Arta militara- 01 CORELATIA

99
General prof.univ.dr. Mircea MUREŞAN General de brigadă (r) prof.univ.dr. Costică ŢENU Colonel (r) prof.univ.dr. Lucian STĂNCILĂ CORELAŢIA ARTEI MILITARE CU FENOMENUL MILITAR CONTEMPORAN - CURS DE ARTĂ MILITARĂ - EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE - Bucureşti, 2005 –

Transcript of Arta militara- 01 CORELATIA

Page 1: Arta militara- 01 CORELATIA

General prof.univ.dr. Mircea MUREŞAN General de brigadă (r) prof.univ.dr. Costică ŢENU

Colonel (r) prof.univ.dr. Lucian STĂNCILĂ

CORELAŢIA ARTEI MILITARE CU FENOMENUL MILITAR

CONTEMPORAN - CURS DE ARTĂ MILITARĂ -

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE - Bucureşti, 2005 –

Page 2: Arta militara- 01 CORELATIA

©TR

ISBN

Desccrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUREŞAN, MIRCEA

Corelaţia artei militare cu fenomenul militar contemporan: curs de artă militară/gen. prof. univ. dr. Mircea Mureşan, gen. de brig. (r.) prof. univ. dr. Costică Ţenu, col. (r.) prof. univ. dr. Lucian Stăncilă –Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005

Bibliogr. ISBN 973-663-253-9 I. Ţenu, Costică II. Stăncilă, Lucian 355(498)

oate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate Universităţii Naţionale de Apărare esponsabilitatea privind conţinutul lucrării revine în totalitate autorilor

973-663-253-9

Page 3: Arta militara- 01 CORELATIA

C U P R I N S

INTRODUCERE ........................................................................ 7 1. TENDINŢE DE EVOLUŢIE A CONŢINUTULUI

ARTEI MILITARE ÎN CORELARE CU FENOMENUL MILITAR CONTEMPORAN ............................91.1. Mutaţii cantitative şi calitative în conţinutul

artei militare ................................................................. 10 1.2. Tendinţe în evoluţia fenomenului

militar contemporan .................................................... 14 1.2.1. Influenţa fenomenului militar asupra

artei militare ........................................................ 16 1.2.2. Impactul fenomenului militar asupra

aplicării principiilor luptei armate moderne ....... 28 1.2.3. Războiul informaţional – componentă a

fenomenului militar contemporan ....................... 44 1.2.4. Asimetria în acţiunile militare ............................ 59

1.3. Tendinţe de evoluţie a artei militare contemporane ..... 64 1.3.1. O nouă manifestare a corelaţiei spaţiu-timp-

luptă armată ........................................................ 64 1.3.2. Integrarea şi sincronizarea acţiunilor ................. 66 1.3.3. Sporirea caracterului decisiv al confruntării ...... 67 1.3.4. Diseminarea spaţială a acţiunilor ....................... 70 1.3.5. Diversificarea procedeelor de acţiune ................ 71

2. LOCUL ŞI IMPORTANŢA LUPTEI ARMATE

ÎN RĂZBOIUL CONTEMPORAN ................................. 73 2.1. Locul şi rolul confruntării armate în

războiul modern ........................................................... 73 2.2. Era tehnologiei informaţiei şi lupta armată ................. 78

3. APLICAREA LEGILOR ŞI PRINCIPIILOR

LUPTEI ARMATE MODERNE ÎN ACŢIUNI MILITARE ÎNTRUNITE, NAŢIONALE ŞI MULTINAŢIONALE 88 3.1. Privire generală asupra determinărilor

acţiunilor militare ......................................................... 89 3.2. Legile şi principiile luptei armate moderne .................. 95

3.2.1. Legile generale ale războiului ............................ 95 3.2.2. Legile luptei armate ......................................... 101 3.2.3. Principiile generale ale pregătirii şi

ducerii acţiunilor militare ................................. 106 3.3. Legile dreptului conflictelor armate ........................... 130

3.3.1. Reglementări privind statutul juridic al combatanţilor ................................................ 131

3.3.2. Reglementări privind mijloacele şi metodele de război interzise ............................................. 133

3.3.3. Reglementări privind folosirea unor arme interzise prin convenţii speciale ........................ 134

3.3.4. Reglementări privind spionii şi mercenarii ...... 136 3.3.5. Reglementări privind prizonierii de război ...... 136

Page 4: Arta militara- 01 CORELATIA

3.3.6. Reglementări privind răniţii, bolnavii şi emigranţii ...................................................... 138

3.3.7. Reglementări referitoare la protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil ................................................. 139

3.3.8. Reglementări privind protecţia bunurilor culturale ............................................ 140

3.4. Manifestarea principiilor acţionale în operaţiile forţelor terestre .......................................................... 1413.4.1. Delimitări conceptuale ..................................... 142 3.4.2. Manifestarea principiilor acţionale

ale Forţelor Terestre în acţiunile militare de nivel operativ ............................................... 142

4. CARACTERUL ÎNTRUNIT AL ACŢIUNILOR MILITARE DE NIVEL OPERATIV ............................ 164 4.1. Probleme generale ...................................................... 166

4.1.1. Delimitări conceptuale .................................... 166 4.1.2. Concluzii rezultate din analiza unor conflicte militare care pun în evidenţă caracterul

integrat / interarme şi intercategorii de forţe ale armatei ........................................... 170

4.1.3. Elemente de bază privind operaţiile strategice în concepţia unor armate moderne ................... 176

4.2. Caracterul integrat/interarme în operaţiile categoriilor de forţe ale armatei ..........................................................180 4.2.1. Aspecte generale privind operaţiile categoriilor

de forţe ale armatei ........................................... 180 4.2.2. Pregătirea operaţiilor în strânsă corelaţie

cu cerinţele caracterului integrat/interame ....... 185 4.2.3. Elemente care definesc caracterul integrat/

interarme pe timpul ducerii operaţiilor categoriilor de forţe ale armatei ....................... 190

4.3. Manifestarea caracterului intercategorii de forţe ale armatei în pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor strategice 192 4.3.1. Amploarea şi fizionomia

operaţiilor strategice ......................................... 192 4.3.2. Manifestarea caracterului intercategorii de forţe

ale armatei în planificarea şi desfăşurarea operaţiilor strategice ......................................... 196

ÎNCHEIERE ........................................................................ 200 BIBLIOGRAFIE .................................................................. 202

Page 5: Arta militara- 01 CORELATIA

INTRODUCERE

Războiul, ca fenomen social de cea mai mare complexitate, a fost studiat încă din cele mai vechi timpuri, astfel că, în aparenţă, puţine dintre domeniile sale au scăpat până acum cercetărilor aprofundate. Şi chiar dacă unii dintre marii comandanţi militari pe care i-a cunoscut istoria omenirii au minimalizat rolul teoriei militare, dând prioritate absolută practicii războiului (Napoleon afirma de exemplu că războiul este înainte de toate o artă simplă şi în întregime de execuţie), instrumentele teoretice ale artei militare au stat indiscutabil la baza fundamentării ştiinţifice a deciziilor în mai marile sau mai micile confruntări armate. Nici nu ar putea fi altfel, deoarece lupta armată, chiar dacă este un tip special de acţiune umană, se supune adevărului general potrivit căruia pentru "a putea" este absolut necesar "a şti".

La intrarea în veacul al XXI-lea, în faţa omenirii se întinde un secol în care un imens număr de semeni poate fi salvat de la inaniţie, în care ravagiile poluării pot fi anihilate prin crearea unor tehnologii mai curate, în care o mai mare diversitate de culturi şi popoare poate participa la conturarea viitorului şi în care molima războiului poate fi zăgăzuită. Cu toate acestea, se pare însă că "ne repezim spre un nou ev întunecat de ură tribală, pustiire planetară şi războaie, întrucât multe din armele noastre intelectuale de făurire a păcii sunt depăşite fără speranţă"1, afirmă Alvin Toffler. De aceea, atâta timp cât războiul există, el continuă să fie studiat în toată complexitatea lui, atât luat ca întreg, cât şi secvenţial, latură cu latură şi proces cu proces.

Cunoaşterea, condiţie indispensabilă omului pentru a putea desfăşura o acţiune eficientă, creează convingeri, încredere, facultatea de a decide, puterea de a acţiona. Argumentând necesitatea studierii în profunzime a fenomenului militar, Ferdinand Foch spunea că "realitatea câmpului de bătălie este că pe el nu se studiază; se face ce se poate pentru a se aplica ce se ştie, dar pentru a putea face puţin, trebuie să se cunoască mult şi bine"2. Cuvintele reputatului teoretician militar francez de la începutul veacului al XX-lea, ca şi nenumărate alte opinii care pot fi întâlnite într-o întreagă literatură de specialitate, vizează aproape în exclusivitate lupta, confruntarea armată propriu-zisă dintre beligeranţi şi într-o măsură mult mai mică acţiunile şi activităţile "colaterale", a căror determinare derivă din rolul tot mai însemnat pe care îl joacă în război factorii politic, economic, tehnologic, informaţional, imagologic etc.

Spectaculoasa evoluţie a societăţii omeneşti, prefigurată odată cu ieşirea treptată din era tehnologiei clasice şi intrarea în era tehnologiei informaţiei, modifică în mod fundamental percepţiile noastre despre război şi despre confruntarea armată.

1 Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, 1995, p.15. 2 F. Foch, Principiile războiului. Conducerea războiului, Editura Militară, 1975, p.31.

Page 6: Arta militara- 01 CORELATIA
Page 7: Arta militara- 01 CORELATIA

CAPITOLUL 1

TENDINŢE DE EVOLUŢIE A

CONŢINUTULUI ARTEI MILITARE ÎN CORELARE CU FENOMENUL

MILITAR CONTEMPORAN

Realizarea unei păci trainice şi evitarea consecinţelor catastrofale ale războiului depind acum, la începutul unui nou mileniu, într-o măsură tot mai mare de înţelegerea conţinutului, caracterului şi consecinţelor acestui fenomen social privit în ansamblul său, cât şi a fiecăruia din multitudinea proceselor ce-i sunt caracteristice. Această conştientizare, exprimată în multiple forme ale cunoaşterii şi acţiunii, priveşte în egală măsură opinia publică cea mai largă şi factorii de conducere. Astăzi, mai mult ca oricând, înlăturarea pericolului războaielor este o problemă de conştiinţă şi de responsabilitate istorică. Exprimând o viziune optimistă asupra viitorului, Gaston Bouthoul spunea că, dacă războiul nu ar depinde decât de capriciul sau de răutatea oamenilor, ar trebui schimbată natura umană. Cum însă el este un fenomen social stabil observabil, supus unor condiţii şi legi, chiar aproximative, putem spera să le dominăm, aşa cum dominăm astăzi gravitaţia şi electricitatea.

Într-adevăr, războiul este un fenomen social; el are cauze, condiţii, legităţi asupra cărora oamenii pot acţiona, în măsura în care le cunosc, pentru a le domina. De aceea, astăzi, prevenirea conflictelor este un subiect la modă, iar abordarea acesteia de pe poziţii care favorizează acţiunea a fost consolidată de recentele experienţe pozitive sau negative în domeniu. Războiul din Golf şi războiul din fosta Iugoslavie au cam spulberat starea iniţială de euforie pacifistă a perioadei care a urmat războiului rece, deoarece în locul acestuia a apărut un număr tot mai mare de conflicte regionale sau zonale, multe dintre ele neprevăzute şi cu caracteristici neîntâlnite până acum.

1.1. MUTAŢII CANTITATIVE ŞI CALITATIVE

ÎN CONŢINUTUL ARTEI MILITARE

Profunda revoluţie tehnico-ştiinţifică începută în deceniile 5 şi 6 ale veacului trecut, a determinat schimbări radicale în conţinutul luptei armate. Confruntată pentru prima oară în istorie cu perspectiva distrugerii inevitabile a omenirii în cazul unei conflagraţii nucleare mondiale, ştiinţa militară încearcă (şi a reuşit deja în mare măsură) să identifice noi piloni ai conceptului de putere. Dacă majoritatea presupunerilor convenţionale cu privire la putere implică, după cum susţine Alvin Toffler, de regulă, doi astfel de piloni – cantitatea şi bogăţia –3, în prezent puterea de înaltă calitate implică şi un al treilea pilon de susţinere – cunoaşterea. Ea, cunoaşterea, permite o anumită versatilitate şi o mai mare flexibilitate a forţei, în contrast cu forţa brută care este predominant inflexibilă şi, în mod paradoxal, tocmai de aceea vulnerabilă.

Ultimele conflicte armate şi studiul actualelor doctrine strategice ale tuturor armatelor moderne atestă cu claritate că sensul evoluţiei fenomenelor confruntării militare este dat de mutarea centrului de greutate, în cadrul ei, de pe dimensiunea cantitativă pe dimensiunea calitativă, care implică în cel mai înalt grad folosirea inteligenţei umane. În aceste circumstanţe, creierul devine, figurat vorbind, arma luptătorului modern. Diferenţa dintre cele două forme de război s-a văzut cât se poate de limpede în conflictul din Golful Persic început în vara anului 1990 prin invadarea Kuweitului de către trupele lui Saddam Hussein, continuat cu declanşarea, la 17 ianuarie 1991, a ripostei asupra Bagdadului şi încheiat la 28 februarie în acelaşi an, când preşedintele S.U.A. George Bush ordona încetarea focului, şi a fost reconfirmată în recentul război dus de NATO împotriva Iugoslaviei. În aceste cazuri s-au confruntat forţa de tip clasic a armatei irakiene şi a celei sârbe, cu puterea de mult mai înaltă calitate a coaliţiei internaţionale, respectiv a NATO.

Deloc întâmplător, în triada puterii la care ne-am referit anterior apare puterea economică, bogăţia fiind mijlocul de care depind în cel mai înalt grad cantitatea, dar mai ales calitatea forţelor

3 Cf. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti 1996, p.23.

Page 8: Arta militara- 01 CORELATIA

angajate în lupta armată şi a concepţiilor de întrebuinţare a acestora. Ca în oricare altă etapă a dezvoltării societăţii omeneşti, la baza actualelor mutaţii care se

produc în lupta armată stau o serie de factori care exercită asupra acestui fenomen o determinare obiectivă. Ei sunt de natură economică, politică, ştiinţifică, informaţională şi psihologică şi au asupra confruntării militare o acţiune complexă, conjugată. Cei mai importanţi dintre aceştia pot fi consideraţi: revoluţionarea bazei economice a societăţii; asimilarea rezultatelor revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane în domeniul mijloacelor de ducere a acţiunilor militare; creşterea rolului informaţiei; demasificarea armatelor.

Unul dintre factorii determinanţi ai actualelor mutaţii în domeniul luptei armate îl reprezintă reconsiderarea rolului infor-maţiei şi creşterea vitezei de transformare a proceselor specifice acestui fenomen. Specialiştii militari susţin că informaţiile tind să devină un patrimoniu strategic, aceasta însemnând că, în prezent, confruntarea în plan informaţional nu mai reprezintă doar o problemă de informaţii pe câmpul de luptă sau de atacuri tactice asupra reţelelor de transmisiuni, ci o puternică pârghie, capabilă să influenţeze şi să modifice deciziile de cel mai înalt nivel ale adversarului. În aceste condiţii, se poate vorbi de faptul că, în prezent, şi cu atât mai mult în viitor, creşte importanţa pe care o are în deznodământul unui conflict armat, a ceea ce specialiştii militari denumesc deja “cyberwar”. Acest concept implică încercarea de a şti totul despre adversar, înclinarea balanţei informaţiilor şi a cunoştinţelor în favoarea ta, mai ales dacă balanţa raportului de forţe înclină în favoarea inamicului.

Toffler susţine că, în războiul din Golf, adevăratele vedete nu au fost aeronavele de luptă, tancurile şi rachetele atât de mediatizate de camerele de televiziune, ci software-ul invizibil, care prelucra, analiza şi distribuia datele, deşi nici un telespectator nu i-a văzut vreodată pe cei care-l realizaseră şi îl întreţineau – soldaţii software americani. De altfel, este o realitate a zilelor noastre faptul că software-ul modifică echilibrele militare ale lumii, căci de el depinde, în mare măsură, procesarea datelor în informaţii şi cunoştinţe practice. Subliniind rolul informaţiei şi pe cel al software-ului în războiul modern, analiştii militari menţionează totodată şi fragilitatea superiorităţii în acest domeniu. Dacă în războiul clasic aveai 800 de tancuri, iar adversarul numai 200, deţineai o superioritate de patru la unu. În războiul informaţiilor, poţi avea o superioritate de 100 la unu, dar totul poate depinde de o siguranţă fuzibilă sau de o informaţie falsă sau eronată4. În plus cunoaşterea este inepuizabilă şi non-liniară, din care cauză poate fi utilizată simultan sau succesiv de ambele tabere. Iată de ce, după euforia victoriei asupra lui Saddam Hussein în războiul din Golf, în care forţele coaliţiei internaţionale, în special forţele aparţinând S.U.A. au reuşit să doboare patrimoniul de informaţii şi comunicaţii irakian, în cercurile militare americane a crescut continuu îngrijorarea cu privire la posibilitatea ca un inamic să poată “orbi” la rândul său, trupele cu cea mai sofisticată dotare tehnică.

Infoware-ul şi software-ul nu sunt însă infailibile, iar consecinţele acestui fapt pot fi exploatate de cei care nu deţin tehnologii la fel de competitive, pentru a-şi pune în valoare propriile atuuri operaţionale. Numeroasele lovituri care şi-au greşit ţintele şi amânarea unor misiuni din cauza condiţiilor meteo nefavorabile în recentul război din Iugoslavia ori dramaticele atentate împotriva SUA din 11 septembrie 2001, sunt argumente în acest sens, dar asupra acestei problematici vom reveni însă mai târziu.

Întreaga literatură de specialitate, ca şi experimentele “pe viu” efectuate pe câmpurile de bătălie ale unor războaie locale sau limitate atestă că, în permanenţă, pe panoplia zeului Marte se adaugă ceva nou, totul se perfecţionează şi asta nu numai în zona atotnimicitoarelor arme nucleare şi a vectorilor destinaţi să le transporte la ţintă, ci şi în cea a tehnicii militare convenţionale. Publicaţiile de specialitate atrag atenţia că acum, când am intrat în era războiului electronic, se tinde ca orice armă obişnuită să fie transformată în superarmă, ca o supercapacitate de distrugere şi ucidere. Practic, cvasitotalitatea a ceea ce este denumit în mod curent armament şi tehnică militară convenţională se schimbă fundamental. Parcurgând revistele şi publicaţiile de tehnică militară este uşor de identificat multitudinea de arme, instalaţii, vehicule, etc. aparţinând tuturor categoriilor de forţe ale armatelor moderne care se transformă neîncetat sub impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane. Avioane de cercetare fără pilot, rachete de croazieră, explozivi cu aerosoli, arme de luptă “inteligente”, proiectile reactive de artilerie, bombe cu grafit, vehicule pe pernă de aer, avioane de sprijin cu decolare şi aterizare verticală, muniţii ghidate cu precizie, arme antitanc

4 Cf. Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1996, p.164.

Page 9: Arta militara- 01 CORELATIA

portabile şi ieftine, tehnologii de comandă, control şi comunicaţii spaţiale, arme antiaeriene cu mare cadenţă de tragere dirijate electronic, arme cu dispozitive de vedere şi ochire în infraroşu etc., iată doar o mică parte din multitudinea de aplicaţii practice ale cercetării tehnologice valorificate în domeniul militar.

Cursa înzestrării armatelor cu mijloace de luptă de tip clasic, ultraperfecţionate, este determinată de faptul că, potrivit specialiştilor militari, în domeniul mijloacelor nucleare s-a ajuns, practic, la o remiză şi la ameninţări cu distrugere reciproc-asigurată. Dezvoltarea războiului epocii industriale a ajuns astfel la contradicţia finală, după cum susţine acelaşi Alvin Toffler. S-a impus de aceea, cu necesitate, o adevărată revoluţie în gândirea militară, o revoluţie care să reflecte noile forţe economice şi tehnologice. Noile arme convenţionale fac să dispară graniţa dintre războiul convenţional şi cel nuclear şi de aceea, îngrijorării care derivă din doctrina nucleară i se adaugă acum şi cea care decurge din analiza tipurilor de arme convenţionale care se realizează în prezent, întrucât utilizarea acestora ar putea deveni în curând la fel de provocatoare ca şi folosirea “cumpătată” a armelor nucleare tactice.

Unul din factorii care determină actualele tendinţe de evoluţie a luptei armate îl reprezintă şi demasificarea armatelor moderne. Fenomenul se bizuie pe faptul că mijloacele de luptă dispun de o tot mai mare selectivitate în alegerea ţintelor şi o tot mai fină precizie în executarea loviturilor, concomitent cu sporirea efectelor distructive ale acestora. Armele bazate pe informaţie tind din ce în ce mai mult să ia locul volumului puterii de foc, iar obiectivele vizate în acţiunile militare tind să devină cel mai adesea punctiforme, precis determinate şi de importanţă vitală pentru sistemul acţional al inamicului. Drept urmare, “tăvălugul de forţe”, consacrat de cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea, devine pe zi ce trece tot mai anacronic şi ineficient.

Înlocuirea, în lupta armată, a caracterului precumpănitor al dimensiunilor cantitative cu cel al dimensiunilor sale calitative implică accentuarea înaltei specializări, prin crearea unor structuri operaţionale puţin numeroase, dar extrem de puternice, mobile şi instruite ireproşabil. În acest cadru se înscrie constituirea, inclusiv în Armata României, a Forţelor de Reacţie Rapidă şi a altor structuri suple, mobile, cu o mare putere de lovire şi distrugere şi perfect instruite. Trecerea de la armatele de masă la structurile operaţionale moderne trebuie privită şi ca o cerinţă logică, impusă de constrângerile de natură economică ale unui viitor război. Avem în vedere uriaşul consum de materiale de toate categoriile specific războiului devenit de acum clasic, consum ce nu poate fi susţinut sau poate fi susţinut pe o durată extrem de redusă.

1.2. TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA FENOMENULUI MILITAR CONTEMPORAN

Privind harta geopolitică a lumii la început de mileniu nu se poate să nu sesizăm elementele

noi apărute ca urmare a situaţiei internaţionale de la finele secolului al XX-lea. Astfel, biolaritatea bazată pe existenţa celor două blocuri politice şi militare antagoniste, fiecare cu un lider indiscutabil, a dispărut, lăsând locul unei singure megaputeri să-şi impună interesele în lumea-ntreagă. În acelaşi timp, evoluţii complexe, care de multe ori au luat o formă de manifestare violentă, au dus la mutaţii importante pe harta politică, socială, economică sau culturală a lumii prin apariţia de state noi, accentuarea tendinţelor de globalizare, recrudescenţa fenomenelor de tip fundamentalist-extremist sau accentuarea unor conflicte etnice sociale şi culturale.

Toate acestea s-au derulat şi se derulează, pe fondul dezvoltării fără precedent a tehnicii şi tehnologiilor care au permis conturarea sistemului economic informaţional şi, în consecinţă, apariţia unui nou tip de război. În acest nou tip de război se folosesc sisteme de arme inteligente, cu caracteristici performante. Acesta este un element specific de care va trebui să se ţină seama în viitorul apropiat. Noul tip de război reprezintă o trecere spectaculoasă de la suprafaţă la punct, de la masivitate la supleţe. Spaţiul strategic devine fluid, iar operaţiile şi acţiunile militare capătă un caracter integrat, rapid şi punctiform. Spaţiul confruntării este, de-acum, acolo unde se află obiectivele principale ale părţilor beligerante, îndeosebi datorită confruntării tehnologice şi militare care au căpătat o dimensiune nouă, cea cosmică. Se observă tendinţa de scădere a duratei războiului, dar timpul necesar pregătirii acţiunilor strategice, precum şi complexitatea planificării acţiunilor cresc considerabil.

Victoria se poate obţine printr-un număr mic de acţiuni, operaţii şi bătălii strategice, dar decisive. Precizia loviturilor aplicate obiectivelor selectate de la adversar face să scadă considerabil consumurile de război, îndeosebi cele colaterale, în timp ce gradul de distrugere la obiective tinde

Page 10: Arta militara- 01 CORELATIA

către procentaje maxime. Pierderile civile devin tot mai frecvent accidentale, iar confruntarea în toate domeniile se transferă din sfera materială, în cea a inteligenţei. Din acest punct de vedere, războiul devine o confruntare între profesionişti, îndepărtându-se de ideea implicării societăţii civile în astfel de acţiuni. Decizia (care tinde să fie tot mai prospectivă) şi conducerea strategică executată în timp real vor face ca viteza de reacţie a sistemelor militare să fie decisivă. Oportunitatea informaţiei şi, în consecinţă, rapiditatea şi calitatea deciziei suplinesc de cele mai multe ori deficitul în forţe şi mijloace. Toate acestea ne fac să fim de acord cu afirmaţia că "în condiţiile în care nu toate statele îşi permit realizarea într-un timp rezonabil a tranziţiei către al treilea tip de război este posibilă apariţia unor confruntări disproporţionate, ceea ce poate duce la înlocuirea forţei prin descurajarea nucleară cu o altă ameninţare şi anume incompatibilitatea confruntării cu mijloace raţionale”5.

1.2.1. Influenţa fenomenului militar asupra artei militare

Trecerea ţărilor de la sistemul industrial la cel informa-ţional, în condiţiile existenţei unor

decalaje uriaşe, deşi nu va fi foarte dificilă (deja în aproape toate ţările s-au realizat sisteme informatice compatibile între ele, iar computerul este, azi, un instrument de lucru la îndemâna oricui), nici nu se va face prea uşor. Directivele militare sunt încă inflexibile, cele mai multe bazându-se pe riposte masive şi chiar pe conceperea unor războaie totale. Ţările moderne sau cu capacităţii în domeniu n-au renunţat încă la doctrina descurajării de tip nuclear, iar ţările subdezvoltate, ameninţă cu războiul de tip total, cu războiul de guerilă şi chiar cu războiul de tip terorist.

Societatea omenească se află într-o etapă de tranziţie de la sistemele economice industriale la sistemele economice informa-ţionale, în condiţiile în care mai persistă încă şi sisteme economice agricole. Această etapă va dura, iar problemele care se vor pune vor fi deosebit de complexe. Într-o astfel de diversitate, caracteristică etapelor de tranziţie, vom avea de-a face nu numai cu numeroase confruntări disproporţionate, ci şi cu o mulţime de confruntări clasice, de guerilă, teroriste etc.

În condiţiile actuale, scopul politico-militar general va avea din ce în ce o mai mare încărcătură politică. Astfel, componenta politică reprezintă apărarea, slujirea sau recuperarea prin toate mijloacele, deci inclusiv cele militare, a intereselor sociale generale fundamentale, care pot fi naţionale sau de coaliţie. Aceasta se realizează prin alegerea obiectivelor acţiunilor militare, stabilirea forţelor şi mijloacelor participante, asigurarea acţiunilor militare din punct de vedere politic, economic, financiar, psihologic etc. şi corelarea acestora cu alte acţiuni strategice.

Latura politică a scopului vizează cu precădere reuşita acţiunilor militare de orice tip, ocuparea (eliberarea) spaţiului de interese, împiedicarea adversarului de a aplica politica “faptului împlinit”, restabilirea prin forţa armată a intereselor fundamentale, apărarea democraţiei şi ordinii constituţionale. În ceea ce priveşte componenta strategică a scopului politico-strategic general, aceasta se materializează prin distrugerea (anihilarea) sistemelor inamicului de confruntare în multiple planuri, descurajarea dezvoltării (continuării) acţiunilor sale strategice şi diminuarea cât mai accentuată a potenţialului său de război.

În plan militar, scopul vizează prevenirea şi limitarea efectelor oricărui tip de acţiune militară a adversarului, nimicirea grupărilor de apărare (de invazie) sau de acţiune armată internă şi obţinerea sau impunerea condiţiilor de pace.

Scopul strategic final constă în distrugerea obiectivelor militare, economice şi de infrastructură ale inamicului şi, prin aceasta, prăbuşirea sistemelor sale strategice, iar căile realizării lui sunt şi vor rămâne în principal de natură militară, la care se adaugă, bineînţeles, o serie întreagă de acţiuni politico-diplomatice, economice, financiare, psihologice, informaţionale etc.

Forţele şi mijloacele participante la conflictele armate ale viitorului vor fi deosebit de variate, de la structuri clasice la cele de acţiune rapidă, de la arme convenţionale la cele cu mare precizie de lovire şi la cele nucleare. Structurile participante precum şi mijloacele folosite vor depinde de dezvoltarea economică şi tehnologică a beligeranţilor, de scopurile fiecărui actor în parte, de întreaga gamă de resurse pe care un stat sau o coaliţie le pot mobiliza la momentul acţiunii. Fără îndoială, pe lângă categoriile de forţe deja tradiţionale, vor cunoaşte o dezvoltare sporită trupele care vor utiliza sistemele de lovire de mare precizie, cele de război electronic şi informaţional, de 5 Gl.bg.Vasile Paul, Conflictele secolului XXI, Editura Militară, Bucureşti, 1999, p.47.

Page 11: Arta militara- 01 CORELATIA

acţiuni psihologice şi forţele speciale. Specialiştii militari consideră armele netradiţionale ca fiind următoarea etapă a revoluţiei

tehnico-militare. Ei continuă să examineze rolul armelor cu energie dirijată dispuse în aer, pe mare şi în spaţiul cosmic, precum şi pe cel al sistemelor denumite neletale. Experţii afirmă că armele cu laser reprezintă o direcţie semnificativă în dezvoltarea noilor tehnologii militare. Laserul a fost utilizat şi în alte domenii ale complexului militaro-industrial pentru realizarea unor sisteme practice de bruiaj. Pe timpul războaielor din Golful Persic, SUA au demonstrat că laserul poate fi utilizat de către sistemele de lovire de mare precizie, dirijarea vectorilor la ţintă asigurând o probabilitate de lovire de aproape 100 %.

După opinia celor mai mulţi specialişti militari o altă direcţie care promite este electronizarea operaţiilor militare, care se realizează prin introducerea pe scară largă a diferitelor echipa-mente electronice (radioelectronice) la sistemele moderne de arme şi la mijloacele lor de sprijin, la nivel tactic şi operativ. Contra-măsurile electronice, cercetarea armelor dirijate electrono - optic devin elemente noi ale luptei, bătăliei şi operaţiei.

În viitor este de aşteptat ca armele electronice cu efect distructiv să fie introduse la trupe. Cel mai mare succes în acest domeniu a fost obţinut în SUA unde au fost create în prezent mai multe modele de arme tactice cu laser, aflate în faza avansată de testare.

În această ordine de idei, se poate afirma că armele electronice facilitează o altă formă a luptei, lupta în spectrul fluxurilor electronice, care va fi caracterizată prin persistenţă, precizie înaltă a loviturilor la ţintă, efect distructiv instantaneu şi imposibilitatea manevrei pentru a ieşi de sub lovitura acesteia.

În ultimii ani, războiul electronic a devenit o formă specifică, relativ independentă, de război. Datele verificate pe timpul aplicaţiilor şi conflictelor locale arată că folosirea pe scară largă a măsurilor de război electronic, bine coordonate, asigură o modificare substanţială a raportului de forţe, dezorganizează comanda şi controlul trupelor şi armelor inamicului, reduce accesul acestuia la informaţii reale şi îl forţează să acţioneze după metode cunoscute în prealabil de către trupele proprii.

În prezent, se apreciază că armele neletale pot fi întrebuinţate fără a crea pierderi la ţinte, folosind sisteme şi echipamente ale războiului electronic. În plus, sunt create condiţii care asigură întrebuinţarea lor optimă, reducând masiv, sau excluzând total, pierderile proprii. În combinaţie cu mijloacele războiului informa-ţional şi cu noua generaţie de sisteme de lovire de mare precizie, războiul electronic poate anihila total forţele armate şi centrele de comandă şi control ale unui inamic mai puţin dezvoltat tehnologic.

Larga întrebuinţare a mijloacelor războiului informaţional în domeniul armelor şi echipamentelor militare, în toate fazele războiului, a determinat apariţia unor noi metode care să afecteze inamicul, cu rezultate comparabile numai cu cele ale armelor de distrugere în masă.

În prezent, este posibil să se descrie, cu titlu de încercare, mai multe tipuri de efecte speciale asupra reţelelor de calculatoare ale inamicului: introducerea de elemente corespunzătoare în programele de calculator ale sistemelor de arme, comandă şi control şi sisteme de comunicaţii, din timp, pentru a perturba funcţionarea computerelor, prin activarea lor la expirarea unui anumit interval precis de timp, printr-un semnal special sau prin alte metode, defecţiune ce poate fi percepută ca o disfuncţionalitate normală a echipamentului; introducerea de viruşi în calculator, prin agenţi, canale de comunicaţii sau prin alte metode, pentru a distruge banca de date şi memoria sistemelor de luptă; intrarea în canalele de comunicaţii dintre calculatoare şi introducerea de date false în acestea; scoaterea din funcţiune a calculatoarelor şi ştergerea datelor printr-o emisiune puternică de unde de ultra înaltă frecvenţă (SHF), prin fluxuri electromagnetice sau prin orice altă metodă.

Specialiştii militari ruşi, consideră cea de-a treia generaţie de arme nucleare ca o componentă critică a revoluţiei tehnico-militare şi, în acest sens, apreciază că „în următorii câţiva ani este posibil să apară cea de-a treia generaţie de arme nucleare“. De asemenea ei sunt convinşi că generaţia a treia de arme nucleare va fi „capabilă să distrugă ţintele strategice ale inamicului, atât în spaţiul cosmic, cât şi pe pământ“ şi ele vor fi utilizate „în orice tip de conflict“6

Generaţia a treia de arme nucleare va include o cantitate mai mică din efectele contaminatoare globale ale încărcăturilor de astăzi, dar cu aceleaşi posibilităţi distructive. Ele vor fi

6 Cf. Gl.bg. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI, Editura Militară, Bucureşti, 1999.

Page 12: Arta militara- 01 CORELATIA

arme cu emisie de energie direcţionată şi selectivă către ţintă. O astfel de armă funcţionează ca un bisturiu (o rază laser, o rază X, electromagnetică sau o radiaţie de microunde, o undă de şoc), forţa enormă a oricăruia dintre aceşti factori fiind concentrată precis la ţintă. Cercetările în domeniul acestor arme sunt în curs şi probabil ele vor fi funcţionale în decurs de circa 5-10 ani. Unicul obstacol în realizarea acestor arme l-ar putea constitui interzicerea totală a testelor nucleare.

Referitor la programele de dezvoltare a armelor netradiţionale, potrivit unei publicaţii ruseşti, fosta Uniune Sovietică a desfăşurat o intensivă cercetare în anii 70, pentru dezvoltarea armelor cu laser, inclusiv a metodelor dispuse în spaţiu, iniţial pentru scopuri antisatelit (ASAT). Către sfârşitul anilor 1970, se pare că Uniunea Sovietică a întrecut SUA cu o întreagă gamă de arme spaţiale. Un sistem laser avansat, arătat cercetătorilor de la Lawrence Livermore Laboratory pe timpul unei vizite, în anul 1992 la Asociaţia Ştiinţifică „Astro-fizica“ din Moscova, pare să confirme faptul că ruşii în acea perioadă erau mai avansaţi în crearea unei tehnologii de vârf în domeniul sistemelor laser compacte. Într-un interviu din februarie 1993, fostul ministru al apărării generalul Pavel Graciov, a fost întrebat dacă se continuă cercetarea armelor laser. El a răspuns însă că acest lucru „intră în sfera secretului militar“, dar potrivit afirmaţiilor academicianului I.B. Kariton, cercetător la Centrul Federal Nuclear al Institutului de Cercetări Ştiinţifice pentru Fizica Energetică „un dispozitiv laser pentru protecţia împotriva rachetelor antiamericane este în curs de realizare la acest centru“7.

În aprilie 1993, cercetătorii militari ruşi şi purtătorii lor de cuvânt au început să facă publice „armele cu plasmă“, care „pot lovi orice obiect care se mişcă în atmosfera pământului, fie el rachetă, focos, avion sau alt corp artificial sau natural, cum ar fi un meteorit“8 Aceasta se realizează folosind baza tehnologică existentă şi valorificând energia cinetică a obiectului însuşi, care este interceptat electronic de către plasmoidul creat prin instalaţii existente (generatoare de microunde sau optico-laser, antene şi alte sisteme).

Energia direcţionată de către componentele situate pe pământ ale armei cu plasmă este focalizată (concentrată) nu către ţinta însăşi, ci către traiectoria de zbor, în spaţiul de atmosferă, din faţa ei. Aceasta ionizează zona atmosferei şi dezorganizează total aerodinamica rachetei sau avionului – obiectul părăsind traiectoria şi fiind distrus de enorma presiune aerodinamică. Este realmente imposibil să se contracareze acest efect al energiei terestre.

În plus, este posibil, pentru prima dată, să se combine, într-o singură unitate, sistemele radar de observare şi sistemele pentru distribuirea electronică a plasmoidului (mecanismul de lovire) către ţintă, care acţionează cu viteza luminii. Aceasta face plasmoidul efectiv o armă vulnerabilă, asigurând protecţia garantată împotriva oricărui atac din spaţiu sau din structurile superioare sau joase ale atmosferei.

Ţintele balistice cuprind nu numai focoasele propriu-zise, ci şi ţintele false. Se apreciază că diferenţierea lor este o sarcină complicată, care nu a fost soluţionată până acum. Dar, se pare că mijloacele de distrugere prin radiaţie (laserul sau armele cu emisie de unde de înaltă frecvenţă) rezolvă această sarcină, în principiu, deoarece numărul ripostelor echivalente este nelimitat. Cu alte cuvinte, toate ţintele (atât adevărate, cât şi false) pot fi distruse consecutiv cu mijloace nucleare din înzestrare.

Sistemele de observare radar pot să se fixeze pe o ţintă sau pe un grup de ţinte, la o distanţă de 100 km, iar plasmoidul le poate distruge până la o altitudine de 50 km, în funcţie de misiunea primită. Nu este nevoie să se construiască staţii de mare putere pentru aceasta, deoarece energia câtorva zeci de baterii de acumulatori obişnuite pentru fiecare din generatoarele de putere aparţinând complexului este întru totul suficientă pentru a face o astfel de proiecţie posibilă.

Potrivit unor experţi ( amiralul V.S. Pirumov), arma cu plasmă a fost deja creată în Rusia. Cercetările asupra ei au depăşit zidurile laboratoarelor, ea fiind testată pe viu. Dar un experiment complet împotriva ţintelor reale cere resurse financiare însemnate. De aceea, Rusia propune ca împreună cu SUA să-şi unească, eforturile şi să creeze un sistem global de protecţie antirachetă. Un asemenea experiment ar putea fi realizabil în insula Kwajelein, din Pacific, unde există o bază tehnologică adecvată şi unde armata SUA a desfăşurat deja o serie de teste pentru programul “Iniţiativa de Apărare Strategică (SDI)”. Rusia ar trebui doar să asigure echipamentul necesar de la bordul portavioanelor şi de pe nave. Este bine cunoscut că Rusia are considerabile realizări şi avantaje în sfera creării puternicelor generatoare de microunde şi în sfera unei noi ştiinţe, a 7 Richard Star, Noul Proiect al Concepţiei de Securitatea naţională a Rusiei, Strategic Review, Spring, 1998, în gl.bg.dr. Vasile Paul „Conflictele secolului XXI“. 8 Ibidem 3.

Page 13: Arta militara- 01 CORELATIA

dinamicii plasmă-gaz. SUA ar urma să asigure componentele electronice robuste şi tehnologia compute-rizată. Rachetele pentru experiment ar urma să fie lansate fie de pe teritoriul Rusiei, fie din zonele de testări ale SUA.

Cum va fi soluţionată această cerere nu ştim încă. Cert este că, deocamdată, americanii au denunţat unilateral tratatul asupra rachetelor balistice (ABM), iar această acţiune nu pare a fi îndreptată spre o cooperare ulterioară cu specialiştii militari ruşi.

O atenţie deosebită este acordată de specialiştii militari, laturii operaţionale a războiului. În concepţia acestora o “arie de manifestare a războiului” este o formă de război cu obiective militare unice şi care este caracterizată prin asocierea cu un tip particular de forţe sau sisteme de armament9. În acest sens, în perioada interbelică au putut fi identificate ca arii de manifestare “războiul blindatelor”, “războiul portavioanelor”, “războiul amfibiu” şi “bombardamentul aerian strategic”. Pentru etapa actuală, aceştia apreciază că sunt create condiţiile pentru a vorbi de patru noi arii de manifestare, şi anume lovitura precisă în adâncime (la mare distanţă), războiul informaţional, manevra dominantă şi războiul spaţial (în spaţiu). Dintre acestea, ei apreciază ca lovitura precisă în adâncime este cea mai dezvoltată conceptual, deşi în acest domeniu încă mai sunt multe de făcut. Războiul informaţional, deşi se bazează pe o colosală muncă ce a fost depusă de specialiştii militari americani şi a fost deja folosit cu rezultate bune în războaiele din Golf, Iugoslavia şi în Afganistan, încă nu este înţeles la un nivel corespunzător de către ansamblul structurilor implicate, pe când analizele despre manevra dominantă şi războiul spaţial sunt doar la început.

Lovitura precisă în adâncime ar trebui să fie cea mai bine înţeleasă ca noua arie de manifestare a războiului întrucât americanii au început dezvoltarea unor astfel de sisteme încă din anii 70 a secolului trecut. Lovitura precisă în noul context de evoluţie al fenomenului militar depăşeşte ceea ce a fost conceput FOFA10. Când NATO a dezvoltat acest concept şi elementele tehnice pe care acesta s-a bazat, aceasta s-a făcut cu scopul de a întârzia şi fragmenta sosirea eşaloanelor doi şi trei ale Forţelor Blindate ale Tratatului de la Varşovia, pentru a nu covârşi numărul inferior de apărători ai NATO, până la sosirea forţelor de întărire din partea continentală a Statelor Unite (CONUS). Această lovitură în adâncime ar fi extins câmpul de luptă şi ar fi întârziat în timp extinderea conflictului către faza nucleară. Ea a fost planificată astfel în ideea de a câştiga timpul necesar creării unei forţe convenţionale de contralovitură care să respingă atacul Forţelor Blindate ale Tratatului de la Varşovia.

Lovitura precisă în adâncime (la mare distanţă) reprezintă abilitatea de a determina oportun şi cu mare precizie poziţia obiectivelor fixe sau mobile de mare importanţă, de a le distruge cu mijloace care au o probabilitate de lovire foarte mare, în limitele de timp stabilite prin planurile de nivel operativ sau strategic, concomitent cu minimizarea distrugerilor colaterale, a numărului răniţilor în cadrul trupelor proprii, precum şi a efectelor contraloviturilor inamicului.

Războaiele din Golf a demonstrat din plin potenţialul acestor sisteme de lovire în adâncime; pe timpul campaniei din Afganistan s-au folosit mijloace parcă mai performante, iar specialiştii militari americani aşteaptă ca tehnologia mijloacelor de lovire precisă la mare distanţă să permită în anul 2020 efecte strategice la distanţe intercontinentale. De altfel, potrivit planurilor americane, este posibil ca acest an să fie data limită pentru implementarea globală a acestor sisteme.

În accepţiunea aceloraşi specialişti militari, lovitura precisă în adâncime se impune atât schimbării în structurile organizaţionale, cât şi în modul de abordare a utilizării acestora în câmpul de luptă al viitorului. Aceste sisteme se vor adresa unui teatru de operaţii foarte larg, chiar global şi nu este de aşteptat ca o singură categorie de forţe să asigure o unitate centrală care să constituie “forţa întrunită pentru lovirea precisă în adâncime” a comandantului. De aceea, este de aşteptat ca noi unităţi să fie stabilite pentru a utiliza aceste sisteme. Aceasta nu implică imediat crearea de noi comandamente sau unităţi masive, dimpotrivă, va fi luată în considerare varianta opusă, respectiv cea oferită prin noile tehnologii informatice care extind anvergura funcţiei de control a comandanţilor şi permit, astfel, eliminarea unui sau a chiar a două nivele de comandă, ceea ce are drept consecinţă accelerarea procesului de luare a deciziei, respectiv ciclului de comandă şi control.

Esenţa loviturii precise constă în abilitatea de a cunoaşte inamicul în adâncimea operativă şi strategică, de a-i recunoaşte conceptele operative şi planurile strategice, de a selecta atacurile asupra

9 Jeffrey McKitrick, James Blackwell, Fred Littlepage, George Krauss, Richard Blanchfield and Dale Hill, în studiul “The Revolution in Military Affairs”, Battlefield of the Future, 21 st Century Warfare Issues, Air University, US Air Forces, 2001 10 FOFA = FOLLOW-ON FORCES ATTACK –atacul forţelor în adâncime.

Page 14: Arta militara- 01 CORELATIA

obiectivelor importante ale inamicului. Toate acestea vor avea un impact decisiv în îndeplinirea scopurilor campaniei, iar efectele vor fi cu atât mai mari cu cât atacurile vor fi sincronizate mai bine în timp şi spaţiu.

Potenţialul loviturii precise în adâncime derivă din tehnologiile care sunt în continuă perfecţionare şi experimentare (vezi Irak, Iugoslavia, Afganistan). Aceasta şi alte tehnologii conexe, oferă comandanţilor posibilitatea de a avea o arie largă de supraveghere, de a lua decizii în timp aproape real la orice acţiune a inamicului şi de a avea la dispoziţie mijloace de lovire la distanţă foarte precise. Aceste tehnologii, prin ele însele, au potenţialul să schimbe întru totul modul de ducere a războaielor. Se aşteaptă ca prin anul 2020, sistemele de lovire care răspund în timp real la senzorii de descoperire a loviturilor date de inamic să devină o realitate. În acest fel, pentru prima dată în istorie, acest timp de răspuns va permite comandamentelor să manevreze la mare distanţă focul mai degrabă decât forţele şi să execute atacuri directe şi simultane asupra majorităţii centrelor vitale ale inamicului.

Această nouă arie de manifestare a războiului depinde în mod direct de progresele ce se realizează în domeniul tehnologiei, dar şi de modul în care structurile militare se vor adapta la noile condiţii. De aceea, direcţiile viitoare de acţiune în acest domeniu se referă atât la extinderea ariei de supraveghere şi lovire, siguranţă şi măsuri de contracarare, procesarea datelor şi comu-nicaţii, platformele de lansare, muniţii inteligente sau dispunerea instalaţiilor de lovire, cât şi la dezvoltarea noilor concepte şi adaptarea structurilor operaţionale.

O altă revoluţie care se adresează noilor arii de manifestare a războiului este acea asociată cu informaţiile, capabilităţile asociate acestora şi efectele lor asupra organizaţiilor militare şi desfăşurării operaţiilor. Este ceea ce întâlnim sub numele de “război informaţional” şi reprezintă lupta dintre doi sau mai mulţi oponenţi pentru controlul spaţiului de luptă al informaţiilor (informaţional).

În opinia acestora, la nivel naţional, războiul informaţional ar trebui văzut ca o nouă formă a războiului strategic, una dintre problemele cheie fiind cea a vulnerabilităţilor sistemelor socio-economice şi, ca atare, întrebarea este cum să ataci sistemul inamic, concomitent cu protejarea propriului tău sistem. La nivel operaţional militar, războiul informaţional poate contribui major la schimbări în modul de ducere al războiului, problema cheie fiind dată de vulnerabilităţile sistemelor de control, comandă, comunicaţii şi informaţii, iar întrebarea rămâne aceeaşi, cum să ataci şi, în acelaşi timp, să-ţi protejezi sistemele proprii.

Războiul informaţional creează el însuşi o vulnerabilitate pentru cei care îl conduc, şi anume aceea că prin utilizarea acestuia se creează probleme care nu se limitează în manifestare strict la sfera organismelor militare ci, mult mai mult, la nivel naţional, în acest context, sfera de manifestare trecând dincolo de forţele armate şi acoperind întreaga infrastructură a securităţii naţionale. În egală măsură şi infrastructura internaţională de informaţii creşte şi se perfecţionează continuu, ajungând la o limită care se află dincolo de puterea de control a unei singure entităţi, sau a unei singure naţiuni, iar când aceasta este în afara controlului celor care o utilizează creează o multitudine de posibilităţi pentru alţii de a intra în sistem.

Şi în fine, trebuie punctat că specialiştii trag un serios semnal de alarmă asupra luptei de coerentă la nivel strategic între modul de abordare a rolului ofensiv şi defensiv în cadrul acestor acţiuni, arătând că, nicăieri în structurile abilitate nu se adună şi nu se analizează într-un mod integrat informaţiile de natură ofensivă cu cele de natură defensivă, fapt generat în principal de existenţa structurilor distincte abilitate pentru fiecare gen de informaţii şi acţiuni în parte.

Una dintre cele mai nou identificate arii de manifestare a războiului este aceea a “manevrei dominante”. Manevra a fost întotdeauna un element esenţial în război, dar noua revoluţie în problemele fenomenului militar oferă posibilitatea executării manevrei la scară globală, într-un timp mult mai scurt şi cu forţe mult mai reduse. Manevra dominantă este definită ca poziţionarea forţelor – condusă în mod integrat cu lovitura precisă în adâncime, războiul spaţial şi operaţiile războiului informaţional – realizată în aşa măsură încât să atace obiectivele importante, să nimicească centrele de gravitate11 ale inamicului şi să îndeplinească obiectivele campaniei sau războiului.

11 Prin centre de gravitate se înţeleg acele caracteristici, mijloace sau locuri din care derivă libertatea de acţiune a unei forţe militare, tăria sau voinţa ei de a lupta. Centrul de gravitate este sursa întregii puteri şi mişcări, de care depinde totul. Este acea caracteristică, capacitate sau loc aynume din care inamicul, forţele proprii, o naţiune sau o alianţă îşi trag libertatea de acţiune, tăria fizică, psihică şi voinţa de a lupta. El există la nivel strategic, operativ şi tactic al războiului.

Page 15: Arta militara- 01 CORELATIA

În timp ce lovitura precisă în adâncime şi războiul infor-maţional distrug mijloacele

inamicului şi fărâmiţează capacitatea acestuia de a controla câmpul de luptă, manevra dominantă va lovi centrele de gravitate ale inamicului pentru a-l pune într-o poziţie de inferioritate în care nu are altă alegere decât, ori să îşi recunoască înfrângerea, ori să accepte cererile ce i s-au făcut.

Războiul este în mod tipic neliniar, înţelegând prin aceasta că efectele cele mai mici pot avea consecinţe imprevizibile şi disproporţionate. În meteorologie, nelinearitatea este ilustrată prin “efectul fluture” – un fluture fâlfâindu-şi aripile în emisfera sudică poate provoca un şirag de reacţii, care, eventual, pot degenera într-o furtună violentă în emisfera nordică. La începutul secolului al XIX, Clausewitz făcea o remarcă similară când discuta despre formularea strategiei succesului. El scria atunci că victoria vine nu din bătălii câştigate sau prin impunerea uzurii inamicului, ci prin atacarea centrelor de greutate ale acestuia care, funcţie de situaţie, pot fi reprezentate de forţele sale armate, de capitala statului, de liderii militari sau politici sau de principalul aliat al inamicului.

În cursul secolului XX, complexitatea războiului a crescut, la fel cum au progresat şi forţele militare, care s-au bazat pe un sprijin politic şi logistic ce a devenit din ce în ce mai complex. Cu această complexitate mereu în creştere, este aproape cert că natura nelineară a războaielor va creşte de asemenea. Manevra dominantă încearcă să exploateze complexitatea şi nelinearitatea în creştere a războiului prin lovirea directă a centrelor de gravitate inamice cu scopul de a-i fărâmiţa coeziunea şi de a-i produce un colaps rapid.

Conceptul de “manevră dominantă” este diferit de conceptul tradiţional de “manevră”. Manevra se referă la utilizarea forţelor în câmpul de luptă prin mişcare, astfel încât, în combinaţie cu focul diferitelor categorii de armamente, să se obţină o poziţie avantajoasă faţă de inamic în scopul îndeplinirii unei misiuni. Manevra dominantă se referă la poziţionarea forţelor, şi nu în mod necesar la utilizarea lor. Acestea pot fi poziţionate oriunde în teatru, nu în mod obligatoriu în zona acţiunilor de luptă, cerinţa primordială fiind ca, prin această poziţionare, să poată ataca, controla, sau interzice orice obiectiv sau acţiune a inamicului, şi în mod special cele vitale.

1.2.2. Impactul fenomenului militar asupra aplicării principiilor luptei armate moderne

Lumea contemporană şi implicit forţele armate sunt într-o continuă transformare. După o scurtă perioadă în care spectrul războiului cu arme de distrugere în masă părea îndepărtat, acesta apare acum, fie în zone unde regimuri totalitare sunt încă la putere (Coreea de Nord de exemplu), fie ca ameninţări în relaţiile dintre state care au vechi divergenţe teritoriale, (vezi recenta escaladare a violenţelor dintre India şi Pakistan), dar şi mai grav, purtat de organizaţii terorist-fundamentaliste de diferite facturi, care încearcă să intre în posesia acestora atât ca un mijloc de intimidare, cât şi pentru a le folosi la nevoie.

La acestea, se adaugă acum noua panoplie de armamente de mare precizie şi putere de lovire care, fără a mai avea efectele contaminante pentru mediu şi populaţie, produc acelaşi efect distructiv la ţintă, precum şi capabilităţile sporite de a desfăşura forţe în diferite regiuni ale globului (protecţia forţei).

