Arta românească în secolul XIX și prima jumătate a secolului XX

REFERATScripcaru Ana-RoxanaIstoria artei An III | Universitatea BucureȘti, 2016

ARTA MONUMENTALĂ ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX ȘI PRIMA JUMĂTATE A

SECOLULUI XX

Introducere

Sculptura este o ramură a artei foarte complexă, în care se utilizează cele trei

dimensiuni ale spațiului. De regulă, ca materiale, se foloseau lemnul, marmura, metalul

(turnat) și lutul.

În arta romanească, deseori sculptura era luată ca anexă a arhitecturii, fiind folosită în

decorarea diverselor fațade ale clădirilor. De la înfrumusețarea clădirilor, a început să se

utilizeze și în domeniul artelor decorative, realizându-se motive decorative pe obiecte de

mobilier, bijuterii și ustensile.

În România, abia din a doua jumătate a secolului XIX sculptura începe să capete o altă

însemnătate, se detașează de sferele artelor minore și arhiecturii și devine o artă de sine

stătătoare, care ajunge să fie nelipsită din piețele publice și casele oamenilor de seamă.

Independența artei statuare, din spațiul românesc, vine odată cu apariția sculpturii expresive,

care are la bază figura umană. Într-o societate modernă, ale cărei valori încep să se

occidentalizeze tot mai mult, se renunță la vechiul obicei desprins din dogma creștină “să nu

îți faci chip cioplit”, care a sistat multă vreme evoluția ronde-bosse-ului. Valorile lumii civile

se modifică, se renunță și la stilul oriental, în favoarea influențelor culturii franceze. Sculptura

și-a găsit înflorirea în nevoia oamenilor de a se portretiza și ulterior, de a pomeni și cinsti eroii

naționali.

Monumentele publice s-au construit în spirit național sau politic, iar primele de acest

fel au fost realizate în 1834 la Brăila și Iași, pentru celebrarea ocupației rusești și eliberarea

fostei raia, Brăila, respectiv Monumentul Regulamentului Organic.

1

Sculptura românească, propriu-zisă se naște abia în 1865, când se înființează Școala de

"Bele-Arte” din București. Deși în Iași exista deja din 1860 o astfel de școală, abia în 1879 au

și aceștia un profesor de sculptură.

În următoarea parte a referatului, voi face referire la unii dintre cei mai cunoscuți

reprezentanți din spațiul românesc, care au dus la dezvoltarea artei statuare pe teritoriul țării

noastre și au asigurat o continuitate a acestei arte, prin elevii săi.

1. Carol “Karl” Storck (1826-1887)

Carol ”Karl” Stork a fost un sculptor român, de origine germană, venit la București în

1849, ca cizelator la bijutierul Resch, după ce a fost izgonit după represiunea revoltei din

Paris, unde și studia. Pe lângă lucrările de la atelierul lui Resch, Storck mai era deseori

solicitat pentru lucrări de sculptură ornamentală și funerară. Când a observat că începe să se

manifeste un mare interes pentru sculptura figurativă, acesta a plecat la Munchen, pentru o

specializare în sculptură. Revenit în țară, continuă să lucreze în domeniul artelor decorative,

însă execută și busturi, la comandă. Datorită talentului și muncii sale, Carol Storck ajunge să

fie numit profesor de sculptură la Școala de “Bele-Arte” din București.

Primul monument românesc pe care l-a făcut a fost statuia Spătarului Cantacuzino

(fig.1), comandat de spitalele civile de la Colțea, în 1869. Aceasta a fost prima statuie înălțată

în București și este realizată din marmură de Carrara, întruchipându-l pe fratele domnitorului

Șerban Cantacuzino, Mihai, cel care a sprijinit construirea primului spital din București,

Spitalul Colțea, în 1704.

