1. Noţiune, obiectul si felurile arbitrajului economic international Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică constituie o condiţie esenţială a noii ordini

economice internaţionale. Pentru a lua amploare, cooperarea economică internaţională are nevoie de un cadru juridic care să-i asigure o atmosferă de încredere reciprocă între participanţii la astfel de raporturi, o simplitate a procedurii şi formelor de realizare, certitudine în privinţa efectelor pe care urmează să le producă actele încheiate.

Expansiunea arbitrajului de comerţ exterior este dată de avantajele pe care acesta le are faţă de instanţele de drept comun, devenind aproape modul obişnuit de soluţionare a litigiilor ce se nasc în relaţiile economice internaţionale. În cadrul acestei modalităţi, părţile au posibilităţi egale de informare şi de alegere a arbitrajului, în raport cu interesele lor comune. Simplitatea procedurii arbitrare facilitează desemnarea arbitrilor de către părţi, secretul dezbaterilor, utilizarea limbilor străine şi modicitatea cheltuielilor de arbitrare. Totodată, celeritatea soluţionării diferendului este asigurată prin renunţarea la căile de atac, sentinţa arbitrară fiind definitivă şi executorie.

Obiectul arbitrajului economic internaţional este constituit din raporturile juridice patrimoniale care au caracter comercial şi internaţional. În configurarea obiectului, comercialitatea şi internaţionalitatea sunt elemente proprii şi esenţiale. Prin esenţa lor, raporturile juridice ale dreptului comerţului internaţional sunt patrimoniale.

Exista urmatoarele forme ale arbitrajului economicArbitrajul comercial internaţional permite părţilor să evite conflictele de jurisdicţii şi

conflictele de legi. Existenţa unei jurisdicţii specifice conferă participanţilor la activităţile de comerţ internaţional certitudine juridică cu privire la relaţiile lor contractuale.

Pentru rolul său arbitrajul este recomandat şi de Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki: “arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa … rapid şi echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimbului de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială”. În consecinţă, statele semnatare ale acestui document “recomandă organismelor, întreprinderilor şi firmelor din ţările lor să includă, dacă este cazul, clauza de arbitraj în contractele de cooperare industrială sau în convenţii speciale”.

Tot astfel, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, în preambulul la Rezoluţia nr. 31/98 din 15 decembrie 1976, care a adoptat Regulamentul de arbitraj elaborat de către Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional, recomandă difuzarea şi aplicarea cât mai largă în lume a acestui regulament, recunoscând astfel utilitatea arbitrajului ca metodă de soluţionare a litigiilor născute din relaţiile comerciale internaţionale.

Conceptul de arbitraj comercial internaţional are o semnificaţie multiplă.Într-o primă accepţiune, conceptul desemnează mijlocul corespunzător de a reglementa

rapid şi echitabil litigiile internaţionale care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimbului de bunuri şi servicii şi din contractele de cooperare industrială.

Într-o altă accepţiune, conceptul de arbitraj comercial internaţional poate fi definit ca metodă de soluţionare a litigiilor născute din relaţiile comerciale internaţionale.

De asemenea, arbitrajul comercial internaţional se analizează ca jurisdicţie specială şi derogatorie de la dreptul comun procesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile comerciale internaţionale şi totodată să faciliteze participarea statelor la diviziunea mondială a muncii.

Doctrina juridică a formulat şi alte definiţii conceptului în discuţie, dintre care cea mai corectă se pare a fi aceea ce dă acestui concept semnificaţia de “instituţie juridică pentru soluţionarea litigiilor internaţionale, de către persoanele investite cu această sarcină, chiar de către părţile contractante aflate în litigiu”.

Din definiţia dată se poate observa cu uşurinţă că arbitrajul comercial internaţional semnifică scoaterea litigiului de drept al Comerţului internaţional prin voinţa părţilor aflate în conflict din competenţa instanţelor de drept comun şi supunerea lui jurisdicţiei specializate constituită ah-hoc sau instituţionalizată, care va judeca după o procedură proprie.

Denumirea de arbitraj comercial internaţional pentru jurisdicţia pe care o analizăm este, în prezent, unanim admisă în literatura de specialitate şi în practica de comerţ internaţional.

