art 5 cedo

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

LEGALITATEA ARESTĂRII

PREVENTIVE ÎN JURISPRUDENŢA

CEDO

COORDONATOR: Lect. Univ. Dr. RADU CHIRIŢĂ

ABSOLVENT:

COTUŢIU CRISTINA-IOANA

Cluj-Napoca 2010

2

CUPRINS

CAPITOLUL I. Dreptul la libertate şi siguranţă. Consideraţii introductive.................4

Secţiunea I. Importanţa, scopul, domeniul de aplicabilitate al art. 5 din CEDO..................4

Secţiunea II. Înţelesul juridic şi caracterele noţiunii de „privare de libertate” în sensul art.

5 din CEDO. Jurisprudenţă....................................................................................................6

Secţiunea III. Condiţiile care justifică luarea măsurii privative de libertate în raport cu

exigenţele CEDO..................................................................................................................12

1. Legalitatea măsurii privative de libertate.............................................................12

2. Încadrarea măsurii privative de libertate într-unul din cazurile prevăzute de

Convenţie..............................................................................................................................18

CAPITOLUL II. Arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului. Analiză comparativă a dispoziţiilor din dreptul românesc.............................20

Secţiunea I. Condiţiile substanţiale (de fond) necesare pentru dispunerea măsurii arestării

preventive în contextul art. 5 paragr. 1 lit. c din CEDO şi dreptul românesc......................20

Secţiunea II. Aspecte referitoare la detenţia minorilor.......................................................31

CAPITOLUL III. Prezentarea temeiurilor de arestare preventivă prevăzute în art.

148 Cod procedură penală prin raportare la jurisprudenţa CEDO.............................36

Secţiunea I. Evoluţia legii procesual penale în materia arestării preventive ca o consecinţă

a exigenţelor impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.................................36

Secţiunea II. Analiza temeiurilor arestării preventive prevăzute în art. 148 Cod procedură

penală prin raportare la cazul de la art. 5 paragr. 1 lit. c din CEDO....................................44

A. Art. 148 alin. 1 lit. a Cod procedură penală.........................................................46

B. Art. 148 alin. 1 lit. a¹ Cod procedură penală........................................................49

C. Art. 148 alin. 1 lit. b Cod procedură penală........................................................50

D. Art. 148 alin. 1 lit. c Cod procedură penală.........................................................53

E. Art. 148 alin. 1 lit. d Cod procedură penală.........................................................56

3

F. Art. 148 alin. 1 lit. e Cod procedură penală.........................................................57

G. Art. 148 alin. 1 lit. f Cod procedură penală.........................................................59

CONCLUZII.......................................................................................................................64

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................67

4

CAPITOLUL I.

Dreptul la libertate şi siguranţă. Consideraţii introductive.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� Libertatea individuală şi siguranţa persoanei reprezintă una dintre cele mai sensibile

şi complexe valori ale fiinţei umane care alături de alte drepturi fundamentale ocupă un rol

primordial în cadrul unei societăţi democratice. În urma transformărilor survenite în

societatea românească după anul 1990, odată cu abolirea regimului totalitar, libertatea şi

siguranţa individuală a făcut obiectul unor reglementări constituţionale tot mai clare şi mai

detaliate, în scopul evitării interpretărilor arbitrare din partea autorităţilor. Astfel, în art. 23

alin (1) din Constituţie1 se prevede expres şi necondiţionat “Libertatea individuală şi

siguranţa persoanei sunt inviolabile”.

De asemenea, în urma dezvoltării economico-sociale şi a declanşării procesului de

armonizare a legislaţiei naţionale cu dispoziţiile europene, documentele internaţionale în

materia drepturilor omului şi nu numai, au căpătat o tot mai mare importanţă. În acest

context, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului2 reprezintă instrumentul principal care

asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Prin raportare la

dispoziţiile acesteia şi la jurisprudenţa CEDO în materie, se observă acordarea unei atenţii

sporite libertăţii individuale tocmai datorită caracterului esenţial al acestui drept pentru

fiinţa umană, nerespectarea lui având consecinţe importante atât din punct de vedere fizic

cât şi psihic şi social.

Garantarea libertăţii persoanei a constituit una dintre preocupările continue ale

legiuitorului român, motiv pentru care în prezent dispoziţiile interne în materia protecţiei

dreptului la libertate şi siguranţă individuală, consacrate în Constituţie (art. 23) şi Codul de

procedură penală3 (art. 5), urmăresc satisfacerea exigenţelor CEDO, care din momentul

ratificării a devenit obligatorie în dreptul intern. Asemănător prevederilor constituţionale,

art.5 din Convenţie garantează în termeni precişi dreptul la libertate şi siguranţă al oricărei

persoane. În completare, acest text prevede în mod expres şi limitativ cazurile şi condiţiile

1 Constituţia României, publicată în M. Of., Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. 2 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma în 4 noiembrie 1950, ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of., Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994. 3 Codul de Procedură Penală, republicat în M. Of., Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997.

5

în care este permisă limitarea libertăţii persoanei (art 5 § 1 lit. a-f ), precum şi garanţiile

recunoscute persoanelor private de libertate ( art. 5 § 2-5)1.

În ceea ce priveşte importanţa a art. 5 din CEDO, aceasta rezultă între altele, din

informaţiile statistice prezentate de Curte2: în funcţie de numărul de încălcări constatate în

hotărâri pronunţate în anul 2009, art. 5 ocupa locul trei în randul celor mai violate articole

de către statele semnatare ale Convenţiei, după art. 6 (dreptul la un proces echitabil) şi art.

1 al Protocolului nr. 1 (protecţia dreptului de proprietate). De asemenea, mai trebuie

precizat că unele dintre cele mai importante hotărâri pronunţate relativ recent în cauzele

împotriva României, privesc printre altele şi încălcarea dispoziţiilor art. 5 din CEDO3.

Referitor la determinarea domeniului de aplicabilitate a art. 5 din Convenţie,

pornind de la o analiză sumară a acestui text, putem constata aplicabilitatea cu caracter

universal a acestor dispoziţii. Astfel, dreptul la libertate şi siguranţă aparţine oricărei

persoane, inclusiv celor aflate în stare de arest preventiv sau în stare de detenţie în urma

pronunţării unei hotărâri de condamnare, deoarece orice persoană, în libertate sau deţinută,

are dreptul la protecţie, adică dreptul de a nu fi sau nu ramâne privată de libertate, decât cu

respectarea exigenţelor art. 54.

Noţiunea de “libertate” în sensul Convenţiei şi al reglementărilor constituţionale, a

fost percepută în accepţiunea sa clasică, adică libertatea fizică a persoanei de a pleca şi de a

veni, de a se deplasa în mod liber5. Privitor la înţelesul conceptului de � � � � � � � � � � � � � �� sunt necesare anumite precizări care au făcut obiectul analizei doctrinare.

Astfel, asa cum s-a arătat în literatura de specialitate6 “libertatea şi siguranţa trebuie privite

împreună, ca un drept fundamental ce nu cunoaşte alternativă; există libertate sau stare de

1 Este vorba de garanţiile prevăzute la alin. 2 (dreptul de a fi informat cu privire la motivele privării de

libertate), alin. 4 (dreptul la o cale de atac împotriva măsurii privative de libertate) şi alin. 5 (dreptul la despăgubiri în cazul unei privări ilicite de libertate).

2 A se vedea în acest sens Raportul de Activitate al Curţii Europene pe anul 2009, sectiunea XIII „Informaţii statistice”, pag. 141, accesibil on-line la adresa: www.echr.coe.int – în anul 2009 privitor la art. 5 au fost 342 de încălcări, în ceea ce priveşte art. 6 au fost 931 de încălcări, iar referitor la art. 1 din Protocolul 1 au fost 385 de încălcări; pentru o mai amplă prezentare de ordin statistic a situaţiei statului român în faţa judecătorilor de la Strasbourg a se vedea Radu Chiriţă, România în faţa CEDO în perioada ianuarie 2009-iunie 2009, în Revista Curierul Judiciar, nr. 2/2009.

3 CEDO, hot. Scundeanu c. Ro. din 16 februarie 2010; hot. Răducu c. Ro., din 7 aprilie 2009; hot. Mihuţă c. Ro. din martie 2009; hot. Toma c. Ro. din 24 februarie 2009; hot. Tarău c. Ro. din 24 februarie 2009; hot. Calmanovici c. Ro. din 1 iulie 2008; Tase c. Ro. din 10 iunie 2008; Galliani c. Ro. din 10 iunie 2008; Lăpuşan c. Ro. din 13 mai 2008; Varga c. Ro. din 11 martie 2008; Samoilă şi Cionca c. Ro. din 4 martie 2008.

4 Dragoş Bogdan, Arestarea Preventivă şi Detenţia în Jurisprudenţa CEDO, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 5.

5 CEDO, hot. Engel şi alţii c. Olanda din 8 iunie 1976; Guzzardi c. Italiei din 6 noiembrie 1980. 6 Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole., vol. I, Drepturi

şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 283.

6

lipsire de libertate, după cum starea de semi-libertate, de libertate sub supraveghere sau

libertate condiţionată sunt privite ca lipsiri de libertate.” Aşadar, neputând fi detaşată de

libertatea fizică, dreptul la siguranţă semnifică faptul că nici o persoană nu poate fi supusă

ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în dreptul său la libertate1. Pentru a se asigura

dreptul la siguranţă al persoanei, orice măsură luată în temeiul art. 5 din Convenţie trebuie

să respecte condiţiile de formă şi de fond prevăzute de legislaţia naţională2, ceea ce

înseamnă că în acest sens noţiunea de “siguranţă” se suprapune peste cea de “legalitate”3.

Cu toate acestea, folosirea ambilor termeni nu trebuie să conducă la ideea că autorităţile ar

avea obligaţia de a asigura “securitatea persoanei”, înţeleasă ca securitate socială, fizică,

ori economică4, deoarece o astfel de interpretare depăşeşte domeniul de aplicabilitate al

art.5.

Astfel, aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, dar şi din bogata jurisprudenţă a

Curţii Europene, întregul text al art. 5 din Convenţie gravitează în jurul unui singur scop şi

anume protecţia libertăţii şi siguranţei persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor

arbitrare5. În acest sens s-a arătat6 că o privaţiune de libertate va fi considerată

inacceptabilă dacă ea constituie un mijloc de interferenţă cu alte drepturi şi libertăţi

garantate de Convenţie sau dacă ea se bazează pe o lege aplicată arbitrar sau care poate fi

considerată deficientă.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� Datorită complexităţii dreptului la libertate şi siguranţă, dar şi datorită consecinţelor

imediate a acestuia asupra exercitării altor drepturi fundamentale ocrotite de Convenţie

cum ar fi dreptul la viaţă privată şi familială (art. 8), dreptul la libertate de exprimare

1 Radu Chiriţă, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii., Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2008, pag. 139; Mihail Udroiu şi Ovidiu Predescu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 389.

2 CEDO, hot. Bozano c. Franţei din 18 decembrie 1986; hot. Timurtaş c. Turcia din 13 iunie 2000. 3 Cu privire la noţiune de „siguranţă” din cadrul art. 23 din Constituţie, o opinie similară există şi în

doctrina română. În acest sens, a se vedea Traian Laslo, Drepturile Omului, Ed. Napoca Star, Cluj, 2001, pag. 59; Gheorghe Iancu, Drepturile, Libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 123; D. Bogdan, op. cit., pag. 7.

4 R. Chiriţă, op. cit., pag 139. 5 CEDO, hot. Lawless c. Irlandei din 1 iulie 1961; hot. Kurt c. Turcia, din 25 mai 1998; Lukanov c.

Bulgaria din 20 martie 1997; hot. Castraveţ c. Moldova din 13 martie 2004; hot. Assanidze c. Georgiei din 8 aprilie 2004.

6 Monica Macovei, Liberté et sûreté de la personne. Un guide sur la mise en oeuvre de l’article 5 de la Convention européenne del Droits de l’Homme, Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2003, pag. 12.

7

(art.10), dreptul la libertate de mişcare (art. 2 din Protocolul nr. 4), noţiunea de � � � � � � �� nu a fost definită expres în cuprinsul dispoziţiilor europene. Astfel, în

determinarea câmpului său de aplicabilitate jurisprudenţa Curţii Europene a avut un rol

important, arătând în hotărârile sale1 că analiza existenţei unei privări de libertate trebuie să

se facă � � � � � � � � � �

prin raportare la particularităţile fiecărei cauze, luând în considerare un

ansamblu de criterii precum: natura şi durata măsurii, efectele sau modalităţiile de

executare.

Mai trebuie amintit şi faptul că articolul analizat nu oferă protecţie împotriva

formelor mai puţin grave de limitare a libertăţii individuale cum ar fi de exemplu, aplicarea

legilor de circulaţie la care se referă art. 2 din Protocolul nr. 42, supravegherea deţinuţilor

eliberaţi condiţionat care au obligaţia de a se prezenta periodic la poliţie3, interdicţia de a

circula pe timp de noapte sau alte feluri de reglementări care nu restrâng în mod grav

libertatea unui individ4. Tot astfel, vizând doar cazurile şi condiţiile în care poate interveni

o privare de libertate, sub incidenţa art. 5 din Convenţie nu intră modalităţile în care sunt

puse în executare măsurile privative de libertate, inclusiv condiţiile de detenţie5.

În doctrină s-a arătat că între privarea de libertate şi restrângerea libertăţii de

mişcare nu există decât o diferenţă de intensitate, nu de natură sau de esenţă. Astfel,

folosind un criteriu de ordin cantitativ, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� 6. În acest sens a decis Curtea în afacerea Guzzardi c. Italia7, considerând că

impunerea unei reşedinţe obligatorii a reclamantului timp de 16 luni pe o insulă pustie,

având posibilitatea de mişcare pe un perimetru de 2,5 km², constituie o privare de libertate

în sensul art. 5 din Convenţie.

1 CEDO, hot. Engel şi alţii c. Olanda din 8 iunie 1976; Guzzardi c. Italiei din 6 noiembrie 1980; hot.

Ashingdane c. Marea Britanie din 25 iunie 1996. 2 CEDO, hot. Sissanis c. România din 25 ianuarie 2007 – împotriva reclamantului se luase măsura

interdicţiei de a părăsi teritoriul ţării. Curtea a constatat că reclamantul nu se plângea de o ingerinţă în libertatea sa fizică, ci de o ingerinţă în libertatea sa de deplasare, astfel art. 5 nefiind aplicabil – în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, Codul de procedură penală. Texte. Jurisprudenţă. Hotărâri CEDO, Ed. Hamangiu, 2008, pag. 257.

3 CEDO, hot. Weeks c Marea Britanie din 2 martie 1987 - în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri pe anul 1950-2001.

4 Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. All, Bucureşti, 1996, pag.28.

5 M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 391; Totuşi, în cauza Bollan c. Marea Britanie din 4 mai 2000 s-a arătat că măsurile adoptate în cadrul unui centru de detenţie sunt susceptibile de a constitui atingeri ale dreptului la libertate � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

6 R. Chiriţă, op. cit., pag. 140. 7 CEDO, hot. Guzzardi c. Italiei din 6 noiembrie 1980 – în R. Ghiriţă, Culegere...1950-2001, pag. 40.

8

În cele ce urmează, vom analiza existenţa privării de libertate prin raportare la

diferite criterii avute în vedere în jurisprudenţa CEDO.

Aşa cum am precizat şi anterior se vor lua în considerare � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, procedându-se la o examinare atentă a acestor elemente. Astfel, în cauza

Engel c. Olanda1 Curtea a arătat că dispoziţiile art. 5 nu trebuie interpretate în mod

mecanic, că nu orice privare de libertate constituie o încălcare a dispoziţiilor amintite.

Astfel, tinând cont de specificul calităţii de militar, anumite sancţiuni sau măsuri

disciplinare aplicate acestora (în speţă consemnarea soldaţilor în cazărmi) nu constituie

privări de libertate, deşi pentru o persoană civilă, aceeaşi măsură ar avea caracterul unei

ingerinţe în libertatea sa. Curtea a mai reţinut că alte măsuri disciplinare aplicate militarilor

precum închiderea lor în celule, constituie o privare de libertate în sensul art. 5 deoarece o

asemenea sancţiune depăşeşte condiţiile normale impuse de serviciul militar.

În ceea ce priveşte � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Curtea a arătat cu prilejul cauzei De

Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei2 că şi într-o asemenea situaţie poate să existe privare de

libertate. Faptul că reclamanţii s-au prezentat de bună voie în faţa autorităţilor şi că

detenţia ulterioară a lor a fost rezultatul formulării unei cereri în acest sens, nu este un

argument suficient pentru ca o persoană să piardă beneficiul acestui drept. Asfel, caracterul

inalienabil al dreptului la libertate face ca o asemenea „detenţie acceptată” să poată fi

considerată nelegală3. În contextul analizat, în literatura de specialitate4 s-a arătat că lipsa

consimţământului poate fi dedusă nu numai din mijloacele fizice de reţinere a persoanei

(închiderea într-o cameră, cătuşe) ci şi din mijloace psihice, fiind suficient ca persoana

respectivă să aibă impresia că nu poate părăsi o încăpere fără consecinţe serioase.

Un alt criteriu avut în vedere în jurisprudenţa CEDO este � � � � � � � � � � � � � �

care

trebuie să curgă pentru a se putea vorbi de existenţa unei privări de libertate. În acest

context s-a precizat doar faptul că un interval de timp foarte scurt nu înlătură aplicabilitatea

art. 5 din Convenţie5. Astfel, în cauza relativ recentă, Foka c. Turciei6 Curtea a arătat că,

1 CEDO, hot. Engel c. Olandei din 8 iunie 1976. 2 CEDO, hot. De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei din 18 iunie 1971. 3 În sens contrar CEDO, hot. Strock c. Germania din 16 iunie 2005 – în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri

pe anul 2005 – Curtea a reţinut că o persoană poate să fie considerată privată de libertate numai dacă nu a consimţit la această privare.

4 D. Bogdan, op. cit., pag. 10. 5 CEDO, hot. Engel şi alţii c. Olanda din 8 iunie 1976. 6 CEDO, hot. Foka c. Turciei din 24 iunie 2008; până la data acestei afaceri precedentul judiciar

evidenţia că prevederile art. 5 se consideră inaplicabile cazurilor în care aflarea reclamantului la poliţie a durat doar câteva ore şi nu a depăşit timpul strict necesar pentru efectuarea anumitor formalităţi (Guenat c. Elveţiei, nr. 24722/94, dec. Comisiei din 10 aprilie 1995; X c. Germaniei, nr. 8819/79, dec. Comisiei din 19 martie 1981).

9

deşi reclamanta stătuse la poliţie numai câteva ore necesare pentru îndeplinirea unor

formalităţi, faptul că fusese dusă acolo cu forţa, constituie un element de constrângere care

a afectat nu doar libertatea de deplasare a acesteia, ci şi libertatea sa în general, dispoziţiile

art. 5 fiind aplicabile. În acelaşi sens în cauza Quinn c. Franţa1 Curtea a decis că reţinerea

unei persoane arestată preventiv încă aproximativ 12 ore, deşi instanţa dispusese în ziua

respectivă punerea ei în libertate, este contrară dispoziţiilor art. 5 din Convenţie.

Subliniem faptul că, deşi în marea majoritate a cazurilor, ingerinţa în dreptul la

libertate a persoanelor este concretizată într-un act ce provine de la stat, nu trebuie pierdute

din vedere acele ipoteze în care privarea de libertate este rezultatul direct al unor activităţi

realizate de persoane private2. Astfel, aşa cum s-a susţinut în literatura de specialitate, pe

lângă � � � � � � � � � � �

de a nu restrânge în mod nejustificat libertatea persoanei, statul

are şi � � � � � � � � � � �

de a proteja persoanele aflate sub jurisdicţia lor de privările de

libertate realizate de alti particulari (incriminarea răpirilor, efectuarea de anchete eficace în

astfel de cazuri)3. O soluţie contrară ar fi incompatibilă cu principiul garantării efective a

drepturilor din Convenţie deoarece ar limita drastic protecţia oferită de art. 5 iar pe lângă

aceasta, prin raportare la alte articole din Convenţie (art. 2, 3, 8), ar fi singura dispoziţie

care nu ar genera şi obligaţii pozitive în sarcina unui stat4.

Aşa cum reiese din analiza jurisprudenţei Curţii prezentată anterior, noţiunea de

„privare de libertate” se circumscrie unor ipoteze variate, care trebuie analizate pe baza

unui complex de criterii de natură obiectivă şi subiectivă. În doctrina română5 s-a arătat că

pentru a suferi o privare de libertate, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

. Plecând

de la această afirmaţie câteva precizări sunt necesare în legătură cu existenţa unei privări

de libertate în cazul arestului la domiciliu, context în care, poziţia instanţelor române este

cel puţin bizară.

1 CEDO, Quinn c. Franţa din 22 martie 1995. 2 CEDO, hot. Riera Blume şi alţii c. Spania din 10 octombrie 1999 – în R. Chiriţă, Culegere...1950-

2001– ingerinţa în dreptul la libertate al unei persoane există nu doar în situaţia în care agenţii statului sunt direct răspunzători, ci şi atunci când privarea de libertate este realizată de terţi dar cu colaborarea autorităţiilor, fără de care privarea nu ar fi avut loc.

3 Bianca Selejan Guţan, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag.109.

4 R. Chiriţă, op. cit., pag. 139; D. Bogdan, op. cit., pag. 6. 5 R. Chiriţă, op. cit., pag. 139.

10

În � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat

incidenţa noţiunii de privare de libertate, prin raportare la un anumit spaţiu ce nu a putut fi

părăsit. Prin urmare, în concepţia Curţii, arestul la domiciliu reprezintă o măsură cu un

grad suficient de constrângere pentru ca aceasta să fie considerată o „privare de libertate”1

în sensul art. 5 din Convenţie, neputând fi asimilată cu măsurile preventive restrictive de

drepturi. Nu de aceeaşi părere este şi instanţa noastră supremă, care într-o decizie relativ

recentă2 a arătat că „durata arestării la domiciliu dispusă de autorităţile străine, constituie o

măsură echivalentă cu obligarea de a nu părăsi localitatea prevăzută în art. 145 C. proc.

pen. astfel încât nu reprezintă o privare de libertate care să poată fi dedusă din durata

pedepsei închisorii de executat”.

Un an mai târziu, prin decizia nr. 4990 din 4 septembrie 20063, Î.C.C.J. nu s-a

abătut de la jurisprudenţa anterioară, deşi potrivit art. 18 alin (1) din Legea 302/2004

privind cooperarea judiciară în materie penală4, durata arestului executat în străinătate în

îndeplinirea unei cereri de extrădare formulate de autorităţile române se compută din

durata pedepsei aplicate de instanţele române. În spetă, inculpatul H.M, condamnat la o

pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, a cerut deducerea din pedeapsa de executat a

perioadei în care acesta a fost arestat provizoriu în vederea extrădării în România. Astfel,

din 13 aprilie 2004, cand a fost localizat în Italia şi până la 11 iulie 2005, când s-a făcut

predarea cătrea autorităţiile române, faţă de inculpat, Curtea de Apel din Torino a dispus

măsura obligării de a nu părăsi locuinţa. În raport cu solicitările reclamantului, Î.C.C.J. a

reţinut că dispoziţiile art. 18 din Legea 302/2004 se aplică doar măsurii reţinerii şi arestării

preventive, nu şi măsurilor care limitează sau restrâng libertatea precum arestul la

domiciliu. Astfel, în concepţia instanţei române „interzicerea părăsirii locuinţei nu poate

echivala cu instituirea unui arest, deoarece condamnatul rămâne în continuare în sfera

socială a familiei ori a apropiaţilor săi, fapt care dimpotrivă, în situaţia arestului preventiv,

este unul din obiectivele interdicţiei, şi anume ruperea relaţiilor sociale pentru prevenirea

unor activităţi de natură a periclita ancheta”. Mai mult, pornind de la acest raţionament

defectuos, Înalta Curte a arătat că o soluţie contrară ar constitui o adăugare la lege întrucât

„în măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat să se deducă din pedeapsa de executat şi alte

1 CEDO, hot. Giulia Manzoni c. Italia din 1 iulie 1997; hot. Mancini c. Italia din 2 august 2001; hot.

Vachev c. Bulgaria din 8 iulie 2004; hot. Lavents c. Letonia din 28 februarie 2003; hot. Pekov c. Bulgaria din 30 iunie 2002.

2 Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4667 din 10 august 2005, accesibilă pe site-ul Î.C.C.J.: www.scj.ro. 3 Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4990 din 4 septembrie 2006, accesibilă pe site-ul Î.C.C.J.:

www.scj.ro. 4 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004.

11

perioade privind măsuri preventive neprivative de libertate luate faţă de condamnat, ar fi

arătat-o în mod explicit”.

În legătură cu cele prezentate, remarcăm vădita incompatibilitate a practicii

instanţei noastre supreme prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene, în care măsura

arestului domiciliar are aceeaşi natură juridică cu măsura arestului preventiv, fiind vorba

de o suprimare integrală a libertăţii persoanei şi nu de o simplă limitare a acesteia. De

asemenea, faţă de interpretarea dată de Î.C.C.J. dispoziţiilor art. 18 din Legea 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, avem serioase rezerve, motiv

pentru care considerăm pertinente următoarele precizări. Astfel, deşi textul art. 18 din

legea amintită, se referă expres la „� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

”�instanţa

supremă română în mod eronat a interpretat prevederile arătate în sensul că se referă strict

la perioada arestului executat într-un loc de detenţie. Mai mult, în motivarea deciziei sale

aceasta a subliniat că o soluţie contrară ar constitui o adăugare la lege, principiu de altfel

nesocotit tocmai printr-un asemenea mod de înţelegere a aplicabilităţii art. 18 din lege. Din

punctul nostru de vedere, atâta timp cât textul nu face distincţie, ci se referă în mod

generic la „arest”, devine pe deplin aplicabil adagiul „ � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� ”, astfel că art. 18 din Lege 302/2004 trebuie să îşi găsească aplicare şi

in ipoteza arestului la domiciliu.

Referitor la această problemă, prezintă interes modificările aduse de Noul Cod de

Procedură Penală care introduce măsura preventivă a arestului la domiciliu, măsură menită

a înlesni procesul de armonizare a legislaţiei procesual penale cu dispoziţiile europene.

Astfel, arestul la domiciliu face obiectul dispoziţiilor art. 218-222 din Noul Cod de

Procedură Penală, în cuprinsul cărora se precizează expres: „ � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� . În consecinţă, raportat la practica deviată a

instanţelor române, această modificare ar putea reprezenta o soluţie la problema

interpretării greşite a modului în care durata arestului executat în străinătate se deduce din

pedeapsa aplicată.