Un alt monument cunoscut al lui, este “Monumentul Domniței Bălașa” (fig.2), realizat

tot din marmură de Carrara, în 1881. Acest monument o ilustrează pe fiica lui Constantin

Brâncoveanu, într-o frumoasă rochie de epocă, migălos sculptată, stând în picioare, cu

hrisovul de danie, în mână. Soclul pe care este pusă, tot din marmură, poartă stema

brâncovenilor și o inscripție cu numele și apartenența domniței. Se crede că acest monument

ar fi fost realizat împreună cu fiul său, Carol.

Operele sale s-au remarcat în principal prin elementele stilului academic, îmbinate cu

detaliile semnificative, atent lucrate, mărci ale realismului viziunii sale.

2

2. Ion Georgescu (1856-1898)

Ion Georgescu este un sculptor român, care a studiat la Școala de arte frumoase (Bele-

Arte) din București, apoi la Paris. Era considerat la vremea sa “o speranță a artei românești”1,

fapt pentru care i s-au încredințat numeroase proiecte monumentale, precum monumentul

funerar al Domniței Bălașa (fig.3.), statuia lui Gh. Asachi din Iași, statuia lui Gh. Lazăr din

București, numeroase busturi ale unor personalități de seamă precum: Matei Basarab, Vasile

Lupu, I.C Bratianu, etc.

Statuia lui Gheorghe Lazar din București (fig.4.), finalizată în 1886, a fost ridicată pe

locul unde se afla înainte Școala Superioară de la mânăstirea Sf. Sava, înființată de însuși

Gheorghe Lazăr. Mânăstirea a fost dărâmată în scopul modernizării orașului. Statuia îl

ilustrează pe fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească, stând în

picioare, în straie românești de tip oriental, specifice vremii, ținând o carte în mână.

Statuia lui Gheorghe Asachi din Iași (fig.5.) este un monument din marmură de

Carrara, din 1890, ridicat în cinstea marelui cărturar, întemeietorul învățământului în limba

română în Moldova (1788 – 1869). Statuia este realizată în stilul neoclasic, așezată pe un

soclu tot de marmură, pe care se regăsesc inscripții și alto-reliefuri de bronz, cu scene ce îl au

ca protagonist pe Gh. Asachi. Cărturarul este reprezentat la o vârstă înaintată, stând

îngândurat pe un scaun, având în mână o pană, iar pe genunchi câteva hrisoave. La vremea

aceea, statuia a fost întâmpinată și cu opinii negative, precum cea a lui Constantin Ostap, care

a scris în “Ecoul Moldovei” din 24 septembrie 1890: “Lucrarea este departe de a fi produsul

unei dalte artistice...,concepțiunea ideei e prea slabă și asemănarea tot atât de rea

etc...Statuia lui Gh. Asachi trebuie dată jos și Comitetul să comande o alta”.

Mormântul Domniței Bălașa (fig.3.) se află în biserica ce îi poartă numele, situat între

pronaos și naos și este realizat din marmură albă. Pe postamentul decorat foarte migălos cu

rozete și colonete este așezat un mic sarcofag, care de asemenea are elemente decorative

precum flori de crin, lauri, blazoane. Deasupra acestuia este sculptat un înger, iar pe treptele

soclului este ilustrată însăși durerea, cufundată într-o stare meditativă. Veșmântul acesteia este

complex, cu multe falduri, capul îl are sprijinit într-o mână, iar în cealaltă mână ține o cunună

de lauri, toate executate într-o manieră realistă.

1 “Sculptura, pictura şi gravura românească : Prelegeri ţinute la Ateneul Român în zilele de 7, 14, 28 martie 1936”, pag. 10

3

3. Vladsilav Hegel (1839-1918):

Vladislav Hegel este un artist român de origine poloneză. Acesta se trage dintr-o

familie veche de sculptori: atât străbunicul, bunicul, cât și tatăl sau au fost de profesie

sculptori. Hegel studiază în Paris la École des Beaux Arts dar și în Germania. În 1881 se

stabileşte definitiv în România, la invitaţia lui V.A. Urechia, iar în 1898 devine profesor la

Școala Națională de Arte Frumoase din București în locul lui Ion Georgescu, care se stinge

din viață.

