ION SCHILERUprof. univ. dr.

Catedra de Merceologie şi Managementul CalităţiiAcademia de Studii Economice Bucureşti

versiune Ma, 21 nov. 2006,

Dragilor,Aveţi alăturat materialul lecţiile 6 şi 7 pentru testul I, în termenii discutaţi la curs.Schileru

MERCEOLOGIEFUNDAMENTE

TABLA DE MATERIE

Tema 6 ASIGURAREA, CERTIFICAREA, OMOLOGAREA ŞI GARANTAREA CALITĂŢIIAsigurarea calităţii. Atestarea calităţii, Omologarea calităţii, Garantarea calităţii.

Tema 7 LEGISLAŢIA ŞI STANDARDIZAREA PRIVIND MĂRFURILEReglementări, Tipologie, Factori implicaţi, Standardizare

Tema 6

ASIGURAREA, CERTIFICAREA, OMOLOGAREA ŞI GARANTAREA CALITĂŢII

Evoluţia modalităţilor de asigurare a calităţii produselor şi serviciilorÎn paralel cu schimbările tehnologice şi socio-culturale rapide, care au avut loc mai ales de

la începutul secolului nostru, au evoluat şi modalităţile de asigurare a calităţii produselor şi serviciilor.

Analizând această evoluţie, putem pune în evidenţă mai multe etape, cu caracteristici specifice. În literatura de specialitate există opinii diferite privind numărul şi caracteristicile acestor etape. Relativ frecvent se consideră că trei ar fi etapele mai importante denumite: controlul calităţii, asigurarea calităţii şi calitate totală.

În opinia noastră, pot fi delimitate patru etape în evoluţia modalităţilor de asigurare a calităţii:· asigurarea calităţii prin control;· asigurarea calităţii prin metode statistice;· asigurarea calităţii prin motivarea personalului · concepte integratoare de asigurare a calităţii.Asigurarea calităţii prin control

Asigurarea calităţii prin control reprezintă etapa care acoperă prima jumătate a secolului nostru. În această perioadă au dominat teoriile lui Taylor privind organizarea ştiinţifică a muncii. Aceste teorii s-au regăsit atât în principiile de management, cât şi în organizarea activităţilor din întreprindere, concretizându-se în: descompunerea procesului de realizare a produsului în operaţii elementare, limitarea responsabilităţilor specializarea unităţilor funcţionale. A rezultat, astfel, separarea celor care iau decizii într-o întreprindere, de cei care le execută şi cei care controlează îndeplinirea lor. Calitatea era asigurată, în principal, prin controlul final al componentelor, respectiv al produselor, urmărindu-se identificarea şi separarea celor necorespunzătoare. Atenţia era concentrată asupra produsului şi mai puţin asupra procesului, urmărindu-se verificarea "post-proces" a conformităţii cu specificaţiile. Prin asigurarea calităţii se înţelegea, deci, respectarea acestor specificaţii.Asigurarea calităţii prin metode statistice

Asigurarea calităţii prin metode statistice este etapa corespunzătoare anilor `50. Se pune accentul pe controlul pe flux tehnologic, urmărindu-se identificarea cauzelor defectelor, pentru prevenirea lor ulterioară. Aplicată iniţial în SUA, în timpul celui de-al doilea război mondial, metoda a fost preluată în Europa şi mai ales în Japonia, sub deviza „calitatea este problema tuturor“. Asigurarea calităţii prin motivarea personalului

Această modalitate, specifică anilor `60, se caracterizează prin „descoperirea omului“, context în care s-au afirmat conceptele: „zero defecte“, „totul trebuie făcut bine de prima dată“ etc. În această perioadă s-au manifestat „cercurile calităţii“, „grupele de iniţiativă“, autocontrolul ţi numeroase alte forme de implicare a lucrătorilor în problemele de calitate. Promovarea unor concepte integratoare de asigurare a calităţii

2

Etapa implementării unor concepte integratoare privind asigurarea calităţii corespunde anilor `80, chiar dacă germenii unor asemenea concepte au apărut încă din anii `60. Astfel, experţii americani Deming, Juran, Feigenbaum au dezvoltat concepte noi în domeniul asigurării calităţii, care şi-au găsit aplicabilitate în primul rând în Japonia.Cele mai importante caracteristici ale "noii filozofii" privind asigurarea calităţii au fost precizate de Feigenbaum, încă din anul 1961, filozofie pe care a denumit-o "Total Quality Control" (TQC). De remarcat că termenul anglosaxon de control este utilizat în sensul de a stăpâni, "a ţine sub control ", deci TQC înseamnă o abordare globală a activităţilor de ţinere sub control a calităţii în întreprindere. Demersurile lui Deming privind utilizarea metodelor statistice, au fost completate în mod fericit de Juran, care a accentuat necesitatea orientării spre client şi importanţa managementului în asigurarea calităţii.

Aceste teorii au fost larg acceptate în Japonia, încă din anii `60, fiind dezvoltate ulterior de Ishikawa. Pentru a se delimita de teoriile americane, el şi-a denumit conceptul "Company Wide Quality Control`` (CWQC}ţ.

Se ia tot mai mult în considerare mediul întreprinderii (de exemplu, activităţile desfăşurate pentru asigurarea calităţii la clienţi, implicaţiile proceselor şi rezultatelor acestora asupra mediului înconjurător etc.). De asemenea, se promovează ideea abordării sistemice a relaţiilor client-furnizor, ale căror principii sunt aplicate şi în interiorul întreprinderii, în relaţiile dintre compartimentele sale, respectiv dintre lucrători.

Capătă importanţă orientarea consecventă spre proces, urmărindu-se optimizarea proceselor de pe întreaga traiectorie a produsului şi anume, începând cu studiile de piaţă pentru identificarea nevoilor şi până în etapa "post-utilizării", a reintegrării în natură a rezultatelor acestor procese. Se conturează, astfel, un nou concept denumit "Tota1 Quality Management" (TQM) care, în prezent, se utilizează în paralel cu conceptele anterioare şi cu cel de "Total Quality", sau în relaţie cu acesta din urmă. Chiar dacă există diferenţe între aceste concepte, toate pun accentul pe satisfacerea cerinţelor clienţilor. Ele sunt considerate "integratoare", din cel puţin următoarele considerente:· toate compartimentele întreprinderii sunt implicate în asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor. Între ele trebuie promovate relaţii de tip "client-furnizor". Prin urmare, fiecare compartiment trebuie să-şi elaboreze "produsul" (de exemplu, un contract), în condiţiile de calitate stabilite de clienţii săi (de exemplu, de compartimentul producţie);· toţi lucrătorii din întreprindere participă la asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor. Fiecare este răspunzător pentru calitatea muncii pe care o desfăşoară şi trebuie să fie conştient că poate contribui, în felul său, la succesul întreprinderii;· toate etapele traiectoriei produsului sunt luate în considerare în vederea asigurării calităţii, începând cu evaluarea cerinţelor clienţilor şi până la organizarea activităţilor de service în utilizarea produsului.

În aceste condiţii, recunoscându-se necesitatea unor mutaţii profunde în modul de abordare a aspectelor referitoare la asigurarea calităţii, într-o serie de ţări au fost elaborate, mai ales începând cu anii `70, standarde referitoare la asigurarea calităţii, pentru a putea fi utilizate în industrie şi comerţ, respectiv în relaţiile contractuale dintre furnizori şi beneficiari. Aceste standarde difereau semnificativ prin structura lor şi prin terminologia adoptată, neputând face obiectul unei utilizări sistematice în comerţul internaţional.Dezideratul asigurării unui sistem unitar de referinţă în acest domeniu a fost atins prin elaborarea de către Comitetul Tehnic al Organizaţiei Internaţionale de Standardizare ISO TC 176 "Managementul şi asigurarea calităţii", a standardelor ISO 9000.

Standardele ISO 9000 referitoare la asigurarea calităţii· Standardele internaţionale ISO 9000 sunt standarde generale, care conţin recomandări privind managementul calităţii şi cerinţe pentru asigurarea calităţii. Ele descriu elementele sistemului calităţii, fără să specifice cum să fie implementate de către o anumită întreprindere. Modalitatea concretă de proiectare şi aplicare a unui sistem al calităţii depinde de obiectivele, produsele, procesele şi practicile specifice ale fiecărei întreprinderi.

3

· Sistemul calităţii este definit ca reprezentând „structura organizatorică, procedurile, procesele şi resursele necesare pentru implementarea managementului calităţii“.· Standardele din familia ISO 9000 pot fi utilizate din iniţiativa conducerii, sau la cererea unei alte părţi. Utilizarea standardelor IS0 9000 la cererea unei alte părţi, este predominantă în multe ţări, respectiv, sectoare economice, fapt datorat extinderii certificării sistemelor calităţii. Furnizorul implementează în acest caz un sistem al calităţii, potrivit standardelor ISO pentru a răspunde cerinţelor imediate ale clienţilor sau ale altor părţi interesate. Concomitent, sau într-o etapă ulterioară, conducerea întreprinderii poate hotărî perfecţionarea sistemului calităţii, plecând de la modelul de asigurare a calităţii stabilit ca bază.· Utilizarea standardelor ISO 9000 din iniţiativa conducerii presupune un efort mai mare din partea întreprinderii pentru anticiparea nevoilor şi a tendinţelor pieţei. Potrivit acestui standard, activităţile întreprinderii se realizează printr-o reţea de procese a cărei structură este, adesea, deosebit de complexă. Întreprinderea trebuie să identifice, să organizeze şi să administreze reţeaua sa de procese şi interfeţele lor, astfel încât să poată obţine şi îmbunătăţi permanent calitatea produselor. Acesta reprezintă un concept fundamental pe care se bazează familia de standarde internaţionale ISO 9000.· Seria standardelor ISO 9000 a debutat în anii `70 cu aspecte referitoare la terminologie şi probleme specifice calităţii. În anul 1987 a apărut prima versiune a familiei standardelor ISO 9000 care a constituit premiza conferirii unui caracter unitar problematicii complexe a calităţii. Această suită de standarde a fost publicată în România începând cu anul 1991, cu titlul SR ISO 9000.· Familia standardelor ISO 9000 a cunoscut două revizii importante, în anii 1994 şi 2000. · Scopul standardelor ISO 9000 se concretizează în: facilitarea relaţiilor comerciale regionale şi internaţionale; acordarea încrederii clienţilor că furnizorii pot realiza cerinţele referitoare la calitate; îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei; satisfacerea unor clauze contractuale referitoare la calitate; evaluarea favorabilă de către client („secunda parte”); certificarea de către un organism certificator terţ („terţa parte“).

Principiile de bază ale managementului calităţii Implementarea managementului calităţii într-o organizaţie are la bază următoarele principii:

- focalizarea atenţiei către client;- implicarea conducerii în problemele calităţii;- implicarea întregului personal şi responsabilizarea acestuia în problemele calităţii;- abordarea procesuală a întregii activităţi a organizaţiei;- viziune sistemică asupra organizării şi funcţionării organizaţiei;- îmbunătăţirea continuă trebuie să fie principiu constant în materie de calitate;- argumentarea cu date trebuie să fie regula esenţială în cadrul organizaţiei;- demersurile privind calitatea trebuie să fie desfăşurate astfel încât să asigure avantaje reciproce.

Pe baza acestor principii se elaborează ulterior obiectivele generale şi specifice, ţinând cont de imperativele următoare: - lipsa constrângerilor; -realism; -formulări clare; - comensurabilitate.

