Arta Gotica
-
Upload
roxy-banciu -
Category
Documents
-
view
316 -
download
6
Transcript of Arta Gotica
ARTA GOTICĂ
Succintă cronologie
1228 - 1270 - Ludovic al IX-lea, rege al Franţei
1259 - Tratatul de la Paris prin care regele Angliei, Henric al II-lea renunţă
la Normandia, Bretonia şi alte teritorii din Franţa
1285 - 1314 - Filip al IV-lea cel Frumos, rege al Franţei
1302 - înfrângere franceză din partea flamanzilor la Courtrai - retragerea
din Flandra
1309 - 1378 - curtea papală este mutată cu forţa la Avignon
1312 - desfiinţarea Ordinului cavalerilor templieri
1324 - înainte de acest an Basarab I întemeiază voievodatul Ţării româneşti
1330 - la Posada Basarab I învinge armata maghiara a lui Carol Robert de Anjou
1353 - Dragoş întemeiază marca Moldovei
1359 - este întemeiat voievodatul Moldovei de către Bogdan I
1327 - 1377 - Eduard al III-lea, rege al Angliei
1337 - 1453 - războiul de 100 de ani între Anglia şi Franţa
1346 - victorie engleză la Crecy
1356 - victorie engleză la Poitiers
1358 - răscoala Jacqueria în Franţa
1378 - răscoala ciompilor în Florenţa
1382 - răscoala condusă de Wat Tyler în Anglia
1385 - la Ajubarota armata portugheză îi învinge pe spanioli
1347 - 1378 - Carol al IV-lea din dinastia de Luxemburg, rege al Cehiei îşi
stabileşte capitala la Praga. Din 1355 este împărat german - perioadă
de mare avânt cultural
1415 - victorie engleză la Azincourt
1419 - 1434 - mişcarea husită în Boemia
1437 - răscoala de la Bobâlna în Transilvania
1438 - la tronul imperiului german revine dinastia de Habsburg
primele incursiuni turcesti in Transilvania
1444 - bătălia de la Varna, victoria turcilor în lupta contra creştinilor
conduşi de Iancu de Hunedoara
1450 - victorie franceză contra englezilor la Formigny
1453 - victoria finală a francezilor la Castellon
1456 - victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad contra turcilor.
Iancu moare de ciumă .
1455 - 1485 - războiul celor două roze între dinastiile de Lancaster şi York pentru
tronul Angliei
1475 - pacea de la Picqniqui - Anglia renunţă la toate teritoriile din Franţa
cu excepţia portului Calais
1479 - unirea Castiliei cu Aragonul prin căsătoria reginei Isabela de Castilia cu
regele Ferdinand de Aragon
1492 - cucerirea Granadei, izgonirea arabilor din peninsula Iberică
Caracterizarea istorică a perioadei (jumătatea secolului al XII-lea - sfârşitul secolului al XV-
lea)
Perioada de timp corespunzătoare pe plan cultural stilului gotic, este caracterizată în
primul rând de creşterea rolului oraşului european. Localităţile care au obţinut acest statut
se dezvoltă în primul rând din punct de vedere economic în contextul în care banul (florinul
de aur la Florenţa, ducatul de aur la Veneţia) dobândeşte o importanţă nemaiîntâlnită până
atunci. Constatăm deci, relaţia directă între o multitudine de aspecte, care în forme
perfecţionate, sunt valabile şi azi: dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti, comerţul,
deplasările de mase umane prin pelerinaje şi ultimele cruciade (elemente relevate şi în
perioada anterioară, corespunzătoare stilului romanic) şi evident, rolul circulaţiei monetare.
În acest context de incipient salt economic, orice activitate disturbantă (conflicte
militare, anarhia feudală) era purtătoare de dezordine, pe când climatul propice unei
activităţi prospere, evolutive, era asigurat de regalitate. În consecinţă, în Europa apuseană,
asistăm la un consens de interese între oraşe şi puterea centrală, atât în Franţa lui Ludovic al
VII-lea (1137-1180), Filip al II-lea August (1180-1223) şi mai ales Ludovic al IX-lea (1223-
1270), cât şi în Anglia, începând cu Henric al II-lea întemeietor al dinastiei Plantageneţilor
(1154-1189).
În Europa central-răsăriteană deocamdată rămâne preponderent rolul bisericii în
sprijinirea eforturilor curţii regale spre constituirea statelor unificate. Un rol însemnat l-au
jucat ordinele călugăreşti aşa-zis "cerşetoare" (franciscani, dominicani) care, în câteva
decenii s-au răspândit cu repeziciune în întreaga Europa a veacului al XIII-lea, având un rol
activ în viaţa spirituală şi socială a oraşelor spre deosebire de ordinele mai vechi,
contemplative (Entz Géza).
Pe plan politic, perioada este marcată de conflicte de durată: după victoria din secolele
XI-XII împotriva împăraţilor germani, papalitatea suferă un eşec în confruntarea cu Franţa,
astfel că este obligată la exil (Avignon, 1308-1387). Întreg secolul al XIV-lea şi jumătate din
cel următor este dominat de războiul de 100 de ani (1337-1453), urmat la scurt timp de o
acerbă luptă pentru tronul Angliei între casele de Lancaster şi York (războiul celor două
roze, 1455-1485), încheiat în cele din urmă cu victoria familiei Tudor. În sfârşit semnalăm
în peninsula Iberică, după conflicte între cele două state creştine, marcate de victoria
portugheză de la Ajubarota, unirea dintre Castilia şi Aragon (1479 - căsătoria reginei Isabela
de Castilia cu regele Ferdinand de Aragon), urmată de izgonirea arabilor dincolo de
Gibraltar prin cucerirea Granadei (1492).
În strânsă legătură, problemele economice şi cele politice îşi găsesc încununarea spre
sfârşitul secolului al XV-lea prin ceea ce numim "marile descoperiri geografice" datorate cu
precădere unor portughezi şi spanioli, chiar dacă Cristofor Columb aflat în slujbă spaniolă
era de origine italiană. Aceste descoperiri (cele două Americi, drumul spre Orient prin
înconjurul Africii etc.) marchează decăderea puterii economice a porturilor italiene în
favoarea Portugaliei şi Spaniei prin scăderea treptată a importanţei bazinului mediteranean
în comerţul european.
Pe plan social, ca urmare a agravării exploatării feudale, au loc mari mişcări ţărăneşti,
primele în nordul Germaniei, unde ţăranii "Stendingeri" se ridică împotriva cruciaţilor
organizaţi de arhiepiscopul de Bremen (1233-4), apoi a ţăranilor din Ţările de jos (1251),
cea a lui Dolcino în Italia (1306-7), Jacqueria în Franţa (1358), răscoala lui Wat Tyler în
Anglia (1382). În Europa centrală semnalăm mişcarea husită în Boemia (1419-1434) şi
răscoala de la Bobâlna (1437). În acelaşi secol al XIV-lea are loc şi primul mare conflict
social de la oraşe, răscoala ciompilor din Florenţa (1378).
Pe plan spiritual, învăţământul este caracterizat prin existenţa începând din secolul al X-
lea a învăţământului mediu divizat în două cicluri "trivium" dedicat artelor liberale
(gramatica, retorica şi dialectica) şi "quadrivium" (aritmetica, geometria, astronomia şi
muzica) cu o durată totală de studii de 8-10 ani.
Deşi aflat în continuare sub îndrumare bisericească, învăţământul laic primeşte o
importanţă tot mai mare, mai ales prin înfiinţarea numeroaselor universităţi, instituţii tipic
europene (universitate = federaţie de şcoli, o formă de organizare a studenţilor şi
profesorilor) care trebuia să conţină cel puţin două facultăţi - de arte liberale şi una
superioară (teologie, drept, medicină). Pentru a fi urmată cea de a doua, anterior trebuia
absolvită prima facultate; limba de predare era comună, cea latină. Cele mai importante
universităţi au fost cele din Bologna (1155), Paris, Oxford (1190), Cambridge (1209),
Padova, Salamanca (1254), Lisabona (1290), Praga (1348), Viena (1365), Cracovia (1364)
etc. La universitatea din Orleans (1306) s-a predat pentru întâia oară în altă limbă decât cea
latină, şi anume, în limba franceză. Referitor la datele din paranteze menţionăm că
majoritatea universităţilor nu au o dată fixă de fondare, ele dezvoltându-se treptat, în timp.