Expune imediat ce se stabilește în țară, fiind foarte apreciat pentru talentul său de către

societate și chiar de oficialitățile statului. La inițiativa Societății “Miron Costin”, care îi avea

ca membrii și pe Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Vasile Alecsandri, Titu

Maiorescu, etc, s-au strâns fonduri printr-o subscripție publică (la care a contribuit chiar și

regele Carol I al României), pentru construirea unui monument închinat cronicarului

moldovean Miron Costin. Astfel, la Iași, în 1888, a fost inaugurată statuia acestuia, creată de

Vladislav Hegel.

Statuia lui Miron Costin (fig.6.) este realizată din bronz, pusă pe un soclu realizat de

arhitectul Nicolae Gabrilescu. Pe piedestalul pe care este așezată statuia, Hegel a mai realizat

și două baso-reliefuri cu scene din viața cărturarului: Miron Costin la curtea regelui Ioan

al II-lea al Poloniei și scena arestării acestuia, din ordinul lui Constantin Cantemir. Pentru

realizarea statuii într-un mod cât mai reprezentativ, Hegel a consultat nenumărate izvoare

istorice moldovenești, cronici poloneze, ba chiar se crede că ar fi folosit drept model un

portret deja existent al cărturarului, găsit la Mânăstirea Teodoreni.

Pictorul Nicolae Tonitza considera că Statuia lui Miron Costin este cea mai bună

operă statuară realizată până atunci, pe teritoriul țării noastre: “Cea mai reușită statuie, din

câte s-au ridicat pe pământul țării românești este, fără tăgadă, statuia cronicarului Miron

Costin, din Iași. Esteții sunt unanimi în această părere. Este cea mai reușită, fiindcă

îndeplinește toate calitățile ce se cer unui monument public. E elocventă, fără să fie

zbuciumată. E ireproșabilă ca forme anatomice și ca proporții. E ideal adaptată la un soclu

cu o arhitectură pitorească și cuminte. E documentat costumată. E expresivă și sugestivă. Și,

mai cu seamă, e decorativă și perfect încadrată în decorul înconjurător...''.

Însă lucrarea reprezentativă pentru cariera lui de sculptor este Monumentul Eroilor

Pompieri din Dealul Spirii din București, (fig.7.) inaugurat la data de 13 septembrie 1901,

realizat în memoria pompierilor care au ripostat împotriva trupelor otomane venite să

oprească Revoluția din 1848. Lucrarea din bronz este o statuie alegorică în care o

4

reprezentare feminină suflă într-o trompetă și cu cealaltă mână susține un pompier căzut.

Aceasta pare să fie însăți Faima, așa cum este reprezentată ăn canoanele clasice, grecești

(trompetă, aripi, vestimentație clasică).

Pe lângă aceste monumente, Vladislav Hegel a mai contribuit și cu alte lucrări la

patrimoniul cultural al țării noastre, de la monumente complexe precum cel al lui Dinicu

Golescu, coloana comemorativă de la Muzeul Național Peleș, până la busturi comandate de

personalități de seamă sau administrații locale: bustul lui Mihail Kogălniceanu, bustul lui

Vasile Alecsandri, bustul Reginei Elisabeta, ș.a.m.d.

Vladislav Hegel s-a dovedit a fi un sculptor român foarte prolific, educat în stilul

Școlii de Arte frumoase de la Paris, fiind unul din promotorii neoclasicismului în România.

Pe lângă artiștii și lucrările lor, selectați de mine în această lucrare, aș mai menționa

câteva statui foarte cunoscute din București, statui precum cea a lui Mihai Viteazul și cea a lui

Carol Davila.

Statuia lui Mihai Viteazul (fig.8.)