Principiile luptei armate au fost fundamentate cu mult timp în urmă, şi, în armatele occidentale, s-a ajuns la consens că acestea sunt12: principiul concentrării forţelor; principiul manevrei ;principiul iniţiativei ofensive; principiul unităţii de comandă, principiul stabilirii clare a obiectivului; principiul siguranţei/securităţii; principiul economiei de forţe; principiul surprinderii; principiul simplicităţii.

Multe dintre principiile luptei armate s-au păstrat aproape nemodificate lungi perioade de-a lungul evoluţiei fenomenului militar, pe când altele au trebuit adaptate pentru a reflecta schimbările tehnologice sau de situaţie.

Este de la sine înţeles că aceste noi mijloace şi situaţii nu vor schimba principiul concentrării forţelor, manevrei, unităţii de comandă sau al iniţiativei, dar vor implica o adaptare a modului lor de aplicare. Nu acelaşi lucru este valabil în cazul surprinderii, în condiţiile în care noile mijloace ascunse de realizarea surprinderii aproape că impun total regândirea aspectelor referitoare la siguranţă. În plus, mai sunt câteva principii care abia acum îşi fac simţită acţiunea, acestea incluzând simultaneitatea şi adâncimea atacului, proiecţia logisticii, dominaţia informaţională şi lovirea precisă a obiectivelor.

12 Aceste principii au fost formulate încă de generalul britanic J.F.C. Ruller, în Instrucţiunile Armatei Regale Britanice din primul război mondial.

Page 16: Arta militara- 01 CORELATIA

Principiul concentrării forţelor sugerează necesitatea concentrării superioare a puterii de luptă pe timpul operaţiilor militare la locul şi timpul potrivit în scopul obţinerii unor rezultate decisive (scopului propus). Această concentrare a resurselor către punctele vulnerabile ale inamicului ajută forţele proprii13 să menţină iniţiativa şi face posibilă, împreună cu aplicarea judicioasă a altor principii, obţinerea unor rezultate decisive în cadrul luptelor, campaniilor sau războiului, chiar cu forţe inferioare inamicului.

În trecut, acest principiu a fost puternic corelat cu numărul forţelor terestre concentrate într-o anumită locaţie contra unor forţe inamice aflate în imediată apropiere. Astăzi, astfel de concentrări de unităţi ar fi vulnerabile faţă de mijloacele de lovire – sisteme de lovire de mare precizie utilizate cu aviaţia, rachetele sau artileria de mare calibru ale inamicului. Aceasta dă un nou înţeles inclusiv noţiunii de superioritate locală, un inamic puternic dotat tehnologic putând contracara repede şi eficient această disproporţie.

În esenţă, armatele moderne aplică o altă schemă operaţională şi acolo unde adversarul utilizează conceptul “vechi” al concentrării – ceea ce înseamnă concentrarea propriei armate, i se răspunde prin substituirea aplicării concentrării trupelor cu concentrarea puterii de foc. Într-o astfel de competiţie, concen-trarea focului propriu poate neutraliza sau chiar nimici concentrarea de trupe inamică. Creşterea puterii letale/ distructive a armelor convenţionale a condus în timp la o dispersare din ce în ce mai accentuată a trupelor în câmpul de luptă. S-a ajuns astfel ca de la circa 4.800 soldaţi/km2 cât se înregistrau pe timpul războaielor napoleoniene, să se ajungă la 2,34 soldaţi/km2 în Războaiele din Golf, şi în mod cert, densitatea a fost mai mică în conflictul din Afganistan. Aceasta ne conduce la o concluzie conform căreia, dezvoltarea noilor mijloace de lovire, incluzând aici şi armele de distrugere în masă “clasice”, conduc către depopularizarea progresivă a câmpului de luptă modern.

O concluzie logică a acestei dezvoltări conduce spre înlocuirea sintagmei de concentrare a forţelor cu o concentrare accentuată a focului. Mergând mai departe, armatele moderne ale viitorului trebuie să obţină succesele şi victoria fără a recurge la concentrări masive de trupe îndreptate împotriva punctelor vulne-rabile ale inamicului. În locul acestora, combinarea sistemelor rapide de foc, sistemelor de lovire la distanţă de mare precizie şi sistemelor înaintate de comandă şi control vor permite o largă dispersare a forţelor care să-şi concentreze focul pe obiectivele necesare.

O altă concluzie din cele de mai sus este aceea că atunci când inamicul deţine arme de distrugere în masă, utilizarea concentrărilor de forţe este contraindicată. Mai mult chiar, din ce în ce mai mulţi analişti militari susţin că inclusiv dezvoltarea fără precedent a armamentelor convenţionale, în special a sistemelor de lovire de mare precizie, precum şi a armelor netradiţionale fac concentrarea forţelor impracticabilă şi periculoasă.

Probabil, o şi mai mare importantă trebuie acordată principiului manevrei decât celui abordat anterior. Intrinsecă manevrei este ideea că mobilitatea potenţează atât capabilităţile ofensive cât şi pe cele defensive. Nevoia de manevră este strâns legată de conceptul de dispersare. Armatele timpurilor moderne sunt din ce în ce mai mobile şi dispersate în câmpul de luptă datorită creşterii vulnerabilităţii acestora şi a schimbărilor tehnice survenite în mijloacele de lovire ale adversarilor. Mişcarea şi dispersarea forţelor dă adversarului o mai mică probabilitate de determinare exactă a ţintelor şi, în consecinţă, mai puţine ţinte pentru a fi lovite. Prevederea va impune în viitor dispersarea trupelor proprii în aşa fel încât să se reducă la minim efectele unei singure lovituri (acţiuni) cu sistemele de lovire de mare precizie şi/ sau armele de distrugere în masă.

Pe de altă parte, această nevoie de dispersare a trupelor poate diminua semnificativ capacitatea de luptă convenţională. O armată dispersată va avea puţine posibilităţi de a realiza superioritatea locală şi pătrunderi în dispozitivul forţelor oponente şi, în consecinţă, puţine oportunităţi pentru terminarea luptei sau războiului înainte ca mijloacele principale ale inamicului să fie nimicite / distruse.

Nevoia realizării simultane a protecţiei împotriva sistemelor moderne de lovire de mare precizie şi /sau armelor de distrugere în masă cu conducerea războiului (operaţiei, luptei) în condiţii convenţionale va impune presiuni contradictorii asupra comanda-mentelor de la diferite eşaloane. Această dublă preocupare ar trebui să prevină angajarea rapidă şi decisivă a inamicului, în viitoarele planuri de operaţii trebuind să fie luate în consideraţie şi războaie de lungă durată şi de intensitate joasă, precum şi angajarea în războaie convenţionale de uzură, pe timpul cărora să se evite posibilitatea de a oferi inamicului motive de utilizare a armelor sale de distrugere în masă, precum şi

13 Prin forţe/trupe proprii în cadrul acestui capitol se va înţelege, de la caz la caz, atât armatele naţionale cât şi forţele alianţei.

Page 17: Arta militara- 01 CORELATIA

reducerea utilizării sistemelor de lovire de mare precizie. În condiţiile moderne, o armată victorioasă ar putea să fie preocupată mult mai mult de

apărare activă şi/sau pasivă, mobilitate, dispersare şi mascare decât în acţiuni ofensive convenţionale, care pot fi anihilate relativ uşor. Într-adevăr, letalitatea câmpului de luptă viitor poate fi atât de mare încât este cerută o nouă viziune a desfăşurării defensive, concomitent cu adăugarea unei urgenţe sporite pentru descoperirea, determinarea şi distrugerea mijloacelor de lansare şi locurilor de depozitare ale armelor de distrugere în masă şi celor mai performante sisteme de lovire ale inamicului.

Unul dintre principiile de luptă de bază a armatelor occidentale este acela de a obţine, păstra şi exploata iniţiativa în luptă. Menţinerea iniţiativei ofensive în luptă este importantă pentru obţinerea victoriei şi, de asemenea, pentru evitarea înfrângerii. Un inamic îngenuncheat este rareori un inamic “care-ţi sare la gât”, de unde şi vechea vorbă că apărarea cea mai bună este atacul. O ofensivă continuă şi susţinută ţine adversarul preocupat cu apărarea propriilor forţe şi îl privează de o parte a potenţialului său pentru a le (contra) ataca.

Principiul unităţii de comandă reprezintă menţinerea unor mai bune capabilităţi de comandă, control, comunicaţii şi informaţii (C3I) ar putea deveni mult mai uşor de realizat în viitor ca rezultat al revoluţiei în domeniul tehnologiei informaţiei disponibile comandanţilor. Această revoluţie va furniza comandanţilor şi comanda-mentelor mai multe informaţii, într-un timp mai scurt şi cu un grad de detaliere mult mai mare despre capabilităţile, dispunerea şi activităţile adversarului decât în războaiele anterioare. Mai mult, revoluţia în comunicaţii va conduce la o structură organizatorică mai largă şi la avertizarea / informarea în timp real asupra dispozitivului şi acţiunilor inamicului. Aceasta va întări controlul comandanţilor şi, în acelaşi timp, va permite o dispersare largă a trupelor proprii.

Referitor la acest aspect, studiul “Force XXI Operations” menţionează că: “progresele realizate în managementul informaţiilor şi distribuţiei acestora va facilita integrarea pe orizontală a funcţiilor câmpului de luptă şi ajută comandanţii în stabilirea valorii forţelor şi dispunerea lor pe câmpul de luptă… Unităţile, nodurile de comunicaţii cheie şi liderii vor fi mult mai larg dispersaţi, conducând la continuarea fenomenului de depopularizare a cîmpului de luptă”.

Provocarea realizării unui sistem eficient de comandă, control şi comunicaţii într-un conflict este imensă. Dacă inamicul are capabilitatea de a distruge acest sistem prin “tăierea” legăturilor la diferite nivele, el va distruge astfel unitatea de comandă a forţelor din regiunea respectivă. Această posibilitate depinde în primul rând de resursele acestuia de utilizare a fluxurilor electromagnetice distructive prin care poate anihila legăturile dintre elementele de dispozitiv ale trupelor proprii, pornind de la o simplă staţie radio dintr-un transportor şi până la sistemele de comunicaţii ale comandamentelor de nivel operativ sau strategic, practic tot ceea ce nu este protejat contra efectelor fluxurilor electromagnetice distructive.

Pericolul întreruperii comunicaţiilor şi al dezorganizării conducerii conduce la câteva concluzii privind păstrarea unităţii de comandă în astfel de conflicte : comandamentele trebuie să permită dispersarea unităţilor subordonate, iar aceasta trebuie realizată în baza unui plan unic; unităţile trebuie să fie mai autonome, iar acţiunile lor subordonate planurilor iniţiale (de pregătire) ale operaţiilor; comandanţii vor avea nevoie din partea eşaloanelor superioare de documente mai simple, recepţionate cu o frecvenţă mai mică; se impune existenţa, începând de la comandamentele de nivel operativ în sus, a unor “comandanţi alternativi”, bine antrenaţi şi familiarizaţi cu unitatea şi misiunea acesteia, în puncte de comandă de rezervă mobile, bine mascate şi protejate, dispuse pe aliniamente eşalonate în adâncime, gata să preia comanda în situaţia în care comandantul titular este lovit, omorât sau izolat de forţele sale.

Principiul stabilirii clare a obiectivului. Războaiele, ca şi meciurile de şah, sunt caracterizate, în general, prin mişcările de deschidere, schimburile de la mijlocul jocului şi prin sfârşirea decisivă a partidei”14. Structurile politico-militare, comandanţii de la toate eşaloanele trebuie să înceapă fiecare fază a războiului, campaniei, luptei având în minte scopul urmărit, fiecare fază fiind destinată să conducă spre îndeplinirea scopului final. Manualul FM 100-5 al Forţelor Terestre ale SUA prevăd că fiecare comandant este dator “să dirijeze orice operaţie militară către un obiectiv clar stabilit, important şi realizabil”. 14 Dacă prima mişcare este suficient de decisivă, conflictul e soluţionat aproape înainte de a începe. Acest lucru e valabil în şah şi a fost probat şi în practica relaţiilor politico-militare, inclusiv în conflicte – vezi cazul invaziei sovietice în Cehoslovacia sau intervenţia americană în Panama contra regimului Noriega.

Page 18: Arta militara- 01 CORELATIA

Pentru a exemplifica ne vom referi la conflictul din Golf din anul 1991, unde forţele coaliţiei internaţionale conduse de SUA au avut un obiectiv clar şi simplu: eliberarea Kuwaitului de sub ocupaţia irakiană şi restabilirea graniţei recunoscute dintre Irak şi Kuwait. Odată obiectivul militar îndeplinit, regimul preşedintelui Saddam Hussein a fost lăsat la putere, chiar dacă au fost stabilite restricţii asupra unităţilor militare irakiene, s-a declanşat controlul ONU asupra capacităţilor irakiene suspectate de producerea armelor de distrugere în masă şi s-a impus un embargou sever în relaţiile comerciale. Din acest punct de vedere, decizia americană de a opri operaţia “Desert Storm” a fost corectă şi în acord cu rezoluţiile ONU în vigoare la timpul respectiv, coaliţia internaţională fiind formată să elibereze Kuwaitul şi nu să ocupe Irakul. În al doilea rând, operaţiunea şi-a atins scopul pentru că trupele irakiene au fost împinse departe de graniţă, şi, în al treilea rând, pentru că, până la urmă – de fapt după aproape trei ani – Irakul a recunoscut legalitatea frontierei cu Kuwaitul.

În acelaşi timp, trebuie subliniat că obiectivul stabilit a fost nu numai clar şi simplu, ci şi posibil de îndeplinit. Partea americană şi-a îndeplinit obiectivul cu pierderi foarte mici (150 militari americani, faţă de estimări care se ridicau la circa 15.000 morţi).

Dacă luăm în considerare că această operaţiune a cunoscut un consens unanim, inclusiv din partea lumii arabe, ne putem imagina unde s-ar fi ajuns dacă acest obiectiv ar fi inclus şi ocuparea Irakului. Schimbarea regimului lui Saddam nu a mai fost posibilă deoarece ar fi disociat coaliţia internaţională, ar fi ridicat cifra pierderilor la cifre neacceptabile şi, mai ales, ar fi transformat regimul irakian din agresor recunoscut unanim în agresat.

Pe de altă parte, trebuie să subliniem că decizia de a opri operaţia a adus multe şi aspre critici administraţiei americane a preşedintelui George Bush. Criticii săi au mers până acolo încât i-au explicat că decizia lui ar fi sinonimă cu lăsarea lui Hitler la conducerea Germaniei, alţii mai plastic, i-au sugerat că a-l lăsa pe Saddam la putere este ca şi cum a lăsa un şarpe cu clopoţei să trăiască în casa ta după ce a încercat să te muşte o dată, pe motivul că i-ai colectat veninul, chiar dacă ştii că, inevitabil, el va produce mai mult în timp.

Principiul siguranţei/ securităţii. O bună securitate se realizează atunci când inamicul nu poate realiza surprinderea strategică. O astfel de securitate depinde în mod hotărâtor de obţinerea oportună a unor informaţii precise care să permită evaluarea pericolului şi să ofere suficient timp pentru avertizarea trupelor proprii

Deci, coordonata principală a securităţii este dată de evitarea surprinderii. Tocmai de aceea, regulamentul FM 100-5, prevede ca niciodată să nu se permită adversarului să obţină un avantaj neaşteptat. Securitatea întăreşte (potenţează) libertatea de acţiune prin reducerea vulnerabilităţii trupelor proprii la acţiunile adverse ostile, a celor de influenţare sau surprindere. Prin cunoaşterea şi înţelegerea strategiei, doctrinei şi tacticii inamicului, precum şi printr-o planificare detaliată a acţiunilor din partea statelor majore se poate îmbunătăţii securitatea şi se pot reduce vulnerabilităţile la surprindere.

În condiţiile întrebuinţării de către inamic a armelor de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie, vulnerabilitatea la surprindere şi atac poate fi redusă printr-o combinare judicioasă a măsurilor defensive şi ofensive. Securitatea poate fi menţinută printr-o compunere a acestor două aspecte, care include: menţinerea supremaţiei în domeniul armelor de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie, fapt care să impună reticenţa inamicului de a le utiliza primul; contraloviturile trupelor proprii care să distrugă sau să reducă armele de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie ale inamicului; apărarea activă care să intercepteze atacurile inamicului cu rachetele şi aviaţia; utilizarea apărării pasive pentru a proteja trupele proprii de atacul armelor de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie; orice altă măsură menită să reducă efectele loviturilor cu armele de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie, cum ar fi dispersarea, mobilitatea, menţinerea forţelor în afara ariei de lovire a rachetelor şi aviaţiei inamice şi întărirea forţelor cu mijloace mai puţin vulnerabile la acest fel de atacuri/lovituri.

Nici una din măsurile menţionat mai sus nu poate, ea singură, să neutralizeze efectele unui atac cu armele de distrugere în masă şi sistemele de lovire de mare precizie, dar aplicarea lor combinată ar putea reduce semnificativ vulnerabilitatea forţelor proprii la surprindere. Îmbunătăţirea capabilităţilor de a detecta de la (mare) distanţă mijloacele inamice de utilizare a armelor de distrugere în masă şi a sistemelor de lovire de mare precizie, sau a vectorilor acestora pe timpul zborului spre ţintă va putea, de asemenea, să întărească securitatea trupelor proprii şi să evite producerea de către inamic a unei surprize violente şi devastatoare pentru trupele proprii.

Un alt principiu al doctrinei militare occidentale este de a “aloca un minimum de putere de

Page 19: Arta militara- 01 CORELATIA

luptă pentru îndeplinirea unor scopuri secundare”15. Cu alte cuvinte, se recomandă comandanţilor că trebuie să concentreze majoritatea puterii militare împotriva obiectivelor considerate că reprezintă principala ameninţare în loc să compromită acţiunea prin concentrarea efortului asupra unor obiective secundare.

Acest principiu se bazează pe premiza conform căreia comandanţii nu au resurse nelimitate şi că trebuie să-şi asume unele riscuri calculate în anumite arii secundare de responsabilitate pentru a fi în măsură să realizeze superioritatea în zonă sau împotriva obiectivului unde se poate decide rezultatul luptei, bătăliei sau războiului. În acelaşi timp, acest principiu impune păstrarea unei cantităţi suficiente de forţe în rezervă, care să fie în măsură să intervină în sprijinul forţelor angajate iniţial sau, într-un caz total nefavorabil, pentru a participa la acţiuni militare pe un alt front.

Principiul economiei forţelor trebuie aplicat cu mare atenţie atunci când inamicul dispune de arme de distrugere în masă şi sisteme de lovire de mare precizie. De aceea, în timp ce resursele trebuie concentrate asupra punctelor slabe ale inamicului, ele trebuie de asemenea protejate, prin menţinerea supremaţiei, chiar şi numai pe plan local, iar utilizarea lor trebuie precedată de lovirea, de preferat din aer, a principalelor mijloace inamice.

Înaintarea forţelor terestre proprii în dispozitivul inamicului trebuie să fie protejată în mod adecvat prin concentrarea mijloacelor de apărare active şi pasive în sprijinul efortului principal. Dispersarea şi mobilitatea continuă a elementelor principale de dispozitiv combinată cu asigurarea rapidă a reaprovizionării realizată prin diverse mijloace, toate realizate în timp scurt, sub protecţie aeriană şi în siguranţă, precum şi realizarea în ascuns a mişcărilor de trupe, armament şi materiale, vor asigura surprinderea tactică şi vor masca direcţia principală de efort. Doctrina militară occidentală menţionează că “economia de forţe în cadrul unei operaţii poate pune forţele utilizate pentru atac în situaţia de a se apăra, de a duce acţiuni de întârziere sau să conducă acţiuni/operaţii de inducere în eroare a inamicului”16.

Principiul surprinderii. Doctrinele militare occidentale spun că toţi comandanţii “trebuie să încerce să lovească inamicul în locul, timpul sau maniera pentru care acesta nu este pregătit17. Surprinderea poate influenţa rezultatul luptelor, campaniilor sau chiar a întregului război. Surprinderea poate fi realizată prin viteza atacurilor şi manevrei, utilizarea formelor atipice de acţiune, utilizarea mascării şi înşelării, utilizarea unor tactici diferite faţă de cele utilizate anterior, menţinerea securităţii trupelor proprii, obţinerea unor informaţii eficiente şi înţelegerea modului de gândire şi a doctrinei inamicului, aplicarea noilor tehnologii în aşa manieră încât să reducă timpul de avertizare pentru inamic, asigurarea unor capabilităţi pe care inamicul nu le anticipează sau contribuie la dezorganizarea acţiunilor sale.

Referitor la acest aspect este de notat aportul noilor tehnologii pentru realizarea suprinderii.Avioanele invizibile, avioanele fără pilot, rachetele ghidate precis la ţintă, radarele de diferite tipuri dar de dimensiuni mici, mijloacele de contracarare a războiului electronic şi alte asemenea mijloace au fost utilizate cu succes de forţele americane şi occidentale în Războaielor din Golf, pentru executarea loviturii aeriene împotriva Iugoslaviei sau, mai nou, în Afganistan.

Surprinderea tehnologică poate decide soarta unei lupte/ bătălii/război, atunci când una din părţi utilizează prima o nouă tehnologie militară care pune adversarul într-un dezavantaj, o inferioritate, la care nu s-a aşteptat. Nu avem la dispoziţie exemple recente, dar dacă ne gândim la ce s-a întâmplat în al doilea război mondial când englezii, cu ajutorul radarului, au putut furniza continuu unităţilor de aviaţie proprii date despre poziţionarea şi numărul avioanelor germane încă de pe când acestea decolau de pe teritoriul francez, ne putem da seama cât de eficace a fost aceasta pentru apărători şi ce surpriză s-a creat aviaţiei germane. În timpurile noastre, datorită măsurilor proprii de protecţie este mai greu de exemplificat cum rivalii utilizează cuceririle tehnologice la un moment dar, dar este clar că pe lângă sistemele amintite, armele netradiţionale, cele neletale, capabilităţile de cercetare dispuse în spaţiu, accesarea informatică a reţelelor internet şi multe alte mijloace de acest fel vor surprinde adversarul şi îl vor pune în situaţii neprevăzute, cu efecte devastatoare în aplicarea capabilităţilor sale de protecţie sau reacţie.

Principiul simplităţii. Comandanţii din armatele moderne sunt instruiţi să pregătească “ordine clare, planuri de acţiune/ operaţie necomplicate şi concise pentru a asigura înţelegerea lor

15 FM 100-5, p.18. 16 Ibidem, p.11. 17 Ibidem , p.12.

Page 20: Arta militara- 01 CORELATIA

deplină”. Simplitatea conceptelor operaţionale şi a scopurilor propuse trebuie să evite situaţiile de neînţelegere a ordinelor şi dispoziţiilor, să reducă confuzia şi să întărească modul de înţelegere din partea celor care trebuie să sprijine acţiunile militare. Această simplitate trebuie aplicată tuturor fazelor luptei, operaţiei sau războiului. Planul de război trebuie să fie o continuare cu alte mijloace a politicii, păstrând permanent în atenţie relaţionarea dintre interesul naţional pentru care conflictul a fost declanşat cu operaţiile în curs de desfăşurare, precum şi de limitele impuse de o acţiune împotriva unui inamic cu reale capabilităţi de utilizare a armelor de distrugere în masă şi sistemelor de lovire de mare precizie.

Bineînţeles, simplitatea planurilor, ordinelor sau dispoziţiilor nu poate, ea singură, să garanteze o strategie corectă sau o operaţie de succes împotriva unui inamic superior numericeşte, dar în primul rând tehnologic.

Experienţa militară a ultimelor conflicte şi recentele inovaţii tehnologice au determinat specialiştii militari occidentali să sporească principiile luptei armate clasice cu unele noi. Aceste noi principii operaţionale, impuse în parte de noile arii de manifestare ale războiului, îşi fac din ce în ce mai simţită manifestarea. Ele se referă la principiul simultaneităţii şi adâncimii atacului, principiul logisticii, principiul dominaţiei informaţionale şi principiul lovirii precise.

Principiul simultaneităţii şi adâncimii atacului. În condiţiile luptei cu un inamic posesor de arme de distrugere în masă şi sisteme de lovire de mare precizie cel mai bine este să-i loveşti rapid şi simultan toate mijloacele esenţiale pentru a-i şoca şi paraliza forţele şi a-l înfrânge în cel mai scurt timp posibil. Loviturile simultane executate asupra întregului dispozitiv pot fi suficiente pentru a-i distruge mijloacele de lovire de mare precizie şi a-i diminua potenţialul ofensiv. “Relaţia dintre foc şi manevră şi utilizarea înaltei tehnologii impune lovituri simultane, situaţie în care forţele vor fi concentrate doar pentru o scurtă perioadă de timp şi în spaţii particulare de interes”18 În consecinţă, acelaşi lucru este prevăzut şi în doctrina forţelor terestre – atacurile simultane în adâncime pot fi o caracteristică esenţială a operaţiilor militare viitoare. Aceste operaţii vor redefini ideile actuale despre adâncime sau apropiere. Un astfel de război paralel, acest gen nou de lovituri va face dificilă distincţia dintre nivelul strategic, operativ sau tactic al operaţiei şi tinde să le contopească în unul singur.

Ultimele operaţii militare americane – Grenada, Panama, Golf, Iugoslavia sau Afganistan – au fost duse în cele trei dimensiuni şi au condus la victorii rapide. De exemplu, Războaiele din Golf au arătat că bătălia în adâncime a evoluat dincolo de conceptul lovirii pe părţi a forţelor din adâncime (rezervelor), conducând către un atac aproape simultan care a dezorganizat total apărarea şi a permis, ulterior, un succes rapid.

Colonelul John Warden III, unul dintre arhitecţii campaniei aeriene contra Irakului, a sugerat că aceste lovituri paralele, executate (aproape) simultan împotriva conducerii, sistemelor esenţiale, infrastructurii şi concentrărilor de forţe din teren sau din zonele urbane ale inamicului pot cauza paralizarea acestuia la nivel strategic sau operativ, ducând la o înfrângere rapidă. Warden a menţionat impactul ritmului rapid al loviturilor aeriene paralele în înfrângerea Irakului din 1991 :”În Irak, o ţară cam de aceeaşi mărime cu a Germaniei interbelice, atât de multe facilităţi esenţiale au suferit atât de rapid mari distrugeri încât a fost imposibil să facă reparaţii strategice esenţiale. Nici nu a fost posibil, sau foarte folositor să concentreze apărarea, protejarea cu succes a unui obiectiv a însemnat doar că un obiectiv dintr-o sută nu a fost lovit la un anumit moment. Este important de menţionat, Irakul a fost o ţară foarte puternică din punct de vedere strategic. Irakul a folosit o cantitate imensă de bani şi energie pentru a-şi asigura protecţia, chiar suplimentar decât necesar şi eforturile ar fi fost răsplătite pozitiv în situaţia în care ar fi fost atacată succesiv, aşa cum, de altfel, avea tot dreptul să anticipeze. Cu alte cuvinte, atacul paralel (simultan) împotriva Irakului a fost deva diferit de ceea ce ţara era pregătită, probabil printre cele mai bine din lume, să respingă. Dacă asta a avut succes acolo, probabil va avea succes oriunde altundeva”19

Mergând mai departe, specialiştii occidentali apreciază că, deocamdată, acest război paralel poate avea succes atâta timp cât inamicul are un număr relativ redus de obiective strategice vitale. Acestea tind să fie în număr mic, foarte scump de realizat şi deosebit de dificil de reparat. Dacă un procentaj semnificativ din acestea este distrus în acelaşi timp, distrugerile devin insurmontabile.

În acelaşi timp, sunt şi contra-măsuri pe care adversarul le poate lua pentru a contrabalansa posibilităţile de lovire simultană a mijloacelor sale deosebit de importante. În acest sens, eforturile

18 Force XXI Operations. 19 John A. Warden III, “Air Power for the Twenti-First Century”.

Page 21: Arta militara- 01 CORELATIA

inamicului vor fi concentrate pentru : mascarea, diversificarea şi dispersarea principalelor obiective politice, economice şi militare pentru a le face mai greu de descoperit şi lovit; ascunderea, protecţia suplimentară sau punerea mijloacelor proprii de lovire pe platforme/lansatoare mobile în scopul de a le reduce vulnera-bilitatea; utilizarea propriilor mijloace de lansare a armelor de distrugere în masă şi sistemele de lovire de mare precizie împotriva bazelor din care atacurile simultane au fost lansate; atacarea sistemului C41 advers şi utilizarea variată a formelor şi procedelor de război informaţional pentru a crea confuzie, dezorganiza şi conduce într-o direcţie greşită comandanţii şi comandamentele adverse; utilizarea războiului psihologic pentru a reduce moralul trupelor adverse şi a influenţa opinia publică din statul advers, respectiv internaţională, în scopul pierderii sprijinului politic al războiului.

Utilizarea tuturor acestor modalităţi nu este la îndemâna oricărui stat, multe din măsurile prezentate depinzând ele însele de nivelul de dezvoltare tehnologică. Cu toate acestea, astfel de măsuri au fost folosite cu succes atât de irakieni în 1991, cât şi de sârbi în 1998. De exemplu, ca urmare a folosirii eficiente a ţintelor false de către irakieni, forţele coaliţiei au consumat importante resurse pentru lovirea tancurilor şi tunurilor de cauciuc, forţele de elită ale lui Saddam rămânând practic neatinse la încheierea conflictului. Armata iugoslavă a avut chiar mai mult succes : după aproape trei luni de lovituri aeriene în care au fost distruse nenumărate obiective de infrastructură, s-a semănat panică în rândul populaţiei civile şi a fost dusă o campanie mediatică fără precedent de culpabilizare a sârbilor şi în special a lui Miloşevici, sistemul de conducere militar, sistemul de apărare a spaţiului aerian, marile unităţi şi unităţile sârbe au ieşit aproape fără pierderi. Şi în acest caz, din punct de vedere al obiectivelor militare, aceasta s-a realizat prin mascare, folosirea de ţinte false, prin dispunerea punctelor de comandă în locuri ascunse şi perfect protejate etc.

Principiul logisticii. Aceste principiu nu este nou, dar abia în zilele noastre a primit dimensiunea care o merită; inclusiv la începutul secolului trecut, gânditorii militari au eşuat în identificarea importanţei unei logistici eficiente pe timpul mobilizării, desfăşurării şi utilizării în teatru, manevrei, refacerii, retragerii sau demobilizării. Abia în cel de-al doilea război mondial, în special datorită întrebuinţării forţelor la mare distanţă de bazele permanente, logistica a devenit o compnentă esenţială a acţiunilor militare. Americanii, care şi-au întrebuinţat forţele militare în peste 230 de ocazii în afara teritoriului naţional în cursul secolului al XX-lea, au fundamentat o adevărată filozofie a logisticii, ceea ce de altfel le-a şi permis să desfăşoare acţiunile menţionate mai sus, să susţină trupele în regiunile respective, să le aducă înapoi, pe teritoriul naţional, la terminarea conflictului. Fără o logistică adecvată ar fi imposibil să asiguri cele necesare luptătorilor în cadrul unui conflict. De altfel, un general american, Frederick M. Franks, a sintetizat acest lucru foarte plastic: “Uită logistica şi vei pierde”20.

Operaţiile moderne solicită şi existenţa unei capabilităţi certe de proiecţie a logisticii. Prin acest concept se înţelege posibilitatea de a constitui un sistem logistic complet, capabil de a-l desfăşura rapid în teatrul de acţiuni militare şi de a opera în acest teatru pentru sprijinul forţelor angajate. Analizele ultimelor conflicte au demonstrat că sistemul logistic a făcut chiar mai mult decât a sprijini forţele luptătoare. Într-adevăr, puterea sistemului logistic determină în mare măsură că o forţă să fie mai sigură în acţiunile sale, o logistică puternică fiind nu numai o parte a sistemului militar dar şi un factor potenţator în moralul trupelor proprii.

De exemplu, armata irakiană a stat şi a privit la televizor cum forţele coaliţiei realizau în timp scurt şi foarte eficient un sistem sofisticat de luptă în faţa lor. Acţiunea de construire a infrastructurii logistice desfăşurată de coaliţia internaţională la începutul Războiului din Golf a creat o atmosferă de dominare şi a indus o idee a înfrângerii inevitabile în rândul trupelor irakiene încă înainte de începerea propriu-zisă a războiului. În noile tipuri de război, logistica superioră devine motorul care permite trupelor proprii să ia contact cu inamicul în orice poziţie din teatrul de operaţii şi să ajungă acolo gata de luptă.

Realizarea cu succes a unui sistem logistic performant depinde însă în mare măsură şi de modalităţile alese pentru protejarea acestuia. Ca şi în cazul forţelor terestre, aeriene sau navale, logistica are nevoie de o puternică protecţie, în special împotriva sistemelor de lovire de mare precizie.

Sprijinul logistic al forţelor terestre, aeriene sau navale este o problemă grea chiar şi în timp de pace şi cu atât mai mult în situaţii de criză sau război. Succesul depinde atât de distribuirea eficientă a muniţiei, armamentului, carburanţilor, alimentelor şi a altor materiale de resortul logisticii, cât şi a informaţiilor. Necesitatea impune ca piramida distribuţiei să fie răsturnată:

20 Gl. Frederick M. Franks, In Michael Wiliams şi Herman T. Palmer, “Force-Projection Logistics”.

Page 22: Arta militara- 01 CORELATIA

resursele trebuie acumulate în una sau două locaţii, de unde să fie distribuite către alte două sau patru locaţii şi aşa mai departe până la utilizatorul final. Nodurile acestui sistem sunt, în general, cele mai vulnerabile atacurilor inamice, în consecinţă fiind şi principalele puncte de apărat. În acest context, forţele pot reduce vulnerabilitatea sistemelor logistice proprii prin reţinere, executarea loviturilor preventive, apărare locală, desfăşurare în afara capacităţii de lovire a mijloacelor inamicului, dispersarea unităţilor, mobilitate constantă şi stabilirea unei diversităţi de căi de aprovizionare care să evite lovirea.

Principiul dominaţiei informaţionale. Importanţa câştigării războiului informaţional tinde să fie un principiu de bază al războaielor viitoare. Studiile americane în domeniu prezic că “acţiunile de război informaţional vor face câmpul de luptă transparent pentru noi şi opac pentru adversari”21 Acesta este cel puţin scopul propus.

Datele de care dispun se referă, de asemenea, la războaiele din Golf şi subliniază importanţa pe care o au informaţiile la nivel strategic şi operativ. În aceste războaie, coaliţia a privat Irakul de majoritatea abilităţilor sale de a obţine şi utiliza informaţii. În acelaşi timp, coaliţia şi-a organizat destul de bine propriile informaţii, chiar dacă unii critici, inclusiv americani, au caracterizat-o ca fiind “ca pe timpul lui Frederick cel Mare”. Pentru americani a fost clară concluzia necesităţii reorganizării structurilor proprii astfel încât acesta să poată exploata noile echipamente. Aceasta înseamnă, de asemenea, organizaţii mai largi, eliminarea majorităţii verigilor intermediare, transferarea deciziei către nivelele organi-zaţionale inferioare şi realizarea unor reţele informatice dezvoltate care să poată fi folosite de unităţi din sau din afara ariei de conflict.

Cu toate acestea, lecţiile învăţate din Războiul din Golf din anul 1991 au reliefat şi aspecte negative pentru forţele coaliţiei. Astfel, acestea au avut succes în distrugerea abilităţii de procesare a informaţiilor şi difuzarea lor de către structurile militare sau politico-propagandistice irakiene, dar au eşuat în direcţia umplerii golului rămas prin furnizarea unor surse alternative de informare pentru irakieni. În acest mod sarcina lui Saddam a fost mult mai uşoară şi a redus considerabil şansa răsturnării regimului său. De aceea, capturarea şi exploatarea sferelor de transmitere a informaţiilor, cu un accent major pe mijloacele mass-media, ar putea deveni cel mai important obiectiv în multe dintre conflictele militare viitoare.

Principiul lovirii precise. Acest nou principiu este direct derivat din inovaţiile tehnologice în domeniul sistemelor de lovire de mare precizie. Prin apariţia acestora, practic, orice ţintă fixă poate fi distrusă cu o precizie uimitoare. În locul lansării a mii de bombe sau proiectile ori sute de rachete împotriva unui obiectiv cu rezultate incerte, tehnologia de azi permite utilizarea a mult mai puţine mijloace, cu rezultate a căror grad de certitudine este aproape de 100 %.

Principiul “o bombă, o ţintă distrusă” a înlocuit astfel pe cel al “sute de bombe, probabil o ţintă, sau chiar nici una lovită”. Posesia acestor sisteme simplifică planificarea şi desfăşurarea cu succes a unei campanii. De asemenea, se simplifică mult logistica, atât timp cât prin utilizarea sistemelor de lovire de mare precizie ai nevoie de un singur proiectil sau o rachetă pentru o ţintă, în locul multitudinii de armamente şi muniţii clasice cu care s-ar obţine acelaşi efect.

Efectul combinat al utilizării tehnologiei moderne poate fi văzut uşor prin compararea rezultatelor a două acţiuni purtate de forţele aeriene ale coaliţiei împotriva aceluiaşi obiectiv, Centrul de Cercetări Nucleare din Bagdad în anul 1991. În prima acţiune, convenţională, au fost folosite 32 bombardiere, 16 avioane de vânătoare pentru escortă, 12 avioane pentru anihilarea apărării antiaeriene irakiene şi 15 avioane de realimentare în zbor, rezultatul acţiunii fiind nul. Două zile mai târziu, acelaşi obiectiv a fost distrus de către o formaţiune aeriană compusă din doar 8 avioane “invizibile” F-117 şi două avioane de realimentare în zbor22.

1.2.3. Războiul informaţional – componentă

a fenomenului militar contemporan

Războiul informaţional este adesea înţeles ca război al epocii informaţionale. Această înţelegere a acestui tip de război se sprijină pe o idee destul de răspândită potrivit căreia societăţile informaţionale succed societăţilor industriale23. Într-adevăr, numeri-zarea, dezvoltarea capacităţilor de stocare a datelor, multiplicarea sateliţilor de comunicaţii creează condiţiile unui mediu foarte diferit

21 “Force XXI-Operations”. 22 Lt.col. Edward Mann, One target, One Bomb. Is the “Principale of Mass Dead”, Military Review, September 1994. 23 Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Ed.Antet, 1995, p.86.

Page 23: Arta militara- 01 CORELATIA

de cel cunoscut până în prezent : relaţiile inter-umane se modifică, apar noi ritmuri. Pentru majoritatea analiştilor militari, războiul informaţional reprezintă utilizarea în scopuri

militare a calculatoarelor şi a altor tehnologii împotriva unui stat, ca alternativă la atacurile conven-ţionale. Acesta include activităţi care nu corespund, în mod normal, normelor militare, dar care reflectă creşterea dependenţei activităţilor guvernamentale şi comerciale de diverse sisteme vitale pentru buna funcţionare a operaţiilor militare moderne.

Pentru alţi analişti este vorba de o idee mai largă care juxtapune impactul erei informaţionale cu dezvoltarea diverselor tipuri de conflicte sociale şi politice având ca efect erodarea statului-naţiune şi a monopolului său asupra violenţei organizate.

Deşi războiul informaţional a fost intuit şi conceptualizat încă din 1976 de către Thomas P. Rona24conştientizarea posibilităţii existenţei unui astfel de război, al unui război invizibil, mult mai subtil decât războiul clasic, nu s-a realizat decât foarte recent, tonul dându-l mediile militare.

Una dintre primele pietre de construcţie ale conceptului de război informaţional a constituit-o cartea lui A. Toffler “Al treilea val”, apărută în 198025. În aceasta se poate citi ca “pentru a ataca o naţiune se poate obstrucţiona fluxul informaţiilor – tăierea legăturii dintre sediul societăţii multinaţionale şi filialele sale din străinătate, ridicarea de bariere informaţionale în jurul ei etc. Vocabularul informaţional s-a îmbogăţit cu o nouă expresie: “suveranitatea informaţiei”. Această reflecţie asupra epocii informa-ţionale a fost continuată de o altă carte a aceluiaşi autor, intitulată “Război şi antirăzboi”26, care a permis relansarea dezbaterii în Statele Unite a conceptului de război informaţional.

Departamentul american al Apărării, care a urmărit aceste reflecţii şi pe care, în mare măsură le-a şi provocat, a trecut prin mai multe etape, de la conceptul de Manouver Warfare, aplicabil unui război convenţional, la Strategic Informational Warfare. Acesta este un concept global care acoperă, în acelaşi timp, noţiunea de Conventional Warfare, care vizează în principal infrastructurile economice ale statului oponent, noţiunea de Command & Control Warfare, care priveşte în mod clasic distrugerea sau neutralizarea forţelor militare adverse şi noţiunea Information Warfare.

Expresia “război informaţional” acoperă o serie întreagă de semnificaţii, iar lipsa unei definiţii clare a acestuia este vizibilă în toată literatura de specialitate. Până în prezent s-a încercat definirea originilor acestui tip de război, însă nimeni nu i-a stabilit încă principiile. Teoria şi practica războiului informaţional se bucură, în ultimul timp, de o atenţie crescândă din partea poli-ticienilor, strategilor, oamenilor de ştiinţă şi mijloacelor de informare în masă din diverse ţări, îndeosebi din spaţiul nord-atlantic şi cel european, fenomen uşor de constatat urmărind frecvenţa discursurilor publice, conferinţelor, simpozioanelor, cărţilor, studiilor şi articolelor care abordează această problemă.

Caracteristica de subiect “fierbinte” este de asemenea pusă în evidenţă de diversitatea şi exotismul unor concepte şi sintagme (“infrastructura informaţională critică”, “operaţii informaţionale”), specializări universitare (strategie cibernetică), instituţii (Colegiul de Management al Resurselor Informaţionale), preocupări (“hacker”, “cracker”), toate asociate domeniului războiului informaţional.

Deşi nu există o definiţie universal acceptată, se poate vorbi despre războiul informaţional ca fiind o formă nouă de război, dacă sunt avute în vedere instrumentele pe care le utilizează pentru a-şi atinge scopurile. Este însă important de notat că tehnologia informaţiei nu permite doar desfăşurarea războiului modern, ci adaugă o nouă dimensiune conflictelor. Infrastructura informaţională, prin conţinutul său şi tehnologiile care o compun, este considerată acum obiect al unui război informaţional, dar şi subiect de aceeaşi complexitate strategică cu dimensiunile tradiţionale (aeriană, terestră, navală şi spaţială). Reţelele infor-maţionale compun un nou câmp de luptâ, iar informaţia însăşi devine ţintă. Fiecare a devenit separat, dar şi în combinaţie cu celelalte, atât armă cât şi ţintă.

În acelaşi timp, se poate vorbi despre războiul informa-ţional ca fiind o formă veche de război, dacă se face referire la conceptele pe care le are la bază (filosoful chinez Sun Tzî vorbea acum 25 de secole despre “viclenie”, despre arta de a înşela adversarul, despre necesitatea de a împiedica adversarul să evalueze corect o anumită situaţie. Într-un mod asemănător se exprimă şi 24 Thomas P. Rona (1922-1997) a creat sintagma de “război informaţional” şi a impulsionat cercetările în domeniu. 25 Publicată şi în limba română în 1983, la Editura Politică. 26 Publicată şi de Editura Antet, în 1995.

Page 24: Arta militara- 01 CORELATIA

Machiavelli. În secolul al XV-lea, cînd descria în “Prinţul” sau în “Arta războiului” calităţile omului de stat, ale Prinţului, care înainte de toate este un conducător militar ce trebuie să aibă o natură egoistă, calculată, şireată etc.).

În funcţie de strategiile de atac-apărare construite şi de armele informaţionale utilizate, parte din teoreticienii occidentali fac referire la următoarele şapte forme ale războiului informaţional27:

războiul de comandă şi control (forma exclusiv militară a războiului informaţional) – are menirea să anihileze comanda şi sistemele de comandă-control al unui adversar prin integrarea operaţiilor psihologice, a securităţii operaţiilor, a inducerii în eroare, a războiului electronic şi a distrugerii fizice;

războiul bazat pe informaţii (intelligence ) – constă în proiectarea, protecţia şi anihilarea sistemelor care conţin suficiente cunoştinţe pentru a domina un spaţiu de conflict;

războiul electronic – utilizează tehnologie electronică şi tehnici cripto-grafice pentru dominaţia spaţiului electromagnetic;

războiul psihologic – utilizează informaţia pentru a modifica atitudinile şi opţiunile aliaţilor, părţilor neutre şi adversarilor;

războiul haker-ilor – constă în atacuri cu software “malign”, asupra sistemelor informatice;

războiul în sfera informaţiilor economice – urmăreşte blocarea sau canalizarea informaţiilor şi crearea unei imagini deformate în scopul obţinerii supremaţiei economice;

războiul în spaţiul realităţii virtuale – foloseşte Internetul drept cutie de rezonanţă şi armă de propagandă la nivel mondial.

Acest mod “tranşat” de a prezenta războiul informaţional este contrazis de Daniel Kuehl28, care consideră mult mai pertinentă îmbinarea tuturor acestor forme pentru a se obţine o viziune de ansamblu asupra fenomenului războiului informaţional.

În funcţie de scopul urmărit, războiul informaţional poate fi purtat29: •pentru informaţie – presupunnd managementul unei cantităţi importantede informaţii; •prin intermediul informaţiei – vizând transmiterea mesajului dorit sau neutralizarea mesajului

adversarului; •împotriva informaţiei – constând în protejarea infor-maţiilor de posibile manipulări. Particularitatea conceptului de război informaţional e dată de realizarea unei strategii

integratoare care utilizează mijloace tehnice de ultimă oră. Mediul informaţional actual devine tot mai complex, dezvoltarea tehnologiilor

informaţionale revoluţionând modul în care naţiunile, armatele, organizaţiile şi oamenii interacţionează. Fuziunea reţelelor de informaţii, a bazelor de date şi a tehnologiilor aduc informaţia foarte aproape de fiecare. Avantajul informaţional presupune cunoaşterea foarte bună a ceea ce înseamnă informaţie şi abilitatea de a lucra cu o colecţie de informaţii, de a o procesa, utiliza şi disemina în locul, la momentul şi pentru scopul potrivit.

Exploatarea avantajelor oferite de puterea tehnologiilor informaţionale, alături de o recunoaştere a potenţialului informaţiei, se reflectă în ceea ce este numită operaţie informaţională (O.I.). Aplicarea de operaţii informaţionale în cadrul coaliţiilor în timp de pace, înseamnă adaptarea strategiilor de război la starea de pace, integrarea funcţiilor acestor operaţii într-un mediu multi-naţional fiind o adevărată provocare.

În ultimii ani, în unele armate moderne operaţiile infor-maţionale au devenit un concept doctrinar dezvoltat. Deşi nu este acceptat în întregime de alte ţări, acesta reflectă nevoia de a surprinde aspectele unui fenomen care merge dincolo de conceptele tradiţionale de război.

Operaţia informaţională este o strategie integrată care răspunde la noi vulnerabilităţi şi creează, în acelaşi timp, noi oportunităţi. El introduce în discuţie acele elemente nemilitare ale puterii, cum ar fi : politicile, relaţiile internaţionale, finanţele, infrastructura, percepţia publică etc.

Nu există o definiţie universal acceptată care să acopere întreg conţinutul conceptului de

27 Martin Libicki, “Whayt Is Information Warfare?”, National Defense University Press, 1995. 28 School of Information Wayrfare & Strategy, N.D.U. 29 Jean-Luc Moliner, “La guere de le information vue par un operationnel francais”, Le Armament, nr.60, dec.1997/ian.1998.

Page 25: Arta militara- 01 CORELATIA

operaţii informaţionale. Acestea sunt acţiuni întreprinse pentru a influenţa factorii de decizie, în conformitate cu

anumite obiective politice şi militare, prin afectarea informaţiei şi a proceselor care se bazează pe informaţie”30. În cuprinsul documentului se precizează că ”operaţiile informaţionale integrează războiul de comandă şi control cu procesul de consultare politică, cu aparatul de luare a deciziei şi cu operaţiile politico-militare ale Alianţei (…)”. De asemenea “(…) schimbarea operaţională importantă constă în concentrarea pe rolul informaţiei. Acest lucru include aspectele de percepţie, ca şi pe cele tehnice. Planificarea militară nu necesită numai implicare directă a aparatului politic de luare a deciziei, dar şi o implicare şi o integrare mai largă a unor elemente din conducerea militară”.

În context multinaţional, dar la nivelul forţelor terestre, americanii definesc operaţiile informaţionale ca fiind operaţii militare permanente în cadrul mediului informaţional care dau posibilitatea, întăresc şi protejează abilitatea forţei aliate de a culege, procesa şi utiliza informaţia pentru a obţine avantaj faţă de toate categoriile de operaţii militare. Se mai afirmă că acestea presupun “exploatarea capacităţilor de informare şi deciziilor adversarului sau chiar sabotarea procesului de luare a deciziilor acestuia, prin împiedicarea accesului său la informaţii”31.

O definiţie americană mai recentă, figurând în “Doctrina integrată a operaţiilor informaţionale”32 arată că acestea “reprezintă acţiuni desfăşurate în scopul afectării informaţiilor şi sistemelor informaţionale ale adversarului, sau concomitent cu protejarea propriilor informaţii şi sisteme informaţionale”. Lectura docu-mentului permite constatarea că aceste operaţii necesită integrarea strânsă şi continuă a capacităţilor şi acţiunilor ofensive şi defensive, precum şi o proiectare, integrare şi interacţiune eficientă a sistemelor de comandă-control, cu sprijinul asigurat de activitatea de informaţii.

Strategii ruşi susţin că operaţiile informaţionale sunt “o cale de rezolvare a unui conflict dintre două părţi. Scopul este ca una dintre părţi să câştige şi să păstreze avantajul informaţional asupra celeilalte. Acest lucru poate fi realizat prin exercitarea unei influenţe informaţional/psihologice şi tehnice specifice, prin sistemele naţionale de luare a deciziei, prin intermediul populaţiei, prin structurile sale informaţionale, ca şi prin înfângerea sistemului de control al duşmanului, a structurilor sale informaţionale cu ajutorul unor mijloace suplimentare, precum armele, materialele nucleare”33.

Reflectând asupra acestor definiţii trebuie subliniat faptul că, deşi diferă, au totuşi şi unele elemente comune.

În primul rînd, trebuie avută în vedere informaţia. Informaţia se aseamănă mai degrabă unui bun. Informaţia, ca dimensiune centrală a competiţiei şi a conflictului, ar trebui să ocupe “linia întâi” în organizarea arhitecturii sistemului naţional de apărare şi ar trebui să devină, în percepţia liderilor politico-militari, o dimensiune egală, cel puţin, cu cea terestră, aeriană şi maritimă.

În al doilea rând, trebuie să ne referim la sistemele informa-ţionale, prin care se înţelege totalitatea infrastructurilor, organizaţiilor, personalului şi componentelor care realizează culegerea, prelucrarea, stocarea, transmiterea, obţinute. De reţinut că sistemele informaţionale include şi procesele orientate către informaţii.

În al treilea rând, trebuie luat în calcul conceptul de superioritatea informaţională. Prin acesta se înţelege “capacitatea de a culege, procesa şi disemina un flux de informaţii, în timp ce este exploatată sau chiar interzisă abilitatea adversarului de a face acelaşi lucru”34

Nu în ultimul rând, trebuie vorbit despre factorii de decizie. În literatura de specialitate, acest concept de influenţare a factorilor de decizie, direct sau indirect, mai poartă şi numele de “război de percepţie” sau “război neocortical”.

Există două categorii principale de operaţii informaţionale, operaţiile internaţionale defensive şi operaţiile informaţionale ofensive.

Conform documentelor NATO “operaţiile informaţionale defensive” integrează şi coordonează politicile, procedurile, acţiunile, personalul şi tehnologia pentru protejarea şi apărarea informaţiilor şi sistemelor informaţionale” şi conţin următoarele elemente : 30 Citat extras din documentul Comitetului militar MC-422 (15 dec.1998) aprobat de Consiliul Nord Atlantic pe 22 ian.1999. 31 Conform FM 100-6 „Information Operations”, 27 august 1996. 32 “Joint Doctrine for Information Operations”, Joint Pub. 3-13, 9 oct., 1998. 33 “A Russian View of future War : Theorz and Direction”. The Journal of Slavic military studies, nr.3/1996. 34 1310.01 A „Joint Information Operations Policy”, 1998.