În această perioadă se schimbă radical şi poziţia socială a artistului. Dacă în perioada
romanică ctitorul este factorul cel mai însemnat, el fiind considerat creatorul operei de artă,
fapt sesizat şi la începutul perioadei gotice (vezi cazul abatelui Suger, ctitor al abaţiei St.
Denis), treptat, personalitatea, numele artistului, răzbat în prim plan. La o serie de
monumente importante apar menţionate numele artiştilor (fenomen izolat în romanic), iar pe
piatra funerară a maestrului goticii pariziene Pierre de Montereau (Montrieul) apare notaţia
de "doctor", deci o gradaţie ştiinţifică legată de meseria practicată, cea de constructor. (Entz
G.)
ARHITECTURA
Caracterizare, periodizare
Prin artă gotică înţelegem perioada stilistică internaţională desprinsă din arta romanică la
mijlocul secolului al XII-lea. Elementele caracteristice ale goticului apar la început în ţările
europene mai puţin influenţate de arta bizantină, în primul rând Franţa, Anglia, apoi
Germania şi persistă în general, până la începutul secolului al XVI-lea.
Ca orice artă monumentală, goticul s-a manifestat plenar în arhitectura ecleziastică.
Antecedentele structurale şi formale se pot regăsi încă în arta romanică: bolta în cruce pe
ogive şi organizarea faţadei cu două turnuri se regăsesc în Normandia şi Anglia, arcul frânt
în Burgundia, iar contraforturile în multe regiuni ale Europei. Prin folosirea concomitentă a
tuturor acestor elemente se desprind caracteristicile noului stil: bolţile în cruce pe ogive
frânte coexistă cu sistemul de sprijin (contraforturi) constituind astfel, un schelet solid, rolul
portant al pereţilor fiind eliminat.(Entz G.) – acest schelet solid ce îmbracă spaţiul format de
nave, fiind numit de Jantzen – structură diafană
Denumirea: noţiunea de "gotic" provine de la preluarea opiniei lui Lorenzo Ghiberti de
către Giorgio Vassari, conform căreia arta medievală, considerată de Ghiberti drept
"barbară, ar fi fost iniţiată de către goţii barbari. În secolul al XIX-lea, în perioada
romantică, denumirea de gotic şi-a căpătat conţinutul de azi. Menţionăm că au mai existat
încercări de a denumi această artă ca "stil ogival", evident de la ogive. Acest termen nu este
suficient de cuprinzător, deoarece pe de o parte, se referă numai la arhitectură, pe de alta,
ogiva apare încă în perioada stilului romanic, deci nu caracterizează exclusiv goticul.
Periodizare: pe plan european periodizarea stilului gotic este următoarea (cf. V.
Vătăşianu):
- gotic timpuriu, corespunzător în Anglia stilului Earl English - cca. 1140 (St.
Denis)- cca. 1220
- gotic matur, corespunzător în Anglia la Decorated Style - cca. 1220-cca. 1350
- gotic târziu, corespunzător în Anglia la Perpendicular Style - cca. 1350-
jumătatea secolului al XVI-lea.
Această periodizare, bazată pe studiul arhitecturii, este valabilă mai cu seamă pentru
vestul continentului, deoarece aşa cum vom vedea, apariţia elementelor gotice, dezvoltarea
şi apoi dispariţia lor diferă de la regiune la regiune. De multe ori elementele unui nou stil
coexista vreme de câteva decenii cu vechea arta.
În studierea stilului gotic ca punct de pornire este considerat corul bisericii abaţiale din
St. Denis (114-43) ctitoria abatelui Suger, sfetnic al regilor Ludovic al VI-lea şi al VII-lea,
personalitate marcantă a epocii sale. În acest monument sunt pe deplin valorificate
experimentele cunoscute deja din epoca romanică, mai ales în bisericile din Normandia.
Astfel, în corul monumentului se realizează pentru prima oară corelarea dintre bolta în cruce
pe ogive frânte prin intermediul cărora se acoperă travee care nu mai sunt pătrate, presiunile
bolţilor transmise spre colţurile traveelor fiind preluate în exterior de masive picioare de
zidărie, numite contraforturi, iar în interior de stâlpi.
Deşi monumentul din St. Denis este păstrat doar fragmentar (din faza iniţială datează
doar faţada de vest şi corul), acesta prefigurează prototipul bisericilor noului stil. Putem deci
descrie o biserică gotică din jurul anului 1200: bazilică cu trei sau cinci nave, faţadă puternic
subliniată prin prezenţa a două turnuri, parterul cu cele trei portaluri, deasupra uriaşa rozasă
care, toate la un loc, oferă părţii apusene un aspect festiv, dar totodată îi trădează şi
organizarea interioară. Două elemente revin consecvent în organizarea faţadelor apusene ale
bisericilor gotice din Ille de France: galeria statuilor regilor biblici, precum şi cea cu triforii.
La rândul lor portalurile au ambrazura bogat decorată cu sculpturi, fie alternând cu coloanele
angajate, fie ele insele având rol de coloane.
Transeptul este mai puţin pronunţat, fiind astfel, organic cuprins în corpul bazilical.
Corul este amplu, la un moment dat cuprinzând chiar şi transeptul (Reims, catedrala) fiind
prevăzut cu o corolă de capele înspre exterior, în interior având un deambulator simplu sau
dublu (Paris - Notre Dame, Chartres - catedrala ). Spaţiul interior devine mai amplu şi
unitar, datorită noului sistem de boltire prin care stâlpii pot fi plasaţi la intervale mai mari.
Se accentuează verticalismul (catedralele din Chartres - raportul dintre lungime şi înălţime
- 1:2,35; Amiens -1:3) fără a fi contrabalansat de accente orizontale, ajungând la culme la
Beauvais (1:3,4, înălţimea corului – 44 m.), unde s-a construit doar corul cu cinci nave,
capelele raionante, deambulatorul şi nava răsăriteană a transeptului. Planul a fost realizat
după proectul original de la Amiens, deşi această din urmă biserică a început a fi construită
abia la 10 ani de la debutul lucrărilor de la Beauvais. Datorită scheletului constructiv pereţii
îşi pierd rolul portant, fiind înlocuiţi cu ferestre înalte, compartimentate prin nervuri
verticale din piatră (menouri) care în partea superioară se transformă într-un bogat decor
treflat, patrulobat sau mai târziu, în secolul al XV-lea, flamboaiant (muluri). Ferestrele sunt
decorate cu picturi realizate dintr-un mozaic de sticle colorate (vitralii).
Monumente din nordul Franţei (Exemple)Monumente din nordul Franţei (Exemple)
Abaţia St. Denis (corul sfinţit în 1144)
- vest: nartex încadrat de două turnuri; est: cor cu deambulator şi şapte capele (folosirea
concomitentă a ogivei, arcului frânt şi a contraforturilor)
Chartres, catedrala - faza I
- faţada de vest (1150-1175), influenţa St. Denis prin dispoziţia celor două turnuri pe faţada
de vest, precum şi a celor trei ferestre de deasupra portalurilor.
Paris, Notre Dame (inc. 1163-jum. sec. XIII)
- bazilică cu cinci nave, sistem legat, transept scurt, cor cu cinci nave, dublu deambulator
- folosirea coloanelor în interior în locul stâlpilor şi prin aceasta degajarea perspectivei
- faţada de vest: gradarea deschiderilor de la nivelul inferior spre etaje - partea superioară
a turnurilor terminată spre 1250
- schelet constructiv la vedere - folosirea arcurilor butante
Chartres, catedrala - faza II
- faza a doua de după incendiul din 1194 - o construcţie edificată până la 1230, prima creaţie
a goticului matur: cor cu câte două nave laterale, dublu deambulator, dispare sistemul legat,
în schimb apare traveea gotică de plan dreptunghiular
Reims, catedrala (începută în 1210)
- plan derivat din cel al catedralei din Chartres
- meşter ipotetic - Jean d'Orbais
- rezolvare mai completă a dispoziţiei corului, aici apare o corolă cu cinci capele (la Chartres
sunt numai trei), transeptul este mai scurt cu o travee, iar nava este mai lungă.
- verticalism mai pronunţat (1:2,8 faţă de 1:2,35)
Amiens, catedrala (1221-1269)
- proiect al lui Robert de Luzarches
- reluarea planului de la Chartres cu introducerea corolei cu cinci capele de plan poligonal
- verticalism: 1:3,1
Paris, Saint Chapelle (cca. 1242-1248)
- realizare a meşterului Piere de Montereau (Montreuil), ctitor fiind regele Ludovic al IX-
lea
- este capela palatului regal realizată pe doua niveluri: partea superioară era rezervată regelui
şi suitei sale. Capela a fost construită pentru a adăposti relicvele lui Isus Christos,
achiziţionate din siria şi din Constantinopole încă din 1239: coroana de spini, virful metalic
al lancei, o bucată din cruce, precum şi buretele.