Etapele implementării unui sistem de management al calităţii (SMC)Prezentate succint, etapele implementării SMC într-o organizaţie sunt:

- determinarea nevoilor organizaţiei;- definirea politicii şi a obiectivelor organizaţiei cu privire la calitate;- stabilirea proceselor şi a responsabilităţilor în materie de calitate; - stabilirea resurselor reclamate de activităţile viitoare;- stabilirea metodelor de evaluare, considerând principiul comensurabilităţii;- aplicarea consecventă a metodelor de evaluare stabilite;- stabilirea şi aplicarea programului de îmbunătăţire continuă.

4

Caracteristici generale ale ediţiei din anul 2000 a standardelor ISO 9000În cadrul celei de-a doua revizii a standardelor internaţionale din familia ISO 9000,

petrecută în anul 2000, s-a avut în vedere asigurarea unei mai bune adaptări la cerinţele diferitelor categorii de utilizatori, astfel încât aceste standarde să devină un instrument eficient pentru creşterea capacităţii concurenţiale a întreprinderilor, prin: · definirea unui singur model de asigurare externă a calităţii;· definirea unui model de asigurare internă a calităţii, orientat spre TQM; · structurarea elementelor sistemului calităţii în cadrul ambelor modele, potrivit ciclului PEVA (planifică-execută-verifică-acţionează);· orientarea politicii calităţii către îmbunătăţirea continuă a proceselor organizaţiei şi rezultatelor acestora, asigurându-se compatibilitatea cu celelalte politici sectoriale ale organizaţiei, în cadrul politicii sale generale;· asigurarea unui sistem informaţional eficient, care să permită evaluarea riguroasă a gradului de îndeplinire a obiectivelor referitoare la calitate şi îmbunătăţirea continuă a rezultatelor obţinute;· accentul se va pune pe eficacitatea proceselor în mai mare măsură decât pe documentarea acestora;· facilitarea procesului de autoevaluare a măsurii în care sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de standardele ISO 9000;· asigurarea unei compatibilităţi sporite cu standardele ISO 14000 referitoare la managementul de mediu, având în vedere cazurile tot mai frecvente de implementare a sistemelor integrate calitate - mediu.

Familia ISO 9000 cuprinde următoarele standarde de bază, însoţite de un număr de rapoarte tehnice:· ISO 9000: 2000 Sisteme de management al calităţii - Principii de bază şi vocabular· ISO 9001: 2000 Sisteme de management a1 calităţii – Cerinţe. Acest standard serveşte pentru a demonstra aptitudinea organizaţiei de a satisface cerinţele clienţilor şi serveşte pentru certificarea SMC. Prevede patru domenii prioritare: - responsabilitatea staff-ului, managementul resurselor; - realizarea produselor; - măsurarea, analiza şi îmbunătăţirea.· ISO 9004: 2000 Sisteme de management al calităţii - Ghid pentru îmbunătăţirea performanţelor. Acest standard cuprinde recomandări referitoare la SMC pentru îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei şi mai buna satisfacere a cerinţelor clienţilor şi a altor părţi interesate, în vederea sporirii performanţelor în afaceri.

Documentaţia sistemului calităţiiPotrivit standardului ISO 10013, documentele utilizate pentru definirea şi implementarea

sistemului calităţii într-o întreprindere pot fi structurate ierarhic, pe trei niveluri principale. Oricare din documentele corespunzătoare celor trei niveluri poate fi utilizat separat sau în combinaţie cu documentele de la celelalte niveluri.Manualul calităţii

Acest document prezintă politica în domeniul calităţii şi descrie sistemul calităţii unei organizaţii, servind ca referinţă permanentă în implementarea şi menţinerea sistemului respectiv. El oferă următoarele avantaje:· facilitează înţelegerea unitară a politicii calităţii; · asigură coerenţa politicii calităţii şi obiectivelor generale ale întreprinderii în domeniul calităţii cu cele compartimentale; · facilitează realizarea obiectivelor calităţii, prin definirea structurii organizatorice şi a responsabilităţii diferitelor entităţi funcţionale, privind realizarea şi îmbunătăţirea calităţii; · îmbunătăţeşte comunicarea în interiorul organizaţiei, prin delimitarea canalelor verticale şi orizontale de comunicare, referitoare la toate problemele calităţii; · îmbunătăţeşte comunicarea în relaţiile întreprinderii cu clienţii şi partenerii săi; · contribuie Ia crearea unei imagini favorabile în relaţiile cu clienţii, favorizând câştigarea încrederii acestora că cerinţele specificate în contract vor fi satisfăcute;· asigură instruirea unitară a personalului întreprinderii, privind elementele sistemului calităţii şi

5

facilitează conştientizarea acestuia în ceea ce priveşte impactul propriei activităţi asupra calităţii produsului finit; · asigură accesul imediat la documentele sistemului calităţii şi facilitează gestionarea acestora; · serveşte ca document principal pentru auditul sistemului calităţii (intern şi extern).

Manualul calităţii se poate referi la totalitatea activităţilor întreprinderii sau numai la unele dintre aceste activităţi. Titlul şi obiectul manualului reflectă domeniul său de aplicare. În cazul întreprinderilor mari există mai multe manuale ale calităţii, de exemplu: unul la nivelul întreprinderii, manuale ale calităţii pentru fiecare unitate funcţională (marketing, producţie, comercial etc.) şi manuale ale calităţii specializate (pentru instrucţiuni de lucru, un proiect-program etc.). Pe de altă parte, o întreprindere îşi poate elabora un manual al calităţii pentru uz intern şi altul utilizat în scopuri externe. Primul, denumit "manual de management a1 calităţii", conţine informaţii la care nu trebuie să aibă acces clienţii sau partenerii întreprinderii. Cel utilizat în scopuri externe este denumit, de regulă, "manual de asigurare a calităţii", conţine informaţii care pot fi aduse la cunoştinţa clienţilor sau altor părţi şi îndeplineşte rolul unui manual de prezentare.Conţinutul şi forma de prezentare a manualului calităţii.Potrivit standardului ISO 10013, manualul calităţii poate fi structurat astfel: a) titlul, scopul şi domeniul de aplicare a manualului;b) cuprinsul manualului;c) pagina introductivă referitoare la organizaţie şi manual;d) politica în domeniul calităţii şi obiectivele referitoare la calitate;e) prezentarea organizaţiei, a responsabilităţilor şi autorităţii;f) descrierea elementelor sistemului calităţii şi/sau indicarea procedurilor sistemului calităţii;g) secţiune cu definiţii (terminologie); h) ghid al manualului calităţii;i) anexă conţinând date de referinţă.Gradul de detaliere şi forma de prezentare ale manualului calităţii diferă în funcţie de nevoile specifice ale întreprinderii. Soluţia structurării manualului pe elemente ale sistemului calităţii, re-comandată şi de standardul ISO 10013, este, în prezent, preferată în practica economică. Există însă şi întreprinderi car îşi structurează manualul calităţii pe domenii de activitate.Responsabilitatea redactării şi administrării manualului calităţii revine, de regulă, şefului compartimentului calitate (asigurarea calităţii). In cazul elaborării mai multor manuale ale calităţii, pe unităţi funcţionale, sau a unor manuale ale calităţii specializate, această responsabilitate revine compartimentului implicat. Dacă manualul calităţii priveşte mai multe compartimente, unul dintre acestea este desemnat ca responsabil principal. În toate situaţiile, atât la elaborarea manualului calităţii, cât şi în cazul modificărilor ulterioare a1e acestuia, vor fi consultate compartimentele sau persoanele direct implicate în activităţile care au implicaţii asupra calităţii. Administrarea manualului calităţii se realizează de compartimentul calitate (asigurarea calităţii, prin revizii anuale şi periodice (temporare).Procedurile sistemului calităţii

Procedura este definită ca reprezentând modalitatea specifică de desfăşurare a unei activităţi. Procedurile pot fi prezentate în scris, în acest caz fiind denumite proceduri scrise sau documentate ("documented procedure"). Ele se pot referi la activităţi individuale, la mai multe activităţi grupate pe domenii sau la elementele sistemului calităţii întreprinderii. În mod corespunzător, deosebim mai multe tipuri de proceduri: ale sistemului calităţii, proceduri operaţionale, de încercare, inspecţie etc.

O procedură documentată conţine, de regulă, următoarele elemente: · scopul şi domeniul de aplicare a procedurii; · ce trebuie făcut şi de către cine; · când, unde, cum trebuie procedat; · ce fe1 de materiale, echipamente, documente trebuie utilizate; · cum trebuie activitatea specificată şi ţinută sub control.

Procedurile sistemului calităţii ("documented quality sistem procedures") reprezintă forma documentaţiei de bază, utilizată în cazul implementării unui sistem al calităţii, potrivit standardelor din familia ISO 9000. Ele descriu, fără a intra în detalii tehnice, obiectivele şi modul de desfăşurare

6

a diferitelor activităţi cu incidenţă asupra calităţii, precum şi responsabilităţile, autoritatea şi relaţiile dintre persoanele care coordonează, efectuează, verifică sau analizează activităţile respective. Aceste proceduri acoperă elementele de sistem din standardul ales ca referinţă (ISO 9001, ISO 9002, ISO 9003). Procedurile documentate ale sistemului calităţii pot fi anexate sau incluse în manualul calităţii.

Forma de prezentare a procedurilor documentate, numărul şi volumul acestora diferă în funcţie de mărimea întreprinderii, specificul activităţii sale, domeniul de aplicare şi structura prevăzută pentru manualul calităţii. Ele trebuie formulate în termeni simpli, fără ambiguităţi. Standardul ISO 10013 recomandă următoarea structură a procedurilor documentate ale sistemului calităţii: · politica/referiri la politică (cerinţe generale); · domeniul de aplicare şi scopul; · responsabilităţi; · acţiuni/metode pentru satisfacerea cerinţelor referitoare la elementul sistemului calităţii; · documentaţie /referinţe; · înregistrări.

În scopul asigurării interne a calităţii, standardul ISO 9001-1 recomandăelaborarea unor proceduri operaţionale scrise, care să precizeze obiectivele şi rezultatele aşteptate ale diferitelor activităţi cu incidenţă asupra calităţii. Ele trebuie astfel elaborate şi administrate, încât să permită ţinerea sub control a tuturor acestor activităţi.

Elaborarea unei asemenea proceduri presupune parcurgerea următoarelor etape:· descrierea fiecărei activităţi din cadrul compartimentului în cauză, prin completarea fişelor distribuite lucrătorilor implicaţi în activităţile respective; · analiza fişelor de către şeful compartimentului (se identifică eventualele disfuncţionalităţi în desfăşurarea activităţilor); · elaborarea proiectului de procedură pentru activităţile respective, eliminându-se disfuncţiile identificate; · examinarea proiectului de procedură de către echipa de redactare a documentelor sistemului calităţii, în raport cu cerinţele referenţialului stabilit (standard internaţional etc.), proiectul fiind retransmis celor care 1-au elaborat, împreună cu constatările făcute; · reanalizarea proiectului de procedură de către personalul compartimentului şi eliminarea neconformităţilor constatate; · definitivarea procedurii de către echipa de redactare şi aprobarea acesteia.