Clasificări ale arbitrajului comercial internaţionalDoctrina juridică a elaborat mai multe clasificări ale arbitrajului comercial internaţional,

ţinând cont de:1) În funcţie de competenţa materială a arbitrajului se disting: arbitraje având competenţă generală în materie de comerţ internaţional; arbitraje având competenţă specială în domeniul comerţului internaţional;Din categoria arbitrajului având competenţă generală fac parte arbitrajele cu sferă generală

de activitate jurisdicţională în ce priveşte litigiile izvorâte din raporturile de comerţ internaţional şi cooperare economică internaţională, ca de exemplu:

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională de la Paris.Această instituţie permanentă de arbitraj se distinge prin aceea că, propriu-zis, nu ea judecă

litigiile, ci asigură doar cadrul organizatoric jurisdicţional pentru soluţionarea lor, sub egida sa statuând arbitrii aleşi de părţi. Dacă, într-un anumit termen, părţile nu au procedat la desemnarea arbitrilor, aceasta se poate face de către Curte.

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională este cea mai veche şi cea mai importantă dintre instituţiile de arbitraj; în prezent ea a dobândit vocaţie mondială.

O caracteristică a arbitrajului în faţa acestei Curţi o constituie elaborarea, înainte de judecarea litigiului, a unui “act de misiune” în care se trec toate datele importante ale litigiului, expunerea sumară a pretenţiilor, obiectul aflat în litigiu, circumstanţele, cauzele, precum şi problemele litigioase ce urmează a fi soluţionate de către arbitrii.

( Curtea de Arbitraj de la Londra.( Institutul Olandez de Arbitraj. ( Asociaţia Americană de Arbitraj (A.A.A.).Această instituţie arbitrară din S.U.A., creată în 1926, are rolul de a organiza tribunalele

arbitrate şi de a oferi liste de arbitraj ce cuprind personalităţi atât dintre cetăţenii americani, cât şi dintre rezidenţii străini. Are sediul la New York, dar arbitrajele se efectuează în cele mai diferite oraşe ale Federaţiei americane. Din iniţiativa A.A.A. au fost constituite şi alte centre de arbitraj dintre care cel mai important este Inter American Commercial Arbitration (I.A.C.A.) având menirea să soluţioneze litigiile comerciale dintre rezidenţii mai multor state americane.

( Curtea permanentă de arbitraj de pe lângă Comisia germană pentru probleme de arbitraj.( etc.

Din cadrul arbitrajelor având competenţă materială specială în domeniul comerţului internaţional fac parte arbitrajele specializate pentru soluţionarea anumitor litigii, de regulă cele izvorâte din comerţul cu anumite mărfuri, precum:

Camera arbitrală de bumbac din Le Hâvre. Tribunalul arbitral al bursei de bumbac din Bremen.Aceste două instituţii soluţionează litigii din domeniul comerţului internaţional cu textile. London Corn Trade Association – instituţie care soluţionează litigiile având ca obiect

produsele alimentare. etc.În funcţie de competenţa teritorială a instanţelor de arbitraj se disting:arbitraje de tip bilateral;arbitraje de tip regional;arbitraje având vocaţie universală.Arbitrajul de tip este acel arbitraj creat printr-o convenţie bilaterală şi a cărui competenţă

este limitată la soluţionarea litigiilor izvorâte din raporturile de comerţ internaţional dintre subiecţii de drept aparţinând ordinii juridice naţionale a statelor părţi la acea convenţie. Ca exemple, pot fi enumerate: Camera arbitrară franco-germană pentru produsele solului şi Comisia americano-canadiană de arbitraj comercial.

Arbitrajul de tip regional este constituit printr-o convenţie multilaterală încheiată între statele dintr-o anumită zonă geografică şi a cărui competenţă este să soluţioneze litigiile de comerţ internaţional ivite între subiecţii de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din statele semnatare. Fac parte din această categorie:

Comisia Scandinavă de arbitraj pentru piei;Comisia Internaţională de arbitraj comercial, a cărei competenţă include partenerii

comerciali din cadrul Organizaţiei Statelor Americane;etc.Arbitrajele având vocaţie universală sunt arbitrajele a căror competenţă teritorială se

extinde la scară mondială, fiind abilitate să soluţioneze litigii dintre participanţi la raporturile de Comerţ internaţional din toate ţările lumii, ca de exemplu Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională de la Paris.

