Arta in Secolul Al XIV

4
Arta in secolul al XIV-lea În mod curent, perioada Renaşterii este cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, când în Europa au loc importante prefaceri. Gândirea liberală a burgheziei stă la baza luptei împotriva nobilimii şi a clerului pentru a le diminua puterea. În locul atotputernicei forţe divine şi a învăţăturii creştine, artiştii renascentişti vor aşeza omul, această trestie gânditoare bătută de toate vânturile, fiinţă devorată de patimi înrobitoare şi de slavă deşartă. Desprinsă de spiritul religios, noua concepţie despre lume a omului renascentist aduce cu sine o nouă atitudine filosofică – umanismul – şi o nouă artă, care va avea ca pivot spiritualitatea antică păgână. De aici numele dat acestei epoci, caracterizată prin tendinţa de a renaşte cultura antică. După sobrietatea şi simplitatea stilului roman arhitectonic, goticul dezvoltă sculptura şi pictura, arte ce încălzesc chipurile umane şi interioarele glaciale, îmbrăcând pereţii goi ai monumentelor. Totodată, laicizarea culturii va atrage după sine şi democratizarea artelor. Fiind mai atrăgătoare şi mai variată, muzica laică cucereşte un cerc mai larg de ascultători. Muzica: Din salonul senioral, muzica va coborî în oraş, împrumutând din practica muzicală a străzii şi a pieţei publice diferite genuri frottole, villanelle, madrigale, chansone, villancicos – valorificate de compozitorii din secolul al XVI-lea în forme polifonice. Şi laudi spirituali , şi coralul protestant pătrund în arta maeştrilor polifoniei. Cântecul simplu, pastoral, madrigalul , va înflori împreună cu chansona . Pastorala dramatică, reprezentaţiile de teatru cu cântec se vor întâlni cu creaţiile dramatice ale cenaclurilor florentine şi, contopindu-se, vor realiza forma cea mai tipică a artei muzicale a Renaşterii – opera. În istorie există un decalaj între evoluţia muzicii şi celelalte arte. În timp ce literatura renascentistă înfloreşte în secolul al XIV-lea, cu Dante, Petrarca şi Boccacio, iar pictura cu Giotto, despre muzica în spirit renascentist se poate vorbi în secolul următor şi, mai ales, în secolul al XVI-lea. În 1325, Philippe de Vitry (1291-1361), scrie cartea Ars nova , în care defineşte noul limbaj muzical. Acesta exprimă mai veridic şi convingător trăirile omului, în comparaţie cu cel din Ars antiqua. Noul limbaj cuprinde frecvente sensibile (note cromatice), ce alterează vechile moduri, contribuind treptat la realizarea viitoarei dualităţi major-minore. Se constituie stilul contrapunctic, ce admite consonanţa terţelor şi a sextelor şi interzice succesiunea de cvarte, cvinte şi octave paralele. Treptat se va cristaliza şi stilul armonic, desprins de stilul contrapunctic, iar muzica “măsurată” tinde către simetria ritmică şi spre carură morfologică. În privinţa notării măsurii, Vitry

description

zv

Transcript of Arta in Secolul Al XIV

Page 1: Arta in Secolul Al XIV

Arta in secolul al XIV-lea

În mod curent, perioada Renaşterii este cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, când în Europa au loc importante prefaceri. Gândirea liberală a burgheziei stă la baza luptei împotriva nobilimii şi a clerului pentru a le diminua puterea. În locul atotputernicei forţe divine şi a învăţăturii creştine, artiştii renascentişti vor aşeza omul, această trestie gânditoare bătută de toate vânturile, fiinţă devorată de patimi înrobitoare şi de slavă deşartă. Desprinsă de spiritul religios, noua concepţie despre lume a omului renascentist aduce cu sine o nouă atitudine filosofică – umanismul – şi o nouă artă, care va avea ca pivot spiritualitatea antică păgână. De aici numele dat acestei epoci, caracterizată prin tendinţa de a renaşte cultura antică.

După sobrietatea şi simplitatea stilului roman arhitectonic, goticul dezvoltă sculptura şi pictura, arte ce încălzesc chipurile umane şi interioarele glaciale, îmbrăcând pereţii goi ai monumentelor. Totodată, laicizarea culturii va atrage după sine şi democratizarea artelor. Fiind mai atrăgătoare şi mai variată, muzica laică cucereşte un cerc mai larg de ascultători.

Muzica: Din salonul senioral, muzica va coborî în oraş, împrumutând din practica muzicală a străzii şi a pieţei publice diferite genuri – frottole, villanelle, madrigale, chansone, villancicos – valorificate de compozitorii din secolul al XVI-lea în forme polifonice. Şilaudi spirituali, şi coralul protestant pătrund în arta maeştrilor polifoniei. Cântecul simplu, pastoral, madrigalul, va înflori împreună cu chansona. Pastorala dramatică, reprezentaţiile de teatru cu cântec se vor întâlni cu creaţiile dramatice ale cenaclurilor florentine şi, contopindu-se, vor realiza forma cea mai tipică a artei muzicale a Renaşterii – opera.