Procedurile sistemului calităţii pot fi detaliate prin alte documente ale calităţii: instrucţiuni de lucru, proceduri şi instrucţiuni de inspecţie, proceduri de încercare, fişe tehnologice, desene, specificaţii etc.Înregistrările referitoare la calitate

Pentru a putea demonstra conformitatea produselor cu cerinţele specificate şi pentru a verifica funcţionare eficientă a sistemului calităţii întreprinderii, este necesară ţinerea la zi a unor înregistrări referitoare la calitate. Aceste înregistrări pot fi generale sau specifice. Cele generale se referă la aspecte ale asigurării calităţii la nivelul întreprinderii (de exemplu la instruirea per-sonalului). Înregistrările specifice diferitelor activităţi referitoare la calitate se regăsesc în fiecare din etapele traiectoriei produsului.

Prezentăm, exemplificativ, câteva din aceste înregistrări:· înregistrări referitoare Ia recepţie: note de recepţie şi constatare de diferenţe, registre de intrări, rapoarte de respingere, buletine de analiză, fişe de …….; · înregistrări referitoare la activităţilor de inspecţie, încercări şi la activităţile de metrologie: cerere pentru încercări de laborator, buletine de analize, registru pentru evidenţa analizelor efectuate, registru de neconformităţi, buletin de verificarea metrologică etc.;· înregistrări din perioada de garanţie şi post-garanţie: registru de evidenţă a procedurilor şi instrucţiunilor întocmite, registru de evidenţă a reclamaţiilor clienţilor, planificarea şi evidenţa lucrărilor efectuate etc.

Înregistrările calităţii se pot prezenta pe suport de hârtie, pe suport informatic sau alte tipuri. Ele trebuie identificate şi arhivate astfel încât să poată fi uşor de regăsit, în conexiune cu produsele şi activităţile la care se referă.

In scopul asigurării interne a calităţii, standardul ISO 9004 recomandă ca următoarele tipuri de înregistrări referitoare la calitate să fie ţinute sub control: rapoarte de inspecţie, date ale încercărilor, rapoarte de calificare, de validare, de audit, de examinare, de etalonare, rapoarte

7

privind costurile referitoare la calitate.

Atestarea calităţiiConceptul de atestare a calităţii conţine cadrul şi formele prin intermediul cărora se face dovada (se atestă) calitatea în cele mai variate situaţii: calitatea produselor, calitatea serviciilor, sistemele implementate pentru asigurarea calităţii etc. Mijlocul esenţial al atestării calităţii şi formelor de asigurare a calităţii este certificarea, prin forme adecvate şi consacrate, Certificarea produselor, serviciilor şi sistemelor calităţii

În condiţiile diversificării şi înnoirii rapide a ofertei de mărfuri şi a mondializării pieţelor, a apărut necesitatea introducerii unor practici noi, care să asigure creşterea încrederii între partenerii comerciali din diferite ţări şi, în special, a încrederii consumatorului privind calitatea produselor pe care le achiziţionează.

Deoarece simpla afirmaţie a producătorului nu mai oferea garanţii obiective privind calitatea produselor, într-o serie de ţări, în primul rând în cele dezvoltate, s-a introdus sistemul certificării. Obiectivul său esenţial este de a garanta, prin intermediul unui organism terţ, independent de producător şi de beneficiar, conformitatea unui produs, serviciu sau a sistemului calităţii întreprinderii cu un referenţial prestabilit.

Certificarea a căpătat o largă extindere în comerţul mondial, mai ales după apariţia standardelor internaţionale din familia ISO 9000 şi a standardelor europene EN 45000.Cadrul conceptual al certificării conformităţii

Prin certificare, potrivit definiţiei date de Organizaţia Europeană pentru Calitate (EUQ), se înţelege "procedura şi activitatea desfăşurată de un organism autorizat pentru determinarea, verificarea şi atestarea scrisă a calităţii produselor sau proceselor în concordanţă cu obiectivele stabilite". O definiţie relativ asemănătoare este prevăzută şi în standardele europene EN 45000, potrivit cărora certificarea conformităţii reprezintă "acţiunea unei terţe părţi care dovedeşte existenţa încrederii adecvate că un produs, proces sau serviciu, corespunzător identificat, este în conformitate cu un anumit standard sau cu un alt document normativ".

Prin urmare, certificarea reprezintă o modalitate de atestare a conformităţii produselor, serviciilor, proceselor, sistemului calităţii unei întreprinderi, cu un referenţial prestabilit, atestare pe care o realizează un organism neutru, independent de producător şi beneficiar, denumit organism de certificare.

Recunoaşterea oficială a competenţei unui organism de certificare se realizează prin acreditare. Scopul principal al acreditării este de a ţine sub control organismele de certificare. Acest control poate fi exercitat direct de către stat, sau de un organism care se ocupă de toate aspectele tehnice ale acreditării. Pentru a asigura o bază unitară a acreditării, organismele europene de standardizare CEN (Comitetul European de Standardizare) şi CENELEC (Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică) au elaborat standardele EN seria 45000. Aplicarea acestor standarde este obligatorie în ţările Uniunii Europene şi ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb. Ele au fost adoptate şi de România, ca standarde naţionale, în anul 1993.· Standardele EN 45011, EN 45012 şi EN 45013 prevăd criteriile generale pe care trebuie să le îndeplinească organismele de certificare a produselor, sistemelor calităţii şi personalului, pentru a fi acreditate. Potrivit acestor standarde, organismul de certificare trebuie să fie imparţial, cu o structură administrativă, organizatorică adecvată şi cu un personal competent, corespunzător pregătit pentru funcţiile pe care le exercită. El trebuie să asigure ţinerea sub control a documentaţiei referitoare la sistemul de certificare. Se prevede, de asemenea, obligaţia organismului de ccrtificare de a dispune de proceduri documentate de certificare, mijloacele necesare pentru certificare şi supravegherea respectării condiţiilor certificării, proceduri documentate privind rezolvarea recursurilor, retragerea sau anularea certificatelor acordate şi obligaţia de a menţine un sistem de înregistrare adaptat condiţiilor proprii şi conform cu reglementările în vigoare.· Standardele EN 45001, EN 45002 şi EN 45003 stabilesc criteriile generale pentru funcţionarea şi

8

evaluarea laboratoarelor de încercări, care efectuează determinări în cadrul unui sistem de certificare, ca şi cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească organismele de acreditare a acestor laboratoare. Acreditarea laboratoarelor este definită în standardul EN 45001 ca reprezentând o "recunoaştere oficială a competenţei unui laborator de încercări de a realiza anumite încercări sau tipuri de încercări". Prin urmare, acreditarea permite validarea competenţei laboratoarelor, facilitând recunoaşterea reciprocă a încercărilor efectuate de acestea.· Standardul EN 45001 specifică procedurile recomandate pentru situaţiaîn care furnizorul îşi propune sau i se cere să declare că un anumit produs este în conformitate cu un referenţial.

Declaraţia de conformitate reprezintă declaraţia unui furnizor, care afirmă pe propria răspundere că un produs, proces sau serviciu este în conformitate cu un standard sau cu un alt document normativ. În accepţiunea standardului menţionat, "furnizor" poate fi un fabricant, distribuitor, importator, organizaţie de service etc.Această declaraţie poate avea forma unui document, a unei etichete sau o altă formă echivalentă. Ea poate fi tipărită sau aplicată, de exemplu, pe un imprimat, catalog, o factură, sau pe instrucţiunile de utilizare, referitoare la produsul în cauză.

Certificarea produselor şi serviciilorCertificarea produselor şi serviciilor reprezintă atestarea, de către organismul de certificare,

a conformităţii acestora cu un anumit standard sau cu un alt document normativ. Acest tip de certificare prezintă mai multe avantaje. În primul rând, certificarea oferă un avantaj comercial, contribuind la promovarea produselor şi serviciilor. Ea reprezintă o dovadă obiectivă că sunt respectate caracteristicile de calitate menţionate în standardul (documentul normativ) de referinţă, facilitând orientarea consumatorilor în alegerea produselor şi serviciilor. Aceştia au mai multă încredere în produsele/serviciile certificate. Certificarea permite, în acelaşi timp, eliminarea încercărilor multiple şi costisitoare, efectuate atât de producător, cât şi de diverşi beneficiari sau intermediari. În condiţiile armonizării procedurilor de certificare şi utilizării unor referenţiale identice sau comparabile, certificarea poate contribui la înlăturarea barierelor tehnice din calea comercializării libere a produselor.

Ţinând seama de toate aceste avantaje, furnizorii sunt interesaţi să-şi îmbunătăţească continuu calitatea produselor şi serviciilor pe care le realizează, pentru a putea asigura satisfacerea condiţiilor certificării.

Dovada conformităţii produselor poate fi sub forma unui certificat de conformitate sau a unei mărci de conformitate. Certificatul de conformitate reprezintă un document, emis pe baza regulilor unui sistem de certificare, ce indică existenţa încrederii adecvate că un produs, corespunzător identificat este în conformitate cu un anumit standard sau cu un alt document normativ. Certificatul de conformitate conţine, de regulă, o parte informativă privind caracteristicile impuse, informaţii referitoare la organismul care a efectuat verificările şi, eventual, marca de conformitate.Marca de conformitate (pentru certificare) este o marcă protejată, aplicată sau emisă pe baza regulilor unui sistem de certificare, ce indică existenţa încrederii adecvate că produsul/serviciul în cauză este în conformitate cu un anumit standard, sau cu un alt document normativ.

În ţările Uniunii Europene şi ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb se practică două tipuri de certificare a produselor: obligatorie şi voluntară. Certificarea obligatorie se referă la "domeniul reglementat": acest domeniu defineşte produsele/serviciile care cad sub incidenţa unor reglementări obligatorii - reglementări naţionale referitoare la protecţia vieţii, sănătăţii consu-matorului, protecţia muncii şi a mediului înconjurător, directivele europene de armonizare privind "cerinţele esenţiale".Certificarea voluntară se referă la "domeniul nereglementat", deci la produsele şi/sau serviciile pentru care nu există reglementări obligatorii. Acest tip de certificare este utilizat de întreprindere ca instrument pentru păstrarea pieţelor de desfacere sau pentru cucerirea unor noi segmente de piaţă.

9

Certificarea sistemelor calităţiiCertificarea sistemelor calităţii reprezintă atestarea, de către organismul de certificare, a

conformităţii acestora cu un standard de referinţă din familia ISO 9000 sau echivalentele acestora. Ea se poate realiza şi pe baza unui alt standard sau document normativ. În acest caz, organismul de certificare trebuie să demonstreze că documentele în cauză au în vedere un sistern al calităţii de nivel şi conţinut comparabile cu standardele ISO menţionate. Dovada conformităţii cu standardul (documentul normativ) stabilit o reprezintă certificatul sistemului calităţii.

Certificarea sistemului calităţii unei întreprinderi se realizează atât în scopuri externe (publicitar, alinierea la diferite reglementări, la directivele comunitare etc.), cât şi în scopuri interne (realizarea obiectivelor stabilite, potrivit politicii întreprinderii în domeniul calităţii, motivarea personalului pentru îmbunătăţirea calităţii, asigurarea capabilităţii proceselor privind realizarea anumitor performanţe). Astfel, certificarea sistemului calităţii de către organisme terţe, indepen-dente, având un prestigiu recunoscut, poate să reprezinte o dovadă a superiorităţii întreprinderii faţă de concurenţi, prin existenţa unui sistem al calităţii eficient, capabil să asigure, în mod constant, obţinerea unor produse corespunzătoare pentru satisfacerea cerinţelor clienţilor.