2) În funcţie de structura organizatorică se face distincţie între arbitraj ad-hoc şi arbitraj instituţionalizat.

Arbitrajul ad-hoc (sau ocazional) are o durată efemeră şi este organizat prin acordul de voinţă al părţilor. Astfel de instanţe funcţionează numai pentru soluţionarea unor litigii bine determinate cu care au fost investite, existenţa lor încetând o dată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea termenului în care tribunalul trebuia să decidă.

Arbitrajul instituţionalizat are caracter permanent, iar existenţa lui nu este determinată de durata unui anumit litigiu determinat. Aceste instanţe îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale în mod continuu, ori de câte ori sunt sesizate, fiind organizate sub forma unor centre permanente de arbitraj ce funcţionează în cadrul unor organizaţii profesionale sau pe lângă Camerele de Comerţ naţionale şi internaţionale.

3) În funcţie de gradul în care arbitrajul este ţinut să respecte legea sau numai principiile de echitate, deosebim: arbitrajul de drept strict (sau de iure) şi arbitrajul de echitate.

Arbitrajul de drept strict îşi desfăşoară activitatea cu respectarea dispoziţiilor legate incidente, iar arbitrii sunt ţinuţi să aplice legea în litera şi spiritul ei. De regulă, acest arbitraj este instituţional, dar cu acordul părţilor poate fi şi un arbitraj ad-hoc.

Arbitrajul de echitate constituie o modalitate procesuală derogatorie de la dreptul comun, utilizată în cazuri puţin frecvente. El este un arbitraj de facto, arbitrii neavând obligaţia să aplice normele legate de drept material şi nici pe acelea de procedură.

4) În funcţie de aderenţele (naţionale şi internaţionale) pe care le are obiectul litigiului, se pot distinge: arbitrajul naţional şi arbitrajul străin sau internaţional.

Arbitrajul naţional este acel arbitraj care este organizat în fiecare sistem de drept şi care este subordonat legii şi procedurii legii din ţara respectivă.

Arbitrajul străin este un concept prin care, uneori, în doctrina juridică şi practica comerţului internaţional se desemnează arbitrajul referitor la un contract cu aderenţe internaţionale, adică legături cu cel puţin două state diferite, cu cel puţin două sisteme naţionale de drept

2. Cauzele care au impus arbitraju ca mod de solutionare a litigiilor economice internationale

Pe lângă posibilitatea stingerii litigiilor apărute pe calea negocierilor între părţi sau în cazul în care acestea eşuează, partenerii pot recurge la o situaţie ce a devenit, din ce în ce mai mult, o practică a relaţiilor comerciale şi anume: arbitrajul economic international.

În special în domeniul raporturilor economice internaţionale, pentru avantajele pe care le prezintă, arbitrajul este considerat a fi „mijlocul corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile ce pot să rezulte dintranzacţii comerciale în domeniul schimburilor de servicii şi din contractele de cooperare industrială".

Astfel, cauzele care ar explica dezvoltarea aplicării arbitrajului ar putea fi sintetizate în două categorii, aşa cum o face literatura de specialitate:

a) Contradicţia dintre natura litigiilor şi natura jurisdicţiilor desemnate să le soluţioneze, în lipsa arbitrajului economic international;

b) Dezavantajele jurisdicţiei de drept comun faţă de cerinţele şi dinamica vieţii economice şi a relaţiilor de afaceri.

3. Caracterele juridice ale arbitrajului comercial internaţional Denumirea de arbitraj comercial internaţional pune în evidenţă caracterele juridice proprii

ale acestui organ de jurisdicţie.Această denumire este consacrată atât în literatura şi practica internaţională, cât şi în

convenţiile internaţionale. Astfel, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrate străine, semnată la 10 iunie 1958 la New York a fost precedată de o conferinţă a Naţiunilor Unite asupra arbitrajului comercial internaţional; Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional din 21 aprilie 1961 consacră denumirea chiar prin titlul ei; Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL) consacră, de asemenea, această denumire.

Din analiza acestei denumiri se desprind cele trei caractere generale ale arbitrajului comercial internaţional. Aceste caractere trebuie analizate cu privire la arbitraj ca organ de jurisdicţie şi nu cu privire la litigiul arbitral propriu-zis care se distinge prin alte caractere proprii.