- dimensiuni: 31 x 10 metri, I: 20 metri
- pereţii sunt eliminaţi aproape în totalitate fiind înlocuiţi cu vitralii de 15 metri înălţime -
feerie a luminii
Răspândirea stilului goticRăspândirea stilului gotic
AngliaAnglia
Edificarea marilor catedrale din nordul Franţei în mod evident a avut o mare influenţă
asupra arhitecturii regiunilor înconjurătoare. Meşterii francezi au fost invitaţi deci, pentru
realizarea unor noi lucrări, de data aceasta dincolo de graniţele ţării. Prima creaţie a goticului
englez, catedrala din Canterbury, este opera unui arhitect francez, Guillaume de Sens, care
până la 1179 a construit cele două transepte, definitivarea părţii estice fiind realizarea unui
meşter englez pe nume Wiliam (Trinity Chapel). De menţionat este faptul că în construcţia
catedralei a fost înglobată şi o clădire mai veche, lucrările efectuându-se în mai multe etape -
de aici şi planul neregulat.
Alte catedrale din Anglia aparţinând stilului Early English - Lincoln, Salisbury -
ilustrează pe de o parte influenţa monumentului din Canterbury (bazilică lungă cu transept
dublu), pe de alta parte devine tot mai evidentă alungirea planului, predominanţa
orizontalelor, spre deosebire de verticalismul monumentelor franceze. De asemenea, corul
este rectangular, prelungit cu o capelă rectangulară plasată în axul central - capela Mariei.
După jumătatea secolului al XIII-lea apare stilul decorativ (Decorated style), numit
astfel după bogăţia decorativă a bolţilor (ogive suplimentare în mare parte realizate din lemn
în forme variate: stelate, în plasa etc.), stil prezent în bisericile din Wells, Exeter, Bristol,
Westminster Abey- Londra (sec. XIV - XVI), Gloucester (jum. Sec. XIV)etc.
După marile confruntări militare (războiul cu Franţa, apoi al celor două roze), asistăm la
o stabilizare politică, ceea ce facilitează o nouă etapă constructivă, perioada stilului
perpendicular. Acestei faze îi aparţin capela Henric al VII-lea din Westminster Abey-Londra
(1508 – 1519), bolţile în evantai de la Kings College din Cambridge şi capela Sf. Gheorghe
al castelului din Windsor, bolţile în plasă şi stalactide. De la Christchurch Catedral din
Oxford (1546).
Peninsula IbericăPeninsula Iberică
Ca şi în cazul Angliei, influenţele franceze se fac resimţite şi în peninsula Iberică, de
pildă la catedralele spaniole din Leon şi Burgos, ambele cu trei nave, sau Toledo, cu cinci
nave. Catedrala din Leon (începută în 1205) preia dispoziţia planului de la Reims, iar prin
realizarea exteriorului se apropie mai cu seamă de catedrala din Amiens. Are două turnuri pe
faţadă ( 65 şi 68 metri înălţime ), trei nave, transept format tot din trei nave, corolă de cinci
capele; lungimea monumentului este de 90m., lăţimea de 40 m. şi înălţimea navei centrale
de 39 m. Pe faţadă, între cele două turnuri se remarcă rozasa grandioasă plasată deasupra
celor trei portaluri bogat decorate (a doua jumătate a sec. XIII). Ferestrele cu vitralii ocupă o
suprafaţă de 1 800 mp. La Burgos construcţia catedralei a fost începută în timpul regelui
Ferdinand al III-lea cel Sfânt, în 1221, fiind consacrată în 1230, dar lucrările au mai
continuat mult timp. Monumentul de mari dimensiuni (106 x 59 m.), construit de meşterul
Enrique, cel care a proiectat şi monumentul precedent, are două turnuri în vest (sec. XV),
trei nave, deambulator, claustru, sacristii, capele. Faţada de vest bogat decorată se remarcă
prin prezenţa rozasei uriaşe deasupra căreia se află 8 statui regale. În nord se află două porţi,
unul dintre acestea datând din sec. XVI. De remarcat şi decorul sculptural exterior. Cele
două turnuri ajurate din vest sunt realizate între 1422 şi 1458 de către meşterul Hans din
Köln. Un alt turn masiv, ajurat, se ridică deasupra careului. Sub cupola acestuia îşi dorm
somnul de veci, eroul legendar Don Rodrigo Diaz El Cid Campeador şi soţia sa Dona
Jimena. Tot sub influenţă franceză a fost ridicată pe locul unei vechi biserici vizigote,
catedrala din Toledo, Catedral Primada de Espana, începută în 1227, dar construită timp de
266 ani. Planurile îi aparţin unui francez, pe nume Petrus Petri (Pedro Perez). Construcţia cu
două turnuri pe faţadă este o bazilică cu cinci nave, dublu deambulator, capele numeroase
laterale şi în partea de est, înglobează numeroase elemente stilistice de la gotic la mudejar ,
renaştere şi baroc.
Catedrala La Seo din Zaragoza a fost începută în secolul al XIV-lea în stil aragonez:
are trei nave, capele plasate între contraforturi. În secolul al XVI-lea construcţia a fost
prelungită şi reconstruită. Tamburul cupolei este realizat în stil mudejar, turnul datând din
1686.
În Catalonia, la Barcelona se ridică una din cele mai splendide şi în acelaşi timp,
echilibrate şi austere construcţii mediteraniene, catedrala Sf. Eulalia (L. 83 m., l. 37 m., Â.
25 m.). Este o bazilică cu două turnuri în vest, un al treilea de plan octogonal pe careu, trei
nave, deambulator, 26 capele situate între contraforturi şi în spatele altarului (1337) care este
plasat la înălţime; sub acesta se află cripta Sf. Eulalia, patroana Barcelonei. Constructori
sunt Jaume Fabre de Mallorca şi meşterul Rocque.
Trebuie menţionat faptul că la catedralele din Spania, începând cu sfârşitul sec. XIV,
corul este amplasat în nava centrală fiind o construcţie separată prin zid de restul navei –
practic, ca şi o capelă în interiorul bisericii; în interiorul acestuia sunt amplasate scaunele
canonicilor. De asemenea, altarul este aşezat central într-o capelă denumită fie altarul major,
fie cel regal. Asemenea dispoziţii ale corului se regăsesc şi la bisericile menţionate mai sus,
dar şi la cele care urmează. (la Barcelona datează din 1390, Leon – a doua jumătate a sec.
XV, Toledo – sf. sec. XV).
Unul din cele mai impozante monumente ecleziastice din lume este catedrala Sf.
Maria din Sevilla, considerată ca fiind a treia ca mărime după Sf. Petru din Roma şi Sf. Paul
din Londra (L. 136 m., l. 76). Între 1184 – 1198 a fost construită moscheea (mesquita) căreia
i-a aparţinut actualul turn. Între 1248 – 1401 mesquita a fost transformată în catedrală, iar
după 1403 a început construcţia domului actual care a continuat până la 1519. Are un plan
dreptunghiular cu cinci nave, cor construit în interior, altar sculptat uriaş de 220 mp., cu 45
scene inspirate din viaţa lui Isus şi a Mariei, ce conţine peste 1000 de figuri (opera
flamandului Peter Danckart – 1482 – 1526). Impresionante sunt şi bolţile gotice stelate din
interior, ca si numeroasele elemente de plastică decorativă realizate de 170 de arhitecţi,
pictori, sculptori şi orfevrari. Trebuie amintit şi monumentul funerar ce străjuieşte
presupusele oseminte ale lui Cristofor Columb (1899). Turnul (baza 14x14 m.) ridicat la sf.
secolului XIII a avut iniţial 70 m. ulterior fiind supraînălţat la 93,9 m. În vârf este amplasată
statuia Sf. Rafael în mână cu steagul lui Constantin cel Mare. Are rol de giruetă, de aici şi
numele. Pereţii turnului sunt decorate cu motive dantelate maure.