Page 26: Arta militara- 01 CORELATIA

siguranţa informaţională – protejează şi apără informaţia prin asigurarea disponibilităţii, integrităţii, autenticităţii, confidenţialităţii şi imposibilităţii ignorării ei. Include măsurile necesare pentru restabilirea funcţiilor vitale ale sistemelor informaţionale prin încorporarea unor capacităţi de protecţie, detectare şi reacţie la atacuri. Utilizează tehnologii şi proceduri de securitate la niveluri multiple de control al accesului, de securitate a echipa-mentelor şi de descoperire a acţiunilor cu caracter instructiv;

securitatea informaţională – asigură protecţia şi apărarea sistemelor informaţionale împotriva accesului neautorizat, a modificărilor conţinutului informaţiilor aflate în baza de stocare, prelucrare sau tranzit şi împotriva interzicerii accesului utilizatorilor autorizaţi către aceste informaţii. Înglobează, după standardul NATO, securitatea calcula-toarelor (COMPUSEC) şi securitatea comunicaţiilor (COMSEC);

securitatea operaţiilor – reprezintă procesul de iden-tificare a informaţiilor de importanţă critică, de analizare a activităţilor proprii care pot fi observate de către sistemul informativ al (in)amicului, a indicaţiilor pe care acest sistem le-ar putea obţine, corela şi interpreta, pentru a obţine informaţii de importanţă critică. Totodată, reprezintă procesul de alegere şi executare a acelor măsuri care să elimine sau să reducă, la un nivel acceptabil, vulnerabilităţile în faţa acţiunilor (in)amicilor;

contrainducerea în eroare – sprijină acţiunile defensive prin eliminarea, neutralizarea sau diminuarea efectelor generale ale acţiunilor de inducere în eroare ale (in) amicilor sau prin exploatarea efectelor generate de acestea;

contrapropaganda – are ca scop demascarea încărcărilor (in) amicilor de a desfăşura acţiuni de propagandă şi a scopurilor acestora;

acţiunile de contrainformaţii – contribuie la desfăşurarea cu succes a operaţiilor informaţionale defensive prin furnizarea de informaţii şi prin desfăşurarea de activităţi care să protejeze informaţiile proprii împotriva spionajului, sabotajului sau acţiunilor teroriste;

războiul electronic – protecţia prin mijloace electronice presupune acele acţiuni care vizează minimalizarea efectelor folosirii mijloacelor electromagnetice. Sprijinul prin mijloace electronice contribuie la realizarea cu succes a avertizării, prin descoperirea, identificarea şi localizarea surselor de energie electromagnetică ce pot constitui ameninţări;

relaţiile publice – contribuie la siguranţa informaţională prin difuzarea de informaţii, care descriu fapte şi situaţii, în scopul contracarării acţiunilor de inducere în eroare şi de propagandă ale (in) amicilor.

securitatea fizică – urmăreşte asigurarea unui grad de protecţie fizică a infrastructurii informaţionale şi a unor capacităţi de reacţie în cazul detectării atacurilor.

În concluzie, operaţiile informaţionale defensive se concentrează pe protecţia propriei informaţii, a proceselor bazate pe informaţie, a sistemelor de comandă-control şi a celor de comunicaţii şi informatică. Această protecţie trebuie să fie adaptată pentru orice tip de (in) amic, în orice situaţie (pace, criză, conflict) vizează patru componente: protecţia infrastructurii informaţionale; descoperirea atacurilor; restaurarea funcţiilor vitale şi reacţia la atacuri iar integrarea acestora este esenţială.

Operaţiile informaţionale ofensive implică folosirea integrată a capacităţilor şi activităţilor desemnate, sprijinite de activitatea informatică (intelligence), cu scopul de a afecta factorii de decizie (in) amici şi de a promova obiective specifice.

Capacităţile folosite în acest scop include (dar nu se limitează numai la ele) următoarele elemente :

operaţiile psihologice – sunt destinate transmiterii anumitor informaţii şi indicaţii către exterior, în scopul influenţării atitudinilor, motivaţiilor, raţionamentelor şi, în final, a comportamentului altor entităţi. Pot lua forma unor poziţii exprimate la nivel politic sau diplomatic, unor communicate, anunţuri, difuzării de broşuri, manifeste, emisiuni de radio şi T.V. etc;

inducerea în eroare – vizează factorii de decizie prin afectarea proceselor şi sistemelor de culegere, analiză şi difuzare a informaţiilor de către (in)amici. Acest lucru presupune cunoaşterea detaliată a (in)amicilor şi a proceselor decizionale ale acestora. Elementul cheie îl constituie anticiparea. Acţiunile de inducere în eroare depind de modul de desfăşurare a acţiunilor de asigurare informativă, în scopul identificării celor mai potrivite ţinte pentru elaborarea unui scenariu credibil şi pentru aprecierea eficacităţii planului de

Page 27: Arta militara- 01 CORELATIA

inducere în eroare; războiul electronic – presupune acţiuni destinate distrugerii, neutralizării sau degradării

capacităţilor electronice ale (in) amicilor sau reducerea capacităţii acestora de a utiliza în mod eficient spectrul electro-magnetic. Protecţia şi sprijinul prin mijloace electronice reprezintă exemple ale capacităţii care contribuie la promovarea şi îndeplinirea unor obiective specifice;

relaţiile publice – pot contribui la desfăşurarea operaţiilor informaţionale ofensive prin difuzarea de informaţii corecte şi oportune către auditoriul intern (propria organizaţie) şi extern (publicul larg), prin informarea despre scopurile, posibilităţile şi intenţiile dorite. Documente oficiale precizează că “activităţile de relaţii publice nu sunt folosite ca modalităţi de dezinformare a auditoriului intern sau extern”35;

atacul (distrugerea) – se referă la folosirea mijloacelor de distrugere asupra ţintelor informaţionale, ca element component al teritoriului integral reprezentat de operaţiile informaţionale;

relaţiile civili-militari – cuprind în viziunea NATO “totalitatea acti-vităţilor prin care factorii de decizie stabilesc şi dezvoltă relaţii între forţele proprii şi autorităţile civile, resursele şi instituţiile din zonele amice, neutre sau inamice în care sunt desfăşurate aceste forţe”36

Scopul de bază al concepţiilor informaţionale ofensive este de a influenţa cunoştinţele şi cerinţele factorilor de decizie, pentru a le reduce voinţa şi abilitatea de a decide şi pentru a perturba procesul decizional.

Reformularea strategiilor de securitate ale marilor puteri în acord cu transformările ce au loc în lume a impus prevederea de măsuri împotriva agresiunilor de tip informatic. Se consideră că această nouă ameninţare la adresa marilor naţiuni postindustriale vine, conform unui raport al Centrului de Studii Strategice şi Internaţionale din Washington, din faptul că au fost create sisteme de informaţii imense pe nişte baze nesigure. Capacitatea de a crea reţele de sisteme a depăşit cu mult pe cea de a proteja reţelele respective. Economia este în întregime dependentă de aceste sisteme. Adversarii şi duşmanii S.U.A. au contestat existenţa acestei dependenţe şi dezvoltă acum mijloace de întrerupere sau distrugere în masă a reţelelor respective.

Raportul mai subliniază încă un fapt, şi anume : nu numai ameninţarea cyber-teroriştilor trebuie luată în seamă ca o nouă formă de ducere a războiului, ci şi acţiunile repetate ale naţiunilor aliate care şi-au folosit capacităţile electronice pentru a penetra zidurile de protecţie pe care le reprezintă sistemele de securitate impuse de marile corporaţii din domeniul tehnologiei de vârf, furând secrete în valoae de miliarde de dolari. Aproape toate companiile puternice din SUA au fost penetrate de către delicvenţi cybernetici. O estimare FBI arată că în cadrul criminalităţii cybernetice se rulează aproximativ 10 miliarde dolari anual.

Presa semnalează că în Rusia s-au detectat mai multe delicte pe Internet în perioada ianuarie-aprilie 2000, decât pe tot parcursul anului 1999. La mijlocul lunii mai 2000, trei ministere ale guvernului italian şi Curtea de Conturi au fost ţinta atacurilor unor hackeri care şi-au lăsat semnăturile (“Unabomber” şi “Cyber Fockers”) pe sit-urile oficiale.

Chiar dacă, deocamdată piraţii reţelei se limitează să provoace pagube, saturând căile de acces sau alternând conţinutul unor pagini, mulţi se tem că, într-o zi, Internetul ar putea servi deturnărilor de avioane şi altor acte teroriste care vor ucide oameni. De aceea, între 8-10 mai 2000, cele şapte mari puteri industriale ale lumii, plus Rusia (G-8) s-au reunit la Paris ca să combată criminalitatea cybernetică în creştere. Grupul ţărilor care fac parte din G-8 au cerut marilor companii care activează în domeniul cybernetic să dea o mână de ajutor împotriva criminalităţii online.

Specialiştii susţin că atacurile cibernetice au loc şi asupra unor instituţii cheie ale statului, instalaţii militare, a tuturor sistemelor electronice de la reţelele de alimentare electrică, sistemele bancare şi până la centrele de control al traficului aerian. Se afirmă că o combinaţie reuşită între arme cibernetice, mecanisme nucleare şi chiar gaze otrăvitoare ar produce într-o ţară cum ar fi SUA, de exemplu, un”Waterloo global”.

Atacurile executate pleacă de la claviatura unui calculator. Dacă apăsarea tastelor pentru a introduce diferite comenzi nu declanşează aceeaşi tragedie ca proiectilele trase de un tun sau ca 35 MC 402 NATO “Psychological Operations Policy”, 07.04.1997. 36 MC 411 NATO “Civil-Military Cooperation Policy”, 1998.

Page 28: Arta militara- 01 CORELATIA

bombele “inteligente” lansate dintr-un bombardier strategic, prin efectul şi consecinţele produse se dovedesc tot atât de distructive.

În ziua de azi, înarmaţi cu armele războiului electronic, actorii la nivel substatal, nostatal sau chiar indivizi izolaţi sunt îndeajuns de puternici pentru a destabiliza sau chiar a distruge ţările sau societăţile-ţintă. Bombele logice, cai troieni, viermi şi viruşi electronici, interzicerea sau executarea de fişiere, precum şi alte unelete ale războiului informatic se află acum în toate calculele geopolitice atunci cînd se încearcă să se determine forţa de lovire a unui inamic care atacă o superputere, pe altă cale decât cea a armelor convenţionale.

În spaţiul virtual, biţii şi nu gloanţele sunt noul tip de muniţie asupra bazelor de date. Atacul asupra bazelor de date este tot atât de eficace ca orice atac militar cu armament convenţional sau nuclear sau, şi mai dramatic, o combinaţie eficientă între biţi, gloanţe şi bombe.

În ziua de 26 martie 1999, virusul Meliss face ravagii în lumea calculatoarelor. Cu o viteză nemaiîntâlnită până atunci se răspândeşte, prin e-mail, în tot Internetul. După catastrofă, experţii în virusologie sunt sigur că toată lumea şi-a dotat P.C-ul cu software antivirus, şi totuşi s-au înşelat. Pe 26 aprilie, virusul C.I.H. atacă nemilos o serie întreagă de hard-disk-uri sunt suprascrise, multe motherboard-uri devin inutilizabile. Companiile din întreaga lume încă îşi mai numără fişierele distruse şi orele de muncă pierdute din cauza unui virus care a luat forma unei scrisori de dragoste, virusul “I LOVE YOU”-

Transmis prin Internet şi e-mail, virusul “I LOVE YOU” a distrus în zilele de 3 şi 4 mai 2000, milioane de computere şi site-uri de Internet din Întreaga lume. Cele mai afectate state au fost Statele Unite, Franţa, Germania, Elveţia, Belgia, Spania, Italia şi, într-o mică măsură Australia, Israel, Hong-Kong şi Taiwanul, relevă într-o ştire cotidianul Adevărul, din 6 mai 2000. “Cel mai distructiv dintre viruşii cunoscuţi până în prezent”, după cum apreciază specialiştii, a lovit până acum mai multe parlamente europene, Pentagonul şi Senatul Statelor Unite, companii de telecomunicaţii, instituţii de relaţii publice, publicaţii şi numeroase bănci din întreaga lume. Agresivitatea acestui virus a făcut ca multe organizaţii internaţionale să fie nevoite să-şi întrerupă sistemul de poştă electronică. Conform estimărilor făcute de Trend Micro, numai în cursul zilei de 4 mai 2000 au fost infectate peste 500.000 de computere, dintre care 412.000 în America de Nord, 111.000 în Europa, 16.000 în America de Sud, 11.000 în Africa, 9.000 în Asia şi 4.000 în Australia, în România au fost raportate peste 250 de cazuri de infectare. Un reprezentant al firmei britanice Sophos specializată în producerea de produse antivirus, apreciază că :”Pe plan comercial, pagubele riscă să ajungă la mai multe milioane de lire sterline”. Conform semnăturii ataşate la acest virus, provenienţa “viermelui” a fost localizată în Manila (Filipine). Cele mai afectate computere sunt cele care utilizează programele Microsoft.

Nici nu s-au putut repara în întregime pagubele produse de virusul I LOVE YOU, că o nouă versiune a acestuia a făcut deja pagube de miliarde de dolari, răspândindu-se prin reţeaua Internetului. Ea apare ca mesaj FORWARD şi îşi modifică singură titulul de câte ori se transmite, selectând cuvinte la întâmplare din mesajele mai vechi ale receptorului.

Ancheta din Filipine asupra creatorului virusului I LOVE YOU continuă, dar există temerea că nu poate fi pedepsit pe măsura pagubelor provocate, pentru că legile nu prevăd nimic în acest sens.

Mass-media face cunoscut că, la mijlocul lunii mai 2000, un nou virus, similar celebrului “love bug” a lovit câteva companii multinaţionale cu sediul în SUA.

Studiile întreprinse de specialiştii în materie referitoare la viruşi, arată că problema se acutizează. Aproape al zecele calculator a avut de-a face, în medie, o dată pe lună, cu un asemenea musafir nepoftit.

Virusul este un program care se reproduce şi modifică alte programe sau domenii de sistem. Pentru reproducerea sa, virusul atacă un program gazdă (fişiere EXE, program de boot în sectorul de boot, document office). Utilizatorul îl activează, deschizând un document infectat, lăsând un program infectat sau boot-and de pe o dischetă infectată.

De multe ori, programatorii îşi răspândesc creaţiile intenţionat în fişiere sau documente infectate în Internet – în domenii anonime, unde autorul nu poate fi identificat prea uşor. Astfel, de exemplu, Melissa a apărut în newsgroup-ul alt.sex. Viruşii se pot înmulţi pe multe căi, iar autorii găsesc tot mereu altele noi, la care nimeni nu s-ar gândi în prealabil.

Nu numai viruşii calculatoarelor dau bătăi de cap utilizatorilor. Internetul este locul în care se naşte un alt tip de unealtă a războiului informatic – viermele.

Viermele este un program care îşi creează copii pe calculatoarele dintr-o reţea. El nu este un virus în adevăratul sens al cuvântului, deoarece nu se înmulţeşte pe un calculator, ci în reţea.

Page 29: Arta militara- 01 CORELATIA

Viermele, ca şi virusul produce mii de victime şi uriaşi pagube financiare. În lumea Windows această ameninţare creşte odată cu răspândirea serviciilor de e-mail.

Astfel, în noiembrie 1998, viermele Morris a făcut mii de victime prin calculatoarele Unix din Internet. La începutul lunii iunie 1999, viermele Explore-Zip a măturat o serie întreagă de PC-uri. Acesta se retransmite ca un ataşament de e-mail aparent arhivat. De asemenea, el ajunge rapid la următorul calculator, înainte ca utilizatorul afectat să-şi dea seama că a pierdut datele.

Răspândirea software-ului dăunător de tip virus pune industria de programe antivirus în faţa unor noi provocări : aceste programe trebuie să fie capabile de a distruge în faşă o avalanşă de ataşamente, deoarece până sunt analizate şi se instalează up-date-ul antidotului se pierd ore valoroase – timp în care o firmă este ruptă de lumea din afară în ceea ce priveşte controlul pe e-mail.

Calul troian constă într-un program care execută o acţiune mascată. Se ascunde, de regulă, într-o funcţie atractivă, care să determine utilizatorul să îl lanseze.

Toţi cei care nu se află în statele firewall-urilor, adică în special utilizatorii de casă, au de luptat, în plus, cu un tip special de cai troieni – backdoors (“uşile din spate”), Backdoor este un cal troian care permite accesul unui hackeer la un alt calculator prin intermediul Internetului. Este construit din două componente: server şi client. Serverul trebuie pornit pe calculatorul de urmează a fi spionat. Prin client, hackerul controlează de la distanţă calculatorul victimei. În acest fel, backdoor deschid PC-urile pe neobservate spre Internet, astfel încât, din orice colţ al lumii, se poate observa tot ceea ce apare pe monitorul victimei, indiferent că este vorba despre date de bilanţ într-un tabel Excel de mail confidenţial sau de o parolă. Unele dintre aceste programe colecţionează parole, atât timp cât calculatorul supravegheat este off-line şi le transmite la următorul contact pe Internet.

În cursul ultimului deceniu, rapoartele oficiale, referitoare la modul în care se realizează securitatea marilor puteri, consemnează adevărate atacuri asupra sistemelor militare şi civile. “Securitatea noastră este din ce în ce mai mult ameninţată de apariţia unor ameninţări nontradiţionale din partea adversarilor noştri – declara Bill Clinton, într-un discurs ţinut, în mai 1988, la U.S. Naval Academy – atât de vechi, cât şi mai noi, fiind vorba nu numai de regimuri ostile, ci şi de criminali internaţionali şi de terorişti care, neputând să ne înfrângă pe câmpurile de luptă obişnuite, caută noi modalităţi de a ne ataca prin exploatarea posibilităţilor oferite de noile tehnologii şi de deschiderea din ce în ce mai mare existentă la nivel mondial… deja, în acest moment se produc atacuri internaţionale împotriva sistemelor noastre critice…”

1.2.4. Asimetria în acţiunile militare

Ideea “războiului paralel” a apărut din înţelegerea “inami-cului” ca un “sistem” sau “organism”, care este în acelaşi timp mai mult şi mai puţin complicat decât sistemul popor-stat-forţe armate descris de Clausewitz. Statul inamic are, cel puţin din punct de vedere teoretic, cinci componente organice esenţiale, dispuse concentric, astfel :

•forţele militare regulate şi cele mobilizate în situaţie de criză sau război; •masa mare a populaţiei civile care nu este direct combatantă; •infrastructura de transport prin care se asigură tot ceea ce este esenţial pentru naţiune; •fundamentele organice esenţiale ale respectivei societăţi; •situat la centru, conducerea sau mecanismul puterii care controlează întregul sistem. Tocmai de aceea, susţinătorii acestei idei se referă la aceste orbite sau inele concentrice ca

fiind “cele cinci inele”. Ca într-un joc de cuburi magice, aceste inele sunt la rândul lor compuse din cinci componente, pentru că e de la sine înţeles că, spre exemplu, forţele armate, dispuse de noi pe inelul exterior, au de asemenea o masă mare de oameni, o infrastructură specifică şi un conducător sau un sistem de comandă şi control. În această taxonomiex, întregul sistem şi fiecare inel în parte are propriile centre de gravitate/ puncte nodale. Conducerea, mecanismul de control, este un centru de gravitate atât al fiecărui inel cât şi al sistemului întreg. Teoretic, succesul se realizează lovind simultan punctele nodale/ centrele de greutate ale fiecărui inel în parte, precum şi ale sistemului în întregul său.

Prin contrast, războiul clasic “în serie”, este sau a fost un tip de război care a angajat fiecare

x Taxonomie - clasificare

Page 30: Arta militara- 01 CORELATIA

inel al sistemului succesiv, lovind fiecare obiectiv “la rândul lui”, în serie, dinspre periferie către centru.

Războiul paralel a devenit posibil prin dezvoltarea fără precedent a aviaţiei, sistemelor de lovire de mare precizie şi a armelor netradiţionale, întrucât acesta utilizează aviaţia şi mijloacele de lovire la mare distanţă pentru a putea distrugerea obiectivele inamicului, care nu reprezintă un obiectiv în sine, ci reprezintă mijlocul prin care se atinge scopul final, respectiv acela ca prin distrugerea sau avarierea acestor ţinte să se obţină un efect strategic care duce la pierderea de către inamic a capacităţii sistemelor sale organice, esenţiale, de conducere sau de ducere a acţiunilor militare. Când aceste atacuri paralele se realizează concomitent, succesul operaţiei este maxim. Acest tip de acţiuni poartă cu ele şi un mesaj clar transmis inamicului, în special sistemului de conducere al acestuia, care trebuie neapărat înţeles. Esenţa acestui mesaj este la început “opreşte lupta”, avansează spre “strategia ta a fost înţeleasă şi contracarată iar tu eşti anihilat”, iar dacă aceasta nu a fost suficient, în cazuri extreme. . .”vei muri”.

Distrugerea sau paralizarea sistemelor militare sau capacităţii de luptă a inamicului este obiectivul propus în cadrul unor astfel de lovituri şi se urmăreşte cu prioritate reducerea capacităţii de ripostă a inamicului până la un aşa numit nivel în care acesta este în stare de şoc. De asemenea, astfel de acţiuni simultane asupra centrelor de gravitate va reduce la minim posibilitatea inamicului de a-şi reface capacitatea în timp oportun pentru că ele nu vor avea numai un caracter de simultaneitate, dar şi o viteză de execuţie foarte mare, iar la nevoie – lucru puţin probabil – pot fi reluate.

Războiul paralel constă, deci, în lovirea simultană a centrelor de gravitate ale inamicului dispuse pe toate palierele sale organizatorice şi acţionale în scopul blocării capabilităţilor sale de reacţie şi obţinerea scopului propus într-un timp scurt şi cu pierderi minime. Pentru definirea spaţiului în care vor evolua forţele şi mijloacele de care se va dispune în viitor, următorii factori au o importanţă deosebită :

spaţiul global (adică întreaga planetă), pentru care sunt elaborate concepţii strategice, şi unde vor fi amplasate forţele şi mijloacele ce formează diferitele eşaloane ale unor dispozitive acţionale;

spaţiul unor zone de pe glob, inclusiv cele situate la mari depărtări între ele, unde se menţin sau se promovează şi prin forţa armelor interese politice, economice, spirituale etc.; pentru aceasta trebuie să existe mijloace adecvate de luptă armată (aeriene, navale, rachete, forţe de intervenţie rapidă ş.a.);

spaţiul de interes strategic, este, de regulă, o zonă sau o regiune terestră şi maritimă din vecinătatea teritoriului naţional;

spaţiul naţional este definit cu claritate în reglementările juridice internaţionale, strategia de securitate adoptată şi în măsurile întreprinse la nivelul sistemului naţional de apărare.

Acum, când lumea trece din era industrială în cea informaţională, multe din cunoştinţele despre război au început să fie depăşite. Aceasta nu înseamnă că va exista un vid. Pe plan mondial sunt centre de putere, evident în statele de tipul SUA, Rusia, China şi alianţe unde se studiază reconceptualizarea conflictului militar al viitorului. În acest sens, sintagme precum “situaţie fluidă”, “doctrină fluidă”, “acţiuni de luptă fluide”, “câmp de luptă fluid”, sau “spaţiu de luptă fluid”, sunt din ce în ce mai prezente în literatura de specialitate.

Spaţiul de luptă implică acea capacitate de a vizualiza zona luptei, bătăliilor sau operaţiunilor şi modul în care forţele acţionează indiferent dacă este vorba despre misiuni de luptă sau de ajutor umanitar. Dimensiunea, forma şi densitatea spaţiului de luptă al unei mari unităţi (unităţi) sunt variabile şi influenţate de misiune, inamic, teren, trupe proprii şi forţe disponibile în timp ale ambilor adversari. Extinderea viitorului spaţiu de luptă comun va consta din mulţimi de spaţii de luptă funcţionale, cu categorii de forţe speciale aflate în ele care se intersectează şi se suprapun. Această construcţie conceptuală şi reală a spaţiului de luptă va oferi viitorilor comandanţi o viziune coerentă a unui spaţiu de luptă complet integrat, de dimensiuni maxime şi va permite o interceptare simultană a ţintelor printr-o mai mare varietate de sisteme de luptă integrate.

Sintagma de “spaţiu de luptă fluid” trebuie abordată, în special, la schimbările deosebite care vor apărea în fizionomia războiului, prin introducerea tehnologiilor stealth, digitalizarea câmpului de luptă, noi sisteme şi platforme de arme inteligente, senzori perfecţionaţi, sisteme C41 ş.a. Reducerea efectivelor armatelor şi a bugetelor militare, restructurările, reorganizările, redotările cu tehnică de vârf, profesionalizarea (aproape completă), apariţia unor noi riscuri şi ameninţări,

Page 31: Arta militara- 01 CORELATIA

creşterea ponderii operaţiilor altele decât războiul vor duce la schimbarea concepţiei de desfăşurare a acţiunilor de luptă, la adoptarea de noi strategii (întrunite, multinaţionale) şi la o altfel de pregătire a forţelor armate, în timp de pace, de criză şi de război.

În spaţiul de luptă fluid, dispozitivele trupelor nu mai pot fi rigide, lineare sau circulare, ci asimetrice (nelineare). Lupta lineară, statică pe poziţii, este considerată depăşită şi este categoric evitată. Câmpul de luptă modern nu mai acceptă linearitatea clasică, uniformitatea, cu fâşii, aliniamente, raioane, adâncimi, linii etc.

Lupta are loc într-un spaţiu multidimensional în care se desfăşoară acţiuni asimetrice, caracterizate de mobilitate, dispersabilitate, descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate şi folosirea unei largi game de acţiuni terestre, navale, aeriene, spaţiale, informaţionale, psihologice şi speciale, duse simultan la toate cele trei niveluri (strategic, operativ şi tactic), continuu şi într-un ritm alert, în scopul lovirii decisive a centrelor de gravitate şi a punctelor decisive ale inamicului şi al înfrângerii lui psihice şi fizice.

Digitalizarea câmpului de luptă, modularea şi simularea acţiunilor, câştigarea războiului informaţional şi psihologic, sunt deziderate ale marilor puteri, cu repercusiuni deosebite asupra fizionomiei luptei şi a instruirii eficiente a armatelor (în timp de pace). Prin urmare, în sensul cel mai larg, spaţiul de luptă fluid este definit de mobilitatea deosebită, viteza extraordinară a acţiunilor militare, încă din momentul angajării luptei, eficienţa, manevra, anticiparea evenimentelor dominarea câmpului de luptă şi a inamicului.

Fluiditate mai înseamnă acţiuni simultane în 2-3 medii (prin operaţii întrunite, multinaţionale şi/ sau independente), ritm înalt al ducerii acţiunilor de luptă, informaţii veridice obţinute în timp real, decizii transmise foarte rapid, mijloace de lovire precise şi de eficienţă maximă, precum şi trecerea rapidă de la un sistem de acţiuni la altul, de pe o direcţie pe alta dintr-un mediu în altul. În acelaşi timp fluiditatea înseamnă sistem al acţiunilor rapide, combinare a acţiunilor de război psihologic, informaţional cu cele care ţin de fluenţa loviturilor din cosmos, din aer, de pe mare şi de pe uscat, astfel încât să se realizeze o perfectă complementaritate la nivel tactic şi strategic.

Războaiele din Golf poate fi luat ca un exemplu de război integrat într-o situaţie disproporţionată, adică într-o situaţie în care reacţia inamicului este cu totul neglijabilă. Acţiunile de luptă, după operaţia “Desert Storm” au căpătat un grad foarte mare de descentralizare, independenţă, coordonare şi eficienţă. Ele depind însă enorm de sistemul informaţional, de gradul înalt de tehnicitate al mijloacelor la dispoziţie, de existenţa armelor integrate cu mare putere de lovire, de posibilitatea lovirii simultane, rapide pe toată adâncimea teatrului de acţiuni militare . Spaţiul de luptă fluid se prezintă ca o suprafaţă de teren determinată de posibilităţile maxime ale marilor unităţi/unităţilor, de a descoperi şi angaja inamicul simultan la toate cele trei niveluri ale artei militare (tactic, operativ, strategic), în minimum două medii simultan, în scopul lovirii decisive a centrelor de gravitate/ punctelor decisive ale acestuia şi al înfrângerii lui psihice. Ceea ce s-a petrecut în Golf, ca şi în spaţiul iugoslav se cheamă un război disproporţionat.

1.3. TENDINŢE DE EVOLUŢIE A

ARTEI MILITARE CONTEMPORANE

La doar ceva mai mult de un deceniu de la lansarea conceptului de luptă (bătălie) aero-terestră, considerat “ultimul cuvânt” în domeniul artei militare, deja au început să-şi facă loc în cadrul acestuia atât în plan teoretic, cât şi în cel al acţiunii practice, reorientări esenţiale, ca urmare a faptului că, sub impactul factorilor enunţaţi anterior, în lupta armată se manifestă o serie de tendinţe caracteristice pentru toate nivelurile acesteia şi care constau, în mod deosebit în: o nouă manifestare a corelaţiei spaţiu-timp-luptă armată; sincronizarea şi integrarea acţiunilor; sporirea caracterului decisiv al confruntării; diseminarea frontului de luptă; diversificarea procedeelor de acţiune.

1.3.1. O nouă manifestare a corelaţiei

spaţiu-timp-luptă armată

Analizând relaţia spaţiu-timp-luptă armată se constată că, deşi mediul geofizic şi timpul exercită asupra acţiunii militare numeroase şi importante determinări specifice, totuşi influenţa lor nu se manifestă izolat ci într-o strânsă interdependenţă. Semnificaţia principală a interacţiunii la care

Page 32: Arta militara- 01 CORELATIA

ne referim rezidă în raportul dintre spaţiul în care se desfăşoară lupta sau operaţia şi timpul global consumat pentru îndeplinirea misiunii – adică durata acţiunii, precum şi în spaţiul străbătut prin luptă în unitatea de timp (zi sau ore), deci viteza sau ritmul acţiunii.

Una din direcţiile în care evoluează operaţia şi lupta modernă este aceea a stabilirii unor noi corelaţii în triada spaţiu-timp-luptă armată. Dacă în timpul primului război mondial milioane de soldaţi stătuseră faţă în faţă, în fortificaţii, săptămâni sau chiar luni de zile, în prezent şi cu atât mai mult în viitor, confruntarea are loc deopotrivă în faţă, în spate, la flancuri şi în spaţiul aerian, ba chiar şi în cel cosmic. În războiul din Golful Persic aliaţii au extins confruntarea pe toate dimensiunile – distanţă, adâncime, altitudine. Totodată, se aduc profunde mutaţii în dialectica raporturilor dintre spaţiu şi timp, în sensul extinderii spaţiale a acţiunilor, concomitent cu reducerea duratei acestora.

Noua manifestare a corelaţiei dintre spaţiu, timp şi lupta armată se concretizează în arta militară şi prin conceptul de “adâncime”. Aceasta reprezintă extinderea acţiunilor militare în timp, spaţiu, resurse şi scop, pentru a se asigura obţinerea de informaţii şi influenţarea evoluţiei situaţiei în sensul dorit, pe toată adâncimea câmpului de luptă. Potrivit specialiştilor militari americani, adâncimea este unul din cele cinci principii de bază în acţiunile trupelor terestre, alături de iniţiativă, rapiditate, sincronizare şi flexibilitate.

Angajarea confruntării cu inamicul pe toată adâncimea câmpului de luptă înseamnă a prevedea şi a anticipa, astfel încât acesta să poată fi atacat simultan, în scopul angajării şi blocării rezervelor sale, punerii forţelor din adâncime în imposibilitatea de a interveni oportun în desfăşurarea acţiunilor. Se apreciază că adâncimea permite comandanţilor să câştige teren şi să profite de toate resursele disponibile pentru a ataca forţele inamice simultan pe tot câmpul de luptă. Pentru aceasta, ei trebuie să vadă dincolo de cerinţele de moment ale situaţiei şi să prevadă acţiunile necesare în viitor. Spaţiul de luptă tinde să devină totodată mai fluid, fluiditate care înseamnă mobilitate deosebită, viteză, manevră, anticipare, acţiune simultană în 2-3 medii, ritm înalt al acţiunilor, decizii transmise rapid.

Dacă spaţiul de confruntare tinde să se mărească considerabil, durata acţiunilor se diminuează chiar şi în operaţia de amploare strategică, aceasta datorită eficienţei deosebite a noilor sisteme de armamente. Războiul arabo-israelian din 1973, cele din Malvine din 1982 şi din Golful Persic de la începutul anilor ‘90, sunt exemple edificatoare în acest sens. Prelungirea recentului război din Iugoslavia peste durata anticipată de planificatorii NATO are ca principală explicaţie reţinerea alianţei în a-şi angaja în confruntare forţele terestre şi, de aceea, nu poate fi considerată o abatere de la tendinţa la care ne-am referit.

1.3.2. Integrarea şi sincronizarea acţiunilor

Conceptele de integrare şi sincronizare a acţiunilor militare nu sunt chiar noi, doar că ele

capătă în actualele şi, mai ales în viitoarele condiţii de desfăşurare a conflictelor armate, valenţe şi semnificaţii noi. Al doilea război mondial, chiar dacă oferă şi exemple de exagerare a rolului unor categorii de forţe sau arme, în ansamblu a consacrat un grad relativ ridicat de integrare.

Conflictele militare care au urmat ultimei conflagraţii mondiale au demonstrat că operaţia modernă în ansamblul ei nu poate fi decât una care să aducă în cele trei medii – terestru, aerian şi maritim – forţele şi mijloacele într-o acţiune întrunită, coordonată şi sincronizată. Războiul din Golf, după cel din Malvine, a consacrat definitiv caracterul aeroterestru şi naval al acţiunilor, la care se adaugă componentele cosmice ale conducerii şi chiar ale asigurării acestora.

Doctrina de luptă aeroterestră, care are drept conţinut sincronizarea acţiunilor forţelor, presupune ca pe un teatru (zonă) de operaţii, orice armă sau categorie de forţe să fie folosită sincronizat cu o alta, pentru a îndeplini obiectivele fixate, operaţiile terestre să fie sincronizate cu cele aeriene şi maritime, armamentul, tehnica şi echipamentul acestor forţe, toate capacităţile lor să fie privite ca un întreg şi puse în valoare, comandantul să cunoască atât caracteristicile de bază ale fiecărei arme, cât şi efectele complementare ale armelor combinate şi mai ales coordonarea tuturor planurilor de întrebuinţare a armelor.

Angajarea în confruntarea cu inamicul a unei diversităţi de categorii de forţe şi de arme impune ca, de fiecare dată, să se stabilească cui îi revine rolul principal, aceasta cu atât mai mult, cu cât în prezent acest rol nu mai revine invariabil forţelor terestre, aşa cum se întâmpla în mod

Page 33: Arta militara- 01 CORELATIA

tradiţional. Recentul război din Iugoslavia confirmă acest lucru, de această dată rolul decisiv avându-l aviaţia şi rachetele cu rază medie de acţiune lansate de pe navele de război. Este, de aceea, greu de precizat “a priori” care ar fi ponderea fiecărei categorii de forţe la obţinerea succesului şi aceasta deoarece ponderea va depinde de specificul fiecărei situaţii în parte, situaţie care va impune o anumită specificitate a acţiunilor militare. Să nu uităm că nu toate confruntările militare se desfăşoară între state sau grupuri de state care posedă mijloace de luptă ca ale NATO. Se poate aprecia, de aceea, că o pondere mai mare sau mai mică a unei categorii de forţe va fi determinată de factorii specifici ai situaţiei, dintre care de primă importanţă pot fi consideraţi: forţele angajate în confruntare şi nivelul tehnic al înzestrării acestora; amploarea scopurilor propuse; natura şi caracteristicile terenului etc.

Sincronizarea şi integrarea acţiunilor implică, în general, rezolvarea de către comandamente şi trupe a unor probleme cum ar fi: oprirea atacului iniţial al inamicului în situaţia în care acesta a avut loc; neutralizarea mijloacelor sale aeriene şi interdicţia pe câmpul de luptă la nivel strategic, operativ şi tactic; distrugerea sistemelor de cercetare – conducere – coordonare – informare ale inamicului; asigurarea funcţionării propriilor sisteme de această natură; aducerea forţelor principale ale adversarului în imposi-bilitatea de a riposta, îndeplinindu-se astfel obiectivele stabilite; realizarea unei activităţi logistice continue şi viabile.

1.3.3. Sporirea caracterului decisiv al confruntării

În strânsă corelaţie cu tendinţele analizate anterior, în acţiunile militare moderne se constată

o tot mai vădită accentuare a caracterului decisiv al confruntării pentru tranşarea în scurt timp a victoriei. Această tendinţă este evidentă în conflictele de după al doilea război mondial, cum au fost cele dintre Israel şi ţările arabe din 1967 şi 1973, din Malvine (Falkland) din 1982, Operaţia israeliană din Liban, “Pace pentru Galileea”, iar, mai recent, operaţia “Furtuna Deşertului”, desfăşurată de coaliţia internaţională pentru eliberarea Kuweitului. Sporirea caracterului decisiv al confruntării vizează evitarea prelungirii angajării militare directe care ar avea drept consecinţă diminuarea efectelor surprinderii realizate asupra adversarului şi, de aici, numeroase pierderi umane şi materiale.

În teoria şi practica militară contemporană, realizarea caracterului decisiv al confruntării se face, în primul rând, prin stabilirea unor scopuri clar definite, decisive şi care pot fi atinse în timp scurt. Scopul final al acţiunilor este nimicirea grupărilor de forţe ale inamicului şi distrugerea voinţei acestuia de a lupta, el realizându-se prin îndeplinirea unui număr variabil de scopuri intermediare. Atingerea acestor scopuri trebuie să contribuie direct, rapid şi cu cât mai puţine pierderi la îndeplinirea scopului final al acţiunilor întreprinse. Din această cauză, acţiunile care nu contribuie la îndeplinirea scopului propus, trebuie evitate.

Caracterul decisiv al confruntării armate moderne rezidă şi în eforturile părţilor, făcute pe toată durata acesteia, de a cuceri, păstra şi exploata iniţiativa, deziderat care se realizează, în primul rând, prin adoptarea unei atitudini ofensive. Chiar şi atunci când situaţia impune ca formă dominantă de acţiune apărarea, ofensiva este forma de luptă prin care se apreciază că o grupare de forţe cucereşte şi păstrează iniţiativa, menţinându-şi libertatea de acţiune şi obţinând rezultate decisive. Partea care păstrează iniţiativa prin acţiuni ofensive forţează inamicul să reacţioneze şi nu să acţioneze.

Sporirea caracterului decisiv al confruntării armate moderne este determinată, între altele, de concepţiile cu privire la concentrarea şi sincronizarea eforturilor la momentul potrivit pe direcţiile hotărâtoare. Sincronizarea acţiunilor tuturor elementelor puterii de luptă în războiul modern, acolo unde vor avea efect decisiv asupra forţelor inamicului, într-o perioadă scurtă de timp se realizează în vederea concentrării eforturilor pe direcţiile hotărâtoare. În doctrina de luptă a trupelor de uscat ale S.U.A. se apreciază că a concentra înseamnă a lovi duşmanul cu pumnul strâns, nu a-l lovi cu degetele unei mâini deschise. Concentrarea trebuie, de asemenea, susţinută în timp, încât să zdrobească inamicul, nu să-l “înţepe”, iar efectele să fie de durată.

Un element de cea mai mare însemnătate în manifestarea caracterului decisiv al acţiunilor în războiul modern îl reprezintă capacitatea tot mai mare de manevră a trupelor. Aceasta provoacă şi menţine dezechilibrul inamicului, contribuie la protecţia forţelor proprii prin reducerea vulnerabilităţii acestora, facilitează exploatarea oportună a succesului şi contribuie la păstrarea libertăţii de acţiune. Totodată, capacitatea de manevră pune permanent, pe timpul desfăşurării acţiunilor, noi probleme pentru inamic, făcându-i acţiunile ineficiente, iar uneori ducând chiar direct

Page 34: Arta militara- 01 CORELATIA

la înfrângerea acestuia fără confruntări directe de mare amploare. La sporirea caracterului decisiv al acţiunilor de luptă moderne contribuie, de asemenea,

preocuparea adversarilor de a se surprinde reciproc, cunoscându-se că surpriza poate înclina în mod decisiv balanţa victoriei, fapt demonstrat atât de confruntările armate din cele mai îndepărtate timpuri, dar mai ales de cele recente. Alături de surprinderea tehnologică, constând în apariţia rapidă de noutăţi în domeniul mijloacelor de luptă, de conducere şi de asigurare, factorii care contribuie la realizarea surprinderii inamicului sunt: rapiditatea în acţiune; cercetarea eficientă; înşelarea inamicului; aplicarea unor lovituri neaşteptate; asigurarea acţiunilor; schimbarea frecventă a formelor şi procedeelor de acţiune.37

În sfârşit, tendinţa de sporire a caracterului decisiv al confruntărilor militare moderne este determinată şi de creşterea rapidităţii în acţiune, de viteza de desfăşurare a evenimentelor pe câmpul de luptă. Rapiditatea permite forţelor proprii de a reacţiona mai iute decât inamicul şi reprezintă o condiţie esenţială pentru a prelua şi menţine iniţiativa, deoarece o rapiditate mai mare permite concentrarea oportună şi prin surprindere a forţelor proprii împotriva părţilor vulnerabile ale inamicului.

1.3.4. Diseminarea spaţială a acţiunilor În lupta modernă, extinderea spaţială a confruntării produce o dispersie de front, în

adâncime şi la altitudine a acţiunilor, în detrimentul continuităţii frontului de luptă, atât de pregnantă în războaiele clasice. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu o diseminare a acţiunilor militare, ele desfăşurându-se deopotrivă la contact, pe o adâncime apropiată, pe o adâncime mai îndepărtată, dar şi în spaţiul aerian şi chiar cosmic. Specialiştii militari americani denumesc acţiunile la contact drept “operaţii nemijlocite”, cele asupra obiectivelor situate în adâncimea apropiată – “operaţii din eşalonul doi”, iar acţiunile asupra celor din adâncimea mai îndepărtată – drept “operaţii în adâncime”.

Forţele aflate în contact nemijlocit cu inamicul desfăşoară acţiuni nemijlocite, acestea incluzând, de regulă, acţiunile eşaloanelor tactice şi ale celor operative. Datorită riscului ca, în acţiunile nemijlocite, forţele proprii să sufere pierderi importante, există tendinţa diminuării rolului şi ponderii acestora, concomitent cu creşterea rolului acţiunilor duse pe adâncimea apropiată şi al celor din adâncimea îndepărtată. Ca urmare, nici forţele de le contact nu acţionează pe un front caracterizat prin continuitate, diseminarea de front a acţiunilor acestora realizându-se prin concentrarea maximă a eforturilor pe direcţii.

Acţiunile pe adâncimea apropiată contribuie la asigurarea libertăţii de acţiune şi a continuităţii luptei, a conducerii, precum şi la desfăşurarea activităţilor specifice din domeniul asigurării protecţiei şi logisticii. Scopurile lor principale sunt să susţină acţiunile forţelor aflate în contact nemijlocit cu inamicul şi ale celor din adâncime şi să asigure amplasarea sau reamplasarea forţelor în vederea acţiunilor viitoare. În principiu, la nivel operativ, acţiunile pe adâncimea apropiată sprijină acţiunile forţelor aflate la contact şi asigură crearea condiţiilor pentru desfăşurarea cu succes a etapei următoare a operaţiei. La nivel tactic, ele dau posibilitatea de a influenţa ritmul luptei, afectează inamicul prin lovituri cu aviaţia şi rachetele, manevră şi conducere, precum şi prin atac sau ameninţarea cu un atac.

Acţiunile din adâncimea îndepărtată a spaţiului de confruntare vizează cu prioritate diminuarea puterii de foc a inamicului, dezorganizarea conducerii şi cooperării, interzicerea sau măcar întârzierea manevrei rezervelor, dezorganizarea sistemului logistic al adversarului, scăderea moralului acestuia, o destructurare profundă a sistemului său acţional.

Prin diseminarea frontului de luptă în războiul modern, confruntarea dintre adversari tinde să confere un tot mai ridicat grad de independenţă acţiunilor desfăşurate pe direcţii, în raioane sau pentru cucerirea (menţinerea) unor obiective importante pentru configuraţia viitoare a operaţiei şi luptei.

1.3.5. Diversificarea procedeelor de acţiune

Creşterea puterii de foc şi de izbire, a mobilităţii şi capacităţii de manevră a trupelor consacră

încă o direcţie de evoluţie a luptei armate moderne, tendinţă care constă în diversificarea procedeelor de acţiune. Varietatea, complexitatea şi rolul procedeelor de acţiune în lupta modernă 37Cf. Valentin Arsenie, Corneliu Sîrbu, Surprinderea în lupta armată, Editura Militară, Bucureşti, 1993, p.78.

Page 35: Arta militara- 01 CORELATIA

sunt recunoscute şi studiate în lucrări aparţinând tuturor doctrinelor de luptă ale trupelor de uscat. Doctrina de luptă a trupelor de uscat americane, de exemplu, consideră că alegerea procedeelor de acţiune este influenţată în principal de misiune, inamic, trupe proprii, teren, condiţii meteo şi timp disponibil (MEJI-T), acestea servind unor scopuri variate şi oferind rezultate specifice în diferite momente ale luptei.

Diversificarea procedeelor de acţiune în lupta armată modernă are ca bază obiectivă marea diversitate de principii care o guvernează şi mobilitatea conţinutului acestora, elemente care determină existenţa unei diversităţi corespunzătoare de modalităţi de aplicare în practică a cerinţelor ce derivă din aceste principii. Fiecare ciocnire armată, fiecare luptă se manifestă în războiul modern în modalităţi diferite şi îşi are fizionomia sa proprie, ca urmare a faptului că oricare dintre multiplele sale elemente componente tinde să devină o variabilă complexă, iar schimbarea conţinutului şi fizionomiei acestora de la o situaţie la alta creează o gamă largă de condiţii în care trupele sunt chemate să acţioneze în mod eficient. Acest spectru larg de posibilităţi devine pe zi ce trece tot mai puţin compatibil cu încadrarea acţiunilor militare în tipare cu contur precis, în scheme simple şi universal repetabile. De asemenea, caracterul antagonist al scopurilor forţelor proprii şi ale inamicului conduce în războiul modern la o luptă acerbă pentru cucerirea şi menţinerea iniţiativei. Jocul iniţiativei celor două părţi, în care un loc important îl deţine fantezia comandanţilor şi iniţiativa trupelor, diversifică şi particularizează şi mai mult acţiunea trupelor în fiecare situaţie, impunând adoptarea unor procedee originale, pe cât posibil necunoscute de adversar.

Condiţiile dificile în care se desfăşoară în prezent lupta armată determină şi ele într-un fel, ca fiecare acţiune să fie un fenomen nerepetabil, avându-şi propriile particularităţi. Ca urmare, fiecare confruntare este unică prin locul şi momentul angajării, prin concepţie, manevră, mod de execuţie a focului şi prin nenumărate alte elemente specifice. Acum, mai mult ca oricând, în lupta armată este de actualitate reflecţia teoreticianului militar francez F. Foch, potrivit căruia „la război nu există decât cazuri particulare; totul este deosebit, nimic nu se repetă. Pe acelaşi teren, în aceleaşi circumstanţe de timp şi de loc va trebui să se procedeze în mod diferit“38

Preocuparea pentru diversificarea procedeelor de acţiune şi scoaterea luptei armate din tipare rigide, prestabilite constituie una din premisele esenţiale ale realizării surprinderii în războiul modern. Acest deziderat a impus cu necesitate acordarea unei mai largi autonomii eşaloanelor subordonate, pornindu-se de la adevărul că acolo este cunoscută cel mai bine situaţia locală.

38 F. Foch. Principiile războiului. Conducerea războiului. Editura militară, Bucureşti, 1975, p.37.

Page 36: Arta militara- 01 CORELATIA

CAPITOLUL 2

LOCUL ŞI IMPORTANŢA LUPTEI ARMATE ÎN RĂZBOIUL CONTEMPORAN

Domeniul luptei armate, asemenea celorlalte domenii ale vieţii sociale şi în strânsă dependenţă de acestea, cunoaşte un permanent şi profund proces de transformare atât în plan teoretic, cât şi în planul acţiunilor practice. Impactul cel mai puternic, generator al unor mutaţii rapide şi spectaculoase, este exercitat şi în acest domeniu de încorporarea în tehnologiile militare a celor mai recente descoperiri ştiinţifice şi tehnice.

Studierea în profunzime a proceselor şi fenomenelor care conturează fizionomia luptei armate în raport cu influenţele tot mai puternice de natură geostrategică, precum şi ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnologice, beneficiază, prin intermediul teoriei militare, de apreciabile resurse de evoluţie. A devenit clar pentru toţi analiştii fenomenului militar contemporan faptul că sporirea continuă a complexităţii factorilor care determină conţinutul luptei armate impune, cu necesitate, realizarea unei viziuni teoretice de largă deschidere asupra acestora.

Amplul proces de restructurare şi modernizare pe care îl parcurge în prezent şi armata română este direcţionat în sensul modernizării structurilor organizatorice şi al înzestrării, pentru compatibilizarea acestora cu organizarea, înzestrarea şi doctrina de luptă a alianţei NATO din care statul român face parte deja, de la sfârşitul anului 2002.

2.1. LOCUL ŞI ROLUL CONFRUNTĂRII ARMATE

ÎN RĂZBOIUL MODERN

În trecut, datorită rolului determinant al confruntării armate dintre beligeranţi în desfăşurarea şi deznodământul războaielor, esenţa acestora era definită aproape exclusiv de componenta lor violentă (lupta), războiul fiind câştigat sau pierdut pe câmpul de bătălie, în timp ce alte domenii de confruntare jucau un rol secundar. De aceea, mult timp cei care au studiat fenomenul război l-au definit relativ simplist, respectiv doar din punctul de vedere al confruntării violente a forţelor armate ale beligeranţilor ("luptă armată sângeroasă între grupări organizate" - G. Bouthoul, "un act de violenţă al cărui scop este de a obliga adversarul să execute voinţa noastră" - C. von Clausewitz, "lupta dusă de o grupare de oameni, triburi, naţiuni, popoare, state, împotriva unor grupări identice sau similare" - Boguslawski).

Clausewitz definea pentru prima dată esenţa războiului ca o continuare a politicii cu alte mijloace şi anume mijloace violente, ceea ce aducea în teoria strategiei militare cel puţin două elemente importante:

a. subordonarea punctului de vedere militar faţă de cel politic; b. faptul că penetraţia elementului politic în domeniul militar nu atinge "amănuntele războiului", ci

vizează planul "întregului război, al campaniei şi adesea al bătăliei". Astăzi, concepţiile privind declanşarea, desfăşurarea şi deznodă-mântul conflictelor armate sunt

dominate de o viziune militare, constând într-un intens proces de dezvoltare şi diversificare, reflectă multilateral conţinutul, fizionomia şi trăsăturile fenomenului militar contemporan, precum şi tendinţele şi perspectivele sale de dezvoltare. Este tot mai evident că declanşarea, desfăşurarea şi deznodământul confruntărilor armate în epoca actuală au mai mult decât oricând o determinare complexă, în care componenta militară nu mai are în mod inevitabil rolul hotărâtor. Este, de asemenea, cert că, în prezent, situaţiile conflictuale cresc în complexitate prin îmbinarea elementelor politice, economice, diplomatice, tehnico-ştiinţifice, demografice, culturale, ideologice etc. Implicarea atâtor domenii permite tot mai mult ca, în prezent, asigurarea stării de securitate să fie un rezultat al convergenţei strategiilor nonviolente sau al aplicării unor constrângeri de natură politică, economică etc."39 Cu toate acestea, domeniul decizional şi determinant în orice război (conflict armat) rămâne pe mai departe domeniul

39 Liviu Habian, Mircea Chelaru, Corelaţia politică-strategie (Eseu), Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1997, p.27.

Page 37: Arta militara- 01 CORELATIA

politic, ceea ce face ca politicul să dobândească tot mai multe valenţe strategice (militare), iar strategia militară să devină tot mai politică.

Noua corelaţie între domeniile de confruntare îşi găseşte exprimarea în răspunsul la

întrebarea: mai poate reprezenta confruntarea armată un instrument prin care pot fi îndeplinite scopuri politice? Din acest punct de vedere, analizele scot în evidenţă că:

Con

frun

tare

a po

litică

Con

frun

tare

a ar

mată

Con

frun

tare

a im

a gol

ogică

Con

frun

tare

a ec

onom

ică

Con

frun

tare

a in

form

a ţio

nală

Con

frun

tare

a di

plom

atică

Con

frun

tare

a id

eolo

gică

Con

frun

tare

a te

hnic

o-şt

iinţif

ică

ZB

OIU

L

Det

erm

inăr

i as

upra

fe-

nom

enul

ui răz

boi

în a

nsam

-bl

ul să

u

Det

erm

inăr

i re

cipr

oce

între

dom

eniil

e de

con

frun

-ta

re

LE

GE

NDĂ

SIST

EM

UL

DO

ME

NII

LO

R D

E C

ON

FRU

NT

AR

E ÎN

ZB

OIU

L M

OD

ER

N

• scopurile politice şi militare ale confruntărilor armate pot fi atinse parţial sau în totalitate, dar rezultatele obţinute nu sunt întotdeauna proporţionale cu costurile acestora;

• recurgerea la acţiunea militară nu reprezintă cea mai bună soluţie de rezolvare a situaţiilor conflictuale de către politică; acestea pot fi soluţionate de politică mai degrabă prin propriile mijloace (nonviolente);

• punctul de vedere clausewitzian cu privire la război îşi va mai menţine esenţa sa originară îndeosebi în confruntările care opun puteri inegale sau care percep puterea mai ales ca un apanaj al structurilor militare;

• raporturile dintre domeniile de confruntare se modifică într-un ritm accelerat, iar lupta armată ca unul dintre aceste domenii tinde să-şi diminueze însemnătatea, concomitent cu apariţia unor domenii de confruntare noi (în plan informaţional, în plan imago-logic etc.) sau cu accentuarea altora, care în trecut aveau un rol secundar (ştiinţific, tehnologic, economic etc.).