Pe de altă parte, un sistem al calităţii certificat dă mai multă încredere conducerii întreprinderii că toate procesele şi activităţile sunt ţinute sub control, permiţând obţinerea unor rezultate prestabilite. EI poate determina personalul să se preocupe mai mult de îmbunătăţirea calităţii propriei activităţi, în favoarea rezultatelor de ansamblu ale întreprinderii.

Deoarece pentru implementarea unui sistem al calităţii, potrivit standardelor ISO 9000, o condiţie importantă o reprezintă instruirea corespunzătoare a personalului, se realizează, implicit, perfecţionarea acestuia în domeniul asigurării calităţii, ceea ce are, de asemenea, implicaţii favorabile asupra proceselor întreprinderii.Pe de altă parte, însă, un certificat obţinut pentru sistemul calităţii întreprinderii nu înseamnă că, în mod automat, toate produsele pe care le furnizează vor fi fără abateri faţă de cerinţele stabilite. Un asemenea certificat demonstrează că desfăşurarea proceselor din întreprindere, începând cu cercetarea pieţei şi până la supravegherea produselor în utilizare, îndeplineşte condiţiile certificării (cele prevăzute în standardul sau documentul normativ stabilit ca referinţă).

După certificare, trebuie asigurată respectarea condiţiilor din referenţialul stabilit, ceea ce presupune eforturi continue de perfecţionare a tuturor acestor procese, evitându-se apariţia deficienţelor de orice natură, pe întreaga traiectorie a produsului. Cheltuielile pentru certificarea şi menţinerea sistemului calităţii sunt relativ mari, de aceea întreprinderile mici manifestă de multe ori reţinere faţă de acest tip de certificare. Abordarea certificării produselor, serviciilor şi sistemelor calităţii in Uniunea Europeană

Consiliul Comunităţii Europene a adoptat, în anul 1985, o nouă concepţie privind armonizarea tehnică şi standardizarea. Ideea de bază a "noii ordini" în plan legislativ constă în aceea că producătorii, importatorii şi distribuitorii de produse pe piaţa comunitară trebuie să facă dovada conformităţii cu cerinţele esenţiale privind sănătatea, securitatea utilizatorilor şi protecţia mediului înconjurător. Aceste cerinţe sunt definite în Directivele de armonizare tehnică, aşa numita "Noua abordare"(New Approach).

S-a convenit, de asemenea, asupra necesităţii de a elabora o concepţie unitară privind încercările şi certificarea produselor şi serviciilor, care să faciliteze recunoaşterea reciprocă a acestora, eliminându-se astfel încercările multiple, cauzate de cerinţelor formulate diferit în statele membre ale Comunităţii. Deoarece se referă atât la domeniul reglementat, cât şi la cel nereglementat, această concepţie a fost denumită "Abordarea globală a certificării şi încercărilor" (New Approach). Ea s-a concretizat în două hotărâri ale Consiliului Comunităţii Europene, şi anume Rezoluţia din 21.12.1989 privind o abordare globală în domeniul evaluării conformităţii şi Decizia din 13.12.1990 referitoare la modulele utilizate pentru evaluarea conformităţii produselor şi serviciilor cu directivele de armonizare tehnică.

10

Potrivit Rezoluţiei menţionate, Consiliul Comunităţii Europene a adoptat următoarele principii de bază ale noii politici în domeniul evaluării conformităţii:- promovarea unei concepţii modulare privind evaluarea conformităţii produselor şi serviciilor;- generalizarea utilizării standardelor europene armonizate, în special a seriei EN 45000, referitoare la organismele de certificare şi la funcţionarea, evaluarea şi acreditarea laboratoarelor de încercări şi a standardelor din familia ISO 900 referitoare la managementul calităţii;- realizarea unor acorduri de recunoaştere reciprocă în materie de certificare şi de încercări, între organismele care operează în domeniul nereglementat; constituirea unui organism european cu rol esenţial în promovarea unor asemenea acorduri;- promovarea unei politici unitare şi coerente faţă de partenerii din ţările terţe, prin stabilirea condiţiilor de încheiere a unor acorduri de recunoaştere reciprocă a rapoartelor de încercări, certificatelor şi mărcilor de conformitate.

Ţinând seama de importanţa crescândă a certificării sistemelor calităţii, în anul 1990 a fost creată Reţeaua europeană pentru evaluarea şi certificarea sistemelor calităţii (European Network for Quality System Assessment and Certification - EQNET. Această reţea cuprinde 16 organisme de certificare, din ţările membre ale UE şi AELS (câte un organism din fiecare ţară), acreditate în baza standardului european EN 45012. Obiectivul principal urmărit este acela de a facilita recunoaşterea certificatelor pentru sistemele calităţii, acordate întreprinderilor din ţările respective, utilizând ca referenţial standardele EN ISO 9000.

Pentru demonstrarea conformităţii cu "cerinţele esenţiale" Consiliul Comunităţii a adoptat o concepţie modulară, potrivit căreia procedurile de evaluare a conformităţii produselor şi serviciilor sunt împărţite pe mai multe module. Implementarea acestor proceduri presupune existenţa unor organisme independente de inspecţie, încercări şi de certificare care să fie agreate, sau "notificate" ca organisme oficiale, în cadrul statelor membre, prin supervizarea lor de către un organism naţional de acreditare.

S-a stabilit, de asemenea, utilizarea unei mărci distincte, marca "CE". Prin această marcă se atestă conformitate produselor cu "cerinţele esenţiale", prevăzute în directivele "Noua abordare". Ea este obligatorie pentru toate produsele care intră sub incidenţa acestor directive, reprezentând un "tip de paşaport", care conferă produselor dreptul de liberă circulaţie în ţările comunitare.

Marca "CE" se aplică, de regulă, direct pe produs, dar există şi posibilitatea aplicării pe ambalajul acestuia, sau pe documentele însoţitoare. În cazul produselor purtând această marcă pot fi utilizate şi alte mărci, de exemplu, mărci naţionale de conformitate cu standardele europene sau cu cele naţionale. Potrivit concepţiei modulare, pentru evaluarea conformităţii produselor se pot utiliza mai multe module, codificate cu literele A...H, care diferă în funcţie de: stadiul dezvoltării produsului, tipul de evaluare care trebuie efectuat, responsabilul evaluării. Aceste module prezintă obligaţiile care revin producătorului şi organismelor abilitate în domeniul încercărilor şi certificării, în procesul evaluării conformităţii produselor cu cerinţele esenţiale din directivele "Noua abordare".

Evaluarea sistemelor calităţii furnizorilor joacă un rol important în cadrul procedurilor de evaluare a conformităţii produselor. Pentru unele module este prevăzută obligaţia certificării sistemului calităţii întreprinderii, pe baza standardelor EN ISO 9000. Modulele iau în considerare o serie de alte elemente pentru evaluarea conformităţii produselor şi serviciilor, şi anume: declaraţia de conformitate a fabricantului, încercarea CE de tip şi declaraţia de conformitate cu tipul, verificarea produselor sau a unităţii de produs, asigurarea integrală a calităţii.

Sistemul de certificare a conformităţii în România a) Cadrul legal şi instituţional al certificării conformităţii în România Recunoscându-se necesitatea unor mutaţii profunde în modul de abordarea aspectelor referitoare la calitate, asistăm, în ultimii ani, în România, la intensificarea preocupărilor în domeniul calităţii, atât la nivelul agenţilor economici, cât şi la nivelul unor organisme guvernamentale şi neguvernamentale, asociaţii, firme de consultanţă.Multe întreprinderi manifestă un interes deosebit pentru modelele de asigurare a calităţii, propuse de standardele ISO 9000, aflându-se în diferite faze de implementare a unui asemenea model. Circa

11

250 de întreprinderi au un sistem al calităţii certificat pe baza acestor standarde. Ele consideră că certificarea sistemului calităţii are un impact favorabil asupra performanţelor în afaceri, recunoscând, în acelaşi timp, necesitatea îmbunătăţirii continue a acestui sistem, pentru asigurarea succesului în competiţie.Se apreciază că acest proces va fi facilitat de preocupările actuale din România privind perfecţionarea cadrului legal şi instituţional al evaluării conformităţii şi a celui referitor la standardizare.

Acreditarea se desfăşoară în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 38/1998, urmărind, în principal:· să confere încredere în competenţa tehnică, imparţialitatea şi integritatea organismelor şi laboratoarelor care efectuează evaluarea conformităţii;· să contribuie la creşterea competitivităţii produselor şi serviciilor, în contextul globalizării pieţelor;· să contribuie la promovarea liberei circulaţii a produselor şi serviciilor;· să promoveze protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, precum şi a mediului înconjurător şi apărarea intereselor consumatorilor.

Potrivit aceleiaşi ordonanţe, principiile de bază ale acreditării în România sunt următoarele:- transparenţă şi disponibilitate publică; - reprezentarea intereselor publice;- caracterul voluntar;- independenţă faţă de posibila predominare a oricăror interese specifice;- participarea organelor de specialitate ale administraţiei publice; - tratarea imparţială a contestaţiilor;- armonizarea cu regulile acreditării europene şi internaţionale;- accesul liber la acreditare al tuturor solicitanţilor, fără discriminări; - asigurarea confidenţialităţii şi protecţia secretului comercial;- aplicarea standardelor din seria SR EN 45000, SR EN ISO 9000 şi SR EN ISO 14000, precum şi a acelora care vor mai fi adoptate în acest domeniu;- caracterul fără scop lucrativ al organismului naţional de acreditare.

Din anul 1998, organismul naţional de acreditare este Asociaţia Reţelei Naţionale de Acreditare din România (RENAR), persoană juridică de drept privat, având statutul de asociaţie independentă, neguvernamentală şi non-profit. Potrivit statutului său, RENAR acreditează laboratoare şi organisme care desfăşoară activităţi atât în domeniul reglementat, cât şi în cel nereglementat (laboratoare de încercări, laboratoare de etalonare, organisme de inspecţie din domeniul asigurării calităţii produselor şi serviciilor, organisme de certificare a produselor, sistemelor calităţii, personalului, organisme de certificare a sistemelor de management de mediu).

Cele mai importante atribuţii ale RENAR sunt următoarele:· acreditarea laboratoarelor şi organismelor menţionate anterior şi emiterea certificatelor de acreditare;· acordarea dreptului de utilizare a mărcii naţionale de acreditare; · supravegherea laboratoarelor şi organismelor acreditate· elaborarea şi actualizarea regulilor acreditării, în funcţie de evoluţia practicii europene şi internaţionale în acest domeniu;· stabilirea şi aplicarea criteriilor de selectare a auditorilor /experţilor tehnici implicaţi în procesul de acreditare/supraveghere şi a criteriilor de monitorizare a activităţii acestora:· reprezentarea României în organizaţiile de acreditare europene şi internaţionale;· prestarea de servicii de instruire şi transfer de cunoştinţe în domeniul acreditării;· colectarea, prelucrarea, stocarea şi diseminarea de informaţii privind acreditarea;· elaborarea şi publicarea unui raport anual de activitate;· editarea, publicarea şi difuzarea de documente privind acreditarea.b) Certificarea conformităţii produselor şi serviciilor cu standardele române

12

Potrivit practicilor întâlnite în multe ţări, a fost instituit şi în România sistemul certificării conformităţii produselor şi serviciilor cu standardele naţionale de referinţă. În acest scop s-a reglementat aplicarea "mărcilor de conformitate cu standardele române", mărci gestionate de Asociaţia de Standardizare din România - ASRO.