Un remarcabil monument al goticului târziu este biserica San Juan de los Reyes din
Toledo, biserică sală opera meşterului Juan Guas. A fost realizată în ultimul sfert al
secolului al XV-lea în timpul domniei Isabelei de Castilia, drept mulţumire pentru victoria
împotriva regelui portughez Alfons al V-lea în bătălia de la Toro (1476); a fost terminată
abia în 1618 sub domnia lui Filip al III-lea. Se remarcă decorul exterior format din
contraforturi decorate cu statui, încheiate în partea superioară prin turnuri fială ce depăşesc
înălţimea cornişei. De asemenea elegante sunt şi arcadele gotice oarbe de pe faţade.
In Portugalia catedrala din Evora (începută în 1186 dar continuată timp de un secol) este
un monument remarcabil al goticului timpuriu de sorginte normandă cu două turnuri pe
faţadă. Referindu-ne însă la Portugalia, putem afirma că influenţa decisivă în evoluţia
goticului a avut-o ordinul cistercian prin ampla mănăstire Santa Maria din Alcobaca (1223).
De acum înainte, pe filiaţia cisterciano - franciscană, în Portugalia se dezvoltă un gotic sobru
cu un verticalism relativ ponderat. În aceleaşi coordonate s-a înscris la început şi construcţia
impozantei biserici mănăstireşti Santa Maria Victoria din Batalha, care treptat a adoptat
stilul manuelin de la sfârşitul secolului al XV-lea. Opere remarcabile ale acestui stil în care
se evidenţiază influenţele arabe şi indiene (dantelării, filigran, torsade, toate realizate din
piatră), sunt: biserica mănăstirii templiere din Tomar (ulterior în posesia continuatorilor
acestui ordin - ordinul lui Cristos), cu foarte cunoscuta fereastră realizată de Joao da
Castilho şi monumentala mănăstire Dos Jeronimos din Beelem - Lisabona, operă a aceluiaşi
vestit constructor. Peste tot în aceste ctitorii - ca de altfel şi în realizările spaniole în stilul
mudejar (catedralele din Sevilla şi Zaragoza) - se oglindeşte prosperitatea la care au ajuns
cele două regate în urma marilor descoperiri geografice.
Arhitectura gotică în Europa centralăArhitectura gotică în Europa centrală
In Alsacia, la Strasbourg, în faţada de vest a catedralei, operă a lui Erwin von
Steinbach (după 1276), recunoaştem analogiile cu monumentele din Amiens şi Reims.
Pe această filieră s-a produs iradierea goticii franceze spre răsărit şi care este ilustrată
de opera neterminată a meşterului Gerard (Gerhard ?) din Picardia, catedrala din Köln
(corul sfinţit în 1322, restul – transeptul şi nave - datează din a doua jum. Sec. XIX), unde se
recunoaşte şi o influenţă a modelului corului cu corolă de capele de la Amiens.
Verticalismul accentuat (1:3,4) din navă aminteşte însă, mai mult de catedrala din Beauvais.
Pătrunderea goticului francez pe areal germanic se realizează pe două căi. Pe de o parte,
semnalăm influenţele venite din nordul Franţei (Laon - gotic timpuriu) propagate pe filiera
Magdeburg (catedrala cu cor poligonal, deambulator) - Halberstadt (faţada de vest, cca.
1230-1240).
O altă influenţă provine prin intermediul şantierelor ordinului cistercian din Burgundia
(Pontigny, biserica II, Maulbronn, Eberbach, Lilienfeld, Heiligenkreuz - sec. XII, apoi
Chorin - sec. XIII). In secolul XIII, datorită ordinelor de cerşetori (dominicani şi
franciscani), începe să se instaleze şi un gotic aşa-zis german (biserica dominicană din
Regensburg - bazilică fără transept, fără turn, trei abside - după 1272).
Spre deosebire de bisericile cu două turnuri pe faţada de vest, de influenţă franceză, în
Germania se desprinde tipul cu un singur turn cu coif ajurat, al cărui prim exemplu (mijlocul
secolului al XIV-lea) se află la Freiburg im Breisgau. Soluţia, deşi nepractică, a fost
preluată şi la Ulm, dar cu toate că a fost proiectată încă la sfârşitul aceluiaşi secol de către
Ulrich von Eringen, a fost definitivată abia în secolul al XIX-lea.
Răspândirea formelor goticului german a fost facilitată şi de revigorarea imperiului în
timpul dinastiei de Luxemburg, mai ales în centrul imperiului, în Cehia, dar şi în regiunile
dependente, în primul rând, Saxonia, Bavaria. Menţionăm că dintre regiunile germane,
Prusia se află sub puternica influenţă a ordinului teuton, stabilit după alungarea din Ţara
Bârsei (1225) în Pomerania, cu reşedinţa la Marienburg (Malbork - Polonia).
Dintre principalele ctitorii ale împăratului Carol al IV-lea de Luxemburg menţionăm
catedrala Sf. Vit din Praga începută de meşterul Mathieu d'Aras din Avignon (1341-1356) şi
continuată de Peter Parler. Acesta anterior lucrase împreună cu tatăl său Heinrich, la
Schwäbisch Gmünd unde au construit un cor-hală cu deambulator şi corolă de capele (la
acest tip de monument constatăm lipsa transeptului - din navele laterale se trecea direct în
deambulator). Tipul de biserica-hală se răspândeşte în secolul al XV-lea în întreaga Europă
centrală şi în afară de operele create de Peter Parler şi urmaşii săi mai pot fi amintite
exemplele remarcabile din Landshut - biserica Sf. Martin, biserica franciscană din
Salzburg, ambele opere ale meşterului Hans von Burghausen (catre 1400), apoi biserica Sf.
Stefan din Viena (cor-hală, prima jumătate a secolului al XIV-lea, corp-hală după 1359) şi
biserica Sf. Laurenţiu (Lorenzkirche) din Nürnberg – 1250 - 1439. Util de ştiut pentru
transmiterea formelor artistice este faptul că familia Parler provine din Köln, Heinrich
lucrează la Schwäbisch Gmünd, Peter la Praga, la biserica Sf. Barbara din Kutna Hora şi la
Sf. Bartolomeu din Colin. Un alt meşter din Gmünd, Hans von Gmünd, construieşte corul-
hală al bisericii din Freiburg im Breisgau. Influenţa exercitată de meşterii familiei Parler
poate fi urmărită şi pe o filieră paralelă pornită de la Nürnberg (biserica Sf.Sebaldus) -
Kosice (biserica Sf. Elisabeta) - Buda (biserica Sf. Maria), până în Transilvania, la Oradea
unde catedrala construită de episcopul Andrei Báthori începută în 1342 avea un cor vast cu
o corolă de capele (monumentul nu mai există), Cluj - Sf. Mihail, apoi la Sebeş Alba (faza
corului-hală), şi Braşov.
Acelaşi tip de monument este frecvent şi în zona de câmpie din nordul Europei, unde
majoritatea monumentelor din Brandenburg sau Pomerania sunt ridicate din cărămidă.
Edificiile din Gdansk (Sf. Maria), Greifswald sau Prenzlau sunt biserici-hală, dar se
construiesc în continuare şi bazilici gotice (Lübeck, Rostock).
Arta gotică în ItaliaArta gotică în Italia
Arhitectura gotică ecleziastică italiană urmează o filieră independentă faţă de influenţele
franceze. Şi în continuare se va impune tradiţia locală, bisericile fiind în general bazilici
boltite sau cu şarpantă aparentă, turnul este ridicat de obicei alături de clădire, transept puţin
pronunţat, contraforturi slab reliefate. Verticalitatea este contrabalansată prin accente
orizontale, subliniate şi de alternanţa registrelor de marmoră colorată (albă, gri, verde,
neagră). Pereţii îşi menţin o relativă masivitate, clădirile nu îşi etalează scheletul constructiv;
decorul sculptural deşi bogat, este cumpătat.
Exemple de monumente:Exemple de monumente:
Assisi, biserica Sf. Francisc (1228-1253), biserică sală boltită în cruce pe ogive, transept la
care se ataşează direct o absidă poligonală. Sub aceasta se află biserica inferioară. Ziduri
masive împodobite însă cu fresce remarcabile realizate de Cimabue, Giotto, Pietro
Lorenzetti, Simone Martini. Culmea este că o biserică franciscană ce trebuia să
propovăduiască sărăcia şi sobrietatea a ajuns să fie atât de bogat împodobită.