În contextul analizat, mai trebuie amintit că Procurorul general al României a

promovat în luna mai a anului 2009 un recurs în interesul legii, solicitând Curtii Supreme

să stabililească un mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale prin raportare

la exigenţele CEDO. Prin urmare, prin decizia nr. 22 din 12 octombrie 20091, Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite a admis recursul în interesul legii şi a

1 Î.C.C.J., Seciile Unite, Comunicate privind deciziile pronunţate în interesul legii, decizia nr. 22 din 12

octombrie 2009, accesibilă pe site-ul Î.C.C. J. : www.scj.ro.

12

stabilit: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, durata arestului la domiciliu,

executat în străinătate, măsură preventivă privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,

trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi dedusă din durata închisorii

aplicate de instanţele române”.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Am arătat că libertatea individuală este un drept fundamental de care trebuie să

beneficieze orice persoană într-o societate democratică. Cu toate acestea, anumite limitări

legale şi expres prevăzute sunt necesare, întrucât o exercitare absolută a acestui drept nu

poate fi imaginată.

Raportat la dispoziţiile Convenţiei, aceasta impune două condiţii care trebuie

îndeplinite cumulativ pentru ca privarea de libertatea a unei persoane să fie considerată

licită: conformitatea măsurii cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura internă să se

înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenţie. Dat fiind faptul că textul analizat

porneşte de la o prezumţie de libertate („Orice persoană are dreptul la libertate şi

siguranţă”), autorităţiile împuternicite cu posibilitatea de a priva pe cineva de libertate sunt

cele care trebuie să procedeze la o verificare a respectării limitelor impuse de art. 51.

În cele ce urmează, vom trece la o analiză succintă a celor două condiţii arătate mai

sus, context în care, vom prezenta diferite situaţii de nelegalitate a lipsirii de libertate în

jurisprudenţa CEDO.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Conform jurisprudenţei CEDO, pentru ca o privare de libertate să corespundă

exigenţelor Convenţiei, aceasta trebuie să fie dispusă cu respectarea dispoziţiilor

substanţiale şi procedurale din dreptul intern şi să fie conformă cu scopul art. 5 de a proteja

orice persoană împotriva arbitrariului. Astfel, în literatura de specialitate2 s-a arătat că nu

1 M. Macovei, op. cit., pag. 8. 2

� � � � , pag. 12.

13

este suficient ca o privaţiune de libertate să fie în conformitate cu dreptul intern:� � � � � � � ��

Deoarece orice încălcare a dreptului intern cu ocazia deţinerii sau arestării unei

persoane atrage după sine o încălcare a art. 5 din Convenţie, Curţii îi este rezervat dreptul

de a exercita un anumit control asupra modului în care a fost aplicate reglementările

interne. Astfel, instanţa europeană verifică atât în privinţa adoptării cât şi în privinţa

executării, dacă măsura privativă de libertate este compatibilă cu scopul art. 5, neezitând în

cazuri particulare să îşi substituie propria apreciere celei a autorităţilor naţionale1.

Pentru a ilustra cele susţinute mai sus, în continuare vom prezenta câteva cazuri de

nerespectare a condiţiei legalităţii consacrate în jurisprudenţa CEDO, raportându-ne

totodată la situaţia României în ceea ce priveşte îndeplinirea exigenţelor izvorâte din

Convenţie.

Privitor la primul aspect ce trebuie avut în vedere şi anume � � � � � � � � � � ��

în cauza Steel c. Marea

Britanie2 Curtea a evidenţiat încălcarea acestora. Astfel, arestarea reclamantului, pe

motivul că a împărţit fluturaşi în cadrul unei conferinţe, este nelegală chiar dacă legislaţia

internă prevedea posibilitatea reţinerii persoanelor care tulburau o manifestaţie publică.

Curtea a constat că procedural, acest caz de arestare era bine determinat în sistemul de

drept englez, însă datorită faptului că activitatea reclamantului nu a împiedicat în nici un

fel desfăsurarea conferinţei, că nu a comis nici un act care să incite la violenţă, pe fond,

măsura luată în aceste cirumstanţe de autorităţile publice este nejustificată.

În ceea ce priveşte România, o problemă asupra căreia Curtea s-a pronunţat în mai

multe rânduri, a fost aceea a nemotivării reţinerii sau arestării de către autorităţile statului,

acestea din urmă mulţumindu-se să facă o trimitere generică la textul de lege aplicabil. În

acest sens putem aduce în discuţie cauza Hussain c. România3 în care reclamantul, deţinut

1 Frederic Sudre, Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006,

pag. 241; în acest sens a se vedea hot. Nakach c. Olanda din 30 iunie 2005 – în R. Chiriţă, Culegere...2005, pag. 88; hot. Filip c. România din 14 decembrie 2006 – în R. Chiriţă, Culegere...2006, pag. 127; hot. Witold Litwa c. Polonia din 4 aprilie 2000 – în R. Chiriţă, Culegere...1950-2000, pag. 45; hot. Douiyeb c. Olanda din 4 august 1999.

2 CEDO, hot. Steel c. Marea Britanie din 23 septembrie 1998; O încălcare a dispoziţiilor din dreptul intern a fost constatată de Curte şi în cauza Lukanov c. Bulgaria din 20 martie 1997, în care reclamantul a fost arestat pentru acordare ilicită de fonduri publice ţărilor în curs de dezvoltare. Datorită faptului că autorităţile nu au putut califica activitatea desfăşurată de reclamant ca fiind o încălcare de drept penal, privarea de libertate a fost considerată de Curte contrară legislaţiei bulgare, art. 5 fiind în consecinţă violat.

3 CEDO, hot. Hussain c. România din 24 ianuarie 2008 – în Revista Justiţia în Actualitate, anul II, nr. 2, pag. 70; Cu prilejul acestei cauze, s-a evidenţiat şi diferenţa dintre această speţă şi cauza Kaya c. România din 12 octombrie 2006, unde detenţia reclamantului a durat o singură zi, perioadă de timp apreciată ca fiind rezonabilă.

14

într-un centru special în vederea expulzării, nu a avut posibilitatea de a cunoaşte motivul

reţinerii, durata acesteia şi nici drepturile şi obligaţiile prevăzute străinilor aflaţi în astfel de

situaţii, deşi o astfel de comunicare era consacrată în dreptul intern în Legea 123/2001

privind regimul străinilor în România1. În aceste condiţii, Curtea a concluzionat că detenţia

reclamantului în Centrul de Tranzit Otopeni în perioada 1-17 august 2001 nu a fost

conformă cu dreptul intern, fiind vorba de o violare a art. 5. Tot astfel, în cauza Tase c.

România2, Curtea a constat, ca şi în alte cauze în care pârât era statul român3, că este

contrară dispoziţiilor legale naţionale, practica obişnuită a procurorilor de a nu menţiona

motivele concrete pentru dispunerea măsurii arestării preventive, (în special în ceea ce

priveşte pretinsul pericol pentru ordinea publică), deşi obligativitatea motivării este

consacrată expres în lege.

Pe lângă cele prezentate anterior, pentru ca o privare de libertate să fie compatibilă

cu dispoziţiile Convenţiei aceasta trebuie să aibă � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

În acest context vom analiza situaţia în care măsura privativă de libertate iniţial a fost

legală, însă şi-a pierdut această calitate datorită expirării termenului pentru care autorităţile

aveau temei legal de a reţine o presoană. Astfel, cu prilejul cauzei K. F. c. Germania4,

Curtea a arătat că deşi potrivit legislaţiei germane durata maximă de a reţine o persoană în

scopul verificării datelor sale de identificare era de 12 ore, eliberarea reclamantulului s-a

făcut cu o întârziere de 45 de minute. În consecinţă, atâta timp cât în dreptul intern durata

măsurii privative de libertate are un caracter absolut şi obligaţia de eliberare decurge din

lege, o depăşire a acesteia, chiar cu câteva minute, constituie o încălcare a dispoziţiilor art.

5 din Convenţie. De asemenea în cauza Labita c. Italia5 s-a constatat o violare a

dispoziţiilor europene, datorită faptului că eliberarea reclamantului s-a făcut cu o întârziere

de 10 ore din raţiuni administrative, respectiv absenţa angajatului de la registratură care

avea îndatorirea de a verifica dacă reclamantul nu era acuzat într-o altă cauză.

Deşi în jurisprudenţa sa Curtea a decis că pentru a executa o decizie de punere în

libertate este necesar un anumit interval de timp pentru îndeplinirea unor proceduri

administrative interne, în cauza Quinn c. Franţa6 s-a reţinut că deţinerea reclamantului

1 Publicată în M. Of., nr. 168 din 3 aprilie 2001. 2 CEDO, hot. Tase c. România din 10 iunie 2008 – în Buletinul CEDO, nr. 8/2008, pag. 38-43. 3 CEDO, hot. Calmanovici c. România din 1 iulie 2008; hot Pantea c. România din 3 iunie 2003. 4 CEDO, hot. K. F. c. Germania din 27 noiembrie 1997. 5 CEDO, hot. Labita c. Italia din 6 aprilie 2000; hot. Bojilov c. Bulgaria din 22 decembrie 2004. 6 CEDO, hot. Quinn c. Franţa din 22 martie 1995; hot. Bojinov c. Bulgaria din 28 octombrie 2004– în R.

Chitiţă, Culegere de hotărâri pe anul 2004, pag. 66; în sens contrar, hot. Giulia Manzoni c. Italia din 1 iulie 1997– în care s-a reţinut că eliberarea reclamantei după trecerea unui interval de timp de 7 ore de la pronunţarea hotărârii de punere în libertate, nu este contrară exigenţelor CEDO.

15

pentru încă 11 ore, după pronunţarea hotărârii de eliberare, este prea lungă şi nu

îndeplineşte exigenţele art. 5 din Convenţie. O hotărâre recentă împotriva României a fost

pronunţată în cauza Răducu1, în care instanţa europeană a constatat încălcarea art. 5 alin. 1

din Convenţie, reţinând că deşi Curtea de Apel Bucureşti a dispus punerea în libertate a

reclamantului în data de 19 octombrie 2000, acesta a fost eliberat doar în data de 20

octombrie 2000, datorită faptului că s-a comunicat greşit dispozitivul hotărârii la

Penitenciarul Rahova în loc să fie comunicat la Penitenciarul Jilava. Cum această eroare

este imputabilă autorităţilor care nu au corectat-o decât după aproximativ 12 ore, punând

reclamantul în situaţia de a petrece o noapte în plus în închisoare, Curtea a concluzionat că

s-a depăşit termenul rezonabil pentru punerea în executare a hotărârii de eliberare.

O practică constatată de Curte în mai multe state, printre care şi România, a fost

aceea a � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, astfel încât continuarea menţinerii în arest

rămâne fără un temei juridic specific. Unul dintre exemplele ilustrative în acest sens este

cazul Baranowski c. Poloniei2, în care menţinerea în arest preventiv după expirarea

mandatului, doar pe baza faptului că rechizitoriul fusese trimis instanţei de judecată, a fost

considerată nelegală în sensul Convenţiei. O altă încălcare a art. 5 de către statul polonez a

fost constatată în cauza Zielonka c. Polonia3 în care detenţia reclamantei, pe intervalul de

timp cuprins între expirarea madatului de arestare şi prelungirea acestuia (respectiv 3 zile),

a fost considerată lipsită de orice bază legală, neexistând vreo hotărâre care să autorizeze

detenţia reclamantei pe această perioadă. Tot astfel, în cauza Boicenco c. Moldova4 după

expirarea mandatului de arestare, reclamantul a fost menţinut în arest fără temei, deşi

conform Constituţiei, judecătorii erau obligaţi să prelungească detenţia din 30 în 30 de zile.

Raportat la situaţia României, prezintă importanţă cauza Konolos c. România5 în

care Î.C.C.J. a prelungit arestarea preventivă a reclamantului fără a menţiona însă durata

pentru care fusese prelungită. Analizând cauza din punct de vedere a dispoziţiilor legale

interne şi a exigenţelor art. 5 paragr. 1 din Convenţie, Curtea a evidenţiat că la data faptelor

exista o decizie a Curţii Constituţionale, obligatorie pentru instanţele interne, ce impunea

1 CEDO, hot. Răducu c. România din 7 aprilie 2009. 2 CEDO, hot. Baranowski c. Poloniei din 28 martie 2000; hot. Jecius c. Lituania din 31 iulie 2000– în R.

Chiriţă, Culegere...1950-2001. 3 CEDO, hot. Zielonka c. Polonia din 8 noiembrie 2005; în acelaşi sens, hot. D. P. c. Polonia din 20

ianuarie 2004 – hotărârea prin care s-a dispus prelungirea a fost dată la 14 zile după ce prelungirea anterioară expirase – în R. Chiriţă, Culegere...2004, pag. 57.

4 CEDO, hot. Boicenco c. Moldovei din 11 iulie 2006; hot. Holomiov c. Moldova din 7 noiembrie 2006; hot. Stici c. Moldova din 23 octombrie 2007.

5 CEDO, hot. Konolos c. România din 27 februarie 2008 – în Revista Justiţia în Actualitate, anul II, nr. 2, pag. 71; în acelaşi sens hot. Varga c. România din 10 iunie 2008 – în Buletinul CEDO, nr. 6/2008, pag. 1.

16

controlul legalităţii arestării preventive la fiecare 30 de zile până la soluţionarea cauzei.

Astfel, în măsura în care instanţele naţionale nu mai puteau aplica un text de lege declarat

neconstituţional, o asemenea decizie reprezenta o sursă de drept, menită să asigure

protecţia oricărei detenţii împotriva arbitrariului. În consecinţă, Curtea a reţinut încălcarea

art. 5 din Convenţie, constatând că arestarea preventivă a reclamantului pentru o anumită

perioadă de timp nu a fost dispusă prin nici o decizie internă valabilă şi nu a avut nici o

altă bază legală în sensul Convenţiei. Prin urmare, atunci când dreptul intern impune un

termen până la care instanţa să se pronunţe asupra legalităţii, depăşirea acelui termen

transformă privarea de libertate a unei persoane într-una contrară art. 5 din Convenţie1.

Aşa cum am precizat încă de la început, legalitatea unei măsuri privative de

libertate nu se analizează doar prin raportare la normele de drept interne, ci şi prin

raportare la dispoziţiile Convenţiei şi scopul acestora2. Cu toate că principiul conform

căruia nici o detenţie arbitrară nu poate fi compatibilă cu Convenţia este fundamental,

Curtea nu a definit global atitudinile autorităţilor susceptibile de „arbitrar”, dar a dezvăluit,

de la caz la caz, principiile cheie3.

Un element important ce constituie o garanţie contra arbitrariului este „calitatea”

normelor juridice, sau altfel spus, necesitatea ca legea naţională care autorizează privarea

de libertate să fie accesibilă şi previzibilă�

� � � � � � � � � � � �presupune posibilitatea oricărei persoane interesate de a lua la

cunoştiinţă de existenţa şi conţinutul unei legi, motiv pentru care, nu îndeplineşte această

condiţie legislaţia secretă sau cea nepublicată4. Astfel, în cauza Hilda Hafsteinsdóttir c.

Islanda5, Curtea a constatat că exigenţa legalităţii în raport cu art. 5 nu a fost respectată

întrucât arestarea reclamantului s-a bazat pe o practică administrativă şi nu pe dispoziţii

legale. Datorită faptului că limitele măsurii şi durata acesteia erau reglementate în ordine

1 CEDO, hot. Tkáčik c. Slovacia din 14 octombrie 2003 – în R. Chiriţă, Culegere...2003, pag. 36. 2 CEDO, hot. Murray c. Marea Britanie din 8 februarie 1996, în care s-a reţinut că arestarea unei

persoane contravine art. 5 atunci când ea nu are ca scop trimiterea în judecată, ci crearea unei presiuni asuprea sa, pentru a oferi autorităţilor informaţii în legătură cu ancheta penală în curs – în M. Macovei, op. cit., pag. 14.

3 D. Bogdan, op. cit., pag. 26- extras din hot. (MC) Saadi c. Regatul Unit din 29 ianuarie 2009. 4 R. Chiriţă, op. cit., pag. 149. 5 CEDO, hot. Hilda Hafsteinsdóttir c. Islanda din 8 iunie 2004 – în R. Chiriţă, Culegere...2004, pag. 62-

63; În acelaşi sens hot. Amuur c. Franţa din 25 iunie 1996, în care s-a reţinut că deţinerea unor persoane în zona internaţională a unui aeroport pe baza unei circulare a Ministerului de Interne, nepublicată, încalcă art. 5 întrucât este lipsită de accesibitate – în R. Chiriţă, Culegere...1950-2001, pag. 42; hot. Galliani c. România din 10 iunie 2008, în care Curtea a statuat că reţinerea reclamantei, dispusă printr-un formular standard al Oficiului pentru străini din cadrul Ministerului de Interne nu reprezintă o „lege” suficient de accesibilă şi previzibilă pentru a evita orice arbitrar, mai ales că reclamantei nu îi era recunoscută nici o posibilitate de a ataca respectivul ordin în instanţă, astfel privarea de libertate încalcă cerinţa „legalităţii” – în Buletinul CEDO nr. 8/2008, pag. 31.

17

interne ale poliţiei care nu erau accesibile marelui public, constituie o nerespectare a

condiţiei potrivit căreia legislaţia internă trebuie să prevadă anumite garanţii contra

arbitrariului. � � � � � � � � � � � � � � presupune că aceasta să fie redactată cu suficientă claritate,

astfel încât orice persoană să poată anticipa situaţiile în care legea se aplică precum şi

consecinţele faptelor sale. În dreptul nostru, prin Legea 24/2004 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative1, sunt consacrate anumite reguli care

asigură respectarea condiţiei previzibilităţii. Astfel, art. 7 alin (4) din lege dispune: „Textul

legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje

obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica

exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor”.

Alături de accesibilitate, previzibilitatea reprezintă cea de-a doua componentă a

principiului securităţii raporturilor juridice, garanţie fundamentală contra arbitrariului. Sub

acest aspect, Curtea a arătat că o lege susceptibilă să includă un număr nedeterminat de

acţiuni datorită formulării sale generice, este lipsită de previzibilitate. Această orientare a

instanţei europene, a fost evidenţiată în cauza Gusinskiy c. Federaţia Rusă2, în care

reţinerea reclamantului a avut loc în baza unei legi care permitea arestarea unei persoane în

„circumstanţe excepţionale”, fără a se defini în vreun fel conţinutul acestei noţiuni.

O altă garanţie împotriva arbitrariului la care vom face referire, este aceea a � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

� � � � � în raport cu circumstanţele cauzei. În

jurisprudenţa CEDO, necesitatea a fost apreciată ca un criteriu care justifică măsurile

privative ori restrictive de libertate, dacă acestea sunt oportune, rezonabile, absolut

necesare şi strict cerute de împrejurările situaţiei3. În acest context, ilustrativă este

hotărârea Curţii în cauza Witold Litwa c. Polonia4 în care Curtea a reţinut că detenţia unei

persoane reprezintă o măsură atât de gravă încât poate fi justificată numai dacă alte măsuri,

mai puţin severe, s-au dovedit ineficiente pentru apărarea interesului urmărit. Astfel, în

1 Publicată în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000. 2 CEDO, hot. Gusinskiy c. Federaţia Rusă din 19 mai 2004 – în R. Chiriţă, Culegere...2004, pag. 60-61;

în acelaşi sens, hot. Baranowski v. Polonia din 28 martie 2000 în care s-a arătat că lipsa unei dispoziţii precise care să prevadă în ce condiţii e posibilă prelungirea menţinerii în stare de arest este contrară art. 5 din Convenţie; hot. Jecius c. Lituania din 31 iulie 2000 – privarea de libertate a unei persoane pe o perioadă nedeterminată, fără o autorizare prealabilă a judecătorului şi fără o preciare exactă a condiţiilor în care o asemenea măsură poate fi dispusă, se află în contradicţie cu principiul securităţii juridice; hot. Varbanov c. Bulgaria din 5 octombrie 2000– deţinerea reclamantului de către procuror în baza unor directive interne ale parchetului nu pot fi considerate „lege” întrucât acestea nu sunt publicate şi nu au nici o forţă juridică.

3 Doina Micu, Garantarea Drepturilor Omului în Practica CEDO şi Constituţia României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag. 162.

4 CEDO, hot. Witold Litwa c. Polonia din 4 aprilie 2000 – în R. Chiriţă...1950-2001, pag. 45-46.

18

speţa amintită, privarea de libertate a reclamantului, un pensionar nevăzător, pe motiv că se

afla în stare de ebrietate, apare vădit disproporţionată şi inutilă, dată fiind absenţa vreunei

ameninţări pentru el sau pentru alţii, vârsta, sănătatea şi celelalte circumstanţe ale speţei. În

consecinţă, Curtea a considerat că art.5 a fost violat, autorităţiile putând lua alte măsuri mai

puţin dure împotriva reclamantului. Într-o altă cauză, Ladent c. Polonia1 Curtea a arătat că

detenţia reclamantului nu putea fi considerată ca fiind o măsură proporţională de a asigura

desfăşurarea corectă a procedurilor penale, având în vedere gravitatea redusă a faptei ce se

pretinde a fi săvârşită (o infracţiune de calomnie). Tot în acest sens, în doctrină2 s-a arătat

că la o concluzie similară se poate ajunge şi în situaţia în care, spre exemplu,

împuternicirea de a reţine un individ în vederea stabilirii identităţii sale, se manifestă faţă

de o persoană deja cunoscută serviciilor de poliţie, chiar dacă persoana în cauză nu purta

documentele de identitate la momentul reţinerii.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� Cea de-a doua condiţie impusă statelor pentru ca măsura privativă de libertate să fie

compatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, este posibilitatea includerii acesteia în cel

puţin una din ipotezele prevăzute în art. 5 paragraful 1. Această din urmă condiţie

reprezintă de fapt o altă consecinţă a regulii fundamentale conform căreia nici o persoană

nu poate fi privată de libertatea sa în mod arbitrar, astfel încât orice încălcare, limitare ori

alterare a acestui drept, întemeiată pe un alt motiv decât cele enumerate limitativ în art. 5

paragraful 1 va fi considerară ilegală3.

Lista limitativă a excepţiilor de la recunoaşterea dreptului la libertate şi siguranţă

prevăzută în cuprinsul dispoziţiilor Convenţiei, cuprinde următoarele cazuri: detenţia în

urma unei condamnări (art. 5 paragr.1 lit. a), arestarea sau deţinerea pentru neexecutarea

unei obligaţii legale sau a unei dispoziţii a instanţei (art. 5 paragr. 1 lit. b), reţinerea şi

arestarea preventivă în cazul existenţei unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea

unei infracţiuni (art. 5 paragr. 1 lit. c), detenţia unui minor aflat în anumite situaţii speciale

(art. 5 paragr. 1 lit. d), detenţia persoanelor bolnave sau aflate în stare de dificultate (art. 5

paragr. 1 lit. e), şi detenţia străinilor (art. 5. paragr. 1 lit. f).

1 CEDO, hot. Ladent c. Polonia din 18 martie 2008 – în Buletinul CEDO, nr. 5/2008; în acelaşi sens, a se

vedea, hot. Ambruszkiewicz c. Polonia din 4 mai 2006 în R. Chiriţă, Culegere...2006, pag. 117-118. 2 M. Macovei, op. cit., pag. 13-14. 3 CEDO, hot. Jecius c. Lituania din 31 iulie 2000; hot. Bojilov c. Bulgaria din 22 decembrie 2004; hot.

Ciulla c. Italia din 22 februarie 1989.

19

Cu toate că dreptul intern nu prevede în mod expres şi limitativ cazurile în care este

permisă limitarea libertăţii persoanei, dispoziţiile legii fundamentale sunt în mare parte

concordante cu exigenţele CEDO. Astfel, după consacrarea în art. 23 din Constituţie a

caracterul inviolabil a libertăţii şi siguranţei persoanei, în art. 53 sunt prevăzute expres

anumite garanţii menite a asigura protecţia dreptului amintit, conform cărora „exerciţiul

unor drepturi sau al unor libertăţi, poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se

impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei

publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea

consecinţelor unor calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de

grav”. În alin. (2) al aceluiaşi articol, se arată că ”restrângerea poate fi dispusă numai dacă

este necesară (...), măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie

aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a

libertăţii”. Mai mult, în virtutea art. 11 şi art. 20 din Constituţie, prevederile de principiu

consfinţite în Convenţia Europeană au aplicabilitate directă în dreptul intern iar în caz de

neconcordanţă între acestea din urmă şi prevederile naţionale, „� � � � � � � � � � � � � � ��

Aşadar, pentru obţinerea unei reale armonizări a legislaţiei naţionale cu exigenţele

CEDO, precum şi pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de România ca stat parte la

Convenţia Europeană a Drepturilor Omnului, este neceasară receptarea toretică şi practică

a jurisprudenţei CEDO în dreptul intern întrucât doar în acest mod este posibilă realizarea

unei ordini juridice europene care să asigure o veritabilă protecţie a tuturor drepturilor şi

libertăţilor recunoscute persoanelor.

Înainte de a trece la capitolul următor, amintim că lucrarea de faţă nu are ca obiect

analiza tuturor cazurilor de privare de libertate prevăzute în Convenţie, motiv pentru care

în cele ce urmează ne vom limita la tratarea cazului arestării preventive aşa cum rezultă din

art. 5 paragr. 1 lit. c, iar mai apoi, în cuprinsul capitolului III vom face referire la

exigenţele şi reglementările din dreptul intern în această materie, procedând la o analiză

comparativă a motivelor de arestare prevăzute în dreptul intern şi jurisprudenţa CEDO.

20

CAPITOLUL II.

Arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului. Analiză comparativă a dispoziţiilor din dreptul românesc.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� Calificată în literatura de specialitate drept cea mai gravă măsură procesuală1,

arestarea preventivă constituie o măsură cu caracter excepţional, ce constă în privarea de

libertate a unei persoane înainte de intervenirea unei hotărâri de condamnare, datorită unor

raţiuni legate de desfăşurarea normală a procesului penal.

Deoarece starea de detenţie reprezintă o restrângere importantă a dreptului la

libertate al persoanei, luarea măsurii arestării preventive nu se poate face în mod arbitrar, ci

depinde de întrunirea mai multor condiţii care au fost riguros stabilite atât în cuprinsul

reglementărilor naţionale cât şi în cele internaţionale.