Caracterul arbitralCaracterul arbitral rezultă din faptul că arbitrii au puterea de a statua (de a judeca) cu

privire la litigiul cu care au fost investiţi să-l rezolve. Sursa cu privire la litigiul cu care au fost investiţi să-l rezolve. Sursa puterii arbitrilor de a statua nu este lege, ci voinţa părţilor litigiante al căror acord în această privinţă este exprimat în convenţia de arbitraj.

Arbitrul are puterea de a statua referitor la pretenţiile părţilor, ca de exemplu, acestea putându-se concretiza în revendicarea rezultatului economic al unei afaceri cu privire la care arbitrajul este chemat să stabilească, conform cu prevederile normative, care sunt drepturile şi obligaţiile împricinaţilor, care sunt condiţiile de executare a respectivelor obligaţii şi de exercitare a respectivelor drepturi. Asupra acestor pretenţii, arbitrii vor statua în funcţie de probele administrate şi de convingerea formată analizând acele probe. Soluţia dată poate fi una de condamnare a ambelor părţi ori numai a uneia dintre ele sau de exonerare de plată a ambelor părţi. În cazul în care arbitrii constată că elementele de fapt ale pretenţiei corespund cu cele avute în vedere de norma de drept aplicabilă, vor decide că pretenţia formulată este întemeiată şi vor decide ca stare.

A arbitra desemnează operaţia de verificare şi constatare a unei situaţii juridice preexistente asupra căreia există dezacord între părţi. Întocmai ca un judecător, arbitrul, deşi desemnat de către părţi, nu acţionează în numele vreuneia dintre ele, ci statuează, în mod imparţial, asupra pretenţiilor părţilor şi pronunţă o sentinţă pe baza verificărilor şi constatărilor efectuate.

Chiar dacă are o componentă contractuală, deoarece puterile arbitrilor îşi au sorgintea în acordul părţilor în litigiu, arbitrajul este în acelaşi timp un act de jurisdicţie, deosebindu-se astfel de orice acte juridice din materia contractelor, precum tranzacţia sau mandatul.

Caracterul comercial Comercialitatea arbitrajului rezultă din caracterul comercial al litigiului cu care este

investit arbitrajul spre soluţionare şi din legea comercială aplicabilă raportului juridic obligaţional dedus spre judecată.

În legătură cu acest aspect se poate remarca faptul potrivit căruia caracterul comercial al arbitrajului decurge din caracterul comercial al litigiului arbitral.

Caracterul internaţional

Arbitrajul are caracter internaţional în măsura în care însăşi în situaţia litigioasă supusă soluţionării prezintă acelaşi caracter. Din caracterul internaţional al respectivelor litigii decurge inevitabilul şi caracterul internaţional al arbitrajului.

În doctrina juridică s-a exprimat însă opinia potrivit căreia caracterul internaţional al arbitrajului nu decurge din caracterul internaţional al litigiului. Acest punct de vedere a fost argumentat prin posibilitatea ca litigiul să aibă caracter internaţional, iar organul sesizat cu soluţionarea lui să fie naţional.

Faţă de această opinie putem formula următoarele rezerve: pentru a stabili caracterul naţional sau internaţional al unui arbitraj, interesează

competenţa arbitrajului de a soluţiona litigii comerciale internaţionale şi nu structura sa organizatorică, integrarea sa într-un sistem naţional de drept.

de vreme ce o instituţie de arbitraj este competentă să soluţioneze litigii izvorâte din raporturi de comerţ internaţional, arbitrajul realizat de acea instituţie, în asemenea litigii, are caracter internaţional.

faptul că o instituţie de arbitraj are competenţa să soluţioneze litigii comerciale internaţionale, nu poate schimba caracterul naţional al arbitrajului unor litigii comerciale internaţionale de către acea instituţie.

Multe dintre instituţiile de arbitraj au o dublă vocaţie, anume de a soluţiona litigii izvorâte din raporturi de comerţ internaţional, dar si litigii care sunt generate de raporturile comerciale stabilite între subiecţii de drept naţional din ţara unde funcţionează instituţia ce instrumentează arbitrajul. Un astfel de exemplu este Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în a cărui regulament este stipulată dispoziţia potrivit căreia această instituţie “este competentă să soluţioneze litigii patrimoniale născute din raporturi dacă una dintre părţi sau ambele părţi sunt străine”.