Florenţa, Santa Maria Novella (1283-1350), mănăstire dominicană întemeiată în 1279,
bazilica boltită, interior cu arcade largi, două niveluri, transeptul este urmat de un cor
rectangular – influenţă indirectă a arhitecturii burgunde, cisterciene, în sensul că în Italia
existaseră deja mănăstirile cisterciene de la Fossanova şi Casamari. Meşteri călugării
dominicani, Fra Sisto şi Fra Ristoro
Florenţa, Santa Croce – biserică franciscană, plan asemănător cu precedenta dar corul este
poligonal. Proiect realizat, probabil, de Arnolfo di Cambio. Nava lată de 20 m., înaltă de 34
m.)
Siena, catedrala
- începută prin 1229, planul corespunde unei bazilici cu transept, cupola peste careu
- faţada construită de Giovanni Pisano (1284-1299)
- definitivarea zonei superioare a faţadei se realizează până spre sfârşitul secolului al XIV-
lea sub influenţa lucrărilor de la Orvieto
Florenţa, catedrala Santa Maria del Fiore
- construită de Arnolfo di Cambio cu începere din 1296 - terminată în secolul al XV-lea.
Biserica este un fel de triconc cu capele raionante, absidele sunt pentagonale în exterior;
terminată în sec. XV
- campanila este construită lângă catedrală, planul îi aparţine lui Giotto (1334-36), iar la
conducerea şantierului s-au perindat apoi Andrea Pisano, şi Francesco Talenti acesta
terminând construcţia în 1359
Orvieto, catedrala
- faţada de vest este începută în 1310 de Lorenzo Maitani. Este organizată pe trei axe, atât pe
orizontală cât şi pe verticală. Acelaşi artist a executat şi reliefurile inspirate din Geneză care
decorează faţada apuseană.
Milano, catedralaMilano, catedrala
- O excepţie în arhitectura gotică italiană este reprezentată de domul din Milano. Este o
bazilică formată din cinci nave, transept cu trei nave, cor flancat de sacristie.
Dimensiunile sale sunt uriaşe (L. 158 m., l. 93 m.), suprafaţa construită de 11.000 mp.
Monumentul început la 1386, probabil sub impulsionarea lui Gian Galleazo Visconti,
primul duce de Milano, adoptă stilul monumentelor gotice de la nord de Alpi. Planul a
fost modificat la cinci nave în 1391, biserica suportând numeroase modificări şi
intervenţii, faţada principală fiind terminată abia la sf. sec. XIX. Ex.: în secolele XV-XVI
s-a realizat turnul octogonal pe careu.; în anii 60 ai sec. al XVIII-lea fleşa, iar în 1774
statuia aurită a Madonei (Giuseppe Perego); portalul principal cu balconul – 1790;
porţile de bronz sunt opere ale unor artişti italieni din sec. XIX – XX.
Arhitectura orăşeneascăArhitectura orăşenească
Oraşele medievale se dezvoltă treptat, în mod firesc, adaptându-se la caracteristicile
terenului. Aproape fără excepţie se remarcă organizarea spaţială a unei pieţe centrale care
este secondată adesea şi de alte pieţe mai mici, cu rol secundar. În piaţa centrală sunt
amplasate principalele edificii publice (primăria, biserica, palate senioriale laice sau
ecleziastice, case ale patriciatului etc.), iar în apropierea zidurilor se află aziluri sau spitale
pentru bătrâni şi săraci. În exteriorul incintei de fortificaţii se află casele păturii mai sărace,
şi tot în aceste zone exterioare se ridică unele mănăstiri.
ExempleExemple:
PrimăriiPrimării
Italia:
Siena - Palazzo Publicco (1288-1310), cu un turn înalt de 102 metri simbol al puterii
municipalităţii (1338-1348)
Florenţa - Palazzo Vecchio, opera lui Arnolfo di Cambio, începută în 1298, sediu al
Signoriei
Germania:
Wernigerode - o construcţie fachwerk (arhitectură de paiantă) databilă în prima jumătate a
secolului al XV-lea, refăcută ca primărie în anii 1539-44
Braunschweig - 1393, o construcţie din cărămidă cu pinion în trepte şi cu o remarcabilă
loggie deschisă la parter. Loggia de la etaj marcată prin mari ferestre gotice cu muluri
polilobate încoronate cu frontoane triunghiulare.
Cehia:
Praga - 1338, refăcută în anul 1470; turnul înalt de 69 metri datează din 1381. Are un
frumos portal gotic cu ancadramentul în arc în acoladă
Polonia:
Wroclaw - primărie cu o sală festivă realizată din porunca lui Matei Corvin de meşterul
Bricius Gauske (1481-1483) - în mai multe locuri apare portretul regelui Matei Corvin. Se
remarcă frumosul bowindow de pe faţada (balcon închis situat în rezalit)
Palate:Palate:
Italia:Italia:
Viterbo - palat papal (început în anul 1266), eleganta loggie deschisă, cu arcade gotice
Veneţia - palatul dogilor - se remarcă inversarea elementelor constructive în sensul că la
parter se află ample arcade deasupra cărora se ridică pereţi masivi. Faţadele sunt realizate
printr-o frumoasă intarsie de marmoră colorată, cu motive geometrice. Aripa de sud este
executată de Filarette Calendario (mort în anul 1355), iar aripa de vest de către fraţii
Giovanni şi Bartolomeo Bon (1422-42). Printre cele mai cunoscute detalii arhitecturale ale
palatului sunt Porta Carta şi Arcul Foscari, ambele ctitorii ale dogelui Francesco Foscari
(1423-1457)
Alte palate veneţiene: Ca D'Oro, Palazzo Pessaro, Palazzo Gritti etc
Siena - cele mai cunoscute sunt palatele familiilor Sansedoni, Piccolominni, Chigi-
Zondadari, Tolomei, Marsili, Buonsignori
Franţa:
Blois - palatul regal, aripa Ludovic al XII-lea, ridicată în stilul gotic (1499-1503), spre
deosebire de aripa lui Francisc I, deja renascentistă (1515-1524).
Cehia:
Praga - palatul regal - aripa Vladislav (1486-1502), o sală de mari dimensiuni cu o
remarcabilă boltă în plasă arcuită
Edificii publice:Edificii publice:
Italia:
Florenţa - Loggia dei Lanzi, 1376-1382, loc de întâlnire al negustorilor. Aşa cum îi spune şi
numele (şi cum este şi cazul altor loggi similare), aici se remarcă amplele arcade care se
deschid spre piaţa Signoriei
Siena - Loggia della Mercanzia (1417-1429), Spitalul Santa Maria della Scala
Bologna - Loggia dei Mercanti (1384)
Verona - Cortile del Mercato vecchio (1446-48); Ponte Castelvecchio, pod peste Adige
Germania:
Freiburg im Breisgau - Casa negustorilor, 1525, ferestre în arc de perdea. Între ferestre,
plasate pe console şi aşezate sub baldachine se află statui
Nürnberg - Spitalul Sf. Duh
Franţa:
Beaune - Spitalul Sf. Duh, ctitorit de cancelarul Burgundiei, Rolin
Polonia:
Cracovia - halele negustorilor (Sukienice) situate în piaţa principală
Cehia
Praga - Podul construit de Carol al IV-lea
România:
Sibiu - vechiul spital, menţionat în 1292
Arhitectura de apărareArhitectura de apărare
În general arhitectura fortificaţiilor rămâne relativ tradiţională atâta timp cât nu se
înregistrează mari progrese în modul de desfăşurare al asediilor. Astfel, remarcam în
continuare existenţa unor fortificaţii amplasate în locuri greu accesibile, pe înălţimi. Aceste
fortificaţii au un plan neregulat, adaptat formelor de relief, aşa cum se poate observa în
Slovacia de pildă, la Spisky Hrad (sec. XIII, având în centru un donjon cu diametrul de 40
metri şi înălţimea de 19,5 metri) sau la Devin, cetate situată la confluenţa Moravei cu
Dunărea.
Pentru regiunile de şes sunt caracteristice cetăţile de plan regulat ridicate în general din
cărămidă - în acest sens exemplele sunt foarte numeroase, din Peninsula Iberică până în
Italia şi de acolo până în Polonia.
Începând cu secolul al XIV-lea se poate constata preluarea unor forme artistice
experimentate pe şantierele ecleziastice şi la unele elemente ale construcţiilor cu caracter
militar.
