti.
Unele persoane cu funcţii de răspundere ce practică o activitate infracţională (sustrageri,
speculaţii) pentru atingerea scopului dorit – primirea unor venituri de înaltă calitate, a mărfurilor
deficitare, ajung până la coruperea altor persoane cu funcţii de răspundere.
În punctul 20 al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 11.03.1996
se menţionează că atunci când persoana primeşte de la mituitor bani sau alte valori, chipurile, de a
le transmite persoanei cu funcţii de răspundere ca mită şi, neavând intenţia de a proceda astfel, le
însuşeşte, fapta constituie componenţa infracţiunii de înşelare sau abuz de încredere.
Dacă această persoană, în scopul acaparării valorilor, instigă mituitorul la dare de mită,
acţiunile vinovatului, pe lângă înşelăciune, urmează a fi calificate ca instigare la dare de mită.
Acţiunile mituitorului, în aceste cazuri, trebuie calificate ca tentativă la darea de mită, indiferent de
faptul, dacă era numită concret persoana cu funcţii de răspundere căreia îi era destinată mita.
Motivele dării de mită nu influenţează la calificarea infracţiunii. Ele întotdeauna poartă un
caracter antisocial.
Mituitorul poate acţiona din motiv de lăcomie, cointeresare personală, precum şi din
considerentul primirii unor foloase pentru organizaţiile de stat şi obşteşti1.
1 Здравомыслов С., Уголовное право, Москва, 1995, с. 391.
164
Autodenunţarea despre darea de mită sau despre mijlocirea mituirii adresată poliţiei,
procurorului, instanţei de judecată sau unui alt organ de stat, îl eliberează pe făptuitor de răspundere
penală, numai în cazul când el nu ştia despre faptul că organele de urmărire penală sunt la curent cu
infracţiunea săvârşită de el, indiferent de motivele de care s-a călăuzit petiţionarul.
Eliberarea mituitorului de răspundere penală din motivul extorcării mitei sau eliberarea
mituitorului sau mijlocitorului din motivul autodenunţării sale nu înseamnă lipsa componenţei
infracţiunii în acţiunile acestor persoane.
Nu are importanţă dacă mijlocitorul transmite obiectul mitei pentru o recompensă sau din alte
motive2.
Vinovatul mai poate săvârşi acţiunile de mijlocire atât în schimbul unei remunerări, cât şi din
alte motive: de rudenie, de prietenie, subordonare de serviciu etc.
La calificarea acestei infracţiuni nu contează dacă mijlocitorul a transmis personal banii
mituitului sau dacă a luat personal banii de la mituitor. Prin urmare, chiar dacă există două sau mai
multe persoane ce transmit mita una de la alta şi nu cunosc primul şi ultimul intermediar (nu cunosc
mituitorul sau mituitul), persoanele în cauză au calitatea de mijlocitor, cu condiţia că le este
cunoscută intenţia şi scopul transmiterii banilor. Aşadar, în unele cazuri (luarea de mită, darea de
mită) latura subiectivă a infracţiunii include şi cerinţa săvârşirii faptei într-un anumit scop.
În ceea ce priveşte infracţiunea de la art. 335 Cod penal al Republicii Moldova (Abuzul de
serviciu) şi infracţiunea de depăşire a atribuţiilor de serviciu (art. 336 CP RM), latura subiectivă se
realizează numai cu intenţie. Făptuitorul, prevăzând că aceasta atinge interesele publice sau legale
ale unei persoane, urmăreşte sau acceptă producerea acestui rezultat sau acesta acţionează sub
imperiul dorinţei de a depăşi limitele drepturilor şi obligaţiunilor sale, ceea ce aduce daune
considerabile interesului public sau drepturilor legale ale persoanelor, pe care el le prevede şi le
doreşte sau le acceptă. De altfel, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu
include vreun motiv sau scop special. De aceste împrejurări se va ţine însă seama la individualizarea
juridică a pedepsei3.
În legislaţia penală a României, mobilul îl constituie reaua voinţa, nepăsarea etc. Scopul
infracţiunii îl formează lezarea intereselor persoanei (rea-voinţa). La infracţiunea Abuzul în
serviciu, prin îngrădirea unor drepturi de la art. 316, se menţionează că mobilul este nepăsarea,
dispreţul pentru dreptul oricărui cetăţean, ura faţă de rasă, naţionalitate. Iar scopul acestei
infracţiuni nu prezintă importanţă. Tot aşa şi la infracţiunea de Abuz în serviciu contra intereselor
generale mobilul infracţiunii îl constituie dispreţul faţă de importanţa activităţii pe care o desfăşoară
1 Бюллетень Верховного Суда CCCР, №3, 1990. 2 Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, op. cit., p. 464. 3 Loghin, Octavian, Toader, Tudorel, op. cit., p. 159.
165
funcţionarul public. Scopul infracţiunii în cauză îl formează producerea unei dereglări în bunul mers
al unităţii în care îşi desfăşoară activitatea.
12. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor contra autorităţilor publice şi a
securităţii de stat. În situaţiile de trădare de Patrie (art. 337 CP RM), infracţiunea se săvârşeşte
întotdeauna cu intenţie directă, deoarece făptuitorul, prin acţiunile sale, urmăreşte un scop bine
determinat de a aduce daună suveranităţii, inviolabilităţii teritoriale sau securităţii de stat şi
capacităţii de apărare a Republicii Moldova. Pe când la infracţiunea de spionaj (art. 338 CP RM),
pentru existenţa laturii subiective, nu interesează mobilul faptei, adică ce anume l-a determinat pe
infractor să săvârşească infracţiunea şi nici scopul urmărit. Atât mobilul, cât şi scopul urmează a fi
reţinute pentru aprecierea periculozităţii pe care o prezintă făptuitorul şi individualizarea pedepsei.
La rândul său, la art. 343 (Diversiunea), în funcţie de scop se delimitează diversiunea de actul
de terorism (art. 278 CP RM). În cazul terorismului făptuitorul acţionează nu în scop de slăbire a
bazei economice ori a capacităţii de apărare a ţării, ci pentru a submina securitatea şi ordinea
publică, a intimida populaţia sau a impune autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite
decizii.
Totodată, la art. 349 Cod penal al Republicii Moldova (Ameninţarea sau violenţa săvârşită
asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria
obştească), motivul ameninţării poate fi diferit: nemulţumirea, răzbunarea, eschivarea de la
răspundere etc. Ameninţarea cu moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, fie cu
nimicirea bunurilor persoanelor menţionate în alin. 1 din motive personale, dar fără scop de sistare a
activităţii acestora, se va califica conform art. 155 Cod penal al Republicii Moldova.
Respectiv, la art. 361 (Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor
oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false), vânzarea documentului oficial nu
presupune numai vinderea acestuia altei persoane în schimbul unei plăţi, ci şi dăruirea ori
transmiterea lui în scopul achitării unui serviciu etc. Iar folosirea documentelor oficiale false, în
scop de sustragere a bunurilor, constituie o infracţiune de escrocherie şi nu necesită o calificare
separată.
13. Motivul şi scopul în conţinutul infracţiunilor militare. În ceea ce priveşte prevederile
art. 367 Cod penal al Republicii Moldova (Ameninţarea şefului), subalternul doreşte să-l
înspăimânte şi, prin aceasta, să influenţeze exercitarea de către el a obligaţiunilor de serviciu.
Motivul ameninţării constă în nemulţumirea subalternului de activitatea de serviciu a şefului militar
sau de unele acţiuni concrete de serviciu. De aceea nu va constitui infracţiunea dată ameninţarea cu
moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori cu aplicarea de lovituri în legătură cu
relaţiile ostile, care nu sunt condiţionate de obligaţiunile de serviciu ale şefului militar. Aceste
166
acţiuni, după caz, pot fi calificate în temeiul art. 155 Cod penal al Republicii Moldova, dacă şeful a
fost ameninţat cu moartea sau cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Iar actele de violenţă săvârşite asupra şefului de la articolul 368 trebuie să fie săvârşite în
legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligaţiunilor de serviciu. Actele de violenţă săvârşite
asupra şefului din motive de gelozie, răzbunare sau alte motive ostile, personale, nelegate de
activitatea de serviciu a şefului, nu pot fi calificate în baza art. 368 CP RM.
În ceea ce priveşte infracţiunea de dezertare (art. 371 CP RM), latura subiectivă se
caracterizează prin intenţie directă şi cu scopul eschivării de la serviciul militar, de la pregătirea
militară obligatorie sau de la concentrări, scop realizat prin părăsirea unităţii militare, a centrului de
instrucţie sau a locului de serviciu de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrări, precum
şi prin intermediul neprezentării la serviciu sau la concentrare în cazurile permisiei din unitatea
militară sau din centrul de instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din concediu
sau dintr-o instituţie curativă etc.
Aşadar, scopul eschivării de la serviciul militar poate fi absenţa de la serviciul militar pentru o
anumită perioadă de timp sau absenţa definitivă de la serviciul militar, însă aceasta nu are relevanţă
la calificarea infracţiunii, aceste modalităţi de dezertare pot influenţa stabilirea pedepsei
făptuitorului.
Motivele care au servit drept imbold pentru absenţa samavolnică a militarului din unitatea
militară nu au relevanţă la calificarea infracţiunii, ele pot servi la individualizarea pedepsei. Acestea
pot fi diferite: nedorinţa de a suporta lipsurile şi greutăţile serviciului militar, frica în timpul de
război sau în condiţiile de luptă, nedorinţa de a exercita serviciul militar în anumite locuri concrete
etc. Astfel, vinovatul îşi dă seama că părăseşte în mod ilegal unitatea militară şi doreşte astfel să se
eschiveze de la serviciul militar. Scopul dezertării este eschivarea de la serviciul militar. Aşadar,
motivele pot fi diverse1.
De asemenea, şi la eschivarea de la serviciul militar (art. 372 CP RM), latura subiectivă se
caracterizează prin intenţie directă şi cu scopul (semn obligatoriu al acestei componenţe de
infracţiune) eschivării temporare sau permanente de la exercitarea serviciului militar.
În aceeaşi ordine de idei, la art. 379 (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a patrimoniului
militar) scopul şi motivul nu au relevanţă la calificarea infracţiunii. Totuşi, dacă infracţiunea a fost
săvârşită cu scopul slăbirii bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, acţiunile făptuitorului
vor fi calificate în temeiul art. 343 CP RM ca diversiune şi calificarea, în baza art. 379 CP RM nu
va fi necesară.
Astfel, vinovatul înţelege că prin acţiunile sale deteriorează sau distruge patrimoniul militar şi
doreşte ca acest patrimoniu să fie distrus sau deteriorat. Motivul infracţiunii poate fi insatisfacţia de
1 Macari, Ivan, Dreptul penal al Republicii Moldova, Partea specială, Chişinău, Ed. CE USM, 2003, p. 249.
167
serviciu, răzbunarea pe şef, intenţiile huliganice etc. Distrugerea sau deteriorarea patrimoniului
militar, în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a Republicii Moldova, trebuie
calificată ca diversiune (art. 343 CP RM).
La rândul său, scopul poate fi lipsa de curaj, frica de moarte etc. Aceleaşi acţiuni, săvârşite cu
scopul de a ajuta inamicul, alcătuiesc Trădarea de Patrie (art. 377 CP RM).
Credem că este relevant să specificăm faptul că la art. 385 (Predarea sau lăsarea mijloacelor
de război inamicului), predarea (dacă este intenţionată) de către şef al forţelor militare ce i-au fost
încredinţate, precum şi lăsarea, nejustificată de situaţia de luptă, a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă
şi a altor mijloace de război inamicului, cu scopul de acordare de ajutor unui stat străin la
înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova şi de slăbire a capacităţii de
apărare a ţării, constituie infracţiunea prevăzută de art. 337 CP RM – Trădare de Patrie.
Respectiv, la art. 386 (Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu
arma), motivele pot fi diverse: frica, laşitatea etc. Însă, dacă se va constata că militarul a părăsit
câmpul de luptă în timpul luptei cu scopul de a ajuta duşmanul, acţiunile lui vor fi calificate în
temeiul art. 337 CP RM (Trădare de Patrie).
În cazul infracţiunii de la art. 387 CP RM (Predarea de bunăvoie în prizonierat), motivul poate
fi, de asemenea, frica, laşitatea etc. Predarea benevolă în prizonierat cu scopul de a ajuta inamicul,
de exemplu, de a se înrola în forţele lui armate, de cercetare, constituie componenţa de infracţiune
prevăzută de art. 337 CP RM ca trădare de Patrie, prin trecerea de partea duşmanului, iar calificarea
suplimentară în baza art. 387 CP RM (Predarea de bunăvoie în prizonierat), nu va mai fi una
necesară.
Analizând infracţiunea de la articolul 388 CP RM (Acţiunile criminale ale militarilor aflaţi în
prizonierat), constatăm că făptuitorul înţelege caracterul acţiunilor sale şi e conştient că pricinuieşte
daune Republicii Moldova sau statelor aliate cu ea şi, totuşi, participă la aceste lucrări. Astfel,
motivele infracţiunii pot fi diferite: dorinţa de a-şi uşura condiţiile aflării în prizonierat, de a-şi
îmbunătăţi condiţiile de trai sau materiale, de a primi raţie alimentară suplimentară, mai multă
libertate de deplasare etc.
În cazul în care militarul participă benevol la lucrările de importanţă militară sau la alte lucrări
cu scopul de a slăbi capacitatea de apărare a Republicii Moldova, acţiunile făptuitorului urmează a
fi calificate în temeiul art. 337 CP RM – Trădare de Patrie.