Această statuie a fost realizată de un artist francez, Albert-Ernest Carrier-Belleuse în

anul 1874. Se spune despre această statuie că ar fi fost prima de acest gen realizată în

Capitală. Statuia de bronz a domnitorului român a fost realizată integral (cu tot cu soclul de

marmură) în Paris, de unde a fost adusă după finalizarea acesteia.

Este o reprezentare ecvestră a domnitorului, în care s-a încercat respectarea felului în

care acesta a fost descris în izvoarele istorice, într-o manieră cât mai realistă. Pe fiecare dintre

cele patru cornișe ale soclului este plasată câte o stemă confecționata din bronz, două așezate

în fața și în spatele acestuia, evidențiind simbolul heraldic al Țării Românești: vulturul. Pe

cele două părți laterale sunt expuse Stema Moldovei, cu bourul și stema Transilvaniei.

Dezvelirea acestei statui a fost amânată o perioadă de timp, fiind considerată un

simbol al independenței Țării Românești care ar fi putut leza relațiile dipolmatice cu Imperiul

Otoman și cel austriac.

5

Statuia lui Carol Davila (fig.9):

Statuia este realizată de fiul sculptorului Karl Storck, Carol Storck, în anul 1903 și este

amplasat în curtea Palatului Facultății de Medicină din București. Inițiativa a fost luată cu

ocazia primului congres național, ținut în București în anul 1884, când s-a stabilit că

întemeietorul învățământului superior medical românesc, merita cinstit prin ridicarea unui

monument. Astfel, statuia de bronz de 2 metri îl întruchipează pe Carol Davila, îmbrăcat în

uniformă de general, cu sabia poziționată pe șoldul stâng. În mâna dreaptă ține un document,

iar pe cea stângă o ține îndoită la spate. Pe soclul înalt de 3,5 metri, din granit negru, sunt

aplicate două plăci de bronz în formă de scut. În partea de sus a plăcii din față se află toiagul

lui Esculap (emblema medicinii), iar la bază, în stânga, două ramuri cu frunze de laur, legate

cu o panglică.

6

Bibliografie

Prodan, Constantin, Sculptura, pictura şi gravura românească : Prelegeri ţinute la Ateneul Român în zilele de 7, 14, 28 martie 1936, Editura Bucureşti : Imprimeriile Independenţa, 1937

Oprescu, George, Sculptura statuară românească, Editura de stat pentru literatură și artă,

București, 1954

Caloianu, Serban si Filip, Paul, Monumente Bucurestene, Bucuresti, 2009

Dictionarul Sculptorilor din Romania secolele XIX-XX, vol. II lit. H-Z, Editura Academiei

Romane, Bucuresti, 2012

Ideriu, Nicolae, Istoria artelor frumóse : (Architectura, sculptura, pictura, musica, din tóte

timpurile şi din tóte ţerile, inclusiv Rumânia), editura Bucuresci: Tipografia Gutenberg Joseph

Göbl, 1898

Mandache, Constantin, 13 septembrie, Editura MAI – articol

Coroiu Constantin, Memoria de bronz, Convorbiri literare – articol

7

A N E X E

Fig,1. Statuia spătarului Mihail Cantacuzino, Karl Storck, Bucuresti,1869

8

Fig.2. Statuia Domniței Balașa, Karl Storck, 1881 Fig.3. Monumentul funerar al Domniței Balașa, Ion Georgescu, 1884

9

Fig.4. Statuia lui Gh. Lazăr, Ion Georgescu, Fig. 5. Statuia lui Gh. Asachi, Ion Georgescu București,1886 Iași, 1890

Fig.6. Statuia lui Miron Costin, V. Hegel, Iași 1888

10

11

Fig.7. Monumentul Eroilor Pompieri, V. Hegel, București 1901

12

Fig.8. Statuia lui Mihai Viteazul, Albert-Ernest Carrier-Belleuse, București 1874

13

Fig.9. Statuia lui Carol Davila, Carol Storck, București 1903

14