Urmare a redefinirii rolului confruntării armate în declanşarea, desfăşurarea şi deznodământul războiului (conflictului) acesta se aşează pe alte coordonate, în viitor fenomenul fiind probabil

Page 38: Arta militara- 01 CORELATIA

caracterizat prin: creşterea rolului mijloacelor şi acţiunilor militare nonviolente; instalarea unei stări de pace încordată, dură şi instabilă; confruntare armată discretă pe baza unei strategii adecvate. utilizarea unor forţe şi mijloace "paşnice" şi ecologice, confruntările majore angajându-se mai

mult în sfera informaţiilor desfăşurarea confruntării armate nu în spaţiul marilor puteri, ci în cel al zonelor de interes

controlate de acestea; concepţia operaţiilor militare şi decizia vor avea o componentă informaţională puternică, iar

execuţia va aparţine mijloacelor ultraperfecţionate, viabile, inteligente, selective şi de mare randament.

Arm

amen

t per

form

ant ş

i m

ijloa

ce in

telig

ente

A

rme

clas

ice

obiş

nuite

Mijl

oace

car

e fo

lose

sc e

nerg

ii no

i

Mijl

oace

eco

logi

ce

Sist

eme

biol

ogic

e

De

mar

e am

ploa

re

Lim

itate

De

scur

tă d

urată

C

u du

rată

med

ie

De

lungă

dura

Arm

ate

cont

ra a

rmat

e+fo

rţe d

e gh

erilă

Arm

ate

cont

ra fo

rţe d

e gh

erilă

Cu

folo

sire

a ar

mel

or

conv

enţio

nale

C

u fo

losi

rea

mijl

oace

lor

N.B

.C.

Cu

folo

sire

a m

ijloa

celo

r am

plas

ate

în sp

aţiu

l cos

mic

C

u fo

losi

rea

mijl

oace

lor

neco

nvenţio

nale

Te

rest

Aer

iană

Tipi

ce (a

rmată

cont

ra a

rmată)

Nav

ală

Cos

mică

Spaţ

ială

Te

mpo

rală

In

trast

atal

e In

ters

tata

le

De

coal

iţie

Mix

te

Atip

ice

După

natu

ra

mijl

oace

lor d

e lu

ptă

folo

site

După

med

iul î

n ca

re a

re lo

c co

nfru

ntar

ea

După

ampl

oare

a co

nfru

ntăr

ii

După

prov

enie

nţa

for ţe

lor a

ngaj

ate

După

natu

ra

stru

ctur

ii or

gani

zato

rice

a fo

rţelo

r ang

ajat

e

C

R I T

E

R I I D

E C

L

A S I F I C

A

R

E

Con

frun

tări

arm

ate

Răz

boiu

l civ

il

CL

ASI

FIC

AR

EA

CO

NFR

UN

RIL

OR

AR

MA

TE

ÎN

ZB

OIU

L M

OD

ER

N

Analizând strict relaţia dintre confruntarea politică şi confruntarea armată, aceasta se manifestă în războiul modern printr-o varietate a modelelor pe care le îmbracă de la caz la caz dintre care cele mai semnificative pot fi considerate următoarele:

• politica moderează acţiunea militară pentru a face să prevaleze punctul de vedere politic faţă de cel militar;

• acţiunea strategică punitivă este violentă, dominată de formele şi procedeele specifice confruntării militare şi se opune deciziei politice;

• acţiunea militară strategică potenţează acţiunea politică acordând primordialitate celei din urmă;

Page 39: Arta militara- 01 CORELATIA

• acţiunea politică şi acţiunea militară se îmbină armonios; • prin intervenţia politicii, acţiunea militară strategică este "dozată", acţiunile militare se

desfăşoară în secvenţe, fiecare dintre acestea având la bază considerente şi raţiuni politice. Şi în timp de pace, în special, în perioadele de tensiune, pentru atingerea scopurilor politice

sau economice se folosesc acţiuni militare strategice, cum ar fi: • angajarea adversarului potenţial într-o cursă a înarmării căreia nu-i poate face faţă; • încheierea unor alianţe militare care modifică echilibrele existente la un moment dat; • utilizarea "diplomaţiei violenţei"; • recurgerea la spectrul forţei militare în politica curentă şi în unele dispute politice.

Chiar dacă un război sau altul include într-un grad mai înalt sau mai redus confruntarea armată, aceasta şi are propriile legităţi şi coordonate ale evoluţiei, determinate de influenţa unor factori obiectivi şi subiectivi.

2.2. ERA TEHNOLOGIEI INFORMAŢIEI

ŞI LUPTA ARMATĂ

Datorită elementelor de noutate pe care le-a adus din punct de vedere tehnic, tehnologic, precum şi prin impactul asupra dezvoltării economice, sociale, culturale, politice, ca şi asupra puterii politice a statelor în general, studiul erei tehnologiei informaţiei necesită abordarea acestei problematici prin prisma conceptelor de revoluţie industrială, revoluţie ştiinţifică, revoluţie tehnică, revoluţie ştiinţifico-tehnică, revoluţie tehnologică, precum şi a corelaţiilor dintre ele.

Sintagma "eră a tehnologiei informaţiei" este definită ca perioadă istorică de întindere variabilă, care se caracterizează prin mutaţiile radicale ce se produc în modul de utilizare a tehnologiilor informaţiei în scopul transformării resurselor în bunuri de investiţii sau bunuri de consum, ca urmare a aplicării unor cunoştinţe de prelucrare şi organizare a producţiei şi a muncii, cuprinzând toate domeniile ştiinţelor fizice, vieţii şi comporta-mentului uman, precum şi domeniile social, cultural, politic, militar etc. Factorul determinant al unei ere tehnologice îl reprezintă revoluţiile tehnologice şi aplicaţiile lor, dar istoria a demonstrat că unele inovări tehnologice pot apărea şi în perioada unor războaie. Astfel, în războaiele din Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în anii războiului civil american (1861-1865) şi în perioada primului şi celui de-al doilea război mondial, au avut loc unele descoperiri ştiinţifice şi tehnice care s-au reflectat atât pe planul tehnologiei civile, cât şi al celei militare, prin apariţia unor noi arme şi tehnologii de luptă.

Respectivele descoperiri ştiinţifice şi tehnice dau substanţă revoluţiilor ştiinţifico-tehnice militare, al căror conţinut îl reprezintă un ansamblu de transformări calitative radicale, care se produc în domeniul militar pe baza progresului tehnic şi ştiinţific, determinând apariţia unor categorii noi de armamente, tehnică de luptă, echipamente militare, forme şi procedee de acţiuni militare, forme de organizare a armatelor, apariţia unor noi concepţii strategice, schimbarea radicală a metodelor de conducere a războiului şi a acţiunilor militare în general.

În lexicoane, revoluţia tehnico-militară este definită ca "schimbarea radicală a tehnicii de luptă, apariţia unui armament de tip nou, superior calitativ tuturor mijloacelor de luptă existente anterior şi care determină apariţia unor noi forme şi procedee de luptă, a unor noi forme de organizare a forţelor armate, a unor noi teorii militare...; aceasta este consecinţă şi parte integrantă a revoluţiei ştiinţifico-tehnice contemporane"40.

Analizând revoluţia tehnico-militară actuală, se evidenţiază faptul că una din principalele sale trăsături este caracterul atot-cuprinzător, în sensul că aceasta exercită un important impact asupra tuturor categoriilor de mijloace de luptă: armamentul racheto-nuclear, armele chimice şi bacteriologice, armamentul convenţional, armamentul cosmic, muniţiile inteligente.

O altă trăsătură este ritmul rapid de desfăşurare a acesteia, concretizat în principal în apariţia, la perioade în general scurte faţă de epocile trecute, a noi generaţii de arme în cadrul aceleiaşi familii de arme şi mijloace de luptă. Angajarea unor resurse materiale şi mai ales financiare uriaşe constituie şi ea o trăsătură care evidenţiază eforturile considerabile în domeniile economic, financiar, ştiinţific şi uman din partea statelor, a unor firme sau universităţi puternic subvenţionate de organismele guvernamentale. Folosind aceste resurse, se realizează armamente şi mijloace de luptă din ce în ce mai performante din punct de vedere tehnico-tactic, capabile să dea de

40 Lexicon Militar, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p.590.

Page 40: Arta militara- 01 CORELATIA

acum revoluţiei tehnico-militare o dimensiune cosmică, concretizată în principal prin producerea de armament cosmic (arme satelit, antisatelit, nave spaţiale).

Evoluţia fără precedent a mijloacelor de ducere a acţiunilor militare are drept consecinţă perfecţionarea formelor şi metodelor acţionale, atât la nivel tactic, cât şi la nivel operativ şi strategic, cu implicaţii directe asupra raportului de intercondiţionare dintre domeniile artei militare.

Direcţiile în care se desfăşoară aceste perfecţionări reprezintă, în esenţă, dar şi în mod particular, direcţii de evoluţie a raportului mai sus menţionat, precum şi modalităţi de creştere a eficienţei acţiunilor militare, prin:

a) realizarea unor schimbări rapide, de fond, în domeniul surselor de energie utilizate pentru sporirea considerabilă a efectelor distructive ale armamentului şi tehnicii de luptă, în esenţă fiind vorba de utilizarea energiei nucleare şi termonucleare, chimice, cuantice, luminoase etc.;

b) apariţia şi dezvoltarea explozivă a tehnicii de rachete ca principal mijloc de purtare (vector) a încărcăturilor la ţintă şi, prin aceasta, includerea cosmosului ca a patra dimensiune a spaţiului de ducere a acţiunilor militare;

c) aplicarea largă a realizărilor electronicii şi microelectronicii în toate confruntării militare. Deşi această direcţie a fost citată ultima, nu înseamnă că ea s-ar plasa într-adevăr pe ultimul loc. Dimpotrivă, odată cu apariţia microelectronicii, dezvoltarea acesteia şi implementarea diferitelor componente microelectronice s-au produs îmbu-nătăţiri substanţiale în ceea ce priveşte nivelul înregistrat de unii indicatori tehnico-tactici la cele mai avansate categorii de tehnică de luptă. Referindu-se la un asemenea impact, Frank Barnaby scria: "sistemele microelectronice militare au revoluţionat ghidarea şi controlul armelor, comunicaţiilor militare, comanda, spionajul"41. Într-adevăr, de microelectronică, în genere de produsele acestei ramuri industriale de vârf

(calculatoare, micro-procesoare, senzori etc.) se leagă, în cel mai înalt grad, ameliorările în ceea ce priveşte precizia şi siguranţa rachetelor, dezvoltarea mijloacelor de navigaţie cosmică, ameliorările în tehnicile războiului antisubmarin, dezvoltarea mijloacelor de distrugere în cosmos, a focoaselor armelor inteligente etc.

Arta militară evoluează în conformitate cu anumite legităţi şi, din această perspectivă, este determinată de însuşi mersul dezvoltării sociale, de condiţiile vieţii materiale, în primul rând de modul de producţie, cunoscând atât perioade de dezvoltare lentă şi lineară, cât şi etape şi momente nodale, când au loc prefaceri radicale. Aceste schimbări calitative, aflate sub impactul direct al cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, care în ultimii 50-60 de ani au făcut un salt enorm de la era aeroterestră la era cosmică, constituie adevărate momente de cotitură în domeniul teoriei şi practicii militare, marcând hotarul dintre diferitele perioade ale artei militare, încheierea unei perioade vechi şi începutul alteia noi.

O privire aruncată asupra conţinutului acestor perioade duce la concluzia că revoluţiile tehnologice militare marchează înfăptuirea unor prefaceri calitative în principalele domenii ale teoriei şi practicii militare, cum ar fi: dezvoltarea pe o treaptă nouă, radical superioară, a armamentului şi tehnicii de luptă; apariţia unor forme şi procedee noi de purtare a războiului; înfăptuirea unor schimbări radicale în organizarea forţelor armate; elaborarea unor principii, norme şi procedee noi de instruire a efectivelor, potrivit cerinţelor impuse de noul armament şi de noul mod de purtare a războiului.

Perfecţionările tehnologice ale tehnicii militare sunt marcate de apariţia şi dezvoltarea unor categorii de armamente cu caracteristici tehnico-tactice cu totul noi, mult superioare faţă de cele existente până la acea dată în dotare, ceea ce face ca acestea să aibă un impact deosebit asupra oamenilor.

Într-o amplă tentativă de a explica relaţia dintre oameni şi arme de-a lungul istoriei, R.O. Connell afirmă că, în era nucleară, aserţiunea lui Clausewitz potrivit căreia războiul constituie continuarea politicii cu mijloace violente, "sună a umor negru, este o grotescă contrafacere a realităţii, fiindcă este imposibil să separăm armele de război şi politică. Nici un scop tactic şi strategic, nici natura argumentaţiei militare nu se dovedesc a fi atât de mobile ca tehnologia şi acesta este un fenomen recent. Dezvoltarea armelor moderne nu are în mod necesar precedente"42. 41 Frant Barrnaby, Microelectronica în război, în volumul Microelectronica şi societatea, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p.323. 42 Robert O. Connell, Of Arms and Men, Oxford University Press, New York, 1989, p.3.

Page 41: Arta militara- 01 CORELATIA

După cum se observă, autorul rândurilor de mai sus, dar şi alţi politologi şi specialişti militari, interpretează actuala dezvoltare a tehnologiei militare ca pe un fenomen autonom, ce îşi exercită implacabil efectele asupra politicii şi artei militare. De altfel, într-un document al ONU, elaborat de un grup de experţi guvernamentali, se apreciază că ritmul rapid al schimbărilor în domeniul tehnologiei armelor este direct răspunzător pentru intensitatea neobişnuită a cursei înarmărilor. Se subliniază că apariţia armelor noi şi perfec-ţionate la intervale foarte scurte de timp a generat suspiciuni şi incertitudini şi a complicat procesul evaluărilor politice şi al eforturilor de a controla cursa înarmărilor prin negocieri. În acest context se face afirmaţia că, "de nenumărate ori, tehnologia a luat-o înaintea strategiei şi tacticii"43.

În ce constă esenţa perfecţionărilor tehnologice contem-porane în domeniul tehnicii militare?

Actualele perfecţionări ale tehnicii militare constituie o urmare, un fel de continuare în domeniul militar, a perfecţionărilor tehnologice din ştiinţele naturii: fizica modernă, matematica, chimia, astronomia, cibernetica, electronica şi a altor ştiinţe care şi-au găsit aplicaţii specifice în domeniul militar. Esenţa acestor perfecţionări constă în crearea şi perfecţionarea unor categorii şi sisteme de armamente cu o putere enormă de distrugere, capabile să acţioneze prin vectorii de purtare în cele patru medii: terestru, apă, aer şi cosmos, să lovească obiective situate la distanţe impresionante, în timp scurt şi cu maximă precizie, în orice condiţii meteorologice.

Dar esenţa perfecţionărilor în tehnologia militară nu se mărgineşte numai la aspectele enumerate mai sus. La acestea trebuie să adăugăm tehnica electronică de calcul, radioelectronica, precum şi automatizarea, care pătrund tot mai mult în diferitele domenii ale purtării războiului. Miniaturizarea şi microminiaturizarea aparaturii tehnice contribuie tot mai mult la îmbunătăţirea performanţelor acesteia şi, implicit, la îmbunătăţirea conducerii.

Ca o primă concluzie, putem spune că esenţa perfecţionării tehnologiei militare constă în trecerea de la armamentul clasic şi armele de distrugere în masă la "armele inteligente", precum şi în caracterul tridimensional al spaţiului de confruntare, prin includerea cosmosului în folosirea armelor ca mijloc principal de atingere a scopurilor strategice ale războiului. Acest aspect a schimbat, nu doar ipotetic, întreaga fizionomie a confruntărilor militare.

Introducerea şi dezvoltarea fără precedent a unor arme şi sisteme de armamente extrem de sofisticate au dus implacabil la apariţia unor noi categorii de forţe armate şi genuri de armă, ca de exemplu trupele de rachete cu destinaţie strategică şi trupele de apărare antirachetă, care, în mod convenţional, nu pot fi încadrate în cele trei categorii de forţe armate consacrate.

Tratarea aspectelor principale ale evoluţiei tehnologiei militare nu epuizează aria largă a problemelor pe care le ridică mutaţiile din domeniul militar acum, la începutul mileniului al treilea. Îndeosebi transformările în ştiinţa militară constituie momente nodale de schimbări calitative, radicale. Ideile principale, concepţiile dominante, dar depăşite, sunt infirmate şi, ca atare, trebuie să apară altele noi, mai ales în problemele fundamentale, aşa cum ar fi de pildă cerinţa trecerii la un nou sistem de conducere, organizare, instruire şi educare a trupelor.

Evoluţiile tehnologice şi cele teoretico-ştiinţifice din domeniul militar sunt organic intercondiţionate între ele, dar diferite de corelaţia dintre ştiinţă şi tehnologie specifică societăţii civile. În acest caz, primele au un caracter determinant asupra celor din urmă, prin faptul că, pe tărâm militar, evoluţiile tehnologice condiţionează şi determină pe cele teoretico-ştiinţifice.

Care sunt perspectivele şi încotro se îndreaptă dezvoltarea tehnologiilor militare? Este dificil de dat un răspuns la această întrebare, pentru că fenomenul este foarte larg şi profund, fiind legat de interesele şi activităţile complexelor militar-industriale. Ofertele depuse pe piaţa armelor nu se pot discuta fără motivaţia intereselor care sunt prezentate în orice împrejurare, când se fac cereri şi oferte. Acestea exercită presiuni intense asupra organelor naţionale pentru achiziţionarea de arme noi, evident mai costisitoare, sub motivaţia sporului de eficacitate pe care le-ar avea şi al aportului, chipurile mult mai mare la realizarea securităţii naţionale.

Totodată, complexele militar-industriale, cu sprijinul organelor statale, acţionează pentru a-şi exporta produsele în alte ţări, creând în acestea poli de influenţă pe care îi doresc a fi cât mai consolidaţi. Ori, astfel de fenomene nu pot să nu se reflecte, evident nu chiar dezinteresat, şi în

43 Studiu asupra relaţiei dintre dezarmare şi dezvoltare – A.36/256, document O.N.U., New York, 1986.

Page 42: Arta militara- 01 CORELATIA

exegezele care susţin, din diferite unghiuri şi cu multiple argumente, autonomia şi primatul dezvoltării tehnologice. Sintetic şi schematic, cele afirmate mai sus pot fi exprimate astfel:

Procesul A constă în identificarea, determinarea şi formu-larea interesului naţional. Pe această bază şi derivând din ea se stabilesc misiunile pentru a căror îndeplinire sunt necesare arme.

Procesul B include activităţi de cercetare-investiţii, care se reflectă în noi opţiuni referitoare la echipamente militare, doctrină, pregătirea şi câştigarea adeziunii populaţiei la conceptele adoptate.

Procesul C este un proces de selecţie, de alegere, prin care sunt adoptate noţiuni conceptuale care se consideră că asigură cel mai bine îndeplinirea misiunilor fixate.

De exemplu, deviza "securitatea noastră naţională este indestructibil legată de forţa noastră economică", idee lansată de Clinton W. Kelly, asistent special al Departamentului American al Apărării, reliefează faptul că în opiniile şi studiile specialiştilor americani, frontierele dintre domeniile economice civile şi militare s-au estompat, existând aproximativ 400 tehnologii cu dublă folosinţă, acestea fiind inventariate, iar obiectul lor de activitate este controlat. Astfel, în Statele Unite, intervenţia Departamentului Apărării în sectoare precum electronica (microelectronica) comercială, este deja efectivă şi directă, având drept scop revitalizarea permanentă a acestui sector prin obţinerea de tehnologie militară sofisticată, în concurenţă cu tehnologia japoneză.

În Rusia, teoreticienii militari susţin că, deşi tehnologia militară a suferit în ultimii ani o conversie implacabilă către latura civilă, trebuie să se urmărească permanent căile ei de dezvoltare, perfecţionare şi reactivare promptă la nevoie. Aceste idei explică în termeni clari că, în domeniul respectiv, deşi a dispărut complexul militar-industrial, nici Rusia nu se va lăsa mai prejos în ceea ce priveşte folosirea tehnologiilor în dublu scop: civil şi militar. Există deja un program de cercetare ştiinţifică pe termen lung în domeniul aero-spaţial, privind perfecţionările tehnologice cu dublă întrebuinţare din acest domeniu.

Ceea ce este o realitate pentru Statele Unite şi Rusia în acest domeniu este în egală măsură o necesitate şi pentru Franţa, unde unii specialişti militari afirmă că dezvoltarea şi modernizarea forţelor militare depinde acum, şi pe termen lung, de capacitatea tehnologică civilă, de reuşitele industriale naţionale, de sănătatea cercetării private şi universitare şi capacitatea de transfer a rezultatelor cercetării în tehnologii civile şi militare. Se apreciază unanim că electronica (microelectronica) va face posibil ca în domeniul aero-spaţial, cel mai vast de altfel, să se producă

CERCETARE INVESTIŢII

OPŢIUNI CONCEPTUALE

DOCTRINA

ECHIPAMENTE, POPULAŢIE (ADEZIUNE)

C

ARTĂ MILITARĂ

INSTRUCŢIE POLITICĂ MILITARĂ

ALEGERI (OPŢIUNI)

MISIUNI

INTERESUL NAŢIONALA

B

Page 43: Arta militara- 01 CORELATIA

modificări majore, care vor revoluţiona tehnologia militară. Astfel, dacă în anii '60 un avion F-4 Phantom avea componente electronice în proporţie de 2%, un F-15 Phantom al anilor '70 conţinea 26%, un F-18 al anilor '90 conţinea 43%, această componentă va fi în proporţie de peste 80% în primul deceniu al secolului XXI.

Page 44: Arta militara- 01 CORELATIA

CAPITOLUL 3

APLICAREA LEGILOR ŞI PRINCIPIILOR LUPTEI ARMATE MODERNE ÎN ACŢIUNI MILITARE ÎNTRUNITE, NAŢIONALE ŞI

MULTINAŢIONALE

Teoria generală constituie cadrul teoretic de ansamblu ce uneşte într-un tot închegat ramurile ştiinţei militare, scopul ei principal constând în studierea, descoperirea şi formularea legilor şi principiilor luptei armate. Problematica sa este complexă, cuprinzând obiectul şi conţinutul ştiinţei militare, sistemul ei categorial, metodele şi metodologia specifică, natura şi caracterul luptei armate, legile ce o guvernează, acţiunea factorilor care influenţează şi determină desfăşurarea şi deznodământul războiului.

Diversitatea şi complexitatea conflictelor armate din ultimele decenii, în cadrul cărora s-au confruntat doctrine, tehnologii, concepţii strategice, armate cu grade diferite de înzestrare, însoţite de un suport informaţional şi logistic deosebit, au scos în evidenţă situaţii şi condiţii noi de pregătire şi ducere a acţiunilor militare. Scopurile pentru care se declanşează confruntările armate sunt încadrate atât în spectrul oficial, dar şi într-o zonă ascunsă, mascată subtil, pentru a convinge opinia publică de necesitatea războiului ca ultimă şi decisivă modalitate de a se impune o stare de normalitate. Totodată, tehnologiile avansate apărute îndeosebi în ultimele două decenii, au schimbat radical mijloacele şi modalităţile de acţiune militară şi vor modifica în consecinţă şi caracterul viitorului război. Este din ce în ce mai evident că, în viitoarele conflicte armate, principalele eforturi vor fi concentrate pe coordonata verticală sau pe cea aerospaţială, acestea nemaiavând doar un rol de sprijin, iar accentul va fi pus pe distrugerea celor mai importante capacităţi militare şi economice ale inamicului, precum şi pe mijloacele de reacţie ale acestuia, paralizându-i astfel potenţialul de ripostă.

În aceste condiţii, însăşi legile şi principiile luptei armate capătă un conţinut şi înţelesuri noi, modalităţi specifice de manifestare, iar studierea atentă a acestora devine o condiţie sine-qua-non pentru acţiunea conştientă şi eficientă în pregătirea şi ducerea acţiunilor militare.

3.1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DETERMINĂRILOR

ACŢIUNILOR MILITARE

Este deja o certitudine faptul că vechea definiţie dată de Clausewitz războiului, în sensul că acesta este o continuare a politicii cu alte mijloace, anume cu mijloace violente, nu mai corespunde pe deplin realităţilor societăţii omeneşti la începutul mileniului al treilea, întrucât acum situaţiile conflictuale au crescut în complexitate prin îmbinarea elementelor politice, economice, tehnico-ştiinţifice, demografice, culturale, ideologice etc. Ca urmare, cercetarea şi explicarea ştiinţifică a luptei armate moderne presupun analiza din perspectivă deterministă a factorilor de care depinde cauzalitatea, pregătirea şi deznodământul confruntărilor militare. Numai astfel pot fi înţelese în complexitatea lor profundele mutaţii care au loc în prezent în teoria şi practica luptei armate, implicaţiile militare ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, caracteristicile şi tendinţele de evoluţie a războiului modern, concluziile ce se desprind pentru perfecţionarea orga-nismului militar sub aspect organizatoric, al modului de întrebuinţare şi de acţiune a forţelor, cât şi al perfecţionării pregătirii pentru luptă a trupelor.

Se cunoaşte deja din praxiologie că o acţiune umană este cu atât mai eficientă cu cât agentul este mai conştient de sistemul determinărilor specifice acţiunii respective, care include determinări de ordin nomologic, teleologic, psihologic, instrumental şi axiologic, acestea devenind şi motivaţii ale acţiunii, stimuli şi criterii de justificare în activitatea agentului. Lupta armată fiind şi ea o acţiune umană, chiar dacă de un tip diferit, se va supune în mod inevitabil aceluiaşi sistem de determinări.

Determinarea nomologică desemnează, în general, legitatea şi cauzalitatea care guvernează desfăşurarea proceselor şi feno-menelor din natură şi societate. Ea are semnificaţia că obiectele, fenomenele sau procesele sunt determinate legic, necesar şi cauzal, precum şi că oamenii, în

Page 45: Arta militara- 01 CORELATIA

activitatea lor practică trebuie să ţină seama de această determinare pentru a putea asigura eficienţa acţiunilor pe care le întreprind. Întemeierea nomologică a luptei armate trebuie să ţină seama însă de specificul domeniului respectiv şi, în primul rând, de faptul că aceasta este o acţiune cu adversari care urmăresc să se distrugă reciproc, într-un proces pe care T. Kotarbinsky îl numea "cooperare negativă".

Chiar dacă la originea războiului, a evoluţiei sale istorice, precum şi a fiecărei acţiuni militare se află legi şi cauze sociale, fenomenul militar nu poate fi identificat cu cel politic şi social, iar legile şi cauzele care se manifestă în acţiunea militară nu se pot reduce la cele sociale şi politice. Există legi obiective ale războiului şi ale luptei armate ca domeniu de confruntare în cadrul acestui fenomen, care nu pot fi încălcate fără a periclita îndeplinirea scopurilor propuse. Victoria sau înfrângerea în luptă este întotdeauna efectul unor cauze şi, tocmai de aceea, relaţiile cauzale au o pondere şi o însemnătate cu totul deosebite în organizarea şi conducerea acţiunilor militare.

Determinarea teleologică exprimă întemeierea prin scop a acţiunii, finalitatea acesteia. Orice acţiune umană fiind o relaţie între subiect şi obiect, determinarea ei nu poate fi exclusiv obiectivă, ci implică într-o măsură considerabilă prezenţa activă a subiectivităţii omului care se manifestă prin interese, trebuinţe, idealuri, exprimate sintetic în scopul (scopurile) acţiunii. Ia naştere astfel determinarea teleologică a acţiunii, având un rol permanent reglator în raporturile dintre agent, obiect, mijloace, operaţii şi rezultat.

Un astfel de rol reglator îl are relaţia teleologică şi în acţiunea militară, scopurile operaţiei, concretizate prin îndeplinirea misiunilor, determinând valoarea şi natura forţelor şi mijloacelor afectate pentru îndeplinirea lor, formele şi procedeele de acţiune ce vor fi adoptate, activitatea structurilor angajate pentru pregătirea şi executarea acţiunii.

Determinarea psihologică exprimă, de asemenea, o condi-ţionare subiectivă, specific umană, a acţiunii sociale. Oamenii acţionează întotdeauna sub imboldul efectelor sentimentelor, pasiunilor, iar atingerea scopurilor depinde în mare măsură de voinţa celor care participă la realizarea acţiunii. În cazul acţiunilor sociale de mare anvergură, realizate de colectivităţi umane mari, cum ar fi popoare, naţiuni, partide politice, armate, motivaţia psihologică are un puternic caracter colectiv, aparţinând psihicului social. Aici, pentru ca acţiunea să reuşească, se cere formarea unor însuşiri şi folosirea unor stimulente psihomorale nu numai la nivel individual, ci la nivelul întregii mase care acţionează.

În acţiunea militară, determinarea şi, respectiv, motivaţia psihologică prezintă o însemnătate deosebită, având în vedere că în lupta armată oamenii sunt confruntaţi permanent cu mari pericole, cu solicitări fizice şi psihice dintre cele mai intense. Obţinerea succesului este condiţionată în acest caz de superioritatea morală, de un ansamblu de calităţi şi virtuţi ca: patriotismul, voinţa de a învinge, curajul, eroismul, disciplina, dârzenia, iniţiativa, spiritul de întrajutorare etc.

Determinarea axiologică se concretizează prin emiterea unor judecăţi de valoare cu privire la necesitatea acţiunii preconizate, scopurile şi mijloacele care vor fi utilizate şi rezultatele obţinute. De aici decurge şi motivarea axiologică a acţiunii, valorizarea presupunând o apreciere a necesităţii, dezirabilităţii, moralităţii, asimilării în plan conştient etc.

Determinarea şi, respectiv, motivaţia axiologică a acţiunii militare implică, deopotrivă, valori politice şi morale ale societăţii. Multe dintre conflictele armate din ultimul deceniu, dar mai ales cele de tip intervenţie militară au, cel puţin la nivel declarativ, o motivaţie axiologică: respectarea drepturilor omului sau ale unor minorităţi (intervenţia NATO în războiul din Kosovo), oprirea unui conflict armat (intervenţia pentru stingerea conflictului din Macedonia), oprirea unui genocid (intervenţia din Ruanda), înlăturarea unor regimuri totalitare care ameninţă cu destabilizarea unor întregi zone de pe glob (războiul din Irak), iar în ultimul timp, pentru descoperirea şi anihilarea unor organizaţii teroriste cu ramificaţii la scară planetară (intervenţia militară în Afganistan).

Alături de valorile politice şi morale, un rol important în determinarea axiologică a acţiunii militare, în asigurarea reuşitei sale, revine valorilor militare, al căror statut axiologic nu poate fi pus la îndoială. Determinarea axiologică a acţiunii militare implică valorile specifice acestui domeniu, aşa cum sunt: valoarea indivizilor ca luptători, valorile ştiinţifice ale artei militare asimilate şi puse în practică în pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă, calităţile organizatorice şi de conducere ale comandanţilor, calitatea armamentului şi tehnicii de luptă, calitatea deciziilor şi planurilor de acţiune, nivelul disciplinei şi virtuţilor ostăşeşti ale luptătorilor.

Cunoaşterea tuturor tipurilor de determinări şi relaţii ce caracterizează structura acţiunii

Page 46: Arta militara- 01 CORELATIA

militare nu are doar o însemnătate teoretică ci, dimpotrivă, una cu un foarte pronunţat caracter practic, ce trebuie privită cu toată atenţia, întrucât ele permit o abordare logică superioară a organizării proceselor şi activităţilor specifice pregătirii şi ducerii luptei, o reconsiderare permanentă a lor din perspectiva teoriei acţiunii eficiente, o optimizare a raporturilor pe întreaga reţea structurală ce se întinde de la agent (structura militară) la rezultat.

Indiscutabil, una din cele mai complexe determinări care se manifestă în lupta armată este cea nomologică, asupra căreia ne vom opri pe larg în cele ce urmează.

În abordarea din punct de vedere nomologic a acţiunilor militare apare o dilemă, determinată de faptul că, la prima vedere, existând legi obiective şi principii ale luptei armate izvorâte din acestea, prin cunoaşterea şi aplicarea lor s-ar putea asigura victoria. În acest caz, fiecare parte angajată în confruntarea armată poate cunoaşte în egală măsură legile şi principiile respective, iar un determinism atât de riguros s-ar părea că ar putea stabili dinainte cine va învinge. În realitate însă acest lucru nu este posibil, pentru că cerinţele sistemului determinărilor nomologice se transpun în practică prin intermediul oamenilor, iar acţiunea umană conferă luptei armate o puternică încărcătură subiectivă, confruntările armate moderne nefiind totuşi, încă, o confruntare între roboţi.

Cunoaşterea legilor obiective ale luptei armate îşi găseşte expresia în principiile, regulile şi normele strategiei, artei operative şi tacticii, prevăzute în regulamentele de luptă, explicate şi argumentate în lucrări de teorie şi istorie militară, dar practica îndelungată a războiului dovedeşte că acest lucru nu este suficient. De aici şi până la respingerea de către o serie de teoreticieni militari a concepţiei deterministe asupra luptei armate nu a fost decât un pas. Aceştia au atribuit obţinerea succesului în luptă geniului, şansei, hazardului, fără să ţină seama că, aşa cum spunea Clausewitz, şi geniul are nevoie de reguli, dar dacă regulile, teoria nu sunt serioase, atunci geniul va râde de ele.

Lupta armată modernă este o acţiune care pune în mişcare mase mari de oameni, care folosesc o mare cantitate de mijloace tehnice foarte diverse şi complexe şi care angajează masive resurse economice, ştiinţifice, tehnologice, financiare etc. În aceste condiţii, apare evident că rezultatul acţiunii nu poate fi decis decât în parte de factorii întâmplători sau subiectivi, chiar dacă rolul acestora nu trebuie ignorat. Există legi obiective ale războiului şi ale luptei armate, iar cunoaşterea şi respectarea lor, precum şi a principiilor, regulilor şi normelor care decurg din ele constituie una din condiţiile indispensabile ale obţinerii succesului în acţiunile militare.

Toate la un loc constituie un sistem nomologic, direcţionat de legile generale ale războiului, care reprezintă cadrul cel mai general de manifestare a determinărilor nomologice ale acestui fenomen, prin care se exprimă conţinutul şi esenţa sa ca fenomen social. La rândul lor, legile luptei armate au un pronunţat caracter specific şi se referă la relaţiile specifice ale luptei armate în ansamblul ei, la anumite componente ale acesteia, precum şi la unele raporturi cu celelalte domenii de confruntare pe care le comportă războiul. Aşadar, legile luptei armate exprimă dependenţa şi deznodământul confruntării militare de calitatea relaţiilor existente între procesele şi fenomenele care-i sunt proprii, dar şi de determinările datorate altor factori, cum ar fi: posibilităţile economice ale statului, nivelul şi posibilităţile tehnico-ştiinţifice, atitudinea naţiunii şi moralul acesteia, numărul şi calitatea trupelor, starea morală şi, uneori, politică a armatei, nivelul înzestrării tehnice şi calitatea armamentului forţelor armate, gradul de pregătire a cadrelor militare şi de instruire a trupelor, caracterul şi conţinutul politicii statului.

Principiile generale ale luptei armate, a căror însemnătate în fundamentarea nomologică a acţiunilor militare este de asemenea recunoscută, derivă din legile obiective ale luptei armate, ele reprezentând ideile fundamentale, normele călăuzitoare înscrise în actele normative ale armatei (directive, regulamente, instrucţiuni, dispoziţiuni, ordine etc.) ce stau la baza pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare. Fiind o categorie nomologică mult mai strâns şi mai direct condiţionată de specificul mediului social în care acţionează legile luptei armate, principiile generale ale acesteia pot diferi de la o etapă la alta a evoluţiei societăţii şi a organismului său militar şi, de aceea, fiecare armată optează pentru acele principii care corespund cel mai bine posibilităţilor de a duce acţiunile militare. Important este ca, pentru obţinerea succesului, să fie folosit raţional întregul complex de principii pentru care s-au făcut opţiunile strategice.

Dezvoltarea şi diversificarea fără precedent a categoriilor de forţe şi mijloace, multitudinea de arme şi specialităţi pe care beligernaţii le angajează în confruntările armate, fiecare cu mediul său specific în care acţionează, cu înzestrarea sa particulară, procedeele specifice de acţiune, criteriile sale de optim şi de eficienţă a acţiunilor, le impune acestora să-şi aibă propriile întemeieri nomologice ale acţiunilor de luptă la care participă, completând şi complicând ecuaţia determinării nomologice a luptei armate în întregul său. De aceea, una din sfidările luptei armate moderne

Page 47: Arta militara- 01 CORELATIA

devine în acest caz armonizarea principiilor, a formelor şi procedeelor de acţiune specifice fiecărei componente incluse în grupările de forţe, pentru a se obţine un bloc funcţional capabil de o eficienţă maximă în acţiunile întreprinse. În plus, caracterul tot mai distructiv al acţiunilor militare, datorat creşterii necontenite a puterii şi preciziei armelor şi muniţiilor folosite în lupta armată modernă şi mutarea în mare măsură a centrului de greutate a loviturilor executate asupra adversarului pe obiectivele sale economice, politice, administrative, de infrastructură etc. determină pierderi grave în rândul populaţiei civile, fapt ce impune acum mai mult decât oricând, ca desfăşurarea confrunătrii să ia în considerare şi legile şi obiceiurile războiului. Chiar dacă în această direcţie toate conflictele armate consemnează adeseori grave încălcări, sistemul reglementărilor în materie de drept internaţional umanitar nu pot fi ignorate, acestea putând fi considerate pe bună dreptate, ca făcând parte din sistemul determinărilor nomologice ale acţiunilor militare moderne.

Legile, principiile şi normele dreptului conflictelor armate, bazate timp de secole în principal pe cutume internaţionale, sunt astăzi într-o foarte importantă măsură cuprinse în instrumente juridice convenţionale, care au fixat sistemele consacrate, au dezvoltat succesiv reglementările anterioare şi introduc permanent reglementări noi, datorate activităţii îndreptate în acest sens pe plan internaţional.

3.2. LEGILE ŞI PRINCIPIILE LUPTEI

ARMATE MODERNE

Din multitudinea de legi şi principii care guvernează confruntările militare în războiul modern, unele au o determinare obiectivă, rezultată din însăşi esenţa fenomenului şi din dialectica relaţiilor dintre ele. În această categorie intră marea majoritate a legilor şi a principiilor derivate, şi anume: legile generale ale războiului; legile luptei armate; principiile generale ale pregătirii şi ducerii acţiunilor militare; principiile specifice de întrebuinţare în operaţie a diferitelor categorii de forţe ale armatei, armelor şi specialităţilor.

3.2.1. Legile generale ale războiului

Ca principală categorie de determinări nomologice ale luptei armate, legile generale ale

războiului exprimă raporturile esenţiale, generale, necesare, repetabile şi relativ stabile între laturile interne ale acestui fenomen, care determină pregătirea, desfăşurarea şi deznodământul confruntării dintre beligeranţi într-o diversitate de domenii. Reflectând punctul de vedere tradiţional, potrivit căruia războiul este asimilat aproape exclusiv confruntării armate, în unele lucrări de teorie militară se consideră că legile războiului exprimă dependenţa desfăşurării şi deznodământului acestui fenomen de posibilităţile economice ale statelor beligerante, nivelul posibilităţilor tehnico-ştiinţifice, atitudinea naţiunii şi moralul acesteia, numărul şi calitatea trupelor, starea morală şi uneori politică a armatei, nivelul înzestrării tehnice şi calitatea armamentului forţelor armate, gradul de pregătire a cadrelor militare şi de instruire a trupelor, caracterul şi conţinutul sistemelor politice ale statelor care poartă războiul. În concordanţă cu acest punct de vedere, în rândul unor specialişti se exprimă părerea că fizionomia războiului modern este determinată mai ales de următoarele două legi generale: legea dependenţei puterii militare şi a desfăşurării luptei armate de condiţiile economico-sociale şi legea rolului determinant al naţiunii în război.

Fără a contraveni total accepţiunii restrictive de mai sus, trebuie totuşi considerat că legile războiului modern au un conţinut mult mai cuprinzător şi reflectă dimensiunile obiective ale confruntării în toate domeniile în care aceasta se produce. De aceea este evident că, în prezent, conţinutul legilor războiului s-a îmbogăţit, exprimând mai pregnant dependenţa rezultatelor confruntării de calitatea actelor de decizie politică, posibilităţile economice, tehnice, ştiinţifice, militare, abilităţile şi acţiunile diplomatice, atitudinea şi rolul naţiunii faţă de nevoia susţinerii efortului de război, consecinţele tendinţelor care se manifestă în domeniul ordinii mondiale, capacitatea statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor atitudinea opiniei publice şi acţiunea organismelor internaţionale cu vocaţie în materie de securitate, precum şi de accesul la resursele materiale şi financiare externe. Ca urmare, în etapa actuală războiul are o determinare mult mai complexă, fiind dependent de fiecare dintre domeniile de confruntare, iar un tablou mai complet al legilor sale generale cuprinde:

• legea dependenţei cursului, deznodământului şi urmărilor războiului de calitatea actelor de decizie publică;

Page 48: Arta militara- 01 CORELATIA

• legea rolului determinant al succesului confruntării armate în deznodământul favorabil al războiului;

• legea dependenţei confruntării armate de potenţialul economic, tehnic şi ştiinţific al statelor angajate în război, de modul de valorificare a acestuia în interesul confruntării armate şi de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale şi financiare externe, necesare susţinerii efortului de război;

• legea rolului naţiunii în susţinerea efortului de război; • legea rolului capacităţii statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor alianţe politice

şi militare; • legea rolului major al abilităţilor şi acţiunilor diplomatice în desfăşurarea favorabilă,

deznodământul şi gestionarea consecinţelor războiului. Legea dependenţei cursului, deznodământului şi urmărilor războiului de calitatea actelor de

decizie politică exprimă rolul determinant pe care îl are şi în prezent domeniul confruntării cu inamicul în plan politic, datorită faptului că toate deciziile majore în război sunt în primul rând de esenţă politică, ceea ce face ca politicul să dobândească tot mai multe valenţe strategice (militare), iar strategia militară să devină tot mai politică. Numai din acest punct de vedere vechea definiţie dată de Clausewitz războiului rămâne actuală.

Legea rolului determinant al succesului confruntării armate în deznodământul favorabil al războiului exprimă un adevăr de netăgăduit, validat de întreaga istorie a războaielor, anume acela că victoriile militare creează o cu totul altă perspectivă în celelalte domenii ale confruntării, favorizând considerabil mai ales succesul acţiunilor politice, diplomatice şi economice.

Războiul modern, mai mult decât războaiele epocilor trecute, are printre principalele domenii de confruntare şi domeniul economic, iar acest fapt se concretizează într-o determinare obiectivă, anume legea dependenţei deznodământului războiului de potenţialul economic, tehnic şi ştiinţific al statelor angajate în conflict, de modul de valorificare a acestuia în interesul confruntării armate şi de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale şi financiare externe, necesare susţinerii efortului de război. Rolul complex jucat de confruntarea în plan economic asupra dobândirii victoriei în război este configurat atât de teoreticienii militari, cât şi de scenariile conflictelor armate cele mai recente, care au demonstrat că aceasta (victoria) în război este rezultatul combinării judicioase a acţiunilor violente cu cele nonviolente, a celor militare cu cele nemilitare, în cadrul cărora blocada, embargoul, boicotul, dumpingul economic şi îngrădirea accesului la resursele financiare ocupă un loc aparte, deosebit de important în fizionomia războiului. Acţiunile specifice confruntării în plan economic preced şi apoi însoţesc confruntarea armată, ele manifestându-se într-o formă amplificată uneori, eficacitatea acţiunilor specifice confruntării în plan economic potenţând sau reprezentând chiar un substitut al succesului acţiunilor militare.

Din totdeauna, naţiunea a avut un rol cu totul deosebit în război, atât prin susţinerea efortului, asigurând resursele umane, tehnice, materiale, psihologice etc., dar şi, când a fost cazul, în anumite tipuri de confruntări armate, prin participarea efectivă la lupta armată. Participarea naţiunii la susţinerea efortului de război este o lege generală a războiului, care se manifestă în fiecare caz în parte în mod diferit, în relaţie directă cu tipul de acţiune strategică adoptat.

Sintagma "susţinerea efortului de război" poate fi privită atât ca participare indirectă a celei mai mari părţi a naţiunii la confruntarea cu inamicul, dar şi ca o participare directă la lupta armată, în cazul în care riposta strategică este de tip apărare armată generalizată.

Legea rolului capacităţii statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor alianţe (coaliţii) politice şi militare exprimă dependenţa tot mai accentuată a desfăşurării şi deznodă-mântul războiului de efortul întrunit al mai multor state care au interese comune. Conflictele armate moderne ale ultimului deceniu din secolul trecut (Irak, Iugoslavia, etc.) au evidenţiat rolul importsnt al alianţelor militare cu statut de permanenţă (NATO în Iugoslavia) şi a coaliţiilor conjuncturale (în cazul războiului din Irak). Coagularea de alianţe şi coaliţii militare permite diminuarea efortului de război care revine fiecăruia dintre statele angajate în conflict, concomitent cu obţinerea în mod corespunzător a unei puteri sporite la nivelul alianţei, o susţinere economică şi financiară considerabil sporite, un grad mai mare de libertate în plan politic şi diplomatic pentru gestionarea situaţiei, a reacţiei organismelor internaţionale şi a opiniei publice etc.

Legea rolului major al abilităţilor şi acţiunilor diplomatice în desfăşurarea favorabilă, deznodământul şi gestionarea conse-cinţelor războiului exprimă dependenţa acestui fenomen de acţiunea diplomatică, prin care se netezeşte calea acţiunilor desfă-şurate în plan politic, militar, economic şi în toate celelalte domenii ale confruntării. O foarte bună activitate diplomatică,

Page 49: Arta militara- 01 CORELATIA

desfăşurată în condiţii de confruntare armată, descoperă căile diminuării intransigenţei şi a intoleranţei în raporturile cu adversarul, punctele de convergenţă a intereselor, impunând forţa diplomaţiei în faţa diplomaţiei forţei şi conducând la scurtarea şi stingerea conflictului.

Legile războiului nu sunt creaţii abstracte ale unor teoreticieni militari. Ele au o bază obiectivă, determinând fizionomia acestui fenomen independent de voinţa oamenilor, prin intermediul unor realităţi care caracterizează societatea omenească în diferitele sale etape de evoluţie. Cunoaşterea şi folosirea lor corectă de către factorii de decizie politică şi militară reprezintă un avantaj calitativ, deoarece permite obiectivarea deciziilor care preced declanşarea războiului (conflictului armat) şi a celor adoptate pe întreaga durată a acestuia.

Rămânând însă doar la nivelul cunoaşterii, acestea nu devin instrumente operaţionale, la fel de importantă fiind înţelegerea modului în care cerinţele obiective se manifestă în practica războiului, însuşirea principalelor instrumente şi a modalităţilor prin intermediul cărora acţiunile specifice tuturor domeniilor de confruntare (politic, militar, economic, diplomatic etc.) se pun de acord cu aceste cerinţe. Fiecare domeniu de confruntare are aşadar, la rândul său, propriile legi obiective şi principii care guvernează strict domeniul respectiv. În domeniul confruntării armate, spre exemplu, există legi obiective ale luptei armate pe baza cărora ştiinţa militară formulează principiile generale care stau la baza pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă, iar acestea la rândul lor permit elaborarea unor principii specifice de întrebuinţare a categoriilor de forţe ale armatei, armelor şi specialităţilor. Principiile sunt o creaţie conştientă, subiectivă a oamenilor, prin intermediul cărora se îndeplinesc în toate domeniile de confruntare cerinţele obiective ale legilor războiului. De aceea, prin conţinut ele au şi un caracter obiectiv, deşi sunt rezultatul activităţii creatoare a gândirii oamenilor. În cazul concret al confruntării armate, principiile care stau la baza pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă asigură unitatea dintre ştiinţa militară care sesizează şi formulează legile luptei armate, şi artă, ca fapt de aplicare în practică a cerinţelor care decurg din conţinutul acestora.

Raportul dintre legile generale ale războiului şi legile specifice fiecăruia din domeniile de confruntare este, în esenţă, o problemă care ţine de raportul dintre general şi particular, iar cel dintre legile fiecărui domeniu de confruntare şi principiile de acţiune specifice acestora una care ţine de raportul obiectiv-subiectiv. Aşadar, în esenţă, se poate spune că legile războiului reprezintă nivelul cel mai de sus al sistemului determinărilor nomologice ale acestui fenomen. Ele direcţionează acţiunile legilor specifice confruntării în toate domeniile, iar dacă ne referim la confruntarea armată, lanţul determinărilor coboară spre principiile generale ale pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare şi apoi spre principiile specifice de întrebuinţare a categoriilor de forţe armate, armelor şi specialităţilor, întregul sistem având configuraţia următoare:

3.2.2. Legile luptei armate

a) Legea dependenţei cursului deznodământului şi urmărilor războiului de calitatea actelor de decizie politică.

b) Legea rolului determinant alsuccesului confruntării armateîn deznodământul favorabil alrăzboiului.

c) Legea dependenţei confrun-tării armate de potenţialul eco-nomic, tehnic şi ştiinţific ale statelor angajate în război, de modul de valorificare a aces-tuia în interesul confruntării armate şi de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale şi financiare externe, necesare susţinerii efortului de război.

f) Legea rolului major al abilităţilor şi acţiunilor diplomatice în desfăşurarea favorabilă, deznodământul şi gestionarea consecinţelor războiului.

e) Legea rolului important al capacităţii statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor, alianţe militare.

d) Legea rolului naţiunii în susţinerea efortului de război.

LEGILE GENERALE ALE

RĂZBOIULUI

LEGILE OBIECTIVE CARE GUVERNEAZĂ CONFRUNTAREA ÎN FIECARE DOMENIU

Legile confruntării în

plan politic

Legile luptei armate

Legile confruntării în plan economic

Legile confruntării în plan diplomatic

Legile confruntării

tehnico-ştiinţifice

Legile confruntării

ideologice (dacă există o

confruntare şi un plan ideologic)

Legile confruntării în

plan informaţional

Legile confruntării imagologice

PRINCIPIILE SPECIFICE DE ÎNTREBUINŢARE A CATEGORIILOR DE FORŢE ALE ARMATEI, ARMELOR ŞI SPECIALITĂŢILOR

PRINCIPIILE GENERALE ALE PREGĂTIRII ŞI DESFĂŞURĂRII LUPTEI ARMATE

Lupta armată, ca domeniu principal de confruntare în război, este definită ca un ansamblu de

Page 50: Arta militara- 01 CORELATIA

acţiuni militare, de ciocniri violente desfăşurate între două grupări de forţe armate, care urmăresc scopuri opuse, conţinutul, amploarea şi intensitatea acţiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de esenţa sa social-politică, de caracterul şi de trăsăturile sale, precum şi de cantitatea, dar mai ales calitatea luptătorilor, armamentului şi tehnicii militare. Confruntarea între beligeranţi se duce cu ajutorul forţelor armate, în anumite condiţii concrete de spaţiu şi de timp, şi depinde de potenţialul economic, tehnic, ştiinţific, moral etc. al ţării respective, precum şi de potenţialul ei militar. Aceste condiţii şi factori materiali, morali şi politici determină anumite legităţi obiective ale luptei armate, care exprimă legătura internă, esenţială, necesară şi generală, respectiv elementul trainic, stabil, care se repetă în fenomenul respectiv.

Dependente de evoluţia societăţii omeneşti în ansamblul ei, legile luptei armate au cunoscut şi cunosc o evoluţie continuă, uneori mai accentuată, alteori mai lentă, atât în sensul diversi-ficării, cât şi al modificării conţinutului lor, în fiecare etapă istorică. Studiul lor prezintă o mare însemnătate pentru ştiinţa militară, nu numai din punct de vedere teoretic ci şi practic, evidenţiind influenţa hotărâtoare a acestora asupra acţiunilor militare, îndeosebi pe plan strategic. Cu privire la conţinutul lor, părerile teoreticienilor militari diferă mai mult sau mai puţin. Chiar şi în rândul specialiştilor militari români părerile nu coincid întrutotul. Astfel, unii susţin că acestea ar fi: legea dependenţei structurilor organizaţionale militare de nivelul dezvoltării arma-mentului şi tehnicii de luptă; legea corelaţiei dintre formele şi procedeele acţiunilor militare şi nivelul de performanţă al armamentului şi tehnicii de luptă; legea unităţii acţiunilor militare; legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace; legea raportului de forţe, în timp ce alţii sunt de părere că în sfera legilor luptei armate trebuie incluse: legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace, legea raportului de forţe, legea dependenţei formelor şi procedeelor acţiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă, legea unităţii acţiunilor şi legea amplorii crescânde a luptei armate.