Dacă violenţa sau comportamentul crud a fost dictat de relaţiile duşmănoase dintre făptuitor şi
victimă, din motive personale, componenţa infracţiunii prevăzută de art. 388 CP se exclude.
Motivele infracţiunii pot fi diferite: dorinţa de a căpăta încrederea şi susţinerea administraţiei, de a
demonstra administraţiei străduinţa şi loialitatea sa, de a-şi păstra poziţia sa de superior etc. Prin
săvârşirea de către un militar aflat în prizonierat a unor acţiuni în dauna altor prizonieri de război
168
din interes material sau pentru a-şi asigura o comportare indulgentă din partea inamicului, faptă
prevăzută de art. 388 alin. 3 Cod penal al Republicii Moldova, se înţeleg denunţurile despre încăl-
carea regimului de către unii prizonieri, luarea de la ei a raţiei alimentare, a unor obiecte, a hainelor,
încălţămintei, forţarea lor de a îndeplini lucrul altor persoane etc. Motivul infracţiunii îl constituie
interesul material, iar scopul, în unele cazuri, constă în a-şi asigura o comportare indulgentă din
partea inamicului.
Vinovatul îşi dă seama că în mod vădit încalcă cerinţele jurământului militar şi obligaţiunile
ostaşilor Forţelor Armate ale Republicii Moldova şi doreşte ca acestea să nu fie respectate. În cazul
în care vinovatul, cetăţean al Republicii Moldova, acordă inamicului ajutor din motive de duşmănie
împotriva Republicii Moldova, fapta va fi pedepsită conform prevederilor art. 337 CP RM (Trădare
de Patrie).
Şi la infracţiunea de la articolul 389 CP RM (Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă) latura
subiectivă se exprimă prin intenţie directă, deoarece scopul însuşirii bunurilor pe nedrept, deşi nu
este expres prevăzut în lege, rezultă implicit din noţiunea de jefuire.
14. Motivul şi scopul infracţiunii în sistemul de drept comparat şi cel de drept comun.
Deseori, atât sub aspect teoretic, cât şi practic apare întrebarea dacă persoana intervine în sfera
intereselor altei persoane în mod voluntar sau involuntar. Probabil că ar putea fi mai grav cazul în
care o asemenea intervenţie este intenţionată, decât dacă aceasta este din culpă, însă motivele finale
ale făptuitorului de a săvârşi unele fapte nu se referă nici la gravitatea celor săvârşite, nici la gradul
răspunderii. Aceeaşi abordare se aplică şi în privinţa infracţiunilor patrimoniale, precum şi cu
referire la alte categorii de infracţiuni.
Aşadar, motivul şi scopul infracţiunii au un rol decisiv în cazul diverselor infracţiuni, inclusiv
în cazul infracţiunilor prevăzute de legislaţia penală a diferitor ţări.
Abordarea americană modernă a omorului ia în considerare, spre exemplu, motivele,
premeditarea şi deliberarea în cazul omorului din interes material. Pentru legislaţia statelor
americane a devenit un lucru ordinar calificarea atacurilor din motive rasiale ca fiind săvârşite în
circumstanţe agravante, apreciindu-se în acest sens că infractorul nu numai că cauzează prejudicii
fizice sau psihice victimei, dar exprimă insulta materializată prin expresii de ură faţă de grupul
căruia aceasta aparţine1.
În ceea ce priveşte practicile sado-masochiste, regula generală potrivit căreia consimţământul
nu justifică atentarea la inviolabilitatea fizică are excepţii, aplicate în cazurile în care persoana care
1 Schur, Edwin, Bedan, Hugo, Victimless crimes: Two sides of a controversy, New-York, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, 1984, p. 54-57.
169
încalcă această inviolabilitate are scopuri sadice, iar persoana care consimte la aceste acţiuni obţine
plăceri masochiste1.
Referitor la infracţiunile de trădare, în dreptul comun, aceasta reprezintă trecerea de partea
inamicului, acordarea de ajutor şi servicii acestuia.
Aşadar, aceste motive îndeplinesc diferite funcţii. Ele agravează acţiunile criminale
intenţionate (omuciderea, infracţiuni din ură), extind sfera excepţiilor (practicile sado-masochiste),
asigură condiţiile minime pentru tragerea la răspundere (trădarea). Sau cel puţin, relele motive
reprezintă temeiuri ale unor acţiuni care plasează făptuitorul într-o perspectivă negativă. Infractorul
nu numai că încalcă interesele ocrotite ale victimei atacului său, dar şi se manifestă drept individ
care poate să acţioneze din motive josnice2.
Dreptul penal german face o deosebire clară între omorul simplu (fără premeditare) şi omorul
grav (săvârşit cu rea-intenţie, gândită din timp), parţial, în funcţie de faptul dacă ucigaşul a acţionat
având sau nu motive pentru aceasta3.
Cu cât mai mult ne concentrăm atenţia asupra intenţiilor şi motivelor comportamentului
criminal, cu atât mai mult apar temeiuri de a crede că simplul conţinut al acestor „stări mintale” ale
făptuitorului şi atitudinea sa faţă de consecinţele acţiunilor sale îl pun în situaţia celui vinovat şi îl
fac pasibil de pedeapsă. Rezultă, astfel, că intenţia şi motivul reprezintă esenţa infracţiunii, iar
acţiunile prejudiciabile subsecvente confirmă, în principal, slăbiciunea stării mintale a făptuitorului.
3.3 MOTIVUL ŞI SCOPUL INFRACŢIUNII ÎN CADRUL ALTOR INSTITUŢII ALE
DREPTULUI PENAL
1. Motivul şi scopul infracţiunii în cadrul participaţiei penale. Ori de câte ori o infracţiune
este săvârşită prin activitatea mai multor persoane, care s-au înţeles în mod expres sau tacit în acest
scop, înainte sau în timpul comiterii ei, există o participaţie penală, adică, se susţine că înţelegerea
este condiţia de bază a participaţiei 4.
Potrivit unor autori5, participaţia constă în săvârşirea în comun de către două sau mai multe
persoane a uneia şi aceleiaşi infracţiuni, atunci când organizatorul, complicele şi instigatorul îşi dau
seama despre caracterul infracţional al acţiunilor autorului. Acolo unde lipsesc aceste trăsături
caracteristice, lipseşte şi participaţia penală. Nu întotdeauna este necesar ca toţi participanţii să
cunoască despre activitatea infracţională a altora. De exemplu, pentru existenţa participaţiei penale 1 Lopez, Mira J., Manuel de psychologie juridique, Paris, Ed. „PUF”, 1959, p. 61. 2 Fletcher, George P., Dolea, Igor, Blănaru, Dragoş, Concepte de bază ale justiţiei penale (Douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţiei penale), Chişinău, Ed. „ARC”, 2001, p. 138. 3 Ibidem. 4 Papadopol V., Principii de drept, Bucureşti, 1958, p. 564; Лаптев A., Соучастие в советском уголовном праве // Советская юстиция, № 23-24, Москва, 1938, с. 13; Шнайдер М., Соучастие по советскому уголовному праву, Москва, 1958, с. 17; Pavel D., op. cit., p. 356; Таганцев Н., op. cit., p. 55. 5 Транин А.Н., op. cit., p. 267.
170
nu e necesar ca complicele să cunoască despre activitatea infracţională a organizatorului şi
instigatorul – despre activitatea infracţională a complicelui. În acest caz, pericolul social se exprimă
prin aceea că acţiunile tuturor sunt legate de activitatea autorului. Nu se consideră, de asemenea,
participaţie, dacă autorul nu este informat despre ajutorul celorlalţi participanţi, dar ei nu ştiu despre
activitatea autorului. Dar dacă măcar unul dintre ei ştia despre activitatea autorului, numai în acest
caz se afirmă că există participaţie.
Aşadar, participaţia poate fi şi fără înţelegere prealabilă. Mai mulţi autori1 au o concepţie
apropiată şi consideră că pentru realizarea legăturii subiective nu este necesară o înţelegere
prealabilă. Deci, legătura dintre participanţi nu poate genera concluzia că există o vinovăţie comună
a acestor persoane, fiindcă vinovăţia este strict individuală, proprie fiecărui participant, condiţie
indispensabilă răspunderii penale individuale. Într-un sens apropiat aceleiaşi concepţii, s-a mai
susţinut că ceea ce îmbină organic diferite forme de contribuţie personală la săvârşirea unei
infracţiuni este voinţa infractorilor de a realiza împreună o anumită faptă, voinţa lor comună, chiar
dacă sub raportul motivaţiei fiecăruia dintre participanţi vor exista deosebiri2.
De aceea, şi existenţa participaţiei proprii implică cu necesitate săvârşirea faptei cu aceeaşi
formă de vinovăţie de către participanţi3. Or, în aşa fel, în literatura de specialitate4, s-a arătat că sub
aspect subiectiv existenţa şi caracterul participaţiei penale sunt determinate de existenţa unei duble
legături psihice între participanţi: pe de o parte, voinţa lor comună de a coopera la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni, iar, pe de altă parte, scopul sau rezultatul comun urmărit de participanţi prin
săvârşirea faptei.
În cazul participaţiei trebuie să existe o intenţie comună, pentru ca infracţiunea să fie
calificată, dar nu-i neapărat ca motivele şi scopul să fie la toţi acelaşi5. În acest context, motivul şi
scopul săvârşirii infracţiunii este necesar numai atunci când este indicat de legislator, ca semne
distinctive necesare ale normei de drept penal. În acest caz, participant la infracţiune este considerat
acela, care ştia despre prezenţa acestor scopuri şi motive şi înfăptuia, în mod conştient această
acţiune. Nu interesează, sub aspectul îndeplinirii condiţiei subiective a participaţiei, dacă
participanţii au fost influenţaţi de acelaşi mobil şi au urmărit acelaşi scop ori au fost impulsionaţi de
mobiluri sau scopuri diferite. În cazul infracţiunilor cu dol specific (intenţia calificată prin scop ori
mobil) va fi suficient, pentru existenţa participaţiei proprii, ca numai unul dintre participanţi să fi
acţionat sub influenţa mobilului sau scopului cerut de lege. În acelaşi sens, se mai constată că la
săvârşirea infracţiunilor, în componenţa cărora se cere un scop special ori mobil special, pentru
existenţa participaţiei este necesar, ca persoanele care săvârşesc împreună infracţiunea, să acţioneze 1 Pavel D., op. cit., p. 356. 2 Dongoroz, Vintilă ş.a. op. cit., p. 182. 3 Dungan, Petre, Participaţia improprie în dreptul penal româm, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 2001, p. 64. 4 Dongoroz, Vintilă ş.a. op. cit., p. 235-236. 5 Basarab, Matei, op. cit., p. 448.
171
din acelaşi mobil şi să urmărească scopul prevăzut de lege, deoarece toţi participă la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni. Autorii consideră că toţi participanţii trebuie să fi cunoscut mobilul şi scopul,
chiar dacă numai unul dintre ei l-ar fi urmărit1. Înţelegerea despre săvârşirea infracţiunii în comun
ori punerea la cunoştinţă despre intenţia infracţională a autorului nu înseamnă şi o coincidenţă
obligatorie a mobilului şi scopului, cu privire la toţi participanţii.
De exemplu, instigatorul, din motiv de răzbunare, îi plăteşte bani ucigaşului, iar acesta omoară
din interes material. Ei toţi tind obţinerea unei urmări infracţionale ori acceptă survenirea acesteia.
Însă, la săvârşirea acelor infracţiuni, în componenţa cărora se cere un scop special ori mobil special,
pentru existenţa participaţiei este necesar ca persoanele care săvârşesc împreună infracţiunea să
acţioneze din acelaşi mobil şi să urmărească scopul prevăzut de lege, deoarece toţi participă la
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, la furt, sustragerea bunului mobil trebuie să se facă „în
scopul însuşirii pe nedrept (art. 249 alin. 1 Cod penal român)2. Credem că aşa ar fi şi cazul
motivului şi scopului la participaţia infracţiunilor complexe, de exemplu, la infracţiunea de tâlhărie
(art. 252 Cod penal român), cel care săvârşeşte numai ameninţare sau violenţă, trebuie să fie
conştient că aceasta constituie o acţiune destinată să înfrângă rezistenţa victimei, pentru ca o altă
persoană să-i poată lua bunurile, şi acţionează tocmai în acest scop. Desigur, în acest caz, şi cel care
urmează să-i ia bunurile cunoaşte că ameninţarea sau violenţele au fost exercitate pentru ca el să le
poată lua. Dacă nu ar şti că acestea au fost comise în acest scop, cel care ar lua bunurile ar comite
doar un furt, deoarece ar lipsi legătura subiectivă dintre făptuitori.
Tocmai de aceea, scopul şi motivele infracţiunii joacă un rol foarte important la aprecierea
problemei participaţiei penale, care nu constituie o simplă cumulare de activităţii din partea
participanţilor, dar şi o coeziune psihică a acestora3. Înţelegerea despre săvârşirea infracţiunii în
comun ori înştiinţarea despre intenţia infracţională a autorului nu înseamnă şi o coincidenţă
obligatorie a mobilului şi scopului cu privire la toţi participanţii. În doctrina penală s-au exprimat
păreri în legătură cu această problemă. Unii autori4 sunt de părerea că este suficient ca oricare
participant să fi acţionat din acel mobil pentru a se realiza conţinutul infracţiunii şi să fi urmărit
scopul respectiv.