Elemente ale fortificaţiilorElemente ale fortificaţiilor
Ziduri de incintă din piatră sau cărămidă; donjoane (turnuri foarte solide şi înalte,
necesare ultimului refugiu); şanţuri de apărare cu sau fără apă; turnuri amplasate din loc în
loc pe zidurile de incintă - acestea la început erau de plan rectangular, apoi, pe de o parte
datorită influenţei orientale, pe de altă parte, datorită apariţiei armelor de foc, se preia forma
circulară (ghiulelele ricoşau de pe asemenea suprafeţe), iar materialul de construcţie preferat
devine cărămida (prin contact cu proiectilele nu se produc schije); guri de aruncare, numite
şi machicoulis (necesare pentru aruncarea păcurii, apei fierte, a pietrelor); porţi rabatabile
(herse - gratii din lemn armate cu metal); lăcaşuri de tragere adaptate diferitelor tipuri de
arme, numite metereze (alungite pentru tirul cu arcul, în formă de gaură de cheie
corespunzător archebuzelor).
Exemple:
Italia:
Mantova - castel San Giorgio (sf. sec. XIV)
Ferrara - castelo Estense, construit de Bartolino da Novara în 1385
Verona - Castelvecchio, ctitorie a familiei Della Scala, fortificaţie amplă pe malul râului
Adige
Franta:
Avignon - cetatea şi palatul papal , fortificaţie din 1335-1364
Polonia:
Malbork - reşedinţa Marelui Magistru al Ordinului Teuton pe râul Nogat. Cetate de plan
dreptunghiular căreia i se ataşează în cursul secolului al XIV-lea un amplu palat cu o
elegantă capelă în stil gotic, apoi sala cavalerilor şi reşedinţa Marelui Magistru - începând
cu 1276/80 până în jur de 1416/20
Cracovia şi Varşovia - fortificaţiile celor două oraşe cu vaste incinte de ziduri, barbacane
ale porţilor. În Cracovia stilului gotic îi aparţine şi o fază de construcţie a castelului regal
Wawel.
Cehia:
Karlstein - cetatea ridicată de Carol al IV-lea de Luxemburg începând cu anul 1348 pe o
stâncă înaltă de 319 metri. Arhitect este acelaşi care a început construcţia catedralei din
Praga, Mathieu d'Arras din Avignon, urmat după moartea sa de Peter Parler
Pictura romanică şi gotică
Pictura romanică
Pictura romanică se dezvoltă din premize multiple, dintre care amintim doar două:
tradiţia mozaicului bizantin şi influenţele venite din miniaturile carolingiene. În Italia, unde
contactul cu arta bizantină a fost mai puternic, se păstrează şi majoritatea mozaicurilor
romanice. De fapt, atribuirea unora din aceste mozaicuri fără rezervă stilului romanic este
riscantă, deoarece mulţi dintre istoricii de artă le plasează în repertoriul artei bizantine. Dar,
deşi executate de meşteri bizantini, unele mozaicuri din bisericile San Marco din Veneţia
sau catedrala din Torcello, se îndepărtează oarecum de stilul linear, înscriindu-se deja în
tendinţele romanice. Aceeaşi îmbinare între şcoala palatină din Constantinopole şi incipienta
artă romanică se poate constatata şi la ctitoriile lui Roger al II-lea din Palermo sau în absida
catedralei din Cefalu, ambele în Sicilia. Mai pregnante sunt caracterele romanice în
mozaicurile executate la începutul secolului al XIII-lea într-un alt monument din Sicilia,
catedrala din Monreale, în completarea altora mai vechi încă specific bizantine (V.
Vătăşianu).
În regiunile de la nord de Alpi, pe lângă influenţele italice şi bizantine resimţite până la
curtea episcopală din Salzburg, aportul artei carolingiene este preponderent (Burgfelden -
Pădurea Neagră şi Oberzell, biserica Sf. Gheorghe).
În evoluţia picturii murale romanice un loc de seamă îl ocupă şcoala catalană ce poate fi
urmărită în bună parte prin frescele desprinse din bisericile Sant Pere de La Seu d’Urgell
(Maiestas Domini) – prima jumătate a secolului al XI-lea, bisericile cu picturi influenţate de
cele ale bisericii Sant Quirze de Pedret – Sant Pere d’Ager, Santa Maria d’Aneu, Sant Pere
d’El Burgal – toate din secolul al XI-lea, apoi, Sant Joan de Boi – în jur de 1100, S. Climent
şi S. Maria din Taull (ambele consacrate în 1123) sau Sant Quirze şi Santa Julita din Durro
– sec. XII, toate aflate în Muzeul Naţional de Artă Catalană din Barcelona.
În schimb, în Franţa se pot distinge două zone bogate în pictura romanică, una vestică
(Aquitania, Touraine, Anjou, Poitou), cealaltă în est, unde se evidenţiază realizările din
Burgundia. Aici picturile murale sunt prezente la cele mai diverse edificii, de la marile
biserici abaţiale la micile construcţii ale parohiilor: Cristos in glorie acompaniat de cei patru
evanghelişti, domină semicalota absidei (Paray le Monial, Berze la Ville, Saint Point,
Curgy, Auxerre). Din punctul de vedere al tehnicii se practica atât fresca (Burgundia) cât şi
tempera folosită mai ales în vest.
Pentru arta romanică sunt importante şi miniaturile ce perpetuează arta tradiţională din
perioada carolingiană. Dintre numeroasele scriptorii cele mai însemnate se aflau atât pe
insulele Britanice (Westminster - Psaltire, sf. sec. al XII-lea) unde sunt sesizabile influenţe
bizantine şi franceze, cât şi pe continent. Astfel, în Franţa, bibliotecile păstrează numeroase
cărţi de cult provenite din ateliere autohtone (Saint Sever, Limoges). Asistăm de asemenea,
la un avânt artistic şi pe areal germanic, unde înfloreşte arta otoniană în timpul domniei lui
Otto cel Mare (936-973), apoi sub domnia lui Otto al II-lea şi al III-lea şi Henric al III-lea.
Centrele de seamă sunt Fulda, Hildesheim, Köln, Echternach. Din cea mai veche şcoala
"cea din Reichenau derivă între altele - încă înainte de sfârşitul secolului al X-lea,
scriptoriile din Regensburg şi Salzburg, precum şi cel din Trier. În primele două se resimte
îndeosebi componenta bizantină, iar în cel din Trier tradiţia carolingiană" (V. Vătăşianu).
Pictura gotică
În lipsa marilor suprafeţe murale pictura gotică are posibilităţi mai reduse de exprimare
prin tehnicile clasice (frescă, mozaic). Cu precădere în Germania este sesizabilă înclinaţia
spre a utiliza culoarea pentru înviorarea unor elemente de plastică decorativă la
monumentele ecleziastice (sculpturi din zona portalului, chei de boltă etc.). Cu toate acestea
se practică şi pictura murală, mai ales în centre din Boemia, Austria (Tirol) şi de asemenea
se mai păstrează ansambluri de picturi murale la monumente din Transilvania (Mălăncrav,
jud. Sibiu, Mediaş, Sighişoara şi în alte locuri), acestea din urmă demonstrând tocmai
influenţa şcolilor menţionate, influenţă pătrunsă prin filieră slovacă (regiunea Zips) sau
maghiară.
O înflorire cu totul deosebită a avut-o în schimb, pictura sticlei, care în această perioadă
oferă cele mai remarcabile realizări prin vitraliile (ferestrele pictate) catedralelor franceze
din Chartres, Rouen, Bourges sau Paris (Capela palatului regal şi Notre Dame)
Menţiune: tehnica vitraliului- realizarea unor ferestre din plăcuţe de sticlă colorată
pentru a ascunde impurităţile, dar şi pentru caracterul decorativ, unite între ele prin
intermediul unor baghete de plumb având în secţiune forma H. Imaginile realizate (în
general de inspiraţie biblică) sunt fixate în baghete verticale din fier, care la rândul lor sunt
fixate în menouri din piatră. Partea superioară a ferestrelor (luneta arcului frânt) include
baghete din piatră arcuite în diverse forme (patrulobate, treflate, flamboaiante) care se
numesc muluri.