Aşa cum s-a arătat în doctrină2, această măsură ridică probleme complexe de natură

juridică, psihologică şi socială, ea putând genera în privinţa individului o veritabilă

prezumţie de culpabilitate ce nu se conciliază întotdeauna cu principiul fundamental a

prezumţiei de nevinovăţie, dar mai ales ea poate incita judecătorul să pronunţe o pedeapsa

cel puţin egală cu durata detenţiei preventive� Pornind de la aceste afirmaţii, trebuie

subliniat faptul că arestarea preventivă, deşi se aseamănă cu constrângerea realizată prin

executarea pedepsei închisorii, reprezintă o măsură ce poate fi dispusă numai din raţiuni

procesuale, pe perioada procedurii de tragere la răspundere juridică a persoanei bănuite de

săvârşirea unei infracţiuni. Întrucât ea nu este o pedeapsă ci are o natură esenţial

administrativ-procesuală, ea nu trebuie să dureze decât atât cât o cere necesitatea

procesuală, motiv pentru care avantajele şi inconvenientele arestării preventive trebuie

cântărite totdeauna prin raportare concretă la gravitatea faptei şi periculozitatea

1 G. Mateuţ, Tratat de procedură penală, Partea generală, Vol. I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, pag.

182; Gh. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediţia a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 444. 2 G. Mateuţ, op.cit., pag. 182-183.

21

infractorului, astfel ca ea să îşi păstreze natura procesuală şi să nu se transforme într-o � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � 1� Având ca punct de plecare prevederile art. 5 paragr. 1 lit. c din Convenţia

Europeană care admite privarea de libertate a unei persoane � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� în cele ce urmează vom trece la o analiză comparativă a

reglementărilor naţionale şi a celor europene în materia arestării preventive.

Astfel, în deplină concordanţă cu exigenţele CEDO, în legislaţia internă sunt

consacrate o serie de garanţii constituţionale potrivit cărora „arestarea unei persoane este

permisă doar în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege” (art. 23 alin. 2 din Constituţie),

iar restrângerea exerciţiului unor drepturi deşi posibilă, trebuie să fie proporţională cu

situaţia care a determinat-o şi să nu conducă la suprimarea libertăţii sau a dreptului protejat

(art. 53 din Constituţie). Tot astfel, în spiritul reglementărilor constituţionale si europene,

Codul de procedură penală consfinţeşte caracterul de excepţie al privării de libertate al

persoanei în cursul procesului penal şi stabileşte expres şi limitativ, în cuprinsul art. 143 şi

148 C. pr. pen., condiţiile şi cazurile care pot justifica măsura arestării preventive.

Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a condiţiilor substanţiale necesare pentru

dispunerea arestării preventive, considerăm oportune câteva precizări în legătură cu � � � � � �

neîndoielnic al acestei măsuri. Astfel, obiectivul declarat al art. 5 paragr. 1 lit. c din

Convenţie îl reprezintă aducerea persoanei suspecte în faţa autorităţii judiciare competente

în vederea obţinerii unei condamnări pentru fapta care a atras arestarea. Cu toate acestea nu

trebuie să se ajungă la concluzia potrivit căreia absenţa unei inculpări ulterioare sau a unei

trimiteri în judecată conduce după sine la o privare de libertate ce nu a urmărit scopul cerut

de Convenţie, întrucât existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea sa2.

Prin urmare, arestarea unei persoane este compatibilă cu prevederile Convenţiei chiar dacă,

ulterior arestării, organele de anchetă au constatat nevinovăţia acesteia sau a intervenit

anumite impedimente juridice precum prescripţia, amnistia3 ori dezincriminarea, care nu

mai permit continuarea procesului penal1.

1 Gheorghe Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,

pag. 187. 2 M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 411-412. 3 CEDO, hot. Gusinskiy c. Federaţia Rusă din 19 mai 2004 în care Curtea a reţinut că există o violare a

art. 5 atunci când o persoană este arestată pentru o faptă ce făcea obiectul unei legi de amnistie, întucât fiind

22

Prin interpretarea dispoziţiilor art. 136, coroborate cu cele ale art. 1 din Codul

nostru de procedură penală, se ajunge la o concluzie similară. Aşadar, dispunerea măsurii

arestării preventive are ca scop � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

care

presupune la rândul său, aducerea învinuitului sau inculpatului în faţa autorităţii judiciare

competente, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

O primă condiţie absolut necesară si obligatorie pentru luarea măsurii arestării

preventive o reprezintă � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Astfel, după cum au precizat

judecătorii de la Strasbourg în hotărârea Ciulla v. Italia2, orice reţinere urmată de o aducere

în faţa unui judecător care vizează un alt scop decât declanşarea unei proceduri penale

împotriva celui reţinut, va fi considerată ca fiind contrară articolului 5 paragr. 1 lit. c. În

acelaşi sens, dreptul român consacră în art. 136 C. pr. pen. regula potrivit căreia măsura

arestării preventive poate fi luată faţă de învinuit sau inculpat, calitate care după cum se

ştie, presupune existenţa unui proces penal început. De asemenea, în termeni succinţi,

Constituţia României prevede în art. 23 alin. (4) că „arestarea preventivă se dispune de

judecător � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

”, adică numai după începerea urmăririi penale

şi până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Cea de-a doua condiţie care va face obiectul analizei noastre o reprezintă � � � � � � ��

Sintagma „motive verosimile”, deşi lipsită de exactitate la prima

vedere, este o noţiune autonomă care a fost definită de Curtea Europeană în mai multe

cauze în care a fost solicitată să se pronunţe. Acestea presupun existenţa unor fapte sau

informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârşit o

imposibil de a obţine o hotărâre de condamnare într-o asemenea situaţie, arestarea nu putea fi realizată în scopul trimiterii în judecată în cadrul unui proces penal – în R. Chiriţă, Culegere...2004, pag. 60.

1 R. Chiriţă, op. cit., pag. 158; hot. Brogan c. Regatul Unit din 29 noiembrie 1988. 2 CEDO, hot. Ciullia c. Italia din 2 februarie 1989 – în speţă reclamantul fusese reţinut în vederea

obţinerii unui ordin de nepărăsire a reşedinţei sale datorită comportamentului său mafiotic. Privarea de libertate ca urmare a obţinerii ordinului respectiv nu se înscria în cadrul unui proces penal şi se baza pe bănuieli nedovedite, motiv pentru care art. 5 paragr. 1 lit. c din Convenţie a fost încălcat – în M. Macovei, op. cit., pag. 25-26.

23

infracţine1. Cu toate acestea, Curtea a arătat că ceea ce poate trece drept plauzibil depinde,

totuşi de ansamblul circumstanţelor cauzei2.

În general, instanţa europeană controlează cu rigurozitate legalitatea şi

corectitudinea privării de libertate şi nu ezită să constate încălcarea Convenţiei atunci când

nu există motive plauzibile pentru a considera că cel în cauză a comis o infracţiune3. O

speţă ilustrativă în acest sens este cazul Lukanov c. Bulgaria4 în care un Prim-ministru

fusese privat de libertate pentru acordare ilicită de fonduri publice ţărilor în curs de

dezvoltare. Deşi privaţiunea de libertate pentru o infracţiune este perfect compatibilă cu

Convenţia, în speţa dată autorităţile au evitat să califice activitatea care a atras arestarea

reclamantului ca o încălcarea de drept penal şi mai mult de atât, nu au furnizat nici date sau

informaţii care să poată dovedi existenţa unor bănuieli plauzibile cu privire la săvârşirea

unei infracţiuni de către reclamant. În considerarea celor expuse mai sus Curtea a reţinut că

privarea de libertate a fost lipsită de orice temei legal, fiind încălcate prevederile art. 5. O

altă violare a acestui articol a fost constatată de Curte în cauza Bora şi alţii c. Turcia5 în

care reclamanţii au fost arestaţi pentru a se putea confirma ulterior veridicitatea bănuielilor

îndreptate împotriva lor, motiv pentru care, arestarea acestora nu a avut la bază motive

rezonabile de a crede că aceştia au comis o infracţiune. Tot astfel, nu există motive

plauzibile care să justifice arestarea unei persoane în ipoteza în care aceasta se face

vinovată de săvârşirea unui delict de tulburare a liniştii publice, faptă sancţionată numai cu

amenda6. Prin urmare, având natura unei veritabile garanţii împotriva arbitrariului, condiţia

necesităţii unor motive verosimile suficiente pentru a crea o suspiciune întemeiată obiectiv

că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune nu este îndeplinită în situaţia în care

arestarea unei persoane s-a realizat în considerarea unor simple intuiţii, impresii, idei,

1 CEDO, hot. Fox, Campbell şi Hartley c. Marea Britanie din 30 august 1990 – în R. Chiriţă,

Culegere...1950-2001, pag. 41-42. 2

� � � � � � � � stfel în cadrul luptei antiteroriste, art. 5 paragr. 1 lit. c nu trebuie aplicat în asa fel încât să îngreuneze activitatea desfăşurată de organele statului care în astfel de ipoteze, trebuie să acţioneze cu cea mai mare celeritate pentru a exploata informaţiile de care dispun, inclusiv cele care emană din surse secrete. Fiind vorba de o categorie specială de infracţiuni, apare ca necesară uneori arestarea unui presupus terorist pe baza unor date, chiar dacă mai puţine, fără ca plauzibilitatea bănuielilor să trebuiască a fi dovedită prin deconspirarea de către organele judiciare a surselor confidenţiale prin care au fost culese informaţiile privind săvârşirea infracţiunii; hot. O’Hara c. Marea Britanie din 16 octombrie 2001.

3 Jean-François Renucci, Tratat de Drept European al Drepturilor Omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 330.

4 CEDO, hot. Lukanov c. Bulgaria, din 20 martie 1997 – în M. Macovei, op. cit., pag. 10. 5 CEDO, hot. Bora şi alţii c. Turcia din 10 ianuarie 2006 – în R. Chiriţă, Culegere...2006, pag. 112. 6 CEDO, hot. R.L. şi M.-J.D. c. Franţa din 19 mai 2004 – în R. Chiriţă, Culegere...2004, pag. 62.

24

zvonuri sau prejudecăţi, în calitate de indicii privind participarea acestei persoane la

comitetrea unei infracţiuni1.

Cu toate acestea, aşa cum s-a arătat în doctrină2, la momentul arestării nu este încă

necesar să se stabilească în mod clar natura şi existenţa infracţiunii, întrucât faptele care

dau naştere bănuielilor nu au acelaşi nivel de certitudine cu cele care justifică

condamnarea, iar preocuparea permanentă pe parcursul privării de libertate o reprezintă

tocmai continuarea investigaţiilor în scopul confirmării sau înlăturării temeiurilor de

arestare.

În deplină concordanţă cu cele susţinute mai sus, în vederea dispunerii arestării

preventive legislaţia naţională stabileşte în art. 143 C. proc. pen. obligativitatea existenţei � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �Precizăm din capul locului că această condiţie este în deplin acord cu prevederile art. 5

alin. 1 lit. c din Convenţia Europeană, având în esenţă aceeaşi semnificaţie.

Spre deosebire de noţiunea consacrată în textul european a cărei definire a făcut

obiectul jurisprudenţei CEDO, legiuitorul român a optat pentru definirea expresă a

conceptelor de „probă” şi „indicii temeinice” în chiar cuprinsul reglementărilor în care

acestea sunt conţinute. Astfel, potrivit art 63 C. proc. pen. prin � � � � �

se înţelege orice

element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la

identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru

justa soluţionare a cauzei. Există � � � � � � � � � �

, în sensul art. 68¹ C. proc. pen.3 atunci

când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care

se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta. Spre deosebire de indiciile temeinice care

sunt simple presupuneri sau bănuieli care � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

1 M. Macovei, op. cit., pag. 27. 2 M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 411. 3 Relevantă sub acest aspect este încheierea nr. 4373 din 23 septembrie 2007 (nepublicată) pronunţată de

Î.C.C.J., Secţia penală, în care Curtea a dispus faţă de învinuitul C.C.C măsura obligării de a nu părăsi tara. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a arătat că atât din probe cât şi din indicii temeinice trebuie să rezulte presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune. Urmele de sânge care prin constatări tehnico-ştiinţifice biocriminalistice, s-a stabilit că aparţineau presupusului făptuitor şi victimei pot fi considerate indicii temeinice sau „urme” rezonabile ale săvârşirii unei infracţiuni contra vieţii, însă lipsa cadavrului poate constitui în aprecierea instanţei, un element mai puternic cât priveşte alibiul suspectului, reţinându-se că această împrejurare prezintă un risc semnificativ ca în realitate să fie vorba doar de o dispariţie de la domiciliu – în Laura Codruţa Kövesi, Dana Tiţian, Daniela Frăsie, Culegere de jurisprudenţă. Arestarea preventivă. Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică. Practica judiciară. Hotărâri CEDO., Ed. Hamangiu, 2009, pag. 87-95; Tribunalul Brăila, decizia din 10 noiembrie 2006 (nepublicată), idem., pag. 96; Curtea de Apel Alba Iulia, decizia nr. 4 din 23 februarie 2007, idem., pag. 134; Curtea de Apel Cluj, secţia penală, încheierea nr. 79 din 31 mai 2005 – în Ioana Cristina Morar, Arestarea Preventivă şi Arestarea Provizorie. Culegere de practica judiciară, Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 11-13; Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 115 din 3 mai 2007 – în Pandectele Române nr. 1/2008, pag. 190-191.

25

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, probele se pot obţine doar prin intermediul mijloacelor de

probă2 şi doar cu respectarea procedurii prevăzute de lege, aspect evidenţiat de art. 64 alin.

(2) C. proc. pen. potivit căruia, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Având natura unei garanţii împotriva privării de libertate în scopul facilitării

strângerii de probe incriminatoare, atât probele cât şi indiciile temeinice trebuie să existe în

momentul dispunerii măsurii preventive, dovada existenţei lor aflându-se în sarcina

organelor judiciare3. Un sistem automat de plasare în detenţie provizorie datorită existenţei

unei prezumţii potrivit căreia arestarea este obligatorie pentru infracţiunile de o anumită

gravitate, cu excepţia cazului în care cel interesat reuşea să dovedească că nu există riscul

de a se sustrage de la proces sau de a comite o nouă infracţiune, este contrar art. 5 din

Convenţie4.

Din cele susţinute anterior, se poate observa că, în principiu, între noţiunea de

„probe” şi cea de „indicii temeinice” nu există din punct de vedere al forţei probante o

diferenţă semnificativă, întrucât ambele urmăresc convingerea organului judiciar că între

fapta săvârşită şi persoana bănuită de comiterea acesteia, există o veritabilă punte de

legătură5. Deosebirea esenţială dintre cele două o reprezintă � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, astfel că,

împrejurările sau faptele ce se constituie în indicii temeinice ajung la cunoştiinţa organelor

judiciare pe orice alte căi în afara mijloacelor de probă6. În acest sens Î.C.C.J. cu prilejul

unei cauze7 a arătat că „indiciul este un element care poate fi revelator asupra unui fapt sau

asupra vinovăţiei celui care l-a comis. El conţine o ştiinţă sau o cunoştiinţă certă şi directă

asupra unui fapt, circumstanţe, situaţii, iar prin informaţia şi revelaţia produsă de această

ştiinţă dă o probă indirectă cu privire la existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei ( „probă

indicială”)”.

1 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, pag. 320. 2 A se vedea art. 64 C. proc. pen care prevede expres şi limitativ mijloacele de probă în procesul penal. 3 CEDO, hot. Tuncer şi Durmuş c. Turcia din 2 noiembrie 2004 – în R. Chiriţă, Culegere...2004, pag. 66. 4 D. Bogdan, op. cit., pag. 130, în acest sens a se vedea CEDO, hot. Belchev c. Bulgaria din 8 aprilie

2004, în R. Chiriţă, Culegere...2004, pag. 68. 5 Claudiu Ecedi-Stoisavlevici, Privire critică asupra temeiurilor de reţinere şi de arestare preventivă

prevăzute de art. 148 lit. a) şi f) prin prisma art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în D. Bogdan şi M. Selegean, op.cit., pag. 174.

6 � � � � � � � Spre exemplu � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � atunci când o persoană este găsită cu obiecte a căror

provenienţă nu o poate explica, sau o persoană este găsită cu obiecte care servesc la săvârşirea unor spargeri în preajma unui imobil care a făcut obiectul unor repetate încercări de spargere sau găsirea unor obiecte a presupusului făptuitor cu ocazia cu ocazia unei cercetări la faţalocului într-o cauză de furt – în Al. Ţuculeanu, Discuţii asupra cazurilor de privare de libertate prevăzute de art. 148 C. proc. pen. în lumina Constituţiei României şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista Pandectele Române nr. 3/2003 pag. 242; Gh.Radu, op.cit., pag. 18.

7 Î.C.C.J, Secţia penală, încheierea nr. 4373 din 23 septembrie 2007 (nepublicată).

26

Având ca punct de plecare caracterul subsidiar şi de excepţie al măsurii arestării

preventive, considerăm alături de alţi autori1 că atâta timp cât o persoană este considerată

nevinovată până la decizia definitivă de condamnare, aceasta poate să sufere consecinţe ale

faptei pe care a comis-o doar în situaţii cu totul excepţionale. Astfel, apreciem că arestarea

preventivă a unei persoane nu poate fi dispusă doar în considerarea faptului că există

suspiciuni că aceasta ar fi comis o infracţiune, fiind absolut necesară întrunirea unor

condiţii suplimentare în acest sens.

Deşi în majoritatea interpretărilor formulate în doctrină2, art. 5 paragr. 1 lit. c

cuprinde trei ipoteze distincte de privare de libertate, ne raliem opiniei potrivit căreia

existenţa unor motive verosimile privind săvârşirea unei infracţiuni reprezintă de fapt o � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � În susţinerea celor afirmate, prezintă relevanţă punctul de vedere exprimat în

Recomandarea nr. (2006) 134 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei, potrivit

căreia existenţa unor motive verosimile care să legitimieze bănuiala că persoana a săvârşit

infracţiunea pentru care este urmărită, trebuie privită ca o condiţie generală şi independentă

de temeiurile arestării preventive, care potrivit Recomandării sunt: pericolul de la

sustragerea actului de justiţie, pericolul comiterii unei infracţiuni grave, pericolul de a

împiedica desfăşurarea actului de justiţie, pericolul grav pentru ordinea publică.

Mai mult, actul amintit prevede că � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

� �� Prin

1 R.Chiriţă, op.cit., pag. 160. 2 J. F. Renucci, op.cit., pag. 329 – susţine că art. 5 paragr. 1 lit. c prevede trei condiţii care nu sunt

cumulative, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �M. Udroiu şi

Ov. Predescu, Cazuri de privare de libertate a unei persoane în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (II), Revist Dreptul, nr. 3/2008, pag. 280-281 – apreciază că dispoziţia art. 5 paragr. 1 lit. c trebuie înţeleasă în sensul că arestarea unei persoane este posibilă în cazul existenţei unei suspiciuni rezonabile privind săvârşirea unei infracţiuni şi în ipoteza existenţei motivelor temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica săvârşirea unei infracţiuni, cea din urmă situaţie, respectiv fuga după săvârşirea infracţiunii, fiind inutil reglementată în cuprinsul Convenţiei, întrucât ea nu are existenţă autonomă, motiv pentru care arestarea va fi dispusă tot prin raportare la prima ipoteză; D. Bogdan, op. cit., pag. 78 � reţine că � � � � � � � � � � � � � ��

în acelaşi sens C. Bârsan, op.cit., pag. 312-317 – analizează dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. c în sensul că acesta prevede trei situaţii în care este permisă arestarea sau deţinerea unei persoane.

3 C. E. Stoisavlevici, op.cit., pag. 176. 4 Recomandarea (2006) 13 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind arestarea preventivă,

condiţiile de executare ale acesteia şi garanţiile contra abuzurilor, adoptată la data de 27 septembrie 2006, a înlocuit Recomandarea (80) 11 din 27 iunie 1980 privind detenţia provizorie, accesibilă pe site-ul www.coe.int.

27

urmare, art. 5 din Convenţie impune jurisdicţiilor naţionale, ca în situaţia în care analizează

necesitatea dispunerii sau prelungirii arestării preventive să ia în considerare posibilitatea

aplicării unor măsuri alternative prevăzute de legislaţia naţională. Referitor la acest aspect

în cauza Mihuţă c. România1 Curtea Europeană a constatat, printre altele, o încălcarea art.

5 alin. 3 din Convenţie deoarece instanţele naţionale, sesizate fiind cu mai multe cereri de

punere în libertate, au procedat la respingerea acestora fără a lua în calcul posibilitatea

aplicării unor măsuri alternative.

Aşadar, potrivit indicaţiilor din cuprinsul Recomandării, ipotezele conţinute în art.

5 paragr. 1 lit. c din Convenţie referitoare la necesitatea împiedicării persoanei să comită o

nouă infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia�constituie temeiuri justificative ale

arestării preventive care pot fi invocate abia după ce s-a reţinut existenţa unor motive

verosimile privind săvârşirea unei fapte pentru care s-a început procesul penal. Altfel spus,

o persoană poate fi reţinută în detenţie doar atunci când suspiciunile săvârşirii unei

infracţiuni sunt coroborate cu existenţa temeiurilor justificative. Făcând o examinare

comparativă, observăm că reglementările interne în materia arestării preventive sunt

conforme cu exigenţele europene, astfel încât mai întâi, art. 143 C. proc. pen. instituie

condiţia existenţei probelor sau indiciilor temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzută

de legea penală, urmând ca existenţa � � � � � � � � �

de la art. 148 C. proc. pen. să conducă în

cele din urmă la dispunerea arestării. Aşa cum s-a susţinut în literatura de specialitate2,

temeiurile de detenţie trebuie înţelese ca fiind independente de săvârşirea faptei pentru care

s-a început procesul penal şi constă în diverse pericole ce pot ameninţa buna desfăşurare a

procesului penal declanşat.

Prin urmare, luând în considerare toate cele expuse, apreciem eronate opiniile

exprimate în doctrină3 conform cărora legislaţia naţională asigură garanţii suplimentare

împotriva arbitariului datorită stabilirii exprese a temeiurilor de arestare în art. 148 C. proc.

pen. Aceste soluţii reprezintă de fapt consecinţa directă şi imediată a greşitei interpretări a

dispoziţiilor Convenţiei în sensul că simpla suspiciune privind săvârşirea unei infracţiuni

este suficientă pentru dispunerea măsurii arestării preventive. De asemenea, aşa cum vom

arăta în ultima parte a expunerii, în care vom analiza separat cazurile de arestare preventivă

prevăzute la art. 148 C. proc. pen., deşi Convenţia nu consacră expres decât două dintre

1 CEDO, hot. Mihuţă c. România din 31 martie 2009. 2 C. E. Stoisavlevici, op.cit., pag. 176. 3 Al. Ţuculeanu, op. cit., pag. 243; Al. Ţuculeanu, Concordanţa reglementărilor naţionale referitoare la

măsurile preventive cu reglementările internaţionale, Revista Pro Lege, nr. 1/2002, pag. 6; D. Bogdan, op. cit., pag. 79.

28

temeiurile de arestare, o parte dintre acestea au fost implicit definite şi dezvoltate, făcând

obiectul unei bogate jurisprudenţe a instanţei de la Strasbourg.

Deşi se poate susţine că, în general, reglementările actuale în materia arestării

preventive satisfac exigenţele europene, se ridică totuşi întrebarea dacă dispoziţiile Codului

de procedură penală care permit privarea de libertate a unei persoane în ipoteza săvârşirii

unei � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

este conformă cu textul Convenţiei care

condiţionează arestarea de săvârşirea unei � � � � � � �

Încă de la o analiză succintă a acestei chestiuni se poate constata că legea română

se află în neconcordanţă cu cerinţele art. 5 paragr. 1 lit. c din Convenţie1. Deşi, suntem de

părere că la momentul redactării Convenţiei această distincţie nu a făcut obiect de discuţie,

apreciem că arestarea unei persoane pentru simplul fapt că acţiunea săvârşită de aceasta se

regăseşte printre dispoziţiile unui act normativ, ar putea altera caracterul de excepţie în

procesul penal al acestei măsuri. Astfel, prevederea faptei de legea penală este prima

condiţie a oricărei infracţiuni, însă fapta prin ea însăşi nu consituie o infracţiune în lipsa

îndeplinirii celorlalte doua condiţii prevăzute de lege şi anume: săvârşirea faptei cu

vinovăţie şi existenţa pericolului social. Mai mult, privarea de libertate a unei persoane în

cadrul unui proces penal numai pentru că e bănuită ca a săvârşit � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

, se află în contradicţie cu cerinţa � � � � � � � � � � � � � �

în raport cu

scopul urmărit la momentul dispunerii ei. Din aceste considerente, soluţia care trebuie

urmată de către organele judiciare atunci când aplică dispoziţiile art. 143 este aceea a luării

în considerea în mod obligatoriu a prevederilor art. 5 din Convenţie2.

Contrar celor arătate, au existat voci în doctrina dreptului penal3 care au susţinut că

necorespunzătoare este tocmai folosirea noţiunii de „infracţiune” întrucât întrunirea tuturor

trăsăturilor infracţiunii trebuie constatată numai la terminarea procesului penal, calitatea de

infractor fiind stabilită numai la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Potrivit acestei concepţii, dacă arestarea ar fi condiţionată de săvârşirea unei � � � � � � � �,

vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii nu ar fi îndeplinită în nici o ipoteză, întrucât

prezumţia de nevinovăţie operează până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare

1 M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 416, Al. Ţuculeanu, Reţinerea, Arestarea preventivă, Obligarea

de a nu părăsi localitatea, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 176-177; în acest context a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 278/2004, publicată în M. Of. 687 din 30 iulie 2004 – în care Curtea a apreciat că prevederile art. 143 „sunt în concordanţă cu prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.

2 În Noul Cod de Procedură Penală această chestiune a fost rezolvată precizându-se expres în cuprinsul dispoziţiilor art. 223 că „măsura arestării preventive poate fi luată (...) numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune (...)”.

3 Gh. Radu, op. cit., pag. 17.

29

iar organele judiciare au obligaţia de a se abţine de la orice referire care să reflecte în vreun

fel o prejudecată cu privire la vinovăţia acuzatului. Totuşi, apreciem că aceste afirmaţii,

corecte de altfel, nu trebuie să ducă la concluzia conform căreia arestarea preventivă ar

putea fi dispusă doar în considerarea faptului că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea

penală. Condiţiile esenţiale ale infracţiunii trebuie să existe în momentul luării arestării

preventive chiar dacă, în această fază de început, existenţa lor este doar una potenţială,

urmând ca pe parcursul derulării procesului sau la finalizarea lui, acestea să fie confirmate

sau infirmate prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare, respectiv achitare1. În acest

sens, în literatura de specialitate s-a arătat că nu se poate spune că există bănuieli

rezonabile, legitime, dacă actele sau faptele reţinute împotriva persoanei arestate nu

constituie o infracţiune la momentul când ele au fost săvârşite2.

