Rolul asistentului social în stabilirea parteneriatelor cu actorii comunitari.

Asistenta sociala este o componenta a sistemului national de protectie sociala, in cadrul caruia statul si societatea civila se angajeaza sa previna, sa limiteze sau sa inlature efectele temporare sau permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera marginalizarea ori excluderea sociala a persoanelor si a familiilor aflate in dificultate, care prin eforturi si resurse proprii nu sint in stare sa-si imbunatateasca situatia, ajutandu-i sa-si dezvolte propriile capacitati si competente pentru o functionare sociala corespunzatoare   integrarii sociale. Ajutorul are in vedere, de regula, o perioada limitata de timp pana cand persoanele in conditii de risc isi gasesc resursele economice, sociale, psihologice, pentru a putea duce o viata normala autonoma.

 Totodata, scopul asistentei sociale este de a preveni posibila excludere a persoanelor din viata sociala si de a reduce saracia.  Intr-un sens mai larg, asistenta sociala se refera la orice beneficiu financiar sau serviciu social noncontributoriu, finantat din taxele si impozitele generale sau din fonduri sociale speciale. Intr-un sens mai restrans, conceptul de asistenta sociala nu include ansamblul de beneficii si servicii sociale universalist-categoriale, definind doar acel ansamblu de institutii, programe, masuri, activitati profesionalizate si servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor sau comunitatilor cu probleme speciale, aflate temporar in dificultate.

Din aceaasta perspectiva parteneriatele publice in domeniul social vor contribui la realizarea functiilor pe care le indeplineste asistenta sociala in societatea moderna si care se refera la:

identificarea segmentului populatiei ce face obiectul activitatilor de asistenta sociala; diagnoza problemelor socio-umane cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc crescut se pot confrunta; identificarea diferitelor surse de finantare a acestor programe de sprijin; dezvoltarea unor servicii indreptate catre prevenirea unor situatii defavorizante.

Orice parteneriat public va raspunde in cel mai eficient mod nevoii de asistenta sociala a beneficiarului de asistenta sociala, care desemneaza resursele necesare pentru o functionare sociala normala, neacoperite prin efortul persoanei in cauza si care vor include:

 a) nevoia provenita din lipsa resurselor economice - un nivel de viata sub standardele minime acceptate, lipsa locuintei, lipsa de acces la serviciile de asistenta medicala sau educatie;

b) nevoia provenita din limitarea severa a capacitatilor personale de a duce o viata normala - dependenta de alcool sau droguri, probleme de integrare in viata de familie, scoala, munca, comunitate, dificultati de relationare cu ceilalti.

 Serviciile de asistenta sociala intervin in doua tipuri distincte de situatii: in situatiile de urgenta, care combina, in acest caz, resurse financiare de urgenta cu resurse institut ionale si umane specializate, precum si in situatii de dificultate cronica, dublate de deficitul de capacitati proprii de depasire a dificultatilor

 Prin insasi natura lor, ca un instrument de asistenta individualizata, serviciile de asistenta sociala sunt puternic focalizate, asigurand utilizarea eficienta a resurselor sociale in ajutorarea anumitor grupuri-tinta. Din aceasta perspectiva, serviciile sociale pot fi  cu caracterprimar si au drept scop prevenirea sau limitarea unor situatii de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune sociala si servicii sociale specializate, ce se adreseaza anumitor probleme particulare ti sunt orientate spre recuperare si reabilitare, reeducare si mediere sociala, consiliere in cadru institutionalizat, in centre de informare si consiliere sau orice alte masuri si actiuni care au drept scop mentinerea, refacerea sau dezvoltarea capacitatilor individuale pentru depasirea unei situatii de nevoie sociala.

Serviciile de asistenta pot fi acordate beneficiarilor in mediul lor natural de viata, in familie, in gospodarie, la scoala, la locul de muncasau in  institutii specializate de asistenta sociala, centrele de consiliere sau recuperare, care se prezinta ca un loc special protejat, de viata normala, persoanelor ce  nu  pot,  temporar sau permanent, sa isi desfasoare existenta intr-un mediu social natural.

Asistenta sociala, ca parte esentiala a protectiei sociale, reprezinta un mod operativ de punere in aplicare a programelor de protectie sociala pentru categoriile mentionate mai sus. Ea asigura astfel, prin serviciile sale specializate, atenuarea partiala a inegalitatii existente. Asistenta sociala, prin natura sa, reprezinta un sistem de servicii sociale prestate  de autoritatile publice centrale si locale, ONG-uri si organizatii internationale donatoare. Orice sistem de asistenta trebuie sa fie ajustat la posibilitatile economiei statului propunand sa utilizeze sursele disponibile foarte eficient si odata cu aparitia noilor surse financiare sa dezvolte si noi programe. Astfel, Parteneriatul public privat in domeniul social se va incavdra itnr-o formula logica  in sistemul asistentei sociale si va reflecta obiectivele de baza ale acestuia.

 a) prevenirea sau reducerea dependentei sociale si atenuarea consecintelor acesteia;

 b) mentinerea unui nivel decent de viata al persoanei sau familiei;

c) acordarea unui sprijin suplimentar, temporar sau permanent, prin prestatii si servicii sociale Deci, politica de asistenta sociala are drept scop orientarea masurilor politice si socio-economice spre asigurarea de posibilitati egale atat pentru membrii societatii, cit si pentru sistemele institutional-administrative organizate la nivel local si central.  Masurile de asistenta sociala se realizeaza prin programe si actiuni personalizate, preventive sau curente, organizate si garantate de autoritatile administratiei publice centrale si locale, precum si de alte organe sau organizatii ale societatii civile

 Desi serviciile de asistenta sociala raspund nu numai unor probleme locale sau individuale, ci si unor probleme sociale mai generale, avand o determinare structurala la nivelul societatii, baza organizarii acestora o reprezinta comunitatea locala, in timp ce coordonarea acestora la nivel national implica mai degraba asigurarea unor standarde de calitate pentru functionarea lor, a unui caracter sistematic si a unui suport tehnic, eventual si financiar al acestora si elaborarea unei politici sociale coerente in domeniu.

  Responsabilitatile si deciziile privitoare la organizarea si desfasurarea unor servicii de asistenta sociala revin insa, in cea mai mare parte, datorita gradului lor crescut de discretionaritate, comunitatii locale, asigurand astfel o responsabilitate crescuta la problemele locale si specificul local al unor probleme sociale generale. Serviciile de asistenta sociala trebuie deci sa combine prioritati stabilite la nivel national cu prioritati stabilite la nivel local si regional. Multi specialisti in probleme de administratie publica sustin necesitatea implicarii si responsabilizarii comunitatilor locale in organizarea serviciilor de asistenta sociala prin descentralizarea financiara a acestora. Descentralizarea financiara, ca rezultat al unui proces integrat de descentralizare a unor servicii sociale, are desigur efecte pozitive asupra responsabilizarii si mobilizarii comunitatii locale, dar acest proces trebuie sa reprezinte si o solutie fezabila care sa permita efectiv organizarea si dezvoltarea unor servicii inalt profesionalizate si responsive la nevoile locale. Ele trebuie, in fapt, sa vina in completarea unor masuri sustinute la nivel national, ce le degreveaza de o suprasolicitare, ne-sustenabila adesea doar din resurse locale

2.2 Servicii sociale alternative prin delegarea responsabilitatii de prestare a serviciilor sociale 

Parteneriatele publice in domeniul social cuprind diversede forme de cooperare, generate de dinamismul dezvoltarii sociale, multitudinea particularitatilor, aranjamentelor contractuale si  acestea din urma  trebuie privite ca o optiune viabila, printre alte modele traditionale existente, in prestarea serviciilor  sociale.

 Obiectivele privind crearea unui sistem de asistenta sociala  sunt  imposibil de realizat fara contributia si concursul tuturor institutiilor autoritatilor publice centrale si locale, precum si  a societatii civile. Atat in tarile industrializate, cat si in tarile in curs de dezvoltare sau in tranzitie a crescut foarte mult, in ultimii ani, interesul pentru dezvoltarea parteneriatului si cooperarii dintre guverne si actori nonguvernamentali. Putem vorbi astfel despre o tendinta globala de reforma a practicilor administrative si de guvernare in cadrul careia sunt reconsiderate rolul statului in societate, precum si modalitatile prin care se pot rezolva probleme ale societatii prin cooperare intersectoriala.

In acest context, de o importanta majora este si interactiunea intre nivelul national si cel local al politicilor si distribuirea de responsabilitati intre structuri in dependenta de anumite principii elaborate pornind de la competentele institutionale, de la tipul de suport acordat  si de la categoriile de  beneficiari. Este necesar sa gandim un mecanism de cooperare flexibil, care va crea un cadrul functional  de parteneriate in scopul suportului necesar la  dezvoltare a sistemului de  asistenta sociala, in care rolul fiecarui actor devine foarte clar si care este cunoscut si inteles de toate partile. Acest lucru este esential pentru procesele de dezvoltare a unui sistem eficient de asistenta  si protectie sociala.

Situatia cu care se confrunta institutiile publice din domeniul social este una specifica:- existenta unor anumite servicii sociale putin eficiente, nu numai datorita numarului redus de personal, calificarii inadecvate a acestuia, dar si imposibilitatii atragerii de personal competent si, de cele mai multe ori, bugete insuficiente. De aceea, in iltimul timp este tot mai mult promovata   delegarea responsabilitatii de prestare a anumitor servicii sociale,  catre terti.

Modaliatile de realizare a acestor delegari pot purta mai multe nume in functie de principiul care guverneaza relatia contractuala.

Ca rezultat al redefinirii rolurilor si responsabilitatilor guvernelor, sectorului privat si societatii civile, apar noi retele avand la baza un parteneriat de tip public-privat care isi propune solutionarea unor probleme sociale considerate altadata a fi exclusiv in responsabilitatea guvernului. Parteneriatul public privat in furnizarea serviciilor sociale ofera un sir intreg de avantaje atat pentru institutiile publice si private, cat si pentru intreg sistemul de asistenta sociala. Astfel, pe termen lung parteneriatele publice private in domeniul social  dezvoltata o piata  competitiva de  servicii sociale, unde exista o concurenta intre organizatiile publice si private, precum si intre entitatile private furnizoare de servicii sociale, permite concentrarea efortului sectorului public pe elaborari de politici si strategii generale de management al serviciilor sociale, lasand implementarea in seama organizatiilor private. Astfel, sporeste impactul programelor de servicii sociale sustinute de bugetul de stat prin atragerea de resurse complementare. Implicarea actorilor comunitari in identificarea propriilor probleme si oferirea de solutii  creeaza cele mai favorabile conditii pentru  dezvoltarea unor formule durabile de parteneriat  in  crearea  retelelor comunitare de servicii sociale. Pe de alta parte, sporeste pe aceasta cale controlul societatii asupra utilizarii banilor publici care au menire sociala.

Relatiile de parteneriat   genereza imbunatatiri  ale managementului institutiilor publice prin reglementare de standarde de calitate a serviciilor sociale, permite diversificarea serviciilor sociale, ceea ce conduce la cresterea numarului de beneficiari si contribuie la cresterea calitatii serviciilor.Totodata pentru organizatii si beneficiari  permite  accesul la fonduri publice, astfel asigurand  continuitatea in furnizarea serviciilor sociale prestate de catre ONG, ceea ce sporeste credibilitatea pentru initiativele private de acumulare de fonduri.

Parteneriatele publice in domeniul social, deosebit de atractive prin eficienta,  solicita o capacitate sporita de management atat din partea agentiilor guvernamentale, care finanteaza implementarea in regim privat de servicii de asistenta sociala, precum si din partea furnizorului de servicii.