Abordându-le din perspectiva condiţiilor de pregătire şi ducere a acţiunilor de luptă în războiul modern, în rândul majorităţii teoreticienilor militari predomină punctul de vedere potrivit căruia legile luptei armate pot fi considerate: legea dependenţei luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale; legea dependenţei structurilor organizatorice, formelor şi procedeelor acţiunilor militare de nivelul dezvoltării arma-mentului şi tehnicii de luptă; legea unităţii acţiunilor; legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace; legea raportului de forţe. Aşezate într-un tablou, acesta arată astfel:

Dependenţa luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale

Dependenţa structurilor organizatorice, formelor şi procedeelor acţiunilor

militare, de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă

Legea unităţii acţiunilor

Legea concordanţei între scopuri, forţe şi mijloace

LEGILE LUPTEI ARMATE

Legea raportului de forţe

Legea dependenţei luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale. Aşa cum s-a

menţionat deja, unul din factorii determinanţi ai actualelor tendinţe de evoluţie a luptei armate îl reprezintă revoluţionarea bazei economice a societăţii omeneşti. Experienţa istorică arată că, pe măsura perfecţionării mijloacelor de producţie, a dezvoltării economiei şi tehnicii, a sporit şi s-a dezvoltat calitativ şi cantitativ înzestrarea armatelor, iar aceasta, la rândul ei, prin diferitele categorii de tehnică nouă folosită în acţiunile de luptă a atras după sine schimbări mai mari sau mai mici în formele şi procedeele luptei armate. Din acest punct de vedere, trebuie reţinut că fiecărei perioade istorice i-au corespuns forme şi procedee proprii de luptă armată. În condiţiile actuale, dezvoltarea impetuoasă a tehnicii militare generează noi forme şi procedee ale acţiunilor de luptă, care se deosebesc radical de cele din trecut, inclusiv din perioada celui de al doilea război mondial, şi

Page 51: Arta militara- 01 CORELATIA

imprimă confruntărilor militare caracteristicile menţionate deja în primul capitol al lucrării. Legea dependenţei structurilor organizatorice, formelor şi procedeelor acţiunilor militare de

nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă ia în considerare faptul că din cele mai vechi timpuri, în mod obiectiv, rezultatele obţinute pe tărâmul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă au produs mutaţii semnificative în concepţiile strategice şi în formele şi procedeele acţiunilor militare corespunzătoare acestora. Ea exprimă nevoia adoptării unor forme şi procedee de acţiune noi, corespunzătoare caracte-risticilor tehnico-tactice ale armamentului nou introdus în dotare şi schimbărilor calitative survenite în domeniul tehnicii de luptă. Războiul fulger imaginat şi pus în practică de generalii lui Hitler nu ar fi fost posibil fără crearea marilor unităţi de blindate şi a aviaţiei de sprijin, după cum, în zilele noastre, concepţia bătăliei aeroterestre nu ar fi fost posibilă fără crearea mijloacelor de cercetare şi de lovire în adâncime, de mare precizie.

În condiţiile revoluţiei tehnicii militare contemporane, când au apărut noi mijloace de luptă cu caracteristici tehnico-strategice superioare celor existente, legea dependenţei formelor şi procedeelor de luptă de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă influenţează formele şi procedeele de acţiune în sensul înlăturării celor depăşite, promovării unor procedee şi forme de acţiune noi, care, la rândul lor, influenţează dezvoltarea armamentului şi tehnicii militare, direcţionează tendinţele de perfecţionare spre obţinerea unor mijloace de lovire cu caracteristici tehnico-tactice superioare, iar acestea duc la perfecţionarea continuă a structurilor organizatorice, la demasificarea armatelor şi crearea unor structuri suple, dar extrem de mobile, rapide şi eficiente.

Legea unităţii acţiunilor exprimă conexiunea luptei armate pe uscat, pe mare, în aer şi în spaţiul extraatmosferic, faptul că ea reprezintă un întreg realizat prin integrarea, coordonarea şi sincronizarea acţiunilor tuturor forţelor participante la luptă şi operaţie. Din această lege rezultă un principiu important al ştiinţei militare şi anume că succesul în acţiunile de luptă poate fi obţinut numai cu eforturile întrunite ale tuturor forţelor participante la realizarea unui obiectiv comun.

Legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace este o manifestare a întemeierii teleologice a acţiunilor militare şi cere ca obiectivele propuse şi misiunile stabilite să fie corelate cu calitatea şi cantitatea forţelor şi mijloacelor destinate îndeplinirii acestora. Cerinţele acestei legi impun ca în planificarea acţiunilor militare să se realizeze într-o cât mai mare măsură obiectivarea scopurilor propuse, pe baza unei analize temeinice şi multilaterale a factorilor situaţiei, îndeosebi a factorilor de mediu şi a cantităţii şi calităţii forţelor şi mijloacelor. Ea acţionează la toate nivelurile artei militare, de la domeniul tactic şi până la cel strategic, influenţând crearea grupărilor de forţe şi mijloace necesare nimicirii inamicului, dar guvernează şi organizarea şi înzestrarea subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi, pentru ca acestea să poată îndeplini misiunile încredinţate în toate împrejurările. Totodată, în aplicarea cerinţelor legii concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace, trebuie să se ţină seama de interacţiunea dintre acestea şi cele ale legii raportului de forţe.

Legea raportului de forţe ia în considerare cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor a două părţi adverse în lupta armată, relaţie exprimată cu un grad ridicat de probabilitate şi care condiţionează obţinerea succesului în luptă de realizarea unei superiorităţi de forţe şi mijloace faţă de adversar, în raioanele şi pe direcţiile cele mai importante şi la momentul oportun.

În lupta armată modernă însă, datorită apariţiei unor mijloace de lovire de mare precizie şi ale căror efecte la obiectiv sunt deosebit de mari, realizarea unor cantităţi superioare de forţe şi mijloace reprezintă o cerinţă necesară dar nu şi suficientă, întrucât raportul de forţe care exprimă doar dimensiunea cantitativă prin relaţii matematice ca: 1/1; 2/1; 3/1 a devenit total neconcludent, mult mai elocvente fiind concluziile obţinute din analiza dimensiunii calitative a raportului de forţe, care exprimă influenţele datorate calităţii armamentului şi tehnicii de luptă din înzestrare, însuşirilor comandanţilor şi ale luptătorilor, formelor şi procedeelor de luptă adoptate.

Legea raportului de forţe se manifestă în modalităţi diferite, prin intermediul a două dintre cele mai importante principii ale luptei armate şi anume economia de forţă şi concentrarea eforturilor în locul decisiv şi la momentul potrivit, în raport de o multitudine de condiţii concrete rezultate din perioadele desfăşurării războiului, importanţa şi amploarea acţiunii militare, formele de luptă etc. O apărare dârză va necesita, evident, un anumit raport de forţe, pe când o acţiune ofensivă, cu totul altul, mult superior. Din acest punct de vedere se impune concluzia potrivit căreia analiza raportului de forţe de către comandanţi şi statele majore trebuie să ducă la constituirea unei grupări capabile să respingă ofensiva unor forţe puternice în apărare, iar în ofensivă, realizarea unei superiorităţi cât mai evidente pe fiecare direcţie în parte, îndeosebi pe direcţia loviturii principale, în momentele decisive.

Page 52: Arta militara- 01 CORELATIA

Legile luptei armate au caracter obiectiv, pentru că acţionează în afara conştiinţei oamenilor şi independent de aceasta. Oamenii nu pot să le creeze şi nici să le desfiinţeze ci să cunoască cerinţele lor şi să le aplice în activitatea practică. Cunoaşterea şi aplicarea lor în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor militare reprezintă condiţia esenţială în obţinerea victoriei, cu atât mai mult cu cât, în condiţiile actuale, lupta armată se remarcă printr-o complexitate deosebită, o mulţime de legături şi contradicţii, legile sale relevându-se în cursul unui proces de cunoaştere îndelungat şi contradictoriu, care presupune respingerea oricărei forme de dogmatism. Ele sunt valabile pentru toate părţile beligerante, deoarece există în mod obiectiv, fiind imparţiale din punct de vedere al scopului, dar interpretările făcute de oameni pot influenţa în bine sau în rău acţiunea acestora.

Înţelegerea sau neînţelegerea legilor luptei armate, aplicarea cerinţelor lor în totalitate sau parţial, depind de o multitudine de cauze şi factori de natură obiectivă şi subiectivă cum ar fi: caracterul şi scopurile războiului; interesele beligeranţilor; contextul strategic, operativ şi tactic în care se pregătesc şi se desfăşoară acţiunile militare; caracteristicile factorilor de mediu, etc.

Caracterul obiectiv al legilor luptei armate determină caracterul lor universal, cerinţele acestora vizând toate tipurile de războaie. Totodată, acţiunea lor are un pronunţat caracter istoric, manifestându-se în modalităţi diferite în raport de condiţiile concrete. În cadrul acestor condiţii, conţinutul şi trăsăturile caracteristice ale tipului de război ocupă un loc important. Ele pot să faciliteze acţiunea legilor, conducând la obţinerea victoriei sau să o limiteze, determinând astfel înfrângerea. Experienţa militară a confirmat de altfel existenţa unei corelaţii între caracterul războiului şi acţiunea legilor luptei armate.

Aşadar, în sistemul determinărilor nomologice ale luptei armate moderne, legile luptei armate reprezintă şi ele un element obiectiv. Studierea acestora dă posibilitatea cunoaşterii condiţiilor şi factorilor de care depinde obţinerea victoriei şi înarmează comandanţii şi statele majore cu un sistem de indicatori unanim recunoscuţi ai acţiunii militare eficiente. Cerinţele lor sunt reflectate într-un mod şi mai concret în principiile generale ale pregătirii şi ducerii luptei armate.

3.2.3. Principiile generale ale pregătirii şi ducerii

acţiunilor militare

Necesitatea existenţei unor principii în arta militară, ca un element de determinare nomologică a luptei armate s-a dovedit cu mult timp înainte, iar acest lucru a fost confirmat şi demonstrat de iluştri teoreticieni şi practicieni militari. În acest sens, Lloyd afirma că: "În lipsă de principii sigure şi stabile se ajunge la schimbări continue, fie că este vorba de organizare, de formaţii, de manevre".

La rândul său, mareşalul Bugeand scrie: "Există puţine principii absolute, dar există. Când se încearcă a se stabili un principiu, un mare număr de ofiţeri crezând că rezolvă problema exclamă: totul depinde de circumstanţe, după cum bate vântul trebuie îndreptată pânza. Dar dacă nu se ştie dinainte ce pânză sau ce formă de pânză convine unui vânt sau altuia, cum o să se îndrepte pânza după timp?"

Un alt gânditor militar remarcabil, Jomini, afirmă şi el că: "Teoriile bune, stabilite pe principii adevărate şi justificate de fapte, cărora să li se alăture lecţiile istoriei sunt, după părerea mea, adevărata şcoală a comandamentului".

În sfârşit, pentru a încheia şirul aserţiunilor personalităţilor de marcă ale teoriei şi practicii militare referitoare la însemnătatea principiilor în lupta armată, cităm şi aprecierile lui F. Foch făcute în lucrarea sa "Principiile războiului. Conducerea războiului", din care am redat şi aprecierile de mai sus. El spunea că: "Pentru a putea este necesar a şti; aceasta este incontestabil, căci este departe de la a şti, la a putea, iar saltul nu se face pornind de la ignoranţă; din contră, numai de la a şti".

Aceste aprecieri pertinente, nealterate în nici un fel de trecerea timpului şi cu valabilitate deplină în zilele noastre, sunt argumente care demonstrează necesitatea ca şi acţiunile militare moderne să dispună de o bază teoretico-metodologică adecvată şi specifică. În acest scop, în funcţie de natura, structura şi tăria organismului militar de care dispun, de apartenenţa sau nu la o alianţă militară, doctrinele strategice iau în considerare un set de principii generale, care reprezintă un fond de orientări şi teze, reguli şi norme izvorâte din legile luptei armate. Unele dintre ele reflectă mai fidel caracterul obiectiv al legilor luptei armate şi se bucură, de aceea, de o recunoaştere aproape universală, în timp ce altele au şi o pronunţată determinare specifică sau conjuncturală.

Fără a diferi în mod fundamental de principiile generale ale luptei armate formulate în

Page 53: Arta militara- 01 CORELATIA

doctrinele strategice aparţinând altor state, în literatura de specialitate din ţara noastră se consideră că principiile care răspund în cea mai mare măsură fizionomiei acţiunilor militare desfăşurate în războiul modern sunt: libertatea de acţiune, definirea clară a obiectivului (misiunii), economia de forţă (de forţe şi mijloace), concentrarea eforturilor în locul decisiv şi la momentul potrivit, unitatea comenzii, surprinderea inamicului, manevra, securitatea acţiunilor şi trupelor, simplitatea planurilor şi a ordinelor. Aşezate într-un tablou, acesta arată astfel:

Libertatea de acţiune

Definirea clară a obiectivului (misiunii)

Economia de forţe

Concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit

Unitatea comenzii

Surprinderea inamicului

Manevra

Securitatea acţiunilor şi trupelor

PRINCIPIILE GENERALE ALE

PREGĂTIRII ŞI DUCERII OPERAŢIEI MILITARE

Simplitatea planurilor şi a ordinelor

Ceea ce diferă este modul concret de punere în practică a acestor principii şi reflectarea lor în conţinutul principiilor de întrebuinţare a diferitelor categorii de forţe, arme şi specialităţi, particularităţi datorate unui complex de factori obiectivi şi subiectivi (natura, organizarea şi înzestrarea sistemului de forţe, caracterul doctrinei strategice, formele acţiunilor militare adoptate la nivel strategic şi, mai ales, predominanţa uneia sau alteia dintre ele).

Principiul libertăţii de acţiune Dobândirea şi menţinerea libertăţii de acţiune, concomitent cu zădărnicirea sau îngrădirea

încercărilor inamicului de a o cuceri şi a o păstra pe a sa, a constituit şi va constitui şi în viitor o preocupare permanentă a tuturor comandanţilor pe câmpul de luptă. Dezideratul se realizează în primul rând prin strădania de a avea iniţiativă faţă de inamic, sau de a o câştiga (recâştiga) când acesta o deţine.

Adâncirea studiului asupra acţiunii acestui principiu în operaţiile şi luptele duse în războiul modern presupune relevarea a ceea ce ar trebui făcut pentru a dobândi şi menţine libertatea de acţiune prin folosirea forţelor şi mijloacelor la dispoziţie şi prin forme şi procedee de acţiune adecvate, a căilor de urmat pentru amplificarea lor, a măsurilor necesare pentru a o utiliza şi a o pune în valoare cu rezultate cât mai favorabile.

Într-o confruntare în care se întrevede posibilitatea ca inamicul să acţioneze concomitent pe uscat, din aer şi de pe mare, folosind pe scară largă aviaţia, sistemele de cercetare-lovire de înaltă precizie, desantul aerian, trupele aeromobile şi forţele speciale de cercetare-diversiune, concomitent cu desfăşurarea de către acesta a unor intense acţiuni de război electronic şi infor-maţional şi cu manifestarea supremaţiei aeriene şi pe mare, libertatea de acţiune se poate obţine prin acţiuni în primul rând ofensive, dinamice, manevriere, rapide, întrunite şi sincronizate şi care solicită din partea comandanţilor şi trupelor prevedere, iniţiativă, cunoaşterea situaţiei şi a obiectivului eşalonului superior, cooperare, flexibilitate în conducere şi acţiune, continuitatea conducerii, asigurării acţiunilor, protecţiei trupelor şi sprijinului logistic.

Realizarea acestor condiţii de manifestare a principiului libertăţii de acţiune necesită prevederea intenţiilor inamicului şi a modului cum se vor desfăşura acţiunile militare, realizarea unei superiorităţi calitativ-funcţionale locale şi temporare faţă de adversar în sectoarele şi pe direcţiile cele mai importante, asigurarea spaţiului şi timpului necesar desfăşurării acţiunilor, realizarea surprinderii inamicului, creşterea capacităţii de acţiune independentă şi în condiţii de izolare a trupelor, atenuarea influenţei factorilor perturbatori (caracterul incert al informaţiilor despre inamic, tendinţa acestuia de a dezinforma, erorile ce pot surveni pe timpul elaborării şi transmiterii ordinelor, eforturile fizice la care sunt supuşi luptătorii, defecţiuni tehnico-organi-

Page 54: Arta militara- 01 CORELATIA

zatorice, starea vremii etc.), valorificarea superioară a condiţiilor geoclimatice, economice, demografice, culturale ale zonei de desfăşurare a operaţiilor, folosirea pe scară largă a acţiunilor de hărţuire. În acţiunile de tip defensiv, libertatea de acţiune se poate dobândi şi păstra prin reacţii ofensive, folosirea apărării active şi a altor procedee de luptă caracterizate prin dinamism şi impetuozitate.

Principiul libertăţii de acţiune exprimă, aşadar, însemnătatea determinantă în obţinerea succesului, a adoptării în toate acţiunile întreprinse a unei atitudini ofensive, sintetizată în sloganul "surprinde, păstrează şi exploatează iniţiativa", pornind de la ideea că acţiunea ofensivă reprezintă modul cel mai eficient şi decisiv de a atinge un scop clar definit şi că, în orice operaţie militară, partea care păstrează iniţiativa prin spirit ofensiv surprinde pe inamic, îşi menţine libertatea de acţiune, forţează inamicul să reacţioneze şi nu să acţioneze, obţinând rezultate decisive.

Iniţiativa, ca forma cea mai evidentă de exprimare a principiului libertăţii de acţiune, nu trebuie să se manifeste numai în momente hotărâtoare ale luptei, ci în toate situaţiile, începând cu primele acţiuni şi sfârşind cu îndeplinirea integrală a scopului strategic general al războiului.

Principiul definirii clare a obiectivului (misiunii) În accepţiunea acestui principiu, noţiunea de "obiectiv" este sinonimă cu cea de misiune şi

nu cu cea de scop (cealaltă semnificaţie a cuvântului). Faptul că prin obiectiv este desemnată şi o ţintă singulară, ne îndreptăţeşte să considerăm că, pentru acţiunea unei forţe, mai potrivită este folosirea noţiunii de "misiune" şi mai puţin cea de "obiectiv" (misiune). Definirea clară a obiectivului a fost adoptată ca principiu al luptei armate de şcoala strategică americană, fiind menţionat şi în prezent în rândul celor nouă principii considerate optime pentru ducerea acţiunilor militare de către forţele terestre, dar şi la nivelul strategiei războiului.

Adoptat mai recent de teoria şi practica militară românească, principiul definirii clare a obiectivului presupune ca, în stabilirea misiunilor, să se atribuie tuturor forţelor responsabilităţi precise, care pot fi îndeplinite cu mijloacele la dispoziţie şi cu abilitatea acţională reală a comandamentelor şi trupelor, prin care s-ar putea îndeplini scopurile parţiale şi scopul final al operaţiei. Realizarea unităţii de acţiune în vederea atingerii obiectivului general şi a celor parţiale clar definite, impune totodată ca misiunile stabilite pentru fiecare eşalon să rezulte din cele ale eşalonului superior şi să contribuie la îndeplinirea acestora.

Filosofia acestui principiu impune ca planificarea şi ducerea operaţiilor militare să fie îndreptate spre un obiectiv clar definit, decisiv, şi care poate fi atins, avându-se în vedere că fiecare acţiune întreprinsă trebuie să contribuie în mod direct, rapid şi economic la îndeplinirea scopului strategic general şi că acţiunile care nu contribuie la îndeplinirea obiectivului trebuie evitate.

Din această cauză există opinii care consideră că stabilirea clară a misiunii (obiectivului) unei mari unităţi (unităţi) este o metodă de planificare a războiului, campaniei şi operaţiilor, ca o parte componentă a conducerii strategice, operative şi tactice şi nu un principiu general, întrucât obiectivul nu ar constitui o normă, o regulă, o atitudine comportamentală pe câmpul de luptă pentru a fi nominalizat ca principiu al luptei armate, ci reprezintă un atribut (o funcţie) a conducerii trupelor.

Determinarea prin scop a oricărei acţiuni umane, cunoscută şi sub denumirea de determinare teleologică, exprimă condiţionarea ei prin prisma finalităţii propuse, aceasta având rol permanent reglator în raporturile dintre agent, obiect, mijloace, acţiuni, rezultat. Un astfel de rol reglator îl îndeplineşte relaţia teleologică şi în acţiunea militară, iar prin determinarea teleologică a operaţiei şi luptei înţelegem fundamentarea acestora pe baza scopurilor urmărite în desfăşurarea acţiunilor, întrucât scopurile determină în mod necesar valoarea forţelor şi mijloacelor afectate pentru îndeplinirea lor, formele şi procedeele de acţiune ce vor fi folosite, activitatea organelor de conducere şi a trupelor pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea acţiunii.

În termenii teoriei acţiunii eficiente, "un scop este o stare viitoare posibilă a unui sistem fizic natural, tehnic şi social al acţiunii, marcată valoric sau aptă de a satisface anumite trebuinţe sau aspiraţii, stare care nu se realizează de la sine, spontan, dar care este accesibilă agentului care urmează un program sau o strategie determinată. Tocmai de aceea, scopurile asumate trebuie să fie logic consistente, fizic posibile, tehnologic şi acţional realizabile cu mijloacele din dotare şi cu nivelul de abilitate sau pregătire profesională de care se dispune". Aceste cerinţe de maximă generalitate sunt pe deplin valabile pentru acţiunile militare, întrucât prin caracterul conştient al scopului şi al determinării prin scop, se realizează corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv, condiţie

Page 55: Arta militara- 01 CORELATIA

necesară interpretării ştiinţifice a mecanismului determinismului caracteristic domeniului militar, a elaborării unor decizii bine fundamentate în conducerea acţiunilor militare. Mai trebuie însă menţionat în contextul acestor scurte consideraţii că, în acţiunea militară, ca în orice acţiune umană, pentru atingerea scopului final este necesară de regulă parcurgerea unor etape intermediare, în cadrul cărora trebuie atinse anumite scopuri parţiale şi, un lucru la fel de important, obiectivarea scopurilor.

Obiectivarea presupune în primul rând definirea clară a obiectivului propus, precum şi punerea de acord, în urma unei temeinice analize a situaţiei, a dorinţelor cu posibilităţile reale de a le îndeplini, realizarea concordanţei dintre cantitatea, calitatea şi disponibilitatea operaţională a forţelor şi mijloacelor la dispoziţie cu conţinutul misiunilor, ţinându-se seama totodată de forţele şi mijloacele de care dispune inamicul, de reacţia probabilă a acestuia şi avându-se în vedere influenţa factorilor spaţiu şi timp. Ea se concretizează în ultima instanţă în realismul pe care trebuie să-l aibă scopurile acţiunilor pe care urmează să le desfăşoare trupele, iar privită din această perspectivă obiectivarea scopurilor apare nu ca o eliminare totală a aspectelor subiective, ci ca o situare a lor într-un raport optim faţă de factorii obiectivi. Obiectivarea devine posibilă dacă, în afara condiţionării prin scop (determinarea teleologică), acţiunile de luptă sunt analizate şi din perspectiva legităţii şi cauzalităţii lor (determinarea nomologică), a determinării psihologice şi, nu în ultimul rând, din perspectiva logisticii existente.

Definirea clară a obiectivului (misiunii) implică nu doar o formulare cu caracter general, raportată la misiune în ansamblul ei, ci şi a unui întreg şir de scopuri intermediare, care trebuie atinse în diferite etape ale acţiunii. Pentru exemplificare, în graficul de mai jos se observă lesne existenţa în cadrul operaţiei ofensive a unui număr relativ mare de clase de scopuri, diferenţiate în funcţie de gradul lor de realizabilitate.

Gradul de realizabilitate

Clasa de scopuri

Posibil de atins în diferite etape ale operaţiei sau numai după modificarea situaţiei

strategice

Imposibil de realizat oricare ar

fi evoluţia ulterioară a

situaţiei Mrit Mr&R

Mastp & R Mastp & -R

Mastp -Mastp Lfp

Mtp

-Mtp

Lfp- gradul de realizabilitate; Mrit- clasa de scopuri (obiective) asumate raţional, desemnate prin descriptorul (r) realizabile (i) în durata (t) a neutralizării preliminare şi a pregătirii de foc a atacului; Mr & R- clasa de scopuri posibil de îndeplinit (R) în cadrul misiunii imediate (primei etape) a operaţiei; Mastp & R- clasa de scopuri care se aşteaptă (ast) a fi îndeplinite în cadrul misiunii imediate (primei etape); Mastp & -R - clasa de scopuri ce urmează a fi îndeplinite în cadrul misiunii următoare planificate; Mastp- scopul general planificat al operaţiei; -Mastp- clasa de scopuri posibil de atins în plus, în cazul modificării favorabile a contextului strategic (operativ) de desfăşurare a operaţiei; Mtp- scopul general posibil de îndeplinit prin luarea în considerare a posibilităţilor schimbării favorabile a situaţiei strategice (operative); -Mtp - clasa de obiective irealizabile, oricare ar fi durata (t) a operaţiei.

În practică, scopurile acţiunilor militare ajung să fie cunoscute de subordonaţi în două moduri: primul ar fi acela în care scopul general este arătat la începutul ordinului transmis acestora, iar scopurile parţiale în partea finală, defalcate pe misiuni sau pe etape, iar al doilea este acela în care misiunea dată subordonaţilor conţine doar scopul general al acţiunii, cu precizarea situaţiei finale în care trebuie să se găsească forţele la terminarea operaţiei. Comunicarea prin ordin, la subordonaţi, a scopurilor parţiale se face din nevoia de a se asigura coordonarea în timp şi spaţiu a acţiunilor la mai multe eşaloane şi pentru îndeplinirea scopului general în viziunea eşalonului superior, dar această soluţie deşi asigură mai multă coerenţă acţiunii, are dezavantajul că restrânge libera iniţiativă a eşaloanelor inferioare.

Page 56: Arta militara- 01 CORELATIA

Scopurile parţiale şi scopul general al acţiunii sunt transpuse din planul abstract al construcţiei logice în cel practic, prin intermediul conţinutului misiunilor sau al etapelor stabilite în cadrul planificării acesteia, principalii factori de care depinde conţinutul misiunilor fiind scopul acţiunii, compunerea grupării de forţe, natura şi caracterul acţiunilor inamicului, compunerea şi capacitatea combativă a forţelor proprii, importanţa direcţiilor (obiectivelor, aliniamentelor) din fâşia (zona) de acţiune, caracteristicile de infrastructură şi geoclimatice ale zonei şi posibilităţile de susţinere logistică a trupelor.

Principiul economiei de forţă (de forţe şi mijloace) Cunoscut încă din antichitate, principiul care desemnează necesitatea economiei de forţă în

acţiunile militare a fost recunoscut ca atare şi în teoria şi practica militară contemporană. Într-o lucrare din perioada interbelică se recomandă în acest sens următoarele: "să întrebuinţăm maximum de forţe pentru scopul principal al războiului - distrugerea sau dezorganizarea armatei inamice şi minimum, strict necesar de forţe pentru scopuri secundare, iar atunci când dăm bătălia să fim mai tari decât adversarul în momentul voit şi în punctul unde voim să producem deciziunea; pe restul frontului să realizăm un echilibru sau cel puţin o simplă siguranţă". Ulterior, conţinutul acestui principu a fost îmbogăţit cu noi elemente care determină implicaţii majore în efortul general de război, cum ar fi folosirea cu maximum de eficienţă a forţelor şi mijloacelor în toate acţiunile militare, îndeplinirea misiunilor cu pierderi minime, cu un consum redus de muniţii şi materiale, direcţionarea eforturilor forţelor participante la operaţie pe baza studierii temeinice a tuturor factorilor situaţiei etc.

În prezent, în mai toate doctrinele de luptă se consideră că economia de forţă (de forţe şi mijloace) constă în stabilirea, distribuirea şi utilizarea judicioasă a posibilităţilor de luptă proprii în raport cu necesităţile impuse de obiectiv şi de obţinerea de rezultate maxime cu eforturi, forţe, mijloace şi pierderi minime.

Economia de forţă impune selectarea obiectivelor, repartizarea lor judicioasă şi angajarea în acţiunile duse pentru îndeplinirea scopului propus a forţelor, mijloacelor şi resurselor în cantităţile strict necesare obţinerii succesului. Aceasta presupune ca, în constituirea grupărilor de forţe şi a dispozitivului de acţiune, să se aibă în vedere de fiecare dată câteva cerinţe extrem de importante, între care: dimensionarea optimă în raport cu scopul acţiunii, capacitatea combativă a trupelor care le compun şi cea a inamicului; întrebuinţarea forţelor în concordanţă cu destinaţia şi misiunile de bază ale acestora; simplitatea concepţiei şi rapiditatea manevrei pentru realizarea grupărilor de forţe şi a dispozitivului strategic (operativ, tactic); oportunitatea constituirii acestora; necesitatea menţinerii unei autonomii relative a structurilor aparţinând unor categorii diferite de forţe ale armatei; asigurarea compatibilităţii dinamice a structurilor constitutive; polivalenţa acţională şi adaptabilitatea la situaţii neprevăzute (flexibilitate); asigurarea oportunităţii intervenţiei; compatibilitatea sistemelor de conducere, protecţie, asigurare şi logistică.

Dimensionarea optimă a grupărilor de forţe în raport cu scopul propus şi capacitatea combativă a trupelor impune ca, pe baza analizei temeinice a situaţiei inamicului şi a trupelor proprii, în strânsă legătură cu factorii de mediu şi timp şi în concordanţă cu cerinţele legilor şi principiilor luptei armate, în compunerea grupărilor de forţe să se introducă atâtea şi acele forţe care asigură succesul acţiunii. Prin dimensionarea optimă, atât cantitativă cât şi, mai ales, calitativă a grupărilor de forţe se asigură menţinerea sau cucerirea superiorităţii şi a iniţiativei atât locale, cât şi generale, pe toată durata acţiunilor.

Marea diversitate de forţe şi mijloace participante la operaţiile militare moderne face ca întrebuinţarea lor în concordanţă cu destinaţia şi misiunile de bază ale acestora să fie una din condiţiile esenţiale prin care se asigură eficacitatea acţiunilor. În general, numărul şi tipul de mari unităţi (unităţi, subunităţi) proprii, disponibile, afectează planul şi desfăşurarea acţiunilor, alegerea anumitor unităţi pe tipuri de acţiune fiind vitală pentru reuşită şi este influenţată de nivelul de instruire şi de experienţa comandanţilor. Ei trebuie să ia în considerare mobilitatea, protecţia şi puterea de foc a trupelor pentru a valorifica total efectele de nimicire ale armelor întrunite.

Problematica economiei de forţe şi mijloace în constituirea grupărilor de forţe destinate ducerii operaţiilor militare este tratată pe larg în capitolul al patrulea al acestei lucrări.

Principiul concentrării efectelor efortului

în locul decisiv şi la momentul potrivit

Page 57: Arta militara- 01 CORELATIA

Concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit în acţiunile de luptă moderne

constă, pe de o parte, în realizarea în timp oportun a grupărilor de forţe şi mijloace necesare, iar pe de altă parte, în executarea loviturilor de foc, întrebuinţarea barajelor şi obstacolelor, ducerea acţiunilor şi a altor elemente ale luptei pe direcţiile (raioanele) stabilite în planul acţiunii în momentele cele mai potrivite, în vederea obţinerii superiorităţii necesare ducerii acţiunilor militare în condiţii favorabile pentru trupele proprii. Indiferent de etapa istorică la care ne raportăm şi de amploarea acţiunilor, concentrarea eforturilor în locurile decisive şi în momentele potrivite ale luptei a constituit o preocupare de seamă a teoriei militare. Din istoria artei militare se desprinde concluzia că necesitatea concentrării eforturilor a fost resimţită de foarte multă vreme, concretizându-se în numeroase lucrări teoretice care au şi consacrat-o până la urmă ca unul din cele mai importante principii ale luptei armate. Apreciind importanţa concentrării eforturilor, Napoleon spunea: "când vreţi să daţi bătălia reuniţi toate forţele, nu uitaţi nici una; câteodată un batalion poate să decidă soarta unei zile". Se observă aici că, până şi Napoleon, recunoscut pentru gândirea sa militară genială nu s-a putut îndepărta prea mult de concepţiile înaintaşilor şi ale contemporanilor săi în legătură cu transpunerea în practică a cerinţelor acestui principiu, rezumându-l mai mult la o concentrare de tip cantitativ şi nu una de tip calitativ şi asta nu pentru că nu ar fi fost capabil să o facă, ci pentru că mijloacele de luptă nu-i permiteau o înţelegere şi aplicare de tip superior a principiului în cauză.

Teoreticienii militari români de valoare dintre cele două războaie mondiale, cum au fost generalul I. Sichitiu, locotenentul-colonel A. Gavrilescu şi maiorul T. Teodorescu au manifestat şi ei o înţelegere mai profundă a semnificaţiei conţinutului acestui principiu spunând: "Remarcăm cu această ocazie că locul rezervelor într-un dispozitiv nu marchează zona de efort. Noţiunea de efort trebuie înţeleasă în sensul de a avea posibilitatea să dispunem la momentul oportun de mijloacele necesare menţinerii sau restabilirii situaţiei în sectorul considerat. Noţiunea de efort nu va fi legată prin urmare de amplasarea iniţială a rezervelor ci de punctul lor de aplicaţie".

Progresele extraordinare din ultimele 2-3 decenii în planul dezvoltării mijloacelor de luptă, mai ales sub raport calitativ, în planul măririi distanţei de lovire a ţintelor, creşterii preciziei şi a puterii loviturilor (factor care, după cum s-a văzut are o influenţă determinantă asupra fizionomiei luptei armate moderne) pun în termeni noi conţinutul acestui principiu. Pare tot mai evidentă necesitatea înlocuirii sintagmei "concentrarea efortului" cu sintagma "concentrarea efectelor efortului", argumentată de următoarele judecăţi:

- efortul în sine poate fi o zbatere puternică, fără efecte asupra inamicului, dacă mijloacele şi acţiunile pe care le presupune sunt ineficiente în planul distrugerilor provocate acestuia;

- înfrângerea inamicului este cauzată de efectele cumulate ale loviturilor primite şi nu de numărul lor;

- raportul de forţe, expresia tradiţională a principiului, trebuie să exprime nu un raport între forţele şi mijloacele angajate, ci între efectele posibile.

De altfel şi în gândirea militară actuală, această semnificaţie a principiului concentrării efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit este tot mai mult acceptată cu semnificaţia de combinare şi sincronizare a efectelor elementelor de putere pe direcţiile sau în raioanele, în momentul şi cantitatea care asigură succesul împotriva inamicului.

Concentrarea efectelor efortului este nemijocit legată de cerinţele impuse prin acţiunea legii raportului de forţe şi a legii concordanţei dintre scopul propus şi mijloacele folosite, precum şi de aplicarea principiului economiei de forţă, cerinţe nomologice care guvernează realizarea puterii de luptă necesare angajării confruntării în condiţii avantajoase. Aceasta înseamnă că raportul de forţe a încetat practic să mai reprezinte o expresie numerică de tip cantitativ, care ia în considerare numărul şi care nu mai exprimă în termeni reali starea de superioritate sau inferioritate. Mult mai semnificativ devine raportul dintre efectele preliminate, ceea ce ar şi permite cu adevărat obiectivarea scopurilor propuse. Stilul indirect de acţiune dominant în lupta armată modernă, bazat pe utilizarea judicioasă a focului şi lovirii în scopul producerii unor pierderi mari inamicului, mişcarea forţelor prin formele ei de manifestare - marş, transport, atac, etc. reprezintă mijloacele principale care facilitează concentrarea efectelor eforturilor în locurile şi în momentele dorite. Scopurile operaţiei (militare) moderne se realizează prin combinarea cât mai diversă a focului cu mişcarea în cadrul unor acţiuni coordonate, sincronizate şi flexibile, prin intermediul unor elemente acţionale ca manevra şi nimicirea simultană sau succesivă a forţelor inamicului, prin loviturile combinate ale focului tuturor categoriilor de armament şi cele ale trupelor.

Page 58: Arta militara- 01 CORELATIA

Recentele conflicte armate arată că, în condiţiile sporirii eficienţei mijloacelor moderne de luptă şi utilizării unor procedee neconvenţionale de ducere a războiului, concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit nu trebuie să ducă la aglomerarea exagerată a forţelor şi mijloacelor pe spaţii înguste, întrucât se creează pericolul ca în urma loviturilor adversarului, forţele respective să aibă mari pierderi, concentrarea efortului realizându-se mai ales executând lovituri cu grupări mai mici, din diferite raioane, pe direcţii convergente sau paralele. Privite din punctul de vedere al practicii planificării acţiunilor militare, toate aceste consideraţii au ca finalitate adoptarea unei viziuni pragmatice cu privire la dimensionarea grupărilor de forţe destinate ducerii operaţiei şi luptei, viziune care presupune parcurgerea unui raţionament invers, adică de la efectul dorit la cauza (forţa şi acţiunea) capabilă să-l producă, pe baza următoarei scheme logice:

EFECTUL DORIT (IMPUS, NECESAR)

PE DIRECŢII GENERAL 1 2 3 ...n

ACŢIUNI ALE CĂROR ELEMENTE DE PUTERE

SUNT CAPABILE SĂ PROVOACE EFECTUL

DORIT (IMPUS, NECESAR)

REPARTIZAREA FORŢELOR ŞI

MIJLOACELOR CORESPUNZĂTOR

CERINŢEI: "Mijlocul potrivit

pentru efectul dorit"

Principiul unităţii comenzii Succesul acţiunilor militare se bizuie, în mare măsură, între altele, pe o structură piramidală

foarte bine articulată a comenzii, fără de care îndeplinirea misiunilor nici nu poate fi imaginată. Sintetizate în sloganul "pentru fiecare obiectiv, caută să ai unitate de comandă şi unitate de efort", cerinţele acestui principiu reprezintă condiţii esenţiale atunci când se impune concentrarea puterii de luptă spre un obiectiv comun şi presupune ca, în orice situaţie, comandantul să aibă autoritatea necesară pentru a dirija toate forţele în vederea atingerii unui scop unic.

Unitatea de efort, latură a aceluiaşi principiu, se realizează prin coordonarea şi cooperarea între toate forţele, chiar dacă ele nu fac parte din aceeaşi structură de comandă, pentru atingerea unui obiectiv comun acceptat de toate componentele sistemului acţional, acestea păstrând însă şi o anumită independenţă relativă. O asemenea manifestare a principiului este cel mai des întâlnită în acţiunile militare combinate (multinaţionale), dar, într-o oarecare măsură, şi în acţiunile militare întrunite.

În termenii acestor condiţionări, se poate spune că principiul unităţii comenzii presupune luarea în considerare a ansamblului acţiunilor militare, adaptarea unor concepţii şi elaborarea unor planuri prin care să se asigure îmbinarea judicioasă şi eficientă a formelor şi procedeelor de luptă specifice diferitelor componente ale sistemului acţional, pentru ca acestea să formeze un ansamblu coerent, care să permită concentrarea efectelor eforturilor făcute în vederea înfrângerii inamicului.

Fiind o expresie a cerinţelor legilor obiective ale luptei moderne, principiul unităţii comenzii se manifestă în strânsă legătură cu cel al concentrării efectelor eforturilor, al manevrei ş.a., principalele căi de realizare a unităţii comenzii fiind:

- asigurarea continuităţii conducerii trupelor şi concentrarea puterii de luptă spre o misiune (obiectiv) comună;

- conjugarea efortului tuturor forţelor, indiferent de specializare, pentru îndeplinirea misiunii de bază, prin coordonarea şi cooperarea continuă între forţele participante la acţiune;

- optimizarea raporturilor centralizare-descentralizare în actul conducerii forţelor, prin încurajarea asumării răspunderii şi a iniţiativei structurilor de comandă subordonate, în condiţiile rigorilor şi limitelor pe care le implică încadrarea în planul acţiunii;

- folosirea unor structuri organizatorice şi dispozitive suple. Această cale de materializare a principiului asigură adoptarea unor procedee de luptă eficiente, folosirea în cele mai bune condiţii a terenului şi permite forţelor proprii să execute acţiuni diversificate în ansamblul planului unic, pe direcţii sau în mai multe raioane, simultan sau succesiv. Pe lângă respectarea concepţiei şi a prevederilor planului de acţiune elaborat de eşalonul

superior, principiul unităţii comenzii implică şi cunoaşterea, în limitele necesare fiecărui eşalon, a situaţiei de ansamblu, precum şi luarea în considerare a modului probabil în care inamicul poate reacţiona şi a mijloacelor de luptă ce pot fi folosite de acesta în diverse secvenţe ale operaţiei.

Page 59: Arta militara- 01 CORELATIA

Principiul surprinderii inamicului Surprinderea inamicului, prin care se recomandă ca acesta să fie lovit la momentul, în locul

sau într-un mod la care nu se aşteaptă, este considerată în teoria şi practica luptei armate unul din principiile prin care balanţa victoriei în luptă poate fi înclinată în mod decisiv în favoarea trupelor proprii, deoarece prin realizarea surprinderii ele pot obţine o reuşită mai mare printr-un efort mai mic. În condiţiile în care apariţia rapidă de noutăţi în tehnologia de supraveghere şi comunicaţii sporesc dificultatea mascării deplasărilor ample de trupe, principiul surprinderii nu înseamnă că inamicul trebuie luat complet prin surprindere, fiind suficient să devină conştient prea târziu pentru a reacţiona eficient. În general, se mai consideră că surprinderea poate consta şi în ritm, dimensionarea forţei, direcţionarea sau localizarea efortului principal şi declanşarea neaşteptată a acţiunii şi că factorii care contribuie la surprindere sunt: rapiditatea, cercetarea eficientă, înşelarea inamicului, aplicarea neaşteptată a unor lovituri, securitatea acţiunilor şi schimbarea tacticii şi a metodelor de acţiune. Experienţa demonstrează că, în acţiunile militare, cel care a reuşit să realizeze surprinderea a dobândit şi menţinut iniţiativa, iar cel care a fost supus efectelor surprinderii şi nu a putut reacţiona rapid la situaţia creată a pierdut până la urmă lupta, întrucât efectele surprinderii sunt atât de ordin moral, cât şi material.

Surprinderea poate fi realizată în cadrul acţiunilor de amploare diferită-strategică, operativă şi tactică - şi este condi-ţionată de formarea anumitor deprinderi şi luarea unor măsuri privind păstrarea secretului în legătură cu tot ce priveşte pregătirea acţiunilor militare, ascunderea ingenioasă a intenţiilor tactice, operative şi strategice, precum şi abilitatea de a induce în eroare adversarul, exploatarea situaţiilor favorabile apărute în mod neaşteptat, stimularea iniţiativei etc. Îndrăzneala este, de asemenea, o cerinţă importantă în realizarea surprinderii, ce trebuie asociată cu celelalte calităţi care se cer unui comandant, îndeosebi cu voinţa de a accepta riscul raţional, întrucât pentru a surprinde inamicul, trupele se abat adesea de la un mod raţional de a proceda.

Acţiunile militare desfăşurate prin surprindere presupun, de regulă, asumarea unei anumite doze de risc, întrucât aceasta înseamnă, cel mai adesea, angajarea forţelor proprii în condiţii mai dificile decât cele normale sub multiple aspecte, ce ţin de teren, timp, anotimp, sprijin, logistică etc., care, în eventualitatea unei nereuşite, contribuie la apariţia unor efecte negative ce pot avea ca rezultat compromiterea parţială sau totală a acţiunii.

Principalii factori care contribuie la realizarea surprinderii inamicului în acţiunile militare moderne sunt prevederea, cunoaşterea cât mai temeinică a factorilor situaţiei, tendinţelor de evoluţie a acestora şi a influenţei pe care o au sau ar putea-o avea în viitor asupra fizionomiei şi deznodământului acţiunilor, flexibilitatea gândirii şi a acţiunii, rapiditatea, iniţiativa, capacitatea comandanţilor de a-şi asuma riscul necesar calculat, păstrarea secretului asupra acţiunilor proprii, mascarea, dezinformarea permanentă a adversarului, oportunitatea, violenţa şi precizia focului; mobilitatea şi manevra trupelor, întrebuinţarea unor procedee noi de acţiune.

În condiţiile actuale, stabilirea dinainte a unor metode şi procedee noi şi neaşteptate de inamic, care să fie valabile pentru orice situaţie, este greu de realizat. Totodată, multe dintre acestea, folosite în trecut pentru realizarea surprinderii, vor putea fi şi în viitor aplicate la condiţiile specifice care se pot ivi pe câmpul de luptă, dar cele mai eficiente îşi vor găsi izvoare noi, aşa cum ne arată experienţa conflictelor militare postbelice, în dezvoltarea orizontului de cultură generală şi ştiinţifică al cadrelor militare, în participarea la luptă a unor structuri suple, mobile şi foarte bine instruite, în faptul că situaţiile pe câmpul de luptă sunt fluide, precum şi în folosirea unor forme de acţiune şi mijloace de luptă necunoscute de inamic, în prevenirea surprinderii de către acesta a forţelor noastre.

Problematica surprinderii adversarului în operaţiile militare moderne este mult mai complexă şi, de aceea, este mai amplu tratată în capitolul al şaselea al acestei lucrări.

Principiul manevrei Influenţa deosebită a manevrei asupra desfăşurării şi deznodământului luptei armate a fost

sesizată din cele mai vechi timpuri, aceasta fiind considerată ca un instrument principal în realizarea scopurilor acţiunilor militare. Experienţa a demonstrat faptul că manevra este indispensabilă manifestării în pregătirea şi ducerea acţiunilor militare, a altor principii de bază, în speţă libertatea

Page 60: Arta militara- 01 CORELATIA

de acţiune, concentrarea eforturilor în locul decisiv şi la momentul potrivit, surprinderea, economia de forţă etc. În doctrinele strategice moderne se consideră că manevra permite punerea inamicului într-o situaţie dezavantajoasă, prin aplicarea flexibilă a puterii de luptă.

Bizuită pe flexibilitatea gândirii, a planificării, organizării şi acţiunii, manevra permite obţinerea avantajului poziţional, provoacă şi menţine dezechilibrul inamicului şi este mijlocul prin care comandantul stabileşte când şi unde să lupte, impunând termenii (condiţiile) luptei, evitând confruntarea în condiţii neavantajoase sau acţionând pentru obţinerea avantajului. În esenţă, manevra necesită desemnarea şi apoi schimbarea punctelor de efort maxim şi ducerea unor acţiuni dinamice, cu respingerea modelelor acţionale previzibile, ea constând în deplasarea forţelor şi mijloacelor în scopul aplicării favorabile a puterii de luptă a acestora în timp şi spaţiu, pentru a obţine un avantaj în raport cu inamicul.

Într-o accepţiune restrictivă, se consideră că manevra constă dintr-un complex de acţiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forţe şi mijloace în locul şi la timpul stabilit şi punerea ei într-o situaţie favorabilă faţă de inamic, în scopul executării unei lovituri hotărâtoare asupra acestuia, nimicirii forţelor sale sau respingerii acţiunilor acestuia, ori sustragerii forţelor noastre de sub loviturile lui.

Conţinutul principiului, în forma redată mai sus reduce manevra, după cum se vede, la deplasarea forţelor şi mijloacelor, deşi în lupta armată modernă loviturile cu foc şi manevra de foc sunt la fel de importante, dacă nu chiar mai importante, întrucât perfecţionarea mijloacelor de lovire la mare distanţă (sute sau chiar mii de kilometri) face ca, uneori, executarea loviturilor asupra unor obiective aflate în raioane aflate la mare depărtare unele de altele să se facă fără a mai fi nevoie de schimbarea poziţiilor de lansare (tragere), deci fără manevre de forţe. Manevra reprezintă, în acest context, principala cale prin care se realizează concentrarea efectelor elementelor de putere, combinarea şi sincronizarea lor.

În funcţie de amploarea, natura forţelor şi mijloacelor participante şi mediul de desfăşurare, precum şi forma de acţiune în cadrul căreia se execută, în teoria şi practica militară se operează cu diferite tipuri (categorii) de manevră de forţe şi mijloace sau de foc: terestră, aeriană, navală şi combinată (aeroterestră, aeronavală, de desant aerian sau desant maritim ş.a.), iar după criteriul amplorii acţiunii, manevra poate fi de nivel strategic, operativ sau tactic.

Manevra strategică cuprinde un ansamblu complex de acţiuni ce se execută în operaţiile strategice sau în cadrul războiului, pe una sau mai multe direcţii strategice, de grupări aparţinând tuturor categoriilor de forţe ale armatei, pentru a crea condiţii favorabile în vederea atingerii scopului strategic al războiului.

Manevra operativă cuprinde un ansamblu de acţiuni desfăşurate în comun de către marile unităţi cu rol operativ, prin care se urmăreşte realizarea celei mai corespunzătoare grupări de forţe, deplasarea ei organizată, rapidă şi în ascuns şi punerea acesteia într-o situaţie favorabilă pentru executarea unor lovituri hotărâtoare asupra inamicului sau pentru a para loviturile sale pe una sau mai multe direcţii de operaţii.

Manevra tactică este proprie subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi tactice de toate armele şi se execută pe tot timpul pregătirii şi ducerii luptei, fiind mai strâns legată de schimbările neaşteptate şi rapide care se produc în situaţiile tactice, de formele de luptă şi procedeele adoptate. Materializarea manevrei tactice îmbracă forma deplasării dispozitivelor şi a focului în câmpul de luptă, în vederea realizării scopurilor luptelor şi ciocnirilor armate.

Scopul manevrei diferă de la o formă a acţiunilor militare la alta. Astfel, în apărare, manevra de foc, forţe şi mijloace se execută pentru lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, mutarea efortului de pe o direcţie pe alta, executarea ripostelor ofensive, precum şi pentru lovirea inamicului pe linii interioare (din poziţie centrală), iar în ofensivă pentru a aplica grupărilor de forţe ale inamicului aflate în apărare lovituri pe linii interioare (din poziţie centrală), pe linii exterioare, lovituri în adâncime şi lovituri frontale, cât şi pentru învăluirea şi întoarcerea forţelor acestuia.

În general, în lupta armată modernă, manevra trebuie să aibă un caracter de continuitate, să asigure în locul şi momentul ales superioritatea efectelor puterii de luptă, să evite şablonismul, folosind forme cât mai variate care să-l inducă în eroare pe inamic şi să-l surprindă, asigurând condiţii pentru atingerea obiectivului fixat trupelor. Totodată, comandanţii şi statele majore trebuie să ia toate măsurile pentru a menţine superioritatea locală asupra inamicului, asigurând, pe aceste căi câştigarea iniţiativei, capturarea, nimicirea sau alungarea trupelor adversarului.

Page 61: Arta militara- 01 CORELATIA

Principiul securităţii acţiunilor şi trupelor În acţiunile militare, noţiunea de securitate semnifică faptul de a fi la adăpost de orice

pericol; sentimentul de siguranţă, de linişte izvorât din absenţa oricărui pericol, existând aşadar o oarecare sinonimie între termenul de securitate şi cel de siguranţă. De aceea, în unele şcoli strategice principiul securităţii acţiunilor şi trupelor pe timpul confruntării armate, dar şi în situaţiile şi stările asociate acestora, a fost recunoscut din totdeauna, printre autorii care i-au dat o interpretare adecvată numărându-se Clausewitz, Foch, Beauffre şi românul Fl. Ţenescu. De pildă, F. Foch scria: "Necunoscutul este o lege a războiului (...) Principiul libertăţii de acţiune cere să fii întotdeauna în siguranţă. Aceasta se realizează în primul rând printr-un sistem de informare şi prin organe de asigurare". Fiind buni cunoscători ai strategiei militare franceze şi admiratori ai mareşalului F. Foch, teoreticienii militari români I. Sichitiu şi Al. Ioaniţiu, în lucrarea "Elemente de strategie" arătau că siguranţa "ne permite să urmărim execuţia unui program, a unui ordin primit, cu toate circumstanţele contrarii inerente războiului, cu tot necunoscutul pe care îl poate crea inamicul; ea ne mai permite să acţionăm în linişte şi cu certitudine, orice ar face inamicul, păstrându-ne libertatea noastră de acţiune".

Şi alţi autori români au pus în evidenţă în lucrările lor însemnătatea şi conţinutul acestui principiu. Astfel, în una dintre acestea, apărută în ultimul deceniu al veacului abia încheiat, se menţionează că securitatea acţiunilor şi trupelor "/.../ se realizează în scopul prevenirii trupelor împotriva acţiunilor prin surprindere ale inamicului, interzicerii pătrunderii elementelor de cercetare şi grupurilor de cercetare-diversiune în dispozitivul acestora şi creării condiţiilor avantajoase prin intrarea organizată în luptă".

Teoriile moderne privind acest principiu pun în centrul semnificaţiei conţinutului său cerinţa de a nu permite niciodată inamicului să obţină avantaje neaşteptate, prin luarea măsurilor de asigurare a acţiunilor şi de protecţie a trupelor. Totodată, securitatea este considerată una din modalităţile prin care se sporeşte libertatea de acţiune a forţelor proprii şi se reduce vulnerabilitatea faţă de acţiunile inamicului şi faţă de influenţele negative ale acţiunilor desfăşurate prin surprindere de către acesta. Protejarea forţei sporeşte puterea de luptă proprie, dar comandanţii nu trebuie să fie excesiv de precauţi, deoarece pentru a reuşi, ei trebuie să-şi asume un risc necesar şi calculat, inevitabil în război. Şi în strategia militară românească, în cadrul eforturilor pentru realizarea compatibilităţii ideatice şi acţionale, cât şi a interoperativităţii cu armatele participante la alianţa nord-atlantică, s-a adoptat principiul în formularea actuală, lărgindu-i mult sfera de cuprindere. Astfel, se consideră că securitatea acţiunilor şi trupelor constă într-un ansamblu de măsuri şi acţiuni desfăşurate continuu pentru asigurarea condiţiilor de siguranţă informaţională, acţională, morală şi materială necesare pregătirii şi desfăşurării acţiunilor, prevenirii surprinderii şi reducerii vulnera-bilităţii forţelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul, spaţiul şi necesităţile de luptă şi de trai ale trupelor.