Deşi surprinzător la prima vedere, legislaţia naţională, inconsecventă din acest

punct de vedere, pare a acorda o atenţie deosebită � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

prin instituirea unei condiţii suplimentare în cuprinsul art. 136 alin (6) C. proc.

pen. potrivit căruia � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� Cu toate că dispoziţiile

Convenţiei nu condiţionează măsura arestării preventive de gravitatea pedepsei prevăzute

de lege prentru fapta săvârşită, prevederile naţionale, ca urmare a modificării lor prin

Legea nr. 281/20033, s-au apropiat de reglementările cuprinse în codurile de procedură

penală din majoritatea tărilor europene, care condiţionează posibilitatea dispunerii arestării

preventive de săvârşirea unei fapte susceptibilă de a fi sancţionată exclusiv cu o pedeapsă

privativă de libertate4. Sub imperiul vechii reglementări, care nu făcea nici o referire cu

1 A se vedea Decizia nr. 1142 din 4 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 10 din 7 ianuarie 2008, în

care Curtea Constituţională a arătat că folosirea de către legiuitor a termenului „infracţiune” în cuprinsul art. 148 lit. f are o semnificaţie pur tehnică, aceasta desemnând încadrarea faptei într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o pedeapsă, învinuitul sau inculpatul nefiind considerat vinovat, vinovăţia acestuia urmând a fi stabilită de instanţă doar prin hotărârea definitivă de condamnare.

2 C. Bârsan, op. cit., pag. 312. 3 Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. 4 Prin încheierea nr. 498 din 23 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr.

5570/100/2009 s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului V.R.A pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri. Printre altele instanţa a arătat că nu se poate dispune arestare preventivă a inculpatului şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. 1 (cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri pentru consum propriu) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., raportat la pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune (de la 6 luni la 2 ani închisoare sau amendă) care nu permite luarea acestei măsuri, conform art. 136 alin. 6, măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii.

Pentru o succintă prezentare a reglementărilor din diferite tări (Olanda, Franţa, Rusia, Belgia, Elveţia) a se vedea C. E. Stoisavlevici, op.cit., pag. 180.

30

privire la infracţiunile pedepsite cu închisoare alternativ cu amenda, ignorându-se

principiul conform căruia normele care limitează dreptul la libertate al persoanei trebuie

interpretate într-o manieră restrictivă, apreciem îndoielnică soluţia la care s-a ajuns în

doctrină1 prin care s-a susţinut că şi în această din urmă ipoteză, condiţiile pentru luarea

măsurii privative de libertate erau îndeplinite.

Pe lângă soluţionarea acestor divergenţe de opinii, prin art. 136 alin. (6) C. proc.

pen. legiuitorul a instituit o garanţie în plus în materia dreptului la libertate al persoanei,

considerând că buna desfăsurare a procesului penal nu ar fi stânjenită în cazul unor

infracţiuni cu un grad de pericol social mai redus, cum sunt cele pentru care pedeapsa

închisorii e prevăzută alternativ cu amenda. Mai mult, existând posibilitatea ca persoana

suspectată să nu fie condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, în ipoteza în care

aceasta ar fi arestată iar ulterior i s-ar aplica o pedeapsă patrimonială s-ar ajunge la situaţia

în care nu s-ar putea deduce arestul preventiv din pedeapsa definitiv aplicată, iar măsura

arestării preventive ar apărea ca vădit disproporţionată în raport cu gravitatea faptei şi a

pedepsei concret aplicate.

Cu toate acestea, în literatura de specialitate2 a fost susţinut un punct de vedere care

ilustrează într-un mod convingător rezultatele nedorite ale acestei dispoziţii imperative ale

legii care nu admite excepţii. Astfel, dacă în majoritatea situaţiilor în care se săvârşesc

infracţiuni dispoziţiile art. 136 alin. (6) sunt, aşa cum arătat mai sus, pe deplin justificate,

în practică pot apărea situaţii în care aplicarea acestora este discutabilă. De exemplu,

elocventă este ipoteza în care inculpatul recidivist, folosindu-se de mai multe înscrisuri sub

semnătură privată false, a cauzat un prejudiciu de ordinul miliardelor de lei prin

sustragerea de la plata impozitelor şi despre care există probe ca a influenţat martorii în

scopul zădărnicirii aflării adevărului3. În acest caz, aplicând exact dispoziţiile art. 136 alin

(6) C. proc. pen. este inechitabil ca în pofida îndeplinirii condiţiilor art. 143 şi 148 C. proc.

pen., inculpatul să nu poată fi arestat deoarece atât infracţiunea de evaziune fiscală cât şi

cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată sunt sancţionate de lege cu pedeapsa

închisorii alternativ cu amenda. Mai mult, soluţia la care se ajunge într-o astfel de ipoteză

poate genera discuţii cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor în discuţie în raport cu

1 Al. Tuculeanu, op. cit., pag. 49; Anastasiu Crişu, Arestarea preventivă. Condiţii, Revista de Drept

Penal, nr. 2/1996, pag. 105. 2 Maximilian Bălăşescu şi Valerică Dabu, Despre Constituţionalitatea noilor dispoziţii privind măsurile

preventive, Revista Dreptul, nr. 5/2004, pag. 175-176. 3

� � � � � � �

31

prevederile art. 16 din legea fundamentală potrivit cărora „cetăţenii sunt egali în faţa legii

şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Cu toate acestea, aplicarea obligatorie e legii interne, mai exigentă de această dată,

rezultă mai ales din cuprinsul dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, conform cărora în caz de

neconcordanţă între pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte şi legile

interne, vor avea prioritate cele dintâi, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile

naţionale conţin dispoziţii mai favorabile. Astfel, atâta timp cât Convenţia stabileşte un

minim de protecţie în materia drepturilor fundamentale ale omului, nimic nu împiedică

statele membre ca prin legile lor interne să ofere o protecţie sporită acestor drepturi,

stabilind condiţii sau garanţii suplimentare. Aşadar, prin raportare la dispoziţiile art. 136

alin. (6) din C. proc. pen., reglementarea internă care condiţionează arestarea preventivă a

unei persoane de săvârşirea unei infracţiuni pentru care este prevăzută exclusiv pedeapsa

închisorii, nu intră în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei care nu face nici o precizare în

acest sens. Prin urmare, în toate cazurile în care organele judiciare sunt chemate să se

pronunţe cu privire la dispunerea măsurii arestării preventive, trebuie să ia în considerare

în mod obligatoriu dispoziţiile interne mai restrictive, ele având rolul de a evidenţia

caracterul de excepţie a acestei măsuri.

În urma analizei comparative a condiţiilor substanţiale necesare pentru dispunerea

măsurii privative de libertate a arestării preventive, putem concluziona că actuala

reglementare în materie, este în mare măsură compatibilă cu cerinţele impuse de CEDO.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Cu toate că legislaţia naţională reglementeză expres, într-o secţiune separată,

regulile speciale în materie de arestare preventivă a minorilor, este unanim admis că

dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. c din Convenţia europenă se aplică şi în cazul delicvenţilor

minori, cu condiţia ca privarea de libertate să fie o măsură de ultim recurs, utilizată doar în

cazuri excepţionale.

Astfel, ţinând cont de gravitatea măsurii arestării preventive şi de particularităţile

vărstei, minorii beneficiază de un regim special de detenţie preventivă de natură a nu

prejudicia dezvoltarea fizică, psihică şi morală a acestora, considerându-se că sistemul

32

penal tradiţional de justiţie, nu poate să ofere soluţii adecvate având în vedere nevoile

educative şi sociale specifice, diferite de cele ale adulţilor1.

Un prim aspect ce trebuie amintit în acest context este cel referitor la necesitatea

asigurării unei � � � � � � � � � � � � � �

cu judecarea unor astfel de cazuri. Asemeni majorităţii

legislaţiilor europene, prin Legea 304/20042 privind organizarea judiciară, în scopul

modernizării sistemului de justiţie penală pentru minori, al simplificării procedurilor şi

sporirii garanţiilor procesuale aplicate acestor categorii de persoane, au fost creaţi şi în

România, � � � � � � � � � � � � � � � � �

pentru infracţiunile imputate minorilor ori îndreptate

împotriva acestora3, în forma „tribunalelor pentru minori şi familie”4.

În ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare a minorului, primordială este

garantarea participării efective a acestuia la procedurile penale desfăşurate împotriva sa.

Acestă cerinţă, este îndeplinită în legislaţia naţională prin instituirea regulii potrivit căreia

în cauzele cu învinuiţi sau inculpaţi minori, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Ţinând

seama de vârsta şi capacităţile intelectuale precum şi emoţionale ale acestei categorii de

persoane, prezenţa avocatului este extrem de importantă, acesta din urmă având menirea de

a lua contact direct şi nemijlocit cu minorul în scopul de a-l ajuta să înţeleagă motivul

declanşării şi consecinţele procedurii desfăşurate împotriva sa. De asemenea, asistarea de

către un avocat, facilitează implicarea minorului în cadrul procesului penal, întrucât prin

intermediul avocatului minorul îşi poate exprima liber părerea asupra stării de fapt

prezentate, poate contesta anumite situaţii sau declaraţii din cadrul procesului penal, fiind

astfel ferit de a fi supus unor inhibări şi intimidări specifice unei judecăţi5.

1 Secţiunea IV din C. proc. pen. care cuprinde dispoziţii speciale în materia arestării preventive

aplicabile minorilor, a fost introdusă prin Legea 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de Procedură Penală, în scopul armonizării prevederilor interne cu principiile, recomandările şi reglementările cuprinse în documentele internaţionale în domeniul justiţiei penale la care România este parte.

2 Publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004; potrivit art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (3) în cadrul Curţilor de Apel şi Tribunalelor „funcţionează � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � , cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii”; de asemenea textul art. 39 prevede că „în raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate”; în completare art. 40 alin. (1) arată: „completele şi secţiile specializate pentru minori şi familie, precum şi tribunalele specializate pentru minori şi familie judecă atât infracţiunile săvârşite de minori, cât şi infracţiunile săvârşite asupra minorilor”.

3 Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa penală nr. 32/S din 20 aprilie 2007 – L.C. Kövesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op.cit., pag. 137.

4 Gh. Mateuţ, op. cit., pag. 362. 5 CEDO hot. Salduz c. Turcia din 27 noiembrie 2008 în care Curtea a evidenţiat importanţa asistenţei

unui avocat în cauzele cu minori. În speţă, un minor de 17 ani a fost arestat timp de 5 zile fără să beneficieze de asistenţa unui avocat, iar in cele din urmă reclamantul fusese condamnat în baza unei declaraţii pe care el o dăduse în faţa poliţiei, în absenţa unui avocat.

33

Caracterul excepţional al privării de libertate este mult mai accentuat în cazul

minorilor, dovadă fiind reglementările exprese în materie care urmăresc în principal

prevenirea delicvenţei juvenile şi reintegrarea în societate a minorilor care se fac vinovaţi

de săvârşirea unor infracţiuni. Astfel, în art. 100 din Codul penal român se consacră

caracterul subsidiar al pedepselor ce pot fi dispuse minorilor, acestea din urmă aplicându-

se doar în măsura în care luarea unei măsuri educative1 nu este suficientă pentru

îndreptarea minorului. În acest context prezintă relevanţă Recomandarea nr. (2003) 202 a

Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei potrivit căreia „în măsura posibilului, ar

trebui să se recurgă în cazul suspecţilor minori la alte soluţii decât detenţia provizorie, cum

ar fi: plasamentul la rude, sau în alte forme de găzduire; detenţia provizorie nu ar trebui

niciodată utilizată ca o sancţiune sau o formă de intimidare a minorului (...)”.

Aşa cum am precizat încă de la început, privarea de libertate a unui minor în

contextul art. 5 paragr. 1 lit c din Convenţie este posibilă prin urmare, observaţiile făcute în

cadrul analizei condiţiilor substanţiale necesare pentru dispunerea măsurii arestării

preventive îşi găsesc aplicabilitate şi în cazul detenţiei minorilor. În măsura în care există

motive verosimile şi suficiente de a bănui că minorul a săvârşit o infracţiune, arestarea

preventivă a acestuia este justificată dacă o asemenea privare de libertate apare ca necesară

în scopul bunei desfăşurări a procesului penal şi pentru prevenirea comiterii unei noi

infracţiuni ori a sustragerii după comiterea infracţiunii. La fel ca în cazul procedurii

obişnuite, minorul arestat trebuie adus de îndată în faţa unui magistrat independent şi

imparţial care, ţinând seama cu prioritate de vârsta şi interesele superioare ale copilului, se

pronunţă cu privire la necesitatea arestării preventive în raport cu gravitatea faptei şi a

pedepsei ce urmează a fi aplicată.

În ceea ce priveşte � � � � � � 3�

drept criteriu de aplicare a dispoziţiilor speciale pentru

minori, legislaţia internă stabileşte expres limitele răspunderii penale1. De asemenea,

1 Potrivit art. 101 C. pen. măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: mustrarea, libertatea

supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical educativ; deşi la prima vedere aplicarea unei măsuri educative apare mai puţin severă decât aplicarea unei pedepse, apare totuşi o discuţie în ipoteza în care se dispune luarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare. Făcând o comparaţie ipotetică, această din urmă măsură apare mai severă decât aplicarea pedepsei amenzii, sau s-ar putea susţine că este mai severă şi decât aplicarea pedepsei închisorii a cărei executare este suspendată condiţiţionat.

2 Recomandarea (2003) 20 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind noile modalităţi de tratare a delicvenţei juvenile şi rolul sistemului de justiţie pentru minori, adoptată la data de 24 septembrie 2003, accesibilă pe site-ul www.coe.int.

3 Cu toate că nici Covenţia europeană şi nici jurisprudenţa Curţii nu dau o definiţie minorităţii, există un consens european în sensul că prin „minor” se înţelege persoana având vârsta mai mică de 18 ani – R. Chiriţă, op. cit., pag. 162; în acest sens a se vedea Rec (2003) 20, � � � � � � � � în care noţiune de � � � � � „desemnează persoanele care au atins vârsta responsabilităţii penale dar nu au atins vârsta majoratului”.

34

ţinând seama de gradul de dezvoltare a minorului, sunt stabilite durate de timp ale arestării

preventive mai scurte decât cele prevăzute pentru persoanele adulte şi totodată diferenţiate

în funcţie de vârsta inculpatului minor. Astfel, dacă � � � � � � � � � � � � �

nu răspunde penal

şi în consecinţă nu poate fi arestat, minorii care trec de această vârstă vor avea parte de un

alt tratament în situaţia în care se fac vinovaţi de săvârşirea unei infracţiuni. Potrivit

dispoziţiilor C. proc. pen. arestarea � � � � � � � � � � � �

nu poate depăşi 3 zile. � � � � � � � � � �� va putea fi arestat în cursul urmăririi penale, doar dacă pedeapsa

pentru fapta săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau inchisoarea mai mare de 10 ani şi se

dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, pentru cel mult 15 zile, cu posibilitate

prelungirii acesteia în mod excepţional, însă nu mai mult de 60 de zile. În ipoteze cu totul

şi cu totul deosebite, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau

închisoarea mai mare de 20 de ani, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16

ani în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � poate fi arestat în cursul urmăririi penale pe o perioadă de cel mult 20 de

zile, cu posibilitatea prelungirii de fiecare dată cu cel mult 20 de zile, fără ca durata totală

să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În cazul săvârşirii unei

infracţiuni pentru care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea

mai mare de 10 ani sau mai mare, arestarea preventivă poate fi prelungită până la 180 de

zile.

În contextul analizei dispoziţiilor speciale în materia arestării preventive a

minorilor, pe lângă reducerea numărului de zile de arest preventiv, de o mare însemnătate

se bucură regula potrivit căreia � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. În

acest sens, potivit Recomandării nr. (2006) 22 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului

Europei „� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

; totuşi, dacă în condiţii excepţionale copiii sunt

încarceraţi în astfel de penitenciare, situaţia şi nevoile acestora trebuie să fie reglementate

prin reguli speciale”. În deplină concordanţă cu reglementările europene, în dreptul intern,

prin Legea nr. 275 din 4 iulie 20063 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse

de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a stabilit posibilitatea înfiinţării de

penitenciare speciale în cadrul cărora, minorilor privaţi de libertate să li se asigure condiţii

1 A se vedea art. 99 din Codul Penal, republicat în M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997. 2 Recomandarea (2006) 2 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind regulile penitenciare

europene, adoptată la data de 11 ianuarie 2006, accesibilă pe site-ul www.coe.int. 3 Publicată în M. Of. nr. 627 din 20 iulie 2006.

35

corespunzătoare de participare la activităţi educative, culturale, terapeutice şi de consiliere

psihologica, adecvate nevoilor şi personalităţii lor.

Importanţa şi interpretarea strictă a acestei reguli a fost pusă în evidenţă relativ

recent de către Curtea Europeană cu prilejul hotărârii pronunţată în cauza Nart c. Turcia1.

Astfel, s-a constatat o violare a art. 5 din Convenţie datorită faptului că un minor de 17 ani

a fost deţinut vreme de 48 de ore împreună cu arestaţi majori. Cu toate că, de cele mai

multe ori în astfel de ipoteze explicaţia autorităţilor statale se bazează pe problema

aglomeraţiei din penitenciare, Curtea a reţinut în nenumărate ori, că lipsa de fonduri pentru

sistemul penitenciar are drept consecinţă angajarea răspunderii statului.

În concluzie, aşa cum reiese din cele prezentate anterior, în cazul delicvenţilor

minori, dispunerea arestării preventive trebuie înainte de toate a fi percepută de către

autorităţile naţionale ca o măsură excepţională, care trebuie luată în cazuri cu adevărat

necesare. În ipoteza în care faţă de fapta săvârşită de minor se recurge la o asemenea

măsură aceasta trebuie să fie cât mai scurtă posibil, întrucât fiind asemănătoare cu

constrângerea realizată prin executarea pedepsei închisorii, arestarea poate afecta în mod

substanţial reintegrarea minorului pe plan social, familial ori profesional.

1 CEDO, hot. Nart. c Turcia din 6 mai 2008 – în Buletinul CEDO, nr. 7/2008, pag. 32.

36

CAPITOLUL III.

Prezentarea temeiurilor de arestare preventivă prevăzute în art. 148

Cod Procedură Penală prin raportare la jurisprudenţa CEDO.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� Dată fiind importanţa şi gravitate măsurii arestării preventive, aceasta a constituit o

permanentă preocupare pentru legiuitorul român, motiv pentru care, numeroasele

modificări ale Codului de procedură penală au urmărit printre altele, instituirea unor noi

garanţii procesuale care să asigure că drepturile şi libertăţile persoanei suspectate de

săvârşirea unei infracţiuni nu vor fi încălcate sau limitate.

Transformările esenţiale ale legislaţiei naţionale în materia arestării preventive au

avut ca scop principal armonizarea dispoziţiilor procesual penale interne cu exigenţele

impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi principiile unui proces european,

dezvoltate în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg. În acest context, prezintă însemnătate

modificările aduse părţii generale a Codului de procedură penală prin Legea 356/20061,

Legea 281/20032 şi prin O.U.G nr. 109/20033, pe care ne propunem să le analizăm în

continuare. În legătură cu acestea, într-o opinie4 s-a apreciat că „o mare parte din aceste

modificări nu corespund evoluţiilor actuale ale procesului contemporan, complicând în

mod inutil procedura şi făcând-o de nenumărate ori nefuncţională şi că o altă parte se află

deja în dezacord cu dispoziţiile constituţionale”.

Aşadar, luând în considerare reglementările Legii 356/2006, o primă modificare la

care vom face referire priveşte dispoziţiile art. 146 C. pr. pen. care, fără a suferi o

prelucrare substanţială, prezintă unele ajustări. Astfel, spre deosebire de reglementările

anterioare, pentru dispunerea măsurii arestării preventive a învinuitului nu mai trebuie să

existe � � � � �

din care să rezulte vreunul din cazurile de la art. 148, fiind suficient să fie

întrunite condiţiile prevăzute de la art. 143 şi să existe unul din cazurile enumerate la art.

1 Publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006. 2 Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. 3 Publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003. 4 G. Mateuţ, Codul de procedură penală, partea generală într-o perspectivă europeană, Revista de Drept

Penal, nr. 1/2004, pag. 83.

37

148 din C. pr. pen. Deşi prin această modificare legiuitorul a consacrat un tratament egal

între învinuit şi inculpat1 în ceea ce priveşte dispunerea măsura arestării preventive, noua

reglementare constituie un regres dacă avem în vedere că exigenţele probatorii atât de

necesare pentru a proteja individul de detenţiile arbitrare au fost înlocuite cu „simple

date”2. De asemenea, noul conţinut al art. 146 C. pr. pen. nu satisface nici exigenţele

CEDO, întrucât în art. 5 lit. c se face referire la „indicii temeinice”, care reprezintă fapte şi

informaţii de natură a convinge un observator obiectiv cu privire la existenta cazului de

arestare3.

O noutate pentru procedura noastră penală adusă de Legea 356/2006, a fost aceea a

introducerii alin. 11¹ printre dispoziţiile art. 146 C. pr. pen. în ideea de a oferi judecătorului

o alternativă la măsura privativă de libertate a arestării preventive, obiectiv care, aşa cum

vom arăta, este departe de a fi atins. Astfel, textul mentionat prevede expres că „ � � � � � ��

Deşi la prima vedere, această completare a codului apare ca fiind în

deplină concordanţă cu � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

măsurii cu gravitatea acuzaţiei aduse

unei persoane şi a � � � � � � � � � � � � � � �

măsurii pentru atingerea scopului urmărit,

dezvoltate în jurisprudenţa CEDO, în realitate judecătorului nu i se permite să ţină seama

de o anumită ordine de preferinţă în luarea uneia sau alteia dintre măsurile preventive.

Astfel, legiuitorul nu a creat alternative la arestare în competenţa judecătorului, din

moment ce acesta din urmă nu are posibilitatea de a alege decât în situaţia în care respinge

propunerea procurorului de arestare preventivă. Un asemenea mod de reglementare face

abstracţie de � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

al măsurii arestării preventive, motiv

pentru care completarea adusă de legea amintită nu asigură nici parţial, respectarea

exigenţelor CEDO. În acest context, prezintă însemnătate, Recomandarea Comitetului de

Miniştrii al Consiliului Europei, (2006) 134 care, la punctul 3 şi 4 prevede: � � � � � � � � � � � ��

1A se vedea Curtea Constituţională, decizia nr. 107/1998, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din C. proc. pen., publicată în M. Of. nr 287/1998, în care s-a decis că nu se justifică nici o deosebire de tratament între învinuit şi inculpat, sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare şi garanţiile procesuale prevăzute de lege şi consacrate în Constituţie.

2 G. Mateuţ, Modificările părţii generale a Codului de procedură penală prin Legea 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006. Virtuale elemente progresiste sau o veritabilă întoarcere spre trecut?, Caiet de drept penal, nr. 3/2006, pag. 146.

3 C. Bârsan, op. cit., pag. 315. 4

� � � � � � � �

38

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� Aşadar, tinând cont de regula libertăţii, analiza ar trebui să înceapă

cu controlul judiciar, prin cele două măsuri preventive neprivative de libertate (obligarea

de a nu părăsi localitatea sau ţara), urmând ca, numai în cazul aprecierii insuficienţei

acestuia, să poată fi luată măsura arestării preventive1.

Tot în legătură cu luarea măsurii arestării preventive, Legea 356/2006 a completat

art. 151 C. proc. pen. de o manieră criticabilă, stabilind plenitudinea de competenţă a

instanţei de recurs pentru luarea măsurii arestării preventive, atunci când aceasta se

pronunţă asupra recursului formulat de procuror împotriva soluţiei de respingere a

propunerii de arestare preventivă. Potrivit textului art. 151 � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� În literatura de

specialitate2, această modificare a fost în mod justificat considerată contrară exigenţelor

CEDO, arătându-se că „o instanţă de recurs învestită cu un control a <legalităţii> soluţiei

judecătorului de menţinere a unei persoane în libertate prin respingerea propunerii

procurorului de arestare preventivă, nu prezintă trăsăturile unui <judecător>, cu toate

garanţiile necesare pentru luarea măsurii arestării preventive pentru prima dată în recurs”�

Prin urmare, luând în considerare prevederile art. 5 paragr. 4 din Convenţia Europeană

potrivit cărora orice persoană are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru

ca acesta să aprecieze, în termen scurt asupra legalităţii detinerii sale, ne raliem la părerea

susţinută mai sus, conform căreia, instanţa de recurs nu poate primi calificarea de

„tribunal” în sensul atribuit de Convenţie. Astfel, deşi este prevăzută expres posibilitatea

ascultării învinuitului sau inculpatului de către instanţa de recurs, aceasta din urmă nu

întruneşte toate garanţiile procedurii aplicabile în materie de privare de libertate, întrucât

nu poate proceda, asemeni judecătorului în prim grad, la o verificare atât a aspectelor de

legalitate cât şi de oportunitate a măsurii.

Alături de argumentele susţinute mai sus, în legătură cu posibilitatea procurorului

de a ataca cu recurs încheierea de respingere a propunerii de arestare preventivă, mai sunt

necesare unele precizări. Analizând dispoziţiile art. 140¹ alin. (1) şi 141 C. pr. pen. astfel

cum au fost ele modificate prin Legea 356/2006, se poate susţine că actuala reglementare

încalcă principiul � � � � � � � � � � � � � � consacrat în art. 6 din Convenţie Europeană,

1 G. Mateuţ, op. cit., pag. 148. 2

� � � � , pag. 150.

39

potrivit căruia orice parte a unei proceduri trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-si

prezenta punctul de vedere în faţa tribunalului, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă

de acuzare1. Întradevăr, atâta timp cât textele amintite prevăd expres că încheierea prin

care judecătorul, prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocarea,

înlocuirea, sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac,

pentru identitate de raţiune, nu ar trebui recunoscut nici dreptul procurorului la recurs

atunci când i se respinge propunerea de arestare preventivă. Altfel spus, o soluţie contrară

cauzează un evident dezechilibru al „armelor procedurale” aflate la dispoziţia inculpatului

şi Ministerului Public şi vine în contradicţie cu dreptul oricărei persoane la un proces

echitabil2.

Mai mult, o asemenea formulare închide inculpatului arestat calea accesului la

justiţie, acesta neavând posibilitatea de a promova o cale legală de atac, ceea ce este contra

regulii stabilite în art. 21 din Constituţie, în care se arată că „orice persoană se poate adresa

justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime”, drept a cărui

exercitare nu poate fi îngrădit de nici o lege3. În acest context, apreciem că într-o viitoare

reglementare, se impune a fi prevăzută expres posibilitatea atacării acestor încheieri şi de

către persoana arestată, sau într-o altă rezolvare, ar trebui consacrat caracterul definitiv al

tuturor încheierilor prin care judecătorul se pronunţă asupra revocării, înlocuirii sau

încetării de drept a măsurii preventive, prin negarea dreptului procurorului de a declara

recurs împotriva acestora.