O altă instituţie de arbitraj, American Arbitration Association (A.A.A.) este competentă să soluţioneze atât litigii cu caracter intern, cât şi litigii cu caracter internaţional.

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional din Paris este o instituţie prin excelenţă de arbitraj internaţional, dat fiind că litigiile pe care această instituţie este competentă să le soluţioneze sunt şi ele excelenţă internaţionale.

Dar nici în acest caz nu se poate afirma cu deplină certitudine că arbitrajul este desprins de orice cadru naţional.

Instituţiile de arbitraj de tipul Curţii Arbitraj de la Paris sunt extrem de puţine, prevalând instituţiile naţionale de arbitraj, care prin natura lor specifică sunt legate de o anumită ţară sau chiar de un anumit oraş (de exemplu, Bremen, Londra etc.).

Faţă de cele arătate mai sus, denumirea de arbitraj comercial internaţional consacrată prin Convenţia de la Geneva din 1961 trebuie considerată ca referindu-se la litigii izvorâte din operaţii de comerţ internaţional ce au ca obiect mişcări de bunuri, servicii şi monede dincolo de frontierele naţionale ale statelor.

4. 12 Izvoarele arbitrajului comercial internaţional Izvoarele arbitrajului comercial internaţional se caracterizează printr-o diversitate şi o

continuă transformare impusă de dinamica operaţiilor de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională şi de interesele statelor de a perfecţiona continuu această instituţie. Însă studiul acestor izvoare prezintă dificultăţi datorate practicii internaţionale, în materie, care este greu accesibilă.

Dreptul naţional a fost mult timp principalul izvor în materie. Deşi, în prezent, deţine un rol în reglementarea acestei instituţii, convenţiile internaţionale dintre state au început să prevaleze. Rolul dreptului naţional se observă mai ales pe terenul recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrare şi mai ales atunci când regulamentele instituţiilor permanente de arbitraj trimit la dispoziţiile de drept comun ale ţării. Diversitatea de concepţii asupra acestui arbitraj se reflectă însă din plin în legislaţiile naţionale în materie şi este de natură să genereze probleme

conflictuale dificile, greu compatibile cu exigenţele soluţionării rapide şi echitabile a litigiilor ce se pot naşte cu privire la raporturile juridice de comerţ internaţional.

Este aceasta raţiunea pentru care statele comunităţii internaţionale au depus eforturi deosebite pentru adoptarea de către ele, de regulă în cadrul unor organizaţii internaţionale, a unor instrumente juridice de tipul convenţiilor internaţionale.

Dreptul pozitiv al convenţiilor internaţionale a început prin convenţiile bilaterale impuse de relaţiile comerciale dintre ţările semnatare şi pentru a facilita asemenea relaţii.

Cu timpul, o importanţă din ce în ce mai mare în reglementarea arbitrajului comercial internaţional încep să prezinte convenţiile internaţionale multilaterale.

Dintre acestea cele mai importante şi de actuală aplicare sunt:Protocolul referitor la clauzele de arbitraj, semnat la Geneva, la 24 septembrie 1923,

ratificat de România prin Legea din 21 martie 1925.Acest Protocol se referă atât la contractele încheiate în materie comercială, cât şi la cele din

orice altă materie susceptibilă de a fi supusă arbitrajului.Încheind acest Protocol statele semnatare s-au angajat să recunoască validitatea

Convenţiilor arbitrate, fie sub forma clauzei compromisorii, fie în formă de compromis. Procedura de arbitrare şi constituirea completului arbitral sunt supuse voinţei părţilor şi legii statului unde are loc arbitrajul. De asemenea, statele îşi asumă obligaţia de a asigura, prin intermediul autorităţilor lor şi potrivit dispoziţiilor legislative, executarea sentinţelor arbitrate pronunţate pe teritoriul lor.

Convenţia pentru executarea sentinţelor arbitrate străine, semnată la Geneva la 27 septembrie 1927, ratificată de România prin Legea din 20 martie 1931.