Din aceasta perspectiva, datorita complexitatii serviciilor sociale, trebuie sa creasca capacitatea institutiilor publice  de a face un bun management al relatiilor public-private in sensul dezvolarii pietei de servicii sociale prin stimularea competitiei in oferta de servicii sociale. Capacitatea administrativa a Autoritatii  contractante, in procesul de selectare a partenerului privat, trebuie sa  se centreze pe dezvoltarea managementului procedurii de contractare, monitorizare si evaluare a contractorilor, standarde si indicatori de performanta, atat din punct de vedere al organizarii serviciului, cat si al prestarii directe. Autoritatea contractanta nu va putea atinge acest obiectiv, daca nu va dispune de suficiente mecanisme de a identifica  imperfectiunile ofertei de servicii.

 Discrepantele care exista intre diferite regiuni de a-si identifica propriile probleme pot crea situatii, in care  piata de servicii sociale este subdezvoltata si un  anumit numar de comunitati  sa nu beneficieze de  parteneriate  publice locale. Din aceasta perspectiva este foarte necesara informarea corecta a organizatiilor nonguvernamentale si a autoritatilor publice cu privire la  oportunitatile PPP; pregatirea organizatiilor nonguvernamentale si a autoritatilor publice in utilizarea tehnicilor eficiente de analiza si evaluare a programelor in parteneriat; imbunatatirea capacitatilor de a dezvolta  procese participative, vizand schimbarea/imbunatatirea cadrului de politica publica, formularea unor standarde de buna practica in domeniul contractarii de fonduri publice.

Trebuie sa fim constienti de faptul ca eforturile organizatiilor neguvernamentalc nu pot duce la rezolvarea in intregime a unei probleme in comunitatea locala si nici nu vor substitui administratia publica. Ele trebuie vazute ca un mod de actiune complementar activitatii administratiei, prin care comunitatea se autoresponsabilizeaza fata de rezolvarea propriilor probleme. ONG-urile pot gasi solutii  pentru probleme cu care se confrunta cetatenii, dar aceste solutii devin relevante doar daca ele pot influenta procesul de dezvoltare al nivelul intregii comunitati si contribuie la un proces general de dezvoltare sociala. Deseori aceasta dezvoltare sociala depinde de flexibilitate si predispunerea spre cooperare a institutiilor guvernamentale si ce celor neguvernamentale.

 Calitatea parteneriatului reprezinta o preocupare constanta a ultimilor ani atat pentru organizatiile nonguvernamentale, cat si pentru autoritatile publice, este subliniata necesitatea de a dezvolta si a imbunatati cooperarea si parteneriatul dintre "sectorul public' si "sectorul nonguvernamental', avand ca rezultat imbunatatirea performantelor guvernarii si a calitatii politicilor publice din Romania prin deschiderea catre societatea civila si apropierea de cetatean.

Pentru a asigura succesul unei astfel de cooperari si pentru a evita esecurile este nevoie:

de coordonare a activitatilor si deciziilor; de un management de calitate al actiunii comune, ceea ce presupune acceptarea  de catre parteneri  a  regulilor  si normelor comune de

operare; distribuirea corecta a riscurilor intre parteneri; delegarea de gestiune din partea sectorului de stat spre sectorul privat; contracte de parteneriat  bine negociate si structurate legal; licitarea proiectului propus pentru cofinantarea publica  pentru a alege partenerul privat cel mai convenabil din punct de vedere al calitatii

si costului, concurenta asigurand de  fapt si  succesul unui contract pentru autoritatile publice;  preluarea de catre sectorul public a metodelor de management privat, dat fiind ca proiectul de parteneriat public-privat se dovedeste  a fi

unul dintre principalele mecanisme prin care sectorul public reuseste sa obtina valoare in schimbul banilor;  monitorizarea  partenerului privat  la toate fazele realizarii investitiei si in exploatare, ceea ce solicita sectorului public cunostinte privind

managementul antreprenorial, lipsa de competenta de domeniu a institutiei publice ar putea crea mari dificultati in gestiunea parteneriatului;

 capacitatea parteneriatului public privat de a raspunde problemelor de interes public ale unei comunitati, ceea ce va solicita administratiei publice locale sa invete sa actioneze local,  adica sa invete mai  intai sa identifice cele mai stringente probleme ale comunitatii, dupa care sa identifice si sa mobilizeze resursele locale. O astfel de abordare va  asigura eficienta parteneriatului public privat.

In ultimii ani  s-au imbunatatit constant dimensiunea si calitatea parteneriatului public-privat[26] (intre autoritatile publice si sectorul nonguver-namental), dar foarte multe lucruri raman inca de realizat pentru a valorifica la maximum potentialul de parteneriat existent 

Istoricul socialIstoricul social este un instrument de evaluare şi intervenţie în contextul cazurilor sociale care urmăreşte

modul în care trecutul beneficiarului influenţează problema acestuia şi modalitatea de rezolvare. Acest instrument se aplică în foarte multe domenii de intervenţie ale asistenţei sociale, centrându-se pe individ, familie, grup social sau comunitate, văzuţi ca beneficiari ai evaluării şi intervenţiei de specialitate.

Istoricul social poate fi utilizat ca parte componentă a anchetei sociale, dar şi ca instrument individual, structurat pe capitole, subcapitole şi puncte. În primul caz, istoricul social reprezintă partea narativă a anchetei social, unde într-un paragraf de maximum o jumătate de pagină A4 se descriu evenimentele importante din viaţa clientului, precum şi aspecte care au o relaţie organică cu problema existentă. Aceste evenimente importante fac referire la naştere, copilărie, educaţie, căsătorie, decese, istoric al instituţionalizării, etc. Ex׃ Copilul X provine dintr-o familie legal constituită, fiind al ..... copil născut al celor doi soţi Y. Naşterea a fost naturală, la termen, nou născutul fiind eutrofic (vezi glosar). Pe parcursul dezvoltării sale nu s-au înregistrat probleme de sănătate. În prezent, este elev în clasa a .... Şcoala... şi are rezultate bune la învăţătură şi disciplină, conform caracterizării dirigintelui. Pe data de ....... a fost instituţionalizat în CP.....

Folosit de cele mai multe ori ca instrument individual, istoricul social prezintă o structură complexă centrată pe strângerea unor informaţii cheie despre trecutul clientului şi despre modul în care acesta a influenţat apariţia problemei. În acelaşi sens, istoricul social cuprinde informaţii preţioase despre resursele personale ale clientului şi/sau ale reţelei de sprijin care pot participa activ în identificarea unor modalităţi de rezolvare a problemei.

În structura istoricului social, informaţiile despre trecutul clientului se vor prezenta după cum urmează:

Date personale privind beneficiarul – Se vor completa date de identificare ale beneficiarului, precum şi statutul juridic al acestuia (aplicabil în cazul copiilor în dificultate). Dacă beneficiarul este o familie, structura prezentării va fi de la general la particular, începând cu date de identificare ale părinţilor.

Date privind familia beneficiarului - Când beneficiarul este reprezentat de către o singură persoană vom completa date privind ceilalţi membrii ai familiei şi relaţiile dintre acesta, folosind stilul narativ. Astfel, se vor face referiri la date de identificare ale membrilor familiei, aspecte morale, psihologice, fiziologice si economice dintre

aceştia, precum şi alte aspecte care pot fi particularizate şi care contribuie la formarea unei viziuni clare a întregului familial din care face parte şi beneficiarul/clientul. Aceste aspecte pot face referire la antecedentele penale ale membrilor familiei, consumul de alcool, anumite fapte/evenimente relevante, boli şi terapii medicale la care au fost supuşi membrii familiei şi care au relevanţă pentru cazul nostru).

Se recomandă să fie înregistrate informaţii privind: Rolurile în familie / structura de putere Tipul şi structura familiei (atât familia nucleară cât şi familia extinsă - în ordinea gradului de rudenie, cu

specificarea acestuia, vârsta, statutul socio-profesional şi locul de muncă pentru fiecare membru al familiei).

Date privind evoluţia beneficiaruluiInformaţii privind naşterea şi dezvoltarea - Datele culese vor face referire la vârsta, naşterea şi

dezvoltarea copilului. Este important ca acest item să fie completat cu atenţie în cazul copiilor cu înregistrare tardivă a naşterii şi să se precizeze această situaţie.

Informaţii de natură medicală - Acest item se completează cu scopul identificării unor posibile boli de care clientul a suferit în trecut şi care ar putea recidiva, de asemenea se acordă o atenţie deosebită deficienţelor, tratamentelor sau altor terapii, acte medicale, consultările medicului de familie/specialistului.

Ex.: din punct de vedere al istoricului familiei, urmărim modul în care boala unui membru al familiei influenţează dinamica acesteia.

Informaţii privind activitatea şcolară/educaţia – Se înregistrează situaţia prezentă şi şcolarizări anterioare, performanţe/eşec şcolar. Se completează cu documente şcolare (caracterizare, foaie matricolă, adeverinţă, etc).

Informaţii privind statutul socio-profesional - Avem în vedere actualul loc de muncă, cel anterior, sau posibile situaţii de disponibilizare şi şomaj. De asemenea, vom căuta informaţii legate de posibile conflicte de muncă, litigii, eliberări din funcţii, cursuri de reconversie profesională, etc.

Relaţia cu sistemul de protecţie/asistenţă socială - Se vor completa detalii cu privire la instituţionalizări anterioare şi/sau alte forme de ocrotire/sprijin (este un item utilizat în mod deosebit pentru copii care au fost/sunt instituţionalizaţi).

Situaţia materială / financiarăLocuinţă/proprietăţi – Se înregistrează tipul de locuinţă, starea de igienă, forma de proprietate, numărul

de camere, numărul de persoane care locuiesc în aceeaşi casă, dotarea/confortul.Surse de venit – Se precizează sursa veniturilor, tipul acestora (ocazionale, stabile, alte forme de venit),

alte bunuri, datorii, moşteniri, cheltuieli curente, etc.

Probleme identificate - Se va realiza o clasificare şi o ierarhizare a problemelor identificate pe tot parcursul documentării pentru realizarea istoricului social, dar şi probleme identificate pe parcursul instrumentării cazului (privind colaborarea clientului şi a familiei acestuia la rezolvarea problemei). Aceste probleme trebuie ierarhizate după principiul influenţei pe care o exercită asupra cauzei şi dinamicii familiei.

Ciclul vietii de familieEtapele emotionale si intelectuale prin care un om trece din copilarie pana la varsta pensionarii ca membru a unei familii se numeste ciclul vietii de familie. 

In fiecare etapa, omul se confrunta cu provocari in viata de familie care il ajuta sa isi dezvolte sau sa castige noi abilitati. Imbunatatindu-si aceste abilitati omul poate depasi schimbarile prin care aproape fiecare familie (traditionala sau nu) trece.Nu oricine trece prin aceste etape usor. Situatii ca boli severe, probleme financiare sau moartea unei persoane apropiate pot avea repercursiuni asupra modului in care o persoana trece prin aceste etape. Din fericire, abilitati pierdute in una din etape pot fi invatate in urmatoarele.

Etapele ciclului vietii de familie sunt:- celibat- cuplul sau mariajul- parinti: copii pana la adolescenta- indrumarea adolescentilor- pensionarea sau varsta a treia.

Importanta intelegerii ciclului vietii de familieAbilitatile imbunatatite si evenimentele importante din fiecare etapa permit trecerea cu succes la urmatoarele stadii de dezvoltare. Daca

nu sunt stapanite aceste aptitudini, trecerea la etapa urmatoare se poate realiza, dar este posibil sa se intampine dificultati in relatiile si

tranzitiile viitoare. Teoria acestui ciclu sugereaza ca tranzitiile facute cu succes pot preveni boli si tulburari emotionale sau legate

de stress.