Chiar dacă apare ca inadmisibil ca un participant la proces <procurorul> să

beneficieze de calea de atac a recursului, iar <inculpatul> să fie privat de acest drept atunci

când judecătorul respinge cererea de înlocuire, încetare de drept sau revocare a măsurii

arestării preventive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pare a adopta acesta poziţie. Astfel,

constatând punctul de vedere neunitar al instanţelor judecătoreşti în legătură cu aplicarea

art. 140³ alin (1) şi ale art. 141 din C. pr. pen., Î.C.C.J. a admis recursul în interesul legii cu

1 R. Chiriţă, op.cit., pag. 327. 2 În acest sens, prin încheierea nr. 8/R/09/02/2007, pronunţată în dosarul penal nr. 1355/62/2007, Curtea

de Apel Braşov, secţia penală, a pus în discuţie admisibilitatea recursului declarat de inculpat în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive, reţinând că „în măsura în care procurorului i se recunoaşte dreptul de a ataca cu recurs o asemenea încheierea, acelaşi drept trebuie recunoscut şi persoanei deţinute pentru respectarea principiului „egalităţii armelor” între procuror şi persoana deţinută”. În consecinţă, Curtea a constatat că inculpatul are dreptul de a ataca cu recurs încheierea prin care i s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive.

3 Ramiro Virgil Mancaş, Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, Revista de Drept Penal, nr. 4/1998, pag. 112.

40

care a fost solicitată şi a stabilit prin decizia nr. XII din 21 noiembrie 20051, că „încheierea

dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare,

înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu poate fi atacată separat, cu recurs”.

În continuarea analizei noastre referitoare la modificările legislative survenite în

materia arestării preventive, ne vom raporta la un aspect care a facut subiectul de discuţie

în numerose dezbateri din doctrina română. Astfel, după ce decenii de-a rândul măsura

arestării preventive a fost luată în cursul urmăririi penale de către chiar organele de

cercetare penală cu intenţia manifestă de a se aduna mai uşor probe de vinovăţie, ca urmare

a modificării dispoziţiilor constituţionale precum şi a Codului de procedură penală prin

O.U.G. nr.109/2003, instituţia arestării preventive a suferit o transformare radicală, care o

apropie foarte mult de reglementările din ţările cu tradiţie democratică2. Prin ordonanţa

amintită s-a stabilit competenţa exclusivă a judecătorului în materia luării măsurii arestării

preventive, acesta fiind unicul garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

persoanelor împotriva arbitrariului.

În legislaţia internă, anterior intrării în vigoare a Legii 281/2003 (ulterior

modificată prin O.U.G nr. 109/2003), procurorul putea emite mandate de arestare, iar

împotriva ordonanţelor de arestare se putea face doar plângere la instanţa căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în fond.

Cu privire la acest aspect, în doctrina noastră3 s-a arătat că, atâta timp cât

declanşarea controlului legalităţii arestării este lăsat la iniţiativa persoanei private de

libertate, între reglementarea internă şi cea europeană nu există contrarietate, chiar mai

mult, s-a susţinut că opţiunea legiuitorului nostru este mai convenabilă, deoarece în ipoteza

în care cel arestat nu are motive să exercite calea de atac împotriva privării sale de

libertate, se ajunge la soluţia mai operativă a cauzei. Acestă practică s-a dovedit a fi

incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei Europene care prevăd expres obligativitatea

aducerii persoanei arestate în faţa unui magistrat imparţial şi independent, însărcinat cu

exercitarea de atribuţii judiciare. Astfel, deşi în vechea reglementare, persoana arestată

avea posibilitatea să se plângă judecătorului cu privire la legalitatea arestării sale, această

1 Î.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. XII din 21 noiembrie 2005, publicată în M. Of., Partea I nr. 119 din

8 februarie 2006; în acelaşi sens a se vedea Î.C.C.J, Secţia penală, decizia nr. 360 din 29 ianuarie 2008 -accesibilă pe site-ul Î.C.C. J. : www.scj. ro.

2 Costin Florian, Instituţia arestării preventive în dreptul comparat, Revista de drept penal, nr. 4/2005, pag. 131.

3 Al. Ţuculeanu, Arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista de Drept Penal, nr. 4/1999, pag. 66.

41

operaţiune era privită ca o facilitate aflată la îndemâna celui arestat şi nicidecum ca o

obligaţie autonomă şi necondiţionată în sarcina organelor judiciare1, asemeni celei

consacrată actualmente în Convenţie2.

Constatarea expresă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a neîndeplinirii de

către procurorii români a condiţiilor pentru a fi calificaţi „magistraţi” în sensul art.5 paragr.

3, s-a făcut odată cu hotărârea pronunţată în cauza Pantea c. România din 3 iunie 20033.

Curtea a reiterat observaţiile semnalate în cauza Vasilescu4, arătând că în România

procurorii sunt subordonaţi procurorului general şi Ministrului de Justiţie, astfel că ei nu

pot fi socotiţi independenţi faţă de Executiv. Imediat după condamnarea României

schimbările legislative nu au întârziat să apara, astfel încât astăzi, potrivit dispoziţiilor

constituţionale � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, soluţie

corectă, însă aşa cum vom arăta, apare ca fiind excesivă în raport cu exigenţele art. 5

paragr. 3 din Convenţie.

Referitor la independenţa şi imparţialitatea procurorului român, jurisprudenţa Curţii

Constituţionale atât înainte cât şi după condamnare, a fost surprinzătoare şi a generat o

serie de dezbateri în doctrină. Pornind în principal de la dispoziţiile legii fundamentale

conform cărora procurorul face parte din categoria „magistraţilor”, Curtea Constituţională

a stabilit printr-o decizie în anul 20005 că „în sistemul procesual penal românesc

procurorul corespunde noţiunii de „alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea

atribuţiilor judiciare”, la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea

1 CEDO, hot. Aquilina c. Malta din 29 aprilie 1999; hot. Niedbala c. Polonia din 4 iulie 2000; în sens

contrar, hot. Varga c. România din 1 aprilie 2008 – Curtea a decis că verificarea legalităţii arestării făcută în 3 zile de la arestare, la cererea arestaţilor, nu contravine art. 5 paragr. 3, chiar dacă controlul judiciar nu era automat potrivit legislaţiei interne – în Revista Buletinul CEDO, nr. 6/2008, pag. 1; în hot. Lăpuşan c. România din 3 iunie 2008 reclamantul a fost adus în faţa unui magistrat abia după o lună, motiv pentru care a decis că a fost încălcat art. 5 paragr. 3 din Convenţie – în Revista Buletinul CEDO nr. 8/2008, pag. 24-31.

2 C. Florian, op. cit., pag. 137; Corneliu-Liviu Popescu, Conformitatea cu Legea fundamentală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a competenţei procurorului de a lua măsura arestării preventive, în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Revista Dreptul, nr. 6/1999, pag. 67.

3 CEDO, hot. Pantea c. România din 3 iunie 2003 – în R. Chiriţă, Culegere...2003, pag. 17. 4 CEDO, hot. Vasilescu c. România din 22 mai 1998 – deşi în cauza Vasilescu Curtea s-a pronunţat

asupra independenţei procurorului pe terenul art. 6 paragr. 1 din Convenţie, aceeaşi soluţie (a lipsei de independenţă a procurorului faţă de executiv) se impune şi în contextul art. 5 paragr. 3 din Convenţie; în acelaşi sens o hotărâre mai recentă s-a pronunţat în cauza Toma c. România din 24 februarie 2009 – în Revista Justiţia în Actualitate, nr. 1, anul III, pag. 56.

5 Curtea Constituţională, decizia nr. 28 din 15 februarie 2000, pubilcată în M. Of. nr. 301 din 3 iulie 2000; în acelaşi sens Curtea Constituţională, decizia nr. 344 din 5 decembrie 2002, publicată în M. Of. nr. 86 din 11 februarie 2003 – în care Curtea a apreciat că : „în procesul penal din România procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţii din proces, în spiritul legalităţii. Măsura arestării preventive se poate dispune de procuror în condiţii strict determinate de lege, astfel încât nu se poate vorbi despre influenţa Executivului asupra activitătii judiciare”.

42

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Cu toate acestea, în doctrină1 s-a atătat

că spre deosebire de judecători care sunt declaraţi independenţi, imparţiali, subordonaţi

numai legii şi inamovabili, procurorii sunt „� � � � � � � � � � � � � � �

” care îsi desfăşoară

activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, fiind plasaţi

sub autoritatea Ministerului Justiţiei care este membru al Guvernului.

Ţinând cont de principiile schiţate de Convenţia Europeană şi de jurisprudenţa

evolutivă a instanţei de la Strasbourg, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � se analizează în raport

cu Executivul, fără a exclude însă o subordonare faţă de alţi judecători sau magistraţi dacă

aceştia din urmă, sunt ei înşişi independenţi faţă de Executiv2. Referitor la noţiunea de � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, într-o primă etapă, Curtea Europeană a statuat că această

condiţie este respectată dacă magistratul nu cumulează funcţia de instrucţie cu cea de

acuzare3. Ulterior însă, Curtea a ajuns la o interpretare şi mai restrictivă a acestei condiţii

reţinând că simpla posibilitate ca magistratul parchetului să poată îndeplini într-o fază

procedurală ulterioară funcţia de acuzare, este de natură să pună imparţialitatea acestuia la

îndoială4.

Având în vedere cele susţinute mai sus, se poate conchide că anterior modificărilor

survenite în legislaţia procesual penală prin Legea 281/2003 (ulterior modificată prin

O.U.G nr. 109/2003), procurorul român nu satisfăcea exigenţele CEDO pentru a fi calificat

„magistrat” şi datorită inexistenţei imparţialităţii sale faţă de părţi. Astfel, atâta timp cât

Codul nostru de procedură penală a permis procurorului să supravegheze sau să efectueze

personal urmărirea penală, inclusiv să ia măsura arestării preventive, iar ulterior în faza de

judecată, să îndeplinească funcţia de acuzare având toate drepturile procesuale a unei părţi,

imparţialitatea acestuia în raport cu învinuitul sau inculpatul arestat era indiscutabil

inexistentă. Aşa cum s-a susţinut în doctrină5, este absolut indiferent că, potrivit legii,

procurorul este obligat să acţioneze cu imparţialitate, că a depus un jurământ pentru

1 G. Mateuţ, op.cit., pag. 191; C.L. Popescu, op. cit., pag. 62; Pentru o � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, în sensul că legislaţia internă privind competenţa procurorului de a dispune arestarea preventivă este în deplină concordanţă cu exigenţele CEDO, a se vedea Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului şi dreptul acestuia de a dispune arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista Dreptul, nr. 2/1999, pag. 90-93; Al. Ţuculeanu, Concordanţa reglementărilor naţionale referitoare la măsurile preventive cu reglementările internaţionale, Revista Pro Lege, nr. 1/2002, pag. 9-12.

2 C.L. Popescu, op. cit., pag. 73. 3 CEDO, hot. Schiesser c. Elveţia din 4 decembrie 1979. 4 CEDO, hot. Huber c. Elveţia din 23 octombrie 1990; pentru o analiză amănunţită a acestor condiţii a se

vedea C. L. Popescu, op. cit. pag. 66-79; C.L. Popescu, Calificarea europeană şi naţională a procurorului român drept ”magistrat”, Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 1/2005, pag. 50-52; Claudiu Ecedi-Stoisavlevici, Abilitatea procurorului de a dispune măsura arestării preventive în raport de dispoziţiile art. 5 paragr. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Revista SUBB, nr. 1/2001, pag. 30-36.

5 C.L. Popescu, op. cit., pag. 77; G. Mateuţ, op. cit., pag. 191-192.

43

îndeplinirea cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire a atribuţiilor, că în activitatea de urmărire

penală el are obligaţia de a aduna probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului

sau inculpatului, că anterior luării măsurii privative de libertate el procedeză la ascultarea

nemijlocită a persoanei în cauză şi că, potrivit legii naţionale, el nu este considerat parte în

proces� Simpla posibilitatea a cumulului între funcţia de instrucţie şi cea de acuzare, fără

instituirea vreunei incompatibilităţi în acest sens reprezintă o vădită neconcordanţă în

raport cu normele şi principiile europene, motiv pentru care, modificarea legislaţiei

naţionale privind posibilitatea procurorului de a dispune măsura arestării preventive nu a

fost doar necesară, ci cât se poate de urgentă.

Ulterior condamnării României în cauza Pantea, Curtea Supremă de Justiţie fiind

chemată să se pronunţe asupra legalităţii arestării preventive dispusă de procuror într-o

cauză1, a recunoscut valoarea de sursă de drept în sistemul juridic român a jurisprudenţei

CEDO în conformitate cu art. 20 din Constituţie, arătând că: „procurorul care a emis

ordonanţa de arestare preventivă şi a dispus arestarea preventivă a inculpatei, prin mandat,

nu poate fi considerat „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare"

în accepţiunea art. 5 parag. 3 din Convenţie, deoarece este în mod vădit dependent de

puterea executivă şi, fiind implicat în exercitarea acţiunii penale prin actele de urmărire

efectuate, nu poate fi nici imparţial”� Deşi această soluţie a Curţii noastre supreme este

corectă, concluzia conform căreia � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � este excesivă în raport cu dispoziţiile art. 5 paragr. 3 din Convenţie,

întrucât stabilirea organelor competente să decidă privarea de libertate a persoanelor ca

măsură de prevenţie în procesul penal este o chestiune de competenţa statelor, lăsată la

libera lor apreciere2. Altfel spus, dacă privarea de libertate a fost dispusă de un alt organ

decât un judecător, spre pildă de un procuror, prevederile Convenţiei nu ar fi nesocotite

atâta timp cât persoana arestată este adusă imediat şi de la sine, în faţa unui magistrat

abilitat să exercite funcţii judiciare.

În concluzie, incompatibilitatea dintre noţiunea de „magistrat” în sens naţional şi

calificarea europeană atribuită aceleaşi noţiuni este doar aparentă, întrucât nu trebuie

pierdut din vedere faptul că textele din Convenţie operează cu noţiuni autonome al căror

sens nu corespunde cu cel consacrat în legislaţiile naţionale. Astfel, deşi procurorul român

nu poate fi calificat drept ”magistrat” în sens european, deoarece nu satisface exigenţele de

1 C.S.J., decizia 102/2003 din 19 iunie 2003; a se vedea C.L. Popescu, Comentariu la decizia Curţii

Supreme de Justiţie – Completul de 9 judecători nr. 102/2003, în Revista Curierul Judiciar, nr. 9/2003, pag.23-26.

2 C.L. Popescu, op. cit., pag. 24.

44

independenţă şi imparţialitate pentru a decide asupra unei privări de libertate, el poate fi

calificat „magistrat” de normele constituţionle, legale şi jurisprudenţiale interne române1.

În acest sens, apreciem ca fiind surprinzătoare decizia Curţii Constituţionale2, pronunţată

după condamnarea statului român în cauza Pantea, prin care Curtea a continuat să afirme

că procurorul român „este un alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor

judiciare, în sensul cerut de art. 5 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi

a libertăţilor fundamentale, precum şi în sensul art. 23 alin. (4) din Constituţie”.

Din toate cele prezentate anterior, rezultă fară echivoc că modificările succesive ale

Codului de procedură penală, îndeosebi în materia luării măsurii arestării preventive,

reprezintă consecinţa directă a necesităţii corelării legislaţiei interne cu cerinţele

Convenţiei. Cu toate că schimbările aduse prin legile amintite, nu au fost cu adevărat

reformatoare, cel puţin s-a realizat, sau s-a încercat un prim pas pentru aducerea Codului

de procedură penală la nivelul standardelor europene. Astfel, considerăm că în prezent

dispoziţiile naţionale, în mare parte mai exigente decât vechile reglementări, urmăresc

asigurarea protecţiei individului împotriva abuzurilor autorităţilor şi apropierea sistemului

de drept românesc de celelalte sisteme ale statelor semnatare ale Convenţiei. În acest

context, un rol însemnat îl are initiativa deja exteriorizată a instanţelor interne de a percepe

jurisprudenţa CEDO ca o veritabilă sursă de drept în cadrul sistemul juridic român, întrucât

doar în acest fel se poate asigura o interpretare a dispoziţiilor naţionale în spiritul

prevederilor Convenţiei.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� În vederea bunei desfăşurări a procesului penal potrivit scopului imediat al acestuia

consfinţit în art. 1 C. proc. pen – constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care

constituie infracţiuni – prin reglementările interne s-a instituit o serie de mijloace al căror

principal obiectiv vizează prevenirea situaţiilor în care desfăşurarea normală a procesului

penal este afectată de împiedicarea aflării adevărului.

1 C. L. Popescu� op. cit., pag. 57. 2 Curtea Constituţională, decizia nr. 367 din 30 septembrie 2003, publicată în M. Of. 787 din 7

noiembrie 2003.

45

Cu toate acestea, aşa cum am arătat pentru protejarea persoanei împotriva privărilor

de libertate arbitrare, Codul de procedură penală a fixat un ansamblu de condiţii ce trebuie

îndeplinite cumulativ: existenţa unui proces penal început, existenţa probelor sau indiciilor

temeinice privind săvârşirea unei infracţiuni, incidenţa vreunui caz prevăzut de art. 148

alin. (1) C. proc. pen. şi o anumită gravitate a infracţiunii săvârşite materializată într-un

minim de pedeapsă prevăzut de lege1.

Având în vedere că o parte dintre aceste condiţii au fost prezentate şi analizate

detaliat într-un capitol anterior2, în prezenta secţiune ne vom mărgini la tratarea amănunţită

a temeiurilor de arestare preventivă din cuprinsul art. 148 C. proc. pen. Înainte de a trece la

examinarea separată a fiecăruia din cazurile în care se poate dispune arestarea preventivă

aşa cum sunt reglementate în prezent, amintim că odata cu intrarea în vigoare a Legii

356/2006 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, textul art. 148 a

suferit modificări majore, fiind abrogate în mod justificat 3 cazuri de arestare preventivă3:

identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare;

infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un

an; inculpatul este recidivist.

În contextul analizei temeiurilor de arestare preventivă, prezintă însemnătate

îndrumarea propusă de Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei din cuprinsul

Recomandării (2006) 134 potrivit căreia, pentru determinarea oricărui risc ce stă la baza

unei măsuri preventive privative de libertate se va ţine seama de circumstanţele fiecărei

cauze şi mai ales de natura şi gravitatea presupusei infracţiuni, pedeapsa ce s-ar aplica în

cazul condamnării, vârsta, starea de sănătate, antecedentele penale, circumstanţele sociale

şi persoanele ale persoanei respective, precum şi legăturile acesteia cu comunitatea,

comportamentul avut în cadrul procedurilor penale derulate anterior. Toate aceste aspecte

sunt consacrate şi la nivel naţional în cuprinsul art. 136 alin. (8) C. proc. pen., punându-se

în evidenţă faptul că judecătorul trebuie să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi

de drept, hotărârea sa referitoare la dispunerea sau nu a arestării preventive trebuind a fi

temeinic motivată.

1 Potrivit art. 148 alin. (2) C. proc. pen. în prezent măsura arestării preventive poate fi luată numai dacă

pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani. 2 A se vedea capitolul II, secţiunea I. 3 Pentru o analiză detaliată a se vedea Claudiu Ecedi-Stoisavlevici, Privire critică asupra temeiurilor de

reţinere şi de arestare preventivă prevăzute de art. 148 lit. a) şi f) prin prisma art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista Pandectele Române, nr. 1/2005, pag. 223-238.

4 � � � � � � � �

46

A. Primul dintre temeiurile concrete ce poate justifica o arestare preventivă se

referă la situaţia în care inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la

urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice

mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei � � � � � � � � � � � � ��

Din formularea clară se poate observa că textul cuprinde mai multe ipoteze, oricare

dintre ele putând justifica luarea măsurii arestării preventive. Ambele cazuri, sustragerea

efectivă sau încercarea de sustragere, trebuie dovedite şi motivate în actul de dispunere,

neputând fi presupuse prin simpla absenţă, chiar nejustificată, a inculpatului de la

termenele de judecată1. Astfel, este absolut necesar, să se facă dovada că cel în cauză are

cunoştiinţă despre actele de procedură derulate împotriva sa, că a fost în mod legal citat să

se prezinte la toate înfăţişările ce se vor desfăşura în viitor şi că din demersurile efectuate

de acesta2 rezulă în concret intenţia de sustragere altminteri, lipsa de la adresa obişnuită

neputând fi interpretată ca o sustragere. În acest sens este ilustrativă cauza Pantea c.

România3 din 3 iunie 2003 în care s-a apreciat că detenţia reclamantului a fost ilegală

datorită absenţei unor dovezi certe din care să rezulte că acesta s-a sustras urmăririi penale.

Mai mult decât atât, măsura arestării preventive pe acest motiv a fost nejustificată dat fiind

faptul că inculpatul a fost prezent la toate convocările parchetului, „aşteptând în zadar pe

culoare”. Într-o altă cauză4, Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 din

Convenţiei, deoarece instanţele de judecată care au autorizat arestul, precum şi cele care au

examinat legalitatea acestuia, nu au invocat motive suficiente şi relevante pentru arestarea

reclamantului. Curtea a notat că instanţele naţionale s-au limitat la citarea temeiurilor

prevăzute de Codul de procedură penală, fără a arăta cum se aplică în cazul concret, unicile

argumente specifice invocate fiind deţinerea de către reclamant a paşaportului român, care

i-ar permite să se ascundă peste hotare şi lipsa unui loc de muncă permanent. Argumentul

1 Diana Ionescu, Procedură Penală, Partea Generală. Sinteze şi Speţe., Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,

2007, pag. 252; În acest sena a se vedea decizia penală nr. 107/R/09.02.2005 a Curţii de Apel Galaţi prin care a fost admis recursul formulat de inculpatul C.F. împotriva încheierii prin care în cursul judecăţii, s-a luat faţă de inculpat măsura arestării preventive, în temeiul art. 148 lit. c, d, e, h C. proc. pen. În motivare s-a arătat printre altele, că simplul fapt că inculpatul datorită stării nefavorabile a vremii şi stării de sănătate nu a fost prezent la unul din termenele de judecată, anunţând instanţa despre această împiedicare nu echivalează cu sustragerea de la judecată şi nu îndreptăţeşte instanţa să procedeze la arestarea acestuia.

2 De exemplu, procurarea de acte de identitate false, intervenţiile efectuate în scopul eliberării urgente a paşaportului, prezentarea sub o altă identitate, comunicarea persoanelor apropiate a intenţiei de a fugi, procurarea unui bilet de avion cu destinaţie în străinătate, pregătirea unor locuri de refugiu sau ascunzători, programarea efectuării unei operaţii estetice, procurarea de materiale în vederea deghizării etc. – a se vedea Gh. Radu, op. cit., pag. 24, Coraş Leontin, Arestarea preventivă, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2005, pag. 90.

3 CEDO, Pantea c. România din 3 iunie 2003. 4 CEDO, hot. Stici c. Moldovei din 23 octombrie 2007.

47

reclamantului potrivit căruia paşaportul său putea fi ridicat de către autorităţi, sau

posibilitatea organelor statale de a recurge la alte măsuri preventive (ex. arestarea la

domiciliu) care ar fi înlăturat riscul că reclamantul să se ascundă, au fost ignorate cu

desăvârşire de către instanţele naţionale care nu au oferit nici un răspuns solicitărilor

persoanei acuzate.

În ceea ce priveşte împiedicarea inculpatului de a se sustrage de la executarea

pedepsei, este necesar ca măsura să se bazeze pe acţiuni concrete întreprinse de inculpat în

acest sens, nefiind suficiente simple afirmaţii potrivit cărora inculpatul nu va fi găsit dacă

va fi condamnat. Mai mult, se pune problema dacă acest caz de arestare este compatibil cu

principiul prezumţiei de nevinovăţie, având în vedere că aprecierea judecătorului cu privire

la eventuala executare a pedepsei poate fi interpretată în sensul unei antepronunţări asupra

fondului cauzei. De aceeaşi părere este şi Curtea Europeană care într-o cauza1 a respins

argumentul instanţelor interne cu privire la necesitatea asigurării executării pedepsei de

către reclamantul cercetat penal pentru trafic de droguri, considerând că în acest fel se

prejudecă fondul cauzei.

În legătură cu temeiul de arestare analizat, jurispridenţa CEDO în materie, destul de

abundentă, evidenţiază o serie de reguli şi elemente ce trebuie avute în vedere de statele

membre semnatare ale Convenţiei, atunci când se pronunţă cu privire la dispunerea măsurii

arestării preventive. Încă din capul locului precizăm că riscul sustragerii de la urmărire

descreşte o dată cu trecerea timpului petrecut în stare de arest preventiv. Această concluzie

este motivată de diminuarea pedepsei pe care cel acuzat va trebui să o execute efectiv

datorită imputării duratei detenţiei preventive asupra acesteia, astfel încât în ochii

persoanei cercetate tentaţia de a se sustrage de la urmărire se diminuează2.

Un prim aspect la care vom face referire îl reprezintă folosirea de către anumite

sisteme de drept a unor � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

care nesocotesc dreptul la libertate al

persoanei şi caracterul de excepţie al arestării preventive. În acest context, aducem în

discuţie cazul statului turc în care detenţia motivată pe prezumţia potrivit căreia orice

persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate este considerată că

intenţionează să fugă3, a fost considerată de Curtea Europeană ca fiind contrară art. 5 din

Convenţie. O prezumţie similară apreciată de instanţa de la Strasbourg ca fiind

incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei a fost cea din sistemul de drept bulgar conform

1 CEDO, hot. Khudoyorov c. Federaţia Rusă din 8 noiembrie 2005. 2 C. Bârsan, op. cit., pag. 363. 3 CEDO, hot. Yagci şi Sargin c. Turcia din 8 iunie 1995 – în D. Bogdan şi M. Selegean, op. cit., pag.193.

48

căreia arestarea preventivă era întotdeauna necesară în cursul procesului, dacă infracţiunea

săvârşită era de o anumită gravitate1.