În vederea realizării certificării conformităţii au fost înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, marca "SR" şi marca "SR-S". Marca "SR" este o marcă de certificare a conformităţii produselor şi serviciilor cu standardele române de referinţă iar marca "SR-S" este o marcă de securitate, utilizată pentru certificarea conformităţii cu standardele române de securitate. Prin "Regulamentul general al mărcii SR de certificare a conformităţii produselor şi/sau serviciilor cu standardele române", au fost stabilite condiţiile de organizare generală, utilizare şi gestionare a celor două mărci, cerinţele generale pentru comitetele de marcă, regimul financiar şi sancţiunile aplicabile în cazurile de nerespectare de către titulari a regulilor specificate. Potrivit acestui regulament, certificarea produselor şi serviciilor se face de către organisme de certificare. De asemenea, încercările necesare certificării se fac numai în laboratoare acreditate.

Dreptul de utilizare a mărcilor "SR" şi "SR - S" este acordat de Asociaţia de Standardizare din România, pe baza avizului Comitetului de marcă, corespunzător domeniului din care face parte produsul sau serviciul în cauză.

Plecând de la principiile de bază stabilite prin Regulamentul general, au fost elaborate două regulamente, care detaliază modalităţile de utilizare a mărcilor de conformitate cu standardele române, respectiv activitatea comitetelor de marcă. Titularii dreptului de utilizare a mărcilor de conformitate cu standardele române pot să aplice aceste mărci pe produse, pe ambalajele acestora sau pe documentele referitoare la produsele şi serviciile respective. De asemenea, au dreptul să facă referiri la mărcile de conformitate în contracte sau alte documente privind produsele sau serviciile certificate. Aceste mărci pot fi utilizate în cadul1 unor acţiuni de publicitate sau de informare în relaţiile comerciale.

Omologarea produselorÎn procesul de realizare a produselor noi, omologarea reprezintă o operaţiune tehnico-

economică de mare importanţă pentru succesul produsului pe piaţă. Prin omologare se înţelege totalitatea activităţilor - încercări, verificări - efectuate de comisia de omologare pe baza cărora aceasta declară în scris că produsul/serviciul respectiv îndeplineşte toate cerinţele prevăzute în standarde sau alte specificaţii tehnice, reprezentând nivelul calitativ acceptat.

Comisia de omologare - stabilită conform unei proceduri specifice - se compune din reprezentanţi ai producătorilor, beneficiarilor/consumatorilor, unităţilor de cercetare-proiectare, laboratoarelor acreditate pentru testare, ministerelor, departamentelor sau altor unităţi interesate. Potrivit reglementărilor din ţara noastră, lista produselor pentru care este obligatorie omologarea este aprobată de guvern, la propunerea miniştrilor sau departamentelor interesate. La cererea producătorilor pot fi omologate şi alte produse, în afara celor prevăzute în mod expres.

În cazul produselor a căror omologare este obligatorie, încercările şi verificările în vederea omologării se efectuează numai în laboratoare acreditate. Celelalte produse vor fi omologate la producători/prestatori, conform procedurilor stabilite în cadrul sistemului propriu de asigurare a calităţii. Comisiile de omologare eliberează "certificate de omologare". Exemplificativ, prezentăm procedura de omologare a autovehiculelor, prevăzută de Directiva Uniunii Europene '70/156/CEE, obligatorie începând cu data de 01.01.1998 pentru omologarea comunitară a autovehiculelor, în principal a autoturismelor. Această directivă cadru, împreună cu directivele de bază acceptate în domeniul construcţiei de vehicule rutiere, urmează să fie preluate treptat şi în reglementările din România, în conformitate cu prevederile Acordului de asociere a ţării noastre la Uniunea Europeană. În sensul directivei menţionate, "omologarea de tip" reprezintă "procedura prin care un stat membru atestă că un tip de vehicul, sistem, componentă sau unitate tehnică separată îndeplineşte prescripţiile tehnice corespunzătoare acestei directive sau altei directive la care se face referire". Autoritatea competentă care aprobă omologarea este "autoritatea competentă a unui stat

13

membru, care este răspunzătoare pentru toate aspectele omologării de tip a unui vehicul, sistem, componentă sau unitate tehnică separată, în special pentru aprobarea şi (dacă este cazul) retragerea certificatului de omologare". Această autoritate este îndreptăţită să verifice echipamentul producătorului pentru asigurarea conformităţii producţiei.

Fiecare stat membru notifică Comisiei UE şi celorlalte ţări comunitare, autorităţile competente care acordă omologări şi, dacă este cazul, domeniile pentru care acestea sunt răspunzătoare. De asemenea, vor fi notificate şi serviciile tehnice, recunoscute ca laboratoare de încercări, cu indicarea tipurilor de încercări pentru care sunt autorizate. Fabricantul, în calitatea sa de deţinător al unei omologări de tip pentru un vehicul, eliberează un "certificat de omologare", care va însoţi fiecare vehicul, complet sau incomplet, fabricat în conformitate cu tipul de vehicul omologat. Fiecare stat membru al UE permite vânzarea sau admiterea în circulaţie a vehiculelor noi, numai dacă sunt prevăzute cu certificat de omologare valabil.

Dacă un stat membru al UE, care a aprobat omologarea de tip, constată că un vehicul însoţit de certificat de omologare sau de marcă de omologare, nu mai corespunde cu tipul pentru care a acordat omologarea, aceasta întreprinde măsurile necesare pentru a se asigura că producţia de vehicule va fi din nou conformă cu tipul omologat. Autoritatea competentă care acordă omologarea comunică celorlalte state comunitare măsurile pe care le-a luat, care pot merge până la retragerea omologării.

La omologarea unui vehicul sunt necesare informaţii cu privire la următoarele aspecte: · generalităţi (marca fabricii, tipul şi descrierea comercială generală, categoria de vehicul, elemente de identificare a producătorului); · caracteristici constructive generale ale vehiculului (fotografii şi/sau desene ale unui vehicul reprezentativ, numărul şi poziţionarea axelor, axele motrice, poziţia motorului, tipul cabinei etc.); · masa şi dimensiunile; · motorul (producător, serie, caracteristici tehnice); · transmisia (felul transmisiei, tip ambreiaj, cutia de viteze, rapoartele de transmisie etc.); · axe (desen al fiecărei axe, date despre materialele folosite); · suspensia roţilor; · direcţia (desen schematic al axei directoare, mecanismul de direcţie etc.); · instalaţia de frânare (tip şi caracteristici, diagrama de funcţionare, dispozitivele de frânare, descrierea sistemului de alimentare cu energie); · caroseria (tip, materiale, amplasarea şi numărul roţilor, câmpul vizual, parbriz etc.).

Garantarea calităţii produselor şi serviciilorPrin termen de garanţie se înţelege intervalul de timp prevăzut în standarde, norme sau

contracte, în cadrul căruia remedierea sau înlocuirea produsului/serviciului se realizează pe seama şi cheltuiala unităţii producătoare sau prestatoare.

Termenul de garanţie începe de la data preluării produsului de către beneficiarul final. Alături de acest termen, în legislaţia referitoare la calitatea produselor şi serviciilor sunt definite atât termenul de valabilitate, cât şi durata de utilizare normată.

Termenul de valabilitate reprezintă intervalul de timp în care produsele alimentare, medicamentele, produsele chimice şi alte produse - conservate, depozitate, transportate în condiţiile stabilite prin documente tehnico-economice - îşi păstrează nemodificate toate caracteristicile calitative iniţiale. Termenul de valabilitate începe de la data fabricaţiei şi este indicat ca interval de timp sau ca dată limită de utilizare.

Prin durata de utilizare normată se înţelege intervalul de timp în cadrul căruia produsul - în condiţii de utilizare, depozitare şi transport stabilite prin documente tehnico-economice îşi menţine nemodificate toate caracteristicile funcţionale. Această durată începe de la data preluării produsului de către beneficiarul final şi se menţionează în documentaţia tehnică a produsului.

Unităţile producătoare, de comercializare şi cele prestatoare de servicii răspund pentru orice deficienţe privind calitatea produselor/serviciilor, apărute în cadrul termenului de garanţie al acestora, precum şi pentru eventualele vicii ascunse constatate în perioada de valabilitate sau de utilizare normată, dacă acestea determină nerealizarea scopului pentru care produsul/serviciul respectiv a fost realizat.

Legislaţia prevede obligaţia înscrierii termenului de garanţie sau de valabilitate şi a duratei de utilizare normată, după caz, pe produse, ambalaje individuale sau documente de însoţire a

14

mărfurilor.

15

Tema 7

CADRUL NORMATIV PRIVIND MĂRFURILE

Necesitatea reglementărilor referitoare la mărfuri este generată de factori ca:-nevoia de protejare a consumatorilor (în contextul unui tot mai accentuat caracter global al comerţului, producătorul şi consumatorul aflându-se la distanţe tot mai mari);-protejarea vieţii şi a sănătăţii oamenilor, consumatori sau numai implicaţi în activităţi de producţie şi circulaţie a mărfurilor, îndeosebi în cazul mărfurilor periculoase ori potenţial periculoase;-protejarea mediului natural faţă de efectele agresive ale unor industrii producătoare de mărfuri, transportului de mărfuri, comercializării şi scoaterii acestora din uz;-conservarea resurselor naturale, îndeosebi a celor neregenerabile şi utlizarea raţională a resurselor;-aspecte sociale legate de asigurarea accesului la mărfuri de strictă necesitate, grija pentru categorii defavorizate etc.

Organe şi organisme implicateÎn activitatea de elaborare a reglementărilor referitoare la mărfuri se regăsesc deopotrivă

factori specifici acestei activităţi, ca şi factori cu arie particulară de competenţe. Din prima categorie fac parte instituţii statale cu atribuţii în elaborarea de legi (parlament), hotărâri şi ordonanţe guvernamentale (guvern), ordine departamentale (ministere şi departamente), reglementări cu arie de aplicare locală (organe ale administraţiei locale – Consilii judeţene). Din cea de a doua categorie fac parte instituţii specializate care emit reglementări axate pe problematici distincte (transportul mărfurilor periculoase, comercializarea medicamentelor etc.)

Astfel de organisme generatoare la materiale normative sunt fie organisme naţionale, fie organisme extranaţionale (regionale, cum sunt organismele Uniunii Europene, sau internaţionale).

Domenii reglementate referitoare la mărfuriCele mai frecvente acte normative referitoare la mărfuri vizează :-producţia de mărfuri, tehnologiile de fabricaţie;-limitele de poluare ale unor activităţi de producţie;-calitatea mărfurilor;-ambalarea mărfurilor;-marcarea mărfurilor;-etichetarea mărfurilor;-recepţia şi livrarea mărfurilor ;-transportul de mărfuri ;-păstrarea/depozitarea mărfurilor ;-manipularea mărfurilor ;-comercializarea mărfurilor ;-scoaterea din circutul comercial a unor mărfuri;-folosirea/utilizarea produselor ;-scoaterea din uz şi colectarea selectivă a deşeurilor ;-reciclarea deşeurilor etc.Categorii de reglementări

Prin reglementare se înţelege un document care conţine reguli cu caracter obligatoriu şi care este adoptat de către o autoritate, adică de un organism care exercită prerogativele legale.