Totodată, mai există opinia că toţi participanţii trebuie să fi cunoscut mobilul şi scopul, chiar
dacă numai unul dintre ei l-ar fi urmărit. În privinţa instigării şi a complicităţii, acestea sunt
posibile doar la fapta la care s-a instigat ori la care s-a dat ajutorul cu intenţie (fapta iniţială)5. În
ceea ce ne priveşte împărtăşim acest punct de vedere. Răspunderea penală şi civilă a complicelui
este angajată în limitele faptelor proprii, el nu răspunde pentru întregul prejudiciu produs de autor în 1 Vasiliu T. ş. a. Codul penal, Comentat şi adnotat, Bucureşti, 1972. 2 Ulianovschii, Xenofon, op. cit., p. 12 3 Ильин Е.П., Сущность и структура мотива // Психологический журнал, № 2, Москва, 1995, c. 27. 4 Dongoroz ,Vintilă, op. cit., p. 492. 5 Vasiliu T., op. cit., 1972, p. 149.
172
colaborare cu alţi complici. Însă, existenţa legăturii subiective între participanţi nu poate duce la
concluzia că există o vinovăţie comună a acestora, fiindcă vinovăţia este strict individuală, proprie
fiecărui participant, condiţie indispensabilă răspunderii penale individuale. Hotărârea de a acţiona
împreună în scopul săvârşirii de infracţiuni implică, în cazul formelor de pluralitate infracţională,
rezoluţia de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea acelor infracţiuni ...1.
Favorizarea infractorului sub raportul elementului subiectiv se comite fie cu intenţie directă
sau eventuală, care este caracterizată prin scopul urmărit sau acceptat, prin îngreunarea sau
zădărnicirea urmăririi penale, a judecăţii sau executării pedepsei, fie asigurarea pentru infractor a
folosului sau a produsului infracţiunii; rea-credinţa favorizatorului implică, pe de o parte, ştiinţa de
a săvârşi o infracţiune, iar, pe de altă parte, reprezentarea că ajutorul se prestează unui infractor cu
scopul de a compromite opera de înfăptuire a justiţiei penale.
2. Motivul şi scopul infracţiunii şi individualizarea pedepsei penale. În doctrina penală
există o unitate de opinii în ceea ce priveşte incidenţa mobilului şi a scopului în criteriile generale
de individualizare a pedepsei. Astfel, în legătură cu mobilul, s-a apreciat că acesta serveşte
întotdeauna la determinarea periculozităţii infractorului şi la stabilirea măsurii de apărare socială
adecvată acestei periculozităţii. În ce priveşte scopul, în toate cazurile, cunoaşterea acestuia este
deosebit de utilă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei, pentru cunoaşterea
periculozităţii infractorului şi pentru stabilirea măsurii de apărare socială adecvată.
Astfel, în art. 88 Cod penal român sunt indicate împrejurările care constituie circumstanţe
atenuante, legale. La art. 88 lit. a) şi b) se reţin două circumstanţe atenuante, şi anume depăşirea
limitelor legitimei apărări şi depăşirea limitelor stării de necesitate. La depăşirea limitelor legitimei
apărări, foarte important este mobilul pentru a stabili diferenţa între excesul justificat şi excesul
scuzabil. Nu reluăm discuţia, ci doar consemnăm că aici mobilul poate fi considerat drept o
circumstanţă atenuantă în măsura în care el stă la baza unui exces scuzabil de legitimă apărare.
Problema se pune în aceeaşi termeni şi în privinţa depăşirii limitelor stării de necesitate.
De asemenea, la art. 88 lit. a) se reţine drept circumstanţă atenuantă legală provocarea şi,
respectiv, săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o
provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii
persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Din examinarea textului citat rezultă că, în afara unor
condiţii exterioare subiectului, a căror analiză nu interesează aici, pentru a se putea reţine scuza
provocării, trebuie îndeplinită şi o condiţie legată de atitudine psihică a persoanei provocate.
Aceasta trebuie să se fi aflat la momentul comiterii faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau
emoţii. Cu alte cuvinte, riposta persoanei provocate trebuie să reprezinte o reacţie afectivă,
1 Garcon E., Code penal annote, Vol. I, Paris, 1952, p. 929; Papandopol V., Popovici M., Repertoriu alfabetic de practică judicară în materie penală pe anii 1976-1980, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1982, p. 37.
173
emoţională, bazată pe o arie relativ restrânsă de mobiluri: durere, furie, indignare, revoltă. În aceste
împrejurări considerăm că şi starea de provocare se poate caracteriza prin mobiluri particulare, iar
analiza acestora poate să contribuie la reţinerea sau, după caz, la respingerea scuzei provocării.
Circumstanţele agravante legale sunt stabilite de legiuitor în articolul 89 alin.1 Cod penal
român. Printre cele opt împrejurări, care, potrivit legii, constituie circumstanţe agravante se prevede
şi săvârşirea infracţiunii din motive josnice. Iar, la rândul său, în această categorie de motive
josnice, pot fi incluse o serie de mobiluri, cum ar fi cupiditatea, invidia, ura, răzbunarea, răutatea
etc. După cum s-a arătat în doctrină, „în practică această agravantă este foarte rar întâlnită, iar faţă
de generalitatea formulării legale se poate afirma că motivele josnice ar putea funcţiona mai mult ca
circumstanţe judiciare”1.
Astfel, putem conchide că, la aprecierea şi calificarea corectă şi adecvată a infracţiunii,
precum şi la individualizarea corectă a răspunderii şi la aplicarea corespunzătoarea a pedepsei
penale, importantă este şi aprecierea mobilurilor sau scopurilor infracţiunilor ca şi celelalte
elemente subiective ale infracţiunii.
1 Bulai, Costică, op. cit., (2), p. 126.
174
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE
Rezultatele obţinute în urma investigaţiilor efectuate constau în:
1. Aprecierea faptului că ansamblul de raporturi psihice ale subiectului infracţiunii caracterizează
o dimensiune mai complexă, mai amplă – latura subiectivă a infracţiunii, în care se include atât scopul,
cât şi motivul, ca subelemente ale ei, iar între vinovăţie şi latura subiectivă a infracţiunii există o
legătură de tipul parte-întreg, fără ca acestea să se identifice totalmente.
2. Determinarea faptului că motivul infracţional reprezintă un factor psihic afectiv, deseori
iraţional şi, de regulă, inconştient, care determină subiectul să acţioneze, în timp ce scopul este un factor
psihic conştient şi raţional, care constă în reprezentarea de către subiect a obiectivului pe care îl
urmăreşte prin realizarea actului penal condamnabil.
3. Definirea juridico-penală a noţiunii de motiv şi scop al infracţiunii prin prisma reglementărilor
naţionale ale Republicii Moldova, României şi a altor ţări, precum şi determinarea locului elementelor
respective în structura laturii subiective a conţinutului infracţiunii, elucidându-se, de asemenea, cazurile
când acestea sunt considerate calificate, adică obligatorii pentru existenţa componenţei de infracţiune.
4. Relevarea interdependenţei dintre personalitatea infractorului şi motivaţia infracţională, ca fază
distinctă a mecanismului delincvent, relevându-se faptul că la baza apariţiei motivelor, inclusiv a celor
criminale, se află necesităţile, interesele emoţiile şi orientările, care, la rândul său, constituie nişte
elemente importante ale personalităţii, inclusiv ale infractorului.
5. Elucidarea coraportului dintre procesele psihice ale motivului şi scopului infracţiunii,
evidenţiindu-se, totodată, importanţa aprecierii scopului în cazul diferitor tipuri şi categorii de
infracţiuni din legislaţia penală a Republicii Moldova şi în dreptul penal comparat.
6. Reliefarea problemelor juridico-penale privind răspunderea pentru infracţiunile cu motive şi
scopuri calificate, fiind stabilite şi concretizate anumite criterii de apreciere şi calificare a acestora în
legislaţia penală a Republicii Moldova şi României.
7. Proliferarea ideii că la aprecierea şi calificarea corectă şi adecvată a infracţiunii, precum şi la
individualizarea corectă a răspunderii şi aplicarea corespunzătoarea a pedepsei penale, importantă este şi
aprecierea mobilurilor sau scopurilor infracţionale, ca şi celelalte elemente subiective ale infracţiunii.
8. Determinarea locului şi rolului motivului şi scopului infracţional în cadrul altor instituţii ale
dreptului penal, cu referire la participaţia penală şi individualizarea pedepsei penale, constatându-se că
în cazul participaţiei trebuie să existe o intenţie comună, pentru ca infracţiunea să fie calificată, nefiind
obligatoriu ca motivele şi scopul să fie la toţi acelaşi. Iar în legătură cu individualizarea pedepsei, s-a
apreciat că motivul şi scopul servesc întotdeauna la determinarea periculozităţii infractorului, gradului
prejudiciabil al faptei şi la stabilirea măsurii de pedeapsă adecvate acestei periculozităţii.
175
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
În baza cercetărilor realizate au fost făcute următoarele concluzii, propuneri şi recomandări
pentru perfecţionarea cadrului normativ şi a sistemului de combatere a fenomenului criminal:
1. În baza generalizării opiniilor din literatura de specialitate, precum şi a prevederilor legislaţiei
penale naţionale şi a altor state considerăm că noţiunea juridico-penală şi criminologică a motivului
şi scopului infracţiunii trebuie să conţină şi să reiasă din următoarele trăsături caracteristice: a)
motivul şi scopul infracţiunii sunt subelemente sau semne facultative ale laturii subiective a
infracţiunii, iar în ipoteza în care acestea sunt stipulate în norma de incriminare ele devin
obligatorii; b) conduita criminală se compune din secvenţe de acte afective şi raţionale, într-o
combinaţie complexă, iar în consecinţă, pentru perceperea conduitei criminale, trebuie să se ţină
seama atât de explicaţiile de tip cauzal, care pun accentul pe acţiunea factorilor psihici de natură
afectivă (mobil), cât şi de explicaţiile de tip non-cauzal, care se bazează pe intervenţia factorilor
psihici de ordin raţional (scop). De aici rezultă că motivul si scopul reprezintă factori psihici
distincţi, iar sesizarea acestei distincţii este necesară pentru explicarea conduitei infracţionale; c) în
faza deliberării (lupta motivelor) se poate vorbi despre o confruntare a mobilurilor infracţiunii, care
nu ar avea sens dacă acestea ar fi de natură morală sau infracţională. Ele, la rândul lor, constituie un
rezultat al confruntării ideilor infracţionale ce apar în raţiunea infractorului, fără a se identifica cu
acestea şi constituie un grad mai superior de formare a traseului infracţional din faza internă, însă
nu se confundă cu motivul infracţiunii, ci îl precedă şi îl generează.
2. Relevând elementele mecanismului infracţional, considerăm că acesta ar include o serie de
elemente constitutive: necesitate – interes – motiv –scop – deliberare – luarea deciziei – realizarea
intenţiei criminale. Fiecare element al mecanismului infracţional este determinantul elementului
următor, el însuşi fiind generat de elementul precedent. Totuşi, anume interesul constituie elementul
care conferă comportamentului uman un conţinut social, pozitiv sau negativ, inclusiv infracţional,
în funcţie de orientarea lui socială.
3. Mobilul criminal reprezintă un factor psihic afectiv, întotdeauna iraţional şi, de regulă,
inconştient, care determină persoana să acţioneze prin comiterea unei infracţiuni.
4. Scopul infracţional este un factor psihic conştient şi raţional, care constă în reprezentarea de
către subiect a obiectivului pe care îl urmăreşte prin realizarea actului infracţional.
5. De rând cu mobilul şi scopul, în conduita criminală, în unele cazuri apare şi un factor psihic
intermediar – motivul. Motivul este acel factor psihic conştient şi raţional, prin care subiectul îşi
justifică propria acţiune, în raport cu resorturile acesteia (mobilul) sau în raport cu rezultatul urmărit
(scopul). Fiind strâns legat de mobil şi scop, motivul este uneori utilizat în locul acestor noţiuni.
176
Plecând de la termenul motiv, în psihologia şi criminologia contemporană este frecventă şi noţiunea
mai largă de motivaţie, prin care se desemnează ansamblul proceselor psihice care însoţesc conduita
umană şi, respectiv, cea infracţională. Dacă în explicaţiile cu caracter general privind
comportamentul, noţiunile de motiv şi motivaţie pot prezenta o oarecare utilitate, ele se dovedesc
insuficiente într-o analiză a conduitei umane concrete. Pentru o asemenea analiză trebuie să
conteze, în mod obligatoriu, mobilul şi scopul, deoarece motivul nu poate avea o existenţă
independentă, el trebuie să se raporteze la mobil ori la scop. Această constatare este valabilă cu atât
mai mult în cazul conduitei infracţionale, care reprezintă un comportament atipic, deoarece
problema mobilului apare, mai ales, în cazul comportamentelor atipice, contrare cadrului normativ.
6. Dintr-o perspectivă criminologică, motivului infracţional i s-a dat o definire mai largă, prin
care s-a apreciat că acesta constituie un produs survenit în urma influenţei unor raporturi sociale sau
prin experienţa de viaţă a infractorului, fiind, de fapt, acel imbold interior prin care se reflectă unele
raporturi personale faţă de ceea spre ce este orientată fapta infracţională.
7. Dirijarea acţiunii în raport de scop, inclusiv cel infracţional, intervine în două momente: a) în
faza internă, când autorul îşi propune realizarea unui anumit scop, alegându-şi mijloacele necesare
şi evaluând, totodată, modul de derulare a acţiunii; b) în faza externă, autorul trece la transpunerea
faptică a planului. Prin urmare, chiar dacă scopul urmărit era licit, mijloacele alese pentru realizarea
scopului sau efectele survenite concomitent cu desfăşurarea acţiunii pot antrena fapte în domeniul
dreptului penal.