Cu prilejul mai multor cauze2, Curtea a subliniat că riscul sustragerii de la urmărire

sau judecată nu se poate aprecia numai prin raportare la gravitatea pedepsei, ci trebuie

avuţi în vedere mai multi factori care să confirme sau nu, existenţa pericolului ca persoana

să fugă sau să se ascundă. Astfel, arestarea preventivă pe motivul existenţei riscului

sustragerii de la judecată, a fost considerată de Curte ca fiind legitimă având în vedere că

reclamantul, cetăţean străin fără domiciliul stabilit în ţara unde se desfăşura judecata, se

făcea vinovat de săvârşirea unei infracţiuni de o gravitate ridicată (trafic de persoane)3. În

acelaşi sens, severitatea sancţiunii aplicabile pentru fapta săvârşită (tentativă de omor),

împrejurarea că reclamantul locuia ilegal în Germania iar familia sa trăia în străinătate,

coroborate cu existenţa unor dovezi puternice privind săvârşirea infracţiunii de care era

bănuit, au fost apreciate de Curte ca fiind motive suficiente pentru a justifica arestarea

preventivă datorită existenţei unui risc substanţial de sustragere de la proces4. De

asemenea, riscul ca inculpatul să fugă a fost hotărâtor pentru dispunerea arestării

preventive, având în vedere tentativele anterioare ale reclamantului de a se sustrage de la

cercetare prin schimbarea frecventă a domiciliului, fără anunţarea autorităţilor

competente5.

În alte cauze, Curtea a constatat o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei datorită

faptului că instanţele naţionale s-au rezumat la a face o trimitere generică a existenţei

riscului de sustragere de la proces, fără a indica vreo circumstanţă concretă din care să

rezulte această temere6. Mai mult decât atât, atitudinea autorităţilor interne de a face

abstracţie de posibilitatea dispunerii unei măsuri alternative (depunerea unei cauţiuni,

controlul judiciar) care ar putea înlătura pericolul sustragerii de la judecată a fost

sancţionată de nenumărate ori de Curte. Prin urmare, în lipsa unui argument solid din

1 CEDO, hot. Belchev c. Bulgaria din 8 aprilie 2004 – în R. Chiriţă, Culegere...2004, pag. 68; în acelaşi

sens cauza Rokhlina c. Federaţia Rusă din 7 aprilie 2005. 2 CEDO, hot. Letellier c. Franţa din 26 iunie 1991, hot. Tomasi c. Franţa din 27 august 1992 – în G.

Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op.cit., pag. 264. 3 CEDO, hot. Pavletić c. Slovacia din 22 iunie 2004; în sens contrar a se vedea hot. Tariq c. Cehia în care

Curtea a considerat că atâta vreme cât reclamantul nu a încercat să fugă este dificil să se creadă ca există riscul de a fugi din simplul fapt că este cetăţean străin, iar familia sa se află în străinătate – în R. Chiriţă, Culegere...2006, pag. 137.

4 CEDO, hot. Čevizović c. Germania din 29 iulie 2004 – în D. Bogdan, op. cit., pag. 174. 5 CEDO, hot. Toth c. Austria din 12 decembrie1991. 6 CEDO, hot. Romanov c. Rusia din 20 octombrie 2005, hot. Mamedova c. Rusia din 1 iunie 2006; hot.

Biocenco c. Moldovei din 11 iulie 2006; hot. Ambruszkiewicz c. Polonia din 4 mai 2006; Maglódi c. Ungaria din 9 noiembrie 2004.

49

partea autorităţilor care să ducă la convingerea că alte măsuri preventive nu sunt eficiente

pentru a asigura prezenţa la judecată, detenţia unei persoane va fi considerată nejustificată1.

B. Înculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea

sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

Acest temei de arestare a fost introdus în Codul de procedură penală prin O.U.G.

nr. 60/20062 şi are la bază nerespectarea de către inculpat a unei alte măsuri preventive mai

uşoare luate anterior împotriva sa. Încă de la prima analiză a textului se poate constata că

în situaţia în care învinuitul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă obligaţiile ce formează

controlul judiciar, acest caz de arestare devine aplicabil în mod automat, fiind vorba de o

înlocuire obligatorie a unei măsuri restrictive de libertate cu una privativă de libertate. Aşa

cum s-a arătat în literatura de specialitate3, prin punerea în aplicare a acestei soluţii

legislative, se poate ajunge la � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, astfel încât o stare de fapt care

iniţial nu ar fi impus arestarea preventivă, dobândeşte implicit o asemenea calitate prin

recunoaşterea caracterului automat al art.148 alin. 1 lit a¹.

O observaţie suplimentară în ceea ce priveşte înlocuirea obligatorie amintită mai

sus se impune a fi făcută datorită existenţei unor necorelări a dispoziţiilor cuprinse în

Codul de procedură penală. Astfel, luând în considerare prevederile art. 136 alin. (6) C.

proc. pen. se desprinde concluzia potrivit căreia în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, nerespectarea chiar cu rea

credinţă a obligaţiilor ce formează controlul judiciar nu ar putea duce în nici o ipoteză la

dispunerea măsurii arestării preventive.

Alături de alţi autori4, considerăm că reglementarea supusă analizei nu satisface

exigenţele art. 5 din Convenţie în condiţiile în care judecătorul nu are posibilitatea de a

aprecia � � � � � � � � �

caracterul necesar al măsurii privative de libertate pentru buna

desfăşurare a procesului penal şi proporţionalitatea acesteia în raport cu gravitatea

1 CEDO, hot. Scundeanu c. România din 16 februarie 2010 – accesibilă pe www.raduchiriţa.ro; hot.

Jaworski c. Polonia din 28 martie 2006; Tomasi c. Franţa din 27 august 1992; Wedler c. Polonia din 16 ianuarie 2007; hot. J.G. c. Polonia din 6 aprilie 2004; Sulaoja c. Estonia din 15 februarie 2005; hot. Jablonski c. Polonia din 21 noiembrie 2000; hot. Kubicz c. Polonia din 28 martie 2006.

2 Publicată în M. Of. nr. 767 din 7 septembrie 2006. 3 D. Ionescu, po. cit., pag. 253-254. 4 M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 426; în sensul că reglementarea analizată este conformă cu

dispoziţiile Convenţiei a se vedea Iulius Cezar Dumitrescu, Temeiurile concrete care stau la baza luării măsurii arestării preventive, Revista Dreptul, nr. 11/2007, pag. 172-173.

50

acuzaţiei. De altfel, jurisprudenţa europeană în materie este elocventă în acest sens, Curtea

sancţionând vehement existenţa unor cazuri abstracte de arestare obligatorie1.

În consecinţă, pentru ca punerea în practică a acestui caz de arestare să nu atragă

după sine o serie de condamnări la CEDO a statului român, alături de existenţa unor date şi

informaţii care să certifice încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor impuse pe durata

controlului judiciar, socotim indispensabilă obligaţia judecătorului de a motiva caracterul

necesar şi proporţional al măsurii arestării, în acest fel fiind atenuat sau chiar înlăturat

caracterul automat de înlocuire a măsurii restrictive de libertate cu cea privativă de

libertate. În contextul analizat, prezintă însemnătate punctul de vedere exprimat în

Recomandarea (2006) 132 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei, potrivit căreia

„încălcarea măsurilor alternative poate fi supusă sancţiunii dar nu justifică în mod automat

reţinerea unei persoane în detenţie; în astfel de cazuri, înlocuirea măsurilor alternative cu

reţinerea în detenţie necesită o motivare specifică”.

C. Există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect

aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea,

alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

Aflarea adevărului, unul dintre principiile directoare ale procesului penal (art.3 C.

proc. pen.) impune existenţa unei concordanţe depline între concluziile la care ajung

organele judiciare şi realitatea obiectivă referitoare la fapta sau împrejurările faptei şi

persoana autorului3. Datorită faptului că există situaţii în care persoana incitată de o

posibilă aplicare a unei pedepse privative de libertate pentru fapta săvârşită acţionează prin

diferite mijloace în sensul denaturării adevărului, legea a reglementat expres posibilitatea

luării măsurii arestării preventive în scopul împiedicării unor astfel de comportamente.

Aşa cum reiese din analiza textului, pericolul de zădărnicire a aflării adevărului

trebuie să fie actual şi totodată e necesar să existe dovezi la dosar din care să rezulte efectiv

1 Aşa cum am arătat, în sistemul bulgar exista o prezumţie de detenţie obligatorie pentru infracţiunile de

o anumită gravitate, a se vedea CEDO, hot. Belchev c. Bulgaria din 8 aprilie 2004 – în R. Chiriţă, Culegere...2004, pag. 68; hot. Yagci şi Sargin c. Turcia din 8 iunie 1995 – în D. Bogdan şi M. Selegean, op. cit., pag. 193; în acelaşi sens cauza Rokhlina c. Federaţia Rusă din 7 aprilie 2005 – în R. Chiriţă, Culegere...2005, pag. 98.

2 � � � � � � � �

3 G. Mateuţ, op. cit., pag. 170.

51

că cel acuzat a încercat sau va încerca curând să influenţeze declaraţia părţii1, a expertului

sau a martorului2 ori, a încercat sau a reuşit distrugerea, alterarea ori sustragerea unor

mijloace de probă. Activitatea de influenţare poate consta în acţiuni diverse precum

îndemnuri, rugăminţi, coruperea sau chiar constrângerea părţii, a martorului, sau a

expertului de a face declaraţii mincinoase în scopul deformării adevărului3. În practică4,

instanţa a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. b din C. proc. pen. şi

atunci când inculpatul refuză să pună la dispoziţia organelor de urmărire penală

documentele contabile solicitate în vederea efectuării unei expertize.

În toate cazurile, în procesul de analizare a existenţei pericolului de zădarnicire a

aflării adevărului, instanţa trebuie să ia în considerare un ansamblu de elemente precum

natura şi gravitatea infracţiunii de care este acuzat învinuitul sau inculpatul, natura

relaţiilor dintre parţile implicate în proces5, acţiunile întreprinse de persoana acuzată în

scopul împiedicării cunoaşterii realităţii. Astfel, în cauza Contrada c. Italia6, Curtea

Europeană a reţinut că relaţiile reclamantului (director adjunct al Serviciului Secret Civil

pentru Sicilia, fost şef al Poliţiei – Cercetări Penale) cu liderii Mafiei, precum şi natura

infracţiunii ale cărei elemente constitutive erau reprezentate în special de existenţa acestor

legături dintre acuzat şi organizaţia criminală respectivă, au justificat arestarea preventivă

datorită existenţei riscului alterării mijloacelor de probă. Luând în considerare faptul că

probele constau aproape în exclusivitate în declaraţii ale unor fosti membrii ai Mafiei cu

care anterior acuzatul a avut legături personale, precum şi în declaraţia unui funcţionar al

poliţiei, potrivit căreia reclamantul i-ar fi cerut să acţioneze „temperat” în cadrul

percheziţiilor efectuate la domiciliul mafioţilor, Curtea a apreciat că teama organelor de

urmărire cu privire la exercitarea de presiuni asupra martorilor şi posibilitatea alterării altor

mijloace de probă în cazul punerii în libertate a reclamantului este legitimă.

1 Curtea de Apel Suceava, încheierea penală nr. 5 din 16 aprilie 2003 în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A.

Barbu, op. cit., pag. 256 – în care Curtea a reţinut că influenţarea unui coinculpat, constituie influenţarea unei „părţi” în sensul art. 148 alin. 1 lit. b din C. proc. pen.

2 Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2574 din 18 aprilie 2006 – în L. C. Kövesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op. cit., pag. 75.

3 Gh. Radu, op.cit., pag. 26; Al. Ţuculeanu, op. cit., pag. 54. 4 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 1553 din 9 martie 2005 – în Culegere de practică

judiciară în materie penală 2005-2006. Drept penal. Drept procesual penal., Ed. Wolters Kluwer, 2008, pag.723.

5 CEDO, hot. Owsik c. Polonia din 6 octombrie 2007 – în care Curtea nu a fost de acord cu raţionamentul instanţelor interne în sensul că simplul fapt că principalul martor era vecinul reclamatului era suficient pentru a stabili riscul de influenţare a martorilor – D. Bogdan, op.cit., pag. 179.

6 CEDO, hot. Contrada c. Italia din 24 august 1998 – în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., pag. 266-276.

52

În literatura de specialitate1 şi în practică2 s-a arătat că momentul influenţării

trebuie să se situeze înainte de ascultarea martorului ori a părţii, înainte sau cel târziu pe

timpul efectuării expertizei, în nici un caz ulterior. Această soluţie se află în acord cu

orientarea jurisprudenţei europene3, în care s-a reţinut că imperativele anchetei invocate la

momentul iniţial al privării de libertate, nu mai pot justifica detenţia unei persoane atâta

timp cât au fost efectuate investigaţiile necesare au fost luate declaraţiile persoanelor

implicate în proces şi probele au fost administrate. Astfel, în cauza Letellier c. Franţa4

Curtea Europeană a decis că riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor poate

justifica dispunerea măsurii arestării preventive, dar acest risc trebuie evaluat periodic,

întrucât se diminuează sau chiar dispare în cazul în care martorii au fost audiaţi şi nu mai

există dovezi în sensul exercitării de presiuni din partea acuzatului.

În ceea ce priveşte activităţile întreprinse asupra mijloacelor materiale de probă5

sunt avute în vedere distrugerea, alterarea, ori sustragerea obiectelor care conţin sau poartă

o urmă a infracţiunii, a obiectelor care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii sau care

sunt produsul infracţiunii, ori a altor obiecte care pot servi la aflarea adevărului. La fel ca

în cazul influenţării şi în situaţiile enunţate trebuie să existe date din care să rezulte că

acţiunile desfăşurate de persoana acuzată au drept scop alterarea sau necunoaşterea

adevărului6. De asemenea, invocarea acestui motiv de cătrea autorităţi nu mai este

1 Gh. Radu, op.cit., pag. 26; � � � � � � � � � � � � , a se vedea M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 427. 2 Curtea de Apel Braşov, secţia penală, încheierea nr. 50/R din 10 mai 2006 prin care s-a dispus

respingerea ca nefondat a recursului declarat de inculpaţii C.G. şi P.A. împotriva hotărârii de prelungire a măsurii arestării preventive pronunţată de Tribunalul Braşov. În fapt, inculpatii au fost arestaţi preventiv pentru savârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor si luare de mita (P.A.) şi complicitate la infracţiunile arătate mai sus (C.G.). S-a reţinut că, în calitate de agenţi de poliţie, au pretins de la denunţătorul C.D. sume de bani şi băuturi alcoolice pentru a nu-i întocmi dosar penal relativ la savârşirea unor infracţiuni la regimul siguranţei rutiere. Temeiurile arestării le-au constituit cazurile prevăzute de art. 148 lit. d si h C. proc. pen., respectiv există date suficiente că inculpaţii au încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului P.F.S. şi pentru infracţiunile săvârşite legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Deşi temeiul prevăzut de art. 148 lit. h C. proc. pen., impune în continuare privarea de libertate a inculpaţilor care, în funcţiile deţinute, de agenţi de poliţie, au săvârşit infracţiuni de corupţie, fapte care au o deosebită rezonanţă în rândul opiniei publice, instanţa a apreciat că temeiul prevăzut de art. 148 lit. d (actualmente b) C. proc. pen. a încetat să mai existe, atâta vreme cât martorul P.F.S. a fost deja ascultat; în acelaşi sens Tribunalul Cluj, secţia penală, încheierea nr. 527 din 8 decembrie 1999 – în I.C. Morar, op.cit., pag. 41-42.

3 CEDO, hot. Imre c. Ungaria din 2 decembrie 2003; hot. Gerard Bernard c. Franţa din 26 septembrie 2006; Wesolowski c. Polonia din 22 iunie 2004; W. c. Elveţia din 26 ianuarie 1993.

4 CEDO, hot. Letellier c. Franţa din 26 iunie 1991 – în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., pag.256.

5 Acestea sunt cuprinse în art. 94 şi 95 din C. proc. pen. 6 În acest sens a se vedea Judecătoria Craiova, secţia penală, încheierea nr. 1 din 6 ianuarie 2007 în care

s-a reţinut că fapta inculpatei de a sustrage mijloace materiale de probă în momentul în care era neîndoielnic că urma să se efectueze o percheziţie domiciliară, precum şi fapta de a ascunde un telefon mobil asupra sa, dupa percheziţia corporală la depunerea sa în arest, pentru a efectua două convorbiri telefonice, reprezintă date pertinente că inculpata zădărniceşte în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unor

53

pertinent odată cu trecerea timpului, după ce mijloacele de probă au fost administrate1, prin

urmare, riscul referitor la obstrucţionarea justiţiei pe acest temei nu se mai poate reţine.

Astfel, în cauza Wemhoff c. Germania2 temerile instanţelor naţionale referitoare la

distrugerea probelor deşi iniţial au fost considerate justificate datorită naturii infracţiunilor

(bancrută şi deturnare de fonduri) şi caracterului extrem de complicat al procesului, odată

cu derularea procesului persistenţa acestui pericol era, inclusiv în ochii judecătorilor

naţionali, tot mai puţin probabilă.

O analiză detaliată a riscului de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei s-a realizat

cu prilejul cauzei W. c. Elveţia3 în care Curtea a reţinut existenţa unui astfel de risc datorită

amplorii excepţionale a cazului (fraudă în gestiunea a 60 de societăţi comerciale), a

cantităţii mari de documente confiscate, a numărului mare de martori care urmau sa fie

ascultati, dar mai ales datorită comportamentului reclamantului care reflecta intenţia de a

şterge orice urmă a responsabilităţii sale prin falsificarea şi distrugerea contabilităţii, prin

sustragerea de documente ce nu au fost încă descoperite, prin fabricarea unor probe false şi

nu în ultimul rând prin încercarea manifestă de a obţine o înţelegere cu martorii. Mai mult,

judecătorii de la Strasbourg au ţinut cont şi de faptul că în cadrul altor cercetări penale

desfăşurate împotriva sa, reclamantul a falsificat probe pentru a se dezvinovăţi, a antedatat

documente şi a manipulat martorii. În consecinţă, toate acestea, coroborate cu bănuiala

autorităţilor că acuzatul are intenţia de a se sustrage de la judecată au fost considerate ca

fiind motive suficiente şi pertinente pentru a justifica continuarea privaţiunii de libertate a

reclamantului.

D. Există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni � � � � � � � � � � � ��

O veritabilă apărare a ordinii de drept presupune printre altele şi prevenirea

săvârşirii de infracţiuni astfel încât, cazul de arestare în discuţie urmăreşte tocmai atingerea

acestui scop.

Calificat în literatura de specialitate4 drept „o formă de incriminare procesuală”,

temeiul de arestare supus analizei impune cu necesitate existenţa unor dovezi din care să

martori, ori distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor de probă, date ce conduc la prelungirea măsurii arestării preventive.

1 CEDO, hot. Mamedova c. Rusia din 1 iunie 2006. 2 CEDO, hot. Wemhoff c. Germania din 27 iunie 1968 – în M. Macovei, op.cit., pag. 32. 3 CEDO, hot. W. c. Elveţia din 26 ianuarie 1993 – în M. Macovei, op. cit., pag. 33. 4 D. Ionescu, op. cit., pag. 254.

54

rezulte efectiv că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni determinate1.

Simplele bănuieli în acest sens ori o trimitere generică la faptul că în trecut a comis şi alte

infracţiuni de natura celei de care este acuzat nu sunt suficiente pentru a justifica luarea

măsurii arestării preventive2. Datele din care poate fi dedusă perseverenţa infracţională a

acuzatului se referă de cele mai multe ori la numărul, natura şi gravitatea infracţiunilor

precedente, modul comiterii acestora, numărul pedepselor aplicate, circumsanţele

personale sau alte împrejurări precum lipsa unui domiciliu şi a unei ocupaţii aducătoare de

venituri, anturajul sau mediul în care trăieşte. Aşa cum am precizat, în toate cazurile aceste

date şi informaţii trebuie să fie apte a forma o convingerea privind iminenţa săvârşirii unei

alte infracţiuni concrete şi nu doar o simplă presupunere în acest sens, întrucât un sistem de

prevenire a infracţiunilor în general este incompatibil cu principiul fundamental al libertăţii

individuale.

Datorită faptului că temeiul de arestare analizat impune cu necesitate existenţa unor

indicii serioase privind riscul comiterii unor noi infracţiuni, în practică datorită înţelesului

mai puţin limpede, chiar echivoc, instanţele fac adesea trimitere la pericolul pentru ordinea

publică pe care l-ar prezenta judecarea în libertate a inculpatului (art. 148 alin. 1 lit. f),

evitând în acest mod probarea mai dificilă a posibilei perseverenţe infracţionale a persoanei

acuzate3. Astfel, într-o cauză instanţa a admis în temeiul art. 149¹ raportat la art. 148 alin. 1

1 CEDO, hot. Ciulla c. Italia din 22 februarie 1989 – în care Curtea a reţinut o încălcare a art. 5 din

Convenţie datorită faptului că nici parchetul şi nici instanţa nu au menţionat infracţiunile concrete şi determinate pe care, prin arestare, reclamantul a fost împiedicat să le săvârşească. Organele judiciare s-au limitat să facă o trimitere generică la „infracţiunile grave” care în trecut, au dus la condamnarea reclamantului şi la pericolul pe care acesta il reprezintă pentru societate.

2 Prin încheierea nr. 498 din 23 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. 5570/100/2009 s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului V.R.A pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri. Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut printre altele, că sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 148 lit. c din C. proc. pen în sensul pregătirii de către inculpat a unei noi infracţiuni, temere justificată de activitatea de cultivare şi uscare a plantelor de cannabis desfăşurată de acuzat, precum şi de existenţa unor interceptări telefonice potrivit cărora inculpatul intenţiona să distribuie prin vânzare plante de cannabis şi altor persoane în scop de consum. Raportat la toate aceste aspecte, instanţa a apreciat existenta riscului comiterii unor noi infracţiuni, motiv pentru care arestare preventivă se impune pentru întreruperea demersurilor inculpatului. � � � � � � � � � � � � , încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 5697/2004 prin care s-a dispus respingerea propunerii de arestare preventivă a inculpatului C.M. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut printre altele că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 148 alin. 1 lit. e C. proc. pen, referitoare la necesitatea împiedicării săvârşirii unei infracţiuni datorită faptului că din actele de la dosar şi din probele administrate pe parcursul urmăririi penale, nu rezultă în nici un fel temerea autorităţilor în acest sens, susţinerea Parchetului fiind astfel apreciată ca o „simplă speculatie”.

3 Prin încheierea nr. 10 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. 3309/196/2009, s-a admis arestarea preventivă a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit.a, e, g si i C. pen. Pentru a decide astfel, instanţa de fond a apreciat că în cauză, există probe că lăsarea în libertate a inculpatului M.St. prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol relevat în special de numeroasele infracţiuni reţinute în sarcina sa, care prin modul de operare (sustragerea repetată de bunuri din autoturisme) duc la concluzia că această activitate este una obişnuită pentru inculpat. În consecinţă, având în vedere perseverenţa infracţionala manifestată, uşurinţa luării de către

55

lit. f C. proc. pen., propunerea de arestare preventivă a inculpatului cercetat sub aspectul

săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri1. Pentru a dispune astfel, instanţa a apreciat că din

dosarul cauzei există date că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret

pentru ordinea publică, pericol relevat în special de numărul mare de persoane care au

primit droguri de la inculpat, modul de câştigare a existenţei prin comiterea acestui gen de

infracţiuni pe parcursul mai multor luni, intoleranţa opiniei publice cu privire la consumul

şi traficul de droguri, dar mai ales persistenţa inculpatului în comiterea acestui gen de

infracţiuni. Mai mult, deşi fusese condamnat anterior la 3 ani de închisoare cu suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere pentru săvârşirea aceleaşi infracţiuni, inculpatul şi-a

reînceput activitatea infracţională la mai puţin de 3 luni după rămânerea definitivă a

sentinţei penale amintite, ceea ce denotă faptul că pentru acesta primează activitatea legată

de droguri, asumându-şi în acest sens toate consecinţele faptelor sale. Pentru toate aceste

motive, s-a considerat întemeiată presupunerea existenţei unui mare risc ca inculpatul să

continue săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen în viitor, impunându-se cu necesitate

împiedicarea acestora.

În ceea ce priveşte acest caz de arestare preventivă, instanţa europeană a decis în

cauza Dumont-Maliverg c. Franţa2 că soluţia autorităţilor naţionale de a dispune şi de a

menţine în detenţie o persoană pentru împiedicarea săvârşirii de noi infracţiuni este

justificată dacă circumstanţele cauzei, în special antecedentele penale şi personalitatea

infractorului, fac ca acest risc să fie plauzibil, iar măsura arestării adecvată. Totuşi, Curtea

a subliniat că în ipoteza în care infracţiunea întruneşte caracteristicile unei întâmplări

unice, ar fi contraindicat să se încerce justificarea prelungirii arestării preventive prin

raportare la existenţa riscului comiterii unei noi infracţiuni3. Într-o altă cauză4, Curtea a

reţinut că pericolul real privind comiterea de noi infracţiuni rezultă din posibilitatea ca

reclamantul să se folosească în continuare de reţeaua sa de contacte, pe care a constituit-o

de-a lungul carierei, pentru a continua să furnizeze date şi informaţii preţioase liderilor

Mafiei.

inculpat a hotărârii de a săvârşi infracţiuni, precum şi capacitatea redusă a acestuia de a conştientiza gravitatea faptelor comise şi a consecinţelor acestora, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile art. 149¹ raportat la art. 143 şi art. 148 lit. f. din C. proc. pen. şi a dispus arestare preventivă a inculpatului; Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1075/2009, pronunţată în dosar nr. 2531/1/2009.

1 Încheierea nr. 73/C/30.09.2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia penală, în dosar nr. 5507/117/2009.

2 CEDO, hot. Dumont-Maliverg c. Franţa din 31 mai 2005; hot. Hesse c. Austria din 25 ianuarie 2007. 3 CEDO, hot. I.A. c. Franţa din 23 septembrei 1998 – în care reclamantul era acuzat de asasinarea soţiei

sale – în M. Macovei, op. cit., pag. 35. 4 CEDO, hot. Contrada c. Italia din 24 august 1998.

56

E. Inculpatul a săvârşit, cu intenţie, o nouă infracţiune � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

Acest caz de arestare are în vedere situaţia în care după declanşarea procesului

penal, persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire sau faţă de care s-a pus în

mişcare acţiunea penală, săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată. Altfel spus, este

necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv existenţa unei suspiciuni (probe

sau indicii temeinice) privind comiterea primei infracţiuni şi o perseverenţă infracţională a

acuzatului determinată de atitudinea acestuia în sensul repetării săvârşirii de infracţiuni1.