Cele mai multe reglementări referitoare la mărfuri fac obiectul: legilor, hotărârilor de guvern, ordonanţelor guvernamentale, ordinelor ministerelor/departamentelor, deciziilor, standardelor, caietelor de sarcini etc. La acestea se adaugă o seamă de reglementări extranaţionale, cum sunt: Directive europene, reglementări ale unor organisme specializate europene ori internaţionale

16

Standardizare şi standardePrin standardizare se asigură elaborarea şi adoptarea unor documente de referinţă, numite standarde, care cuprind indicaţii şi soluţii pentru diverse aspecte din activitatea umană, care au un caracter repetitiv şi care interesează deopotrivă partenerii implicaţi în diversele activităţi dar şi societatea în ansamblu.

Standardul reprezintă un document vizând un aspect, mai amplu sau mai îngust, repetabil, dintr-un domeniu al activităţii umane, elaborat şi adoptat prin consens de organisme recunoscute din acel domeniu şi aprobat de forul responsabil cu activitatea de standardizare din spaţiul de referinţă

Diverse documente din domeniu şi diverşi autori subliniază anumite particularităţi ale standardizării şi standardelor, între care:

- caracterul comun şi repetat al activităţii/elementului pentru care se elaborează standarde;- vizarea unui grad optim (nu maxim) de ordine în contextul de referinţă;- caracterul facultativ, de principiu, al standardelor ca reflectare a consensului care stă la baza adoptării uni standard. Obligativitatea aplicării unui standard este indicată prin reglementări ulterioare;- caracterul deschis al participării celor interesaţi la elaborarea proiectului de standard.- caracterul evolutiv al standardului: ca principiu, aspectele/elementele standardizate fac iniţial obiectul unei Specificaţii sau unui Caiet de sarcini. Pe măsură ce se evidenţiază caracterul repetabil al aspectului respectiv se trece la elaborarea şi adoptarea unui standard. Ulterior, materia standardului poate fi amendată (modificările sunt publicate în revista de specialitate) şi periodic se produce reeditarea standardului.

Obiectivele generale ale standardizăriiStandardizarea are câteva obiective esenţiale pentru domeniul şi spaţiul social de referinţă.

Un prim obiectiv vizează raţionalizarea economică, prin asigurarea unei unităţi de comunicare tehnică şi de concentrare a aplicaţiilor tehnice în formule care să permită deopotrivă costuri minime şi posibilitate de diversificare continuă şi suficient de largă a rezultatelor. Dezvoltată iniţial din nevoia unei compatibilizări tehnice a activităţilor industriale, în mod special pentru asigurarea interşanjabilităţii ansamblurilor şi pieselor unui produs industrial, condiţie primordială pentru dezvoltarea producţiei de serie, standardizarea a devenit treptat principala cale de asigurare a coerenţei activităţilor de tip industrial. Mai mult, în cadrul standardizării s-au dezvoltat distinct procese cu obiective proprii, aşa cum sunt tipizarea, unificarea şi modularea.

Tipizarea produselor urmăreşte stabilirea unei game raţionale de tipuri şi mărimi pentru produse, în conformitate cu necesităţile spaţio-temporale specificate şi asigură rezultate superioare la nivelul producţiei, logisticii şi exploatării. Tipizarea permite şi stabilirea unor raporturi dimensionale ale bunurilor, în corelaţie cu dimensiunile ambalajelor, ale mijloacelor de transport şi ale spaţiilor de depozitare

Unificarea reprezintă aplicaţii extinse ale tipizării la anumite domenii ale activităţii, prin care se adoptă soluţii unice pentru domeniul interesat, cu efecte benefice pe linia comunicării, producţiei/prestării şi valorificării rezultatelor.

Modularea se referă la asigurarea posibilităţii de combinare variată, integrală sau parţială, a componentelor unui bun şi realizarea unor finalităţi în variante multiple cu aceleaşi segmente ale întregului. Efectul modulării îl reprezintă lărgirea posibilităţilor de utilizare a unui bun. Aplicaţii curente ale modulării se regăsesc în domeniul industrial (echipamente modulate), în domeniul bunurilor de folosinţă îndelungată (mobilier, produse audio-video, vestimentaţie).Aplicând concepţia modulară se realizează lanţuri funcţionale ale produselor, dar şi corelarea formei şi dimensiunilor bunurilor cu dimensiunile ambalajelor, ale mijloacelor de transport şi ale spaţiilor de utilizare.

Standardizarea contribuie la asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor, în standarde precizându-se nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate ale produselor,

17

metodele de analiză şi încercări, modalităţile de efectuare a recepţiei calitative a loturilor de mărfuri, condiţiile de ambalare, transport, depozitare etc., prin a căror respectare se asigură premisele realizării acestui obiectiv. Acest obiectiv este realizabil în condiţiile menţinerii permanent în actualitate a conţinutului standardului. Standardele trebuie, prin urmare, revizuite, respectiv înlocuite, la perioade stabilite în corelaţie cu modificările care intervin în tehnologia mărfurilor.

Facilitarea schimbului de mărfuri şi informaţiei tehnico-ştiinţifice se realizează prin facilitarea comunicării şi a utilizării convenabile a rezultatelor activităţii umane standardizarea contribuind la stabilirea unui limbaj comun între părţile contractante, facilitând astfel schimburile comerciale pe pieţele naţionale, regionale şi internaţionale. Din aceste considerente, în contractele economice se fac, relativ frecvent, trimiteri la standarde recunoscute de părţi.Prin unificarea terminologiei, a metodelor de control a calităţii loturilor de mărfuri etc., sunt evitate eventualele litigii generate de inexistenţa unor sisteme unitare de referinţă.

Statornicirea unui sistem unitar de comunicare şi terminologie tehnică asigură educarea în acest plan a tuturor celor ce sunt implicaţi în sistemul producţiei de bunuri şi chiar a masei largi a consumatorilor.

Tipologia standardelorStandardizarea priveşte, practic, toate domeniile activităţii umane: industria, construcţiile,

agricultura, comerţul, transporturile etc. Fiecare din aceste domenii oferă un număr mare de "subiecte", cărora li se poate aplica un standard. Standardele diferă prin conţinutul lor, putându-se referi la: definiţia unor termeni sau o clasificare, un sistem de codificare/simbolizare, o specificaţie privind calitatea unui material, aparat, instrument etc., metode de analiză pentru determinarea caracteristicilor unui produs etc. Toate aceste aspecte pot fi luate în considerare pentru fiecare din domeniile menţionate, rezultând tot atâtea variante posibile de standarde. A treia dimensiune defineşte nivelul operaţional al unui standard, respectiv nivelul de standardizare1) După nivelul de standardizare, deosebim următoarele categorii de standarde:· standarde de firmă, adoptate de societăţi comerciale, regii autonome sau de alte persoane juridice;· standarde profesionale, adoptate în anumite domenii de activitate, de organizaţii profesionale, legal constituite;· standarde teritoriale, adoptate la nivelul unei diviziuni teritoriale a unei ţări şi care sunt puse la dispoziţia publicului;· standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului;· standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de standardizare sau cu activitate de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului;· standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională cu activitate de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului.2) După conţinutul lor, standardele se clasifică în următoarele categorii: · standarde de bază, care au o aplicare generală sau care conţin prevederi generale pentru un anumit domeniu; un asemenea standard poate fi utilizat ca standard cu aplicare directă sau ca bază pentru alte standarde;· standarde de terminologie, care stabilesc termenii utilizaţi într-un anumit domeniu, de regulă împreună cu definiţiile lor, şi uneori, cu note explicative; · standarde de încercări, care descriu metode de încercare, însoţite, uneori, şi de alte prevederi referitoare la aceste încercări, cum ar fi: eşantionarea, utilizarea metodelor statistice, ordinea în care sunt efectuate încercările:· standarde de produse, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un produs sau o grupă de produse pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora; un standard de produs poate să conţină, pe lângă cerinţele referitoare la aptitudinea în utilizare, elemente privind terminologia, eşantionarea, încercările, ambalarea, etichetarea şi, uneori, cerinţe privind tehnologia. Un standard de produs poate fi complet sau parţial, după cum cuprinde toate cerinţele referitoare la acel produs

18

sau numai o parte a acestora (în mod corespunzător putem avea standarde de dimensiuni, standarde de parametri principali etc.);· standarde de procese, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească procesele pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora;· standarde pentru servicii, care specifică cerinţele referitoare la servicii, pentru asigurarea aptitudinii de utilizare a acestora:· standarde de interfaţă. care specifică cerinţe referitoare la compatibilitatea produselor sau a sistemelor în punctele lor de legătură;· standard de date care trebuie furnizate de către producător sau beneficiar, conţinând o listă de caracteristici ale căror valori vor fi indicate pentru descrierea unui produs, proces sau serviciu.

Pentru domeniul agroalimentar se propune o tipologie diferită a standardelor, mai bine adaptată problemelor specifice ale acestor produse, astfel:- standarde de specificaţii pentru produse, care precizează structura produselor, terminologia, caracteristicilor organoleptice, fizico-chimice, microbiologice, şi, dacă este cazul, unele reguli de fabricaţie;- standarde de mediu înconjurător al produsului, respectiv standarde: de ambalare/ referitoare la anumite exigenţe tehnice privind depozitarea, transportul, condiţiile de conservare/ de igienă şi securitate a materialelor destinate domeniului agroalimentar/ referitoare la controlul proceselor sau ingredientelor;- standarde de metode de analiză şi încercări: de analiză senzorială, de analize fizico-chimice, microbiologice etc.;- standarde de linii directoare, conţinând recomandări privind metodele care urmează a fi utilizate în scopul optimizării calităţii produselor (caracteristicilor igienico-sanitare, organoleptice etc.) sau a calităţii serviciului. Din această categorie fac parte standardele care descriu tehnici de fabricaţie şi de conservare a produselor, standardele de bune practici, de securitate alimentară etc.

Standardizarea la nivelul întreprinderiiLa acest nivel, standardizarea vizează elaborarea şi aplicarea unor standarde referitoare la

materiile prime, produsele finite, procedeele de fabricaţie care fac obiectul activităţii proprii, în scopul facilitării desfăşurării activităţii interne şi a relaţiilor cu alte întreprinderi. În elaborarea standardelor, întreprinderea apelează la surse externe şi surse interne. Ca surse externe pot servi standardele naţionale din propria ţară sau din alte ţări şi standardele internaţionale. Dintre acestea, prioritate se acordă standardelor elaborate de organismul de standardizare din ţara respectivă. Sursele interne sunt reprezentate de programul propriu de standardizare, practica întreprinderii privind organizarea muncii, procedee de fabricaţie, toleranţe etc.

Standardizarea naţionalăStandardizarea naţională presupune înainte de toate crearea cadrului instituţional specific,

respectiv o structură care să coordoneze activităţile în acest domeniu.Principalele obiective ale unui institut naţional de standardizare sunt următoarele:

- supravegherea şi coordonarea lucrărilor de standardizare la nivel naţional, cu concursul părţilor interesate în scopul elaborării de standarde naţionale; - reprezentarea intereselor ţării respective în organizaţiile internaţionale şi regionale de standardizare:- stabilirea de legături cu instituţii similare din alte ţări, în scopul asigurării unui schimb reciproc de informaţii- de a servi ca centru naţional de informare pentru toţi cei interesaţi de activitatea de standardizare.