8. Motivului şi scopului infracţiunii le sunt caracteristice următoarele funcţii: a) imprimă faptei
relevanţă penală şi ajută la delimitarea infracţiunilor de faptele nepenale; b) ajută la delimitarea
infracţiunilor; c) includerea motivului şi scopului infracţiunii în dispoziţia normei de incriminare
poate determina agravarea răspunderii penale; d) fiind în calitate de semne facultative ale
conţinutului normativ, motivul şi scopul pot fi luate în consideraţie de către instanţa de judecată
drept circumstanţe atenuante sau agravante la individualizarea pedepsei penale.
9. Distincţia clară între motiv şi scop nu presupune o separare rigidă în planul realităţii psihice
care însoţeşte declanşarea şi realizarea faptei infracţionale. În contextul unei clarificări de concept,
analiza atentă a scopului permite sesizarea complexităţii atitudinii psihice a infractorului. Astfel,
scopul poate fi imediat sau îndepărtat şi, la rândul său, generat de un motiv sau, dimpotrivă, să
declanşeze un motiv. Interferenţa acestor factori psihici peste de natură să prezinte o configuraţie
tipică (motiv-scop-infracţiune) sau atipică (scop-motiv-infracţiune), iar ponderea lor în pregătirea,
declanşarea şi finalizarea faptei infracţionale diferă de la caz la caz.
10. Motivul sau scopul infracţiunii nu trebuie confundate cu intenţia infracţională. Or, intenţia
presupune voinţa de a comite infracţiunea, pe când scopul ori mobilul infracţiunii - cauzele prin
care se voieşte să se comită aceasta. Între scop şi intenţie – ca factori psihologici - există o
177
interdependenţă organică. Prezenţa scopului special în latura subiectivă a unei infracţiuni concrete
invocă prezenţa unei orientări precise a conduitei infracţionale, care, în această ipoteză, apare nu ca
scop în sine, ci ca mijloc de atingere a acelui rezultat pe care îl reprezintă scopul. Acest rezultat, ca
şi fapta şi urmarea prejudiciabilă înseşi, privite ca mijloace de atingere a scopului trasat, sunt dorite
de către infractor. Astfel, este corect de a afirma că scopul special al infracţiunii este compatibil
numai cu intenţia directă. Nici infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă şi nici infracţiunile
imprudente nu pot include în conţinutul lor un scop special.
11. Cât priveşte problema „realizării parţiale a scopului”, remarcăm aspectele de certă
aplicabilitate practică ale interdependenţei dintre scopul infracţiunii şi obiectul infracţiunii. Astfel,
este deosebit de dificilă determinarea structurii şi conţinutului obiectului juridic special în cazul
infracţiunilor complexe. În asemenea cazuri nu ar fi raţional să încadrăm cele săvârşite în funcţie de
reprezentările subiective ale persoanei infractorului, precum şi coraportul dintre obiectul juridic
principal al infracţiuni şi obiectul juridic facultativ al acesteia. Prin urmare, în cazul pluralităţii de
obiecte juridice, sarcina instanţei de judecată va fi doar stabilirea faptului că făptuitorul, prin faptele
prejudiciabile, a vătămat electiv sau potenţial obiectul infracţiunii. Iar concluzia referitoare la
obiectele confruntate – care este de natură principală şi subsidiară – trebuie formulată după
examinarea scopului infracţiunii, indicat în conţinutul normativ.
12. În general, scopul infracţiunii trebuie indicat în textul dispoziţiei incriminatoare doar atunci
când el denotă o relevanţă specifică, diferită de cea a vinovăţiei. Scopul infracţiunii trebuie să fie
reflectat în următoarele situaţii: a) în cazul existenţei unui singur obiect de protecţie penală, dacă
legiuitorul va considera de cuviinţă să determine momentul consumativ al faptei infracţionale
înainte de vătămarea efectivă a obiectului respectiv; b) în cazul existenţei câtorva obiecte de
protecţie juridico-penală (principal şi subsidiar), dacă legiuitorul va considera important să reflecte
scopul în legătură cu momentul consumativ al infracţiunii şi cauzarea prejudiciilor obiectului juridic
principal al infracţiunii; c) în aceeaşi ipoteză, dacă legiuitorul recunoaşte ca moment consumativ al
infracţiunii etapa de prejudiciere a obiectului juridic facultativ al infracţiunii.
13. Scopul trasat nu doar direcţionează activitatea infractorului, dar, în anumite cazuri, apare şi
ca sursă a activismului acestui individ. În asemenea cazuri, scopul poate servi ca factor generator,
suprapunându-se motivului şi îndeplinind funcţiile acestuia. Totuşi, chiar şi în astfel de situaţii,
scopul nu substituie motivul. El doar consolidează motivul, îi conferă mai mult dinamism. În cazul
în care motivul determină săvârşirea faptei prejudiciabile, atunci scopul determină variantele acestei
fapte. Altfel spus, variantele activităţii infracţionale sunt condiţionate de formarea scopului.
14. Motivul infracţiunii este strâns legat de răspunderea penală prin culpabilitate şi
imputabilitate. În plus, unele cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi legitima
apărare, pot fi considerate drept cazuri în care subiectul acţionează în baza unor motive legitime.
178
Din punctul de vedere al sancţiunii penale, impactul real al motivului este evident. Practic, nu se
poate vorbi despre individualizarea pedepsei, fără a se ţine cont de personalitatea delincventului şi
implicit de motivele care au generat faptele comise de către acesta. Astfel, în pofida absenţei unor
dispoziţii legale exprese, de regulă, instanţele de judecată acordă un rol important motivului în
aplicarea pedepsei.
15. Este necesar ca în cadrul studierii laturii subiective a infracţiunii să se acorde o deosebită
atenţie problemelor legate de motivul şi scopul infracţiunii, care, în toate cazurile, influenţează
asupra formării rezoluţiei şi asupra gradului de pericol social concret al faptei comise. Uneori
motivul şi scopul infracţiunii pot constitui trăsături ale laturii subiective a conţinutului normativ al
infracţiunii. Cu toate că, în principiu, ele sunt prezente în cadrul laturii subiective a oricărei
infracţiuni concrete, de fapt, ar fi de neconceput ca o anumită faptă socială să fie realizată fără un
anumit motiv sau scop, decât eventual unul mecanic.
În contextul celor consemnate, latura subiectivă poate fi definită ca un complex de stări de
conştiinţă specifice, care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiune sau omisiune) şi sunt dirijate
în vederea producerii anumitor urmări periculoase sau, chiar dacă nu sunt dirijate într-o anumită
direcţie, produc astfel de urmări datorită uşurinţei ori neglijenţei.
16. Referitor la vinovăţia penală, în literatura de specialitate s-a mai conturat ideea că aceasta, la
rândul său, înglobează în conţinutul său o complexitate de procese psihice intelective, volitive şi
emoţionale, care îl determină pe subiect la luarea rezoluţiei infracţionale şi î1 dirijează în toată
activitatea de execuţie materială a faptei prejudiciabile. Fiecare dintre aceste procese psihice
reprezintă un raport spiritual al subiectului infracţiunii atât faţă de valorile sociale periclitate, cât şi
faţă de fapta ilicită şi efectele sale. În ceea ce priveşte motivul şi scopul infracţiunii, acestea sunt
dincolo de limitele vinovăţiei, fiind apreciate drept elemente secundare ale laturii subiective a
infracţiunii.
17. În ipoteza enunţată constatăm că latura subiectivă a infracţiunii presupune un ansamblu de
raporturi psihice ale subiectului infracţiunii, prin care se caracterizează o dimensiune mai complexă,
mai amplă, în care se include într-un mod obligatoriu atât vinovăţia, cât şi motivul sau scopul
infracţiunii - ca subelemente secundare ale ei. Astfel, între vinovăţie şi latura subiectivă a
infracţiunii există o legătură de la parte la întreg, fără ca acestea să se identifice totalmente. Tocmai
de aceea vinovăţia nu cuprinde toate elementele componente ale laturii subiective a infracţiunii.
Astfel, neîndoielnic este şi faptul că, într-un mod necesar, în cadrul studierii laturii subiective a
infracţiunii, urmează să se acorde o deosebită atenţie şi problemelor legate de motivul şi scopul
infracţiunii, care în toate cazurile influenţează asupra formării rezoluţiei infracţionale. Totuşi, chiar
dacă scopul nu este prezent cu ocazia comiterii oricărei infracţiuni, deoarece acesta nu face parte, de
regulă, din conţinutul legal al acesteia, vinovăţia penală a unei persoane se poate realiza
179
independent de luarea în considerare a scopului. Toate acestea se vor lua în vedere cu ocazia
individualizării răspunderii şi pedepsei penale, prin stabilirea gradului de vinovăţie concretă.
18. Aspectele vinovăţiei penale pot fi valabile în sensul existenţei unei anumite acţiuni libere,
neimpuse sau neforţate de nimeni şi de nimic. În această ordine de idei, remarcăm faptul că acţiunea
fizică se află în raport de interdependenţă cu procesele psihice ale subiectului şi între aceste procese
sunt nenumărate legături de interpătrundere, de influenţare reciprocă şi de subordonare. Motivaţia,
la rândul său, ca o totalitate a mobilurilor interne, se află într-o strânsă legătură cu procesele de
cunoaştere, cu activitatea voluntară a fiinţei umane şi cu viaţa afectivă a infractorului. Ansamblul de
procese psihice denotă natura complexă a laturii subiective a infracţiunii.
19. Motivele şi scopurile - ca părţi componente ale aceluiaşi proces psihic complex, se
desfăşoară după o linie ascendentă atât sub aspect cognitiv, cât şi de la general spre concret, în
particular referitor la realizarea cerinţelor materiale ori spirituale ale subiectului. Oricum, acestea,
pe de o parte, se deosebesc calitativ unele de altele, iar, pe de alta, se influenţează reciproc.
Alegerea de către subiect a unui scop este rezultatul sau urmarea orientării conduitei de către
motivele de bază ale activităţii. Scopul infracţiunii, odată format în cadrul unei acţiuni concrete, are
o influenţă substanţială asupra motivelor. Scopurile puternic evidenţiate contribuie la întărirea
motivelor, pe când scopurile mai puţin precise reduc intensitatea motivelor. Aceasta s-ar putea
realiza într-o măsură în care, dacă ele nu ar avea puterea să învingă obstacolele care stau în calea
îndeplinirii activităţii, persoana va desista de la comiterea infracţiunii.
20. Scopul şi motivele infracţiunii joacă un rol foarte important la aprecierea problemei
participaţiei penale, care nu constituie o simplă cumulare de activităţi din partea participanţilor, dar
şi o coeziune psihică a acestora. Înţelegerea despre săvârşirea infracţiunii în comun ori înştiinţarea
despre intenţia infracţională a autorului nu înseamnă şi o coincidenţă obligatorie a motivului şi
scopului cu privire la toţi participanţii. În legătură cu această problemă susţinem că este suficient ca
oricare participant să fi acţionat din acel motiv pentru a se realiza conţinutul infracţiunii şi să fi
urmărit scopul respectiv.
21. În cazul participaţiei penale trebuie să existe o intenţie comună, dar nu este neapărat ca
motivele şi scopul să fie la toţi aceleaşi. În acest context, motivul şi scopul săvârşirii infracţiunii
este necesar numai atunci când este indicat în dispoziţia normei de incriminare. În acest caz,
participant la infracţiune este considerată persoana, care ştia despre prezenţa acestor scopuri şi
motive şi realiza în mod conştient această acţiune. Nu interesează, sub aspectul îndeplinirii condiţiei
subiective a participaţiei, dacă participanţii au fost influenţaţi de acelaşi motiv şi au urmărit acelaşi
scop ori au fost impulsionaţi de motive şi scopuri diferite. În cazul infracţiunilor cu dol specific
(intenţia calificată prin scop ori motiv) va fi suficient, pentru existenţa participaţiei proprii, ca
numai unul dintre participanţi să fi acţionat sub influenţa motivului sau scopului cerut de lege. În
180
acelaşi sens, se mai constată că la săvârşirea infracţiunilor, în componenţa cărora se cere un scop ori
motiv special, pentru existenţa participaţiei este necesar ca persoanele care săvârşesc împreună
infracţiunea, să acţioneze din acelaşi motiv şi să urmărească scopul prevăzut de lege, deoarece toţi
participă la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Deci, toţi participanţii trebuie să fi cunoscut motivul şi
scopul, chiar dacă numai unul dintre ei l-ar fi urmărit. Înţelegerea despre săvârşirea infracţiunii în
comun ori punerea la cunoştinţă despre intenţia infracţională a autorului nu înseamnă şi o
coincidenţă obligatorie a motivului şi scopului cu privire la toţi participanţii.
22. Comportamentul infracţional, fiind considerat în derularea sa subiectiv-obiectiv, se
desfăşoară, uneori, pe parcursul unui traseu multistadial. Este momentul când se înfăptuieşte o
concordanţă deplină între latura subiectivă şi obiectivă a infracţiunii. Evident, problema acestei
desfăşurări complexe a infracţiunii, mai întâi, în planul subiectivităţii autorului, iar apoi, în planul
executării materiale a deciziei infracţionale, nu apare decât în cazul anumitor categorii de
infracţiuni, care, prin structura lor, se pretează la o posibilă desfăşurare a executării pe etape sau
faze. Astfel, în cazul tuturor infracţiunilor intenţionate, rezoluţia infracţională precede în timp
realizarea ei. Totodată, spaţiul care se intercalează între forma laturii subiective şi obiectivizarea
acesteia poate fi mai extins sau mai restrâns, existând întotdeauna, chiar şi în cazul infracţiunilor
comise cu intenţie spontană sau repentină, unde activitatea succede imediat luarea deciziei, lăsând
impresia unei coincidenţe în timp ori a unei suprapuneri a acelor două laturi ale infracţiunii. Cert
este faptul că raportul de subsecvenţă a elementului material faţă de cel moral este obligatoriu,
întrucât activitatea omului este reglată şi coordonată de gândirea sa care o precede.