Indiferent de statut parinte sau copil, frate sau sora, legat prin sange sau dragoste, experientele din acest ciclu vor influenta ceea ce este

sau devine o persoana. Cu cat se inteleg mai mult provocarile din fiecare etapa cu atat mai usor se trece mai departe.

Intreruperea unui ciclu normal de viataStresul vietii cotidiene, confruntarea cu o boala cronica sau orice alte crize scindeaza ciclul normal. O criza sau un stres in derulare

poate intarzia urmatoarea faza a vietii, insa se poate merge mai departe, fara ca persoana sa fie pregatita pentru tranzitie.

Imbunatatirea ciclului de viata al familiei

Cu siguranta orice persoana poate invata abilitatile neinvatate anterior si prin aceasta sa imbunatateasca calitatea vietii personale si a

familiei sale in oricare moment al vietii. Propria examinare, educatia si posibil consilierea sunt cai de imbunatatire a vietii personale si de

familie. De asemenea cu ajutorul acestor actiuni se poate trece mai usor peste problemele aparute, ca de exemplu un divort sau cand

persona in cauza face parte dintr-o familie destramata.

Stadiul de celibat

Celibatul este cea mai critica perioada. La maturitate individul se separa emotional de familie. In cursul acestui stadiu, oamenii incearca sa devina independenti din punct de vedere emotional, fizic, social si financiar. Incep sa dezvolte calitati unice si caracteristici care ii vor defini ca individ.Intimitatea este foarte importanta in dezvoltarea individului in etapa de precelibat. Intimitatea reprezinta abilitatea unei persoane de a dezvolta si mentine relatii stranse care sa reziste in orice conditii. In relatiile apropiate se invata despre:

- incredere

- lucruri comune sau similare

- compatibilitate

- atasament

- dependenta de alta persoana care nu face parte din familie

- impartasirea emotiilor intr-o relatie.

Oamenii isi pot afla identitatea si in afara cadrului familial.Abilitatea de a avea relatii apropiate cu alta persoana depinde si de succesul cu care s-a format identitatea sa anterior in viata.Urmarirea intereselor si scopurilor este parte importanta in dezvoltarea independentei.In aceasta etapa a vietii de familie, omul devine responsabil de starea sa de sanatate, de nutritie, de nevoile fizice si medicale. Dezvoltarea obiceiurilor sanatoase de viata (alimentatie sanatoasa, exercitii fizice si sex protejat) este importanta pentru o sanatate indelungata si fericire.

De-a lungul vietii se invata noi aspecte ale independentei. Chiar si cand s-a trecut la un alt stadiu al vietii (de exemplu viata de cuplu) tot se descopera noi aspecte ale independentei, dar in contextul acelui stadiu de viata.

In timpul acelui stadiu al independentei se doreste:

- vederea in mod separat in relatie cu familia (parinti, copii si alti membri ai familiei)

- stabilirea locului in cadrul carierei

- alte calitati descoperite de-a lungul respectivei faze:

- incredere

- principii morale

- initiativa

- constiinta

- etica

- identitate.

Stadiul de cuplu

Dupa independenta urmeaza stadiul de cuplu. Acum se descopera abilitatea de a forma o noua familie si un nou stil de viata. In timpul unei relatii, dar fara a fi vorba de casatorie, se realizeaza un proces de adaptare si construire, pe cand casatoria necesita anumite deprinderi.Un nou sistem familial se va realiza prin casatorie. Schita familiala personala formata de idei personale, sperante si valori formate de relatiile si experientele anterioare se combina cu schita familiala a partenerului. Aceasta presupune o reconsiderare, din partea ambilor parteneri, a obiectivelor. In casatoriile care functioneaza, partenerii isi combina credinta si comportamentul intr-un mod sinergic.

Sinergia intr-un ciclu de viata familial inseamna posibilitatea de a lua doua pareri si de a creea o optiune la care niciunul nu s-a gandit. Diferenta fata de compromis este prin faptul ca nu se renunta la ceva, ci dimpotriva energia partenerilor se canalizeaza spre a forma o a treia idee, mai buna. Se va descoperi ca idei si sperante din trecut nu mai sunt de actualitate in acest stadiu.

Cateva din ariile comune de ajustare ar fi:

- finante

- stil de viata

- recreere si hobby

- relatiile de rudenie

- sexualitate

- prietenii

- acordarea de atentie nevoilor celeilalte persoane inaintea nevoilor personale.

Scopul suprem in acest stadiu este dobandirea interdependentei, care are loc in momentul in care se poate intra cu totul intr-o relatie cu o alta persoana. Aceasta necesita de asemenea dezbaterea obiectivelor si uneori de a pune mai presus nevoile persoanei de alaturi fata de cele personale. Totusi, inainte de a obtine interdependenta, e nevoie de a exista un grad inalt de independenta.

Intr-un cuplu se pot invata:

- comunicarea avansata intre membrii cuplului

- posibilitatea de a trece impreuna peste greutati

- obiective spirituale si emotionale comune

- care sunt granitele relatiei

- cand pot fi puse nevoile partenerului deasupra celor personale.

Majoritatea cercetarilor indica faptul ca la inceput o casatorie reusita e marcata de pasiune si sexualitate, care devin mai putin importante mai tarziu. O casatorie reusita in acest stadiu include politete sau acte de bunavointa intre parteneri (de exemplu acela de a face ceva dragut pentru celalalt fara a il intreba).

Deprinderile de viata invatate in aceasta perioada sunt importante in dezvoltarea adevaratei interdependente si a abilitatii de a avea o relatie sanatoasa si cooperanta.

Cateva din provocarile acestui stadiu sunt:

- tranzitia spre un nou sistem familial

- includerea partenerului de viata in relatiile cu prietenii si familia

- obligatia de a face casatoria sa mearga

- punerea nevoilor partenerului deasupra nevoilor personale.

Daca trecerea spre un sistem familial nou e lina, atunci partenerii vor fi mai putin stresati, ceea ce va duce la o sanatate mai buna a partenerilor.

Scopurile specifice acestei perioade sunt:

- creearea unei noi familii cu partenerul de viata

- includerea in familia natala si grupul de prieteni apropiati a partenerului.

Parinti

Luarea deciziei de a avea copii.La un moment dat in casatorie, va veni momentul deciziei "copil - da sau nu", cu toate ca unele cupluri stiu ca nu vor copii. Calitatea de a fi parinte este una din cele mai mari incercari a ciclului de viata familial.

Decizia de a avea copii va afecta dezvoltarea individuala, identitatea familiei si relatiile conjugale. Copii vor consuma atata timp, incat deprinderile neinvatate in stadiile anterioare vor fi dificil de recuperat. Capacitatile de comunicare, mentinere a relatiilor si de rezolvare a problemelor sunt des testate in cursul acestui stadiu.

Aparitia copiilor duce la schimbarea rolurilor intre membrii familiei. Fiecare parinte are trei roluri importante si solicitante: ca si individ, partener de viata si parinte. Ca si noi parinti, identitatile se modifica in functie de felul in care reactioneaza intre ei si cu alte persoane. Daca in celelalte stadii nu s-a invatat despre compromis si angajament s-ar putea ca individul sa nu aiba deprinderile necesare tranzitiei in acest stadiu.

Alaturi de bucuria de a avea copii parintele ar putea simti un stres sau o frica datorata schimbarilor aparute. Femeile ar putea fi ingrijorate de faptul ca sunt insarcinate si ca vor trece prin durerile nasterii. Barbatii tind sa fie introvertiti ceea ce ar putea cauza probleme medicale. Problemele emotionale sau medicale din cursul acestui stadiu trebuie discutate cu medicul de familie si medicul obstetrician.Indrumarea copiilor mici

Procesul emotional major al acestui stadiu este adaptarea copiilor in alte relatii, insa mai ales integrarea lor in familie. Partenerii cuplului isi vor insusi rolurile de indrumatori si vor trece la stadiul de parinte. Astfel ca in timp ce personalitatea individuala se va dezvolta, parintii vor fi si factorii de decizie in noua familie. De fapt o casatorie reusita apare in momentul in care personalitatea individuala conlucreaza la realizarea unui cuplu armonios.

Dezvoltarea sanatoasa a unui copil depinde de abilitatea parintilor de a-i oferi un mediu inconjurator plin de afectiune, sigur si organizat. Copii au de castigat atunci cand parintii au o relatie solida.

Grija pe care o poarta copiilor mici scurteaza timpul pe care o persoana il petrece singura sau cu partenerul. Daca nu s-au invatat anterior lucruri precum compromisul pentru bunastarea familiei, mariajul poate avea de suferit. Divortul, relatiile extraconjugale pot interveni in perioada de crestere a copiilor atunci cand parintii nu si-au insusit deprinderile potrivite.

Pe de alta parte, pentru cei care s-au inarmat cu abilitatile potrivite aceasta perioada poate fi una fericita, rasplatita in ciuda tuturor provocarilor. Astfel, o persoana se poate dezvolta atat individual cat si ca parte a unui cuplu sau a unei familii.Scopurile specifice in momentul in care in familie intra un copil sunt:

- crearea de spatiu pentru copil prin ajustarea sistemului conjugal

- preluarea rolului de parinte

- revizuirea relatiilor in familia marita incluzand rolurile de parinte si bunic.

Parinti de adolescenti

Perioada adolescentei poate fi una grea pentru o familie, o perioada care poate testa abilitatile membrilor de a relationa. De asemenea poate fi o perioada de crestere si explorare creativa pentru intreaga familie. Familiile care trec cu bine peste aceasta perioada au un mariaj solid, flexibil, cladit pe comunicare buna, rezolvarea problemelor, grija reciproca, sustinere si incredere. Majoritatea tinerilor experimenteaza diferite ganduri, convingeri, stiluri care pot cauza un conflict familial.

Puterea unui om ca individ si ca parte a unui cuplu este critica pentru modul in care face fata provocarilor care intervin atunci cand creste un adolescent. Se tinde spre o atmosfera echilibrata in care un tanar capata incredere, siguranta emotionala si posibilitatea de a incerca noi comportamente. Importanta in aceasta etapa este flexibilitatea cu care se incurajeaza un copil pentru a deveni independent si creativ. Stabilind granitele tanarului si in acelasi timp incurajandu-i explorarea.

Daca o persoana are o identitate individuala bine dezvoltata anterior aceasta va fi mult mai linistita in ceea ce priveste schimbarile prin care trece copilul sau. In schimb, daca persoana nu are abilitatile necesare se simte amenintata de evolutia copilului.

Flexibilitatea in rolurile pe care o persoana le joaca in sistemul familial este o deprindere esentiala in dezvoltarea acestei etape. Responsabilitati ca serviciul sau grija pentru cineva bolnav pot cere unui om sa joace roluri variate, schimbatoare.

Este momentul in care unul sau mai multi membrii ai familiei simt depresie (stare psihica caracterizata prin tristete, incetinirea ritmului ideativ, inhibitia activitatii) sau alta suferinta. De asemenea se pot plange de dureri fizice fara cauza aparenta (tulburari somatice ca dureri de stomac sau de cap) alaturi de alte tulburari legate de stress.

Toate acestea pot duce la o lipsa de grija pentru mariaj sau pentru dezvoltarea individuala. Spre sfarsitul acestei faze atentia unui parinte se imparte intre maturizarea adolescentului si cariera si mariajul propriu. Neglijarea personala si a cuplului face aceasta trecere dificila.

Omul trebuie sa inceapa sa se gandeasca la rolul pe care il joaca in ingrijirea propriilor parinti care imbatranesc.