În istorie există un decalaj între evoluţia muzicii şi celelalte arte. În timp ce literatura renascentistă înfloreşte în secolul al XIV-lea, cu Dante, Petrarca şi Boccacio, iar pictura cu Giotto, despre muzica în spirit renascentist se poate vorbi în secolul următor şi, mai ales, în secolul al XVI-lea.

În 1325, Philippe de Vitry (1291-1361), scrie cartea Ars nova, în care defineşte noul limbaj muzical. Acesta exprimă mai veridic şi convingător trăirile omului, în comparaţie cu cel din Ars antiqua. Noul limbaj cuprinde frecvente sensibile (note cromatice), ce alterează vechile moduri, contribuind treptat la realizarea viitoarei dualităţi major-minore. Se constituie stilul contrapunctic, ce admite consonanţa terţelor şi a sextelor şi interzice succesiunea de cvarte, cvinte şi octave paralele. Treptat se va cristaliza şi stilul armonic, desprins de stilul contrapunctic, iar muzica “măsurată” tinde către simetria ritmică şi spre carură morfologică. În privinţa notării măsurii, Vitry a folosit cercul, cu sau fără punct, şi semicercul, barat sau nu.

Cu toate că în secolul al XIV-lea se scriu multe motete şi conductus-uri, acum se afirmă missa ca o lucrare dramatică cu densă vibraţie emoţională. Noile forme de compoziţie savantă provin din practica trubadurescă sau din creaţia populară. În Franţa sunt virelai, chasse şi balade, iar în Italia, madrigalul, ballata şi caccia, transpuneri în polifonia savantă a vechilor genuri monodice populare.

În Italia, madrigalul, de origine populară, este forma cea mai adecvată lirismului subiectiv. Importanţa dată vocii superioare din scriitura polifonică face să treacă pe planul al doilea interesul pentru tehnică, în favoarea expresiei. Simplitatea madrigalului pastoral din veacul anterior se menţine, în bună măsură, şi în madrigalul polifonic din secolul al XIV-lea. Piesele denumite caccia (vânătoare) au o dublă însemnătate, căci valorifică, în bună parte, imitaţia

Page 2: Arta in Secolul Al XIV

canonică şi conţin intenţii descriptive, realizate cu naive onomatopei. La origine, ballata – cântec de dans – era cântată pe cuvinte, având trei strofe şi un refren constant.

Dansul: Dansul medieval Deşi primele descrieri detaliate despre dans apar abia în secolul al-XV-lea, avem câteva date despre dans şi pentru secolele XIII-XIV. În textele literare găsim aluzii referitoare la unele dansuri sau la anumiţi paşi de dans precum pasul de saltarello sau de trotto. Totodată ilustraţiile din această perioadă înfăţişează dansatori aranjati în cerc sau în lanţ. Un caz special (şi controversat) este dansul Saltarello La Regina, dans reconstruit de Geffrei Louarn de Kaermeriadec în sec. XX pe baza unui manuscris găsit la sfârşitul secolului XIV în Nordul Italiei şi publicat în The Letter of Dance, Nr.7, noiembrie 1990. Din fericire, avem mai multe date despre muzica acestor secole, care a fost reînviată de numeroşi iubitori de muzică veche. Interpretând şi utilizând paşii menţionaţi în puţinele surse, am realizat, pe muzică medievală, şi alte coregrafii de dans, care credem că sunt asemănătoare celor dansate în acea perioadă. Pentru această perioadă, avem în repertoriu dansurile: In alreley La septime estampie royale La quinte estampie royale Saltarello La Regina Saltarello 1 Saltarello 2 Trotto