23. Reieşind din argumentele expuse în literatura de specialitate conchidem faptul că s-ar
impune, totuşi, o diferenţiere dintre noţiunile de mobil, motivaţie şi motiv al infracţiunii. În acest
sens, faza internă a infracţiunii denotă tocmai un aspect de evoluţie, destul de complex, cu o
multitudine de etape sau subetape ale infracţiunii. Astfel, procesele volitive vor evolua odată cu
dezvoltarea motivaţiei, incluzând totalitatea mobilurilor interne ale conduitei infracţionale, acestea
fiind, după natura lor, native, conştiente sau inconştiente, care au rolul de a activa anumite
mecanisme ale unor procese psihice mai complexe, iar, ulterior, ale celor musculare şi fizice
(specifice faptei infracţionale materiale, de natură obiectivă).
24. La o analiză de fond privind nu doar termenii în sine, ci factorii psihici pe care termenii
motiv şi scop îi desemnează, problemele sunt, după cum am constatat, mai complexe. Motivul - ca
factor psihic afectiv - nu are, în principiu, implicaţii asupra incriminării. Totuşi, având în vedere
legătura intimă dintre motiv şi intenţie, examinarea motivului poate să fie uneori necesară pentru
clarificarea unor probleme legate de elementul moral. Prin urmare, motivul şi scopul apar în câteva
cazuri - ca elemente constitutive în varianta tip a infracţiunii. Însă, de cele mai multe ori ele apar ca
o condiţie esenţială în variantele agravate ale unor infracţiuni.
181
25. În contextul personalităţii, temperamentul, caracterul şi voinţa constituie un ansamblu
dinamic, în interrelaţie unitară cu afectivitatea şi cunoaşterea, ce se obiectivează în atitudinea faţă
de lume şi viaţă. În cazul criminalilor în serie, spre exemplu, această unitate este deformată, deviată,
prin îmbolnăviri psihice sau factori sociali negativi. Carenţa afectivă de care au suferit mulţi dintre
ucigaşii în serie în timpul copilăriei a dus la instalarea unui complex de inferioritate în relaţiile cu
ceilalţi şi pe care nu l-au putut depăşi decât prin comiterea de crime ca unică posibilitate de a ieşi în
evidenţă cu orice preţ.
26. De asemenea, s-a stabilit, în cazul criminalilor motivaţi sexual, un complex de inferioritate
în relaţiile cu persoanele de sex opus, ca urmare a incapacităţii acestora de a avea o viaţă sexuală
normală, incapacitate ce îşi are sursa în experienţele sexuale anterioare ratate. Această stare de
lucruri a determinat o stare de frustrare de lungă durată, care a favorizat săvârşirea unor omoruri
sadice precedate de viol şi perversiuni. În consecinţă, crima este văzută ca fiind singura modalitate
de refulare a unor trăiri de inferioritate pe planul vieţii sexuale.
27. Datorită nepăsării morale şi a lipsei de regret a ucigaşului pentru victimele sale, apare şi
înclinaţia acestuia pentru perversiune şi sexopatie. Aşa se explică, în rândul criminalilor în serie,
proporţia mare de asasini motivaţi sexual, care nu văd în femei decât nişte obiecte create pentru
satisfacerea nevoilor lor denaturate. Odată cu creşterea numărului victimelor, criminalii în serie îşi
pierd treptat conştiinţa, ceea ce facilitează apariţia victimei următoare.
Reieşind din cele expuse, intervenim cu următoarele propuneri de lege ferenda în vederea
perfecţionării legislaţiei penale a Republicii Moldova, după cum urmează conţinuturile articolelor
expuse în varianta modificată:
1. Articolul 7. Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale
(1) La aplicarea legii penale se ţine seama de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii
săvârşite de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează
răspunderea penală, „de motivele şi scopurile urmărite sau care au stat la baza comiterii
infracţiunii”.
(2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi
aceeaşi faptă.
2. Articolul 19. Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie
Dacă drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii survin urmări mai grave, de care legea
leagă sporirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală
pentru atare urmări poate fi aplicată numai în cazul, dacă persoana a prevăzut „urmările
prejudiciabile dar nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi putea şi trebuia să le
prevadă” ...
3. Articolul 29. Infracţiunea continuă
182
(1) Infracţiune continuă se consideră fapta, care se caracterizează prin comiterea neîntreruptă,
timp nedeterminat, a activităţii infracţionale, „printr-o intenţie unică şi un singur scop, alcătuind în
ansamblu o infracţiune”. În cazul infracţiunii continue nu există pluralitate de infracţiuni.
4. Articolul 30. Infracţiunea prelungită
(1) Infracţiune prelungită se consideră fapta, săvârşită prin intenţie unică, caracterizată prin două
sau mai multe acţiuni infracţionale identice, „comise cu un singur scop, în baza unei rezoluţii
infracţionale, alcătuind în ansamblu o infracţiune”.
5. Articolul 56. Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la
săvârşirea infracţiunii
(1) Renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii se consideră încetarea de către persoană a
pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor (inacţiunilor) îndreptate nemijlocit la săvârşirea
infracţiunii, „din anume motive dependente de voinţa lui”, dacă persoana era conştientă de
posibilitatea consumării faptelor sale.
6. Articolul 75. Criteriile generale de individualizare a pedepsei
(1) Persoanei, recunoscută vinovată de săvârşirea infracţiunii, se aplică o pedeapsă echitabilă, în
limitele de pedeapsă fixate în partea specială, în strictă conformitate cu dispoziţiile părţii generale a
prezentului Cod. La stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine seama de
gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul ei, „de scopul pe care la urmărit la realizarea
infracţiunii”, de personalitatea celui vinovat şi de circumstanţele cauzei, care atenuează ori
agravează răspunderea, precum şi de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării
vinovatului şi de condiţiile de viaţă a familiei sale.
183
ADNOTARE
MUREŞAN Marius
ASPECTE TEORETICO-NORMATIVE ŞI PRACTICE
ALE MOTIVULUI ŞI SCOPULUI INFRACŢIUNII
Autoreferat al tezei de doctor în drept la specialitatea:
12.00.08 – Drept penal (drept penal)
Prezenta lucrare este una dintre primele încercări de a trata profund şi complex problemele
privind răspunderea penală pentru infracţiunile comise cu un scop şi motiv infracţional calificat,
precum şi aprecierea importanţei acestora pentru anumite tipuri sau categorii de infracţiuni. Teza
conţine o totalitate de rezultate principial noi ce permit a formula concluzii, generalizări şi legităţi
ştiinţifice net superioare celor precedente, pasibile să implice rezolvări pentru ştiinţă şi practică.
În acest context, este concretizat şi desăvârşit sistemul viziunilor ştiinţifice privind conceptul
de vinovăţie penală, motiv şi scop al infracţiunii sub aspect juridico-penal şi interdisciplinar; sunt
elucidate problemele teoretico-practice cu privire la determinarea locului vinovăţiei penale,
motivului şi scopului infracţional în structura laturii subiective a conţinutului infracţiunii; a fost
stabilită corelaţia dintre personalitatea infractorului şi motivaţia infracţională ca fază distinctă a
mecanismului trecerii la act; este reliefat conceptul şi esenţa proceselor psihice ale motivului
infracţional; stabilit coraportul dintre procesele psihice ale motivului şi scopului infracţiunii,
evidenţiindu-se, totodată, importanţa aprecierii scopului în cazul diferitor tipuri şi categorii de
infracţiuni din legislaţia penală a Republicii Moldova şi în dreptul penal comparat.
În cele din urmă, a fost realizat un studiu comparativ complex a normelor juridico-penale
privind răspunderea pentru infracţiunile cu motive şi scopuri calificate, fiind stabilite şi concretizate
anumite criterii de apreciere şi calificare a acestora în legislaţia penală a Republicii Moldova şi
României. De asemenea, sub aspect teoretico-practic, s-a proliferat conceptul că la alegerea
pedepsei penale, pentru a se îndreptăţi ideea echităţii şi dreptăţii în societate, pe de o parte, trebuie
just analizate acele motive care l-au pus pe infractor în conflict cu societatea, iar, pe de alta,
dezvoltate acelea care îl pun în armonie cu ea, cu valorile şi relaţiile ei sociale.
În procesul soluţionării sarcinilor ştiinţifico-practice au fost utilizate pe larg materialele
sentinţelor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova şi României pe
diferite cauze penale.
Elaborările ştiinţifice ale lucrării pot fi aplicate în procesul elaborărilor legislative şi în
practica soluţionării diferitor cauze penale, precum şi în calitate de material didactic la predarea
cursurilor de drept penal, criminologie, psihologie judiciară etc.
184
SUMMARY
MUREŞAN Marius
MOTIVES AND SUBELEMENT INFRACTIONAL PURPOSE OF THE
SUBJECTIVE TYPE OF THE CRIME
The dissertation on competition of a scientific degree of the doctor of the law on a specialty:
12.00.08 – Criminal law (criminal law)
This dissertation is one of the first attempts to treat deep and complex problems of criminal
liability for crimes committed with a purpose and reason criminal qualified and appreciation for the
importance of certain types or categories of crimes. Sentence contains a set of results that allow
principled to formulate conclusions and generalizations legitimate scientific net superior to the
previous resolution likely to involve science and practice.
In this context, it made perfect system and visions on the scientific concept of criminal guilt,
reason and purpose of the offense under legal and criminal aspect and interdisciplinary; issues are
clarified theoretical-practical on the ground criminal culpability, reason and purpose in the criminal
subjective side of the contents of the offense, was established correlation between personality and
criminal motivation as a distinct phase transition mechanism to act, it raised the concept and
essence of mental processes of criminal reason, the co-rapporteur of the mental processes of reason
and purpose of the offense, highlighting the also the importance of appreciation for the purpose of
various types and categories of offenses of criminal law of the Republic of Moldova and in criminal
law compared.
Eventually, it was made a comparative study of the complex rules on legal and criminal
responsibility for crimes and the reasons for qualifying and the resulting set certain criteria for
assessing their qualification and the criminal law of the Republic of Moldova and Romania. Also,
the theoretical-practical aspect, to proliferate the concept that the choice of criminal punishment to
warrant the idea of fairness and justice in society on the one hand, we have just analyzed the
reasons which have made the criminal conflict with society and, on the other, those who developed
it put in harmony with her values and social relations.
In the process of solving scientific and practical tasks have been widely used materials
judgments handed down by criminal courts of the Republic of Moldova and Romania on various
criminal cases.
Development of scientific work can be applied in the legislative process development and
practice solving various criminal cases, and as teaching material to teaching courses in criminal law,
criminology, psychology etc.
185
АННОТАЦИЯ МУРЕШАН Мариус
НОРМАТИВНО-ТЕОРЕТИЧЕСКИЕ И ПРАКТИЧЕСКИЕ АСПЕКТЫ МОТИВА И ЦЕЛИ ПРЕСТУПЛЕНИЯ
Диссертация на соискание ученой степени доктора права по специальности: 12.00.08 – Уголовное право (уголовное право)
Настоящая работа является одной из первых попыток глубокого и комплексного анализа
вопросов, касающихся уголовной ответственности за правонарушения, совершенные с
определенной целью и мотивом, а также определения их значения для некоторых видов и
категорий преступлений. Диссертация содержит принципиально новые результаты,
позволяющих сформулировать научные выводы и закономерности, превосходящие
предшествующие и способные привести к нужным для науки и практики решениям.
В этом смысле следует конкретизировать и совершенствовать систему научных взглядов на
понятие виновности, мотива и цели преступлений с уголовно-правовой и межпредметной точек
зрения; внесена определенная ясность в теоретико-практические вопросы определения места
виновности, преступного мотива и цели в структуре субъективной стороны состава
преступления; было установлено соотношение между личностью правонарушителя и преступной
мотивацией как отдельного этапа механизма преступного поведения; четко определено понятие
и суть психических процессов преступного мотива; установлено соотношение между
психическими процессами мотива и цели преступления и подчеркивается в то же время
значение оценки цели различного рода и категорий преступлений, почерпнутых в уголовном
законодательстве Республики Молдова и в сравнительном уголовном праве.
Также было осуществлено комплексное сравнительное исследование уголовно-правовых
норм, касающихся ответственности за преступления с квалифицированными мотивами и целями,
были установлены и конкретизированы определенные критерии их оценки и квалификации в
законодательстве Республики Молдова и Румынии. К тому же в теоретико-практическим
аспекте был увеличен ареал понимания того, что при выборе уголовного наказания, для того,
чтобы как-то оправдать идею социальной справедливости, с одной стороны следует четко
проанализировать мотивы, заставившие правонарушителя идти на конфликт с обществом, а с
другой стороны развить те мотивы, которые удерживают его в рамки гармонии с обществом, с
социальными ценностями и отношениями.
В процессе решения научно-практических задач были широко использованы материалы
уголовных приговоров, вынесенными судебными инстанциями Республики Молдова и Румынии
по различным уголовным делам.
Научные разработки диссертации могут применяться как в процессе законодательной
деятельности и в практике решения различного рода уголовных дел, так и в качестве учебного
материала при преподавании курсов уголовного права, криминологии, юридической психологии
и.т.д.