Facand din propria sanatate o prioritate in aceasta faza este de mare ajutor in etapele ce urmeaza in ciclul familial de viata.

Scopurile acestei faze sunt:

- schimbarea relatiilor parinte-copil pentru a permite acestuia evolutii inauntrul si in afara sistemului familial

- indreptarea atentiei asupra mariajului si carierei

- se incepe indreptarea atentiei asupra batranilor din familie.

Cuibul gol: plecarea tinerilor

Aceasta etapa incepe atunci cand primul copil paraseste casa parinteasca si se termina cu "cuibul gol". Plecarea copilului cel mare de acasa are consecinte pozitive si negative. Daca familia s-a dezvoltat semnificativ in cadrul ciclului, copiii vor fi pregatiti sa plece si sa faca fata provocarilor vietii. Nefiind responsabili de indatoririle parintesti se poate revigora propria relatie sau atingerea tintelor profesionale.

Stabilirea unor relatii mature cu copiii este cheia acestei etape. Parintii pot fi pusi la incercare prin acceptarea unor noi membrii in familie datorita casatoriei sau altor relatii ale copiilor. Acum este momentul de a restabili prioritatile in viata, de a ierta pe cei care au gresit (chiar cu mult timp inainte) si de a evalua convingerile proprii.

Daca nu s-a trecut peste etape cu mijloace si atitudini potrivite, copii pot avea nesansa sa nu-si fi insusit deprinderile necesare pentru a trai bine pe cont propriu. Sotul si sotia trebuie sa faca tranzitia impreuna altfel pot deveni incompatibili unul cu altul. Dar nu trebuie sa se uite faptul ca toate aceste abilitati se pot inca recupera. Viata unui individ si tranzitia spre faza urmatoare poate fi imbunatatita prin educatie si examinarea proprie.

Acesta este perioada in care sanatatea si vitalitatea unei persoane se poate diminua. Unii sunt chiar diagnosticati cu boli cronice. Simptomele acestor boli pot limita activitatile uzuale si cele indragite.

Problemele de sanatate legate de varsta mijlocie pot include:

- hipertensiune (tensiune arteriala crescuta)

- probleme legate de greutatea corporala

- artrita (inflamatia elementelor componente ale unei articulatii)

- menopauza (incetarea activitatii biologice genitale caracterizata prin incetarea menstrelor)

- osteoporoza (decalcifierea oaselor)

- boli coronariene (boli ale inimii)

- depresie

- boli legate de stress.

Tot in aceasta etapa stressul legat de ingrijirea batranilor poate afecta starea de sanatate a individului.

Telurile specifice acestei etape includ:

- atentia asupra mariajului fara copii

- dezvoltarea de relatii mature cu tinerii

- regruparea relatiilor pentru a include aliantele de rudenie si nepotii atunci cand copii si-au intemeiat propria familie.

Varsta a treia

In cadrul acestei faze a ciclului familial intervin multe schimbari in viata omului. Primirea unor noi membrii in familie sau plecarea altora pe masura ce copiii se casatoresc sau divorteaza, aparitia nepotilor sunt partea cea mai importanta a etapei.Poate fi o mare implinire cand, dupa ce s-a eliberat de responsabilitatea de crestere a copiilor omul se poate bucura de roadele muncii lui de o viata.

Provocarile la care o persoana face fata sunt intretinerea altor membrii ai familiei, urmarirea intereselor si activitatilor proprii, concentrarea asupra cuplului. Majoritatea oamenilor au grija de parintii mai in varsta in acest stadiu. Astfel se pot simti incercati de problemele emotionale, financiare, fizice ale acestora incercand sa-i ajute si sa-si mentina in acelasi timp independenta. Se poate intalni si declinul in abiltatile fizice si psihice precum si modificari in statutul social sau material.

Exista de asemenea si posibilitatea mortii unora din membrii familiei, chiar si a partenerului de viata. Calitatea vietii va depinde de capacitatea fiecaruia de a se adapta schimbarilor, dobandita in celelalte stadii. Depinde de asemenea si de cat de bine fiecare individ a avut grija de propria sanatate pana in acel punct. Procesul normal de imbatranire va afecta corpul uman prin scaderea densitatii osoase, riduri si dureri.

Exista posibilitatea aparitiei de boli fizice sau psihice odata cu inaintarea in varsta; cu toate acestea imbatranirea nu inseamna neaparat si sanatate proasta. Pensionarea poate fi si o perioada de fericire si implinire. Aparitia nepotilor va aduce multa bucurie, fara a aduce si responsabilitatile aparute la cresterea unui copil. Totusi cei care nu au un sistem de suport sau au dificultati materiale ar putea intampina dificultati in aceasta faza a vietii.

Principalele scopuri necesare pentru a ajunge la acest stadiu final al vietii familiale sunt:

- mentinerea intereselor personale si sanatatea fizica alaturi de ale partenerului de viata, odata cu imbatranirea

- explorarea de noi roluri familiale si sociale

- acordarea suportului moral copiilor mai mari si a altor membri ai familiei

- acceptarea in sistemul familial a inteligentei si experientei de viata a celor mai in varsta

- acordarea de suport generatiilor mai in varsta, fara depasirea limitelor

- trecerea peste moartea partenerului de viata, a unui frate, sora sau prieten apropiat precum si pregatirea pentru propria moarte

- cugetarea si reflectarea asupra a ceea ce s-a invatat si experimentat in timpul vietii.

Diagnoza socială: concepte, tipuri şi etape constitutivea)Definiţi noţiunea de “diagnoză socială”. Analizaţi etapele constituirii unui diagnostic social

Semnificaţia termenului „diagnostic” este cunoaşterea precisă(de la grecescul „dia” – a străbate prin şi „gnosis” – cunăaştere).Diagnoza socială poate fi definită ca procedeu prin care se coordonează materialul adunat şi se stabileşte factorul viciat şi cel cauzator al dependenţei sociale.Diagnoza socială, ca şi cea medicală, este necesară pentru stabilirea şi cunoaşterea tuturor simptomelor, a manifestărilor de anomalie şi a circumstanţelor sociale care influenţează starea dependentului.Diagnoza socială este un rezultat, o opinie formată treptat, pas cu pas, în tot cursul investigaţiei. Atîta timp cît nu cunoaştem precis care este cauza principală de dependenţă a individului sau a familiei, lucrurile rămîn în faza de investigaţie, iar AS urmează să continue obţinerea de informaţii.

În stabilirea diagnozei sociale, oricare ar fi cauzele dependenţei, trebuie să le distingem cu deosebită grijă, încît dacă nu se pune suficintă atenţie pentru separarea lor, se face muncă inutilă, înlocuindu-se efectul cu cauza, ceea ce este o greşelă fundamentală. Cauza este des confundată cu efectul, îndeosebi cînd se pune problema de boală sau vulnerabilitate, care este generat de aceasta.

Diaagnoza socială trebuie să cuprindă:

Precizarea cauzei de dependenţă Identificarea factorilor cauzei de dependenţă Stabilirea factorilor care se pot exploata în favoarea terapiei sociale şi a factorilor care constituie obstacole în

terapia socialăb)Clasificaţi tipurile de diagnoză socială prin evidenţierea specificului acestora

Orce diagnostic ştiinţific cuprinde:

Un diagnostic descriptiv(nosologic) Un diagnostic explicativ (cauzal)

Diagnosticul descriptiv va cuprinde descrierea problemei şi a condiţiilor de viaţă ale familiei(diagnosticul de primă înfăţişare). Diagnosticarea diferenţială a problemelor de asistenţă socială se face pe calea unei „simptomatologii”, adică pe baza cunoaşterii unor serii de „semne” prin care se manifestă problema. Precizia diagnosticului diferenţial nu se face pe cale intuitivă, ci sistematic, prin analizarea tuturor „simptomelor” caracteristice fiecărui tip de caz în parte. Doar cînd găsim seria de simptome (adică sindromul) , alcătuind laolaltă dovada existenţei unei probleme de o anumită categorie, putem proceda la o diagnosticare diferenţială justă.

Diagnosticul cauzal – cuprinde analiza genetică a „carenţei” funcţionale şi a efectelorei. A constata şi a descrie ce se întîmplă nu este însă suficient. Acţiunea noastră de repunere în stare de funcţionalitate a unei familii nu se poate întemeia doar pe simpla descriere a faptelor, ci are nevoie de o explicare a lor, de o precizare a proceselor ce au condus la apariţia problemei de asistenţă socială.Este necesară o analiză a cauzei care face ca familia să fie disfuncţională,adică a mecanismului încetării uneia din funcţiile ei. Punînd faţă în faţă condiţiile de viaţă ale familiei şi efectele carenţelor familiale pe care le putem observa direct, reconstituim procesul de disfuncţie.

c)Formulaţi 2 – 3 modele de diagnoză socială, în baza unor exemple concrete

ex: Vasile, 12 ani, se află la colonia de reeducare pentru minori (pentru o serie de furturi)

Investigarea familiei: Părinţii – mama Maria, 42 ani, tata Ion 46 ani – dependenţi de alcool.Vasile a frecventat doar ciclul primar.

Cauzele şi efectele: Cauze: - părinţi alcoolici Efecte: - comportament deviant

- iresponsabilitate părintească - abandon şcolar- lipsa afecţiunii/ ataşamentului - agresivitate şi nervozitate sporită- Lipsa de supraveghere - imagine de sine scăzută- Nereuşita şcolară

Ierarhizarea cauzelor – 2.neglijarea copilului

1.consum excesiv de alcool

3.neimplicarea în educaţia copilului

1. Reţeaua serviciilor de asistenţă socială din Republica Moldova a)Descrieţi reţeaua de servicii de asistenţă socială din Republica Moldova

Conceptul de servicii sociale include o gamă largă de servicii Astfel serviciile sociale pot fi servicii de asistenţă socială şi servicii de îngrijire socio-medicală

Serviciile de asistenţă socială – sunt servicii cu caracter primar şi servicii specializate ce se adresează unor probleme particulare, cu instrumente şi tehnici de diagnoză şi intervenţie înalt specializată.

Din punct de vedere formal, distingem două forme de servicii de asistenţă socială:

1. Servicii de asistenţă socială acordate beneficiarilor în mediul lor de viaţă;

2. Servicii acordate în instituţii specializate.

Serviciile de asistenţă socială intervin în două tipuri distincte de situaţii:

în situaţii de urgenţă, excepţionale (copii abuzaţi, abandonaţi, victime ale violenţei, persoane care suferă în urma dezastrelor naturale etc.);

în situaţii de dificultate cronică, dublată de deficitul de capacităţi proprii de depăşire a dificultăţilor (sărăcie extremă, persoane dependente de drog etc.).

b)Clasificaţi serviciile de asistenţă socială conform Programului naţional privind crearea sistemului integrat de servicii sociale

Clasificarea serviciilor sociale

(1) Serviciile sociale se clasifică în următoarele tipuri de servicii:

a) servicii sociale primare;b) servicii sociale specializate; c) servicii sociale cu specializare înaltă.

(2) Serviciile sociale primare se acordă la nivel de comunitate tuturor beneficiarilor şi au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate, care pot cauza marginalizarea sau excluziunea socială.

(3) Serviciile sociale specializate sunt acele servicii care implică intervenţia specialiştilor şi au drept scop menţinerea, reabilitarea şi dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de dificultate în care se află beneficiarul sau familia acestuia.

(4) Serviciile sociale cu specializare înaltă sunt acele servicii prestate într-o instituţie rezidenţială/de plasament de lungă durată sau de profil, care implică un şir de intervenţii complexe, ce pot include orice combinaţie de servicii sociale specializate, beneficiarilor cu dependenţă sporită şi care necesită supraveghere continuă (24/24 ore).