Prin aceasta Convenţie statele semnatare se angajează să recunoască pe teritoriul lor autoritatea unei sentinţe arbitrate pronunţate în temeiul unei convenţii arbitrate, conform legislaţiei statului respectiv, precum şi să accepte executarea acesteia în conformitate cu regulile procedurale în vigoare în ţara unde se invocă sentinţa, cu condiţia ca ea să fi fost pronunţată pe teritoriul unui stat parte la Convenţie, între persoane supuse jurisdicţiei uneia dintre părţile contractante şi obiectul sentinţei să fie susceptibil de reglementare arbitrală.

Dispoziţiile acestui document internaţional au avut rolul de a înlătura unele impedimente aflate în calea arbitrajului, dar ele au fost apoi preluate şi ameliorate de alte convenţii internaţionale.

Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrate străine, semnată la New York la 10 iunie 1958 la care România a aderat prin Decretul 186 din 24 iulie 1961.

Această Convenţie reprezintă un pas înainte faţă de reglementarea de la Geneva, în sensul că se referă la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrate străine, adică pronunţate pe teritoriul altui stat decât acela unde se solicită recunoaşterea şi executarea, inclusiv într-un stat care nu este parte la convenţie, deşi, în legătură cu acest aspect, statele pot face rezerve în momentul aderării.

Convenţia este importantă şi prin aceea că ea clarifică valoarea sentinţelor pronunţate de arbitrajul permanent pe care le pune pe acelaşi plan cu sentinţele pronunţate de arbitrajul ad-hoc, recunoscând, imlicit, arbitrajul instituţional ca modalitate de soluţionare a litigiilor de comerţ internaţional.

Convenţia de la New York formulează o nouă uniformă de o deosebită valoare în sensul că cere obligatoriu încheierea convenţiei de arbitraj în formă scrisă (alin.1 şi 2 al art.II).

Convenţia de la New York are şi meritul de a fi consacrat principiul lex voluntaris în determinarea legii care reglementează validitatea convenţiei arbitrale, în sensul că această convenţie trebuie să fie valabilă în temeiul legii aleasă de părţi şi, numai în tăcerea părţilor, în temeiul legii ţării pe teritoriul căreia sentinţa a fost pronunţată.

Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional, semnată la Geneva la 21 aprilie 1961, ratificată de România prin Decretul 281 din 25 iunie 1963.

Scopul Convenţiei este de a înlătura dificultăţile care împiedică organizarea şi funcţionarea arbitrajului comercial internaţional în relaţiile dintre persoanele fizice şi juridice din ţările Europei.

Convenţia reglementează regimul juridic al convenţiei arbitrate precum şi procedura arbitrală şi hotărârea astfel pronunţată. Prin convenţia de arbitraj, părţile sunt libere să prevadă că litigiul lor va fi supus spre soluţionare unei instituţii permanente de arbitraj sau unor arbitrii numiţi pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc).

La Geneva ia fiinţă şi un Comitet special cu compunere internaţională, cu atribuţii de soluţionare, în subsidiar, a dezacordului dintre părţi sau a divergenţei dintre arbitrii. Dispoziţiile Convenţiei nu aduc atingere valabilităţii acordurilor bilaterale sau multilaterale încheiate anterior sau ulterior intrării sale în vigoare de către statele contractante în materie de arbitraj.

Convenţia pentru reglementarea diferendelor referitoare la investiţii între state şi resortisanţii altor state, semnată la Washington la 18 martie 1965 şi ratificată de România prin Decretul 62 din 7 aprilie 1975.

Această Convenţie a creat un Centru Internaţional pentru reglementarea diferendelor în materie de investiţii, oferind părţilor mijloace de conciliere şi de arbitraj pentru soluţionarea unor asemenea litigii.

Relaţiile comerciale internaţionale nu pot aştepta reglementarea de către dreptul pozitiv a noilor realităţi şi de aceea practica a fost obligată să-şi creeze reguli proprii de stabilire a relaţiilor economice recurgând la practicile stabilite între părţi, repetate şi care au devenit astfel uzanţe şi chiar cutume.

Astfel Convenţia de la Geneva din 1961 prevede că părţile sunt libere să determine dreptul pe care arbitrii ar trebui să-l aplice fondului litigiului, precum şi dreptul ce ar urma să se aplice procedurii. Tot această Convenţie că părţile vor trebui să ţină seama şi de uzanţele comerciale internaţionale.