186
CUVINTELE-CHEIE ALE TEZEI
Motiv, mobil, motivaţie, scop, motiv infracţional calificat, scop infracţional calificat,
necesităţi, interese, orientări de valoare, vinovăţie penală, latură subiectivă, subelment al laturii
subiective, subelmetnte calificate ale laturii subiective, dimensiune subiectivă a infracţiunii,
mecanismul actului infracţional, mecanismul trecerii la act, fază internă, fază externă, intenţie
infracţională, procese psihice, calificare a motivului şi scopului infracţional, participaţie penală,
individualizarea răspunderii şi pedepsei penale, unitate infracţională, pluralitate infracţională,
circumstanţe agravante şi atenuante generale, circumstanţe agravante şi atenuante speciale
(calificate) etc.
THE KEYWORDS OF DISSERTATION
Motive, motivation, the purpose, the qualified criminal motive, the qualified criminal
purpose, needs, the interests, valuable orientations, guilt, the subjective side, attribute to the
subjective side, the qualified attributes of the subjective side, subjective aspect of a crime, the
mechanism of criminal behavior, the mechanism of a crime, an internal stage, an external stage,
criminal intention, mental processes, qualification of motive and the purpose of a crime, criminal
partnership, an individualization of the criminal liability and punishment, plurality of a crime, the
general (common) aggravating and softening circumstances, the qualified aggravating and softening
circumstances etc.
КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА ДИССЕРТАЦИОННОЙ РАБОТЫ
Мотив, мотивация, цель, квалифицированный преступный мотив, квалифицированная
преступная цель, потребности, интересы, ценные ориентации, виновность, субъективная
сторона, признак субъективной стороны, квалифицированные признаки субъективной
стороны, субъективный аспект преступления, механизм преступного поведения, механизм
преступления, внутренний этап, внешний этап, преступный умысел, психические процессы,
квалификация мотива и цели преступления, уголовное соучастие, индивидуализация
уголовной ответственности и наказания, множественность преступлений, общие отягчающие
и смягчающие обстоятельства, квалифицированные отягчающие и смягчающие
обстоятельства и.т.д.
187
BIBLIOGRAFIE
I. ACTE NORMATIVE ŞI DE INTERPRETARE
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, în vigoare de la 27.08.94 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 1, art. 1.
2. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV, adoptat la 18.04.02, în vigoare de la 01.01.03
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 (1013-1014), art. 1012, 2002.
3. Codul Penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea din 24 martie 1961 // Veştile
R.S.S.M., nr. 10, 1961, art. 41.
4. Codul penal al Republicii Moldova, Comentariu, Sub redacţia Alexei Barbăneagră, Chişinău,
Ed. „ARC”, 2003.
5. Codul penal şi acte conexe // Monitorul Oficial al României, Bucureşti, Regia autonomă,
2004.
6. Codul penal român // Monitorul Oficial al României din 1936.
7. Codul penal model al SUA accesibil la http://caselaw.lp.com/casecode/usco des.html.
8. Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14.03.2003, în vigoare din 12.06.2003 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 104/447.
9. Codul de executare al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 443-XV din 24 decembrie
2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 34-35/112 din 24.12.2004.
10. Noul Cod penal al României // Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din
29.06.2004.
11. Итальянский Уголовный кодекс, Перевод с итал. М.М. Исаева, Москва, Изд-во Зерцало,
2002.
12. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации, Под ред. Ю.И. Скуратова
и В.М. Лебедева, Москва, Изд-во «Норма», 1996.
13. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Отв. ред. А. В. Наумов,
Москва, Изд-во «Юристъ», 2000.
14. Сборник законов СССР 1938-1967, Том 2, В журналe «Известия», Москва, 1968.
15. Уголовный кодекс Федеративной Республики Германии, Санкт-Петербург,
Юридический Центр Пресс, 2003.
16. Уголовный кодекс Российской Федерации, Москва, Изд-во «НОРМА», 2001.
17. Уголовный кодекс Испании, Под ред. Н.Ф. Кузнецовой и Ф.М. Решетникова, Москва,
Изд-во «Зерцало», 1998.
18. Уголовный кодекс Франции, Санкт-Петербург, Юридический Центр Пресс, 2003.
188
19. Уголовный кодекс Швейцарии, Под ред. А. Серебряникова, Санкт-Петербург,
Юридический Центр Пресс, 2002.
20. Уголовный кодекс Бельгии, Под ред. Н.И. Мацневой, Санкт-Петербург, Юридический
Центр Пресс, 2004.
II. MANUALE, MONOGRAFII, CURSURI, TRATATE
1. Amza, Tudor, Criminologie, Tratat de criminologie şi politică criminologică, Bucureşti, Ed.
„Lumina Lex”, 2002.
2. Antolisei, Francesco, Manuale de diritto penale, Parte generale, Milano, 1994.
3. Antoniu, George, Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii // Codul penal
comentat şi adnotat, Partea specială, Vol. I, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”,
1975.
4. Antoniu, George, Vinovăţia penală, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1995.
5. Aramă, Elena, Istoria dreptului românesc, Chişinău, Ed. SA „Reclama”, 1998.
6. Barbu C., Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S. România, Craiova, Ed. „Scrisul
Românesc”, 1977.
7. Barte H., Ostaptzeff G., Criminologie clinique, Paris, Ed. „Masson”, 1992.
8. Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş
Bolyai”, 1988.
9. Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea ”, 1992.
10. Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, 1996.
11. Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1996.
12. Basarab, Matei Drept penal, Partea generală, Vol. I., Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1997.
13. Becaria, Cesare, Despre infracţiunin şi pedepse, Bucureşti, 1965.
14. Bettiol, Giuseppe, Diritto penale, Padova, 1973.
15. Biro L., Basarab M., Curs de drept penal al R.P.R., Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”,
1963.
16. Biro L., Drept penal, Partea generală, Cluj, 1971.
17. Biro L., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1971.
18. Borodac, Alexandru ş.a., Drept penal. Partea generală, Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1994.
19. Borodac, Alexandru, Manual de drept penal, Partea specială, Chişinău, Ed. „Tipografiei
centrale”, 2004.
20. Bouzat, Pierre, Pinatel, Jeane, Traité de droit penal et criminologié, Paris, Ed. „Dalloz”, 1963.
189
21. Bouzat, Pierre, Pinatel, Jeane, Traitè de droit penal et de Criminologiè, Tomè I, Paris, Ed.
„Dalloz”, 1970.
22. Brînză, Sergiu, Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul
Republicii Moldova, Chişinău, Ed. “ARC”, 2001.
23. Bujor, Valeriu, Bejan, Octavian, Ilie, Sergiu, Casian, Sergiu, Elemente de criminologie,
Chişinău, 1996.
24. Bulai, Costică, Curs de drept penal, Partea specială, Vol. I, Bucureşti, Ed. Universităţii din
Bucureşti, 1975.
25. Bulai, Costică, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1987.
26. Bulai, Costică, Manual de drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „AL BECK”, 1997.
27. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Casa de editură
şi presă „Şansa” – S.R.L., 1996.
28. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Ed. „Universul”,
1993.
29. Cioată E., Ciofu I., Fioru R., Culian E., Ionescu Ş., Sterescu-Volanski M., Psihofiziologia
activităţii de orientare, Bucureşti, Ed. „Academiei R.S.R.”, 1968.
30. Cioclei, Valerian, Mobilul în conduita criminală, Bucureşti, Ed. „ALL BECK”, 2001.
31. Condurachi, Ioan D., Trăsăturile caracteristice ale vechiului drept penal românesc, Bucureşti,
1978.
32. Constachel V., Panaitescu P., Cazacu A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova,
Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1957.
33. Cornu, Gerard, Vocabulaire juridique, Bucureşti, Ed. „P.U.F.”, 1992.
34. Cuq, Les institutions juridiques des Romains, Tome 1, Paris, 1981.
35. Daneş, Ştefan, Papadopol, Vasile, Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucureşti, Ed.
„Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1985.
36. Desportes F., Le Gunehec F., Le Nouveau, Droit penal general, T. I, Bucureşti, Ed.
„Economica”, 1995.
37. Dincu, Aurel, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. Universităţii Bucureşti, 1975.
38. Djuvara M., Un cuvânt înainte, în Codul penal adnotat, Vol. I, Bucureşti, 1936.
39. Dobrinoiu, Vasile, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „Academică şi Pedagogică”,
1992.
40. Documente privind istoria României, Transilvania, veac. XI-XIII, Vol. I, Bucureşti, 1951.
41. Donnedieu de Vabres H., Traté de droit criminel et de ligislation penale comparé, Troizieme
edition, Paris, Ed. „Sirey”, 1947.
42. Dongoroz, Vintilă, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939.
190
43. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Petrovici S., Infracţiuni contra avutului obştesc,
Bucureşti, Ed. „Academiei R.P.R.”, 1963.
44. Dongoroz, Vintilă, Fodor, Iosif, Kahane, Siegfried, Iliescu, Nicoleta, Oancea, Ion, Bulai,
Costică, Stănoiu, Rodica-Mihaela, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea
generală, Vol. I., Bucureşti, Ed. „Academiei Române”, 1969.
45. Dongoroz, Vintilă, Kahane, Siegfried, Oancea, Ion, Fodor, Iosif, Iliescu, Nicoleta, Bulai,
Constantin, Stănoiu, Rodica-Mihaela, Roşea, Victor, Explicaţii teoretice ale Codului penal
român, Vol. III, Bucureşti, Ed. „Academiei Române”, 1971.
46. Drăgan, Iosif Constantin, Istoria multimilenară a neamului românesc, Craiova, Ed. „Scrisul
românesc”, 1976.
47. Dungan, Petre, Participaţia improprie în dreptul penal român, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”
2001.
48. Firoiu, Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1976.
49. Firoiu, Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea,” 1996.
50. Fletcher, George P., Dolea, Igor, Blănaru, Dragoş, Concepte de bază ale justiţiei penale
(Douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţiei penale), Chişinău, Ed. „ARC”, 2001.
51. Florea, Constantin, Vinovăţia şi pedeapsa penală, Chişinău, Ed. „Cartea moldovenească”,
1987.
52. Garcon E., Code penal annote, Vol. I, Paris, 1952.
53. Garraud R., Traitè theorique et pratique du droit penal francais, Paris, Ed. „Recueil Sirey”,
1913.
54. Gaston, Stefani, Levasseur, George, Bouloc, Bernard, Droit penal general, Troisieme edition,
Paris, Ed. „Dalloz”, 1987.
55. Giurescu, Constantin C., Giurescu Dinu C., Istoria Românilor, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”,
1974.
56. Giurgiu, Narcis, Infracţiunea, Vol. I, Iaşi. Ed. ”GAMA”, 1994.
57. Grigoraş J., Individualizarea pedepsei, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1969.
58. Gorea N., Comarniţchi S., Influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante asupra pedepsei,
Chişinău, 1984.
59. Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, Istoria universală a statului şi dreptului
(perioada antică), Vol. I, Chişinău, Ed. “Elena” 2001.
60. Guştiuc, Andrei, Chirtoacă, Liliana, Roşca, Veronica, Istoria universală a statului şi dreptului
(perioada medievală) , Vol. II, Chişinău, Ed. „Elena”, 2001.
61. Hamangiu C., Codul general al României. Legi uzuale, Vol. I, Bucureşti, 1958.
191
62. Hanga V., Mari legiuitori ai lumii (Hammurabi, Iustinian, Napoleon), Bucureşti, Ed.
„Ştiinţifică şi Enciclopedica”, 1977.
63. Hanga V., Istoria statului şi dreptului, Ediţia a III-a, Bucureşti, Litografia Învăţământului,
1957.
64. Herlea, Alexandru, Studii de istoria dreptului, Cluj-Napoca, Ed. „Dacia”, 1983.
65. Horia C. Matei, Lumea antică, Mic dicţionar bibliografic, Chişinău, Ed. „Universitas”, 1993.
66. Ionescu-Musecel P., Istoria dreptului penal român, Bucureşti, Ed. „Pedagogică şi didactică”,
1978.
67. Jaques-Henri, Robert, Droit penal general, Paris, Ed. P.U.F., 1992.
68. Jitaru, Lucian, Dicţionar de maxime şi expresii juridice latine, Chişinău, Ed. „Museum”, 2002.
69. Josserand, Louis, Essais de teleologie juridique – les mobiles dans les actes juridiques du droit
prive, Dallos, 1928.
70. Kant, Emmanuel, Scrieri moral-politice, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1991.
71. Kolp, Patrick, Leturmy, Laurence, Droit penal general, Paris, 2000.
72. Kotarbinski T., Tratat despre lucru bine făcut, Bucureşti, Ed. „Politică”, 1976.
73. Laborde A., Cours de droit criminel, Paris, Ed. „Arthur Rousseau”, 1898.
74. Laplanche, Jean, Vocabularul psihanalizei, Bucureşti, 1994.
75. Larguier, Jean, Droit penal general, 15e Ed. „Dalloz”, 1995.
76. Legile lui Manu, Traducere de Ioan Mahalcescu, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex” , 1993.
77. Lekschas J., Die Schuld als subjektive Seite der Verbrecherischen Handlung, Berlin, 1955.
78. Loghin O., Filipaş A., Drept penal, Partea specială, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”,
1983.
79. Loghin O., Drept penal, Partea specială, Vol. I, Iaşi, Universitatea „A.I. Cuza”, 1974.
80. Loghin O., Toader T., Drept penal român, Bucureşti, Ed. „Şansa”, 1996.
81. Loghin O., Toader T., Drept penal român, Partea specială, Bucureşti, Casa de editură şi presă
„Şansa” SRL, 1997.
82. Lopez, Mira J., Manuel de psychologie juridique, Paris, Ed. „PUF”, 1959.
83. Lucien, Bonnet, Le but, element constituţii du delit – specialment dans les lois nouvelles,
Montpellier, Ed. „These”, 1934.