Servicii sociale primare (comunitare)

Serviciile sociale primare ar trebui să fie primul punct de contact pentru beneficiarii sistemului de asistenţă socială. La nivel comunitar există un număr limitat de servicii sociale: îngrijirea la domiciliu, cantinele de ajutor social, sprijin din partea asistenţilor sociali comunitari existenţi, sprijin financiar din fondul de susţinere socială a populaţiei şi serviciile centrelor comunitare.

Serviciul de îngrijire la domiciliu este adresat persoanelor vârstnice şi persoanelor cu disabilităţi prestat de către lucrători sociali. Ţinând cont de înregistrarea solicitărilor de la mai mult de 10000 de oameni, care, în prezent, nu beneficiază de îngrijire la domiciliu şi, deoarece prestarea serviciului este limitată la vârstnicii solitari şi la cei ce nu pot lucra, este necesar de a dezvolta acest tip de serviciu.

Serviciul de alimentare în cadrul cantinelor de ajutor social oferă hrană pentru persoane vulnerabile pe o perioadă ce nu depăşeşte 30 de zile trimestrial. Acest serviciu este finanţat, în mare parte, din bugetele locale şi din subvenţiile de la Fondul republican de susţinere socială a populaţiei, precum şi din donaţii private şi de la organizaţii neguvernamentale.

Limitarea serviciului la un număr fix de zile pe persoană, indiferent de circumstanţele individuale, reduce capacitatea serviciului de a satisface necesităţile existente.

În ultimii cinci ani au început să se dezvolte serviciile sociale comunitare, aflate în responsabilitatea asistentului social comunitar. Aceste servicii includ: consilierea, informarea, managementul de caz. Ele se bazează pe evaluarea iniţială şi complexă a beneficiarului şi nevoilor lui individuale. Acţiunile se axează pe mobilizarea eforturilor persoanei şi sporirea sprijinului din partea familiei şi comunităţii în vederea depăşirii situaţiei dificile precum şi asigurarea integrării sociale eficiente.

Un serviciu comunitar solicitat este acordarea ajutorului material de la Fondul republican şi fondurile locale de susţinere socială a populaţiei. Acest ajutor se acordă, de regulă, o singură dată în an şi nu întotdeauna este orientat spre satisfacerea nevoilor celor mai nevoiaşe persoane.

Unele din centrele comunitare existente prestează servicii sociale primare, precum şi activităţi extracurriculare şi în grupuri de suport pentru diferiţi beneficiari.

Servicii sociale specializate

Aceste servicii deservesc un număr redus de persoane ale căror nevoi nu pot fi soluţionate la nivel de comunitate. Se preconizează că numărul persoanelor care au nevoie de servicii sociale specializate este mult mai mic decât numărul celor care beneficiază de servicii sociale primare. Acestea includ servicii specializate de îngrijire de zi, centre de plasament temporar, suport pentru familiile substitutive, suport pentru reintegrarea copiilor în familii din îngrijirea rezidenţială.

Centrele specializate de zi au început să se dezvolte, mai ales, în ultimii cinci ani. Serviciile sociale specializate prestate în cadrul lor pot include şi asistenţă medicală şi psihologică. La moment există 20 de centre de îngrijire de zi pentru adulţi şi persoane cu disabilităţi şi 23 de centre pentru familii cu copii cu disabilităţi. Adesea, aceste centre combină îngrijirea specializată cu activităţi de îngrijire primară.

Centrele de plasament temporar sunt create, de obicei, de societatea civilă şi cu suportul organizaţiilor internaţionale. Acestea numără 7 centre pentru adulţi, inclusiv cei cu disabilităţi, şi 7 centre pentru copii cu disabilităţi, precum şi un adăpost pentru persoanele fără domiciliu în municipiul Chişinău.

Protecţia specializată pentru copiii în dificultate este asigurată, în mare parte, prin intermediul serviciilor de substituire a familiei. În unele regiuni ale republicii a fost instituit sistemul de prevenire a instituţionalizării copiilor, care urmăreşte reducerea numărului de copii plasaţi în instituţii rezidenţiale.

Servicii sociale cu specializare înaltă

Serviciile de îngrijire rezidenţială continuă a fi cele mai solicitate, datorită accesului limitat la alte tipuri de servicii sociale. Îngrijirea rezidenţială (24/24 ore) ar trebui să fie prestată numai unui număr foarte restrâns de persoane, care se confruntă cu probleme extrem de grave. Serviciile rezidenţiale implică costuri mari, nu reflectă şi nici nu satisfac pe deplin nevoile beneficiarilor. Aceştia ar putea beneficia de servicii sociale în familie şi în comunitatea lor.

În Republica Moldova sunt dezvoltate câteva servicii sociale cu specializare înaltă, orientate spre nevoile unui grup restrâns de beneficiari. Acestea includ: Centrul de plasament temporar pentru minori (copiii străzii), Centrul pentru reabilitarea victimelor traficului de fiinţe umane. Cu toate acestea, este evidentă insuficienţa serviciilor sociale cu specializare înaltă pentru persoanele ce se confruntă cu multe probleme sociale grave, precum violenţa în familie şi dependenţa de alcool şi droguri. Unele servicii de acest gen au fost dezvoltate doar în regiuni pilot, în special de ONG-uri. Nu există analize privind acoperirea nevoilor reale ale populaţiei în astfel de servicii.

Serviciile protetico-ortopedice se prestează în cadrul Centrului Experimental, protezare, Ortopedie şi Reabilitare aflat în subordinea MPSFC. Serviciile Centrului sunt prestate persoanelor cu disabilităţi locomotorii: asigurarea cu încălţăminte ortopedică, mijloace de locomoţie nemecanizate şi servicii de recuperare. Serviciile se prestează atât în cadrul Centrului cât şi la locul de trai prin intermediul echipelor medicale-tehnice şi al felcerului pentru protezare din subordinea structurilor teritoriale de asistenţă socială.

Serviciile de reabilitare balneo-sanatorială oferă îngrijire intensivă pe termen scurt în centrele republicane pentru reabilitarea persoanelor cu disabilităţi şi persoanelor vârstnice „Speranţa” din oraşul Vadul-lui-Vodă şi „Victoria” din oraşul Sergheevca, regiunea Odesa, Ucraina. Aceste servicii sunt acordate în formă de facilităţi pentru persoanele sus menţionate, în dependenţă de categorie, cu reducere la 100% sau 70% din costul biletului de reabilitare. Cadrul pentru prestarea serviciilor sociale.

c)Proiectaţi organigrama serviciilor de asistenţă socială din Republica Moldova

Servicii sociale

Servicii de intervenţie în situaţie de risc ________________ Servicii de prevenire a intrării în dificultate

Instituţii rezidenţiale (68) Consultanţă şi sprijinirea familiilor cu copii

Aziluri(21) Centre de zi

Centre de plasament Protezare şi ortopedie

APP Cantine de ajutor social

Deservirea la domiciliu a bătrînilor

şi invalizilor

2. Sistemul beneficiar în asistenţa socială: definiri şi tipuria)Definiţi noţiunea de “beneficiar al asistenţei sociale” din diverse perspective şi abordări

Beneficiari ai asistenţei sociale –sunt persoanele,familiile, grupurile sau comunităţile umane marcate de o incapacitate temporară sau permanentă de satisfacere a nevoilor prin forţe proprii.

Beneficiarii activităţilor asistenţiale nu au fost dintotdeauna numiţi “clienţi”. Ei au fost numiţi în mod diferit (sărăci, calici, nenorociţi, mizeri), în funcţie de situaţia lor materială şi de tipul de prestaţie de care beneficiau. Ulterior, când asistenţa socială s-a dezvoltat în continuarea asistenţei medicale, a fost preferat termenul de “pacient”. Metodologia casework a lansat conceptul de “client”, considerând că acesta ţine cel mai mult de statutul asistatului. În prezent, datorită diversificării crescânde a prestaţiilor de tip social (fapt ce implică extinderea activităţii asistenţiale la categorii de persoane care nu se confruntă cu probleme “clasice” ale asistenţei), se foloseşte tot mai mult termenul de “utilizator”.Indiferent de conceptul utilizat pentru desemnarea asistatului, trebuie precizat că el este o entitate

individuală sau multipersonală, care beneficiază de ajutorul specializat al unei profesii asistenţiale. Această definiţie sintetică rezultă din combinarea mai multor accepţiuni pe care Emanual Tropp le dădea clientului, respectiv aceea de persoană sau grup care caută un ajutor specializat, profesionist; accepţiunea de utilizator al ajutorului acordat de cineva şi accepţiunea de individ sau entitate multipersonală care este deservită de o agenţie sau o instituţie.

Scott Briar şi Henry Miller vorbesc despre “client” în termeni de rol social: clientul este cel care joacă un rol regizat de un complex de norme şi aşteptări ce vin din partea agenţiei asistenţiale, a grupului de referinţă şi a comunităţii (a publicului general). Sistemul client se deosebeşte de ceea ce literatura asistenţială numeşte “system/ grup ţintă”. Dacă identificarea clientului presupune o raportare multiplă: la instituţiile asistenţiale, la grupul de referinţă şi la autopercepţia celui care beneficiază de ajutorul specializat, precum şi existenţa unui raport administrativ clar între un beneficiar şi o instituţie asistenţială, sistemul ţintă este un concept care are relevanţă doar din perspectiva asistentului social şi a instituţiei sale.

Sistemul/grupul ţintă este persoana, grupul sau comunitatea, care se află într-o situaţie problematică şi care necesită intervenţia unui serviciu asistenţial specializat, în sensul schimbării. Aşadar, identificarea grupului ţintă este o activitate de evaluare a nivelului de normalitate funcţională a unui sistem social, activitate desfăşurată de către asistentul social sau de către un “sistem - martor”. Grupul ţintă se poate transforma în sistem client fie ca urmare a conştientizării propriei situaţii disfuncţionale şi ca urmare a formulării unei cereri de ajutor, fie ca urmare a iniţiativei asistentului social, fie în urma sesizării instituţiilor asistenţiale de către un terţ. Potrivit lui David Landy, procesul prin care o persoană devine client al asistenţei sociale presupune o serie de etape:

1. individul recunoaşte faţă de sine că ceva nu merge bine în viaţa sa; 2. cel care caută ajutor îşi asumă riscul ca cei apropiaţi lui (familia, prietenii, cunoştinţele) să afle despre incapacitatea

lui de a-şi rezolva singur problemele; 3. cel care caută ajutor îşi recunoaşte starea critică şi incapacitatea de a o depăşi prin forţe proprii, în faţa unui

asistent social; 4. cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunţe la o parte din autonomia sa şi să se plaseze într-un rol de

dependenţă.

b)Clasificaţi tipurile de beneficiari. Analizaţi specificul fiecărui tip

Beneficiarii asistenţei sociale includ cele mai diverse categorii de oameni: pot fi clienţi minori, orfani, abandonaţi, în alte situaţii ce necesită instituirea tutelei, familiile aflate în criză (economică, psiho-afectivă), persoanele cu dezabilităţi, vârstnicii, şomerii, dependenţii de alcool etc.

În pofida acestei diversităţi, se poate totuşi opera cu unele clasificări ale clienţilor. Astfel:

1. În funcţie de componenţa numerică a integrităţii pe care o reprezintă deosebim clienţi individuali şi clienţi multipersonali:

• clientul individual este individul aparte, care trebuie tratat totdeauna ca persoană unică aflată într-o situaţie unică, chiar dacă problemele pe care le au clienţii par asemănătoare;

• clientul multipersonal poate fi un grup mic (de tipul familiei) sau o mare comunitate (populaţia unei regiuni, a unei localităţi, un grup etnic etc.).