ItaliaItalia
Datorită caracteristicilor arhitecturii gotice italiene, unde suprafeţele murale s-au păstrat
în mai mare măsură, calea urmată de pictură este oarecum diferită de restul continentului. În
secolul al XIII-lea se menţine încă tradiţia mozaicului bizantin (Iacoppo Torriti realizează
asemenea lucrări în biserica Santa Maria Maggiore) şi pe aceeaşi linie se plasează şi
ansamblurile de frescă realizate de un Pietro Cavallini, de florentinul Cimabue, sau frescele
din S. Paolo fuori la mura din Roma. Continuator al operei lui Cimabue la Assisi şi elev al
acestuia, Giotto din Bondone realizează în biserica superioară din această localitate un ciclu
de fresce inspirat din Viaţa Sfântului Francisc (cca. 1300). Aici, ca şi peste câţiva ani la
Padova (Capela Scrovegni, scene din Viaţa Mariei şi a lui Isus, cca. 1305-6), creaţia lui
Giotto reprezintă o ruptură clară faţă de tradiţia anterioară. Compoziţia spaţială, figurile
umane plastice ce sugerează tridimensionalitatea, atenţia sa - ce-i drept, incipientă -
îndreptată spre elementele de peisaj, depăşesc cu mult tot ceea ce s-a creat până la el,
desemnându-l precursor al picturii Renaşterii. Cu atât mai justificată este această afirmaţie,
cu cât analizăm opera artistului în evoluţie, scoţând în evidenţă preocupările sale pentru a
reda fizionomii, stări sufleteşti, sentimente (Padova - Sărutul lui Iuda, Firenze, Biserica
Santa Croce - Capela Bardi).
Paralel cu pictura murală, atât de bogat ilustrată de pictorii florentini, care de altfel au
excelat şi în pictura de altar (Cimabue), într-un alt oraş din Toscana, în Siena, se dezvoltă o
puternică şcoală de pictură de panou. Dacă opera unui Duccio Buoninsegna (cca. 1260-
1310) este încă tributară tradiţiilor bizantine, un alt reprezentant al şcolii sieneze, Simone
Martini, ne oferă imaginea unui artist eminamente gotic. Bunavestirea din muzeul Uffizi
este pătrunsă de o atmosferă intimă, care permite însă, prin cadrul arhitectural şi şerpuirea
trupurilor Arhanghelului Gabriel şi al Mariei să o apropiem de spiritul goticului de la nord
de Alpi. O altă lucrare cunoscută a artistului Condotierul Guidoriccio da Fogliano, aflată în
Palatul Comunal din Siena (frescă), este caracteristică pentru naraţiunea tipică goticului,
spirit ce anima şi lucrările altui sienez ca Ambroggio Lorenzetti sau a lui Andrea da Firenze
în vasta compoziţie din Capela Spaniolă a bisericii Santa Maria Novella din Florenţa.
Concepţiile gotice, tehnica miniaturală, anecdotica subiectelor se perpetuiază în pictura
sieneză dar şi în cea florentină, până în primele decenii ale secolului al XV-lea, când acestea
sunt evidente şi în lucrările unor artişti ca Gentile da Fabriano (cca 1370-1427) sau Lorenzo
Monaco (numit şi Piero da Giovanni, cca. 1370-1425) consideraţi deja ca reprezentanţi ai
Renaşterii timpurii.
Pictura din Europa de nord şi centralăPictura din Europa de nord şi centrală
O etapă importantă în evoluţia picturii pe calea desprinderii din cadrul arhitectural o
reprezintă arta miniaturiştilor flamanzi (activi în general la curtea regală sau la cele ducale
din Franţa) care creează opere inspirate din natură. Dintre aceştia se detaşează opera fraţilor
din Limburg, Paul, Hermann şi Jan, prin vestita lor operă Cartea de rugăciuni (Le tres
riches heures, cca. 1413), a ducelui de Berry în serviciul căruia se aflau din 1411. Imaginile,
reprezentând lunile, ilustrează complexitatea muncii zilnice de la oraşe şi sate. Cu o valoare
documentară remarcabilă sunt prezentate posterităţii imaginile castelelor regale şi ale
familiei ducale, alături de care apar într-o expunere narativă diverse îndeletniciri ale epocii:
munca pe câmp, culesul viilor, scene de vânătoare sau de petrecere.
Tot de la ilustraţiile miniaturale ale cărţilor de rugăciuni au evoluat şi fraţii Hubert
(mort in 1426) şi Jan van Eyck (1390-1441), spre a deveni reprezentanţii cei mai de seamă
ai picturii gotice din Europa centrală şi de nord. Importanţa celor doi artişti, activi la curtea
ducelui de Burgundia (călătorind în misiuni diplomatice în Spania şi Portugalia, apoi la
Gand, iar Jan după moartea fratelui său, la Bruges), rezida în perfecţionarea tehnicii picturii
în ulei. În această tehnică a fost realizată prima lucrare monumentală atribuită celor doi fraţi,
altarul poliptic al biserici St. Bavo din Gand, cunoscut sub numele Altarul mielului mistic.
Polipticul demonstrează preocuparea artiştilor - preocupare constatată de altfel, şi la lucrările
ulterioare ale lui Jan van Eyck (Giovanni Arnolfinni, Madona cancelarului Rolin, sau Omul
cu tichia albastra, col. Brukenthal, azi în Muzeul Naţional de artă din Bucureşti - în general
portrete de bărbaţi) - pentru studiul fizionomiei umane, exactitate şi minuţiozitate în redarea
detaliilor şi ca o noutate, calitatea de fin observator al nudului uman relevate de imaginile lui
Adam şi Eva. Un alt pictor de seamă, activ în Italia, este Iustus din Gand, pionier al picturii
în ulei.
Urmaşii flamanzi ai fraţilor van Eyck, Dirk Bouts (Cina cea de taină), Rogier van
der Weiden (Judecata de apoi, Coborârea de pe cruce) sau Hugo van der Goes (Tripticul
Portinari, Adormirea Maicii Domnului), creatori ai unor poliptice de mari dimensiuni,
folosesc de asemenea tehnica în ulei care oferă posibilitatea obţinerii unor culori mai intense
şi totodată, transparente. Cu toate că unii dintre aceşti artişti au călătorit şi activat în Italia,
au utilizat cu timiditate noua cucerire ştiinţifică, proiecţia perspectivică. De asemenea, cu tot
progresul realizat în redarea trupului uman, cunoştinţele anatomice sunt în continuare
deficitare.
În Ţările de jos artiştii creează în oraşe - oraşele gotice prin spiritualitatea lor făcând
posibilă înflorirea acestei arte cu caracter burghez. Chiar şi atunci când scenele au fost
inspirate din Biblie, personajele sunt realiste, autentice figuri de la oraş sau de la ţară, atenţia
artiştilor îndreptându-se spre individualizarea personalităţii celor reprezentaţi.
In oraşul Köln situat pe malurile Rinului, cel mai important centru al picturii
germane din secolul al XV-lea, activează un artist ca Stefan Lochner (1400 sau 1410/15 -
1451). Acestuia îi aparţine remarcabilul altar Închinarea magilor aflat în catedrală, sau Maria
cu pruncul în grădina de trandafiri (Muzeul Wallraf – Richartz din Köln).
După 1460, şcoala din Köln cade sub influenţa picturii din Ţările de jos. Originar tot
din acest oraş, Hans Memling (1433-1494) este elevul lui Rogier van der Weiden şi se
stabileşte la Brugges, unde realizează o seamă din operele sale, mai ales altare poliptice
(formate din mai multe panouri). Adorarea pruncului.
În sudul Germaniei, se remarcă prin pictura sa realistă Konrad Witz (1405 – 1444/7)
din Rottweil, autor al Pescuitului miraculos şi al Sf. Caterina şi Sf. Magdalena ambele
panouri de altar. Witz foloseşte umbre puternice pentru a sugera adâncimea, fără a avea încă
noţiuni despre perspectivă – invenţie atribuită Renaşterii italiene din quatrocento.
Gravor vestit, copiat chiar de Michelangelo, este artistul alsacian care a întemeiat un
important atelier în Colmar, Martin Schongauer (1430/35? – 1491), aflat şi el sub influenţa
picturii din Ţările de jos. Una din puţinele opere certe datorată penelului lui Schongauer este
Madona din pergola de trandafiri (Colmar, bis. Sf. Martin) în are atât fecioara cât şi pruncul
sunt tratate realist.
În gotica târzie pictorii acordă o atenţie din ce în ce mai mare studierii fenomenelor din
natură. Din acest punct de vedere, un progres este realizat de artiştii din unele regiuni
germane dunărene (şcoala dunăreană) dintre care îl menţionăm pe Albrecht Altdorfer.
Sculptura gotică
Spre deosebire de arta romanică, în arta gotică se modifică raportul dintre diferitele
categorii artistice. Dacă în romanic, atât sculptura cât şi pictura erau aservite arhitecturii,
acum aceste arte tind spre independenţă, chiar şi atunci când sunt puse în valoare într-un
cadru arhitectonic. În gotica matură sculptura extrasă din monumentul propriu-zis, de pildă
de pe ambrazura unui portal de catedrală, are o viaţă proprie, independentă.