84. Macari, Ivan, Dreptul penal al Republicii Moldova, Partea generală, Chişinău, Ed. CE USM,
2002.
85. Macari, Ivan, Dreptul penal al Republicii Moldova, Partea specială, Chişinău, Ed. CE USM,
2003.
86. Maghiertu, Titu G., Furtul în dreptul roman şi penal român, Bucureşti, Ed. „Pedgogică şi
Ştiinţifică”, 1987.
192
87. Manzini V., Trattato de diritto penale italiano, Volume primo, Torino, 1933.
88. Mantovani, Ferrando, Diritto penale, Parte generale, Padova, Secondo edizione „CEDAM”,
1988.
89. Marc, Ancel, La defense sociale nouvelle – un mouvement de politique criminelle humaniste,
Paris, 3e ed. „Cujas”, 1981.
90. Marcu, Liviu P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1997.
91. Marin, Andrei, Pagini alese din oratori greci, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”,
1969.
92. Marinescu D., Examen critic al teoriei conţinutului infracţiunii // Revista Română de Drept,
nr. 10/1981.
93. Mariţ, Alexandru, Drept penal, Partea generală, Chişinău, Ed. „Tipografiei Centrale”, 2002.
94. Mateuţ, Gheorghe, Criminologie, Arad, 1993.
95. Merlé, Roger, Vitu, Andrè, Traité de droit criminel, Paris, Ed. „Cujas”, 1967.
96. Mircea, Ion, Vinovăţia în dreptul penal român, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”, 1998.
97. Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994.
98. Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, Ediţia a III-a adăugită şi revizuită, Bucureşti,
Casa de editură şi presă „Şansa”, 1997.
99. Molcuţ, Emil, Oancea, Dan, Drept roman, Bucureşti, Ed. „Universul”, 1994.
100. Moraru I., Predescu V., Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică judiciară,
Bucureşti, 1962.
101. Moruzzi J., Studii de drept şi procedură penală, Bucureşti, 1933.
102. Neveanu, Paul Popescu, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. „Albatros”, 1978.
103. Newman, Donald J., Introduction to Criminal justice, Third edition, New York, Ed. “Random
house”, 1997.
104. Nistoreanu Gh., Boroi A., Dret penal, Bucureşti, Ed. „ALL BECK”, 2002.
105. Oancea, Ion, Tratat de drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „ALL”, 1994.
106. Olteanu, Gabriel, Autonomia de voinţă în dreptul privat, Craiova, Ed. „Universitatea
Craiova”, 2001.
107. Panain R., Manuale de diretto penale, Parte generale, Volume primo, Torino, 1962.
108. Panaitescu P., Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971.
109. Papandopol V., Popovici M., Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe
anii 1976-1980, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1982.
110. Pavel D., Infracţiunea de delapidare, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1959.
111. Peyrefitte, Alain, Leş chevaux du lac Ladoga – La justice entre feu et glace, Paris, Ed. „Pion”,
1981.
193
112. Politic, Gabriela, Criminologie, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1996.
113. Ponea, Adina, Evoluţia istorică a instituţiei vinovăţiei // Revista de ştiinţe juridice, nr. 19,
Craiova, 2001.
114. Pop, Traian, Curs de criminologie, Cluj, 1928.
115. Popa, D. Marcel, Matei, C. Horia., Mica enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, Ed.
„IRI”, 1993.
116. Pradèl, Jean, Droit penal general, Paris, Ed. „Cujas”, 1996.
117. Puech, Marc, Droit penal general, Paris, Ed. „Litec”, 1988.
118. Ralea M., Hariton T., Sociologia succesului, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1962.
119. Ralea M., Herseni T., Introducere în psihologia socială, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică”, 1966.
120. Rădulescu A., Dreptul românesc în Basarabia, Bucureşti, „Imprimeria Naţională”, 1943.
121. Rădulescu, Andrei, Praviliceasca Condica 1780, Bucureşti, Ed. Academiei, 1957.
122. Roşca A., Psihologie generală, Bucureşti, Ed. „Didactică şi Pedagogică”, 1975.
123. Smochină, Andrei, Istoria universală a statului şi dreptului (epoca antică şi medievală),
Chişinău, „Tipografia centrală”, 2002.
124. Schur, Edwin, Bedan, Hugo, Victimless crimes: Two sides of a controversy, New-York,
Prentice-Hall, Englewood Cliffs, 1984.
125. Smochină, Andrei, Istoria universală a statului şi dreptului (epoca modernă şi contemporană),
Vol. II, Chişinău, „Tipografia centrală”, 2002.
126. Streteanu, Florin, Chiriţă, Radu, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti, Ed.
„ROSETI”, 2002.
127. Streteanu F., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Ed. „ROSETTI”, 2003.
128. Szabo, Denis, Science et crime, Paris/Bellarmin/Montreal, Ed. „Librairie J. Vrin”, 1986.
129. Tanoviceanu I., Curs de drept penal, Vol. I, Bucureşti, 1912.
130. Ursa, Victor, Criminologie, Cluj-Napoca, Ed. Universităţii creştine „Dimitrie Cantemir”,
1994.
131. Vasiliu T. ş. a., Codul penal comentat şi adnotat, Bucureşti, 1972.
132. Zolyneak, Maria, Drept penal, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1994.
133. Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal, Partea generală, Iaşi, Ed. „Chemarea”, 1999.
134. Адлер А., Траектория индивидуальной психике, Тбилиси, 1966.
135. Аннерс E., История европейского права, Москва, Изд-во «Наука», 1999.
136. Аристотель, О душе, Собрание в 4-х томах, Том 1, Москва, 1976.
137. Асеев В.Г., Теоретические проблемы психологии личности, Москва, Изд-во «Наука»,
1974.
138. Батырова К., Всеобщая история государство и право, Изд-во «Юристъ», Москва, 1998.
194
139. Бородин С.В., Ответственность за убийство: квалификация и наказание по российскому
праву, Москва, Изд-во «Юрист», 1994.
140. Брайнин Я., Уголовная ответственность и ее основания в советском уголовном праве,
Москва, 1963.
141. Волков Б.С., Мотивы преступлений, Казань, 1982.
142. Гравский Г., Всеобщая история права и государства, Москва, Изд-во «Норма-Инфра»,
2000.
143. Гришаев П.П., Кригер Г.Л., Соучастие по уголовному праву, Москва, 1959.
144. Дагель П.С., Котов Д.П., Субъективная сторона преступления и ее установление,
Воронеж, 1974.
145. Диаконов М., Законы Вавилонии, Ассирии и Хеттского царства, Москва, Изд-во
«Наука», 1999.
146. Долговa А.И., Криминология, Москва, Изд-во «ИНФРА-НОРМА М», 1997.
147. Дышев С., Уголовная Россия: от воров в законе до отморозков, Москва, Изд-во
«ЭКСМО-ПРЕСС», 1999.
148. Дурманов Н.Д., Общие основания учения связи в уголовном праве, Москова, 1950.
149. Жидкова О., Крашинниникова Н., История государства и права зарубежных стран,
Москва, Изд-во «Инфра-Норма-М», 1999.
150. Здравомыслов В.В, Гришаев И.П., Советское уголовное право, Москва, 1988.
151. Здравомыслов С., Уголовное право, Москва, Изд-во «НОРМА ИНФРА М», 1995.
152. Иванов В., Уголовно-правовая оценка понуждения, Саратов, 1986.
153. Иванов Н., Аномальный субъект преступления, Москва, Изд-во «Юнити», 1998.
154. Игошев К.Е., Типология личности преступника и мотивация преступного поведения,
Горький, 1974.
155. Иншаков С.М., Криминология зарубежных стран, Москва, Изд-во «Норма-Инфра»,
1997.
156. Исаев И., История государства и права России, Москва, Изд-во «Юристъ», 2000.
157. Казачкина И.Д., Уголовный закон международных стран, Москва, Изд-во «Зерцало»,
2001.
158. Казачкина И., Уголовное право зарубежных стран, Москва, Изд-вo «Зерцало», 2002.
159. Карпец И.И., Отягчающие обстоятельства в уголовном праве, Москва, 1959.
160. Карпец И.И., Индивидуализация наказания, Москва, 1961.
161. Кашанина Т., Происхождение государства и права современные трактовки и новые
подходы, Москва, Изд-во “Юристъ”, 1996.
162. Кашанина Т., Корпорaтивнoе право, Москва, 1998.
195
163. Коржанский И., Квалификация хулиганства, Волгоград, 1989.
164. Котов Д.П., Мотивы преступлений и их доказывание, Воронеж: Воронежский
университет, 1975.
165. Криминальная кондика, Изд-во «Жессу», Албанская типография, 1838.
166. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В., Российское уголовное право, Общая часть, Москва, Изд-
во «Спартак», 1997.
167. Кузнецова Н.Ф., Мотивация преступлений и тенденции ее изменения // Вопросы
советской криминологии, Частъ 2, Москва, 1975.
168. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М., Курс уголовного права, Общая часть, Том 1, Москва,
1999.
169. Кузнецова Н. Ф., Тахнова И. М., Курс уголовного правa, Общая часть, Москва, 2002.
170. Курс советского уголовного права, Часть общая, Том 1, Ленинград, 1968.
171. Курс советского уголовного права, Часть общая, Том 2, Москва, 1970.
172. Курс уголовного права, Часть общая, Том 1, Под редакции Н.Ф. Кузнецовой и И.М.
Тяжковой, Москва, Изд-во «Зерцало», 1999.
173. Левинов Н. Д., О психическом состоянии человека, Москва, 1964.
174. Леонтьев А.Н., Деятельность. Сознание. Личность, Москва, 1977.
175. Ломов Б.Ф., Методологические и теоретические проблемы психологии, Горкий, 1976.
176. Лунеев В.В., Преступное поведение, мотивация, прогнозирование, профилактика,
Москва, 1980.
177. Ляпунов А., Ответственность за корыстные посягательства на социалистическую
собственность, Москва, 1986.
178. Наумона П.Ф., Социологические и психологические аспекты преступной деятельности,
Москва, 1984.
179. Неклюдов Н., Руководство к особенной части русского уголовного права, Том 2, Санкт-
Петерсбург, 1876.
180. Овчиниква Т., Павлик М., Коршунова О., Захват заложников, Санкт Петербург, 2001.
181. Омелченко O., Всеобщая история государства и права, Учебник в 2-х томах, Том 1,
Издание второе, Москва, Изд-во «ТОН-ПРИОР», 1999.
182. Пионтковский А.А., Учение о преступление, Москва, 1952.
183. Пионтковский А.А., Вопросы общей части уголовного права в практике судебно-
прокурорских органов, Москва, 1954.
184. Платон, Государство, Собрание в 3-х томах, Том 3, Москва, 1971.
196
185. Познышев Ч., Особенная часть русского уголовного права. Сравнительный очерк
важнейших отделов особенной части старых и новых уложений, Москва, Изд-во
«Зерцало», 2002.
186. Полачек Ф., Состав преступления, Moсква, 1960.
187. Практикум по уголовному праву, Под ред. Л. Кругликова, Москва, 1997.
188. Рарог А.И., Уголовное право России, Особенная часть, Учебник, Москва, Изд-во
«Спартак», 1996.
189. Рарог Л.И., Субъективная сторона преступления, Москва, Изд-во «Спартак», 1997.
190. Рарог Л.И., Квалификация преступлений по субъективным притокам, Санкт-Петербург,
Изд-во «Юридический центр Пресс», 2003.
191. Российское уголовное право, Курс лекций, Tом 1, Под ред. Л.И. Коробссиа, Москва,
2000.
192. Рубинштейн С. Л., Основы общей психологии, Санкт-Петербург, 1999.
193. Свитунова Н., История государства и права зарубежных стран, Москва, Изд-во «Инфра-
Норма», 1999.
194. Сергеевич В., Уроки и исследования истории старорусского права, Санкт-Петерсбург,
3-е учебное издательство, 1903.
195. Сидоров Ф.Р., Социально-психологические и юридические аспекты коррекции и
перевоспитания правонарушителей, Казань, 1976.
196. Сташис В. В., Бажанов М.И., Криминология, Москва, Изд-во МГУ, 1994.
197. Таганцев Н.С., Русское уголовное право, Общая часть, Том 2, Москва, 1994.
198. Таганцев Н.С., Российское уголовное право, Общая часть, Том 1, Москва, Учебное
издательство, 1999.
199. Тарарухин С.А., Установление мотива и квалификация преступления, Киев, 1977.
200. Тихонов К.Ф., Субъективная сторона преступления, Саратов, 1967.
201. Томинов В.А., Хрестоматия по истории государствa и правa зарубежных стран.
Древность и века, Москва, 2001.
202. Транин А.А., Уголовное право, Часть общая, Москва, 1929.
203. Угрехилидзе А., Уголовный закон и практика теоретического моделирования, Москва,
1987.
204. Утевский Б.С., Виновность в советском уголовном праве, Москва, 1950.
205. Филановский И.Г., Социально-психологическое отношение субъекта к преступлению,
Ленинград, 1970.
206. Филановский И.Г., Курс советского уголовного право, Часть общая, Том 1, Москва,
1979.
197
207. Филимонов В.Д., Криминологические основы уголовного права, Томск, 1981.
208. Харизашвили В., Лекции по истории русского права, Москва, 1978.
209. Хегель Г., Философия право, Москва, 1990, с. 167.
210. Хеккхаузен X., Мотивация и деятельность, Том 1, Москва, 1983.
211. Черниловский З., Хрестоматия по всеобщей истории государства и права, Изд-во
«Гардарика», Москва, 1998.
212. Черри Р., Развитие карательной власти в древних общинах, Перевод с английского и
примечании П.И. Люблинского, Санкт-Петерсбург, 1907.