2. În funcţie de orientarea ajutorului specializat clienţii pot fi clasificaţi în:

• clienţi care solicită ajutor pentru sine;

• clienţi care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunităţi;

• clienţi care, deşi nu au solicitat ajutor, au intrat în zona de interes a asistenţei sociale, întrucât ei constituie un factor de blocaj pentru funcţionarea socială normală a altor clienţi (de ex., familia unui minor asistat, familie care constituie un factor educaţional carenţat);

• clienţi care caută sau utilizează asistenţa socială ca alternativă la alte tipuri de asistenţă (în special, juridico-represivă);

• clienţi care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate.

3. În funcţie de atitudinea clientului faţă de serviciul asistenţial :

- beneficiar ruşinos – cel care apelează la serviciile sociale doar atunci, cînd nu mai are nici o posibilitate de a depăşi situaţia problematică în care se află, el preferă un contact cît mai limitat cu instituţia asistenţială şi renunţă la ajutor de îndată ce îşi reechilibrează situaţia ;

- beneficiar revendicativ – cel care solicită imperativ jutorul social, bazîndu-se pe dreptul său la asistenţă şi pe compararea situaţiei sale cu aceea a altor persoane care beneficiază de asistenţă socială;

- beneficiarul ezitant – cel care doreşte să beneficieze de serviciile asistenţiale, dar care evită pe cît este posibil contactul cu sistemul instituţional şi cu mecanismele birocratice.

O altă clasificare a activităţilor de asistenţă socială diferenţiază mai multe tipuri de clienţi: clienţi voluntari, care solicită acordarea ajutorului şi care devin astfel motivaţi să profite de serviciul oferit şi clienţi involuntari în cazul cărora ajutorul este impus fie prin lege(ajutor mandatat – deţinuţi, persoane eliberate condiţionat, persoane obligate să participe la activităţi de consiliere), fie prin influenţa unor persoane semnificative, cum sunt membrii familiei, cadrele didactice(ajutor nemandatat).

Se mai pot realiza, de asemenea, clasificări ale clienţilor în funcţie de aria problematică, de vârstă etc. Raporturile care se stabilesc între asistent şi asistat se înscriu într-un context sistemic, dominat de procesele de integrare şi excludere, de construcţie a identităţii marginalilor şi de instituire şi reafirmare a normalităţii.

3. Consilierea. Aspecte ale comunicării verbale în relaţia de consiliere - Descrieţi caracteristicile principale ale consilierii

Consilierea - proces interactiv prin care unei persoane i se oferă ghid şi asistenţă în utilizarea serviciilor sociale şi ajutor pentru a coopera cu probleme personale prin stabilirea unei relaţii de sprijin

Consilierea este acţiunea de ajutorare şi creditare a persoanei ca fiind capabilă :

să-şi asume propria dezvoltare personală ; să prevină diverse tulburări şi disfuncţii ; să dezvolte strategii proprii de rezolvare a problemelor ; să dezvolte o imagine de sine pozitivă ; să-şi formeze o atitudine corectă faţă de ceilalţi ; să-şi valorizeze resursele.

O primă caracteristică a consilierii este dată de tipul de persoane cărora le este adresată consilierea sau asistenţa. Consilierea vizează persoanlele ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau de altă natură. Ea facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca persoana să facă faţă mai eficient factorilor stresanţi, sarcinilor vieţii cotidiene şi, astfel, să îmbunătăţească calitatea vieţii în relaţiile cu ceilalţi semeni.

A doua caracteristică definitorie pentru consilierea este dată de faptul că asistenţa pe care o oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării inter(personale). Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/ grupul să adopte noi strategii comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi atitudini şi conduite adaptative.

Prevenţia problemelor ce pot perturba dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei este o altă caracteristică a consilierii. Strategia de prevenţie constă în identificarea situaţiilor problematice, condiţiilor de risc şi în acţionarea asupra lor înainte ca acestea să producă un impact negativ şi să declanşeze “crize” personale sau de grup.

Sumarizînd aceste 3 caracteristici putem spune că procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenţie al tulburărilor de comportament şi emoţionale pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării de probleme.

b)Clasificaţi şi exemplificaţi tipurile de întrebări utilizate în consiliere1. Întrebări deschise – oferă posibilitatea de a formula desinestătător răspunsul. Ele sunt cele la care nu se poate

răspunde în doar cîteva cuvinte. Ele îi încurajează pe ceilalţi să vorbească şi ne oferă un maximum de informaţii. În general încep cu cuvintele „ce”, „ cum”, „care”, „aţi putea să”, „puteţi să-mi daţi un exemplu specific de ...”. dacă utilizăm întrebările deschise în mod eficace putem să ne aşteptăm ca persoana să discute mai liber şi deschis.

2. Întrebările închise – conţin în sine variantele de răspuns sau presupun răspunsuri scurte. Întreb. Închise sunt acelea la care se poate răspunde în cîteva cuvinte sau propoziţii. Ele duc la răspunsuri mai scurte şi totuşi pot furniza răspunsuri şi aspecte concrete „unde?”, „cînd?”. E important de reţinut că o întrebare închisă sau deschisă despre o temă de interes pentru client, va conduce la o discuţie mai lungă dacă întrebarea e importantă. Dacă interviul decurge bine distincţia dintre întrebare e mai puţin importantă.

3. Întrebarea directă – este orientată spre cunoaşterea subiectului(fapte, date).4. Întrebări indirecte – se utilizează pentru studierea reacţiei emoţionale şi atitudinilor în cazul în care există

pericolulu de a influenţa sugestiv părerea clientului5. Întrebări proiective – maschează scopul urmărit de consilier. Clientul este rugat să interpreteze trăirile unui

personaj ipotetic şi să facă pronosticul acţiunilor. Se presupune că clientul identificat cu personajul vorbeşte despre propria experienţă dar se admite că şi faptul că pot fi obţinute răspunsuri dezirabile.

6. Întrebări paradoxale. Uneori în discuţieapar momente cînd clientulare un răspuns destul de evident din punctul lui de vedere, dar care nu contribuie la rezolvarea constructivă a situaţiei. Sarcina consilierului e de a pune la îndoială acest răspuns.

Evaluaţi eficienţa tehnicilor de consiliere Scopul central al demersului de consiliere îl reprezintă oportunitatea clientului de a explora, descoperi şi clarifica modalităţile de utilizare eficientă a resurselor. Scopurile consilierii se pot formula în termenii unor dorinţe, la care se ajunge însă prin metode diferite de ale altor modele de intervenţie. Aşadar, o caracteristică esenţială a consilierii este cea de facilitare: a înţelegerii, a schimbării, a acceptării noilor situaţii, a depăşirii unor momente dramatice, a integrării şi dezvoltării. Pentru a evalua eficienţa tehnicilor de consiliere vom folosi:

1.Clarificarea cu scopul de a face mai eficient mesajul clientului, pentru a confirma acurateţea perceperii mesajului de către AS şi pentru a verifica corectitudinea înţelegerii mesajului.2.Parafrazarea reprezintă o reformulare a mesajului clientului de către AS care utilizează propriile expresii.Scopul parafrazării este de a ajuta clientul să se concentreze asupra ideilor pe care le-a formulat incorect şi să încerce o analiză a acestora3.Reflectarea poate fi considerată sinonimă cu răspunsul la partea afectivă a mesajului.Scopul reflectării constă în a încuraja clientul să se exprime cît mai mult despre sentimentele sale, a sprijini clientul în a experimenta stări emoţionale intense4.Rezumarea – ansamblu de 2 sau mai multe parafrazări şi reflectări care exprimă în mod concret mesajul clientului

4. Studiul de caz familial: elemente constitutivea)Definiţi studiul de caz. Relataţi despre istoricul utilizării acestei metode

Studiul de caz este o metodă calitativă şi se instituie într-o procedură de abordare a unei entităţi sociale, de la indivizi pînă la comunităţi sau organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cît mai completă despre această entitate. Studiul de caz vizează o persoană, dar nu numai din perspectiva propriilor sale relatări, ci şi din perspectiva unor informaţii pe care cercetătorul le dobîndeşte prin documentare, observaţie participativă şi intervievarea unor persoane din progimitatea subiectului investigat. Studiul de caz este o modalitate complexă de investigare socială sau psihosocială, efectuată cu scopul de a evalua(diagnostica) o situaţie dată, de a prognoza evoluţia acesteia şi/sau de a proiecta o intervenţie socială(ameliorare sau schimbare).

b)Analizaţi etapele studiului de caz familial

Etapele studiului de caz:

1. Selectarea şi delimitarea cazului.2. Selectarea(eşantionarea) în interiorul cazului ales3. Focalizarea pe caz cu metode şi din perspective diferite

4. Compararea cazului interpretat cu alte cazuri asemănătoare concrete5. Elaborarea textului final.

Structura unui studiu de caz ar putea include următoarele elemente:

1. Prezentarea problemelor:a) Identificarea sistemului clientului(familia,persoane)b) Specificarea problemelor aşa cum au fost ele prezentate de client, precum şi a altor probleme

importante;c) Precizarea problemelor asupra cărora se lucrează.

2. Istoria problemelor3. Evaluarea capacităţilor, punctelor slabe, modele şi caracteristici

a) Sisteme interpersonale: Fizic(biologic) Mental(cognitiv) Psihologic(emoţional) Stadiu de viaţă(probleme de dezvoltare)

b) Alte tipuri de sisteme: Modul de funcţionare a sistemului social: familia sau alte persoane importante, munca, educaţia,

reţeaua suportului social, situaţia financiară; Contexte ecologice relevante, determinarea mediului urban sau rural, Probleme ale diferenţierilor care inflienţează situaţia clientului, definirea resurselor şi a imaginii de

ansamblu.4. Evaluarea:

a) Cum trebuie definită problemab) Ce probleme suplimentare au fost perceputec) Ce factori bio-socio-economici şi de mediu influenţează problema prezentatăd) Ce defecte ale sistemului clientului sau ale contextului în care acestea funcţionează vor afecta

rezolvarea problemei5. Roluri:

a) Roluri de intervenţie: - scopul clientului, - scopul AS, - resursele agenţiei şi limitele acesteiab) Pentru fiecre scop sunt precizate obiectivelec) Durata de intervenţie aşteptată şi planificatăd) Anticiparea obstacolelor şi cum vor fi ele depăşite

6. Planul de intervenţie.a) Metode pentru intervenţie(individ, familie)b) Sarcini de implementare: de către cine, cum şi în ce ordine.

7. Evaluarea planului, arezultatelor şi a metodelor de măsurare şi documentare8. Problemele etnice, identificarea lipsurilor financiare şi a deficienţelor de sistem

c)Evaluaţi metodologia de elaborare a studiului de caz din perspectiva metodelor, tehnicilor şi procedeelor de culegere a informaţiilor

În elaborarea studiului de caz pornim de la un cadru teoretic folosind metode analiza documentelor,tehnica interviului, observaţia, diverse instrumente (genograma, ecomapa)

Observaţia înseamnă, urmărirea şi înregistrarea, respectiv, măsurarea manifestărilor comportamentale şi a împrejurărilor în care se produc. Ea nu are loc la întâmplare, ci se derulează în mod sistematic pornind de la o ipoteză, pe baza unui plan.

Interviul presupune interacţiuni verbale şi non-verbale între cercetător şi subiect, posibilităţi de a cere informaţii suplimentare.