Organismul naţional de standardizare poate fi guvernamental sau neguvernamental.Într-o serie de ţări, considerându-se că guvernul trebuie să fie în întregime răspunzător de îndeplinirea misiunii sistemului naţional de standardizare şi de dezvoltarea acestui sistem, s-a optat pentru prima variantă. În asemenea situaţii, institutului naţional de standardizare i se acordă o autonomie financiară suficientă şi se urmăreşte ca reprezentanţii tuturor părţilor interesate să fie

19

implicaţi în activitatea de standardizare. În cazul ţărilor cu un organism naţional de standardizare privat, guvernul sprijină financiar activitatea acestuia şi este implicat în coordonarea activităţilor de standardizare.

Standardele naţionale pot fi elaborate în cooperare cu alte organizaţii ("organizaţii asociate"). Organismul de standardizare poate opta, de asemenea, pentru preluarea în colecţia naţională a unor standarde regionale sau internaţionale. În cazul ţărilor Uniunii Europene, preluarea standardelor europene EN în colecţiile naţionale este obligatorie, dar aplicarea lor rămâne, de regulă, voluntară. Organismul naţional de standardizare gestionează mărcile în conformitate cu standardele naţionale.

În România, activitatea de standardizare naţională se desfăşoară în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 39/1998 şi, între altele, urmăreşte:· îmbunătăţirea calităţii vieţii, protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, mediului înconjurător şi apărarea intereselor consumatorilor;· obţinerea unei economii globale de materiale, energie şi efort uman· recunoaşterea internaţională a produselor şi serviciilor româneşti;· promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnicii, ţinând seama de gradul de dezvoltare al economiei;· stabilirea unui sistem unitar de cerinţe pentru certificarea conformităţii; · înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului internaţional;· reprezentarea intereselor economiei naţionale în activităţile de standardizare internaţionale şi europene.

Organismul naţional de standardizare este Asociaţia de Standardizare (ASRO), o asociaţie de drept privat, de interes public, fără scop lucrativ. Acest organism stabileşte principiile şi metodologia potrivit cărora se desfăşoară activitatea de standardizare, elaborează şi asigură implementarea programului de standardizare naţională, aprobă standardele naţionale, reprezintă interesele ţării în cadrul organismelor internaţionale şi regionale de standardizare şi în cadrul relaţiilor de colaborare cu instituţii similare din alte ţări. Asigură, de asemenea, certificarea conformităţii produselor cu standardele naţionale, acordând dreptul de utilizare a mărcilor SR de conformitate cu aceste standarde. Participarea la lucrările internaţionale referitoare la stabilirea procedurilor de evaluare a conformităţii cu standardele se asigură prin comitetul român RO-CASCO.

Elaborarea standardelor naţionale se face considerând următoarele principii: - luarea în considerare a intereselor publice şi cerinţele părţilor interesate; - standardele să fie părţi ale unei colecţii coerente, integrabilă în colecţiile regionale/ internaţionale;- planificarea şi dezvoltarea standardelor să constituie un proces deschis, cu acces liber şi voluntar al celor interesaţi, bazat pe transparenţă şi disponibilitate publică; - standardele să fie adoptate prin consens;- asigurarea compatibilităţii standardelor cu cerinţele reglementărilor aplicabile.- independenţă faţă de orice posibil interes specific predominant;- respectarea regulilor standardizării europene şi internaţionale;- caracterul fără scop lucrativ al organismului naţional de standardizare; - dezvoltarea standardizării naţionale în corelare cu evoluţia legislaţiei.

În Adunarea generală a membrilor Asociaţiei de Standardizare din România se regăsesc: Colegiul organismelor acreditate, care poate cuprinde laboratoare şi organisme de certificare şi de inspecţie acreditate, precum şi organizaţii fără scop lucrativ ale acestora;Colegiul beneficiarilor, care poate cuprinde persoane juridice, interesate în activitatea de standardizare naţională, cum sunt agenţii economici, organizaţii patronale, camere de comerţ şi industrie, organizaţii financiar-bancare şi de asigurări, asociaţii profesionale, federaţii şi confederaţii sindicale etc., inclusiv asociaţii fără scop lucrativ ale acestora Colegiul consumatorilor, care poate cuprinde organizaţii fără scop lucrativ de apărare a intereselor consumatorilor, a drepturilor omului, organizaţii din domeniul protecţiei mediului etc. şiColegiul cercetării-dezvoltării, care poate cuprinde instituţii de învăţământ, persoane juridice care

20

desfăşoară, preponderent, activităţi de cercetare-dezvoltare, centre de transfer tehnologic, de incubare şi de inovare, de dezvoltare locală a întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi asociaţii fără scop lucrativ ale acestora.

În România se elaborează următoarele categorii de standarde:· standarde naţionale - se identifică prin aplicarea siglei SR, care semnifică standard român,· standarde profesionale - se aplică în anumite domenii de activitatea în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-a elaborat;· standarde de firmă - se aplică de regii autonome, societăţi comerciale şi alte persoane juridice, care le-au elaborat;

Aplicarea standardelor naţionale (SR) are caracter voluntar. Standardele internaţionale şi europene pot fi publicate în România ca standarde numai după adoptarea lor ca standarde naţionale. Aplicarea unui standard naţional poate deveni obligatorie, numai printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate, în cazul în care se impun considerente majore de ordin public, de protecţie a vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, a mediului înconjurător şi de apărare a intereselor consumatorilor etc. Reglementarea tehnică prevede cerinţe tehnice, fie în mod direct, fie prin referire la un standard, la o specificaţie tehnică sau la un cod de bună practică ori care preia integral conţinutul acestora.Specificaţia tehnică este un document care prescrie cerinţele tehnice pe care trebuie să le îndeplinească un produs, proces sau serviciu. O specificaţie tehnică poate fi un standard, o parte dintr-un standard sau poate fi independent de un standard. Codul de bună practică este un document care recomandă reguli sau proceduri în ceea ce priveşte proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea sau utilizarea echipamentelor, structurilor sau produselor. În prezent sunt în vigoare peste 16.000 de standarde române SR.

Standardele profesionale sunt stabilite prin consens de organizaţii de acelaşi profil, implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză (de exemplu, producătorii de oţel întreprinderile turistice, asociaţiile profesionale ş.a.). Aceste standarde pot fi elaborate numai de către organizaţii profesionale legal constituite. O astfel de organizaţie profesională se poate constitui chiar şi numai în scopul elaborării de standarde profesionale şi nu trebuie să cuprindă neapărat toate întreprinderilor din domeniu. Aceste standarde sunt aprobate de către organismele stabilite de organizaţiile interesate, care hotărăsc şi caracterul de obligativitate al acestora. Ele trebuie să respecte prevederile standardelor naţionale SR, a căror aplicare a devenit obligatorie printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate.

Standardele de firmă sunt stabilite prin consens de compartimentele organizaţiei implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză (de exemplu, compartimentele de calitate, proiectare - dezvoltare, producţie, marketing etc.). Aceste standarde se referă la domenii cum ar fi: proiectarea produselor, gestionarea materialelor, instalaţii şi echipamente de lucru, ambalarea produselor. În cazul produselor finite, standardele de firmă conţin cerinţe privind materialele, semifabricatele şi componentele utilizate pentru obţinerea lor. Standardele de firmă se aprobă de către conducerea întreprinderii, care stabileşte şi caracterul de obligativitate al acestora. Ele trebuie să respecte prevederile standardelor naţionale SR, a căror aplicare a devenit obligatorie printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate.

Standardizarea internaţională Încă de la începutul secolului XX s-a recunoscut că standardele nearmonizate pentru

domenii similare reprezintă o barieră tehnică în calea comerţului internaţional. În contextul economic actual, importanţa standardizării internaţionale a crescut major ca urmare a dezvoltării pieţei mondiale, afirmării accentuate a interdependenţelor economice şi tehnice, dezvoltării globale a sistemelor de comunicaţie.

Primele standarde internaţionale au fost elaborate în domeniul electrotehnic, de către Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), înfiinţată în anul 1906. Un progres al cooperării în materie de standardizare internaţională s-a realizat prin înfiinţarea, în anul 1926, a Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor Naţionale de Standardizare (ISA), precursoare a Organizaţiei

21

Internaţionale de Standardizare (ISO), înfiinţată în anul 1946.ISO are legături cu numeroase organizaţii internaţionale, incluzând instituţiile specializate

ale ONU şi are statutul de organism consultant pe lângă Consiliul economic şi social al ONU (ECOSOC). Colaborează cu organisme regionale de standardizare. În general, este acceptat principiul ca standardele ISO să servească drept bază pentru toate standardele elaborate în scopul satisfacerii cerinţelor specifice ale unei anumite regiuni geografice.În activitatea ISO sunt implicaţi şi circa 3000 de experţi voluntari, iar în cadrul ISO au fost înfiinţate o serie de comitete consultative. Un standard internaţional este rezultatul acordului intervenit între comitetele membre ale ISO. Elaborarea unui asemenea standard presupune par-curgerea mai multor etape încheiate cu aprobarea publicării standardului, de către Consiliul ISO şi publicarea standardului în catalogul ISO. Un standard internaţional poate fi utilizat ca atare, sau poate fi aplicat după preluarea lui ca standard naţional. Preluarea standardelor internaţionale în colecţiile naţionale de standarde este voluntară.

Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI) a fost înfiinţată în anul 1906. Membrii CEI sunt comitetele naţionale, alcătuite din reprezentanţi ai diferitelor organizaţii implicate pe plan naţional în activitatea de standardizare în domeniul electrotehnicii. CEI are drept scop principal să faciliteze cooperarea internaţională în activitatea de standardizare în domeniul electrotehnicii prin elaborarea de standarde internaţionale, care conţin prevederi referitoare la terminologia specifică, metode de încercare, cerinţe pentru asigurarea aptitudinii de utilizare a produselor electrotehnice, standarde aplicabile la nivel naţional sau regional. Totodată, CEI asigură schimbul de informaţii între ţări, privind standardizarea în domeniul electrotehnicii şi dezvoltă cooperarea cu alte organizaţii internaţionale, interesate în elaborarea standardelor în domeniul respectiv. În desfăşurarea lucrărilor de standardizare au fost stabilite numeroase legături între comitetele ISO şi CEI şi a fost înfiinţat un nou comitet tehnic mixt pentru tehnologia informaţiei. CEI a creat un sistem armonizat de evaluare a calităţii componentelor electronice şi de testare a conformităţii echipamentului electronic. La activitatea desfăşurată de CEI participă circa 10.000 de specialişti.

În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) există mai multe organisme implicate în standardizarea internaţională, între care: Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică etc., fiecare având obiective adaptate specificului din domeniile evocate de titulatură.

Comisia Codexul Alimentar a fost înfiinţată, în anul 1962, de către FAO, împreună cu (OMS), cuprinzând, în prezent, reprezentanţi din peste 130 de ţări, Are ca scop coordonarea activităţii de elaborare a unor norme alimentare, asigurând punerea de acord a normelor şi publicarea lor, după aprobare, într-un "Codex Alimentarius", împreună cu normele alimentare adoptate de alte organisme. Activitatea acestei comisii se desfăşoară prin intermediul unor comitete specializate, cum sunt: Comitetul mixt FAO/OMS al experţilor guvernamentali pentru Codul de principii privind laptele şi produsele lactate, comitete Codex pentru igienă alimentară, aditivi alimentari, etichetarea produselor alimentare, metode de extragere şi analiză a probelor, pesticide etc. Normele Codexului Alimentar au ca principal obiectiv apărarea sănătăţii consumatorilor şi armonizarea cerinţelor referitoare la produsele alimentare, facilitând comerţul internaţional cu astfel de produse. Aceste norme sunt recomandate guvernelor, pentru a fi incluse în legislaţia naţională. În condiţiile adoptării lor, guvernele se obligă să permită accesul liber pe piaţă pentru produsele care îndeplinesc cerinţele definite de normele respective.