Odata cu raspandirea crestinitatii de-a lungul primului mileniu, ritualurile dramatice s-au dezvoltat pentru momentele de rugaciune. Populatia latina este cea mai recunoscuta pentru aceste ritualuri. Miscari originale de dans faceau parte din aceste piese asemenea muzicii si a dialogurilor dramatice. In Evul Mediu aceste piese erau mutate dinauntrul bisericilor pana in afara acestora. In pietele bisericilor si in piete obisnuite, se tineau aceste spectacole avand ca tema moralitatea, miracole si mistere, avand ca scop transmiterea lectiilor bisericesti. In timp, aceste piese au incetat sa mai fie simple ritualuri, devenind o forma de divertisment.Dansul a putut fi observat si in cadrul altor doua feluri de activitati. De exemplu, asemenea modului in care le desfasurau triburile primitive, au aparut jocuri de ritual dramatice cu miscari de dans care celebrau trecerea anotimpurilor. Dansul putea de asemenea sa fie exprimat si in piesele trubadurilor si a altor drumeti, devenind, impreuna cu cantecul, moduri de a exprima cel mai bine emotiile oamenilor. Un alt ritual important din timpul Evului Mediu l-a reprezentat dansul mortii. Un ritual executat prin Europa din secolul XIV pana in secolul XVI, fiind un fel de parada de dans condusa de o figurina ce reprezenta moartea. Probabil ca a fost folosit la cea mai mare intensitate in anii Mortii Negre, o ciuma care a cuprins Europa incepand cu 1373. Intr-un final grotesc si gratios, piesa a exprimat chinul unei civilizatii cuprinsa de boală.Dansul mortii a reflectat ritualurile facute de popoarele primitive, care dansasera de asemenea in numele trecerii anotimpurilor si a unei vieti omenesti pe pamant. Alte dansuri din timpul Evului Mediu au făcut la fel. In timpul jocurilor anuale din luna mai, de exemplu, dansurile erau sustinute pentru a celebra inverzirea campurilor si fertilitatea pamantului. In zilele sfiintilor, care imitau ritualurile dedicate lui Dionysus, grupuri mari de femei dansau in biserici. Similar cu piesele de dinainte asociate cu batalii, dansuri cu sabii existau in Germania, Scotia si in alte locuri din Europa. Asemenea dansului cu sabii este dansul Morris, care se desfasura festivaluri laice din Scotia si Spania.

Arhitectura: Secolul XIV vede incetinindu-se activitatea santierelor in Franta; arhitectura din Ile de France isi pierde din insemnatate in fata tendintelor regionale, in special a ideilor originale din sud-vest si din centrul tarii (catedrala Sainte-Cecile din Albi, catedrala din Narbonne). Anglia cunoaste una din fazele cele mai fecunde ale arhitecturii sale cu Decorated Style; acest stil, care domina din a doua jumatate a secolului XIII pina la mijlocul secolului XIV, se caracterizeaza printr-o foarte mare diversitate de forme, dar si printr-o tendinta foarte puternic marcata de ornamentatie, ca in Catedrala din Wells. Elemente decorative: Lierne (nervura suplimentara, care leaga cheia de bolta de una dintre cheile secundare ale unui tierseron), tierseroane (nervura suplimentara intr-o bolta in ogiva care nu se uneste cu cheia boltii centrale), chei

Page 3: Arta in Secolul Al XIV

pandante (piatra asezata in punctul de intilnire al nervurilor unei bolti si ale carei sculpturi se prelungesc sub forma unei stalactite), exuberante evantaie Fan Walts (cum sint cele din Catedrala din Gloucester), au invadat boltile. In a doua jumatate a secolului XIV, se dezvolta Perpendicular Style, ca reactie la decorarea luxurianta a Decorated Style. Acest stil acorda intiietate liniilor orizontale si verticale precum si transparentei compozitiei; el se prelungeste de-a lungul intregului secol XV.In a doua jumatate a secolului XIII, sculptura reapare in interiorul edificilor; in timpul domniei lui Ludovic cel Sfint, se dezvolta la Paris un stil gratios numit Stilul Parizian. In siluetele elegant unduitoare, pe fetele fine, cu ochi migdalati, cu pometi proeminenti, nas mic si suris dulce, apare un oarecare Manierism. Acest stil se regaseste la minunatul inger surizind din Catedrala din Reims. El se prelungeste pe durata intregului secol XIII, in statura monumentala precum si in artele decorative. Statuile de devotiune se multiplica, si Fecioara cu pruncul devine o tema favorita.

ARTA GOTICÃ

Spre desosebire de arta romanica ce a fost creata,conditionata si dezvoltata in principal in ambianta monastica, arta gotica este preemintent urbana.Goticul timpuriu Încă din perioda goticului timpuriu, se dezvoltă pictura pe vitraliile catedralelor. Printre artiștii acestei perioade putem aminti:-Ambrogio Lorenzetti: în perioada 1338 - 1339, pictează frescele din Palazzo Pubblico din Siena;-Simone Martini: în 1328, realizează un celebru portret ecvestru al unui erou militar local.

Giotto-Spre deosebire de frații Limbourg, pictorul italian Giotto di Bondone (1267? - 1337) redă demnitate și dimensiuni monumentale figurii umane. Opera sa a revoluționat pictura italiană, dar și a nordului Europei. Printre cele mai celebre fresce ale sale se numără cele de la Capela Arena din Padova, realizate în 1305 și 1306. De asemenea, Giotto a mai realizat numeroase picturi de altar, pe lemn, tradiție continuată de pictorii evului mediu târziu.

Muzeul Prado din Madrid. Estimat la 46 miliarde de lire sterline, Muzeul Prado cuprinde una dintre cele mai interesante si mai scumpe colectii de arta din secolele XIV pana in epoca moderna. Muzeul adopesteste lucrarile celor mai important pictori spanioli, dar si europeni.

Bucurestiul in secolul XIV