Siguranţa informaţională presupune implicarea tuturor comandamentelor militare şi organelor administraţiei publice centrale şi locale în protecţia informaţiilor. Pentru aceasta, comandanţii şi statele majore trebuie să respecte permanent toate regulile de lucru în elaborarea şi exploatarea documentelor, tehnicii şi materialelor de conducere în secret, pentru a evita scurgerea informaţiilor. Totodată, comandanţii vor stabili persoanele care au acces la informaţii în interiorul comandamentelor, vor indica cu precizie ce informaţii vor fi transmise la eşalonul superior şi la subordonaţi şi vor decide asupra informaţiilor destinate publicului, şeful de stat major luând toate măsurile pentru protecţia fizică şi criptografică a informaţiilor care se transmit, pentru siguranţa personalului şi mijloacelor de transmisiuni din cadrul punctului de comandă.

Siguranţa acţiunilor se realizează prin interzicerea pătrunderii elementelor de cercetare ale inamicului în dispozitivul propriu, preîntâmpinarea unor atacuri prin surprindere din partea adver-sarului, asigurarea condiţiilor pentru intrarea organizată în luptă a trupelor proprii şi pentru desfăşurarea după plan a acţiunilor.

Siguranţa morală şi materială se realizează prin măsurile de asigurare şi protecţie a trupelor, care contribuie la menţinerea unui spirit de luptă ridicat şi o stare sufletească adecvată condiţiilor grele ale câmpului de luptă modern. Dintre acestea, cele mai însemnate contribuţii le au protecţia psihologică, asistenţa religioasă, protecţia medicală, evitarea fratricidului, măsurile ferme pentru prevenirea uciderii sau rănirii personalului subunităţilor, unităţilor etc. din cadrul forţelor proprii,

Page 62: Arta militara- 01 CORELATIA

protecţia N.B.C., realizarea oportună a sistemelor logistice necesare pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare şi asigurarea condiţiilor de luptă şi de trai corespunzătoare situaţiilor strategice (operative şi tactice) concrete.

Prevenirea surprinderii şi reducerea vulnerabilităţii forţelor proprii se realizează printr-un ansamblu de măsuri, metode şi procedee concepute şi realizate pe toată durata confruntării armate, prin care se urmăreşte punerea forţelor proprii în situaţia de a nu fi lovite pe neaşteptate de inamic, asigurându-li-se condiţii favorabile executării misiunii. Acestea constau în executarea unei cercetări minuţioase şi neîntrerupte pentru cunoaşterea situaţiei şi caracterului acţiunilor probabile ale inamicului, zădărnicirea acţiunilor de cercetare ale acestuia, ridicarea continuă a nivelului puterii de luptă a trupelor, păstrarea în secret a planurilor acţiunilor de luptă, luarea măsurilor de siguranţă a trupelor şi mascarea eficientă a lucrărilor de amenajare genistică a terenului, a punctelor de comandă şi sistemului logistic, organizarea şi executarea centralizată a acţiunilor informaţionale, psihologice şi de război electronic, folosirea pe scară largă a întunericului, adoptarea unor dispozitive lipsite de schematism ş.a.

Principiul simplităţii planurilor şi a ordinelor Esenţa acestui principiu, care poate fi sintetizată în cerinţa: "Pregăteşte planuri clare,

necomplicate şi ordine concise pentru a asigura o înţelegere corectă", porneşte de la adevărul că, deşi în lupta armată totul pare foarte simplu, în realitate lucrurile simple sunt foarte complicate. Simplitatea contribuie la succesul acţiunilor militare în primul rând prin faptul că planurile simple şi ordinele clare şi concise reduc la minimum neînţelegerea şi confuzia. Întotdeauna, în lupta armată, în cazul unor condiţii relativ egale de desfăşurare a acţiunilor este de preferat planul cel mai simplu, deoarece evită manevrele complicate, inutile, obositoare pentru personal şi care uzează în mod nejustificat tehnica de luptă. Simplitatea este un principiu cu atât mai necesar, cu cât trupele sunt mai obosite. Totodată, simplitatea planurilor de acţiune permite o mai bună înţelegere a misiunilor în întregul lor, precum şi a modului de acţiune în diferite secvenţe ale luptei.

Necesitatea ca planurile şi ordinele să fie cât mai simple şi clare a fost sesizată de gânditorii militari încă din cele mai vechi timpuri. În antichitate, Sun Tzî spunea că: "Un bun general trebuie să dea ordine clare, precise, fără echivocuri sau confuziuni, în puţine cuvinte şi la momentul potrivit". Consideraţii de aceeaşi natură au fost formulate de-a lungul vremii de numeroase alte personalităţi ale gândirii militare, inclusiv teoreticieni militari români. Astfel într-o lucrare elaborată în perioada interbelică pot fi întâlnite următoarele recomandări extrem de preţioase cu privire la redactarea planurilor şi a ordinelor: "ordinele trebuie să fie clare, simple şi concise; termenii întrebuinţaţi vor fi aleşi cu grijă, pentru a nu da naştere la echivocuri sau nedumeriri; se vor evita expresii vagi, pentru a se preveni orice neînţelegere, iar pentru aceasta este bine ca cel care redactează un ordin să se transpună cu gândul în situaţia celui care îl va primi; ordinele nu vor cuprinde prescripţiuni regulamentare cunoscute de toţi şi care intră în instrucţia trupelor".

Simplitatea planurilor şi a ordinelor în lupta armată modernă implică şi alte aspecte care dau conţinut principiului, între care necesitatea ca planificarea operaţiilor militare să aibă la bază criterii ştiinţifice, studii şi calcule precise, care asigură ca toate forţele să primească misiuni în raport cu posibilităţile lor, iar eforturile să fie îndreptate spre acelaşi scop: obţinerea succesului cu pierderi şi consumuri minime.

Realizarea unor planuri realiste necesită ca toate organele de conducere să fie în măsură să treacă în timp scurt de la metodele de planificare din timp de pace la cele specifice conducerii în război, să reacţioneze rapid, să traducă cu perseverenţă în practică planurile elaborate, ceea ce se poate realiza prin adaptarea acestora la condiţiile concrete, chiar dacă este greu să se prevadă în cele mai mici detalii cum s-ar desfăşura lupta, operaţia, o campanie sau războiul în întregul său şi să se pregătească soluţii pentru toate situaţiile ce s-ar ivi.

Planurile simple, funcţionale, cu măsuri, activităţi şi acţiuni exprimate clar, judicios fundamentate din punct de vedere al situaţiei, misiunii şi deciziei, reduc considerabil pericolul confuziilor, uşurând materializarea lor de către executanţi şi acţiunea unitară, după cum simplitatea ordinelor (care nu este tot una cu superficialitatea sau simplismul acestora) constă în redactarea şi transmiterea la eşaloanele subordonate a informaţiilor strict necesare. Astfel de planuri creează condiţii cât mai bune pentru ca fiecare comandant să-şi organizeze şi să conducă cu profesionalism şi personalitate propriul eşalon, fără ca superiorul să se substituie activităţilor desfăşurate de acesta.

Page 63: Arta militara- 01 CORELATIA

În afară de cerinţele mai sus menţionate, în redactarea planurilor şi a ordinelor mai trebuie avute în vedere determinările de ordin psihologic pe care le au documentele respective asupra eşaloanelor subordonate, prin faptul că ele iniţiază procesul de planificare în cadrul acestora, precum şi faptul că pentru orice comandant subordonat, precizia unui ordin primit reprezintă expresia asumării răspunderii pentru o acţiune anumită. Lipsa preciziei naşte şovăieli şi nesiguranţă la nivelul structurilor subordonate.

Trecerea în revistă a principiilor care stau la baza pregătirii şi ducerii acţiunilor militare, sintetizate din doctrina de luptă ale armatelor moderne are pentru această lucrare o dublă utilitate: pe de o parte, supune atenţiei elemente ale gândirii militare actuale specifice celor mai semnificative armate din cadrul NATO, iar pe de altă parte, permite o raportare şi o racordare a gândirii militare româneşti la aceste elemente, în condiţiile obiective de specificitate.

3.3. LEGILE DREPTULUI CONFLICTELOR ARMATE

Un tablou al determinărilor nomologice ale luptei armate moderne nu poate fi complet fără

luarea în considerare a rolului pe care îl joacă în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare legile dreptului conflictelor armate sau dreptului internaţional umanitar - după cum mai sunt ele recunoscute, mai ales în condiţiile în care o multitudine de organisme internaţionale veghează la respectarea acestor legi pe timpul desfăşurării confruntării armate. Fiind elaborate şi statuate în cadrul unor convenţii şi acorduri la care statele pot să adere sau să nu adere, neavând deci o determinare obiectivă, aşa cum este cazul legilor şi principiilor generale ale luptei armate, conţinutul acestor legi este marcat de subiectivism. Totuşi, chiar dacă nu induc în desfăşurarea acţiunilor militare determinări de natură obiectivă, aplicarea sau neaplicarea regle-mentărilor pe care le conţin influenţează deciziile comandanţilor, planificarea acţiunilor, formele, procedeele şi metodele de luptă şi, în general, întregul comportament al comandamentelor şi trupelor (combatanţilor), pentru că nerespectarea normelor de asemenea natură atrage după sine sancţiuni la adresa statului respectiv de către organismele internaţionale sau judecarea persoanelor care se fac vinovate de încălcarea lor.

Dreptul conflictelor armate, bazat timp de secole în principal pe cutume internaţionale, este astăzi într-o foarte mare măsură cuprins în instrumente juridice convenţionale, care au fixat şi au dezvoltat succesiv reglementările anterioare. El cuprinde două mari categorii de reglementări:

• cele privind drepturile şi obligaţiile părţilor beligerante în derularea operaţiilor militare, precum şi cele prin care se stabilesc limitele în care se pot utiliza mijloacele şi metodele de purtare a războiului, denumite şi "dreptul de la Haga";

• cele privind protecţia anumitor persoane şi bunuri faţă de efectele distructive ale ducerii acţiunilor de luptă, denumite şi "dreptul de la Geneva".

Principiile fundamentale şi regulile dreptului pozitiv în materie sunt cuprinse în principal în Convenţia a IV-a de la Haga din 1907, referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru şi regulamentul anexă al acesteia, în cele patru Convenţii de la Geneva, din 1949, privind protecţia victimelor războiului, care se referă la: îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie (I); la îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime (II); la tratamentul prizo-nierilor de război (III); protecţia persoanelor civile în război (IV). Toate aceste reglementări au fost reafirmate şi dezvoltate în 1977 prin două protocoale, care se referă la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I), respectiv la conflictele armate neinternaţionale (Protocolul II). Alte instrumente juridice internaţionale cu caracter convenţional reglementează aspecte particulare ale dreptului conflictelor armate, în special în domeniul interzicerii sau limitării folosirii anumitor categorii de arme sau metode şi procedee de luptă.

Legile şi obiceiurile războiului conţin reglementări în următoarele domenii: statutul juridic al combatanţilor; mijloace de război interzise; arme interzise prin convenţii speciale; spionii şi mercenarii; prizonierii de război; răniţii, bolnavii sau naufragiaţii; protecţia populaţiei şi a bunurilor cu caracter civil; protecţia bunurilor culturale.

3.3.1. Reglementări privind statutul juridic

al combatanţilor

Page 64: Arta militara- 01 CORELATIA

Legile dreptului conflictelor armate fac o distincţie netă între forţele armate beligerante şi populaţia civilă, iar în cadrul armatelor, între combatanţi şi necombatanţi, în general numai combatanţii fiind abilitaţi să participe la luptă şi să comită acte de violenţă armată împotriva adversarului în numele guvernului ţării căreia îi aparţin, fără a fi pedepsiţi pentru asemenea acte. Faptele de violenţă armată săvârşite pe timpul desfăşurării conflictului de persoanele care nu au calitatea oficială de combatanţi intră sub incidenţa legii penale.

În cazul capturării de către inamic, combatanţii nu pot fi urmăriţi penal pentru faptul de a fi participat la conflict şi pentru violenţele armate exercitate, ei beneficiind de statutul de prizonier de război.

În regulamentul anexă la "Convenţia a IV-a de la Haga", din 1907, este recunoscut statutul de beligerant următoarelor persoane:

• membrii armatei, atât combatanţi, cât şi persoanele ataşate acesteia (serviciile administrative militare, medicii, personal sanitar, membrii justiţiei militare, preoţii, intendenţii, corespondenţii de război), care fac parte din armată fără a fi combatanţi;

• membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari, dacă îndeplinesc următoarele condiţii: au în fruntea lor o persoană care răspunde de subordonaţii săi; au semn distinctiv fix şi uşor de recunoscut de la distanţă; poartă armele pe faţă; se conformează în acţiunile pe care le duc legilor şi obiceiurilor războiului;

• populaţia unui teritoriu neocupat, care la apropierea inamicului ia în mod spontan armele pentru a lupta cu trupele năvălitoare fără a avea timp să se organizeze în armate, miliţii sau corpuri de voluntari, dacă poartă armele pe faţă şi respectă legile şi obiceiurile războiului.

Ulterior, în Protocolul de la Geneva din 1977, sfera conceptului de combatant s-a lărgit şi a fost mai clar definită, recunoscându-se calitatea de combatant membrilor forţelor armate ale popoarelor care luptă contra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi contra regimurilor rasiste, în exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele.

3.3.2. Reglementări privind mijloacele şi metodele de război interzise

Legile şi principiile luptei armate şi necesitatea atingerii scopului războiului impun

utilizarea, pe timpul desfăşurării con-flictelor armate, a anumitor mijloace, forme şi procedee de luptă, tendinţa generală fiind, după cum s-a văzut, de diversificare continuă a acestora şi de sporire a caracterului decisiv al confruntării. Acestor tendinţe care pot conduce în mod implicit la escaladarea necontrolată a utilizării unor mijloace de luptă cu un potenţial distructiv din ce în ce mai ridicat, li se opun exigenţele umanitare care au circumscris treptat în termeni juridici folosirea armelor, ca şi conduita combatanţilor, impunând reguli a căror respectare a devenit imperativă pentru părţile în conflict. Ultimele reglementări de această natură luate în discuţie în cadrul organismelor internaţionale, de exemplu, se referă la interzicerea minelor antipersonal.

În timp, folosirea unor mijloace şi metode de luptă a devenit contrară principiilor fundamentale ale dreptului umanitar aplicabil în perioada conflictelor armate, care protejează victimele războiului. Unul din aceste principii este cel al limitării dreptului părţilor angajate în conflictul armat în ce priveşte alegerea mijloacelor şi metodelor folosite pentru scoaterea din luptă a adversarului, formulat pentru prima oară prin "Declaraţia de la Sankt Petersburg" din 1868. Reformulat ulterior în Regulamentul anexă la Convenţia de la Haga din 1907 şi preluat de Protocolul I de la Geneva din 1977, acest principiu prevede în esenţă că în orice conflict armat dreptul părţilor la conflict de a alege metodele sau mijloacele de război nu este nelimitat. El conţine trei direcţii principale de interzicere sau limitare a folosirii unor mijloace şi metode de luptă şi anume:

• sunt interzise mijloacele şi metodele de luptă care datorită naturii lor şi modului de utilizare au caracter nediscrimi-natoriu, neputând face o distincţie netă între obiectivele militare şi civile, ca şi între combatanţi şi civili;

• este interzis a se folosi arme, proiectile şi materii, ca şi metode de război de natură a cauza suferinţe inutile sau a produce inevitabil moartea;

Page 65: Arta militara- 01 CORELATIA

• este interzisă folosirea metodelor sau mijloacelor de război care sunt concepute pentru a cauza sau de la care se poate aştepta că ar cauza daune întinse, durabile şi grave mediului înconjurător.

Principiul nediscriminării implică interdicţia de a folosi arme care au efecte cu caracter nediscriminator (armele biologice, armele chimice, minele marine de contact neancorate, capcanele care au aspectul unor obiecte inofensive, anumite întrebuinţări ale armelor incendiare şi ale otrăvurilor, armele nucleare) şi de a utiliza orice metodă şi formă de luptă fără discriminare. Între mijloacele interzise de reglementările internaţionale se numără de asemenea mijloacele şi materialele de război ecologic (care sunt concepute să cauzeze sau de la care se poate aştepta să cauzeze daune imense, durabile şi grave mediului natural, intervenind în structura şi dinamica acestuia prin producerea de cutremure, avalanşe, alunecări de teren, răsturnarea echilibrului ecologic, schimbarea vremii, a condiţiilor atmosferice, a climatului, a stării stratului de ozon, a curenţilor oceanici, etc.).

3.3.3. Reglementări privind folosirea unor arme interzise

prin convenţii speciale

Reglementările internaţionale cu privire la dreptul conflictelor armate includ, în afara unor categorii de arme sau metode de război interzise, şi interdicţia de principiu a unor categorii de mijloace de luptă care, prin efectul lor, produc inevitabil moartea ori suferinţe inutile, care nu fac distincţie între obiectivele militare şi cele civile sau care produc mediului înconjurător distrugeri grave, întinse şi durabile, precum şi a mijloacelor de luptă care produc asemenea urmări cumulate.

Principalele arme şi mijloace de luptă pentru care s-au formulat deja interdicţii sau limitări ale utilizării lor sunt:

• proiectilele de mic calibru (cu o greutate mai mică de 400 g. care explodează în corpul uman sau sunt încărcate cu substanţe fulminante ori inflamabile) - "Protocolul de la Sankt Petersburg" din 1868;

• gloanţele "dum-dum" (care se desfac sau se turtesc uşor în corpul omenesc) - "Declaraţia de la Haga" din 1899;

• gazele asfixiante, toxice sau similare şi alte arme chimice - "Declaraţia de la Haga" adoptată în 1899; "Protocolul privind folosirea în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice adoptat la Geneva în 1925"; "Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor chimice şi asupra distrugerii lor", semnată la Paris în 1993;

• armele bacteriologice (biologice) - "Convenţia asupra punerii la punct, a fabricării şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor" din 1972;

• otrăvurile şi armele otrăvite - interzise în dreptul internaţional public modern prin Regulamentul anexă la "Convenţia a IV-a de la Haga" din 1907;

• minele şi torpilele submarine, capcanele şi alte asemenea dispozitive - Protocolul II asupra interzicerii sau limitării folosirii de mine, capcane şi alte dispozitive, anexă la "Convenţia asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare", semnată la Geneva în 1980;

• armele incendiare - Protocolul III adiţional la Convenţia de la Geneva din 1980, referitoare la interzicerea sau limitarea utilizării unor arme clasice. Acesta interzice folosirea armelor incendiare în orice împrejurare împotriva populaţiei civile, a civililor izolaţi şi a bunurilor cu caracter civil. Protocolul nu cuprinde nici o interdicţie în ce priveşte folosirea armelor incendiare împotriva combatanţilor;

• proiectilele cu schije minuscule nelocalizabile (arme ce utilizează proiectile care în contact cu corpul uman eliberează schije minuscule nelocalizabile prin razele X);

• tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare (care modifică dinamica, compoziţia sau structura solului, inclusiv a biosferei, litosferei, hidrosferei, atmosferei sau a spaţiului extraatmosferic) - "Convenţia cu privire la interzicerea utilizării tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte scopuri ostile" din 1976.

Datorită importanţei uriaşe politico-strategice a deţinerii unor asemenea arme, dreptul internaţional pozitiv nu cuprinde încă o interdicţie expresă printr-un tratat internaţional special, cu caracter de universalitate, a utilizării în caz de război a armelor nucleare, ci doar unele interdicţii parţiale, cu toate că utilizarea unor asemenea arme produce moartea inevitabilă sau moartea lentă,

Page 66: Arta militara- 01 CORELATIA

suferinţe inutile dincolo de orice necesitate militară conformă cu scopul războiului, distrugerea nediscriminatorie atât a obiectivelor militare, cât şi a celor civile, inclusiv a populaţiei civile, precum şi daune grave întinse şi durabile mediului natural.

3.3.4. Reglementări privind spionii şi mercenarii

Procurarea de informaţii asupra inamicului şi a teritoriului acestuia în timp de război este

considerată o activitate în principiu licită a membrilor forţelor armate ale părţilor aflate în conflict. Ca atare, militarii care pătrund în zona de operaţii a inamicului cu intenţia de a culege informaţii în folosul armatei de care aparţin nu sunt consideraţi spioni, dacă acţionează pe faţă ca militari. De asemenea, dacă un combatant (militar combatant) procură informaţii acţionând în uniformă sau într-o ţinută care îl distinge de necombatanţi, el nu poate fi tratat ca spion şi, dacă este prins, trebuie să beneficieze de statutul de prizonier.

Spre deosebire de cei dintâi, mercenarii, nu au dreptul la statutul de combatant şi la cel de prizonier de război. Este considerat mercenar (potrivit Protocolului I de la Geneva din 1977) persoana care, fără a fi cetăţean al vreunei părţi în conflict este în mod special recrutat pentru a lupta într-un conflict armat şi ia parte la ostilităţi esenţialmente pentru a obţine o remuneraţie materială sau superioară celei care este promisă sau acordată combatanţilor.

3.3.5. Reglementările privind prizonierii de război

Militarii combatanţi capturaţi de inamic dobândesc statutul de prizonier de război şi sunt

trataţi ca atare potrivit reglementărilor internaţionale în materie, aflate în cuprinsul a trei principale instrumente juridice internaţionale şi anume:

- Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907; - Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 privitoare la tratamentul prizonierilor de război; - Protocolul I semnat la Geneva în 1977.

Aceste reglementări au la bază ideea că starea de prizonierat nu este considerată o sancţiune, ci o măsură de precauţie faţă de combatantul capturat şi dezarmat, precum şi de asigurarea că acesta nu va mai putea participa la operaţiuni militare împotriva statului care l-a capturat şi se referă în principal la următoarele:

• prizonierii trebuie trataţi tot timpul cu omenie. Viaţa lor trebuie cruţată, iar persoana acestora, onoarea şi demnitatea lor respectate şi protejate;

• interzicerea supunerii prizonierilor la torturi şi mutilări, la pedepse crude sau degradante ori la experienţe medicale sau ştiinţifice de orice natură, care nu ar fi justificate de tratamentul medical al prizonierului în cauză;

• asigurarea asistenţei medicale şi îngrijirea corespunzătoare a prizonierilor suferinzi; • protejarea prizonierilor tot timpul, contra actelor de violenţă sau de intimidare, contra

insultelor şi curiozităţii publice; • interzicerea măsurilor de represalii contra prizonierilor; • orice act de omisiune ilicită din partea puterii deţinătoare, care ar cauza moartea sau ar

pune în pericol grav sănătatea unui prizonier de război de sub puterea sa, este interzis şi va fi considerat ca o gravă încălcare a Convenţiei, deci o crimă de război;

• interzicerea trimiterii sau reţinerii prizonierilor în regiuni în care sunt expuşi focului din zona de luptă ori pentru a fi folosiţi în scopul punerii la adăpost de operaţiile militare a anumitor obiective sau regiuni (folosirea lor ca scuturi umane);

• ofiţerii nu pot fi constrânşi la muncă, iar subofiţerii vor fi folosiţi numai la activităţi de supraveghere;

• prizonierii de război vor putea fi judecaţi şi condamnaţi pentru faptele lor penale numai de către tribunalele militare, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale;

• evadarea se va pedepsi numai disciplinar; • după terminarea ostilităţilor, prizonierii vor fi eliberaţi şi repatriaţi fără întârziere, cu

excepţia celor urmăriţi sau condamnaţi penal, care vor fi reţinuţi până la expirarea pedepsei, despre aceasta comunicându-se părţii adverse.

3.3.6. Reglementări privind răniţii, bolnavii şi emigranţii

Page 67: Arta militara- 01 CORELATIA

Normele înscrise în reglementările dreptului conflictelor armate referitoare la răniţi, bolnavi şi naufragiaţi impun, în desfăşurarea acestora, o serie de obligaţii şi restricţii care trebuie avute în vedere în planificarea şi ducerea acţiunilor militare. Reglementările în cauză au la bază principiul potrivit căruia persoanele scoase din luptă şi cele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire sau orice altă cauză, vor fi tratate în toate împrejurările cu omenie şi se referă la faptul că sunt interzise:

• atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile;

• luările de ostatici; • atingerile aduse demnităţii persoanelor, îndeosebi trata-mentele umilitoare şi înjositoare; • condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără judecată prealabilă de către un tribunal

constituit în mod legal, sau fără garanţiile judiciare corespunzătoare. Răniţii şi bolnavii unuia dintre beligeranţi, căzuţi sub puterea adversarului, vor fi făcuţi

prizonieri şi vor fi trataţi ca atare dacă au avut calitatea de combatanţi. Potrivit aceloraşi reglementări, părţile în conflict trebuie să organizeze la începutul ostilităţilor un sistem de adunare şi îngrijire a bolnavilor, răniţilor şi naufragiaţilor, precum şi un serviciu al mormintelor, spitalelor, navelor-spital şi formaţiunilor sanitare mobile ca şi transporturilor de răniţi şi de bolnavi sau material sanitar, inclusiv aeronave sanitare. Asemenea mijloace nu vor putea fi atacate în nici o împrejurare de către părţile aflate în conflict, iar dacă acestea cad în puterea părţii adverse, partea care le-a capturat le va permite să funcţioneze până când va putea ea însăşi să asigure îngrijirea răniţilor şi bolnavilor.

Reglementările în materie mai prevăd, de asemenea, că personalul sanitar afectat în mod exclusiv pentru căutare, transportul sau tratamentul răniţilor şi bolnavilor, ori pentru prevenirea bolilor, ca şi personalul administrativ al stabilimentelor sanitare va fi respectat şi protejat în toate împrejurările, la fel ca şi militarii instruiţi în mod special şi folosiţi ca infirmieri sau brancardieri.

3.3.7. Reglementările referitoare la protecţia populaţiei

civile şi a bunurilor cu caracter civil

Al doilea război mondial şi conflictele armate care au urmat după încheierea acestuia s-au caracterizat, între altele, şi prin faptul că pierderile în rândul populaţiei civile au fost cu mult mai mari decât cele suferite de forţele combatante. Ca urmare, reglementările cu privire la protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil au fost întărite prin Protocolul I de la Geneva din 1977. Acesta face o delimitare clară între persoanele care participă direct la ostilităţi şi persoanele civile, prevăzând că persoana civilă este aceea care nu face parte din nici una dintre categoriile de persoane care au statut legal de combatant.

Pe timpul ducerii acţiunilor militare, organele care planifică şi conduc aceste operaţii trebuie să ia măsurile necesare pentru protecţia populaţiei şi a bunurilor civile împotriva oricărei operaţii terestre, aeriene sau navale care ar putea să le afecteze. În acest sens sunt interzise: atacarea populaţiei civile de către combatanţi; folosirea unor acte de violenţă sau a ameninţărilor cu violenţa cu scopul de a răspândi teroarea în rândul populaţiei sau a unor persoane civile; folosirea populaţiei pentru a pune zone sau obiective de interes militar la adăpost de operaţiunile militare; înfometarea civililor prin atacarea, distrugerea, luarea sau scoaterea din uz a bunurilor indispensabile supravieţuirii acestora; atacarea lucrărilor de artă (poduri, diguri, baraje etc.), chiar dacă ele ar constitui obiective militare, atunci când asemenea atacuri pot declanşa eliberarea unor forţe periculoase şi prin aceasta pot provoca pierderi populaţiei; loviturile care provoacă pierderi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat; omorul intenţionat; tortura sau tratamentele inumane; deportarea sau transferurile ilegale; distrugerea şi însuşirea nejustificată de necesităţi militare a unor bunuri protejate, dacă aceasta se produce pe scară largă şi în mod ilicit sau arbitrar.

3.3.8. Reglementări privind protecţia bunurilor culturale

Obligativitatea ca pe timpul desfăşurării acţiunilor militare bunurile culturale (monumente

istorice, opere de artă, lăcaşe de cult) să fie protejate, este prevăzută pe larg în cuprinsul

Page 68: Arta militara- 01 CORELATIA

"Convenţiei pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat", semnată la Haga în anul 1954 şi în Protocolul I din 1977. Ocrotirea acestor bunuri se realizează încă din timp de pace, prin luarea unui complex de măsuri pentru ca ele să nu fie afectate în timp de război, şi prin respectarea regulilor de protecţie de către părţile în conflict, reguli care privesc abţinerea de la folosirea unor bunuri în scopuri care le-ar expune distrugerii sau deteriorării, abţinerea de la atacarea lor, interzicerea oricărui act de jaf, furt sau deturnare de bunuri culturale, interzicerea rechiziţionării lor, abţinerea de la represalii împotriva acestora.

Legile dreptului conflictelor armate sunt, după cum rezultă din această succintă trecere în revistă a celor mai importante dintre ele, construcţii de natură subiectivă care intervin în procesele şi fenomenele specifice luptei armate. Spre deosebire de legile şi principiile generale ale luptei armate, care au o determinare obiectivă şi a căror aplicare reprezintă un important factor de succes în orice confruntare armată, legile dreptului conflictelor armate impun, din raţiuni umanitare, o multitudine de restricţii menite să modereze şi să menţină în limite raţionale distrugerile.

În sinteză, tabloul determinărilor subiective (legi, hotărâri şi rezoluţii ale organismelor internaţionale) care pot influenţa fizionomia acţiunilor militare în războiul (conflictul armat) modern se prezintă astfel:

Reglementările privind statutul juridic al combatanţilor

Reglementările privind mijloacele şi metodele de război interzise

Reglementările privind folosirea unor arme interzise prin convenţii speciale

Reglementări privind spionii şi mercenarii

Reglementările privind prizonierii de război

Reglementările privind răniţii, bolnavii şi emigranţii

Reglementările priv ind protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu

caracter civil pe timpul desfăşurării conflictului

Rezoluţii (hotărâri) ale ONU

(Consiliului de

Securitate)

Rezoluţii (hotărâri)

ale O.S.C.E.

Legile dreptului

conflictelor armate

INFLUENŢE (Obligaţii şi restricţii)

ACŢIUNI MILITARE

Reglementările privind protecţia bunurilor culturale

3.4. MANIFESTAREA PRINCIPIILOR ACŢIONALE ÎN OPERAŢIILE FORŢELOR TERESTRE

În actuala perioadă de tranziţie situaţia generală a României se caracterizează prin aceea că

efortul intern de democratizare şi de edificare a economiei de piaţă se desfăşoară într-un mediu geopolitic şi strategic fluid, în care statele Europei Centrale şi cele balcanice sunt preocupate de găsirea unor garanţii certe de securitate pe care să poată conta, la nevoie, în condiţiile în care competiţia dintre ele, dar mai ales dintre marile puteri, devine mai evidentă.

În acest context, şi în ţara noastră se acordă atenţia cuvenită problematicii securităţii naţionale, îndeosebi uneia din principalele ei dimensiuni, aceea a edificării unui sistem militar de apărare viabil, a cărui coloană vertebrală o constituie crearea unei armate naţionale moderne, profesioniste, bine pregătită şi dotată, capabilă să se integreze eficient în structurile militare euroatlantice.

Reforma prin care trec Forţele Terestre îşi propune realizarea acestui scop, fără a fi afectată capacitatea de luptă a structurilor.

Integrându-ne în efortul general de gândire şi realizare a reformei, ne-am propus ca în demersul nostru să abordăm problematica principiilor acţionale ale Forţelor Terestre şi modul de

Page 69: Arta militara- 01 CORELATIA

manifestare a acestora în cadrul acţiunilor militare de nivel operativ. Din punct de vedere metodologic, aprofundarea problematicii are drept coordonată esenţială

raportarea permanentă a acestor principii la acţiunile militare desfăşurate de Forţele Terestre. Angajându-ne în dialogul ideatic consacrat acestei problematici prezentăm, totodată, opiniile

proprii, în încercarea de a ne aduce contribuţia la aprofundarea tematicii în scopul optimizării procesului reformator, în vederea realizării interoperabilităţii cu armatele statelor din cadrul N.A.T.O. şi materializării Convenţiei încheiate de România cu N.A.T.O. în cadrul “PARTENERIATULUI PENTRU PACE”.

3.4.1. Delimitări conceptuale

Înainte de a trece la abordarea din punct de vedere conceptual a principalelor activităţi care

stau la baza procesului de restructurare, modernizare şi operaţionalizare a forţelor terestre, vom analiza succint conceptul de principii – ca element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită; totalitatea legilor şi noţiunilor de bază ale unei discipline”44.

Pentru a elimina totuşi o serie de aspecte contradictorii din această definiţiei voi sublinia că “în ceea ce priveşte noţiunea de principiu, acesta prezintă note specifice faţă de categoria filozofică de lege”45 iar pentru a accentua delimitările, un alt autor precizează că “în ştiinţă, principiul este un sector metodologic rezultat din generalizarea cunoştinţelor anterioare şi din transformarea lor în norme de interpretare, paradigme, axiome, postulate, cărora se subordonează toată dezvoltarea ştiinţei în cauză”46

În teoria militară românească se consideră că principiile reprezintă “...orientări şi teze fundamentale prin care se concretizează legile luptei armate”47 Există, deci, principii comune a întrebuinţării tuturor categoriilor de forţă armate, ca expresie a gradului de generalizare prin care se manifestă lupta armată, cât şi principii specifice de întrebuinţare a unor categorii de forţe.

Elaborarea doctrinei operaţionale care constituie demersul ştiinţific al concepţiei de restructurare, modernizare şi operaţionali-zare a Forţelor Terestre, a statuat următoarele principii acţionale: prioritatea apărării obiectivelor şi intereselor naţionale; sigurarea unor capabilităţi credibile şi viabile; informaţii corecte şi oportune; angajarea cu precizie a forţelor; reacţie rapidă internă şi regională la criză şi conflict; omnidirecţionalitatea acţiunilor; caracterul invariabil întrunit al acţiunilor; flexibilitatea structurală; iniţierea, pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare pe baza prevederilor legislaţiei interne şi internaţionale.

Prioritatea apărării obiectivelor şi intereselor naţionale. Interesele naţionale ale României, prezentate în Strategia de securitate naţională, sunt întemeiate pe: garantarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a siguranţei cetăţenilor României; consolidarea unui regim politic democratic, bazat pe respectarea Constituţiei şi pe supremaţia legii; asigurarea existenţei statului naţional român, suveran şi independent, unitar şi indivizibil; sprijinirea legăturilor cu românii din afara graniţelor ţării pentru conservarea identităţii lor; participarea României la asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa.

Obiectivul fundamental al apărării naţionale a României îl constituie realizarea capacităţii militare necesare şi adecvate pentru apărarea suveranităţii şi independenţei naţionale, a integrităţii şi unităţii teritoriale, a democraţiei constituţionale şi a statului de drept.

În vederea îndeplinirii acestui deziderat fundamental, strategia naţională a României defineşte următoarele obiective militare naţionale: prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor care ar putea afecta direct securitatea militară a României; sprijinirea autorităţilor publice, în caz de urgenţe civile şi prin acţiuni cu caracter umanitar; prevenirea, descurajarea şi zădărnicirea unei eventuale agresiuni armate împotriva României; sporirea contribuţiei la stabilitatea regională, prin participarea la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi apărarea colectivă, precum şi la acţiuni cu caracter umanitar; integrarea graduală în structurile militare ale NATO.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, Forţele Terestre - categorie de forţe de bază în cadrul

44Dicţionarul explicativ al limbii romăne, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, p.744. 45 Col. Anghel Hoţu, Abordarea sistemică a legilor şi principiilor luptei armate, în Revista G.M.R. nr. 4, Bucureşti, 1991, p.43. 46 Paul Popescu Noveanu, Dictionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p.551. 47 Arsenie Valentin, Principii ale luptei armate în războiul întregului popor, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.35.

Page 70: Arta militara- 01 CORELATIA

armatei, vor trebui să devină interoperabile cu forţele armate ale NATO şi să dispună de structuri modulare, mobile, eficiente şi moderne. Prin continuarea participării acestora la activităţi în cadrul parteneriatului pentru pace, se vor crea condiţii favorabile întăririi securităţii în regiune şi se va facilita modernizarea Forţelor Terestre şi implicit a Armatei.

Prioritatea apărării obiectivelor şi intereselor naţionale defineşte raporturile în care se află Forţele Terestre cu multitudinea misiunilor posibile [potenţiale] în condiţiile controlului politic civil tot mai pronunţat asupra forţelor armate, ale apartenenţei potenţiale [şi de facto] la alianţe (coaliţii) militare cu alte state precum şi ale diversificări tot mai mari a tipului şi conţinutului operaţiilor pe care Forţele Terestre sunt chemate să le execute. Acest principiu permite comandantului militar de nivel strategic şi, uneori, chiar operativ sau tactic, să ia decizia corectă cu privire la întrebări de genul: care misiune este prioritară, în condiţiile unor cerinţe multiple?; în ce măsură o misiune se şnscrie sau nu în misiunile constituţionale ale Armatei?; cum să acţionezi în situaţii limită, ce implică interesul naţional şi nu sunt prevăzute expres în regulamente, manuale, instrucţiuni?

Prioritatea interesului naţional derivă din principiul consti-tuţional al utilizării armatei exclusiv pentru apărarea independenţei şi unităţii statului, integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale şi este definitorie pentru tot ceea ce se întreprinde în Forţele Terestre: de la dimensionarea şi repartiţia teritorială a structurilor şi utilizarea resurselor alocate până la modul de îndeplinire a misiunilor primite.

Interesele naţionale şi obiectivele militare naţionale vizate de Forţele Terestre sunt cele prevăzute în documentele politico-militare ale statului (Strategia de securitate naţională, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale a Guvernului şi Strategia militară a României).

Asigurarea unor capabilităţi credibile şi viabile. În crearea noilor structuri ale marilor unităţi cu rol operativ s-au avut în vedere: organizarea unor componente omogene din punct de vedere al forţelor, mijloacelor şi genurilor de armă şi a unor unităţi şi subunităţi cu dotare complexă, apte să ducă acţiuni de luptă independent; sporirea mobilităţii şi capacităţii de manevră a acestora; intervenţia oportună şi eficienţă în zone (raioane) cu relief diversificat. Deasemenea, prin noile structuri s-au diminuat factorii de dependenţă de eşalonul superior şi s-a realizat o mai mare supleţe în conducere asigurându-se astfel capabilităţi (care este în stare, care are posibilitatea de a săvârşi ceva) credibile şi viabile. Totodată, existenţa stării de pregătire pentru luptă “gata de luptă permanent“ cu un coeficient mai mare de completare pentru război încă din timp de pace, va spori capacitatea de intervenţie oportună a unităţilor şi marilor unităţi operative.

Asigurarea unor capabilităţi credibile şi viabile se bazează pe legea concordanţei între scop, forţe şi mijloace ca lege fundamentală a războiului reflectată şi în Strategia militară a României prin afirmarea conceptului strategic “capacitatea defensivă credibilă”. Credibilitatea şi viabilitatea vizează constituirea unor structuri acţionale, funcţionale şi organizatorice apte să răspundă eficient şi adecvat tuturor riscurilor şi ameninţărilor generate de mediul de securitate, atât în mod potenţial cât şi practic. Materializarea acestui principiu în Forţa Proiect 2005 a dus la redimensionarea Forţelor Terestre, restructurarea sistemului de conducere şi de execuţie şi crearea cadrului acţional necesar, în paralel cu derularea unor programe de modernizare a echipamentului şi tehnicii. În acest fel, Forţele Terestre ale anului 2005 vor fi un organism militar modern apt să răspundă rapid şi eficace la orice criză, corpul de reacţie rapidă va fi garantul credibilităţii şi viabilităţii din acest punct de veder, dar şi să participe decisiv la efortul întregii naţiuni în cadrul apărării armate generalizate prin structurile de rezervă existente.

Informaţii corecte şi oportune. Unul dintre factorii determinanţi ai actualelor tendinţe de evoluţie şi în domeniul luptei armate îl reprezintă reconsiderarea rolului informaţiei şi creşterea vitezei de transformare a proceselor specifice acestui fenomen.

Aceasta înseamnă că acest principiu „informaţii corecte şi oportune“ este o puternică pârghie, capabilă să influenţeze şi să modifice deciziile de cel mai înalt nivel ale adversarului. Dacă în războiul clasic superioritatea - privită prin raportul de forţe - constituie un factor determinant în obţinerea succesului, în războiul informaţiilor, poţi avea o superioritate de o sută la unu, dar totul poate depinde de o “siguranţă fuzibilă” sau de o informaţie falsă ori eronată, cu atât mai mult cu cât cunoaşterea “setea de informaţii” este inepuizabilă şi non-liniară, din care cauză poate fi utilizată simultan sau succesiv de ambele tabere.

Informaţii corecte şi oportune este principiul care evidenţiază importanţa informaţiei în operaţiile Forţelor Terestre, exactitatea şi primirea la timp a acestora fiind un factor decisiv al desfăşurării cu succes a oricărei misiuni. Deşi, la nivel strategic, Forţele Terestre se bazează în mare măsură pe informaţiile primite de la eşalonul superior şi de la celelalte categorii de forţe ale armatei,

Page 71: Arta militara- 01 CORELATIA

structurile noastre de informaţii au cunoscut o evoluţie favorabilă odată cu apariţia noilor state de organizare pentru Forţa Proiect 2005. Totodată, regulamentele şi manualele care descriu operaţiile forţelor pun un accent desebit pe informaţii. De exemplu: „F.T.-1, Doctrina pentru operaţiile Forţelor Terestre“ include informaţiile printre cele 7 „sisteme de operare“ la dispoziţia comandantului pentru asigurarea succesului misiunii.

Acest principiu are în vedere ponderea tot mai crescută a războiului informaţional în impunerea voinţei unui stat (grupe de state) în raporturile sale cu alt stat (grup de state). În acest sens, apreciem în mod deosebit efortul de amplificare a ponderii forţelor speciale atât în cadrul Forţelor Terestre cât şi în Armată.

Angajarea cu precizie a forţelor. Decurgând din cerinţele acţiunii eficiente, se impune ca urmare a asimetriei ce va exista de regulă, între numărul de misiuni ce necesită a fi executate şi posibilităţile reale, de a fi angajate simultan forţele terestre în vederea îndeplinirii mai multor misiuni.

Ca şi celelalte principii analizate până aici – angajarea cu precizie a forţelor – au un conţinut complex ce derivă din legile şi principiile generale ale luptei armate, în speţă legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace şi principiile economiei de forţe şi respectiv cel al concentrării efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit.

Mai mult chiar, în acest caz, se manifestă în mod evident şi particular, corelaţia dintre cele două principii, rezultând de aici cerinţa care exprimă principiul angajării cu precizie a forţelor.

Potrivit acestui principiu, ierarhizarea priorităţilor în acţiunile Forţelor Terestre trebuie să aibă în vedere necesitatea angajării în prima urgenţă a grupării adversarului care are cel mai ridicat potenţial de periculozitate. După ce obiectivul (obiectivele) acţiunii Forţelor Terestre a fost stabilit este necesar ca intervenţia acestora să se producă rapid şi prin surprindere, urmărindu-se obţinerea unui rezultat decisiv, adică gruparea (grupările) asupra căreia se acţionează să fie scoasă(e) din luptă sau cel puţin să sufere pierderi importante care să-i slăbească capacitatea combativă pentru un timp îndelungat, ori să fie oprită pe un aliniament favorabil ducerii cu succes a acţiunilor viitoare.

Angajarea cu precizie a forţelor este un principiu modern al acţiunilor Forţelor Terestre, aflat în strânsă corelaţie cu creşterea substanţială a capabilităţilor fiecărui element de structură, dar şi ale categoriei de forţe în ansamblul său. El presupune: determinarea şi angajarea obiectivelor cu mare precizie, la distanţe mari; optimizarea angajării prin selectarea şi combinarea forţelor şi mijloaceelor pentru obţinerea structurii acţionale optime necesar atingerii efectului dorit, inclusiv angajarea multidimensională a adversarului; evaluarea rapidă şi exactă a situaţiei, atât şnainte cât şi pe timpul sau după executarea loviturii, eventual reangajarea obiectivului; efecte distructive colaterale minime; integrarea mijloacelor de cercetare-lovire în sisteme bine articulate.

În aplicarea acestui principiu, un rol aparte îl au unităţile de forţe speciale, dar şi cele de elicoptere de atac prevăzute să intre în structura Forţelor Terestre. De asemenea, avioanele fără pilot, ce urmează a fi introduse în dotare (în viitor), ca şi mijloacele de artilerie ce utilizează loviturile „cargo“ vor contribui la aplicarea cu succes a principiului preciziei angajării în acţiunile Forţelor Terestre.

Reacţie rapidă internă şi regională, la criză şi conflict. Acest principiu acţional se impune a fi analizat, în opinia noastră, în cele trei părţi componente astfel: “reacţie rapidă” care exprimă declanşarea promptă a procedurilor prin care Forţele Terestre realizează devansarea adversarului prin acţiuni, prin concentrări prompte şi succesive, de atacuri neaşteptate; locul unde se desfăşoară aceste acţiuni “internă”, “regională” şi timpul sau mai bine zis perioada de desfăşurare “la criză şi conflict”.

Conform Strategiei militare a României, reacţia rapidă se realizează prin declanşarea promptă a procedurilor specifice prevăzute în acordurile privind măsurile de încredere, limitarea şi controlul armamentelor, cooperarea regională, consultările în cadrul Parteneriatului pentru Pace şi mecanismelor prevăzute în Carta O.N.U.

În situaţii de criză internă Forţele Terestre vor acţiona potrivit reglementărilor legale, iar în cazul crizelor regionale (situaţie care poate avea loc şi pe timp de pace) participarea va fi realizată numai cu aprobarea autorităţilor naţionale.

Reacţia rapidă internă şi regională la criză şi conflict este un principiu impus de ritmul tot mai crescut al operaţiilor moderne care poate face ca reacţia tardivă să devină inutilă, mai ales în condiţiile strategiei „faptului împlinit“, tot mai la modă în finalizarea conflictelor armate. Reacţia rapidă impune existenţa unor forţe operaţionale apte să reacţioneze oportun şi eficace oriunde pe

Page 72: Arta militara- 01 CORELATIA

teritoriul naţional, dar şi în afara acestuia – în funcţie de angajamentele internaţionale ale României - atât în situaţii de criză cât şi la conflict.

Conceptual, corpul de reacţie rapidă secondat de unităţile din Forţele de supraveghere şi avertizare timpurie şi Forţele de acţiune zonală imediată sunt structurile Forţelor Terestre destinate şi apte să răspundă acestui deziderat, prin nivelul şi calitatea şncadrării cu personal şi al dotării cu echipament şi tehnică, dar şi prin starea permanentă de operativitate a acestor unităţi exprimate, după caz, în „serviciu de luptă permanent“ sau în „gata“ după 6-8 ore (până la cel mult 24 ore).

Omnidirecţionalizarea acţiunilor. Forţele Terestre prin modul cum au fost concepute şi organizate dispun de structuri capabile să îndeplinească în regim de urgenţă o mare diversitate de misiuni pe teritoriul naţional în timp de pace, în situaţii de criză şi la război, prin angajarea eficientă a confruntării militare în mediul terestru. Una din caracteristicile luptei armate moderne este diseminarea în spaţiu a confruntării cu adversarul, în focare de confruntare în care sunt aglomerate, cantităţi importante de forţe.

Această caracteristică, implică asumarea unei viziuni asupra dialecticii raportului dintre concentrarea eforturilor şi dispersarea forţelor şi mijloacelor, deoarece în mod paradoxal, concentrarea eforturilor pe anumite direcţii, raioane sau obiective, implică o inevitabilă dispersare neuniformă a forţelor. Considerată nu de mult în teoria noastră militară chiar un principiu al luptei armate, dispensarea forţelor şi mijloacelor trebuie privită măcar ca o cerinţă a luptei moderne şi chiar ca o condiţie necesară pentru realizarea concentrării eforturilor.

Dialecticii de mai sus, a raportului concentrare – dispersare, i se spune şi principiul omnidirecţionalităţii acţiunilor.

Omnidirecţionalitatea acţiunilor (intervenţiilor), presupune pregătirea şi folosirea forţelor în acţiuni cu o mare dispersie pe teritoriul naţional, în orice zonă de operaţii şi pe oricare dintre direcţiile strategice sau operative ameninţate.

Omnidirecţionalizarea acţiunilor Forţelor Terestre presupune existenţa capacităţii acţionale necesare desfăşurării de operaţii pe orice direcţie din teatrul naţional de operaţii militare. Principiul este impus de imperativul apărării circulare a teritoriului naţional şi, respectiv, al intervenţiei în orice zonă pentru menţinerea ordinii constituţionale sau pentru executarea celorlalte operaţii altele decât războiul. În concordanţă cu acest principiu, unităţile Forţelor Terestre sunt dispuse pe întregul teritoriu naţional; cele trei corpuri de armată teritoriale au în responsabilitate zone de operaţii bine delimitate, acoperind întreaga suprafaţă a României, comandamentele operaţionale sunt în măsură să acţioneze în orice zonă, unităţile din forţa de reacţie rapidă sunt dislocate, încă de pe timp de pace, pe întregul teritoriu naţonal.

Caracterul, invariabil, întrunit al acţiunilor. Acest principiu se impune a fi analizat sub două aspecte – morfologic şi din punct de vedere al sistemului. Revenind la primul aspect caracterul “invariabil” al acţiunilor reprezintă însuşirea “care nu se schimbă, neschimbător, nevariabil, constant, fix”48 iar caracterul “întrunit” al acţiunilor reprezintă un element caracteristic al acestora ce presupune existenţa unor structuri acţionale în măsură să angajeze agresorul în cât mai multe situaţii posibile.

Din punct de vedere al sistemului “caracterul invariabil, întrunit al acţiunilor” exprimă un mod specific de acţiune la nivel tactic şi operativ în care se evidenţiază cu maximă claritate conju-garea acţiunilor armelor într-o acţiune amplă pentru îndeplinirea scopului.

Caracterul, invariabil, întrunit/interarme al operaţiilor Forţelor Terestre presupune integrarea în cadrul oricărui tip de operaţie şi, în special, în cele de luptă armată, a acţiunilor unităţilor de diferite arme, genuri de armă şi specialităţi militare care intră în compunerea acestei categorii de forţe. Acest lucru solicită o instruire temeinică şn comun realizată, în primul rând în cadrul unităţilor şi marilor unităţi de arme întrunite, proceduri standardizate de acţiune, pregătire interarme (specializare multiplă) pentru comandanţi şi ofiţerii de stat major, organe specializate de conducere la anumite nivele de comandă, cooperare şi spirit de echipă.

Principiul se realizează în mod concret prin: plasarea tuturor subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi de diferite arme şi specialităţi militare în organica unor unităţi sau mari unităţi de arme întrunite; programe speciale de pregătire interarme în sistemul de învăţământ al Forţelor Terestre; exerciţii şi aplicaţii cu toate eşaloanele care au rolul de a integra acţiunilor armelor şi 48 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.504.

Page 73: Arta militara- 01 CORELATIA

specialităţilor militare; includerea în structura comenzilor şi comandamentelor de la unitate în sus a unor persoane sau structuri specializate în planificarea şi conducerea unităţilor de arme; prevederi regulamentare clare vizând integrarea acţiunilor armelor în operaţie; planuri de cooperare detaliate acolo unde standardele procedurale nu sunt suficiente.

Flexibilitatea structurală. Flexibilitatea exprimă proprietatea unei structuri militare de a se adapta la situaţii operative de luptă concrete, pline de riscuri şi neprevăzut, des schimbătoare şi de a găsi soluţii adecvate problemelor cu care se confruntă comandanţii şi trupele.

În cadrul noilor structuri organizatorice, important este ca, prin tot ceea ce depinde de voinţa comandanţilor, de măsurile organizatorice, de conducere şi planificarea operaţiei, comandamentele de corp de armată, comandamentele operaţionale să evite schimbările dezorganizate, lipsite de sens şi să promoveze numai pe acelea cu sens ascendent care se înscriu în concepţia eşalonului superior şi care contribuie efectiv la realizarea acesteia.

Organizarea modulară a marilor unităţi şi unităţi dau o mai mare flexibilitate structurală şi acţională Forţelor Terestre.

Într-un viitor război acţiunile eşaloanelor operative vor avea un caracter integrat. Marile unităţi operative vor trece frecvent de la o formă de luptă la alta, însă de cele mai multe ori, în aceleaşi fâşii de acţiune. Ca urmare, acţiunile integrate vor fi dârze, înverşunate şi încordate, cu schimbări rapide de situaţie şi cu folosirea unor procedee de luptă variate, surprinzătoare pentru adversar.

Flexibilitatea structurală constă în capacitatea structurilor de conducere şi de execuţie ale Forţelor Terestre de a se adapata organizatoric la cerinţele misiunii. În acest sens, au fost constituite comandamentele operaţionale de nivel corp de armată şi, respectiv, divizie, care, la nevoie li se vor subordona un număr variabil de mari unităţi, în funcţie de situaţia concretă: tipul, amploarea, locul şi iminenţa ameninţării, situaţia şi posibilităţile forţelor proprii în momentul descoperirii indiciilor (declanşării) crizei (conflictului) etc. Se are în vedere, de asemenea, conform acestui principiu şi constituirea unor detaşamente (grupări) tactice sau operative de valori diferite de la nivel batalion până la corp de armată şi mai mult. Acest lucru are consecinţe importante pe multiple planuri (comandă şi stat major, logistică etc.). Multe probleme sunt deja soluţionate, altele îşi aşteaptă încă soluţionarea. În ce priveşte operaţiile propriu-zise comandanţii şi statele majore vor trebui să manifeste de asemenea, flexibilitate în gândire la stabilirea concepţiei operaţiei şi repartiţiea misiunilor pentru structurile subordonate. Problema coordonării şi integrării operaţiilor unor unităţi care s-au pregătit mai puţin în comun (sau deloc) va impune pregătirea după standarde bine determinate, generalizate şi urmărite cu fermitate în toate unităţile Forţelor Terestre.