Ca urmare a acestei încurajări, marile organizaţii corporative, profesionale, au trecut la alcătuirea de reglementări de natură contractuală sub formă de convenţii de arbitraj-tip (de exemplu, Convenţiile arbitrate elaborate de London Corn Trade Associatione).

Un rol important în reglementarea arbitrajului comercial internaţional îl au şi regulamentele instituţiilor permanente de arbitraj, în temeiul cărora arbitrajul este organizat evitându-se pe cât posibil referirea la legile naţionale.

Izvoarele interneIzvoarele interne sunt legea şi jurisprudenţa. Legile reprezintă principalele izvoare în materie. Legile comerciale naţionale constituie o

prelungire a acţiunii legilor civile în materia raporturilor de comerţ. Legile comerciale se pot concretiza sub forma Codului comercial, a unor coduri de comerţ exterior sau unor legi speciale. Codurile comerciale reglementează relaţiile comerciale interne, precum şi cele internaţionale. Dispoziţiile din Codul comercial reprezintă o reglementare de bază care constituie dreptul comun în materia raporturilor de comerţ. Codurile de comerţ exterior reglementează numai relaţiile de comerţ internaţional. Prevederile legilor speciale se referă la raporturile comerciale din anumite domenii sau la raporturile comerciale cu element de internaţionalitate.

Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor pronunţate de către organul de jurisdicţie în litigiile care sunt de competenţa lor. Rolul jurisprudenţei este recunoscut în sistemele de common-law sub forma precedentului judiciar. În domeniul comerţului internaţional jurisprudenţa are o valoare juridică deosebită. Ţinând seama de cerinţele specifice ale relaţiilor comerciale internaţionale, jurisprudenţa contribuie la interpretarea şi adaptarea normelor juridice. Mai mult, în unele cazuri, jurisprudenţa contribuie şi la formarea de reguli materiale. De exemplu, practica judiciară a considerat clauza de arbitraj compromisorie, care este cuprinsă într-un contract de comerţ internaţional ca fiind autonomă faţă de contractul principal. Datorită independenţei sale, clauza compromisorie poate fi supusă unei legi proprii, iar nulitatea contractului principal nu se răsfrânge asupra valabilităţii clauzei de arbitraj.

Normele specifice din Codul comercial privesc reglementarea activităţii comerciale. Ele consacră instituţiile proprii ale dreptului comercial, cum sunt faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale.

2. Izvoarele internaţionaleIzvoarele internaţionale sunt formate din convenţiile internaţionale şi uzanţele

internaţionale.2.1. Convenţiile comerciale internaţionaleConvenţiile comerciale internaţionale reprezintă înţelegeri scrise între două sau mai multe

state privind reglementarea problemelor de comerţ exterior. În dezvoltarea schimburilor internaţionale, convenţiile comerciale au o pondere şi un rol tot mai însemnat. Prin precizarea drepturilor şi obligaţiilor convenite între părţi,convenţiile internaţionale asigură corecta lor îndeplinire, precum şi stabilitatea raporturilor juridice. Convenţiile comerciale internaţionale pot fi multilaterale sau bilaterale.

2.2. Convenţiile multilateraleConvenţiile multilaterale, deşi restrânse numeric, au un rol eficace. Datorită razei lor de

acţiune, convenţiile multilaterale contribuie la unificarea normelor de drept material şi conflictual privind comerţul internaţional.

În contextul relaţiilor dintre state, convenţiile multilaterale pot avea un caracter mondial. Aceste convenţii interesează toate statele membre ale comunităţii, cum ar fi Acordul privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994.

În domeniile comerţului internaţional, convenţiile multilaterale sunt exemplificate prin: Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958 referitoare la legea aplicabilă transferului proprietăţii în cazul vânzării cu caracter internaţional de obiecte mobile corporale; Convenţia de la Geneva din 7 iunie 1930 cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin; Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la transportul multimondial internaţional de mărfuri încheiată la Geneva la 24 mai 1980;

Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine încheiată la New York la 10 iunie 1958 la care România a aderat prin Decretul nr. 186 din 21 iulie1961.