Ca şi în epoca romanică, sculptura arhitectonică beneficiază de locurile cele mai propice
de amplasare (faţade, portaluri), în acest mod contribuind decisiv la programul ideologic al
epocii respective. În mod preponderent subiectele au o tematică religioasă, inspirate din
Sfânta Scriptură. Personajele îşi au locul bine stabilit în funcţie de ierarhia cerească (de
exemplu, usciorii portalului sunt împodobiţi cu apostoli, profeţi, iar luneta este rezervată
unor scene ca Răstignirea – Freiburg in Breisgau, Încoronarea Mariei – Chartres, Judecata
de apoi), nu lipsesc nici scenele cu caracter narativ, moralizator, uneori subiectele biblice
fiind combinate cu cele preluate din romanele cavalereşti ale epocii (ex. Fecioarele înţelepte
şi fecioarele nebune împreună cu Prinţul lumii - catedralele din Freiburg im Breisgau,
Strasbourg, Erfurt, Basel, Magdeburg)
In Franţa pornind de la şantierul catedralei din Chartres se cristalizează o schemă de
interpretare a siluetei personajelor (ilustrată prin Ecclesia şi Sinagoga de la Strasbourg, în
care şoldul este uşor arcuit, iar greutatea corpului se sprijină pe un picior aşezat mai în faţă -
aşa-zisul contrapost gotic. Contrapostul împreună cu acea şerpuire in forma de S a corpului,
devin caracteristice sculpturii gotice din întreaga Europă. De asemenea, mari progrese se
realizează în evoluţia fizionomiei feţelor şi din acest punct de vedere opere remarcabile sunt
create în figurile ctitorilor aşezământului de la Naumburg, unde, cu puţină exagerare am
putea afirma că aproape fiecare personaj este supus unei investigaţii psihologice de către
artistul rămas necunoscut (Uta şi Ekkehardt, Dietmar). La alte monumente asistăm chiar la
o umanizare a figurilor biblice, aşa cum este cazul Sibilei din catedrala din Bamberg. În
gotica târzie (sec. XV-XVI), mai ales în ambianţă germană, şi de aici spre Cehia, Silezia,
Slovacia şi prin Ungaria în Transilvania, se remarcă un dramatism de o mare expresivitate
care uneori împrumută trăsături caricaturale, promovat de sculptori precum Veit Stoss
(operele sale de căpătâi fiind păstrate la Nürnberg şi Cracovia - Bunavestire în Lorenzkirche
din oraşul german sau Altarul Mariei în biserica Fecioarei din capitala de atunci a regatului
polon), Thielmann Riemenschneider, activ în Franconia, participant la războiul ţărănesc
german şi aspru pedepsit din acest motiv (Adam şi Eva de la Marienkapelle din Würzburg -
azi în Muzeul Franconiei, Monumente funerare ale unor episcopi – catedrala din acelaşi
oraş, sau altare ca cele din Rothenburg o. T. sau Maidbronn,), sau Paul de Levoca, elev al
lui Veit Stoss (autor al altarului din biserica Sf. Iacob din Levoca, Slovacia).
ItaliaItalia
În sculptura gotică italiană sunt evidente influenţele concepţiilor plastice din antichitate,
aşa cum se sesizează în reliefurile lui Niccolo Pisano de pe amvonul baptisterului din Pisa
(1260). Acelaşi autor se apropie mai mult de spiritul gotic în amvonul octogonal al
catedralei din Siena (1265-8), în care naraţiunea specific gotică, precum şi forma amvonului,
reprezintă cu certitudine o nouă etapă a creaţiei sale. Un pas înainte îl realizează fiul sau,
Giovanni Pisano, în amvonul executat pentru catedrala din Pisa, unde goticului îi sunt
caracteristice detaliile inspirate din natură, încercarea de a schiţa mişcarea, precum şi
anecdotica scenei. Din şcoala sieneză se detaşează personalitatea lui Lorenzo Maitani care a
executat reliefurile inspirate din Geneza ce acoperă ca un veşmânt primul registru al faţadei
catedralei din Orvieto. De asemenea, Toscanei îi aparţine marea personalitate artistică
florentină Giotto din Bondone, arhitect, sculptor dar mai cu seamă pictor, cel care a condus
şantierul catedralei Santa Maria del Fiore până la moartea sa care a survenit în 1337. Lui îi
sunt atribuite medalioanele cu subiecte inspirate tot din Geneză, distinse prin sublinierea
valorilor plastice, care îmbracă primul nivel al clopotniţei. În strânsă interdependenţă cu
aceste medalioane sunt canaturile de bronz ale portalului de sud al baptisterului din Florenţa
opere ale lui Andrea Pisano executate în parte, concomitent cu prezenţa lui Giotto pe
şantierul catedralei. De altfel lui Andrea Pisano i se datorează noua serie de medalioane ale
clopotniţei realizate după anul 1337. Chiar dacă o altă serie de medalioane pentru unul din
portalurile baptisterului din Florenţa işi are originea într-un concurs care este considerat ca
punct de pornire spre arta Renaşterii, această opera a lui Lorenzo Ghiberti se încadrează încă
în repertoriul goticului. Remarcabil sculptor şi meseriaş în turnarea bronzului, Ghiberti a
ieşit învingător în confruntarea cu Filippo Bruneleschi, tocmai datorita calităţii impecabile a
prelucrării metalului, dar şi a compoziţiei mai clare în scena Jertfei lui Avram solicitată de
juriu. Cu toate că această operă s-a bucurat de mare succes, dovadă fiind şi obţinerea unui
nou contract pentru alte porţi ale baptisterului, este interesant de remarcat că, ulterior,
artistul îşi va modifica radical mijloacele de expresie, fiind considerat unul din primii
reprezentanţi ai noului stil, Renaşterea.
In sfârşit, considerăm necesară menţionarea statuilor ecvestre gotice întâlnite nu numai
în Italia ci în întreaga ambianţă a goticului european. Dacă în prima jumătate a secolului al
XIII-lea în statuia Călăreţului din Bamberg, ansamblul cal-călăreţ este alipit unui stâlp, iar
calul este redat printr-o modelare greoaie, în schimb, analiza fizionomiei ne relevă o
preocupare a artistului pentru individualizarea figurii umane. Spre deosebire de lucrarea din
Bavaria, operă databilă în secolul al XIV-lea, una din cele mai cunoscute statui ecvestre
gotice, cea a lui Cangrande I della Scala (1291 - 1329) din Verona, opera unui pietrar din
sec. XIV, numit Maestrul Arcului Scaligerilor, ne relevă încă o rigiditate ce a caracterizat
arta secolului precedent. Cu toate elementele de relativ progres semnalate in Călăreţul de la
Bamberg, aşa cum am văzut şi la Verona şi cum putem observa şi la Magdeburg, statuile din
această categorie sunt tributare unor insuficiente cunoaşteri a anatomiei calului şi a
călăreţului şi mai ales neputinţei redării corespunzătoare a mişcării. Cu totul surprinzătoare,
şi considerăm faptul insuficient subliniat în literatura de specialitate, apare insă statuia
ecvestră a Sfântului Gheorghe amplasată în faţa catedralei Sf. Vit în incinta cetăţii regale
din Praga. Sculptura ce denotă o bună cunoaştere a tehnicii turnării în bronz este o lucrare de
sine stătătoare, ne fiind subordonată arhitecturii. Opera realizată de doi ardeleni, Martin şi
Gheorghe, fii pictorului Nicolae din Cluj, se remarcă prin unitatea dintre cal şi călăreţul în
plină mişcare, care cu o uşoară rotaţie, degajă forţă în gestul său de a străpunge cu suliţa
gâtlejul balaurului. Premizele apariţiei acestei lucrări au constat în realizarea celor trei statui
pedestre ale regilor sfinţi ai Ungariei care au fost executate de cei doi artişti pentru piaţa din
faţa catedralei din Oradea. Ca urmare a acestei reuşite au fost invitaţi în 1373 la Praga, după
care, întorcându-se la curtea episcopală din Oradea au mai executat şi o statuie ecvestră, a
Sfântului Ladislau (1390), statuie dispărută împreună cu celelalte trei, in vâltoarea
evenimentelor din 1660, când Oradea a fost cucerită de turci. Prin opera lor remarcabilă
chiar şi prin singura sculptură păstrată, cei doi artişti transilvăneni sunt precursori ai
Renaşterii.