Viitorul se va concretiza, de regulă, prin ducerea operaţiilor de către grupări intercategorii de forţe şi interarme, excepţia constituind-o operaţiile structurilor organice.

Iniţierea, pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare pe baza prevederilor legislaţiei interne şi internaţionale. Acest principiu deşi ultimul enumerat în cadrul principiilor acţionare ale Forţelor Terestre, prezintă acelaşi grad de importanţă ca şi cele anterior prezentate, cu atât mai mult cu cât, cunoaşterea prevederilor legislaţiei interne şi internaţionale îşi propune să concilieze necesităţile militare cu considerentele umanitare, violenţa cu nevoia de protecţie a unor categorii de persoane şi bunuri, asigurând, în ultimă instanţă, autoritatea şi prestigiul moral în îndeplinirea misiunilor, chiar şi în faţa unui agresor care, eventual, n-ar respecta în totalitate legislaţia internaţională.

Acest principiu rezultă din Strategia de Securitate Naţională a României, Carta Albă a Guvernului, Strategia Militară a României, care constituie documente fundamentale ce orientează activitatea armatei şi misiunile acesteia în deplină concordanţă cu prevederile legilor şi regulamentelor militare în vigoare.

Aceste prevederi ale legislaţiei interne trebuie coroborate cu regulile de drept internaţional aplicabile în conflictele armate, deoarece acestea impun restricţii juridice asupra mijloacelor şi metodelor ce pot fi folosite pe timpul ostilităţilor pentru atingerea scopurilor, precum şi în ceea ce priveşte comportamentul combatanţilor.

Iniţierea, pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor militare pe baza prevederilor legislaţiei interne şi internaţionale este un principiu definitoriu pentru ceea ce sunt Forţele Terestre ca organism menit să slujească poporul şi să asigure impunerea voinţei suverane a acestuia, voinţă care se exprimă în plan normativ prin lege. De aceea, şi în angajarea Forţelor Terestre legalitatea va fi un element nelipsit.

Page 74: Arta militara- 01 CORELATIA

Totodată, având în vedere Statutul României de participant activ la viaţa internaţională, Forţele Terestre urmăresc respectarea strictă a legilor internaţionale cu aplicabilitate la operaţiile militare. Acest lucru impune o pregătire adecvată a tuturor factorilor de decizie, în primul rând, dar şi a executanţilor nemijlociţi.

Principiul legalităţii presupune cunoaşterea temeinică a prevederilor, emiterea unor ordine legale şi executarea tuturor misiunilor primite, în conformitate cu actele normative în vigoare. Acest principiu se traduce în viaţă prin legalitatea tuturor acţiunilor, pregătirea legislativă a personalului în sistemul de învăţământ şi instrucţie, existenţa juristului (compartimentului juridic) în structura comandamentului de la brigăzi în sus, respectarea prevederilor legale în actele normative emise în Forţele Terestre etc.

3.4.2. Manifestarea principiilor acţionale

ale Forţelor Terestre în acţiunile militare de nivel operativ

Doctrina Operaţională a Forţelor Terestre, doctrinele armelor şi Regulamentul acţiunilor

forţelor terestre statuează aceste principii, fapt ce oferă un cadru adecvat de manifestare a strategiei militare şi doctrinelor militare cu caracter general elaborate şi aprobate de factorii de decizie politică şi militară.

De asemenea trebuie menţionat faptul că aceste principii se constituie într-un tot ce conferă din punct de vedere acţional Forţelor Terestre, atributul pe deplin justificat, de componentă de bază a armatei. Aceste principii se întrepătrund şi se intercondiţionează reciproc.

Iniţierea, pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare pe baza prevederilor legislaţiei interne şi internaţionale reprezintă cadrul legal ce trebuie să stea la baza pregătirii şi desfăşurării acţiunilor. Acest principiu nu are specificaţia aparte faţă de cele două forme de luptă. Potrivit prevederilor regulamentului de luptă, “comanda acţiunilor militare se realizează prin două componente fundamentale: luarea deciziei şi conducerea”49.

În activitatea de elaborare, pregătire şi desfăşurare a acţiunilor militare se impune din partea comandanţilor şi statelor majore, înţelegerea profundă a caracterului acţiunilor, cunoaşterea principiilor şi posibilităţilor de întrebuinţare a mijloacelor de luptă avute la dispoziţie, spirit de prevedere, luarea rapidă a unor decizii fundamentate ştiinţific.

Obligativitatea acestor reguli şi deci necesitatea implemen-tărilor în procesul iniţierii, pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare sunt impuse atât prin norme juridice interne, cât şi internaţionale. Spre exemplificare, în regulamentele generale ce ordonează activitatea militară se arată că „ordinul comandantului trebuie să se încadreze în litera şi spiritul legii, în prevederile regulamentelor militare, a obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale semnate de statul român“50

Pe timpul desfăşurării acţiunilor, respectiv a „îndeplinirii misiunii“51se impune respectarea a două principii fundamentale: principiul diseminării, în conformitate cu care combatanţii trebuie să facă, în alegerea ţintei atacurilor, diferenţierea între obiectivele militare şi cele nonmilitare, numai primele putând fi atacate, şi cel al proporţionalităţii care stipulează că în alegerea mijloacelor şi metodelor de luptă combatanţii nu au un drept nelimitat, ei fiind obligaţi să folosească pe cele permise, cele care nu provoacă suferinţe şi pagube inutile.

Implementarea prevederilor legislaţiei interne şi internaţionale în conceperea şi desfăşurarea acţiunilor militare are o importanţă mereu actuală şi incontestabilă în obţinerea avantajului şi succesului militar cu acea demnitate şi onoare proprii numai combatanţilor armatelor unor state civilizate, un puternic ascendent şi prestigiu moral faţă de orice agresor.

Principiul informaţii corecte şi oportune se manifestă în aceiaşi proporţie atât în acţiunile ofensive cât şi în cele de apărare ale Forţelor Terestre. Acest principiu înainte de a se manifesta în plan acţional sau mai bine zis este o rezultantă acţională a forţelor dar numai după ce au contribuit la iniţierea şi luarea deciziei de către structurile de conducere. Astfel menţionăm că informaţiile corecte “juste” obţinute în timp oportun, atunci când este absolută nevoie “la momentul potrivit” fac

49 Cf., Regulamentul acţiunilor Forţelor Terestre - proiect, Bucureşti, 2000, art. 55. 50 Cf., Regulamentul disciplinei militare, Bucureşti, 1973, p.9, modificat prin Dispoziţia M.St.M. nr.S/A7/63 din 30.05.1990. 51 Protocolul adiţional I, art. 57-58, Monitorul Oficial nr. 68-69 din 1990, p.p.17-18.

Page 75: Arta militara- 01 CORELATIA

ca soluţiile adoptate în luarea deciziei să fie cele mai bune, viabile, având ca efecte în planul acţional - crearea superiorităţii de forţă pe direcţii, zonal sau regional, în momentele hotărâtoare ale luptei, realizarea surprinderii agresorului - într-un cuvânt contribuie decisiv la obţinerea iniţiativei în desfăşurarea acţiunilor. Opinăm totodată că acest principiu impune dotarea Forţelor Terestre cu aparatura şi mijloacele necesare pentru contracararea acţiunilor adversarului în acest domeniu şi nu în ultimul rând descoperirea mijloacelor şi procedeele ce ar putea induce în eroare acţiunile proprii.

Concluzionând, considerăm că acest principiu este foarte important în desfăşurarea acţiunilor militare, am putea spune hotărâtor, efectele sale în plan acţional fiind rezultatul soluţiilor optime în plan decizional.

Angajarea cu precizie a forţelor este un principiu de bază în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor militare care a stat la originea concepţiei noilor structuri organizatorice.

Având în vedere că Forţele Terestre constituie componenţa de bază a armatei şi reprezintă forţa întrunită, singura capabilă să realizeze prezenţa, extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren şi să susţină în orice moment toată gama acţiunilor militare, angajarea cu precizie a forţelor se va face în vederea îndeplinirii misiunilor principale de către această categorie de forţe.

Coordonarea acţiunii forţelor impusă de nevoia de a sincroniza în plan acţional elementele puterii de luptă în scopul îndeplinirii în timp scurt al misiunilor este expresie a manifestării principiului – angajarea cu precizie a forţelor. În operaţia de apărare, angajarea cu precizie a forţelor este caracteristică pentru: lovirea forţelor şi mijloacelor adversarului în faţa limitei dinainte a apărării; nimicirea grupărilor de desant aerian şi trupelor aeromobile ale adversarului; executarea de riposte ofensive pentru menţinerea zonelor (raioanelor, aliniamentelor) de apărare încredinţate, iar în operaţia ofensivă pentru: respingerea ripostelor ofensive; introducerea în luptă a forţelor de angajare ulterioară; nimicirea adversarului încercuit; consolidarea aliniamentelor.

Ofensiva oferă prin natura ei câmp larg de manifestare acestui principiu întrucât deţinerea iniţiativei conferă condiţii de aplicare.

Deasemenea, atât în cazul operaţiei ofensive, cât şi a celei de apărare o condiţie de bază pe care o impune acest principiu este deţinerea unor date concrete referitoare la posibilităţile adversarului în momentele importante ale luptei.

Reacţie rapidă internă şi regională, la criză şi conflict este un principiu cu evidente implicaţii, îndeosebi în plan acţional, specific, în egală măsură, atât operaţiei ofensive cât şi operaţiei de apărare.

În dimensionarea Forţelor Terestre s-a avut în vedere constituirea unei structuri active, robuste şi flexibile, de mici dimensiuni, dar cu înalţi indici de calitate care să asigure descurajarea agresorilor potenţiali, să asigure protecţia necesară şi să fie capabile să acţioneze amplu, rapid şi eficient.

Astfel, Forţele Terestre sunt structurate operaţional pe module de grupări: Forţele de Supraveghere şi Avertizare Timpurie (F.S.A.T.), Forţele de Acţiune în Situaţii de Criză (F.A.S.C.) având în compunere (Forţe de Reacţie Rapidă, Forţe de Acţiune Zonală), Forţele Principale (F.P.) şi Forţele de Rezervă (F.R.).

Forţele de Reacţie Rapidă (F.R.R.) este structura principală constituită şi instruită în mod corespunzător, capabilă să asigure un răspuns rapid, oportun şi eficient tensiunilor care pot escalada de la criză la conflict, inclusiv în unele crize care nu pot fi prevăzute. Ea cuprinde mari unităţi şi unităţi mecanizate, aeromobile, de tancuri, vânători de munte, paraşutişti şi mari unităţi (unităţi, subunităţi, formaţiuni) de armă şi logistice fiind în măsură să îndeplinească misiuni şi în afara teritoriului naţional, ca parte a unei forţe multinaţionale care acţionează sub egida O.N.U. sau U.E.O.

Omnidirecţionalitatea acţiunilor în cadrul operaţiei de apărare implică necesitatea dislocării structurilor militare la pace, în raport cu amplasarea dispozitivelor la război, pentru a asigura condiţiile necesare respingerii agresiunii indiferent pe ce direcţie s-ar executa.

Premisa acestui principiu o constituie numărul şi capacitatea operaţională a structurilor militare existente la pace şi operaţionalizate în perioada de tensiune precum şi amplasarea acestora la nivelul zonelor de operaţii ce trebuie corelate cu numărul şi capacitatea direcţiilor operative şi strategice, configuraţia terenului şi frontierelor din spaţiul vizat de agresor. Dimensionarea la pace a organismului militar, cu mult sub necesarul real, cerut de pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor în perioada ripostei graduale, necesită adoptarea unor măsuri ferme de operaţionalizare a unor structuri în perioada

Page 76: Arta militara- 01 CORELATIA

declanşării agresiunii, întrucât cu forţe reduse şi cu o înzestrare tehnică neadecvată nu se pot realiza dispozitive raţionale.

În ambele forme de luptă – riposta omnidirecţională impune acţiunea simultană sau succesivă, pe toate direcţiile din spaţiul în care se produce criza sau conflictul, astfel încât toate forţele să-şi poată îndeplini misiunile încredinţate.

Caracterul invariabil, întrunit al acţiunilor este un principiu specific Forţelor Terestre, cu atât mai mult în noua lor înfăţişare ca rezultat al restructurării, modernizării şi operaţionalizării acestora. Acest principiu are ca notă dominantă acţiunea comună a tuturor genurilor de arme pentru ca: pe un „teritoriu (zonă) orice armă să fie folosită împreună cu o alta, pentru a îndeplini obiectivele fixate; armamentul, tehnica şi echipamentul acestor genuri de arme să fie privită ca un întreg şi puse în valoare; comandantul să înţeleagă atât caracteristicile de bază ale fiecărei arme, cât şi efectele complementare ale armelor combinate; coordonarea tuturor planurilor de întrebuinţare a armelor“52

Domeniile de manifestare ale cestui principiu sunt: completarea reciprocă a informaţiilor despre situaţia inamicului; sporirea mobilităţii Forţelor Terestre pentru misiunile specifice situaţiilor de criză sau război; planificarea şi desfăşurarea acţiunilor de luptă; protecţia forţelor şi mijloacelor proprii; acţiuni de sprijin logistic al forţelor. Caracterul invariabil, întrunit al acţiunilor implică rezolvarea de către comandamente şi trupe a unor probleme cum ar fi: oprirea atacului iniţial al agresorului în situaţia în care acesta a avut loc; neutralizarea mijloacelor sale aeriene şi interdicţia pe câmpul de luptă la nivel operativ şi tactic; distrugerea sistemelor de cercetare - conducere - coordonare - informare ale agresorului; asigurarea funcţionării propriilor sisteme de această natură; aducerea forţelor principale ale adversarului în imposibilitatea de a riposta, îndeplinindu-se astfel obiectivele stabilite; realizarea unor activităţi logistice continue şi viabile.

Evidenţiem faptul că acest principiu acţional decurge din legea unităţii acţiunilor de luptă care constituie fundamentul luptei armelor (interarme) din cadrul Forţelor Terestre.

Flexibilitatea structurală este principiul care acţionează mai întâi în planul conducerii, act care determină flexibilitatea (elasticitatea, supleţea) în execuţie. Organizarea modulară a comandamentelor este o manifestare a acestui principiu. Acest principiu dă posibilitatea structurilor de a se adapta situaţiilor de luptă concrete.

Ideea de schimbare a situaţiilor cu concluzia ei logică potrivit căreia „... nu există două situaţii de luptă identice“53 este bine cunoscută în teoria militară românească. Apare deci, necesitatea perfecţionării noilor structuri operative, permiţând astfel gândirea în perspectivă a acţiunilor, prevenirea riscurilor, folosirea fiecărei acţiuni de luptă ca punct de plecare pentru acţiunile viitoare.

Pe timpul ducerii acţiunilor de luptă este foarte posibil şi de regulă aşa se întâmplă, să apară situaţii neprevăzute care să impună modificări faţă de decizia adoptată iniţial. Ca urmare, organele de conducere trebuie să dea dovadă de flexibilitate şi supleţe în activitatea lor, lucru care se va răsfrânge şi asupra modului de acţiune al forţelor. Comandamentele sunt obligate să urmărească continuu şi îndeaproape dinamica luptei şi să adapteze deciziile şi planurile la situaţii noi ce se creează.

Asigurarea unor capabilităţi credibile şi viabile impune structurilor Forţelor Terestre necesitatea de a corespunde cerinţelor legate de îndeplinirea întregii game de misiuni, de la cele organizate pe timp de pace până la cele din timp de război. Menţionăm, deasemenea, că orientările privind organizarea şi modernizarea Forţelor Terestre, a organismului militar în ansamblu, fac ca pe plan extern să se creeze percepte ferme cu privire la potenţialul de care dispune acesta pentru a desfăşura cu succes acţiuni militare.

Opinăm că pentru a fi credibilă, armata trebuie să devină interoperabilă cu forţele armate ale N.A.T.O. şi să dispună de structuri modulare, mobile, eficiente şi moderne. De asemenea, pentru a face faţă unor provocări la adresa ţării, Forţele Terestre ca de altfel întreaga armată, trebuie să întrebuinţeze atât forţele active existente la pace, cât şi pe cele care vor fi completate la mobilizare.

Considerăm că o manifestare a acestui principiu în cadrul acţiunilor militare o constituie şi „Concepţia de angajare“ a „Forţei Obiectiv - 2007”, concepţie prin care se menţionează modalităţile 52 Cf., Găndirea Militară Romănească, nr.2/1995, p.79. 53 F. Foch, Principiile războiului. Conducerea războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p.p. 37 – 38.

Page 77: Arta militara- 01 CORELATIA

şi succesiunea de întrebuinţare a forţelor, pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite de către autoritatea naţională de conducere.

Viabilitatea structurilor asigură stabilitatea acţională, sporirea eficienţei în confruntarea cu mijloace similare ale adversarului, sustragerea de sub loviturile puternice ale inamicului, capacitatea lor de a se reface rapid atunci când suferă un anumit grad de deteriorare şi creşterea posibilităţii de a îndeplini cu succes misiunile.

Prioritatea apărării obiectivelor şi intereselor naţionale, constituie un principiu acţional de bază al Forţelor Terestre, ce direcţionează acţiunile militare în două direcţii: apărarea obiectivelor naţionale; apărarea intereselor naţionale.

În vederea îndeplinirii dezideratului - prioritatea apărării obiectivelor naţionale, menţionez faptul că Strategia Militară a României defineşte clar obiectivele militare naţionale, lucru asupra căruia consider că nu este necesar pentru a continua demersul nostru.

În ceea ce priveşte promovarea şi apărarea intereselor naţionale este imperios necesar ca prin utilizarea adecvată a mijloacelor militare să se prevină, descurajeze şi să se zădărnicească o eventuală agresiune independent sau în cooperare cu partenerii sau viitorii aliaţi. Acest principiu conferă acţiunilor Forţelor Terestre rang de prioritate acţională.

În încheiere, subliniem faptul că problematica materialului prezentat constituie un început în abordare, atât din punct de vedere al delimitărilor conceptuale cât şi din cel al modului de manifestare, a principiilor acţionale ale Forţelor Terestre în acţiunile militare de nivel operativ.

Avându-se în atenţie faptul că “Strategia militară a României” insistă pe aspectele moderne ale apărării armate a ţării, specifice sfârşitului de mileniu doi, dar mai ales începutului de mileniu trei, sub auspiciile constrângerilor sau permisivităţii geopoliticului şi geostrategicului, teoria artei militare trebuie să ia în studiu şi analiză aceste principii acţionale, care sunt statuate de concepţia de restructurare, modernizare şi operaţionalizare a Forţelor Terestre.

Identificarea implicaţiilor şi cerinţelor acestor principii acţionale asupra: sistemului de conducere, organizării structurilor, instruirii trupelor şi pregătirii de comandament, modului de întrebuinţare a forţelor presupune acceptarea recomandărilor acestora asupra tuturor domeniilor constructului militar românesc viitor. Considerăm că toate actele normative din noua generaţie trebuie să reflecte acestei implicaţii şi cerinţe ale principiilor acţionale fără de care, toată concepţia de reformă a Forţelor Terestre şi implicit a întregului organism militar este doar o “poleială”.

Aprofundarea studiului asupra manifestărilor principiilor acţionale ale Forţelor Terestre în cadrul confruntărilor militare de “joasă” angajare trebuie să stea în atenţia teoreticienilor domeniului, cu atât mai mult cu cât, România trebuie să-şi rezolve problemele de securitate şi apărare prin forţe proprii.

Opinăm, de asemenea, ca arta militară să-şi axeze orientările spre implicaţiile acestor principii în acţiunile întrunite, sintagmă ce defineşte mult mai fidel conţinutul şi fizionomia acţiunilor militare, caracteristice apărării armate a ţării. Câmpul de luptă al viitorului presupune o fizionomie a luptei mult diferită de cea clasică, deoarece va avea ca suport diminuarea forţelor armate şi a armamentelor, introducerea de tehnologii avansate, modularea structurilor, profesionalizarea, etc. şi având drept imperative: nevoia de a “vedea şi lovi adânc” punctele şi centrele de greutate ale inamicului, creşterea importanţei manevrei şi a mobilităţii, posibilitatea ducerii acţiunilor de luptă pe orice timp şi anotimp.

Apreciem că majoritatea principiilor acţionale ale Forţelor Terestre pot fi revăzute relativ uşor în urma analizei atente a scenariilor pe baza cărora se desfăşoară acţiunilor militare în diferite zone de pe glob. Deşi în conflictele militare ce au avut loc în ultimul deceniu sau se derulează în prezent, au fost întrebuinţate toate categoriile de forţe armate şi mijloace din ce în ce mai perfecţionate se constată că rolul şi locul Forţelor Terestre nu s-a diminuat. Chiar dacă, amploarea spaţială şi temporală a operaţiei aeriene în cadrul Operaţiunii “Furtună în Deşert” a depăşit-o clar pe cea terestră, în ultima instanţă tot forţele terestre au fost cele care au înclinat balanţa victoriei rapid şi decisiv, în favoarea forţei multinaţionale.

Referitor la manifestarea acestor principii acţionale ale Forţelor Terestre, am încercat să anticipăm elementele dominante ale acestora. Pe baza datelor şi informaţiilor avute la dispoziţie, am lansat câteva aprecieri referitoare la maniera în care considerăm că se vor manifesta aceste principii în cadrul acţiunilor militare, demers în care am avut permanent în vedere elementele de structură şi înzestrare specifice Forţelor Terestre.

Page 78: Arta militara- 01 CORELATIA

Principiile acţionale ale Forţelor Terestre direcţionează tot ce se întreprinde în această categorie de forţe la pace şi război. Ele s-au materializat în măsuri concrete la nivel structural-organizatoric, înzestrare şi doctrină, cât şi în acţiunile (operaţiile) întreprinse până în prezent şi nu se limitează la cele arătate aici; acestea sunt cele mai importante, cele de prim ordin şi care au rolul cel mai mare în direcţionarea activităţii noastre. Evoluţia în timp a modului de acţiune al Forţelor Terestre generează noi şi noi principii acţionale.

Justeţea principiilor aplicate până în prezent, se verifică în capabilităţile Forţelor Terestre 2005: Modernitate, Supleţe, Flexibilitate. Prin aplicarea şi folosirea lor, Forţelor Terestre se apropie tot mai mult de obiectivul prevăzut în Strategia militară a României pentru această categorie de forţe să execute toată „gama acţiunilor militare cu caracter terestru şi aeromobil, în orice zonă şi pe orice direcţie, independent sau întrunit cu celelalte categorii de forţe ale armatei, să desfăşoare operaţiuni şi lupte de apărare şi ofensive pentru capturarea ori nimicirea inamicului pătruns pe teritoriul naţional, atât în compunerea structurilor militare naţionale, cât şi a celor multinaţionale“.

Page 79: Arta militara- 01 CORELATIA

CAPITOLUL 4

CARACTERUL ÎNTRUNIT AL ACŢIUNILOR MILITARE

DE NIVEL OPERATIV

Profundele mutaţii politice, economice, ideologice, militare şi de altă natură, apariţia statelor independente pe teritoriul fostului imperiu sovietic, unificarea Germaniei, destrămarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia şi Republicii Socialiste Cehoslovacia au creat noi contradicţii, stări tensionale şi chiar conflicte militare cu implicaţii majore în menţinerea păcii în Europa şi chiar în lume. Au apărut confruntări cu origine etnică, religioasă ca urmare a unor crize şi dezechilibre dirijate atât din interiorul cât şi din exteriorul unor zone vulnerabile şi chiar comunităţi statale.

Apariţia acestor stări conflictuale în zone cu un "potenţial exploziv" ridicat şi, mai ales, evoluţia lor a surprins în mare parte organismele europene şi mondiale, marile puteri ale lunii, dovada fiind lipsa unei reacţii ferme şi eficiente încă de la apariţia lor. Nu a fost posibilă nici o prognoză viabilă, realistă a evoluţiei evenimentelor după destrămarea sistemului comunist şi trecerea, mai mult sau mai puţin hotărâtă, a fostelor ţări din cadrul acestui sistem la construirea unui nou mod de existenţă bazat pe principiile economiei de piaţă, pe o democraţie a cărei valori au fost recunoscute în ţările dezvoltate şi care a creat noi şi largi posibilităţi de afirmare liberă a personalităţii.

Aceste mutaţii şi fenomene, mai mult sau mai puţin grave, au condus la noi abordări ale politicii de securitate naţională şi colectivă, cu implicaţii directe şi profunde asupra artei militare naţionale care trebuie în prezent dar şi în viitor, să analizeze fenomenul militar în întreaga sa complexitate şi dinamică în strânsă corelaţie cu noile condiţii geopolitice şi geostrategice regionale şi subregionale. Vor trebui analizate noi modalităţi de asigurare a condiţiilor necesare, dar şi suficiente. pentru realizarea siguranţei naţionale, garantarea păstrării cu orice preţ a indepen-denţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării,

Demersurile de natură politică, diplomatică, economică, militară şi nu numai, declanşate şi susţinute permanent după decembrie 1989, vizează tocmai îmbunătăţirea relaţiilor dintre state în general, a relaţiilor României cu ţările Europei şi ale întregii lumi, promovarea sinceră, deschisă şi eficientă a intereselor fiecărei naţiuni într-un climat de pace şi securitate.

Politica de integrare europeană şi euroatlantică presupune promovarea unor reforme în toate domeniile, în modul de structurare şi funcţionare a diferitelor sisteme şi subsisteme ale căror standarde calitative trebuie să se apropie de cele mondiale sau chiar să le egaleze. In acest context şi sistemul militar a fost supus unei restructurări raţionale, care va parcurge mai multe etape, în cadrul cărora vor fi rezolvate probleme de organizare, dotare, pregătire, integrare, modernizare şi creştere a eficienţei întregului sistem.

Aceste etape vor cuprinde şi o latură a investigaţiilor teoretice şi experimentărilor practice (aplicaţii, exerciţii, trageri demonstrative etc.) pentru completarea sistemului informaţional ce constituie temelia deciziilor militare, atât în timp de pace cât şi în timp de război.

Investigaţiile teoretice organizate, atât în cadrul unor sisteme special constituite (direcţii, secţii, institute etc.) dar şi cele care se înscriu în activitatea ştiinţifică a cadrelor militare, vor oferi noi soluţii cu privire la pregătirea şi ducerea luptelor şi operaţiilor moderne, în situaţii din cele mai complexe, utilizarea la valoare maximă a tuturor factorilor care contribuie la realizarea scopului politico-militar al războiului de apărare a ţării.

În acest context se înscrie şi lucrarea de faţă în care ne propunem să analizăm unele modalităţi prin care se poate impune o nouă formă de exprimare a caracterului integrat - interarme şi intercategorii de forţe ale armatei, în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare; precum şi a organizării şi menţinerii cooperări în operaţiile trupelor de uscat. Aprecierile şi consideraţiile pe care le promovăm dorim să constituie răspunsuri la unele întrebări dar şi puncte de vedere ce vor defini baza de plecare către noi cercetări în arta militară românească a cărei valoare este şi va fi recunoscută în planul gândirii militare universale.

4.1. PROBLEME GENERALE

Evoluţia artei militare româneşti este în strânsă corelaţie cu evoluţia fenomenului militar

Page 80: Arta militara- 01 CORELATIA

naţional şi universal, cu transformările petrecute în societate, cu experienţa acumulată, precum şi cu unele concluzii şi învăţăminte desprinse din conflictele militare de mai mică sau mare intensitate în care, pentru obţinerea succesului a-au utilizat forţe, forme, procedee şi modalităţi de acţiune din cele mai diversificate.

În conţinutul ştiinţei şi artei militare se produc mutaţii calitative şi cantitative, care conduc la aprecieri noi cu privire la întrebuinţarea în luptă şi operaţie a unităţilor şi marilor unităţi din toate categoriile şi genurile de armă. Pentru evidenţierea acestor aprecieri se impune, de multe ori, utilizarea unor expresii, (sintagme), concepte nai puţin cunoscute, dar care au o valoare universală în ceea ce priveşte conţinutul lor.

4.1.1. Delimitări conceptuale

Alinierea firească la valorile şi normele europene şi euro-atlantice, presupune adoptarea unor

termeni consacraţi în limbajul internaţional, folosit în diferite domenii de activitate, deci şi în domeniul militar. In cele ce urmează vom prezenta, sintetic, originea, valoarea şi încărcătura informaţională a unor sintagme ce vor fi utilizate în prezenta lucrare.

Pentru a facilita accesul la însuşi titlul lucrării vom prezenta, mai întâi, ce reprezintă pentru domeniul militar "caracterul integrat". Utilizând Dicţionarul explicativ al limbii române, prin asocierea explicaţiilor celor două cuvinte se poate spune că această sintagmă "caracter integrat" reprezintă o trăsătură, distinctivă care constituie specificul unei acţiuni militare"54armonizate într-un tot"55 Cu alte cuvinte se poate spune că sintagma "caracter integrat" defineşte gradul de armonizare a tuturor elementelor care compun un sistem acţional de tipul luptă, bătălie, operaţie, campanie.

Noţiunea de "interarme" a fost introdusă relativ recent în limbajul militar românesc, deşi ea a apărut în Franţa, S.U.A., Anglia la mijlocul secolului XX pentru a desemna relaţia dintre diferite armate, respectiv armata de uscat, armata aerului şi marina militară. În ţările occidentale se operează cu doi termeni distincţi şi anume: termenul de interarmă - cooperarea armelor, adică a genurilor de armă şi cel de interarme - cooperarea armatelor, adică a categoriilor de forţe ale armatei. Al doilea război mondial, după cum este bine cunoscut a avut implicaţii majore în apariţia şi dezvoltarea unor armamente, arme şi genuri de armă (avioane de atac şi transport, portavioane, unităţi şi mari unităţi de paraşutişti etc.) cu implicaţii directe în gândirea militară, în doctrina de întrebuinţare a acestora conform destinaţiei, parametrilor funcţionali, astfel încât, să le fie valorificate toate elementele de superioritate în câmpul tactic, operativ şi strategic. Se pare că, în această perioadă, teoreticieni militari, comandanţii şi statele majore de la cele mai înalte structuri au reuşit să formuleze noi concepte privind integrarea unităţilor şi marilor unităţi pe câmpul de luptă, ceea ce a condus la apariţia ulterioară a noţiunii de "interarme". Astfel, unii analişti militari şi istorici de renume, consideră operaţia de debarcare din Normandia din vara anului 1944, ca fiind prima operaţie cu adevărat interarme din istoria războiului, deoarece ea a fost concepută şi desfăşurată cu participarea celor trei categorii de forţe ale armatei.

Din cele prezentate până acum, ar putea fi desprinse deosebirile esenţiale dintre termenul "interarme' care defineşte cooperarea armatelor şi interarmă care exprimă în esenţă, coope-rarea armelor. Această departajare însă, deşi poate fi hotărâtoare, nu este, totuşi, suficientă dacă privim gradul maxim de generalizare a termenilor în arta militară universală. Facem această afirmaţie deoarece există, în unele armate străine, o anume interferenţă, desigur,parţială, a armatelor sau mai simplu, a categoriilor de forţe armate. Astfel putem găsi ALAT (aviaţia uşoară a armatei de uscat) sau unităţi de blindate şi aviaţie în cadrul marinei militare, ceea ce ne conduce la fireasca întrebare: sunt sau nu arme şi ce fel de cooperare fac, interarme sau interarmă? Răspunsul, nu poate fi categoric deoarece sunt elemente ce conduc şi spre o variantă şi spre cealaltă noi fiind nevoiţi să prezentăm şi alte argumente.

Dicţionarul ,,LE PETIT ROBERT" ediţie 199o şi ,,LE PETIT LAROUSS’’ ediţie 1993 prezintă cei doi temeni astfel:

- "interarmees" - (adj. inv. termen militar, sec. xx, inter = între, armees - armate) comun mai multor armate (de uscat, marina militară, aviaţia militară); stat major interarme (între armate);

54 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984, p.119. 55 Ibidem, p.43.

Page 81: Arta militara- 01 CORELATIA

- "interarme" - (adj-inv., 1931 derivat din inter - între si arme = arme) relativ la mai multe arme (infanterie, artilerie etc.; şcoala militară interarme.

Reţinem şi cele două definiţii, la care adăugăm ideea încorporării în doctrinele militare occidentale a esenţei informa-ţionale sau, mai bine zis, a mesajului general transmis de aceste concepte. Astfel, se consideră că orice acţiune trebuie gândită, concepută într-un cadru interarme, iar în cazul în care, din diferite motive, o armată nu va putea participa cu întreaga ei capacitate, ea va participa cu acea capacitate funcţională pe care o va putea desfăşura.

Putem evidenţia şi faptul că noul concept"AIR - LAND - OPERATIONS" (ALO) care urmează conceptului "AIR-LAND BATLLE" reprezintă ridicarea pe un plan superior al acestui concept. Iată, aici, conceptele nu încorporează termenul de interarme, dar conţinutul lor exprimă cu maximă claritate, acelaşi mod de organizare, pregătire şi ducere a acţiunilor militare. ALO prezintă deci, modul cum vor acţiona la nivel operativ, elementele armatei de uscat, în calitate de componentă, a forţelor armate, într-un cadru interaliat, pentru a învinge un inamic regional puternic, după ce a desfăşurat toate acţiunile preliminare.

Diferitele operaţii aeroterestre se vor desfăşura pe un ,,câmp de bătălie’’ extins, ce cuprinde o vastă zonă de acţiune comună a forţelor terestre şi aeriene, şi o zonă decisivă mai restrânsă. Acelaşi concept prevede ca act major şi factor dimensionat, acţiunea operativă a corpului de armată dusă într-un cadru interarme şi interaliat.

Se poate exprima concluzia că orice acţiune la nivel operativ este văzută mai mult decât într-un cadru interarme, ea este concepută interarme.

Ce reprezintă pentru gândirea militară românească conceptul ,,nterarme’’ şi cum poate fi utilizat pentru a na crea confuzii? S-a scris ceva,cu destulă reţinere şi timiditate şi probabil, se va mai, scrie. Noi ne vom permite însă, o subliniere ceva mai tranşantă şi chiar o definiţie a ceea ce înseamnă "caracterul integrat-interarme. Astfel, considerăm că termenul interarme exprimă un mod specific de acţiune la nivel tactic şi operativ, în care se evidenţiază, cu maximă claritate cooperarea tuturor armelor pentru îndeplinirea unui scop al luptei sau operaţiei.

Caracterul integrat-interarme exprimă, în această situaţie gradul de armonizare a funcţionării tuturor subsistemelor forţele luptătoare şi de asigurare, în lupta şi operaţia unităţilor şi marilor unităţi din cadrul categoriilor de forţe armate. Putem vorbi de caracter integrat-interarme în lupta brigăzii mecanizate, a flotilei de aviaţie cât şi a flotilei maritime, deoarece, la reuşita acţiunilor acestor structuri participă mai multe subsisteme (subunităţi, unităţi de armă) cu destinaţie diferită.

Conceptul "intercategorii de forţe ale armatei" este mai uşor de definit şi acceptat deoarece exprimă relaţiile funcţionale între cel puţin două categorii de forţe ale armatei (trupe de uscat- aviaţie, trupe de uscat - marină, marină - aviaţie) sau chiar între toate trei: "trupe de uscat-marină-aviaţie". De aici rezultă trimiterea la un alt nivel al artei militare şi anume nivelul strategic, deoarece la acest nivel vor fi angajate în comun, două sau toate celelalte categorii de forţe ale armatei, la întreaga lor capacitate sau numai în limita care să corespundă complexităţii şi amplorii războiului.

4.1.2. Concluzii rezultate din analiza unor conflicte militare care pun în evidenţă caracterul integrat/interarme

şi intercategorii de forţe ale armatei

Deşi, după cel de-al doilea război mondial, omenirea s-a convins de gravitatea escaladării cursei înarmărilor, cu toate eforturile întreprinse de organismele internaţionale, a căror activitate fundamentală este menţinerea păcii şi stabilităţii mondiale, au continuat să apară conflicte de mai mică sau mare intensitate, cu urmări grave greu de înlăturat sau care conduc la noi stări conflictuale ce pot contribui decisiv la deteriorarea, stabilităţii zonale şi nu numai.

Pentru a evidenţia caracterul integrat - interarme şi intercategorii de forţe ale armatei vom prezenta câteva concluzii reieşite din războiul dintre IRAK şi IRAN declanşat la 22.o9.198o şi, mai recent războiul din Golf. Am optat pentru aceste două exemple din cel puţin două motive şi anume: în primul război au fost angajate două armate cu influenţe diferite în organizare, instruire, înzestrare dominantă fiind influenţa sovietică pentru armata irakiană şi americană pentru cea iraniană; în cel de-al doilea război s-au confruntat o armată naţională, cu o dotare relativ bună şi o conducere rigidă, cu o forţă multinaţională, dotată cu cele mai moderne mijloace de luptă, sub o conducere interaliată.

Page 82: Arta militara- 01 CORELATIA

Pentru analiştii militari războiul dintre IRAK şi IRAN prezintă interes,deoarece anumite concluzii pot constitui subiecte de reflecţie în evaluarea caracterului şi fizionomiei unui război.

Intervenţia militară irakiană a fost planificată şi pregătită din timp, iar planul operativ elaborat de Comandamentul irakian s-a bazat pe principiile războiului fulger "cu folosirea simultană şi succesivă a forţelor aeriene militare"56- ca principală componentă a trupelor de uscat si forţelor maritime militare astfel:

-forţele aeriene să execute prin surprindere, o operaţie aeriană pe un front de aproximativ 13oo km, cu o adâncime de circa 6oo km folosind loo-12o ieşiri avion în 24 ore, să neutralizeze apărarea antiaeriană, să nimicească aviaţia pe aerodromuri, să lovească trupele de uscat, forţele maritime militare şi industria petroliferă;

-trupele de uscat să execute o operaţie ofensivă prin surprindere, pe un front, iniţial, de 75o km, folosind, în primul eşalon, aproxi-mativ 11 mari unităţi blindate şi mecanizate (circa 8o% din trupele de uscat), să pătrundă în ritm rapid pe trei direcţii pe teritoriul iranian şi în lo-15 zile să ocupe aliniamentul general KERMANSHAH, DEZFUL, ABADAN situat la 15o km de frontieră;

-forţele maritime să neutralizeze forţele fluviale iraniene de pe fluviul SHATT-EL ARAB şi cele maritime din partea de nord a Golfului Persic, să interzică pătrunderea navelor iraniene pe fluviul SHATT-EL ARAB şi să asigure flancul trupelor de uscat dinspre litoral.

În urma aplicării acestei concepţii s-au evidenţiat erori şi deficienţe cum ar fi: - lovirea ineficientă a unor obiective economice şi militare în adâncime; - lipsa unui sprijin real a trupelor de uscat de către aviaţie; - ineficacitatea angajării precise a unor obiective de către artilerie în pregătirea de foc; - adoptarea tacticii "împingerii dispozitivului de apărare iranian, ca urmare a lipsei

posibilităţilor de manevră; - organizarea defectuoasă a cooperării între unităţile şi marile unităţi de tancuri şi mecanizate şi

mai ales cooperarea între infanterie, tancuri şi artilerie, ceea ce a condus la amplificarea pierderilor în rândul trupelor iraniene de blindate;

- slaba pregătire a comandamentelor de mari unităţi şi unităţi; - angajarea timidă şi defectuoasă a forţelor navale. Planul iranian întocmit de Comandamentul

suprem prezintă urmă-toarele caracteristici: a) organizarea apărării pe aliniamente intermediare folosind unităţile şi subunităţile din paza

frontierei întărite în perioada de tensiune, marile unităţi de infanterie şi blindate dislocate în apropierea frontierei (două divizii de infanterie şi două divizii de tancuri) şi alte forţe;

b) regruparea forţelor maritime militare concomitent cu acţiuni de neutralizare a forţelor fluviale şi maritime irakiene, executarea blocadei navale dinspre Golful Persic, apărarea litoralului şi bazelor maritime militare şi asigurarea flancului trupelor de uscat;

c) marile unităţi şi unităţile din apărarea antiaeriană a teritoriului şi trupelor să folosească toate mijloacele din înzestrare pentru combaterea acţiunilor aviaţiei irakiene la toate înălţimile, atât ziua cât şi noaptea;

d) forţele aeriene militare să sprijine trupele de uscat destinate apărării în zona de frontieră, lovirea cu prioritate a sistemului de radiolocaţie şi aerodromurile irakiene, precum şi sprijinul acţiunilor forţelor maritime militare. Din aplicarea acestui plan se pot reţine câteva concluzii, şi anume:

- gradul de coeziune a unităţilor şi marilor unităţi irakiene, precum şi pregătirea comandamentelor a permis acţiuni îndrăzneţe, pe spaţii largi, cu utilizarea la valoare maximă a caracteristicilor tehnico-tactice ale armamentului din înzestrare;

- tancurile nu au fost întrebuinţate corespunzător datorită lipsei de experienţă a comandanţilor şi statelor majore, deficienţe în aprovizionare cu piese de schimb, moralul scăzut al armatei etc.

- lupta împotriva blindatelor a fost organizată prin angajarea tuturor elementelor sistemului de apărare împotriva blindatelor;

- artileria iraniană a sprijinit cu mai mare eficienţă, trupele mecanizate şi de infanterie; - cooperarea şi asigurarea flancurilor a fost mai bine organizată; -aviaţia şi apărarea antiaeriană au funcţionat mai bine în prima parte a războiului.

56 Revista Probleme de Artă Militară nr. 2/1961, p.18.

Page 83: Arta militara- 01 CORELATIA

Sunt şi alte concluzii pe linie de asigurare logistică, de folosire eficientă a elementelor specifice războiului psihologic, asupra cărora nu dorim să insistăm, considerând că cele prezentate au reuşit să ofere o imagine clară asupra caracterului integrat - interarme şi intercategroii de forţe ale armatei a războiului dintre IRAK şi IRAN.

Mai sugestive credem că vor fi învăţămintele şi concluziile desprinse în urma ,,celui de-al 107-lea conflict armat major după al doilea război mondial"57 al cărui scop declarat, potrivit Rezoluţiei nr.678 din 29.11.l990 a Consiliului de Securitate al O.N.U a fost eliberarea Kuweitului şi reinstaurarea guvernului emirului AL SABAH, aflat în exil.

Scopul războiului a avut, însă şi o componentă nedeclarată care exprimă interesele marilor puteri occidentale în zonă, dirijate desigur de S.U.A. Scopul declarat cât şi componenta nedeclarată s-au transformat în obiective militare din care subliniem doar unul şi anume ,,verificarea, în plan acţional, a unor concepte doctrinar-strategice, elaborate de teoreticienii militari privind ducerea războiului modern" 58

Am subliniat acest scop deoarece are o strânsă legătură cu modul de întrebuinţare a forţei multinaţionale, ale cărei elemente principale au fost forţele şi mijloacele americane dislocate în zonă. Concepţia a fost rodul gândirii strategilor americani, secondaţi de cei occidentali şi de arabi. Se poate afirma că această concepţie în linii mari exprimă trăsăturile definitorii ale noilor concepte "AIR-LAND BATLLE" şi "AIR-LAND OPERATIONS".

Pentru prima oară în istorie, aici au fost întrebuinţate forţe şi mijloace în cele 4 medii; terestru, aerian, maritim şi cosmic. Aici, a fost conceput un război de scurtă durată,cu angajarea unor forţe şi mijloace de luptă din cât mai multe state, care să acţioneze sub o comandă reunită, unică. Si, tot aici, se poate vorbi la cel mai înalt nivel, de un caracter integrat, interaliat, intercategorii de forţe ale armatei şi interarme a acţiunilor militare.

În primul rând, concepţia generală, prin obiectivele propuse, scoate în evidenţă modernismul acesteia şi exprimă aplicarea la nivel strategic a celor două concepte subliniate anterior. Concepţia strategică, a avut în vedere ca prin executarea unei operaţii aeriene ofensive strategice să se realizeze: dezorganizarea sistemului militar central de conducere al Irakului; neutralizarea sistemului de apărare antiaeriană; cucerirea şi menţinerea supremaţiei aeriene; distrugerea potenţialului economico - militar irakian şi a posibilităţilor de reacţie ofensivă cu aviaţia şi rachetele sol-sol; dezorganizarea totală a sistemului logistic; scoaterea din luptă a marilor unităţi aflate în rezerva generală strategică; izolarea eşalonului întâi strategic şi crearea condiţiilor favorabile declanşării şi ducerii cu pierderi umane şi materiale minime a operaţiei aeroterestre şi navale finale, hotărâtoare pentru realizarea scopului declarat al războiului.

Se poate afirma că războiul s-a desfăşurat pe baza a două operaţii: operaţia aeriană strategică şi operaţia aeroterestră şi navală.

Operaţia aeriană strategică a fost concepută ca o succesiune de operaţii aeriene ofensive cu scopuri şi obiective distincte, cu lovituri masive, convergente, executate în perioada 17.0l-23.02.1991.

Obiectivele strategice în cadrul acestei operaţii au constat în: - neutralizarea sistemului de apărare antiaeriană şi a sistemului de comunicaţii militar şi civil

de pe întregul teritoriu al Irakului şi Kuweitului; - distrugerea aviaţiei irakiene aflată în zbor sau dispusă la sol, a pistelor de decolare -

aterizare şi a facilităţilor din zona aerodromurilor; - lovirea navelor de luptă irakiene aflate în bazale navale sau pe căile de comunicaţii

maritime din nordul Golfului Persic; - distrugerea capacităţii Irakului de a produce arme de nimicire în masă, în special nucleare; - lovirea obiectivelor economice care au contribuit la efortul de război; - lovirea rampelor de lansare a rachetelor sol-sol care au posibilitatea de a atinge, teritoriile

statelor vecine, a unor obiective de infrastructură (poduri, noduri feroviare, conducte petroliere), palatul prezidenţial şi clădirea postului de radio din BAGDAD.

În cadrul obiectivelor operativ-tactice, aviaţia aliată a avut în vedere lovirea marilor unităţi de infanterie, mecanizate şi de tancuri irakiene din Kuweit şi din împrejurimile acestuia cu scopul de a elimina sau limita capacitatea lor de a desfăşura operaţii terestre în faza următoare a războiului.

Este foarte important să fie subliniat faptul că îndeplinirea acestor obiective s-a executat prin 57 Crăciun Ionescu, Secretele Operaţiunii “Furtuna deşertului”, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p.83. 58 Buletin Informativ privind cunoaşterea armatelor străine nr.1/1991,p.19.

Page 84: Arta militara- 01 CORELATIA

aplicarea componentei de bază a conceptului doctrinar ,,Bătălia aeroterestră’’ şi anume ,,Bătălia în adâncime’’.

În faza a doua a războiului care a cuprins doar patru zile (24-27.02.1991), au fost folosite pentru îndeplinirea obiectivelor toate categoriile de forţe armate. Datorită amplorii spaţiale în primul rând şi importanţei misiunilor trupelor de uscat, această etapă a fost denumită operaţia aero-terestră şi navală.

Această operaţie a fost declanşată la 24.02.1991, ora 02. şi s-a desfăşurat pe patru direcţii concentrice (două frontale şi două de învăluire), marile unităţi şi unităţile de tancuri şi mecanizate trecând la ofensivă din mişcare.

Fizionomia acţiunilor în cadrul OPERAŢIEI FURTUNĂ ÎN DEŞERT a scos în evidenţă câteva aspecte esenţiale, într-o strânsă legătură cu tematica acestei lucrări.

Iată doar câteva, care, subliniază caracterul integrat, interarme şi intercategorii de forţe ale armatei. Acestea pot fi:

- desfăşurarea acţiunilor în toate mediile: terestru, aerian, maritim şi cosmic pe baza unei concepţie unice;

- utilizarea tuturor categoriilor de forţe şi mijloace; - conducerea complet automatizată; - nivelul ridicat de instruire şi profesionalism al personalului; - prezenţa masivă a componentelor luptei radioelectronice; - întrebuinţarea descentralizată a marilor unităţi din trupele de uscat sprijinite permanent de

elicoptere, artilerie şi aviaţie; - operaţia aeroterestră şi navală s-a desfăşurat prin trei operaţii de mare amploare (o operaţie de

învăluire, a forţelor din Kuweit pe la vest, prin teritoriul irakian, o operaţie de desant aerian cu forţe din D.82 Ds. Aer şi D.l0l Aeropurtată, precum şi o operaţie de desant maritim pe litoralul kuweitian, - s-au folosit la maximum mobilitatea unităţilor şi puterea de foc a mijloacelor de luptă;

- s-a realizat ,,o foarte bună colaborare şi cooperare între trupele mecanizate şi de tancuri cu elicopterele de sprijin precum şi cu artileria’’59

- folosirea complexă a forţelor marinei militare atât pentru îndeplinirea misiunilor proprii cât şt pentru sprijinul acţiunilor trupelor de uscat, prin utilizarea tunurilor navale grele, rachetelor de croazieră şi aviaţiei ambarcate pe portavioane;

- s-a asigurat o conducere sigură, un sistem logistic bine organizat ; - comandanţii şi statele majore au fost capabili să rezolve situaţii noi, complexe şi chiar

neprevăzute folosind informaţii şi mijloace sofisticate de prelucrare a acestora. Prin toate aceste aspecte, cât şi altele asupra cărora nu dorim să ne oprim, se poate susţine că

în prezent, în armatele moderne se pune un accent deosebit pe angajarea unitară, armonioasă şi eficientă a tuturor forţelor şi mijloacelor, singura modalitate care asigură obţinerea succesului în acţiuni militare cu pierderi umane şi materiale reduse.

4.1.3. Elemente de bază privind operaţiile strategice

în concepţia unor armate moderne

Preocuparea permanentă pentru reorientarea politicii militare şi a doctrinelor militare naţionale este determinată de noile condiţii create în Europa ca urmare a dispariţiei bipolarităţii şi rivalităţii dintre state şi grupări de state aparţinând diferitelor alianţe militare. Statuarea unor noi relaţii pe linie militară, bazate pe dialog, înţelegere şi respect reciproc, colaborare, consultare, informare şi transparenţă în domeniul militar va conduce la instaurarea unui climat nou, de pace şi securitate, ce exprimă voinţa tuturor naţiunilor.

Cu toate acestea continuă eforturile pentru definirea ce ţinutului şi fizionomiei acţiunilor militare într-un nou context geopolitic şi geostrategic, în care N.A.T.O are un rol deosebit în procesul de reducere a ameninţării şi riscului unui conflict militar major.

Situaţia internaţională actuală cât şi prognoza pentru următorii ani a impus în majoritatea

59 Colectiv de autori, Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1995, p.96.

Page 85: Arta militara- 01 CORELATIA

ţărilor şi grupurilor de ţări revederea conceptului de strategie naţională şi colectivă şi implicit al operaţiilor strategice. Astfel, în ţările cu armate puternice strategia militară se bazează, în primul rând, pe descurajare, punându-se accent pe:

- menţinerea unei capacităţi de luptă suficientă; - proiecţia puterii în zone de interes vital; - posibilitatea de a reconstrui forţe în timp scurt în funcţie de evoluţia situaţiei; - forţele armate să fie capabile să execute cu succes o gamă largă de misiuni în orice condiţii

ale teatrelor de acţiune, capacitatea de a acţiona alături de prieteni şi aliaţi, în condiţii regionale sau internaţionale, inclusiv în cadrul O.N.U.

Operaţiile strategice definite ca fiind ansambluri de acţiuni militare executate de mari grupări de forţe, în toate mediile - terestru, aerian şi maritim, au un mare grad de integrare şi un pronunţat caracter interarme şi intercategorii de forţe ale armatei deoarece acestea pot fi:

- combinate, comune sau aliate; - ofensive şi de apărare; - aeroterestre, aeromobile sau terestre, aeronavale; - independente sau integrate. Forţele participante la astfel de operaţii strategice au compunere şi valoare corespunzătoare

cu scopurile propuse, caracteristicile teatrului de acţiuni militare şi modul de împotrivire adversarului. Acestea pot fi60

- grupări de forţe armate şi genuri de arme combinate (terestre, aeriene şi navale) de niveluri diferite: grup de armate, front, grupare operativă sau armate şi corpuri expediţionare;

- pentru operaţii de amploare redusă (operaţii în timp de pace) gruparea de forţe poate fi mai mică, de nivel corp da armată sau armată de arme întrunite, sprijinită de o componentă, aeriană, şi una navală.

Specialiştii militari străini apreciază că într-un eventual război, operaţiile strategice vor fi operaţii aeroterestre ca un pronunţat caracter integrat, care valorifică potenţialul şi rolul fiecărei arme şi categorii de forţe ale armatei, iar în unele cazuri ale unor armate naţionale atunci când există o compatibilitate conceptuală, un sistem interoperabil viabil, o integrare la toate nivelurile şi o subordonare totală a eforturilor fiecărei naţiuni pentru asigurarea condiţiilor optime realizării scopurilor operaţiilor aliate.