În contextul analizei acestui temei de arestare, avem serioase rezerve faţă de opinia

exprimată în doctrină2 potrivit căreia dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. d, ar putea să aibă

următoarea formulare: „Făptuitorul a comis din nou o infracţiune intenţionată”. Apreciem

că o asemenea soluţie se află într-o evidentă contradicţie cu condiţia generală şi absolut

necesară potrivit căreia măsura arestării preventive poate fi luată faţă de învinuit sau

inculpat, calitate care presupune existenţa unui proces penal. Făptuitorul este doar un

„suspect” faţă de care se desfăşoară acte premergătoare în vedere începerii urmăririi

penale, el nefiind subiect de drepturi şi obligaţii procesuale cu atât mai puţin parte în

procesul penal3. Mai mult, în absenţa începerii urmăririi penale sau a punerii în mişcare a

acţiunii penale, luarea măsurii arestării preventive faţă de făptuitor, care în această calitate

se bucură integrel de prezumţia de nevinovăţie, apare ca vădit disproporţionată pentru

asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal4. Prin urmare, invocarea cazului privind

săvârşirea unei noi infracţiuni nu se poate face decât dacă fapta comisă face obiectul unui

proces penal, nefiind incluse aşadar faptele pentru care se efectuează acte premergătoare,

pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală,

achitarea, condamnarea5 ori încetarea procesului penal.

1 Dacă învinuitul sau inculpatul săvârşeşte o nouă infracţiune din culpă, nu sunt îndeplinite condiţiile

pentru luarea măsurii arestării preventive pe acest temei, observându-se că faţă de reglementarea anterioară care nu făcea referire la forma de vinovăţie cu care a fost comisă fapta, textul actual este mai exigent.

2 Valerică Dabu, Cazurile în care se poate dispune arestarea preventivă prevăzută de art. 148 lit. e şi h din Codul de procedură penală. Ordine de drept. Ordine publică. Ordine constituţională. Pericol social al faptei. Pericol social al infracţiunii. Pericol concret pentru ordinea publică. Încursul urmăririi penale instanţa poate dispune obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, în Revista Dreptul nr. 6/2005, pag. 168.

3 Prin încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 5697/2004 s-a dispus respingerea propunerii de arestare preventivă a inculpatului C.M. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut printre altele că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 148 alin. 1 lit. d C. proc. pen. datorită lipsei calităţii de învinuit sau inculpat în momentul săvârşirii noii infracţiuni, toate faptele ce fac obiectul cauzei fiind comise în momentul când inculpatul avea doar calitatea de făptuitor – în V. Dabu, op. cit., pag. 168.

4 I. C. Dumitrecu, op.cit., pag. 177. 5 Temeiul de la art. 148 alin. 1 lit. d presupune, aşa cum am arătat, săvârşirea unei infracţiuni în timpul

unui proces penal declanşat pentru o altă infracţiune.

57

În ceea ce priveşte dovada comiterii noii infracţiuni aceasta se poate face prin

declaraţiile martorilor, a persoanei vătămate sau a altor coinculpaţi, înscrisuri, înterceptări

audio sau video, sau diferite mijloace materiale de probă din care rezultă suspiciunea

rezonabilă privind săvârşirea cu intenţie a acestei noi infracţiuni. De asemenea legea nu

impune ca noua infracţiune să fie de aceeaşi natură cu cea comisă anterior şi nici să existe

vreo legătură între cele două, fiind astfel relevantă priculozitatea şi persistenţa

comportamentului antisocial al inculpatului1. Cu toate acestea, practica judiciară a arătat că

nu trebuie omis faptul că temeiul prevăzut de art. 148 lit d C. proc. pen. este incident

numai în situaţiile în care inculpatul, cercetat în stare de libertate într-o anumită cauză,

săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune, astfel că această nouă infracţiune nu se raportează

la condamnările anterioare ale inculpatului2.

Cu toate că nu este consacrat expres printre dispoziţiile Convenţiei, apreciem că

acest temei de arestare se află în concordanţă cu exigenţele europene, aplicare sa în cazuri

concrete urmând a fi analizată prin raportare la ipoteza posibilităţii comiterii unor noi

infracţiuni. Astfel, atâta timp cât este justificată luarea arestării preventive faţă de o

persoană care este doar bănuită de săvârşirea unei infracţini, cu atât mai mult se impune

luarea unei măsuri privative de libertate în cazul perseverenţei infracţionale. În acest sens,

Curtea a admis într-o cauză3 că atunci când o persoană arestată este pusă în libertate sub

cauţiune, iar în acest interval de timp comite o nouă infracţiune, este justificată menţinerea

sa ulterioară în stare de arest, existând o probă a riscului de a comite noi infracţiuni.

F. Există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau

încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Acest temei priveşte două situaţii alternative justificate fie de necesitatea asigurării

protecţiei victimei infracţiunii, fie de nevoia de a evita zădărnicirea aflării adevărului. La

fel ca în cazurile analizate anterior, este necesar ca din datele dosarului să rezulte efectiv că

1 Prin incheierea nr. 498 din 23 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr.

5570/100/2009 s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului V.R.A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri. Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut printre altele, că sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 148 lit. d din C. proc. pen în sensul comiterii unei noi infracţiuni, întrucât faţă de inculpat în anul 2008 a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. 1 C. pen, în dosarul nr. 1317/P/2008. În ceea ce priveşte celălalt argument susţinut de Parchet raportat la art. 148 lit. d şi anume surprinderea reclamantului împreună cu alte persoane în timp ce consumau canabis într-un autoturism, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, deoarece pentru fapta săvârşită anterior i s-a aplicat o sancţiune administrativă.

2 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 36317/3 din 24 octombrie 2006 – în Culegere de practică judiciară în materie penală 2005-2006, op. cit., pag. 696.

3 CEDO, hot. Pihlak c. Estonia din 21 iunie 2005 – în R. Chiriţă, op.cit., pag. 99.

58

învinuitul sau inculpatul exercită presiuni asupra părţii vătămate cu scopul de a o influenţa

să nu îşi mai susţină acuzaţiile sau încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta.

Aşa cum reiese din formularea textului, activitatea de constrângere trebuie să fie

actuală, o simplă temere că în viitor se vor exercita presiuni asupra părţii vătămate nu este

suficientă pentru a se dispune faţă de persoana acuzată măsura arestării preventive.

Presiunile exercitate de inculpat pot avea ca finalitate fie împiedicarea sau determinarea

victimei infracţiunii să nu introducă ori să retragă plângerea deja formulată, fie influenţarea

acesteia în ceea ce priveşte conţinutul declaraţiilor1 sau modificarea acestora şi uneori chiar

încercarea de a obţine o împăcare. În ceea ce priveşte înţelegerea frauduloasă, aceasta

poate avea ca obiectiv schimbarea declaraţiei persoanei vătămate sau a poziţiei sale

procesuale în latura penală a cauzei2. Această înţelegere nu reprezintă consecinţa

presiunilor exercitate de inculpat ci ea are la bază un acord întemeiat pe reaua-credinţă a

părţilor, în scopul de a denatura realitatea.

În literatura de specialitate3 s-a susţinut punctul de vedere potrivit căruia acest

temei de arestare este specific infracţiunilor pentru care acţiune penală se pune în mişcare

la plângerea prealabilă, întrucât doar în aceste cazuri schimbarea poziţiei procesuale a

părţii vătămate prin retragerea plângerii sau împăcarea cu învinuitul sau inculpatul poate

influenţa latura penală a procesului penal. Contrar celor afirmate, apreciem că o asemenea

interpretare este prea rigidă şi excede voinţei legiuitorului, care nu face nici o precizare în

acest sens. Mai mult decât atât ţinând seama de principiul oficialităţii şi de raţiunea

reglementării instituţiei plângerii prealabile care se aplică doar în cazul unor infracţiuni

expres prevăzute de lege, de regulă cu un grad de pericol social mai redus4 ori care privesc

1 Prin încheierea din data de 29 decembrei 2009 (nepublicată), pronunţată de Tribunalul Mehedinţi,

secţia pentru minori şi familie, a fost admisă propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor C.A.V şi C.D pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 13 alin. l si 3 din Legea. 678/2001, art 71 alin. l din OUG.105/2001, art. 290 C. pen. şi art. 2 şi 7 din Legea 39/2003. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut printre altele că în cauză sunt întrunite şi condiţiile prevăzute de art. 148 lit. e C. proc. pen. Cu privire la acest aspect, instanţa a reţinut că la dosar există date din care rezultă încercarea de influenţare a declaraţiei părţii vătămate N.S.M., edificatoare în acest sens fiind înregistrarea telefonică existentă în dosarul de urmărire penală în baza autorizaţiei nr. 9660/2006 din 07.11.2006 în care inculpatul C.A.V. îi precizează minorului ce să declare în faţa organelor de urmărire penală, solicitându-i totodata, ca ulterior, după ce dă această declaraţie, să-l sune şi să-i relateze conţinutul. Cu privire la inculpatul C.D., în dosar există date că acesta încearca să exercite presiuni asupra părţilor vătămate prin ameninţarea cu moartea în vederea declarării unor aspecte şi împrejurări de natură a-l exonera de răspundere penală, în acest sens fiind relevante declaraţiile părţii vătămate G.C.M. şi a tatălui acestuia, G.I.

2 D. Ionescu, op. cit., pag. 255. 3 Gh. Radu, op.cit., pag. 30. 4 De exemplu, loviri sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), vătămare corporală din culpă (art. 181 C. pen.),

ameninţare (art. 193 C. pen), violarea secretului corespondenţei (art. 195 C. pen.), divulgarea secretului profesional (art. 196 C. pen.) etc.

59

interese personale ale părţilor, considerăm alături de alţi autori1 că luarea măsurii arestării

preventive este mai puţin probabilă în cazul infracţiunilor urmărite la plângere prealabilă

dar nu complet exclusă, mai ales în cazul infracţiunilor de o gravitate mare (de exemplu

viol).

În esenţă, fiind vorba tot de o încercare de zădărnicire a aflării adevărului cu privire

la fapta săvârşită, acest caz de arestare se află în strânsă legătură cu cel prevăzut la lit. b

(influenţarea unei părţi, martor, expert), motiv pentru care, precizările făcute cu ocazia

analizei acestui din urmă temei îşi găsesc aplicabilitate şi în cazul de faţă. În acelaşi sens,

prin raportare la dispoziţiile europene ipoteza exercitării de presiuni fizice sau psihice

asupra părţii vătămate corespunde situaţiei în care există riscul de influenţare a martorilor

şi de obstrucţionare a anchetei2, prin urmare se poate afirma că acest temei de arestare

corespunde exigenţelor Convenţiei Europene.

G. Inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii

pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate

prezintă pericol concret pentru ordinea publică � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Fiind fără îndoială principalul motiv invocat de organele judiciare atunci când se

pronunţă cu privire la măsura arestării preventive, acest caz presupune întrunirea

cumulativă a două condiţii care privesc pe de-o parte � � � � � � � � � � � � � �

, materializată

într-un minim de pedeapsă (4 ani) şi pe de altă parte, existenţa unui � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

determinat de lăsarea în libertate a inculpatului3.

În ceea ce priveşte prima condiţie amintită, pedeapsa care trebuie avută în vederea

potrivit art 141¹ C. pen., este � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

care incrimineză fapta

săvârşită în forma consumată şi nu cea diminuată sau majorată ca urmare a reţinerii unor

cauze de atenuare sau agravare a răspunderii penale. În acest context Curtea

1 I. C. Dumitrecu, op.cit., nota 32, pag. 178. 2 CEDO, hot. Histrova c. Bulgaria din 7 noiembrie 2006 – în care Curtea a arătat că nu era nerezonabil

pentru autorităţi să aprecieze că există pericol de obstrucţionare a anchetei având în vedere declaraţiile victimei privind ameninţările primite de la reclamant; hot. Dumont-Maliverg c. Franţa din 31 mai 2005 în care Curtea a reţinut că dispunerea şi menţinerea în stare de arest a inculpatului a fost justificată, motivul referitor la posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni fiind analizat de autorităţile interne în strânsă legătură cu pericolul exercitării de presiuni asupra victimelor minore. În argumentare, judecătorii naţionali au arătat printre altele că temerea faţă de victimele minore a fost luată în considerare datorită personalităţii acuzatului care a mai fost condamnat pentru fapte asemanatoare şi datorita existenţei unor expertize care semnalau anumite probleme psihologice ale acestuia.

3 Prin Decizia nr. 1142 din 4 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 10 din 7 ianuarie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate formulată în legătură cu art. 148 lit. f din C. proc. pen. arătând că acest text nu contravine normelor sau principiilor constituţionale ori prevederilor Convenţiei Europene.

60

Constituţională a arătat1 că folosirea de către legiuitor a termenului "infracţiune" are o

semnificaţie pur tehnică, acesta desemnând încadrarea faptei într-un anumit text de lege,

care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o pedeapsă de o anumită gravitate,

învinuitul sau inculpatul nefiind considerat vinovat, vinovăţia acestuia urmând a fi stabilită

de instanţă doar prin hotărâra definitivă de condamnare.

Dacă această dintâi condiţie poate fi dedusă cu uşurinţă încă de la o analiză succintă

a textului de lege, nu acelaşi lucru se poate susţine în legătură cu dispoziţia referitoare la � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, care a constituit obiectul unor interpretări diferite

atât în literatura de specialitate cât şi în practica judiciară.

Noţiunea de „pericol pentru ordinea publică” a fost definită în doctrină ca fiind

temerea că, odată pus în libertate, învinuitul sau inculpatul ar comite noi fapte penale ori ar

declanşa reacţii puternice în rândul opiniei publice, determinate de fapta pentru care este

cercetat2. Altfel spus, noţiunea de pericol concret pentru ordinea publică trebuie înţeleasă � � � � � � � � � �ca o reacţie colectivă faţă de anumite comportamente antisociale care ar

produce o temere generală că legea nu este aplicată cu fermitate ori că organele de justiţie

nu acţionează prompt împotriva unor fapte periculoase3, însă aprecierea asupra

comportamentului viitor al inculpatului nu trebuie omisă în întregime.

Cu toate acestea, s-a susţinut4 că interpretarea noţiunii analizate şi prin raportare la

existenţa pericolului de comitere a unor noi infracţiuni este greşită atâta timp cât această

ipoteză este prevăzută de art. 148 alin. 1 lit. c. Nu împărtăşim acest punct de vedere şi

apreciem că deşi apropiate datorită elementului central ce stă la baza acestei comparaţii şi

anume perseverenţa infracţională, temeiurile de arestare în discuţie sunt sensibil diferite.

Astfel, în timp ce art. 148 lit. c priveşte situaţia în care există date şi informaţii susceptibile

a forma convingerea că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei infracţiunii viitoare

determinate, motivul de la art. 148 lit. f are în vedere situaţia în care, după săvârşirea unei

infracţiuni de o anumită gravitate, în ochii organelor judiciare şi a opiniei publice se naşte

1 Curtea Constituţională� decizia nr. 1142 din 4 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 10 din 7 ianuarie

2008. 2 Cristina Rotaru, Consideraţii privind temeiurile ce stau la baza luării măsurii arestării preventive.

Modificările intervenite prin Legea nr. 356/2006 privind temeiurile în baza cărora se dispune luarea măsurii arestării preventive. Analiza art. 148 lit. f C. proc. pen., Revista Curierul Judiciar, nr. 11/2006, pag. 54; pentru o analiză detaliată a noţiunii de � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

a se vedea V. Dabu, op. cit., pag. 169-179.

3 Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3034 din 11 mai 2006 – în L.C. Kövesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op.cit., pag. 109-110.

4 Gh. Radu, op. cit., pag. 34, I. C. Dumitrescu, op. cit., pag. 180-181.

61

temerea că odată pus în libertate inculpatul ar comite şi alte fapte penale, generându-se un

sentiment de insecuritate în rândul societăţii.

Aşa cum s-a arătat în practica judiciară, pericolul pentru ordinea publică trebuie

interpretat şi analizat din mai multe perspective. Aspecte precum natura şi gravitatea

deosebită a faptei1 ori starea de nelinişte şi insecuritate în rândul colectivităţii generată de

împrejurarea că persoanele asupra cărora planează acuzaţii de o gravitate ridicată sunt

cercetate în stare de libertate2, modalitatea în care s-a comis3, atitudinea şi circumstanţele

personale ale făptuitorului4, antecedentele penale ale acestuia5, consecinţele faptei săvârşite

ori întinderea însemnată a prejudiciului6, încurajarea altor persoane să comită fapte

asemănătoare7, ştirbirea încrederii societăţii în organele de poliţie judiciară8, sunt doar

1 Tribunalul Iaşi, încheierea din 19 iulie 2008 (nepublicată) – în, L.C. Kövesi, D. Tiţian, D. Frăsie,

op.cit., pag. 61. 2 Curtea de Apel Braşov, decizia nr. 68/R/1997 – în Culegere de practică judiciară 1994 -1998, Ed. All

Beck, Bucureşti, 1999, pag. 141. 3 Prin încheierea din 23 martie 2006, Curtea de Apel Ploieşti a dispus luarea măsurii arestării preventive

faţă de inculpatul C.M. pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave. Pentru a decide în acest sens instanţa a reţinut că prin comportamentul şi modalitatea de săvârşire a faptelor (folosind manopere dolosive faţă de societăţi bancare şi falsificând bilanţul contabil al societăţii comerciale al cărei reprezentant este, făptuitorul a prezentat în mod nereal rezultatele financiare ale societăţii, obţinând astfel credite prin încălcarea normelor legale privind creditarea) cunatumul prejudiciului cauzat şi numărul mare al părţilor vătămate, inculpatul prezintă un pericol concret pentru ordinea publică – în Revista Pandectele Române, nr. 2/2006, pag. 116-117.

4 Prin încheierea nr. 21837/3/2006 din 16 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia penală, a reţinut că din datele existente la dosarul cauzei, faţă de inculpatul B.G. nu rezultă probe că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, instanţa a apreciat că natura faptei şi împrejurările în care a fost săvârşită (prin punerea la dispoziţie a locuinţei mai multor persoane care consumau droguri), gravitatea abstractă şi concretă redusă a faptei reflectată în limitele speciale de pedeapsă şi în modalitatea de săvârşire, circumstanţele personale ale inculpatului (pensionar în vârstă de 66 de ani, aflat la primul conflict cu legea), nu relevă o tulburare reală şi semnificativă ce ar putea fi adusă ordinii publice prin lăsarea în libertate; într-o altă cauză Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin pronunţarea deciziei nr. 2247/R din 22 septembrie 2006 a arătat că datele personale favorabile ale inculpatului nu pot constitui, doar prin ele însele, motiv al revocării măsurii arestării preventive, cu atât mai mult cu cât acestea sunt avute în vedere şi la luarea măsurii preventive potrivit art. 136 alin. ultim, C. proc. pen. – în Culegere de practică judiciară în materie penala 2005-2006, op. cit., pag. 702, respectiv, pag. 760.

5 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, încheierea nr. 186/R din 10 iulie 2006, � � � � � pag. 705.

6 Tribunalul Prahova, secţia penală, încheierea nr. 50 din 22 iunie 2005, în Revista Pandectele Române nr. 6/2005, pag. 144.

7 Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 1435 din 15 martie 2002, în Revista Curierul Judiciar nr. 5/2003, pag. 108-109.

8 Decizia nr. 2247 din 1 aprilie 2005 pronunţată de Î.C.C.J., Secţia penală, în care Curtea a respins recursul declarat de inculpat împotriva încheierii de menţinere a stării de arest şi a reţinut că starea de pericol concret pentru ordinea publică este demonstrată de multitudinea actelor infracţionale, de împrejurarea că la data comiterii acestora inculpatul avea calitatea de subcomisar de poliţie, organ de ordine şi control, precum şi de împrejurarea că după constatarea infracţiunii flagrante, inculpatul a luat legătura cu o serie dintre cei cărora le pretinsese sume de bani, aşa încât încrederea societăţii în organele de ordine şi control a fost mult afectată ; Decizia nr. 2782 din 26 aprilie 2005 pronunţată de Î.C.C.J., Secţia penală, în care Curtea a reţinut că activitatea de constituire a unui grup infracţional din 17 persoane, în scopul săvârşirii infracţiunilor de şantaj, proxenetism şi vătămare corporală gravă, cu participarea mai multor cadre din Poliţie, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică – în I.C. Morar, op.cit., pag. 44, respectiv, pag. 56.

62

unele dintre elementele care analizate coroborat pot contura existenţa sau nu a pericolului

pentru ordinea publică1.

În cadrul examinării aspectelor ce se circumscriu noţiunii de pericol pentru ordinea

publică nu trebuie pierdut din vedere că aceasta din urmă nu se identifică cu pericolul

social abstract al infracţiunii exprimat prin limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru

fapta pentru care inculpatul este cercetat2. Mai mult, se observă că în scopul evitării

eventualelor abuzuri, textul face referire expresă la existenţa unui � � � � � � � � � � � � � � � ceea

ce înseamnă că acesta trebuie să fie actual, real şi precis, să fie demonstrat prin fapte3, date

sau probe din care să rezulte neîndoielnic pericolul pentru ordinea publică4, doar o

trimitere generică la această noţiune sau la gravitatea faptei nu este suficientă pentru a

justifica arestarea preventivă5. De asemenea, practica judiciară a subliniat că pericolul

concret pentru ordinea publică are o existenţă legată de timp. Ameninţarea pentru ordinea

socială nu se amplifică odată cu trecerea timpului, ci dimpotrivă, se atenuează, ajungând ca

la un moment dat să nu mai îndeplinească cerinţele impuse de lege pentru a justifica

menţinerea în arest a unei persoane6.

Raportându-ne la jurisprudenţa CEDO, este de remarcat că motivul privind

existenţa pericolului pentru ordinea publică, se regăseşte printre temeiurile cel mai frecvent

invocate de către autorităţile naţionale ale statelor membre semnatare ale Convenţiei atunci

1 Î.C.C.J, Secţia penală, decizia nr. 1435 din 15 martie 2002 – în L.C. Kövesi, D. Tiţian, D. Frăsie,

op.cit., pag. 73. 2 Curtea de Apel Cluj, decizia nr. 647/R din 30 octombrie 2007 – în Revista Română de Jurisprudenţă,

nr. 1/2009, pag. 202; Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 491 din 19 ianuarie 2005 – în Culegere de practică judiciară în materie penala 2005-2006, op. cit., pag. 700.

3 Prin încheierea din 17 iulie 2008 (nepublicată), Tribunalul Arad, secţia penală, a dispus arestarea preventivă a numitului S.E. cu motivarea că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Instanţa a reţinut că în cazul unui transportator, care aparent transportă produse licite, dar printre acestea ascunde droguri (heroină), pericolul instantaneu al faptei este egal cu pericolul pentru ordinea publică, iar existenţa probelor că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică rezultă din chiar împrejurările evidente, faptice, constatate direct la control – în L.C. Kövesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op.cit., pag. 141.

4 Curtea de apel Cluj, Secţia penală, încheierea nr. 172 din 30 noiembrie 2005 – în Revista Curierul Judiciar, nr. 4/2006, pag. 54-56; Tribunalul Argeş, încheierea din 22 aprilie 2008 (nepublicată) – în L.C. Kövesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op.cit., pag. 143-144; Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea nr. 186/R din 10 iulie 2006 – în Culegere de practică judiciară în materie penala 2005-2006, op.cit., pag. 705; Curtea de Apel Cluj, încheierea nr. 172/R din 30 noiembrie 2005 – în I.C. Morar, op.cit., pag. 8; Curtea de Apel Cluj, secţia penală, decizia nr. 9 din 7 ianuarie 2004,

� � � � � pag. 38; Curtea de Apel Oradea, secţia penală, decizia nr. 734/R din 8 decembrie 2005,

� � � � , pag. 107. 5 Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, încheierea nr. 2776/3 din 18 ianuarie 2006, în care instanţa a

reţinut că motivarea generică prezentată de Parchet în referatul scris că „pericolul pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpaţilor pentru ordinea publică este concret şi dovedit prin probele existente la dosarul cauzei”, fără a arăta care sunt acele probe despre care se face vorbire, nu poate constitui o motivare „pertinentă” şi „suficientă”, drept urmare concluzia pericolului pentru ordinea publică nu poate fi dedusă doar pe baza gravităţii faptei (corupţie), exprimată în limitele de pedeapsă ridicate prevăzute de lege – în Culegere de practică judiciară în materie penala 2005-2006, op.cit., pag. 728.

6 Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, încheierea nr. 9502/3 din 20 martie 2006, � � � � ., pag. 735.

63

când se pronunţă cu privire la dispunerea măsurii arestării preventive. Astfel, instanţa

europenă a arătat în numeroase cauze1 că, în circumstanţe excepţionale, starea de nelinişte

publică creată de săvârşirea unei infracţiuni, poate justifica arestarea preventivă la început,

însă odată cu trecerea timpului această temere se diminuează sau chiar dispare, motiv

pentru care o derogare de la principiul libertăţii individuale nu mai este întemeiată. În acest

sens, ilustrativă este hotărârea pronunţată în cauza Letellier c. Franţa2 în care Curtea a

reţinut că „datorită gravităţii deosebite şi a reacţiei publicului faţă de acestea, unele

infracţiuni pot determina tulburări sociale care justifică arestarea preventivă cel puţin

temporar. Acest motiv trebuie considerat pertinent şi suficient numai dacă este bazat pe

fapte de natură să demonstreze că eliberarea persoanei acuzate ar determina o tulburare

reală a ordinii publice. În plus, privarea de libertate va continua să fie legitimă numai dacă

ordinea publică va fi pe mai departe ameninţată, măsura arestării preventive neputând fi

folosită ca o anticipare a pedepsei cu închisoarea”.

Din toate cele prezentate, se poate conchide că reglementarea actuală în materia

arestării preventive respectă în linii mari orientările impuse de Convenţia şi jurisprudenţa

europeană în materia drepturilor omului, majoritatea temeiurilor de arestare consacrate la

nivel naţional fiind amplu dezvoltate de instanţa de la Strasbourg cu prilejul dezlegării

cauzelor asupra cărora a fost solicitată să se pronunţe.

1 CEDO, hot. Neumeister c. Austria din 27 iunie 1968; hot. Dumont - Maliverg c. Franţa din 31 mai

2005; hot. Romanov c. Rusia din 20 octombrie 2005; hot. Gerard Bernard c. Franţa din 26 septembrie 2006; hot. Kemmache c. Franţa din 27 noiembrie 1991.

64

CONCLUZII

Dezvoltarea societăţii moderne şi creşterea criminalităţii odată cu ea, a determinat

legiuitorul român să acorde o atenţie sporită drepturilor fundamentale, motiv pentru care

de-a lungul timpului dispoziţiile din materie penală şi procesual penală, au făcut obiectul

unor modificări succesive în scopul apropierii sistemului de drept românesc de sistemele

celorlalte state europene. Pentru obţinerea unei reale armonizări a legislaţiei naţionale cu

exigenţele şi orientările CEDO, este absolut neceasară receptarea toretică şi practică a

jurisprudenţei CEDO în dreptul intern întrucât doar în acest mod este posibilă realizarea

unei ordini juridice europene care să asigure o veritabilă protecţie a tuturor drepturilor şi

libertăţilor recunoscute persoanelor.