5. Terapia familială: abordări comparativea)Relataţi despre specificul utilizării terapiei familiale în asistenţa socială

Terapia de familie se referă la procesul prin care familia ca sistem este ajutată să dobîndească capacitatea de a schimba structura interacţiunilor dezvoltate cu scopul de a favoriza fiecărui membru libertatea de a se dezvolta într-o direcţie favorabilă sieşi, reducîndu-se astfel gradul şi intensitatea factorilor de risc

b)Comparaţi cele mai renumite abordări privind terapia familială (V.Satir, J.Haley, S.Minuchin)

Abordarea terapiei de familie din perspectiva Virginiei Satir: Încă din 1967 V.Satir a considerat că structurile de comunicare în familia cu probleme sunt vagi, indirecte, nedefinite, cuplul marital evită să discute dificultăţile familiale legate de necesităţi şi proiecte, ceea ce conduce la implicarea inegală a părţilor în procesul performanţelor în rol-, este astfel accentuat stresul referitor la pierderi posibile, iar conflictele maritale se instalează şi în aria relaţiilor parentale. Copii devin victime ale relaţiilor tensionate între părinţi, fiind abuzaţi fizic, emoţional, sexual sau neglijaţi din punctul de vedere al dezvoltării, îngrijirii, educaţiei.

Obiectivele terapiei familiale pe care le propune V.Satir se fundamentează pe prezumţia că fiecare individ are capacitatea de a creşte, a se dezvolta, de a prelua responsabilitatea pentru propriile alegeri şi decizii. Această ipoteză conduce spre următoarele concluzii:

a) Maturitatea permite fiecărui individ să-şi interpreteze propriile idei şi sentimente făcîd afirmaţii deschise despre ceea ce gîndeşte şi simte.

b) Abilitatea de a coopera cu propria personalitate reprezintă premisa pentru a accepta relaţia cu alt individ.c) O altă persoană trebuie să fie înţeleasă ca altcineva unic şi separat de propria identitate, ea trebuie acceptată

în virtutea înţelegerii diferenţeid) Existenţa diferenţei este o provocare la a învăţa şi a accepta şi nu la a fi intolerant sau a lupta împotriva cuiva.

Pentru a ajuta membrii familiei cu dificultăţi în a înţelege propria unucitate şi de a accepta diferenţa prin comunicare, V.Satir a apelat la „tehnica aserţiunii eu”. Fiecare membru este stimulat să vorbească despre sine, integrîndu-se astfel într-o relaţie de comunicare congruentă, care evidenţiază faptul că acceptarea şi utilizarea diferenţei reprezintă un catalizator al propriei dezvoltări..V.satir mai propune utilizarea tehnicii „sculptura familiei”, prin care se ilustrează ipotezele neverbalizate folosite în familie. Printerapia familială propusă de Satir familia este ajutată să coopereze cu schimbarea prin negociere în interiorul sistemului a noilor reguli care le pot substitui pe cele vechi şi irelevante.

Abordarea terapiei de familie din perspectiva lui Salvador Minuchin Minuchin subliniază importanţa terapeutică a diferenţierii subsistemelor din sistemul familial, pentru el fiind semnificativă restructurarea acestor subsisteme dacă ele prezintă semnele disfuncţionalităţii. Ceea ce Minuchin numeşte „sugestie paradoxală” evidenţiază graniţele dintre subsistemele unei familii, contribuind la refacerea acesteia prin acordarea unui nonsens creşterii şi dezvoltării. Intervenţia asistenţei sociale pune în evidenţă resursele pe care membrii familiei le deţin în concordanţă cu subsistemele din care fac parte, precum şi utilizarea lor.Terapia familiei, aşa cum a fost ea dezvoltată de Minuchin, contribuie la reechilibrarea sistemului familial prin:

Redefinirea graniţelor dintre subsisteme Eliminarea disfuncţionalităţii din sistemul familial Schimbarea relaţiilor ierarhice din interiorul familiei

Abordarea terapiei de familie din perspectiva lui Jay Haley. Autorul utilizează în terapia familială modelul strategic focalizat pe structurile comunicaţionale : cum contribuie comunicarea verbală sau nonverbală la menţinerea homeostazei sistemului? Homeostazia este tendinţa de a nu produce schimbare, de arămîne stabil. Toţi membrii sistemului familial contribuie la acest echilibru prin consolidarea reciprocă a comportamentului. Pentru Haley cel mai important element în terapia familiei este cel reprezentant de premisa că actuala problemă semnalată este produsă de familie. El consideră că trebuie de lucrat cu întreaga familie tocmai pentru a defini corect şi relevant problema cu toate particularităţile ei, după care urmează etapa elaborării unui plan orientat spre schimbarea comportamentului. Haley utilizează strategia acordării sarcinilor fiecărui membru al familiei pentru a impune astfel deplasarea sistemului spre o zonă funcţională. După Haley prin terapia familială membrilor familiei li se oferă posibilitatea de a experimenta o schimbare pozitivă – în urma acesteia ei pot învăţa analizînd rezultatele acţiunilor sale.

c)Argumentaţi necesitatea utilizării terapiei familiale în caz de divorţ

Scopul terapei familiale în caz de divorţ este:

Trecerea peste consecinţele pierderii prietenilor Dezvoltarea sentimentelor propriei demnităţi şi a independenţei Posibilitatea de a suferi în urma eşecului căsătoriei date Adaptarea la reacţia faţă de divorţ a membrilor familiei extinse

Scopurile primare la această etapă includ : divorţul emoţional, stabilirea diferitelor relaţii dintre părinţi copii şi deasemenea aduc un şir de condiţii care amplifică sentimentul de pierdere emoţională în timpul divorţului.

Consecinţele(problemele):

1. convingerea că problemele se ascund în relaţiile date şi nu vor apărea în relaţiile care urmează2. convingerea că divorţul este legat de o pierdere a autoidentităţii pe o perioadă lungă de timp3. negarea pierderii în timpul divorţului4. convingerea că cel mai important lucru este eliberarea de celălalt.

Pierderea emoţională nu va fi atît de acută dacă perechea poate întreţine relaţii de colaborare şi după divorţ. Soţii care au o legătură emoţională puternică, în cazul divorţului se întîlnesc cu greutăţi semnificative. În special aceasta se întîmplă la perechile care au trăit cel puţin 2 – 4 ani împreună. Dacă legătura emoţională este foarte puternică perechea va divorţa legal sau oficial, dar nu şi emoţional.

6. Ludoterapia. Responsabilităţile asistentului social în utilizarea ludoterapieia)Descrieţi specificul ludoterapiei în munca socială cu copiii în dificultate

Ludoterapiea, terapiea prin joc - termenul este compus din "ludus" (lat. joc) si "therapia" (gr. ingrijire) – metodă prin intermediul căreia se promovează relaţiile interpersonale şi exploararea trăirilor.

Primele referiri la rolul terapeutic al jocului apartin psihoterapiei. "Bazandu-se pe functiile de exercitiu mintal si instinctual, de integrare a realului, de asimilare psihica a evenimentelor, de socializare, de descarcare, jocul este utilizat in terapia diverselor tulburari psihice. Fara a neglija virtutile sanogene ale jocului la adult, ludoterapia se refera in primul rand la o tehnica psihoterapeutica aplicata copiilor" Ludoterapia reprezinta o metodă de tratament al bolilor mintale prin joc, aflandu-se astăzi, la baza tuturor psihoterapiilor infantile. Acest tip de terapie are ca scop scoaterea subiectul din închiderea în sine făcandu-l să ia aminte la conflictele sale interioare. Tehnicile pot fi individuale sau colective. Jean Piaget susţinea că jocul reprezintă cea mai pură formă de asimilare. Considerîndu-se diferitele atribute şi funcţii ale jocului, cu reala influenţă în formarea personalităţii omului, mai ales la vîrsta de creştere, acesta este utilizat ca un mijloc eficient de terapie pentru diferitele disfuncţii psihice. Joaca este pentru copii ceea ce vorbirea este pentru adulti. Este un mediu pentru exprimarea sentimentelor, pentru explorarea relaţiilor, descrierea experientelor, marturisirea dorinţelor şi împlinirea de sine. Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor rămane în urma devoltării lor cognitive, ei comunică prin joacă. În terapia prin joc, jucăriile sunt percepute ca şi cuvinte ale copilului, iar jocul ca şi limbaj al copilului.

b)Clasificaţi orientările privind utilizarea ludoterapiei Distingem 3 orientări cu privire la aplicarea ludoterapiei: 1)directivă, 2)nondirectivă, 3)preventivă1)Orientarea directivă – planificarea intervenţiilor, orientare psihanalitică – plan minuţios de activităţi cu copilul (depinde de voinţa copilului)2)Orientarea non-directiva este considerata drept conceptia moderna in ludoterapie, bazata pe conceptul de terapie centrata pe persoana. In acest context, copilului i se ofera o ambianta de siguranta, cu relatii armonioase cu terapeutul. Este acceptata manifestarea oricaror sentimente, explicite sau simbolice, dar nu sunt acceptate toate comportamentele. Terapeutul asigura cele mai bune conditii, cu atitudine pozitiva, 'intra in joc', pentru a-i asigura copilului metafora jocului. Terapia prin joc ofera posibilitati de dezvoltare si crestere nu numai pentru copil, dar si pentru familie.3)orientarea preventivă – aplicabilă în condiţiile de şcoală pentru prevenirea situaţiilor neplăcute.

c)Formulaţi recomandări în vederea utilizării eficiente a ludoterapiei

Ludoterapia are us spectru larg de aplicare:

- contribuie la dezvoltarea normală a copilului, în special a eului propriu

- presupude dezvoltarea sistemului terapeutic integru prin convingerea copilului în posibilele capacităţi, atitudini şi vitallităţi proprii.

Prin joc copilul îşi exteriorizează emoţiile, astfel încît AS trebuie să respecte această direcţie luată de copil.

În general se recomandă: - odaia în care va avea loc ludoterapia să nu depăşească 15 – 20 m².Ea trebuie să garanteze securitatea copilului. - Nu se recomandă ca pereţii interiori să aibă fereastră(din spate)

- Cabinetul să fie amenajat cu multe jucării. Jucăriile să fie selectate astfel încît să conţină :

subiecte din viaţa reală (căsuţe,păpuşi) 1. Favorizarea realului: Realitatea lumii exterioare solicită jucarea unui rol, dar şi realitatea internă a fiecăruia, corpul său real. Personajul trăieşte în prezent, în, realitate, exploatând tot ce ar putea alimenta personalitatea şi jocul său.

obiecte ce ar contribui la reactualizarea agresivităţii(cuţitaşe,săbii, mănuşi de box) 2. Favorizarea imaginarului: Dacă psihoterapeutul reuşeşte să instaureze un cadru suficient de sigur şi de solid pentru a permite deschiderea porţilor imaginarului, dacă subiectul îşi permite ca în acest cadru să-şi formuleze şi să-şi exprime imaginile, atunci se va putea surprinde şi descoperi o adevărată bogăţie, se vor descoperi noi potenţiale. Acest imaginar îi provoacă subiectului analogii, imagini, metafore, amintiri, legături. Prin ludoterapie se poate pune în scenă propriul corp imaginar, dând naştere unui corp deformat, dar care va avea un anumit sens în improvizaţie. Imaginarul corporal: acesta este în primul rând exprimat în vise, emoţii, fantasme, halucinaţii, sentimentul de stranietate şi în joc. Astfel, pentru ca corpul să fie creativ, el trebuie să îngăduie exprimarea imaginarului.

stimularea creativităţii(nisip, apă, lut,pietre) 3. Favorizarea simbolicului: Ludoterapia solicită corpul în dimensiunea sa simbolică, deoarece el evocă numeroase simboluri care produce un efect asupra subiectului: îl antrenează într-o acţiune, îl face să îndeplinească un act sau să spună o vorbă. şi duce la evoluţia corpului în spaţiu, îl face conştient pe subiect. Simplul fapt de a ne deghiza ne face să intrăm în starea de spirit a personajului creat.