Operaţia de apărare strategică se desfăşoară începând cu primul aliniament situat pe frontiera de stat, urmărindu-se împiedicarea pătrunderilor adânci ale inamicului, întârzierea şi producerea de pierderi importante, crearea condiţiilor pentru executarea unor riposte ofensive hotărâtoare care să conducă la posibilitatea trecerii la ofensivă şi mutarea ostilităţilor pe teritoriul adversarului.

Pe primul aliniament, cel situat pe frontieră, se prevede; să acţioneze unităţi şi mari unităţi de cercetare, mecanizate şi de tancuri, sprijinite puternic de focul artileriei, rachetelor, elicop-terelor şi aviaţiei, precum şi al sistemelor de cercetare-lovire.

În funcţie de evoluţia luptei, pe măsura constituirii rezervelor şi apropierii lor de raionul acţiunilor de luptă, corpurile de armată şi armatele de arme întrunite, sprijinite de aviaţie şi rachete, execută riposte ofensive (contralovituri), de regulă, pe direcţii concentrice şi în cooperare cu desantul aerian.

Simultan sau pe măsura angajării luptei la contact se prevăd acţiuni de amploare în adâncimea dispozitivului strategic al adversarului prin cercetare-diversiune, luptă radioelectronică, acţiuni specifice războiului psihologic, lovituri executate cu rachetele, elicopterele şi avioanele de vânătoare-bombardament, operaţi de desant aerian şi maritim (în zona de litoral).

Operaţia ofensivă strategică este considerată forma hotărâtoare de ducere a războiului, singurul mijloc prin care se realizează scopurile propuse şi anume nimicirea forţelor armate ale inamicului, cucerirea unor porţiuni importante din teritoriul acestui obligarea la tratative în condiţii neavantajoase pentru adversar. Se consideră că, în condiţiile războiului modem, ofensiva va fi o continuare a apărării ca efect al succesului unor riposte ofensive hotărâtoare. De aceea, concomitent cu ducerea apărării se impune planificarea unor operaţii ofensive, cu scopuri decisive care să conducă la încheierea războiului în scurt timp. 60 Colonel Mihai Chiriac, Operaţii strategice în concepţia armatelor străine, Editura Academiei de Înalte Studii Militare. Bucureşti, 1992, p.11

Page 86: Arta militara- 01 CORELATIA

Concepţia desfăşurării operaţiei ofensive strategice are la bază concentrarea eforturilor pe direcţii hotărâtoare, surprinderea, rapiditatea, flexibilitatea şi curajul, Aceste cerinţe sunt impuse tuturor momentelor care definesc fizionomia operaţiei, acestea fiind:

- desfăşurarea unor operaţii speciale - psihologice, radio-electronice, de cercetare-diversiune, teroriste şi de desant aerian;

- desfăşurarea unei operaţii ofensive aeriene; - executarea unor acţiuni ofensive cu grupări de forţe terestre sau aeroterestre; - dezvoltarea succesului prin introducerea în operaţie a rezervelor operative şi strategice. Pentru conducerea trupelor, pe teatrele de acţiuni militare, se folosesc sisteme de

transmisiuni bine dezvoltate, bazate pe linii de legătură radio, radioreleu, prin cablu, troposferice şi prin satelit. Aceste linii deservesc punctele de comandă staţionare cu posibilităţi de intrare în legătură a punctelor de comandă mobile, inclusiv aeropurtate.

În concluzie apreciem că orice acţiune militară de amploare operativă şi mai ales strategică va avea un pronunţat caracter integrat-interarme şi intercategorii de forţe armate, prin aceasta asigurându-se ritm, eficacitate, violenţă, siguranţă şi în final, victoria asupra adversarului.

4.2. CARACTERUL INTEGRAT/INTERARME ÎN OPERAŢIILE CATEGORIILOR DE FORŢE

ALE ARMATEI

Strategia militară, românească, odată cu amplul proces de restructurare şi reaşezare pe baze noi, moderne a întregului sistem militar are sarcina deosebită de a analiza şi reevalua locul, rolul şi misiunile forţelor destinate ducerii acţiunilor militare.

Pentru a putea face o analiză a modului de manifestare a caracterului integrat-interarme în operaţiile categoriilor de forţe armate şi ale marilor unităţi operative, vom prezenta mai întâi, desigur în linii mari, câteva aspecte generale privind aceste tipuri de acţiuni.

4.2.1. Aspecte generale privind operaţiile

categoriilor de forţe ale armatei

În cadrul sistemului naţional de apărare, armata are în compunere, aşa cum este cunoscut de altfel, categorii de forţe ale armatei în care sunt incluse: trupele de uscat, aviaţia şi apărarea antiaeriană şi marina militară.

În doctrina militară naţională se apreciază că ,,trupele de uscat constituie principala categorie de forţe ale armatei, fiind destinate să desfăşoare acţiuni militare de apărare active, ferme şi decisive în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei sau subordonate altor instituţii cu atribuţii în domeniul apărării, în orice zonă şi pe orice direcţie de pe teritoriul naţional61. Fiind categoria principală de forţe, cu un procent de reprezentare de aproximativ 6o% din totalul forţelor, cu o organizare integrat – interarme, în regulamentele militare s-a precizat că "trupele de uscat sunt destinate ca independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei să desfăşoare operaţii şi lupte de apărare şi ofensive, pentru capturarea ori nimicirea inamicului pătruns pe teritoriul naţional, apărarea obiec-tivelor militare şi de teritoriu, a bunurilor civile şi patrimoniului naţional"62.

Din cele două formulări, rezultă cu maximă claritate locul, rolul şi importanţa deosebită a acestei categorii de forţe care este şi trebuie să fie capabilă să acţioneze în cooperare cu alte categorii de forţe, dar şi independent.

Forţele Terestre, conform actualei organizări, sunt compuse din mari unităţi operative (armata de arme întrunite, corpul de armată) mari unităţi şi unităţi tactice de arme întrunite şi de armă precum şi din mari unităţi, unităţi şi formaţiuni de asigurare de luptă şi de logistică.

În vederea ducerii războiului de apărare a ţării, trupele de uscat vor primi misiuni potrivit concepţiei strategice elaborate de Marele Cartier General. În principal, acestea se referă la:

61 Doctrina militară de apărare a Romăniei, proiect, p.16. 62 T.U.-1, Regulamentul acţiunilor trupelor de uscat în campanie, Bucureşti, 1995, art. 16.

Page 87: Arta militara- 01 CORELATIA

executarea desfăşurării strategice, ducerea operaţiei de apărare în una sau mai multe zone de operaţii (direcţii strategice), în funcţie de amploarea acţiunilor agresorului; menţinerea unor aliniamente strategice de apărare şi realizarea grupărilor de forţe în vederea trecerii ia ofensivă; executarea ofensivei în scopul eliberării teritoriului naţional, în una sau două zone de operaţii, concomitent cu ducerea apărării sau gestionarea unei situaţii de criză în altă zonă.

Din conţinutul acestor misiuni, se poate trage concluzia că vor fi dese situaţii când parte din unităţile şi marile unităţi din trupele de uscat vor acţiona independent, fără a beneficia de sprijinul altor unităţi şi mari unităţi aparţinând celorlalte categorii de forţe armate.

Pentru îndeplinirea misiunilor primite, unităţile şi marile unităţi din trupele de uscat constituite sau nu în grupări de valoare strategică, operativă sau tactică, adoptă, în cadrul celor două atitudini fundamentale - apărare strategică şi ofensivă strategică, un dispozitiv care cuprinde: sistemul de conducere; gruparea de angajare; rezerva; sistemul logistic.

Aceste subsisteme, aflate într-o corelare deplină şi o intercondiţionare acţională reciprocă, dau caracterul integrat şi interarme tuturor acţiunilor în care se întrebuinţează trupele de uscat. Manifestarea acestui caracter în pregătirea şi ducerea acţiunilor va fi prezentată în subcapitolele următoare.

Reorganizarea aviaţiei şi apărării antiaeriene a condus 1a constituirea Statului Major al Forţelor Aeriene şi Comanda-mentului Aerian Principal, organul prin care se realizează din timp de pace, organizarea, conducerea şi coordonarea activităţilor forţelor aeriene. În război S.M.F.A. funcţionează ca structură de organizare, planificare, dotare şi asigurare în toate domeniile de responsabilitate, dar pentru conducerea în operaţie, la ordin, se constituie Comandamentul Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene cu competenţe şi responsabilităţi specifice.

Pentru conducerea unitară şi flexibilă a aviaţiei şi apărării antiaeriene la nivelul întregului teritoriu şi în plan zonal au fost constituite cercurile de aviaţie şi apărare antiaeriană, având în compunere: mari unităţi (flotile) de aviaţie, organizate pe unităţi (grupuri) şi subunităţi (escadrile); mari unităţi (brigăzi) şi unităţi (regimente) de rachete şi artilerie antiaeriană, organizate pe divizioane şi baterii; mari unităţi (brigăzi) de radiolocaţie organizate pe centre, batalioane şi companii; unităţi (batalioane) şi subunităţi (companii) de bruiaj electronic; unităţi şi subunităţi de armă (baze aeriene, batalioane şi companii de transmisiuni, geniu, chimie etc.) şi formaţiuni logistice (secţii de reparaţii, depozite).

Marile unităţi de paraşutişti (brigăzile) sunt organizate pe unităţi (batalioane) şi subunităţi având o dotare corespunzătoare care să le permită îndeplinirea unei game largi de misiuni specifice, independent sau în cooperare cu mari unităţi (unităţi) ale trupelor de uscat.

În cadrul operaţiilor acestei categorii de forţe armate, duse independent, întrunit sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei şi componente ale sistemului naţional de apărare, marile unităţi şi unităţi de aviaţie şi apărare antiaeriană, îndeplinesc, în principiu., următoarele misiuni:

- cercetarea spaţiului aerian, analiza situaţiei aeriene şi înştiinţarea oportună despre aceasta a forţelor armate şi a celorlalte elemente ale sistemului naţional de apărare;

- cercetarea radio şi de radiolocaţie a mijloacelor radio-electronice ale inamicului, determinarea caracteristicilor de lucrul şi combaterea (neutralizarea) acestora;

- cercetarea din aer a dispozitivului inamicului; - combaterea (zădărnicirea acţiunilor mijloacelor aeriene ale inamicului care vizează, spaţiul

aerian al ţării; - apărarea principalelor obiective economice şi militare, a grupărilor de forţe ale armatei şi a

populaţiei împotriva cercetării şi loviturilor din aer; - cucerirea şi menţinerea supremaţiei (superiorităţii) aeriene; - lovirea unor obiective economice şi militare importante ale inamicului în scopul diminuării

potenţialului ofensiv, al dezorganizării activităţilor de conducere, economice şi logistice ale acestuia;

- lovirea grupărilor terestre şi navale îndeosebi a mijloacelor blindate şi d foc ale inamicului în scopul distrugerii (neutralizării) lor;

- nimicirea trupelor de desant aerian şi aeromobile pe timpul transportului şi desantării; - executarea transportului aerian al trupelor, tehnicii militare, muniţiilor, materialelor,

Page 88: Arta militara- 01 CORELATIA

desantului aerian şi al grupurilor de cercetare în dispozitivul inamicului; - alte misiuni specifice cum ar fi: cercetarea meteorologică, chimică şi de radiaţie,

transportul de comandament, asigurarea cu date de radiolocaţie a marilor unităţi (unităţilor) de aviaţie, rachete şi artilerie antiaeriană etc.

Spre deosebire de trupele de uscat, complexitatea misiunilor acestei categorii de forţe constă în cel puţin două aspecte: mai întâi faptul că acţiunile forţelor aeriene se duc,atât în timp de pace (numai unele) cât mai ales, în timp de război, apoi faptul că cea mai mare parte a misiunilor (aviaţiei) se duc în adâncimea adversarului care poate fi şi în afara frontierelor României.

Caracterul interarme al acţiunilor aviaţiei şi apărării antiaeriene se manifestă, după opinia noastră secvenţial, numai pe anumite misiuni, în timp limitat, deoarece între forţele care îndeplinesc misiunea propriu-zisă şi celelalte care sprijină realizarea lor se produc unele zone (spaţiale şi temporale) de separaţie. De exemplu: pregătirea unei misiuni de către flotila de aviaţie presupune angajarea mai multor sisteme şi subsisteme (arme, elemente de asigurare logistică, sisteme de cercetare, radio-locaţie, de apărare antiaeriană etc.) dar, pe timpul executării misiunii de către marea unitate de aviaţie aportul acestora este diminuat considerabil: sau chiar exclus (asigurarea logistică în aer).

Marina Militară, în situaţia unei agresiuni asupra României, trebuie să fie în măsura să îndeplinească în orice condiţii misiunile care decurg din scopurile politico-militare ale războiului de apărare pentru păstrarea suveranităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale în zona de operaţii de sud-est, pentru asigurarea ieşirii la mare şi apărarea obiectivelor din DOBROGEA. Ea a fost astfel constituită încât să poată în cooperare cu aviaţia şi apărarea antiaeriana, să ducă acţiuni pe mare, pe uscat şi în aer.

Statul Major al Forţelor Navale conduce trei mari unităţi importante: Flota Maritimă cu brigăzi de rachete navale, de vedete torpiloare, de nave antisubmarine, de nave dragoare şi unităţi de flotă (de arme); corpul de armată; Flotila de Dunăre cu o brigadă fluvială, o brigadă fluvial-maritimă şi unităţi de flotilă (de arme).

În afară de aceste structuri, în subordinea directă a S.M.F.N. se mai găsesc brigada de submarine şi scafandri, brigada radioe-lectronică şi de observare. Direcţia hidrografică marină, Academia Navală, brigada de reparaţii şi depozite mixte.

Misiunile cele mai importante pe care le îndeplineşte Marina Militară în operaţie sunt 63

- apărarea DOBROGEI împotriva unei agresiuni combinate (maritimă, terestră şi aeriană), limitarea pătrunderii agresorului pe teritorial naţional şi nimicirea lui în zona de frontieră;

- apărarea sistemului comunicaţiilor maritime şi fluviale, a transporturilor, a navelor şi a itinerarelor;

- ofensiva asupra sistemului de comunicaţii navale, a forţelor maritime ale agresorului şi a obiectivelor sale militare importante;

- sprijinul de foc, logistic şi de altă natură al trupelor de uscat pe timpul apărării sau ofensivei pe o direcţie de litoral sau la fluviu.

Marile unităţi şi unităţile din compunerea Marinei Militare vor acţiona sub conducerea Comandamentului Marinei Militare care va fi înfiinţat la război şi se subordonează Marelui Cartier General. Acest comandament pregăteşte acţiunile militare strategice şi operative, pe mare, pe uscat şi la fluviu, şi se conduce prin comandamentele Flotei Maritime, flotilei Fluviale şi Corpului de armată.

Misiunile Marinei Militare în operaţie scot în evidenţă angajarea unei grupări de forţe caracterizată printr-o mare diversitate organizatorică, funcţională şi ale cărei acţiuni se desfăşoară în sistem integrat-interarme şi chiar intercategorii de forţe ale armatei.

4.2.2. Pregătirea operaţiilor în strânsă corelaţie

cu cerinţele caracterului integrat/interame

Pregătirea operaţiei este o etapă importantă în ansamblul activităţilor desfăşurare de un comandament şi presupune "activităţi şi măsuri ce se execută în mod unitar, din momentul primirii misiunii, de către comandanţi, compartimentele din comandamente şi trupele din subordine"64pentru

63 T.U.-1, Regulamentul acţiunilor trupelor de uscat în campanie, Bucureşti, 1995. 64 Ibidem.

Page 89: Arta militara- 01 CORELATIA

realizarea condiţiilor favorabile desfăşurării acesteia, dintre aceste activităţi şi măsuri am selectat doar câteva, asupra cărora dorim să facem o analiză a modului cum trebuie desfăşurate în condiţiile luptei moderne pentru a respecta cerinţele caracterului integrat-interarme.

Elaborarea hotărârii este una din cele mai importante activităţi desfăşurate de comandanţi, state majore şi compartimente (birouri, secţii) şi care se finalizează prin stabilirea unei variante de acţiune care să corespundă exigenţelor misiunii primite şi tuturor factorilor situaţiei. Nu vom trata acest proces intelectual care presupune participarea largă a specialiştilor (reprezentanţilor altor arme şi specialităţi), ci vom scoate în evidenţă câteva aspecte esenţiale privind armonizarea exigenţelor misiunii primite, cu posibilităţile de acţiune precum şi, stabilirea unor misiuni echilibrate, raţionale şi corect dimensionate pentru toate unităţile şi marile unităţi din cadrul grupării de angajare.

În principiu, orice misiune se stabileşte în strânsă corelaţie cu posibilităţile reale ale structurii respective (U., M.U. categorie de forţe). Dar nu este deloc eronat, dacă afirmăm, că, pe măsura creşterii nivelului organizatoric, deciziile se iau pe baza unor analize globale, în care nu se pot lua în calcul cele mai mici elemente care influenţează lupta (operaţia). Revine, aşadar, sarcina eşalonului inferior să amplifice numărul factorilor analizaţi şi să ia acele măsuri care să conducă la optimizarea misiunii primite cu posibilităţile reale de acţiune. Există şi factori comuni, cum ar fi inamic, teren, condiţii meteorologice dar care, pentru diferite structuri au o semnificaţie cu totul deosebită. Iată un exemplu: analiza terenului la eşalonul strategic presupune aprecieri care se bazează pe detalii generale şi nu acelaşi lucru se poate spune despre aceeaşi activitate la eşaloane mai mici.

Optimizarea misiunii primite cu posibilităţile reale de acţiune se realizează în pregătirea operaţiilor printr-o gamă larg de acţiuni şi măsuri din care prezentăm:

- stabilirea unităţilor şi marilor unităţi care au rolul decisiv în îndeplinirea misiunii; - gruparea forţelor şi mijloacelor pe direcţii de interzis (acţiune), în funcţie de modul

probabil de acţiune al inamicului terestru, aerian sau maritim; - acordarea unei atenţii sporite grupării de forţe aflată pe direcţia principală; - stabilirea necesarului de sprijin din partea altor genuri de armă (elemente de dispozitiv) sau

categorii de forţe ale armatei; - elaborarea măsurilor de asigurare de luptă care să conducă la menţinerea capacităţii de

acţiune a tuturor elementelor de diapozitiv; - formularea unor cereri către eşalonul superior care, îndeplinite, pot contribui la

îmbunătăţirea situaţiei unei grupări; - organizarea unui sistem logistic flexibil, funcţional şi adaptabil la cele mai diverse situaţii; - desfăşurarea unor acţiuni de luptă menite să îmbunătăţească situaţia care precede operaţia

ofensivă sau de apărare. Pe baza acestor măsuri şi acţiuni, precum şi a altora ce pot fi luate de comandanţi şi state

majore, se vor putea formula misiuni echilibrate pentru toate marile unităţi şi unităţile ce compun structura operativă, aflate în forţele de angajare imediată, ulterioară şi în forţele de sprijin.

Misiunile de luptă vor fi astfel stabilite încât să cuprindă zone de interferenţă, continuitate şi suprapunere acţională a diferitelor elemente de dispozitiv,precum şi posibilitatea compensării temporale şi spaţiale a unui sistem (subsistem), din cadrul forţelor de angajare aflat într-o situaţie de criză.

Caracterul integrat-interarme în această etapă a pregătirii operaţiei, cere pe de o parte capacitate de acţiune conform misiunii primite, iar pe de altă parte o compensare a misiunilor şi un sprijin reciproc din partea tuturor elementelor dispozitivului operativ, care, în plan acţional se poate evidenţia numai printr-o organizare temeinică a cooperării.

Organizarea cooperării. În condiţiile deosebit de complexe pe care le poate genera ducerea acţiunilor militare, rolul şi însemnătatea cooperării între unităţile şi marile unităţi participante la realizarea scopului operaţiei, sporesc considerabil, atât în planul general al formei de acţiune respectivă, cât şi în planul angajării unitare a efortului tuturor elementelor care compun dispozitivul operativ.

Înfăptuirea principiului cooperării privit prin prisma necesităţii coordonării eforturilor tuturor forţelor angajate în realizarea scopului unei operaţii (terestre, maritime, aeriene sau combinate) are condiţionări şi implicaţii multiple. Aceasta decurge din însăşi marea diversitate a forţelor şi mijloacelor, constituite în elemente de dispozitiv, chemate să concure la îndeplinirea misiunii (misiunilor) primite. Apare, apoi, marea diversitate acţională în timp şi spaţiu, limitarea obiectivă a posibilităţilor, caracter complementar al unor elemente, interdependenţa acţională a

Page 90: Arta militara- 01 CORELATIA

acestor şi altele. Prin urmare, sincronizarea acţiunilor, coordonarea acestora, sporirea eficienţei acţionale, vor fi rezolvate printr-o cooperare minuţioasă, organizată pe baza celor trei elemente fundamentale: scopul, timpul şi spaţiul.

Totodată, complexitatea cooperării creşte ca urmare a fizionomiei câmpului de luptă modern, în care situaţiile ce pot apare sunt foarte diversificate, încât numai printr-o coordonare ştiinţifică a acţiunilor se poate obţine succesul. De altfel ,,nu se pot concepe eforturi coordonate ale trupelor fără sprijinul reciproc şi invers, sprijinul reciproc nu poate să existe acolo unde acţiunile forţelor nu sunt coordonate’’65

Se poate afirma că, această activitate, care presupune conjugarea acţiunilor elementelor dispozitivului operativ, a eforturilor umane şi materiale, ajutorul reciproc în luptă, coordonarea activităţii în interiorul sistemului de conducere, contribuie în mare măsură la impunerea caracterul integrat - interarme atât în pregătirea cât şi în ducerea acţiunilor militare.

Apreciem ca foarte importantă - pentru organizarea cooperării - cunoaşterea de către comandanţi şi ofiţerii din statul major a modului de întrebuinţare a tuturor forţelor şi mijloacelor, indiferent de armă, a posibilităţilor şi limitelor în utilizarea acestora într-un sistem integrat - interarme. Subestimarea sau dimpotrivă supraevaluarea posibilităţilor unui element din cadrul forţelor participante la operaţie pot crea disfuncţionalităţi grave, cu urmări greu de estimat în desfăşurarea acţiunilor.

Realizarea dispozitivului operativ constituie o activitate a comandamentelor implicate în conducerea unităţilor şi marilor unităţi dar şi a trupelor, ce are la bază hotărârea comandantului. Se pune întrebarea, cum cerinţele caracterului integrat inter-arme influenţează realizarea dispozitivului?

Orice dispozitiv cuprinde, conform regulamentelor în vigoare sistemul conducerii, gruparea de angajare, rezerva şi sistemul logistic. Aceste elemente sunt considerate de specialiştii militari, subsisteme cu intercondiţionări şi influenţe reciproce cât şi cu relaţii funcţionale interne.

Sistemul conducerii trebuie să fie astfel conceput încât, să asigure coordonarea permanentă a

celorlalte elemente ale dispo-zitivului operativ atât în pregătirea cât şi în ducerea operaţiei. Existenţa unui element din cadrul celorlalte componente ale dispozitivului operativ presupune automat o relaţie directa cu sistemul inducere şi chiar a determinare specifică şi absolut necesară. De exemplu, constituirea unei grupări, a cărei acţiune are un pronunţat caracter de independenţă, presupune constituirea unui punct de comandă ajutător. Sistemul conducerii este strâns legat de celelalte elemente ale dispozitivului operativ şi poate fi modificat în funcţie de evoluţia operaţiei.

Gruparea de angajare este şi trebuie să fie un sistem integrat, cu funcţionalităţi multiple. Realizarea acesteia poate avea loc în cele mai diverse situaţii şi condiţii, generate atât de acţiunile inamicului cât şi de situaţia şi posibilităţile trupelor, de caracteristicile terenului, de gradul de asigurare materială, tehnică şi medicală etc.

Rezerva, deşi nu i se precizează misiuni, se constituie conform hotărârii comandantului, dar în deplină corelaţie cu specificul misiunii primite, cu valoarea şi misiunile grupării de angajare cu posibilităţile de a fi întrebuinţată atunci când se ivesc situaţii neprevăzute.

Sistemul logistic este subordonat nevoilor luptei (operaţiei) şi va fi în măsură să sprijine efortul tuturor marilor unităţi şi unităţilor aflate în gruparea de angajare precum şi în rezervă. El este elementul care dă forţă, tărie şi siguranţă pentru că ,,minunatele acţiuni concepute pe hartă sunt irealizabile dacă serviciile nu le pot da şi mai ales întreţine viaţa"66

Realizarea acestor subsisteme, componente ale dispozitivului operativ, are la bază concepţia de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor în operaţie, apoi relaţiile de interdependenţă din interiorul fiecărui sistem, dar şi între acestea.

Desigur, sunt şi alte aspecte ale pregătirii operaţiei care evidenţiază legătura cu cerinţele caracterului integrat - interarme, cum ar fi transmiterea misiunilor, organizarea sistemului de foc, asigurarea acţiunilor de luptă etc. Se poate deci, afirma, că aici o activitate din pregătirea operaţiei nu poate fi desfăşurată fără a respecta aceste cerinţe.

65 Colectiv de autori, Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1995, p.96. 66 David I. Popescu, Războiul în munţi, p.22.

Page 91: Arta militara- 01 CORELATIA

4.2.3. Elemente care definesc caracterul integrat/interarme

pe timpul ducerii operaţiilor categoriilor de forţe ale armatei

Făcând o analiza realista, cu luarea în calcul a tuturor situaţiilor şi condiţiilor în care s-ar

putea duce războiul de apăra:re ţării, specialiştii noştri militari, apreciază că înfrângerea şi izgonirea oricărui agresor se realizează preponderent prin acţiuni militare terestre, care pot fi precedate, se pot suprapune sau alătura simultan sau succesiv cu actiuni ale aviaţiei şi apărării antiaeriene şi după caz, ale marinei militare incorporate în operaţii aeroterestre şi navale sau independente.

Iată deci, există situaţii când o categorie de forţe armate sau mari unităţi operative, pot duce lupta cu inamicul independent sau în cadrul unor operaţii complexe, intercategorii de forţe ale armatei.

Caracterul integrat - interarme se manifestă cu mai multă claritate în operaţiile marilor unităţi operative deoarece aici, intensitatea acţiunilor altor categorii de forţe armate este mai puţin percepută, deşi, pe ansamblu efectul acestor acţiuni poate determina finalitatea operaţiilor.

Operaţiile trupelor de uscat vor totaliza acţiunile duse de către unităţi şi mari unităţi pe uscat şi în aer, pe mare adâncime şi pe front larg, în una sau mai multe zone de operaţii, care cuprind, obiective de importanţă operativă şi strategică a căror menţinere sau eliberare facilitează realizarea unor scopuri decisive.

De aici rezultă că, în cele mai frecvente situaţii, operaţiile trupelor de uscat vor fi precedate, suprapuse sau succedate, de alte acţiuni de amploare operativă şi chiar strategică, ale altor categorii de forţe ale armatei.

Prin urmare, putem aprecia că în condiţiile specifice ţării noastre, ale organizării actuale a marilor unităţi, categoriile de forţe ale armatei vor duce operaţii într-un sistem integrat – inter-categorii de forţe ale armatei, urmărindu-se în principiu următoarele:

- respingerea agresiunii (loviturilor) aeriene prin surprinderea inamicului într-o zona de operaţii sau mai multe;

- sprijinul manevrei de forţe şi mijloace dintr-o zonă de operaţii în alta; - respingerea inamicului din zona de frontieră; - nimicirea grupărilor de forţe care au pătruns pe teritoriul naţional, inclusiv a desantului

aerian (maritim) şi trupelor aeromobile; - crearea treptată a condiţiilor favorabile pentru ofensivă; - nimicirea forţelor principale ale agresorului, refacerea apării pe frontiera de stat şi urmărirea

acestuia dincolo de asta, dacă situaţia impune o astfel, de angajare a inamicului. Pentru realizarea acestor scopuri (misiuni), pe baza directivelor şi ordinelor de operaţii,

marile unităţi din compunerea categoriilor de forţe ale armatei vor acţiona în mod unitar şi conjugat, pe direcţii, aliniamente, zone de operaţii astfel încât riposta, atât pe timpul apărării, cât şi pe timpul ofensivei, să se amplifice gradual în toate mediile: terestru, aerian şi maritim.

Caracterul integrat – interarme pe timpul ducerii operaţiilor categoriilor de forţe ale armatei, este definit de elemente cum ar fi:

- situaţia generală în care se întrebuinţează o categorie de forţe ale armatei; - compunerea şi modul specific de folosire în operaţie a grupării inamicului; - scopurile operaţiei respective şi amploarea acesteia; - succesiunea angajării temporale şi spaţiale a unităţilor şi marilor unităţi care compun

structura operaţională din cadrul categoriei respective; - gradul de ripostă a inamicului pe întreaga durată a operaţiei; - manevra în timp şi spaţiu executată de trupele proprii, precum şi acţiunile pentru

combaterea (zădărnicirea) manevrei inamicului; - gradul de coeziune a subsistemelor ce compun gruparea operaţională; - organizarea, menţinerea şi posibilităţile de refacere a cooperării intersisteme pe timpul

duceri operaţiei. Se poate aprecia că, la nivelul fiecărei categorii de forţe ale armatei, în ducerea operaţiilor,

caracterul integrat - interarme se manifestă cu o mare intensitate şi eficienţă dacă s-a luat toate măsurile în pregătirea operaţiei, pentru funcţionarea ireproşabilă a tuturor sistemelor şi subsistemelor, atât luptătoare cât şi de asigurare.

Fisurile funcţionale în cadrul unui sistem pot genera dereglări la nivel global, cu consecinţe

Page 92: Arta militara- 01 CORELATIA

greu de exprimat şi evaluat. Organizarea temeinică a cooperării, dincolo de alte numeroase acţiuni şi activităţi, va permite coordonarea sistematică în timp şi spaţiu a tuturor forţelor şi elementelor angajate în îndeplinirea scopului pentru care se duce o operaţie a unei categorii de forţe ale armatei.

4.3. MANIFESTAREA CARACTERULUI

INTERCATEGORII DE FORŢE ALE ARMATEI ÎN PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA

OPERAŢIILOR STRATEGICE

Operaţiile strategice, conform aprecierilor specialiştilor militari şi a actualelor regulamente, sunt modalităţi specifice de ripostă în cazul agresiunii asupra teritoriului naţional şi se vor pregăti şi duce în conformitate cu cerinţele doctrinei militare, cu legile şi principiile luptei armate, în condiţiile specifice situaţiei geopolitice şi geostrategice create.

Pe baza unor argumente şi a unor aprecieri şi consideraţii personale, vom prezenta câteva aspecte cu privire la cerinţele şi modalităţile de impunere a caracterului intercategorii de forţe ale armatei şi pregătirea şi ducerea operaţiilor strategice.

4.3.1. Amploarea şi fizionomia operaţiilor strategice

Complexitatea condiţiilor şi situaţiilor în care se pregătesc şi se duc operaţiile strategice este

atât de evidentă încât ar trebui consacrat un spaţiu foarte mare pentru a fi prezentat. Ne limităm strategice, însă la o serie de aprecieri din care să rezulte amploarea spaţială şi temporală a operaţiilor strategice, precum şi desfăşurarea acestora în condiţiile specifice războiului modem.

Operaţiile strategice au la bază cele două atitudini funda-mentale respectiv apărarea şi ofensiva.

La fiecare nivel al artei militare, deci şi la nivel strategic, acţiunile se planifică în timp şi spaţiu, având la bază, în primul rând, scopul acţiunilor respective. Scopul acţiunii este determinat sau mai bine zis în strânsă legătură cu unele mărimi (valori) materiale care obiectivează cel mai pregnant lupta, dar se manifestă şi subiectiv, ca ideal de acţiune.

0 particularitate în stabilirea scopurilor strategice, ca valoare, constă în faptul că mijloceşte eficienţa activităţilor care angajează la nivel naţional acţiunea armată, îndeosebi a potenţialului militar şi are o funcţie de reglare, corijare şi control în raport cu varietatea situaţiilor strategice care intervin în desfăşurarea războiului. În funcţie de interesele formulate la nivel strategic, el se transformă dintr-un act de voinţă politică în unul de natură militară şi orientează acţiunea către modelul anticipat al acesteia.

Specialiştii militari, în urma analizei ultimelor confruntări atât din Orientul Mijlociu cât şi din Europa au concluzionat că operaţiile militare prin scop, pot fi strategice pentru că;

- păstrează, cuceresc sau menţin iniţiativa strategică; - păstrează sau menţin echilibrul strategic; - au o importanţă hotărâtoare pentru desfăşurarea ulterioară a războiului; - urmăresc realizarea unuia sau mai multor obiective strategice din planul de campanie sau

de desfăşurare a războiului; - vizează cucerirea, recucerirea sau menţinerea unor obiective militare sau elemente de

infrastructură de care depind victoria sau înfrângerea în război; - influenţează prin desfăşurarea acţiunilor hotărârilor politice67

Amploarea operaţiilor strategice este determinată, în primul rând de o serie de factori specifici naţionali, cum ar fi: potenţialul strategic naţional, structura puterii militare, mărimea şi forma teritoriului şi alţii.

În afară de aceşti factori, se vor lua în calcul şi alte elemente care definesc amploarea operaţiilor strategice ca de exemplu spaţiul şi timpul de desfăşurare al acţiunilor, grupările de forţe care acţionează la nivel strategic, intensitatea acţiunilor pe zone, gradul de angajare al întregului sistem militar al ţării. 67 Lt.col. Boris Popescu, col. Mihăilă Bica, Criterii de determinare a operaţiilor strategice, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996, p.5.

Page 93: Arta militara- 01 CORELATIA

Pentru a sublinia modul de manifestare (impunere) a caracterului intercategorii de forţe ale armatei, trebuie prezentată influenţa structurii forţelor participante la operaţiile strategice asupra fizionomiei generale a războiului.

Cea mai semnificativă concepţie în cadrul căreia se evidenţiază caracterul intercategorii de forţe ale armatei este aceea care desemnează operaţia aeroterestră68

Astfel la acest tip de operaţie acţiunea integrată, inter-categorii de forţe ale armatei se caracterizată prin acţiunea comună şi (sau) simultană a unor structuri ce se intercondiţionează în realizarea obiectivului general operaţiei. Este evident şi aproape de neconceput să acţioneze o singură categorie de forţe ale armatei, iar scopul realizat să fie de nivel strategic. În acţiunile de nivel strategic vor fi angajate după o concepţie unitară,sub conducerea Statului Major al Forţelor Terestre, Marelui Cartier General, mari unităţi ale forţelor terestre, aviaţiei şi apărării antiaeriene şi, după caz, a marinei militare care în mod convenţional, se pot constitui în eşaloane - strategice de tipul grupului de armate, grupare strategică etc, ce includ mari unităţi din toate categoriile de forţa sau pot acţiona independent.

Structurile reprezentative pentru categoriile de forţe ce ar putea constitui o grupare strategică sunt: mari unităţi din forţele terestre, unităţi de aviaţie şi apărare antiaeriană şi flota maritimă sau flotila fluvială. Aceste forţe sau părţi din ele ar constitui minimum cantitativ al unei grupări ce va avea capacitate opera-ţională strategică.

Prin urmare, o acţiune de nivel strategic poate fi apreciată prin: - dimensiunea structurii forţelor (capacitatea operaţională) manifestată în norme strategice; - elementele structuri forţelor (de tip intercategorii de forţe - trupe de uscat, aviaţie şi apărare

antiaeriană, marină); - valoarea eşaloanelor care intră în structura dispozitivelor strategice (indicator ce exprimă

cantitatea forţelor din cadrul grupării strategice. - tehnica (tehnologia) de purtare a războiului - indicator ce exprimă valoarea calitativă a

mijloacelor (vectori cu rază de acţiune strategică şi efecte distructive hotărâtoare pentru schimbarea raportului de forţe la nivel strategic)69

Fizionomia operaţiilor strategice în războiul de apărare a ţării este condiţionată în ansamblul de factori cum sunt: situaţia geopolitică şi geostrategică regională şi globală; scopul politico-militar general al războiului, atât pentru inamic cât şi pentru statul român; tipul de agresiune la care ar putea fi supusă România; situaţia şi condiţiile interne în care se desfăşoară operaţiile strategice; situaţia, valoarea şi compunerea grupărilor de forţe ale inamicului terestru, aerian şi naval, concepţia probabilă de acţiune şi modul în care acesta acţionează, componentele agresiunii indirecte; numărul zonelor de operaţii în care se acţionează; valoarea, compunerea şi situaţia forţelor proprii destinate ducerii acţiunilor militare, gradul lor de pregătire de luptă situaţia logistică a acestora, stadiul trecerii forţelor armate şi a economiei naţionale de la starea de pace la starea de război; tipul de ripostă armată adoptat70.

Analizând aceşti factori, pentru fiecare operaţie strategică pot fi stabilite etape, misiuni, forme, procedee, modalităţi tehnice specifice de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor în strânsă corelaţie cu destinaţia şi posibilităţile lor reale, astfel încât configuraţia operaţiei să se încadreze în coordonatele ei moderne, integrate şi intercategorii de forţe ale armatei.

4.3.2. Manifestarea caracterului intercategorii de forţe ale armatei în planificarea şi ducerea

operaţiilor strategice

Războiul din Golf, prin caracteristicile sale, a adus în atenţie problema rolului şi intercondiţionării categoriilor de forţe într-un moment când specialiştii militari începuseră să 68 Col.Boris Popescu, Caracteristicile operaţiilor aeroterestre., Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1995, p. 12. 69 Revista Probleme de Artă Militară nr. 2/1961, p. 18. 70 Colectiv de autori, Formele acţiunilor militare la nivel strategic, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996, p.5.

Page 94: Arta militara- 01 CORELATIA

considere războiul respectiv ca fiind ,,o problemă a aviaţiei" şi un ,,model’’ al operaţiilor pe care aceasta le-ar putea efectua în viitor pe orice teatru de acţiune.

Trecând peste impresiile de moment şi elogiile mai mult sau mai puţin justificate, aduse aviaţiei, a devenit foarte clar că întreaga concepţie şi execuţie a misiunilor strategice au fost rezultatul unei foarte minuţioase analize a situaţiei politico - militare şi a factorilor ce s-au cristalizat în timp în zona de operaţii şi care au determinat stabilirea misiunilor operative ale categoriilor de forţe ale armatei.

Cu atât mai mult se pune această problemă, a stabilirii locului şi rolului fiecărei categorii de forţe ale armatei pentru ca, la nivel strategic, în cadrul operaţiei de apărare şi ofensive, caracterul integrat - interame şi intercategorii de forţe ale armatei, să fie omniprezent, amplificat la valoare maxim posibilă şi de ce nu să devină trăsătura fundamentală a acţiunilor la acest nivel.

Caracterul intercategorii de forţe ale armatei - trăsătura fundamentală a acţiunilor de nivel strategic - este necesar a fi pus şi amplificat în pregătirea şi ducerea operaţiilor strategice din următoarele considerente;

a) acţiunile inamicului: - o agresiune asupra teritoriului României nu poate avea loc decât cu angajarea unor forţe cel

puţin egale şi în cadrul cărora să fie incluse forţele terestre şi aviaţia în zonele de operaţii de est, vest şi sud, la care se adaugă marina militară în zona de operaţii de sud-est;

- în funcţie de scopul politico-militar ce se urmăreşte de agresor (coaliţie de state), războiul poate fi declanşat într-o zonă de operaţii sau mai multe, simultan sau succesiv, cu o desfăşurare iniţială rapidă a forţelor pentru realizarea surprinderii;

- executarea unor operaţii ofensive coordonate, cu realizarea unei mari concentrări de forţe, pe direcţii şi pe o mare adâncime, va fi o permanenţă a războiului;

- angajarea grupărilor de forţe aflate în adâncimea teritoriului naţional, limitarea manevrelor de forţe în cadrul marilor unităţi operative şi strategice se vor alătura elementelor ce dau imaginea reală a unei confruntări militare de proporţii;

- trecerea la apărare pe teritoriul cucerit se va face fie ca urmare a realizării scopului politico-militar propus, fie ca un mod de acţiune într-o situaţie de criză sau de renunţare parţială la acţiuni ofensive, pentru găsirea formulei adecvate de încheiere a tratativelor;

b) acţiunile trupelor proprii: - agresiunii unei (unor) categorii de forţe, se va răspunde cu acţiuni (de apărare, ofensive)

ale aceloraşi categorii de forţe, pentru menţinerea integrităţii teritoriului naţional, fiind absolut necesară menţinerea, cu orice preţ, a suprafeţei de uscat, spaţiului aerian şi maritim;

- aprecierea posibilităţilor de acţiune ale inamicului în spaţiul terestru, aerian şi maritim, va conduce la stabilirea grupării da ripostă, ce urmează să fie constituită şi angajată în operaţie;

- stabilirea cu claritate a obiectivelor urmărite, a scopurilor operaţiilor operative şi strategice va facilita modelarea grupărilor operaţionale, atât în plan organizatoric cât şi acţional;

- determinarea realistă a „cerinţelor minimale şi maximale“71pentru asigurarea capacităţii de acţiune a categoriilor de forţe, permite impunerea şi manifestarea evidentă a caracterului inter-categorii de forţe ale armatei pe timpul pregătirii şi desfăşurării operaţiei strategice;

- la trecerea de la o operaţie la alta, cel puţin temporal, pe o perioadă de timp limitată, locul şi rolul unei categorii de forţe ale armatei poate fi diminuat sau amplificat, aceasta neconducând la ideea pierderii din importanţă sau subestimării aportului la îndeplinirea scopurilor operaţiei strategice respective.

În plan organizatoric, încă din timp de pace, se are în vedere, constituirea şi structurarea 71 Lt.col. D. Katsafouros şi lt.col. D. Hristoiannis, în articolul „Rolul categoriilor de forţe armate în cadrul operaţiilor interarme” arătau că în prezent, determinarea cerinţelor minimale şi maximale, pentru fiecare din categoriile de forţe, este o cerinţă foarte grea, întrucât, la un moment dat, ar trebui să se compare “blindatele” cu ‘aviaţia de luptă” şi cu “submarinele” sau brigăzile de tancuri cu diviziile mecanizate şi să se caute criterii şi măsuri comune care ar face comparabile astfel de elemente diferite.

Page 95: Arta militara- 01 CORELATIA

categoriilor de forţe ale armatei într-un sistem integrat, armonios, cu valenţe poliacţionale, atât în interiorul fiecărui element, cât şi (mai ales) în interiorul sistemului global.

Se apreciază, pe bună dreptate că, este extrem de periculos, indiferent care ar fi condiţiile dintr-o zonă, mai mult sau mai puţin apropiată, să se procedeze la dezvoltarea şi modernizarea unei singure categorii de forţe, care ar fi considerata hotărâtoare şi singura în măsură să asigure apărarea ţării şi numai parţial sa fie întărită şi o altă categorie de forţe, întrucât aceasta conduce la apariţia "punctului slab", pe care orice adversar l-ar putea exploata, atât la începutul, cât şi pe timpul războiului.

Prin urmare, apreciem că pregătirea şi ducerea operaţiilor intercategorii de forţe ale armatei, necesită o dezvoltare echilibrată a categoriilor de forţe, pentru a realiza o cooperare solidă, eficientă şi stabilă. Pe timpul ducerii operaţiilor nu ar mai putea fi posibilă exploatarea oportună şi amplificarea succeselor pe care le-ar putea realiza oricare din categoriile de forţe, dacă celelalte categorii nu sunt în măsură să valorifice un asemenea succes şi să-l extindă la nivel intercategorii de forţe ale armatei.

Pentru impunerea caracterului integrat şi intercategorii de forţe ale armatei apare ca o cerinţă de primă importanţă organizarea cooperării între categoriile de forţe, puse sub o comandă unică, în vederea coordonării acţiunilor de luptă şi pentru sporirea eficienţei operaţiilor lor.

Această necesitate devine şi mai stringentă pe măsură ce mijloacele de luptă evoluează, iar tehnologia face salturi apreciabile, ceea ce duce nu numai la influenţarea concepţiei strategice de întrebuinţare a forţelor armate, dar şi la revederea gândirii tactice. O astfel de premisă, fundamentală în ceea ce priveşte războiul modern şi mai ales pe un teritoriu atât de diversificat cum este al ţării noastre impune o colaborare nemijlocită a categoriilor de forţe în efortul de a obţine superioritate asupra inamicului, chiar din primele momente ale confruntării.

În concluzie, se poate aprecia că este absolut necesar să se stabilească rolul şi misiunile operative şi strategice ale fiecărei categorii de forţe, pentru a asigura dezvoltarea lor echilibrată, pe baza unor cerinţe realiste, atât la nivelul dotării cât şi în ceea ce priveşte conducerea. Toate acestea presupun o concepţie unitară, coerentă care să asigure utilizarea judicioasă, eficientă a tuturor forţelor, alternativa fiind altfel, pierderea posibilităţilor reale de ripostă şi implicit, înfrângerea.

ÎNCHEIERE

Lupta armată modernă este o acţiune care pune în mişcare mase mari de oameni, care folosesc o mare cantitate de mijloace tehnice foarte diverse şi complexe şi care angajează masive resurse economice, ştiinţifice, tehnologice, financiare etc. În aceste condiţii, apare evident că rezultatul acţiunii nu poate fi decis decât în parte de factorii întâmplători sau subiectivi, chiar dacă rolul acestora nu trebuie ignorat. Există legi obiective ale războiului şi ale luptei armate, iar cunoaşterea şi respectarea lor, precum şi a principiilor, regulilor şi normelor care decurg din ele constituie una din condiţiile indispensabile ale obţinerii succesului în acţiunile militare.

Toate la un loc constituie un sistem nomologic, direcţionat de legile generale ale războiului, care reprezintă cadrul cel mai general de manifestare a determinărilor nomologice ale acestui fenomen, prin care se exprimă conţinutul şi esenţa sa ca fenomen social. La rândul lor, legile luptei armate au un pronunţat caracter specific şi se referă la relaţiile specifice ale luptei armate în ansamblul ei, la anumite componente ale acesteia, precum şi la unele raporturi cu celelalte domenii de confruntare pe care le comportă războiul. Aşadar, legile luptei armate exprimă dependenţa şi deznodământul confruntării militare de calitatea relaţiilor existente între procesele şi fenomenele care-i sunt proprii, dar şi de determinările datorate altor factori, cum ar fi: posibilităţile economice

Page 96: Arta militara- 01 CORELATIA

ale statului, nivelul şi posibilităţile tehnico-ştiinţifice, atitudinea naţiunii şi moralul acesteia, numărul şi calitatea trupelor, starea morală şi, uneori, politică a armatei, nivelul înzestrării tehnice şi calitatea armamentului forţelor armate, gradul de pregătire a cadrelor militare şi de instruire a trupelor, caracterul şi conţinutul politicii statului.

Principiile generale ale luptei armate, a căror însemnătate în fundamentarea nomologică a acţiunilor militare este de asemenea recunoscută, derivă din legile obiective ale luptei armate, ele reprezentând ideile fundamentale, normele călăuzitoare înscrise în actele normative ale armatei (directive, regulamente, instrucţiuni, dispoziţiuni, ordine etc.) ce stau la baza pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare. Fiind o categorie nomologică mult mai strâns şi mai direct condiţionată de specificul mediului social în care acţionează legile luptei armate, principiile generale ale acesteia pot diferi de la o etapă la alta a evoluţiei societăţii şi a orga-nismului său militar şi, de aceea, fiecare armată optează pentru acele principii care corespund cel mai bine posibilităţilor de a duce acţiunile militare. Important este ca, pentru obţinerea succesului, să fie folosit raţional întregul complex de principii pentru care s-au făcut opţiunile strategice.

Dezvoltarea şi diversificarea fără precedent a categoriilor de forţe şi mijloace, multitudinea de arme şi specialităţi pe care beligernaţii le angajează în confruntările armate, fiecare cu mediul său specific în care acţionează, cu înzestrarea sa particulară, procedeele specifice de acţiune, criteriile sale de optim şi de eficienţă a acţiunilor, le impune acestora să-şi aibă propriile întemeieri nomologice ale acţiunilor de luptă la care participă, completând şi complicând ecuaţia determinării nomologice a luptei armate în întregul său. De aceea, una din sfidările luptei armate moderne devine în acest caz armonizarea principiilor, a formelor şi procedeelor de acţiune specifice fiecărei componente incluse în grupările de forţe, pentru a se obţine un bloc funcţional capabil de o eficienţă maximă în acţiunile întreprinse. În plus, caracterul tot mai distructiv al acţiunilor militare, datorat creşterii necontenite a puterii şi preciziei armelor şi muniţiilor folosite în lupta armată modernă şi mutarea în mare măsură a centrului de greutate a loviturilor executate asupra adversarului pe obiectivele sale economice, politice, administrative, de infrastructură etc. determină pierderi grave în rândul populaţiei civile, fapt ce impune acum mai mult decât oricând, ca desfăşurarea confrunătrii să ia în considerare şi legile şi obiceiurile războiului. Chiar dacă în această direcţie toate conflictele armate consemnează adeseori grave încălcări, sistemul reglementărilor în materie de drept internaţional umanitar nu pot fi ignorate, acestea putând fi considerate pe bună dreptate, ca făcând parte din sistemul determinărilor nomologice ale acţiunilor militare moderne.

BIBLIOGRAFIE

xxx Carta Albă a Securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004

xxx Strategia de securitate naţională a României, 2001

xxx Strategia militară a României (proiect), 2004

xxx Doctrina pentru operaţii întrunite ale forţelor armate, Bucureşti, 2003

xxx Doctrina pentru operaţii operaţii întrunite multinaţionale, Bucureşti, 2001

xxx Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2004

xxx Lexicon militar, Editura Saka, 1994

xxx Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

* **

Arsenie V., Sîrbu C. Surprinderea în lupta armată, Editura Militară, Bucureşti, 1993

Page 97: Arta militara- 01 CORELATIA

Arsenie V., ş.a. Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1995

Georgescu H. Lovitura în adâncime – esenţa ofensivei moderne, Editura Militară, Bucureşti, 1996

Grozea Tr. Corelaţia spaţiu-luptă armată, Editura Militară, Bucureşti, 1969

Logofătu Gh. ş.a. Elemente de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1973 Marin Gh. Manevra strategică, Editura Militară, Bucureşti, 1982 Mureşan M., Războiul viitorului, viitorul războiului, Văduva Gh. Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004 Onişor C. Contraofensiva (eseu de artă militară), Editura Militară, Bucureşti, 1995 Sichitiu I., Ioaniţiu Al. Elemente de strategie, Atelierele Cartea Românească, Bucureşti, 1936

Sichitiu I. ş.a. Conducerea trupelor, călăuza tactică pentru ofiţerii de toate armele şi de toate gradele, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1935

Toma Gh., Arta operativă între contrarii, Editura Ţenu C., Academiei de Înalte Studii Militare, Stăncilă L. Bucureşti, 2001 Stăncilă L., Legile şi principiile luptei armate moderne, Editura Academiei de Înalte

Studii Militare, Bucureşti, 2001

Colectiv Studii de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1987 Colectiv Lupta armată, Editura Militară, Bucureşti, 1978 Colectiv Istoria militară a poporului român, vol. IV, V şi VI, Editura Militară,

Bucureşti, 1987, 1988, 1989 Colectiv Tratat de ştiinţă militară, vol. I şi II Editura Militară, Bucureşti, 2001 Colectiv Tratat de ştiinţă militară, vol. III Editura Universităţii Naţionale de Apărare,

Bucureşti, 2004 Colectiv Lecţii învăţate din participarea la misiuni multinaţionale 2004 – 2005,

Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005

* * *

Beaufre A. Strategie pentru viitor, Editura Militară, Bucureşti, 1991 Beaufre A. Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Editura Militară, Bucureşti, 1974 Clausewitz C. von Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982 Eisenhower D.D. Cruciadă în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1982 Sun Tzî Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976 Toffler A. şi H. Război şi antirăzboi, supravieţuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet

2000, Bucureşti, 1995

* **

Habian L., Stăncilă L. Trăsături de bază ale operaţiei ofensive a armatei de arme întrunite potrivit

structurilor organizatorice noi, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996

Stăncilă L. Structuri de comandament şi metodologii de planificare a operaţiilor în

Page 98: Arta militara- 01 CORELATIA

armatele moderne, Editura Academiei de Înalte Militare, Bucureşti, 1996 Stăncilă L. Tendinţele actuale de evoluţie a luptei armate. Influenţa acestora asupra

artei militare în războiul de apărare a ţării, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997

Stăncilă L. Operaţiile ofensive în războiul modern, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003

Stăncilă L., Ţenu C. Activitatea comandamentului marii unităţi cu rol operativ pentru pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999

Stăncilă L., Ţenu C. Comandamentul marii unităţi cu rol operativ din trupele de uscat, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999

Stăncilă L., Ţenu C. Organizarea de stat major şi planificarea Popescu C la nivel operativ, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004

* * *

x x x Publicistică militare începând cu anul 1995.

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

Bun de tipar:

Hârtie copiator: A3Format: A5 Coli tipar: Coli editură:

Lucrarea conţine 206 pagini.

Page 99: Arta militara- 01 CORELATIA

TIPOGRAFIA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE Şoseaua Panduri, nr. 68-72, sector 5, Bucureşti

e-mail: [email protected] Tel.: 319.48.80 / 215; 307

Fax: 319.59.69

B. C.