Standardizarea la nivel europeanCele mai importante organisme europene de standardizare sunt Comitetul European de

Standardizare (CEN), înfiinţat în anul 1961 şi grupând organismele naţionale de standardizare din ţările membre ale UE şi AELS, Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică (CENELEC), organizaţie similară pentru domeniul electrotehnic, înfiinţată în anul 1962 şi Institutul European de Standardizare în Telecomunicaţii (ETSI), înfiinţat în anul 1989. Organismele naţionale de standardizare din mai multe ţări, printre care şi România, au fost acceptate ca membri

22

afiliaţi ai organismelor menţionate şi au dreptul să participe ca observatori la lucrările lor, putând prelua standardele europene ca standarde naţionale.Aceste organisme elaborează standarde propriu-zise (standarde europene EN) şi alte documente de standardizare: documente de armonizare (HD) şi prestandarde europene (ENV). Standardele europene (EN) sunt elaborate de comitetele tehnice şi adoptate de Biroul tehnic al CEN/CENELEC.

Regulamentul CEN/CENELEC asigură prioritare standardizării europene faţă de cea naţională, prin impunerea următoarelor principii:· obligativitatea preluării fiecărui standard european ca standard naţional de membrii CEN/CENELEC;· obligativitatea sistării elaborării unui proiect de standard naţional referitor la aceleaşi aspecte cu cele conţinute de un standard european în curs de elaborare;· hotărârea majorităţii poate fi luată în considerare la adoptarea standardelor europene, deşi principiul consacrat de adoptare este prin consens; · obligativitatea retragerii standardele naţionale care vin în contradicţie cu cele europene.

Preocupări privind realizarea unui sistem global de standardizareLa nivelul UE, organizaţiile de standardizare CEN, CENELEC şi ETSI colaborează cu

organizaţiile internaţionale de standardizare ISO, CEI şi UIT, în vederea elaborării unui ansamblu armonizat de standarde europene, puse de acord la rândul lor cu standardele internaţionale. Asemenea demersuri pot fi puse în evidenţă şi la nivelul altor uniuni economice regionale, printre care: Asociaţia Nord - Americană a Liberului Schimb (ALENA), Forumul de Cooperare Economică Asia - Pacific (APEC) etc. Pe de altă parte, este evidentă creşterea interesului SUA şi a Japoniei faţă de standardizarea internaţională. Se apreciază că, în perspectivă, acest proces de armonizare a standardelor pe plan internaţional, se va amplifica, ceea ce va favoriza realizarea unui sistem global al standardizării.

Un demers asemănător este susţinut şi de Acordul asupra obstacolelor tehnice în calea comerţului (TBT), document elaborat de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), potrivit căruia mondializarea comerţului impune creşterea rolului standardizării internaţionale. În acest context, standardele internaţionale sunt percepute ca fiind "un element cheie al dezvoltării industriale şi a comerţul".

Pentru a favoriza armonizarea standardelor, Acordul menţionat conţine un Cod practic, care prevede principii şi proceduri unitare de elaborare a standardelor. Potrivit acestor principii, standardele trebuie:- să fie elaborate pe baza standardelor internaţionale;- să conţină prevederi similare pentru produsele indigene şi cele importate. Organismele de standardizare care adoptă Codul practic, se obligă să respecte aceste principii, ca şi celelalte prevederi ale documentului.

Un pas important în direcţia realizării sistemului global de standardizare s-a făcut prin înfiinţarea Reţelei de informaţii ISONET, asigurându-se interconectarea centrelor naţionale de informare în domeniul standardizării. Aceasta permite schimbul rapid de informaţii cu privire la activitate de standardizare şi la cea desfăşurată în domeniul evaluării conformităţii, din diferite zone ale lumii.

23

Obiectivele generale ale standardizăriiStandardizarea are câteva obiective esenţiale pentru domeniul şi spaţiul social de referinţă.

Un prim obiectiv vizează raţionalizarea economică, prin asigurarea unei unităţi de comunicare tehnică şi de concentrare a aplicaţiilor tehnice în formule care să permită deopotrivă costuri minime şi posibilitate de diversificare continuă şi suficient de largă a rezultatelor. Dezvoltată iniţial din nevoia unei compatibilizări tehnice a activităţilor industriale, în mod special pentru asigurarea interşanjabilităţii ansamblurilor şi pieselor unui produs industrial, condiţie primordială pentru dezvoltarea producţiei de serie, standardizarea a devenit treptat principala cale de asigurare a coerenţei activităţilor de tip industrial. Mai mult, în cadrul standardizării s-au dezvoltat distinct procese cu obiective proprii, aşa cum sunt tipizarea, unificarea şi modularea.

Tipizarea produselor urmăreşte stabilirea unei game raţionale de tipuri şi mărimi pentru produse, în conformitate cu necesităţile spaţio-temporale specificate şi asigură rezultate superioare la nivelul producţiei, logisticii şi exploatării. Tipizarea permite şi stabilirea unor raporturi dimensionale ale bunurilor, în corelaţie cu dimensiunile ambalajelor, ale mijloacelor de transport şi ale spaţiilor de depozitare

Unificarea reprezintă aplicaţii extinse ale tipizării la anumite domenii ale activităţii, prin care se adoptă soluţii unice pentru domeniul interesat, cu efecte benefice pe linia comunicării, producţiei/prestării şi valorificării rezultatelor.

Modularea se referă la asigurarea posibilităţii de combinare variată, integrală sau parţială, a componentelor unui bun şi realizarea unor finalităţi în variante multiple cu aceleaşi segmente ale întregului. Efectul modulării îl reprezintă lărgirea posibilităţilor de utilizare a unui bun. Aplicaţii curente ale modulării se regăsesc în domeniul industrial (echipamente modulate), în domeniul bunurilor de folosinţă îndelungată (mobilier, produse audio-video, vestimentaţie).Aplicând concepţia modulară se realizează lanţuri funcţionale ale produselor, dar şi corelarea formei şi dimensiunilor bunurilor cu dimensiunile ambalajelor, ale mijloacelor de transport şi ale spaţiilor de utilizare.

Standardizarea contribuie la asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor, în standarde precizându-se nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate ale produselor, metodele de analiză şi încercări, modalităţile de efectuare a recepţiei calitative a loturilor de mărfuri, condiţiile de ambalare, transport, depozitare etc., prin a căror respectare se asigură premisele realizării acestui obiectiv. Acest obiectiv este realizabil în condiţiile menţinerii permanent în actualitate a conţinutului standardului. Standardele trebuie, prin urmare, revizuite, respectiv înlocuite, la perioade stabilite în corelaţie cu modificările care intervin în tehnologia mărfurilor.

Facilitarea schimbului de mărfuri şi informaţiei tehnico-ştiinţifice se realizează prin facilitarea comunicării şi a utilizării convenabile a rezultatelor activităţii umane standardizarea contribuind la stabilirea unui limbaj comun între părţile contractante, facilitând astfel schimburile comerciale pe pieţele naţionale, regionale şi internaţionale. Din aceste considerente, în contractele economice se fac, relativ frecvent, trimiteri la standarde recunoscute de părţi.Prin unificarea terminologiei, a metodelor de control a calităţii loturilor de mărfuri etc., sunt evitate eventualele litigii generate de inexistenţa unor sisteme unitare de referinţă.

Statornicirea unui sistem unitar de comunicare şi terminologie tehnică asigură educarea în acest plan a tuturor celor ce sunt implicaţi în sistemul producţiei de bunuri şi chiar a masei largi a consumatorilor.

Tipologia standardelorStandardizarea priveşte, practic, toate domeniile activităţii umane: industria, construcţiile, agricultura, comerţul, transporturile etc. Fiecare din aceste domenii oferă un număr mare de "subiecte", cărora li se poate aplica un standard. Standardele diferă prin conţinutul lor, putându-se

24

referi la: definiţia unor termeni sau o clasificare, un sistem de codificare/simbolizare, o specificaţie privind calitatea unui material, aparat, instrument etc., metode de analiză pentru determinarea caracteristicilor unui produs etc. Toate aceste aspecte pot fi luate în considerare pentru fiecare din domeniile menţionate, rezultând tot atâtea variante posibile de standarde. A treia dimensiune defineşte nivelul operaţional al unui standard, respectiv nivelul de standardizare1) După nivelul de standardizare, deosebim următoarele categorii de standarde:- standarde de firmă, adoptate de societăţi comerciale, regii autonome sau de alte persoane juridice;- standarde profesionale, adoptate în anumite domenii de activitate, de organizaţii profesionale, legal constituite;- standarde teritoriale, adoptate la nivelul unei diviziuni teritoriale a unei ţări; · standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de standardizare; · standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de standardizare sau cu activitate de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului;- standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională cu activitate de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului.2) După conţinutul lor, standardele se clasifică în următoarele categorii: - standarde de bază, care au o aplicare generală sau care conţin prevederi generale pentru un anumit domeniu; un asemenea standard poate fi utilizat ca standard cu aplicare directă sau ca bază pentru alte standarde;- standarde de terminologie, care stabilesc termenii utilizaţi într-un anumit domeniu, de regulă împreună cu definiţiile lor, şi uneori, cu note explicative; - standarde de încercări, care descriu metode de încercare, însoţite, uneori, şi de alte prevederi referitoare la aceste încercări, cum ar fi: eşantionarea, utilizarea metodelor statistice, ordinea în care sunt efectuate încercările:- standarde de produse, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un produs sau o grupă de produse pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora; un standard de produs poate să conţină, pe lângă cerinţele referitoare la aptitudinea în utilizare, elemente privind terminologia, eşantionarea, încercările, ambalarea, etichetarea şi, uneori, cerinţe privind tehnologia. Un standard de produs poate fi complet sau parţial, după cum cuprinde toate cerinţele referitoare la acel produs sau numai o parte a acestora (în mod corespunzător putem avea standarde de dimensiuni, standarde de parametri principali etc.);- standarde de procese, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească procesele pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora;- standarde pentru servicii, care specifică cerinţele referitoare la servicii, pentru asigurarea aptitudinii de utilizare a acestora:- standarde de interfaţă, care specifică cerinţe referitoare la compatibilitatea produselor sau a sistemelor în punctele lor de legătură;- standard de date care trebuie furnizate de către producător sau beneficiar, conţinând o listă de caracteristici ale căror valori vor fi indicate pentru descrierea unui produs, proces sau serviciu.- standard de specificaţii pentru produse agroalimentare, care precizează structura produselor, terminologia, caracteristicilor organoleptice, fizico-chimice, microbiologice, şi, dacă este cazul, unele reguli de fabricaţie;- standarde de metode de analiză şi încercări: de analiză senzorială, de analize fizico-chimice, microbiologice etc.;- standarde de linii directoare, conţinând recomandări privind metodele care urmează a fi utilizate în scopul optimizării calităţii produselor (caracteristicilor igienico-sanitare, organoleptice etc.) sau a calităţii serviciului. Din această categorie fac parte standardele care descriu tehnici de fabricaţie şi de conservare a produselor, standardele de bune practici, de securitate alimentară ş.a.

25