- este important ca în cabinet să fie dulap care nu trebuie lipit de perete pentru ca copilul să se poate ascunde.7. Terapia ocupaţională: funcţii şi caracteristici definitoriia)Descrieţi specificul terapiei ocupaţionale

Terapia ocupationala este o metoda de tratament nemedicamentoasa care are rol important in reabilitarea comportamentelor problematice si reinsertia sociala a copiilor cu nevoi speciale functionale.

Înţelesul sintagmei de terapie ocupaţională derivă din cuvintele care o compun:

- ocupaţia reprezintă ideea de activitate în care te implici, te angajezi şi participi efectiv şi motivat;- terapia însemnând tratamentul unei boli, al unei dizabilităţi sau unui handicap.Terapia ocupaţională este arta şi ştiinţa direcţionării individului bolnav spre participarea la anumite activităţi pentru a-

şi reface, întări sau îmbunătăţi performanţele, spre a facilita însuşirea acelor abilităţi şi funcţii care sunt necesare pentru adaptare şi productivitate şi diminuarea sau corectarea patologiei, pentru menţinerea stării de sănătate.

Problema fundamentală a terapiei ocupaţionale este de menţinere şi dezvoltare a capacităţilor, de a realiza satisfăcător pentru sine şi pentru alţii diverse activităţi şi de a învăţa să se controleze pe sine şi mediul înconjurător.

Obiectivele terapiei ocupaţionale constau într-un program ce vizează ca finalitate creşterea încrederii în sine, creşterea independenţei în activitatea a pacientului, reintegrarea în mediul familial, social şi profesional, deci de a oferi clientului condiţia psihosocială a normalităţii.

b)Clasificaţi orientările privind utilizarea terapiei ocupaţionale

În sfera cerinţelor de bază a programelor de terapie ocupaţională se pot menţiona următoarele exigenţe:

1. necesitatea de a asigura un program activ prin ocuparea integrală a timpului bolnavului;2. cuprinderea în programul de activitate a unor elemente de socio-terapieîntr-un ansamblu armonios de

acţiuni recuperatorii cu conţinut similar sarcinilor de muncă, cum ar fi ergoterapia, cultterapia, meloterapia, artterapia.

Deoarece aceste activităţi se desfăşoară mai ales în grup- grup care are valenţe sanogenetice de a induce sănătatea- prin acestea se realizează extinderea sferei de relaţii interumane şi de interacţiune în grup, ceea ce constituie un deziderat menit să confere clientului echilibru, sentiment de independenţă şi libertate de acţiune, capacitate de iniţiativă. Aceasta presupune drept cerinţă diminuarea ponderii terapeut-pacient, a caracterului ei uneori autoritar şi amplificarea rolului grupului.

c)Argumentaţi necesitatea aplicării în procesul de reabilitare a copiilor cu dizabilităţi terapiei ocupaţionale

Practicianul de terapie ocupaţională lucrează cu pacienţi cu dizabilităţi fizice, psihice sau psihologice care pot fi rezultatul unui accident, a unei răniri, boli somatice sau psihice, a unei dereglări emoţionale, a unui conflict sau stări de stres, al unor întârzieri în dezvoltare sau al unor anomalii genetice. Un client poate fi un om paralizat în urma unei leziuni a măduvei spinării ca urmare a unui accident sau care a avut un atac cerebral care trebuie să se obişnuiască să trăiască în propria casă, să-şi îngrijească familia, deşi o parte a corpului său nu mai funcţionează normal.

Un client poate fi un bolnav psihic care are nevoie să înveţe lucruri simple cum ar fi mersul la cumpărături, păstrarea de caiete de cheltuieli, utilizarea transportului în comun, deci activităţi zilnice considerate banale, dar care conferă un grad de independenţă putând fi integrat chiar şi într-un program de recalificare.

Parametrii tratamentului în terapia ocupaţională sunt determinaţi de dizabilităţile pacientului, respectiv şi practic doar imaginaţia terapeutului, cunoştinţele şi experienţa sa stabileşte limitele şi orientările pornind de la activităţi special concepute cum ar fi ergoterapia până la activităţile ludice, deci jocuri, sport, muzică, grădinărit, dans, computere, îngrijirea animalelor de casă, activităţi casnice sau învăţarea scrisului.

Această introducere demonstrează că persoanele care doresc să practice terapia ocupaţională trebuie să găsească soluţii în raport cu pregătirea şi imaginaţia lor, folosind activitatea cu scop pentru a ajuta clientului sau pacientului să achiziţioneze noi abilităţi, să-şi îmbunătăţească abilităţile deficitare, să compenseze dizabilităţile funcţionale promovându-se astfel sănătatea şi creşterea calităţii vieţii.

Adopţia naţională şi internaţională: caracteristici definitoriia)Descrieţi caracteristicile de bază ale adopţiei naţionale şi internaţionale Adopţia – măsură specială de protecţie a drepturilor copilului, act juridic în baza căruia se stabilesc raporturi de rudenie între înfiat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi înfietor, ori înfietor şi rudele acestuia pe de altă parte, asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei fireşti.Adopţia este definită:

- Act prin care cineva devine părintele legal a unui copil care nu este descendentul său biologic;- Măsura specială de protecţie a drepturilor copilului prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă

şi cel adoptat, precum şi rudenia între adoptat şi rudele adoptatului;- Stabilirea filiaţiei dintre cel care adoptă şi copil;- Stabilirea rudeniei între copil şi rudele adoptatorului;- Stabilirea obligaţiei reciproce de întreţinere între cel care adoptă şi adoptat şi a dreptului la

moştenire.Atît adopţia naţională cît şi cea internaţională este dirijată şi efectuată conform legislaţiei naţionale şi internaţionale

în vigoare: în special Codul Familiei, Codul de procedură civilă, Convenţia de la Haga din 29 mai 1993, ratificată de Moldova în octombrie 1998. În scop de ajustare a cadrului legislativ naţional la normele internaţionale, de către Minister a fost elaborat proiectul de lege privind statutul juridic al adopţiei, care la moment este înaintat spre examinare la Guvern. Procesul de elaborare a cadrului normativ, în special, ce se referă la adopţie este unul participativ – conlucrarea cu specialiştii din domeniu din ministerele şi instituţiile de resort, cu societatea civilă, organizaţiile internaţionale, precum UNICEF. Ministerul, ca autoritate centrală în domeniul adopţiei dezvoltă parteneriatul cu autorităţile administraţiei publice locale, pe de altă parte colaborarea cu organele centrale din statele-membre ale Convenţiei de la Haga.

b)Clasificaţi categoriile de copii care pot fi adoptaţi şi persoanele care au dreptul la adopţie în corespundere cu stipulările din Codul Familiei al Republicii MoldovaCopiii care pot fi adoptaţi

(1) Pot fi adoptaţi numai copii minori, cu excepţia celor care au obţinut capacitatea deplină de exerciţiu sub vîrsta de 18 ani.

(2) Adopţia fraţilor şi surorilor de către persoane diferite este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd această cerinţă contravine intereselor copiilor sau cînd unul dintre fraţi (surori) nu poate fi adoptat din motive de sănătate.

(3) Adopţia unui copil care este cetăţean al Republicii Moldova de către cetăţeni străini sau apatrizi se admite numai în cazuri excepţionale cînd nu există posibilitatea ca acest copil să fie adoptat sau pus sub tutelă (curatelă):

a) de către rudele copilului, indiferent de cetăţenia lor;

b) de către alte persoane cetăţeni ai Republicii Moldova.

(4) Adopţia, în cazurile prevăzute la alin.(3), se face în conformitate cu prevederile generale şi dacă s-a dovedit că, timp de cel puţin 6 luni din momentul luării copilului la evidenţă, acesta nu a fost acceptat pentru adopţie sau luat sub tutelă (curatelă):

a) de către rudele sale, indiferent de cetăţenia lor;

b) de către cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în Republica Moldova.

(5) Prevederile alin.(3) şi (4) nu se aplică dacă:

a) soţul adoptă copilul celuilalt soţ;

b) copilul suferă de o boală gravă care necesită un tratament special ce nu poate fi acordat în Republica Moldova.

Evidenţa copiilor care pot fi adoptaţi

(1) Sînt luaţi la evidenţă şi propuşi pentru adopţie copiii:

a) ai căror părinţi au decedat;

b) ai căror părinţi sînt decăzuţi din drepturile părinteşti, sînt declaraţi incapabili sau dispăruţi;

c) care au fost abandonaţi de ambii părinţi sau de unicul părinte;

d) care au fost propuşi pentru adopţie de ambii părinţi sau de unicul părinte.

(2) Evidenţa copiilor care pot fi adoptaţi se efectuează de către autorităţile tutelare respective şi autoritatea centrală pentru protecţia copilului.

(3) Persoanele cu funcţii de răspundere din autorităţile administraţiei publice locale, din organizaţiile obşteşti, precum şi alte persoane sînt obligate să comunice autorităţii tutelare informaţiile pe care le deţin despre copiii care pot fi propuşi pentru adopţie şi despre cei care au rămas fără îngrijire părintească.

(4) Nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin.(2) atrage răspunderea în cazurile şi limitele prevăzute de lege.

Persoanele care au dreptul la adopţie

(1) Adoptatori pot fi persoane de ambele sexe care au atins vîrsta de 25 de ani, cu excepţia persoanelor:

a) decăzute din drepturile părinteşti;

b) declarate incapabile sau cu capacitate limitată de exerciţiu;

c) care au adoptat copii, dar adopţia a fost anulată din culpa lor;

d) eliberate de obligaţiile de tutore (curator) din cauza neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor lor;

e) care, în virtutea calităţilor morale sau a stării sănătăţii, nu sînt în stare să-şi îndeplinească drepturile şi obligaţiile părinteşti de întreţinere şi de educaţie a copilului adoptat;

f) care urmăresc scopul de a obţine o adopţie fictivă;

g) care au prezentat documente false;

h) care au atins vîrsta de 50 de ani (această regulă nu se aplică în cazul cînd adoptatorii sînt căsătoriţi între ei şi unul din ei nu a atins vîrsta de 50 de ani, precum şi atunci cînd părintele adoptiv este soţul părintelui copilului adoptat sau cînd copilul a trăit în familia eventualilor părinţi adoptivi înainte ca aceştia să împlinească vîrsta de 50 de ani).

(2) Cetăţenii străini şi apatrizii care îşi au domiciliul în afara hotarelor Republicii Moldova pot fi adoptatori ai copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova numai dacă întrunesc atît condiţiile impuse de legislaţia statului ai cărui cetăţeni sînt sau în care îşi au domiciliul, cît şi condiţiile impuse de legislaţia Republicii Moldova, precum şi dacă ţara lor este membră a Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale sau dacă în acest domeniu există un acord bilateral între state.

(3) Nu se admite adopţia copilului de un cuplu necăsătorit.

(4) Lista contraindicaţiilor medicale pentru persoanele care intenţionează să adopte copii se aprobă de Guvern.

c)Formulaţi propuneri în vederea perfecţionării cadrului socio-juridic naţional privind adopţia- Aprobarea legii cu privire la adopţie- Perfecţionarea pachetului de instrumente cu privire la evaluarea copiilor eligibili pentru adopţie- Monitorizarea,clarificarea procedurilor de monitorizare a copiilor aflaţi în adopţie- Standarde minime de calitate pentru serviciul de adopţie.