În studiul de faţă am urmărit tratarea cât mai detaliată a problematicii legalităţii

arestării preventive scop în care am adus în prim plan cele mai importante dar şi cele mai

recente hotărâri pronunţate de instanţa de la Strasbourg în această materie. Raportându-ne

la situaţia României am încercat să ilustrăm într-o manieră cat mai aproape de realitate

modul în care statul român îşi îndeplineşte sau nu, obligaţiile ce îi derivă din calitatea de

parte semnatară a Convenţiei Europene.

În capitolul introductiv am analizat importanţa, scopul şi domeniul de aplicabilitate

al art. 5 din Convenţie. După ce am definit libertatea individuală şi siguranţa persoanei ca

fiind una dintre cele mai sensibile şi complexe valori ale fiinţei umane, în continuare am

procedat la desluşirea noţiunii de „privare de libertate” aşa cum este ea percepută în

jurisprudenţa CEDO. În acest context, am adus în discuţie printre altele o problemă care în

permanenţă contestată de autorităţile naţionale putea aduce cu sine o serie de condamnări

ale statului român la CEDO. Deşi, în concepţia Curţii ipoteza arestului la domiciliu

reprezenta neîndoielnic o măsură cu un grad suficient de constrângere pentru a fi

considerată o privare de libertate, instanţele naţionale, o perioada relativ lunga de timp, au

continuat să afirme că măsura în discuţie este echivalentă cu măsura obligarii de a nu

părăsi localitatea, astfel încât nu reprezintă o privare de libertate. Această problemă

generată de interpretarea nepotrivită dată de autorităţile naţionale în ciuda poziţiei clare a

Curţii în această materie, va fi definitiv rezolvată odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod

de Procedură Penală care introduce măsura preventivă a arestului la domiciliu.

În ultima secţiune a primului capitol am urmărit analizarea detaliată a condiţiilor

care justifică luarea măsurii privative de libertate în raport cu exigenţele CEDO, anumite

65

limitări legale şi expres prevăzute fiind necesare, întrucât o exercitarea absolută a dreptului

la libertate nu poate fi imaginată. Aşa cum am arătat dispoziţiile Convenţiei impun două

condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca privarea de libertatea a unei persoane

să fie considerată licită: conformitatea măsurii cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura

internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenţie. În această parte a

lucrării, pentru a susţine cele afirmate am ilustrat diferite situaţii de nelegalitate a arestării

preventive prin raportare la jurisprudenţa abundentă a instanţei de la Strasbourg, dar şi prin

raportare la practica judiciară internă.

Cel de-al doilea capitol al lucrării a avut ca obiect studiul comparativ al condiţiilor

substanţiale (de fond) necesare pentru dispunerea măsurii arestării preventive în contextul

art. 5 din Convenţie şi dreptul românesc. Dat fiind faptul că aceste condiţii au fost riguros

stabilite atât în cuprinsul reglementărilor naţionale cât şi în cele internaţionale, tratarea

comparativă a problematicii în discuţie a avut ca scop principal evidenţierea eventualelor

discrepanţe dintre dispoziţiile interne şi exigenţele impuse de Convenţie. Aşa cum am

precizat şi în cadrul lucrării, în această materie dispoziţiile din dreptul intern respectă în

linii mari orientările impuse de CEDO. Astfel, Codul nostru de procedură penală prin

prevederile sale acordă o atenţie sporită caracterului excepţional al măsurii arestării

preventive şi stabileşte o serie de condiţii ce trebuiesc îndeplinite în scopul protejării

persoanei împotriva privărilor de libertate arbitrare.

În ultima parte a expunerii am încercat să trecem în revistă unele dintre cele mai

importante modificări ale Codului de procedură penală în materia arestării preventive.

Aceste schimbări, deşi nu au fost cu adevărat reformatoare, au avut ca scop principal

aducerea sau cel putin apropierea Codului de procedură penală de nivelul standardelor

europene, prin instituirea unor noi garanţii procesuale care să asigure că drepturile şi

libertăţile persoanei suspectate de săvârşirea unei infracţiuni nu vor fi încălcate sau

limitate.

Ultima secţiune a acestei lucrări am dedicat-o analizei temeiurilor de arestare

invocate de instanţele naţionale atunci când acestea sunt solicitate să se pronunţe cu privire

la dispunerea măsurii arestării preventive, context în care, exemplele de practica judiciară

dar şi bogata jurisprudenţă CEDO au ocupat un loc important.

Cu toate că studiul de faţă nu a avut ca obiectiv o abordare exhaustivă a

problematicii legalităţii arestării preventive, lucrarea în ansamblul ei urmăreşte

surprinderea cât mai amplă şi mai detaliată a jurisprudenţei evolutive a Curţii Europene a

Drepturilor Omului, prezentarea teoretică a diferitelor notiuni sau aspecte ocupând

66

neîndoielnic un loc secund. Dată fiind însemnătatea dreptului adus în discuţie, precum şi

numărul mare de încălcări constatate în hotărâri pronunţate în anii precedenţi, apreciem

necesară şi nu doar oportună o schimbare a poziţiei instanţelor noastre în acord cu

orientările şi exigenţele CEDO în scopul preîntâmpinării altor condamnări în viitor.

67

Bibliografie

I. Tratate, Cărţi de specialitate, Cursuri.

1. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Codul de procedură penală.

Texte. Jurisprudenţă. Hotărâri CEDO., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.

2. � � � � � � � � � � � � � �

, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe

articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.

3. � � � � � � � � �

, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii,

Ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

4. � � � � � � � � �

, Culegere de hotărâri pe anii 1950-2001, Ed. C.H.Beck., Bucureşti,

2008.

5. � � � � � � � � � �

Culegere de hotărâri pe anul 2002, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

6. � � � � � � � � �

, Culegere de hotărâri pe anul 2003, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

7. � � � � � � � � � �


8. � � � � � � � � � �


9. � � � � � � � � � �


10. � � � � � � � � � � � �

, Arestarea preventivă, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2005.

11. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

în materie penală 2005-2006, Tribunalul Bucureşti.

Drept penal. Drept procesual penal., Ed. Wolters Kluwer, 2008.

12. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

1994-1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

13. � � � � � � � � � � �

, Arestarea Preventivă şi Detenţia în Jurisprudenţa CEDO, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2008.

14. � � � � � � � � � � � �

Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed.

All, Bucureşti, 1996.

15. � � � � � � � � � � � � �, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România,

Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.

16. � � � � � � � � � � � �, Procedură Penală. Partea Generală. Sinteze şi Speţe., Ed. Sfera

Juridică, Cluj-Napoca, 2007.

17. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Culegere de jurisprudenţă.

Arestarea preventivă. Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică.

Practica judiciară. Hotărâri CEDO., Ed. Hamangiu, 2009.

68

18. � � � � � � � � � � �

, Drepturile Omului, Ed. Napoca Star, Cluj, 2001.

19. � � � � � � � � � � � �

, Liberté et sûreté de la personne. Un guide sur la mise en oeuvre

de l’article 5 de la Convention européenne del Droits de l’Homme, Ed. du Conseil

de l’Europe, Strasbourg, 2003.

20. � � � � � � � � � � � � �

, Tratat de procedură penală, Partea generală, Vol. I, Ed. C.H.

Beck, Bucureşti, 2007.

21. � � � � � � � � �

Garantarea Drepturilor Omului în Practica CEDO şi Constituţia

României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998.

22. � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Arestarea Preventivă şi Arestarea Provizorie. Culegere de

practică judiciară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.

23. � � � � � � � �

, Drept procesual penal. Partea generală., Ed. Global Lex, Bucureşti,

2004.

24. � � � � � � � � � � � �

, Măsurile preventive în procesul penal român, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2007.

25. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Tratat de Drept European al Drepturilor Omului, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2009.

26. � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2008.

27. � � � � � � � � � � � � �

Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Ed.

Polirom, Bucureşti, 2006.

28. � � � � � � � � � � � � � � � �

, Tratat de drept procesual penal, Ediţia a II-a, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2008.

29. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Reţinerea. Arestarea preventivă. Obligarea de a nu părăsi

localitatea, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

30. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Protecţia europeană a drepturilor omului şi

procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

II. Reviste, Articole de specialitate, Comentarii.

1. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Despre Constituţionalitatea noilor

dispoziţii privind măsurile preventive, Revista Dreptul, nr. 5/2004.

2. � � � � � � � � �

, România în faţa CEDO în perioada ianuarie 2009-iunie 2009,

Revista Curierul Judiciar, nr. 2/2009.

69

3. � � � � � � � � � � � � �

, Arestarea preventivă. Condiţii, Revista de Drept Penal, nr.

2/1996.

4. � � � � � � � � � � � �

, Cazurile în care se poate dispune arestarea preventivă prevăzută de

art. 148 lit. e şi h din Codul de procedură penală. Ordine de drept. Ordine publică.

Ordine constituţională. Pericol social al faptei. Pericol social al infracţiunii. Pericol

concret pentru ordinea publică. Încursul urmăririi penale instanţa poate dispune

obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, Revista Dreptul, nr. 6/2005.

5. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Temeiurile concrete care stau la baza luării măsurii

arestării preventive, Revista Dreptul, nr. 11/2007.

6. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Abilitatea procurorului de a dispune măsura arestării

preventive în raport de dispoziţiile art. 5 paragr. 3 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, Revista SUBB, nr. 1/2001.

7. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Privire critică asupra temeiurilor de reţinere şi de

arestare preventivă prevăzute de art. 148 lit. a) şi f) prin prisma art. 5 al Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului, Revista Pandectele Române, nr. 1/2005.

8. � � � � � � � � � � �

, Instituţia arestării preventive în dreptul comparat, Revista de drept

penal, nr. 4/2005.

9. � � � � � � � � � � � � � � �

, Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, Revista de

Drept Penal, nr. 4/1998.

10. � � � � � � � � � � � � � �

Codul de procedură penală, partea generală într-o perspectivă

europeană, Revista de Drept Penal, nr. 1/2004.

11. � � � � � � � � � � � � �

, Modificările părţii generale a Codului de procedură penală

prin Legea 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006. Virtuale elemente progresiste sau o

veritabilă întoarcere spre trecut?, Caiet de drept penal, nr. 3/2006.

12. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Calificarea europeană şi naţională a procurorului român

drept ”magistrat”, Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 1/2005.

13. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Comentariu la decizia Curţii Supreme de Justiţie –

Completul de 9 judecători nr. 102/2003, în Revista Curierul Judiciar, nr. 9/2003.

14. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Conformitatea cu Legea fundamentală şi Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului a competenţei procurorului de a lua măsura

arestării preventive, în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Revista

Dreptul, nr. 6/1999.

15. � � � � � � � � � � � � � �

Consideraţii privind temeiurile ce stau la baza luării măsurii

arestării preventive. Modificările intervenite prin Legea nr. 356/2006 privind

70

temeiurile în baza cărora se dispune luarea măsurii arestării preventive. Analiza art.

148 lit. f C. proc. pen., Revista Curierul Judiciar, nr. 11/2006.

16. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului, Revista de Drept Penal, nr. 4/1999.

17. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Concordanţa reglementărilor naţionale referitoare la

măsurile preventive cu reglementările internaţionale, Revista Pro Lege, nr. 1/2002.

18. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Despre calitatea de magistrat a procurorului şi dreptul

acestuia de a dispune arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului, Revista Dreptul, nr. 2/1999.

19. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Discuţii asupra cazurilor de privare de libertate prevăzute de

art. 148 C. proc. pen. în lumina Constituţiei României şi Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului, Revista Pandectele Române nr. 3/2003.

20. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Cazuri de privare de libertate a unei persoane

în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (II), Revist Dreptul, nr.

3/2008.

III. Note de practică judiciară în reviste de specialitate.

1. � � � � � � � � � � � �

nr. 5/2008, cauza Ladent c. Polonia din 18 martie 2008.

2. � � � � � � � � � � � �

nr. 6/2008, Varga c. România din 10 iunie 2008.

3. � � � � � � � � � � � �

nr. 7/2008, cauza Nart. c Turcia din 6 mai 2008.

4. � � � � � � � � � � � �

nr. 8/2008., cauza Tase c. România din 10 iunie 2008; cauza

Galliani c. România din 10 iunie 2008; cauza Lăpuşan c. România din 3 iunie 2008.

5. � � � � � � � � � � � � �

nr. 4/2006, secţia penală, încheierea nr. 172 din 30 noiembrie

2005, Curtea de Apel Cluj.

6. � � � � � � � � � � � � �

nr. 5/2003, decizia nr.1435 din 15 martie 2002, Curtea de Apel

Bucureşti.

7. � � � � � � � � � � � � � � � �

anul II, nr. 2, cauza Hussain c. România din 24 ianuarie

2008; cauza Konolos c. România din 27 februarie 2008.

8. � � � � � � � � � � � � � � � �

, anul III, nr. Toma c. România din 24 februarie 2009.

9. � � � � � � � � � � � � � � � �

nr. 6/2005, încheierea nr. 50 din 22 iunie 2005, Tribunalul

Prahova, secţia penală.

71

10. � � � � � � � � � � � � � � � �

nr. 2/2006, încheierea din 23 martie 2006, Curtea de Apel

Ploieşti, secţia penală.

11. � � � � � � � � � � � � � � � �

nr. 1/2008, încheierea nr. 115 din 3 mai 2007, Curtea de Apel

Bucureşti, secţia I penală.

12. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

nr. 1/2009, decizia nr. 647/R din 30 octombrie

2007, Curtea de Apel Cluj.

IV. Recomandări, Rapoarte, Note de practică judiciară.

1. Curtea Constituţională, decizia nr. 1142 din 4 decembrie 2007, publicată în M. Of.

nr. 10 din 7 ianuarie 2008.

2. Curtea Constituţională, decizia nr. 278/2004, publicată în M. Of. 687 din 30 iulie

2004.

3. Curtea Constituţională, decizia nr. 28 din 15 februarie 2000, pubilcată în M. Of. nr.

301 din 3 iulie 2000.

4. Curtea Constituţională, decizia nr. 344 din 5 decembrie 2002, publicată în M. Of.

nr. 86 din 11 februarie 2003.

5. Curtea Constituţională, decizia nr. 367 din 30 septembrie 2003, publicată în M. Of.

787 din 7 noiembrie 2003.

6. Curtea Constituţională., decizia nr. 107/1998, publicată în M. Of. nr 287/1998.

7. Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, decizia nr. 4 din 23 februarie 2007.

8. Curtea de Apel Braşov, secţia penală, decizia nr. 68/R/1997.

9. Curtea de Apel Braşov, secţia penală, încheierea nr. 50/R din 10 mai 2006.

10. Curtea de Apel Braşov, secţia penală, încheierea nr. 8/R/ din 9 februarie 2007.

11. Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 115 din 3 mai 2007.

12. Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, decizia nr. 1435 din 15 martie 2002.

13. Curtea de Apel Cluj, încheierea nr. 172/R din 30 noiembrie 2005.

14. Curtea de Apel Cluj, secţia penală, decizia nr. 647/R din 30 octombrie 2007.

15. Curtea de Apel Cluj, secţia penală, decizia nr. 9 din 7 ianuarie 2004.

16. Curtea de Apel Cluj, secţia penală, încheierea nr. 172 din 30 noiembrie 2005.

17. Curtea de Apel Cluj, secţia penală, încheierea nr. 79 din 31 mai 2005.

18. Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, decizia penală nr. 107/R/din 9 februarie 2005.

19. Curtea de Apel Oradea, secţia penală, decizia nr. 734/R din 8 decembrie 2005.

72

20. Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, încheierea din 23 martie 2006.

21. Curtea de Apel Suceava, secţia penală, încheierea penală nr. 5 din 16 aprilie 2003.

22. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4667 din 10 august 2005.

23. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1435 din 15 martie 2002.

24. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 360 din 29 ianuarie 2008.

25. Î.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 4373 din 23 septembrie 2007(nepublicată).

26. Î.C.C.J., Seciile Unite, decizia nr. 22 din 12 octombrie 2009.

27. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2247 din 1 aprilie 2005.



30. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3034 din 11 mai 2006.

31. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4990 din 4 septembrie 2006.

32. Î.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 12 din 21 noiembrie 2005, publicată în M. Of.,

Partea I nr. 119 din 8 februarie 2006.

33. Judecătoria Brăila, secţia penală, încheierea nr. 10 aprilie 2009.

34. Judecătoria Craiova, secţia penală, încheierea nr. 1din 6 ianuarie 2007.

35. Raportul de Activitate al Curţii Europene pe anul 2009.

36. Recomandarea (2003) 20 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind

noile modalităţi de tratare a delicvenţei juvenile şi rolul sistemului de justiţie pentru

minori, adoptată la data de 24 septembrie 2003.


arestarea preventivă, condiţiile de executare ale acesteia şi garanţiile contra

abuzurilor, adoptată la data de 27 septembrie 2006.


regulile penitenciare europene, adoptată la data de 11 ianuarie 2006.

39. Tribunalul Arad, secţia penală, încheierea din 17 iulie 2008 (nepublicată).

40. Tribunalul Argeş, secţia penală, încheierea din 22 aprilie 2008 (nepublicată).

41. Tribunalul Brăila, decizia din 10 noiembrie 2006 (nepublicată).

42. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, încheierea din 15 octombrie 2004.

43. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, încheierea din 15 octombrie 2004,

44. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, încheierea nr. 186/R din 10 iulie 2006.

45. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, încheierea nr. 186/R din 10 iulie 2006.

46. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 2247/R din 22 septembrie 2006.

47. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 1553 din 9 martie 2005.

73

48. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 2776/3 din 18 ianuarie 2006.

49. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 36317/3 din 24 octombrie 2006.

50. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 491 din 19 ianuarie 2005.

51. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 9502/3 din 20 martie 2006.

52. Tribunalul Bucureşti, secţia penală, încheierea nr. 21837/3/2006 din 16 iunie 2006.

53. Tribunalul Cluj, secţia penală, încheierea nr. 527 din 8 decembrie 1999.

54. Tribunalul Cluj, secţia penală, încheierea nr. 73/C/30.09.2009.

55. Tribunalul Iaşi, secţia penală, încheierea din 19 iulie 2008 (nepublicată).

56. Tribunalul Maramureş, secţia penală, încheierea nr. 498 din 23 septembrie 2009.

57. Tribunalul Mehedinţi, secţia pentru minori şi familie, încheierea din data de 29

decembrie 2009 (nepublicata).

58. Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa penală nr. 32/S din 20 aprilie

2007.

59. Tribunalul Prahova, secţia penală, încheierea nr. 50 din 22 iunie 2005.

V. Jurisprudenţă CEDO.

1. Ambruszkiewicz c. Polonia, hot. din 4 mai 2006.

2. Amuur c. Franţa, hot. din 25 iunie 1996.

3. Aquilina c. Malta, hot. din 29 aprilie 1999.

4. Ashingdane c. Marea Britanie, hot. din 25 iunie 1996.

5. Assanidze c. Georgiei, hot. din 8 aprilie 2004.

6. Baranowski c. Polonia, hot. din 28 martie 2000.

7. Belchev c. Bulgaria, hot. din 8 aprilie 2004.

8. Biocenco c. Moldovei, hot. din 11 iulie 2006.

9. Bojilov c. Bulgaria, hot. din 22 decembrie 2004.

10. Bojinov c. Bulgaria, hot. din 28 octombrie 2004.

11. Bollan c. Marea Britanie, hot. din 4 mai 2000.

12. Bora şi alţii c. Turcia, hot. din 10 ianuarie 2006.

13. Bozano c. Franţa, hot. din 18 decembrie 1986.

14. Brogan c. Regatul Unit, hot. din 29 noiembrie 1988.

15. Calmanovici c. România, hot. din 1 iulie 2008.

16. Castraveţ c. Moldova, hot. din 13 martie 2004.

74

17. Čevizović c. Germania, hot. din 29 iulie 2004.

18. Ciulla c. Italia, hot. din 22 februarie 1989.

19. Contrada c. Italia, hot. din 24 august 1998.

20. D. P. c. Polonia, hot. din 20 ianuarie 2004.

21. De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei, hot. din 18 iunie 1971.

22. Douiyeb c. Olanda, hot. din 4 august 1999.

23. Dumont-Maliverg c. Franţa, hot. din 31 mai 2005.

24. Engel şi alţii c. Olanda, hot. din 8 iunie 1976.

25. Filip c. România, hot. din 14 decembrie 2006.

26. Foka c. Turciei, hot. din 24 iunie 2008.

27. Fox, Campbell şi Hartley c. Marea Britanie, hot. din 30 august 1990.

28. Galliani c. România, hot. din 10 iunie 2008.

29. Gerard Bernard c. Franţa, hot. din 26 septembrie 2006.

30. Giulia Manzoni c. Italia, hot. din 1 iulie 1997.

31. Guenat c. Elveţiei, dec. din 10 aprilie 1995.

32. Gusinskiy c. Federaţia Rusă, hot. din 19 mai 2004.

33. Guzzardi c. Italiei, hot. din 6 noiembrie 1980.

34. Hesse c. Austria, hot. din 25 ianuarie 2007.

35. Hilda Hafsteinsdóttir c. Islanda, hot. din 8 iunie 2004.

36. Histrova c. Bulgaria, hot. din 7 noiembrie 2006 .

37. Holomiov c. Moldova, hot. din 7 noiembrie 2006.

38. Huber c. Elveţia, hot. din 23 octombrie 1990.

39. Hussain c. România, hot. din 24 ianuarie 2008.

40. I.A. c. Franţa, hot. din 23 septembrie 1998.

41. Imre c. Ungaria, hot. din 2 decembrie 2003.

42. J.G. c. Polonia, hot. din 6 aprilie 2004.

43. Jablonski c. Polonia, hot. din 21 noiembrie 2000.

44. Jaworski c. Polonia, hot. din 28 martie 2006.

45. Jecius c. Lituania, hot. din 31 iulie 2000.

46. K. F. c. Germania, hot. din 27 noiembrie 1997.

47. Kaya c. România, hot. din 12 octombrie 2006.

48. Kemmache c. Franţa, hot. din 27 noiembrie 1991.

49. Khudoyorov c. Federaţia Rusă, hot. din 8 noiembrie 2005.

50. Konolos c. România, hot. din 27 februarie 2008 .

75

51. Kubicz c. Polonia, hot. din 28 martie 2006.

52. Kurt c. Turcia, hot. din 25 mai 1998.

53. Labita c. Italia, hot. din 6 aprilie 2000.

54. Ladent c. Polonia, hot. din 18 martie 2008.

55. Lavents c. Letonia, hot. din 28 februarie 2003.

56. Lawless c. Irlandei, hot. din 1 iulie 1961.

57. Lăpuşan c. România, hot. din 3 iunie 2008.

58. Letellier c. Franţa, hot. din 26 iunie 1991.

59. Lukanov c. Bulgaria, hot. din 20 martie 1997.

60. Maglódi c. Ungaria, hot. din 9 noiembrie 2004.

61. Mamedova c. Rusia, hot. din 1 iunie 2006.

62. Mancini c. Italia, hot. din 2 august 2001.

63. Mihuţă c. România, hot. din 31 martie 2009.

64. Murray c. Marea Britanie, hot. din 8 februarie 1996.

65. Nakach c. Olanda, hot. din 30 iunie 2005.

66. Nart. c Turcia, hot. din 6 mai.

67. Neumeister c. Austria, hot. din 27 iunie 1968.

68. Niedbala c. Polonia, hot. din 4 iulie 2000.

69. O’Hara c. Marea Britanie, hot. din 16 octombrie 2001.

70. Owsik c. Polonia, hot. din 6 octombrie 2007.

71. Pantea c. România, hot. din 3 iunie 2003.

72. Pavletić c. Slovacia, hot. din 22 iunie 2004.

73. Pekov c. Bulgaria, hot. din 30 iunie 2002.

74. Pihlak c. Estonia, hot. din 21 iunie 2005 .

75. Quinn c. Franţa, hot. din 22 martie 1995.

76. R.L. şi M.-J.D. c. Franţa, hot. din 19 mai 2004.

77. Răducu c. România, hot. din 7 aprilie 2009.

78. Riera Blume şi alţii c. Spania, hot. din 10 octombrie 1999.

79. Rokhlina c. Federaţia Rusă, hot. din 7 aprilie 2005.

80. Romanov c. Rusia, hot. din 20 octombrie 2005.

81. Saadi c. Regatul Unit, hot. din 29 ianuarie 2009.

82. Salduz c. Turcia, hot. din 27 noiembrie 2008.

83. Samoilă şi Cionca c. România, hot. din 4 martie 2008.

84. Schiesser c. Elveţia, hot. din 4 decembrie 1979.

76

85. Scundeanu c. România, hot. din 16 februarie 2010.

86. Sissanis c. România, hot. din 25 ianuarie 2007.

87. Steel c. Marea Britanie, hot. din 23 septembrie 1998.

88. Stici c. Moldova, hot. din 23 octombrie 2007.

89. Strock c. Germania, hot. din 16 iunie 2005.

90. Sulaoja c. Estonia, hot. din 15 februarie 2005.

91. Tarău c. România, hot. din 24 februarie 2009.

92. Tariq c. Cehia, hot. din 18 aprilie 2006.

93. Tase c. România, hot. din 10 iunie 2008.

94. Timurtaş c. Turcia, hot. din 13 iunie 2000.

95. Tkáčik c. Slovacia, hot. din 14 octombrie 2003.

96. Toma c. România, hot. din 24 februarie 2009.

97. Tomasi c. Franţa, hot. din 27 august 1992.

98. Toth c. Austria, hot. din 12 decembrie 1991.

99. Tuncer şi Durmuş c. Turcia, hot. din 2 noiembrie 2004.

100. Vachev c. Bulgaria, hot. din 8 iulie 2004.

101. Varbanov c. Bulgaria,hot. din 5 octombrie 2000.

102. Varga c. România, hot. din 11 martie 2008.

103. Vasilescu c. România, hot. din 22 mai 1998.

104. W. c. Elveţia, hot. din 26 ianuarie 1993.

105. Wedler c. Polonia, hot. din 16 ianuarie 2007.

106. Weeks c Marea Britanie, hot. din 2 martie 1987.

107. Wemhoff c. Germania, hot. din 27 iunie 1968.

108. Wesolowski c. Polonia, hot. din 22 iunie 2004.

109. Witold Litwa c. Polonia, hot. din 4 aprilie 2000.

110. X c. Germaniei, dec. din 19 martie 1981.

111. Yagci şi Sargin c. Turcia, hot. din 8 iunie 1995.

112. Zielonka c. Polonia, hot. din 8 noiembrie 2005.

VI. Surse electronice.

1. www.coe.int

2. www.echr.coe.int

77

3. www.raduchiriţă.ro

4. www.scj.ro

art 5 cedo

Documents

Transcript of art 5 cedo