213. Чхартишвили Ш.Н., Проблема мотива волевого поведения, Тбилиси, 1958.
214. Шаргородский М.Д., Преступление против личности, Москва 1948.
215. Шнaйдер М.А., Соучастие в преступлении но советскому уголовному праву, Москва.
216. Шибутани Т., Социальная психология, Москова, 1959.
217. Ядов В.А., Методологические проблемы социoлогии, Москва, 1975.
218. Якушин В.И., Ошибка и значение ее установления в уголовном праве, Казань, Изд-во
Казанского Университета, 1988.
III. EDIŢII PERIODICE, CULEGERI, ARTICOLE, TEZE DE DOCTORAT
ŞI AUTOREFERATE
1. Amarie, Ioan, Furtul. Latura subiectivă a infracţiunii. Însuşirea lucrului pentru a determina
partea vătămată la o anumită conduită // Revista „Dreptul”, nr. 10/1999.
2. Antoniu, George, Probleme de tehnică legislativă privind redactarea textelor de incriminare în
perspectiva noii legislaţii penale // Revista Română de Drept, nr.6/1980.
3. Antoniu, George, Infracţiunea de omisiune // Revista Română de Drept, nr.6/1982.
4. Băncilă O., Unitate şi diversitate în problema cauzalităţii // Revista de Filozofie, nr. 8/1965.
5. Braunştein B., Unele probleme ale vinovăţiei în dreptul penal al R.P.R. // Analele Universităţiii
din Iaşi, 1965.
6. Brînză, Sergiu, Scopul infracţiunii ca factor psihologic în mecanismul activităţii infracţionale //
Revista de Studii şi Cercetări Juridice, Chişinău, 2006.
7. Chilom, Tereza, Duscă, Anca-Ileana, Apariţia şi instaurarea dreptului scris până la instaurarea
regimului fanariot // Revista de ştiinţe juridice, nr. 2/2002.
8. Feller S., Elemente care caracterizează latura subiectivă a infracţiunii // J.N., nr. 1/1950.
9. Găzdac, Viorel, Vătămarea corporală gravă. Fapta săvârşită în scopul producerii consecinţelor
prevăzute de art. 182 alin. 1, 2 Cod penal. Latura subiectivă // Revista „Dreptul”, nr. 4/1993.
198
10. Giacomo, Caneppa, Lapport des sciences humaines dans le domaine de l'evaluation de la
responsabilite penale // AIC, Vol. 25, nr.1-2, 1987.
11. Giriga I., Unele consideraţii în legătură cu infracţiunile de concurenţă neloială // Pro Lege, nr.
l/1993.
12. Heuyer, Georges, A propos de la responsabilite penale // RSC, nr. 1/1971.
13. Iacob C., Infracţiunea de neglijenţă în serviciu // Pro Lege, nr. l, 1993.
14. Kenel Ph., La responsabilité penale despersonnes morales en droit anglais // Revue de Droit
penal et criminologie nr. 1/1995.
15. Laborde Lacoste, Marcel, Le but de l'agent, element constitutif de l'infraction dans la legislation,
la doctrine et la jurisprudence francais // Revue Iternationale de Droit Penal, nr.1/1926.
16. Larguier J., Chronique de jurisprudence // R.S.C., nr.4/1984.
17. Lazerges, Christine, Le concept d'imputabilite dans Ies doctrines de defense sociale // RSC,
nr.1/1983.
18. Lazerges, Christine, A propos des fonctions du nouveau Code penal francais // Archives de
politique criminelle, nr. 17/1995.
19. Mircea, Ion, Câteva consideraţiuni despre conţinutul vinovăţiei // S.U.B.B, 1970.
20. Novac A., O realitate nemiloasă, fără orizont // Ziarul „Scutul legii”, nr. 9, Chişinău, 1999.
21. Papadopol V., Cu privire la latura subiectivă a unora din infracţiunile contra persoanei şi la
consecinţele erorii de fapt asupra legăturii cauzale // Legea Penală, nr. 8/1956.
22. Papadopol V., Criterii de delimitare a tentativei de omor de infracţiunea de vătămarea corporală
gravă // Buletin intern al Procuraturii române, nr. 1/1988.
23. Pavel D., Aspecte ale pluralităţii de infracţiuni în materie de furt // Revista J.N, nr. 2, 1961.
24. Petit, Henri, Archeologie et droit penal - Les violations de sepultures // Revue de Scence
Criminel, nr.3/1955.
25. Pinatel, Jean, La confrontation du systeme penal français avec Ies donnees de la criminologie et
des sciences de l'Homme (A la lumiere des travaux du Colloque de Toulouse) // RSC, nr.
4/1969.
26. Radu I., Introducere în psihologia contemporană // S.C.J., nr. 2/1968.
27. Rădulescu-Motru C., Responsabilitatea penală // Revista de drept şi de ştiinţe penale, nr. 1-2,
1940.
28. Ranga T., Unele probleme rezultate din modificarea Legii 12/1990 privind protecţia populaţiei
împotriva unor activităţi comerciale // Revista „Dreptul”, nr.10/1993.
29. Roşca V., Culpa cu previziune şi intenţia indirectă // S.C.J., nr. 2/1968.
30. Tahon R., Le mobile en droit penal belge // R.D.P.C. (Belge), nr. 2/1948.
31. Tilici A., Provocarea. Reflecţii critice // Revista de drept penal, nr. 3, Bucureşti, 1998.
199
32. Trousse P.E., Le mobile justificatif // R.D.P.C. (Belge), nr. 3/1962.
33. Turculeanu, Ion, Drăghici, Pompil, Consideraţii generale privind voinţa ca fenomen psihologic
// Revista de ştiinţe juridice, nr. 18, Craiova, 2000.
34. Бородин С., Значение субъективной стороны убийства с особой жестокостью для его
квалификации // Социалистическая законность, № 8, Москва, 1986.
35. Викторов B.A., Состав, формы и смысл вины // Известье высших заведеньях,
«Правоведение», 1969.
36. Вишинский А.И., Несколько вопросов из науки уголовного права // Советское
государство и право, № 4, Москва, 1953.
37. Воробьева Т., Квалификация убийств с особой жестокостью // Советская юстиция, № 11,
Москва, 1986.
38. Дагель П.С., Содержание и сущность вины в советском праве // Правоведение, № 1/1969.
39. Зелинский А.Ф., Криминологические и уголовно-правовые аспекты неосознаваемой
психической деятельности // Советское государство и право, № 9, Москва, 1984.
40. Ильин Е. П., Сущность и структура мотива // Психологический журнал, Том 16, Москва,
1995.
41. Ковалев М.И., Соучастие в преступлении. Понятие соучастия // Ученые труды
Свердловского юридического института, Tом 3, 1960.
42. Козочкин И.Д., Новое уголовное законодательство в зарубежных странах // ВЕСТНИК
ТРУДА, № 2, Серия «Юридические науки», Москва, 1997.
43. Кузнецова Н.Ф., Решетникова Ф.М., Основные черты уголовного кодекса Испании //
ВЕСТНК Московского Университета, Серия «Право», № 2, Москва, 1998.
44. Лаптев А., Соучастие в советском уголовном праве // Советская юстиция, №23-24,
Moсква, 1938.
45. Лунеев В.В., Предпосылки объективного вменения и принцип виновной ответственности
// Советское государство и право, № 9, Москва, 1992.
46. Мильман В.Э., Побудительные тенденции в структуре деятельности // Вопросы
психологии, № 13, Москва, 1982.
47. Михеев Р., Койдзуми Е., Плешкова Е., Уголовный кодекс Японии // Материалы
региональной научно-практической конференции от 25-26 марта 1998 года
«Современные проблемы правоприменения», Хабаровск, 1998.
48. Музадубаев М.Н., Мотив и мотивация преступления, Автореферат на соискание степени
кандидата юридических наук, Mосквa, 1984.
49. Нюттен Ж., Мотивация // Экспериментальная психология, Вып. 5, Москва, Изд-во
«Прогресс», 1975.
200
50. Cборник постановлений Пленyмa Bepxoвнoго Совета CCCP, Москва 1924-1970.
51. Сборник законов СССР 1938-1967, T. II // «Известия», Москва, 1968.
52. Старосельский Я.В., Принципы построения в пролетарском государстве // Революция и
право, №2, Москва, 1927.
53. Степичев С.С., Мудигин Г.Н., Комаров М.Ф., Ответсвенность за умышленное убийство //
Советская Юстиция, № 3, Москва, 1968.
54. Тадевосян В.С., Об уголовной ответствености за преступления против детей // Советское
государство и право, № 8-9, Москва, 1940.
55. Тимейко Г., Повторность хищений как квалифицирующий признак // Советская юстиция,
№7, 1962.
56. Ткаченко В.И., Квалификация убийств и телесных повреждений в состоянии сильного
душевного волнения // Вопросы криминалистики, №12, Москва, 1964.
57. Ткаченко Т., Ответственность за преступления против жизни и здоровья, совершаемые в
состоянии аффекта // Законность, №7, Москва, 1996.
58. Трубников Н.И., Отношение средства, цели и результата деятельности человека //
Вопросы философии, № 6, 1964.
59. Церетели Т. В., Опасность причиненная деянием // Советское государство и право, № 8,
1970.
60. Шляпочников А.С., Значение категории интереса в криминологии // Советское
государство и право, № 10, Москва, 1972.
61. Якушин В.А., Значение мотива и цели для субъективного вменения // Вестник
Московского университета, Серия «Право», № 6, 1995.
III. PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Antoniu, George, Bulai, Constantin, Stănoiu, Rodica M., Filipaş, Avram, Mitrache,
Constantin, Papadopol, Vasile, Filişanu, Cristiana, Practica judiciară penală, Vol. I, Bucureşti,
Ed. Academiei Române, 1988.
2. Antoniu, George, Bulai, Constantin, Stănoiu, Rodica M., Filipaş, Avram, Mitrache,
Constantin, Papadopol, Vasile, Filişanu, Cristiana, Practica judiciară penală, Vol. II,
Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1990.
3. Antoniu, George, Bulai, Constantin, Stănoiu, Rodica M., Filipaş, Avram, Mitrache,
Constantin, Papadopol, Vasile, Filişanu, Cristiana, Practica judiciară penală, Vol. III,
Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1992.
4. Arhiva Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova 1990, Dosarul penal nr. 2-32.
201
5. Arhiva Curţii de Apel Suceava, dec. pen. nr. 576/1998, pronunţată în dosarul nr. 2312/1998.
6. Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 513/P/2003.
7. Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 794/P/2004.
8. Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 423/P/2005.
9. Arhiva Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. 423/P/2007.
10. Bogdănescu V. ş.a., Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992),
Bucureşti, Ed. „Orizonturi”, 1993.
11. Culegere de hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova (1990-1993),
Chişinău, Ministerul Justiţiei Republicii Moldova, 1994.
12. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990 (Tribunalul municipiului Bucureşti),
Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1992.
13. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991 (Tribunalul municipiului Bucureşti),
Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1992.
14. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992 (Tribunalul municipiului Bucureşti),
Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1993.
15. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1993 (Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul
municipiului Bucureşti), Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1994.
16. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994 (Curtea de Apel Bucureşti), Ed. „Continent
XXI”, Bucureşti, 1995.
17. Culegere de practică judiciară penală (Curtea de Apel Bucureşti), Bucureşti, Ed. „Holding
Reporter”, 1998.
18. Papadopol, Vasile, Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală pe anii 1969-1975, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1977.
19. Papadopol, Vasile, Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală pe anii 1976-1980, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1982.
20. Papadopol, Vasile, Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală pe anii 1981-1985, Bucureşti, Ed. „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, 1988.
21. Papadopol, Vasile şi colectivul de autori, Practică judiciară penală, Vol. III, Bucureşti, Ed.
Academiei Române, 1992.
22. Papadopol, Vasile, Culegere de practică judiciară penală, Bucureşti, Ed. „Continent XXI”,
1996.
23. Бюллетень Верховного Суда CCCР, №3, 1990.
24. Cборник постановлений Пленyмa Bepxoвнoго Совета CCCP (1924-1970 гг.), Mосква,
1972.
202
LISTA ABREVIERILOR
AGEPI – Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală AMM – Asociaţia Medicală Mondială AP – Avocatul poporului AŞ – Anale ştiinţifice BCSJ – Buletinul Curţii Supreme de Justiţie CC al CSJ a RM – Colegiul civil al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova CDA– Centrul de Drept al Avocaţilor CE – Consiliul Europei CM al CE – Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei CM al RM – Codul muncii al Republicii Moldova CP – Codul penal CP al CSJ a RM – Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova CP al URSS – Codul penal al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste CPL al CSJ – Colegiul penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova CPP – Codul de procedură penală DUDO – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului f.d. – fila dosarului HCC – Hotărârea Curţii Constituţionale HCM – Hotărârea Comitetului de Miniştri HG RM – Hotărârea Guvernului Republicii Moldova HP CSJ – Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie HP JS a RM – Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova HP JS a URSS – Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste HP RM – Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova JC în RM – Justiţia Constituţională în Republica Moldova MAE – Ministerul Afacerilor Externe OIM – Organizaţia Internaţională a Muncii PIDCP – Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice RINJ – Revista Institutului Naţional al Justiţiei RM – Republica Moldova RND – Revista Naţională de Drept RRDPI – Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale Statutul CPI – Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale TI – Tratate internaţionale (seria în 38 de volume) TIFI – Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie USM – Universitatea de Stat din Moldova CP al RSFSR – Codul penal al Federaţiei Ruse MJ – Ministerul Justiţiei MS – Ministerul Sănătăţii