2.3. Convenţiile bilateraleÎn relaţiile comerciale, convenţiile bilaterale sunt foarte numeroase. Ele constituie o

modalitate juridică importantă şi eficientă. Folosirea cu prioritate a convenţiilor bilaterale se explică prin faptul că realizează un echilibru între cerinţele celor două state şi contribuie la menţinerea unor relaţii favorabile schimburilor internaţionale. Totuşi, convenţiile comerciale bilaterale sunt mai mult izvoare de drept conflictual, decât de drept material. În practica internaţională, convenţiile comerciale bilaterale sunt utilizate sub formă de tratate şi acorduri.

2.4. Tratatul comercialTratatul comercial este actul juridic prin care statele îşi organizează schimburile de

mărfuri. Tot prin intermediul tratatului se soluţionează şi aspectele adiacente relaţiilor comerciale.

Tratatul de comerţ este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic pentru o perioadă mai îndelungată. În conformitate cu dispoziţiile tratatului, anual, se încheie înţelegeri comerciale.

Un tratat de comerţ este alcătuit din titlu, preambul şi un număr de articole.Clauzele esenţiale ale unui tratat de comerţ sunt următoarele: clauza naţiunii celei mai

favorizate; clauza regimului naţional.2.5. Acordul comercialAcordul comercial este o înţelegere interguvernamentală prin care sereglementează schimburile reciproce de mărfuri şi se garantează un anumit regim politico-

economic. În raport cu tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele trăsături: constituie forma obişnuită şi frecventă a înţelegerilor comerciale; prezintă un conţinut mai detaliat.

După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate în modul următor: pe termen scurt, anuale; pe termen mediu, bienale sau trienale; pe termen lung, cincinale.

Uzanţele comerciale internaţionaleUzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în comerţulinternaţional. Uzanţele sau uzurile comerciale presupun o anumită comportare sau

conduită, caracterizată prin continuitate, constanţă şi uniformitate. Uzanţele comerciale se impun printr-o repetare frecventă şi participarea mai multor personae interesate. Extinderea şi generalizarea uzanţelor este în funcţie de sfera de aplicare, numărul participanţilor şi volumul comerţului.

5. Legea drepturilor arbitrajului comercial internaţional

Pentru a determina legea aplicabilă arbitrajului comercial internaţional, care nu trebuie confundată cu legea aplicabilă fondului litigiului, trebuie să folosim ca punct de plecare şi de referinţă natura juridică a arbitrajului. Or, chestiunea naturii juridice a arbitrajului a ocazionat exprimarea în doctrina juridică a trei opinii diferite. Ca urmare, soluţia va ei diferită în funcţie de concepţia adoptată cu privire la natura arbitrajului. Astfel, natura contractuală a arbitrajului impune autonomia de voinţă în alegerea legii aplicabile tuturor actelor pe care le implică aceasta.

Natura jurisdicţională ar impune, dimpotrivă, aplicarea legii forului ( lex fori )Concepţia ce recunoaşte arbitrajului o dublă natură – contractuală şi jurisdicţională – ar o

aplicare distributivă a reglementărilor legale incidente: legea autonomiei este competentă să regleze activitatea contractuală, iar legea forului domină activitatea jurisdicţională. Această soluţie pare să complice considerabil problema, deoarece fiecare dintre actele respective pune în chestiune aspecte referitoare la formă, fond, capacitate, efecte, faptul că actele în discuţie nu emană de la aceeaşi persoană, ci de la persoane diferite, cu poziţii procesuale diferite în desfăşurarea procedurii arbitrale.

Întrucât natura contractuală a arbitrajului este invocată numai pentru a supune întreaga operaţie legii autonomiei, în căutarea unei legi unice aplicabile întregului arbitraj, trebuie să observăm, pe de o parte că, deşi a luat naştere cu privire la obligaţiile contractuale, legea autonomiei nu este specifică acestora, ci se aplică şi altor materii ( ca de exemplu, regimurile matrimoniale, în unele legislaţii ), dar pe de altă parte jurisdicţia pe care o prezintă arbitrajul îşi are fundamentul în voinţa părţilor; arbitrii nu prestează un serviciu public, sarcina lor fiind determinată şi limitată de voinţa părţilor care constituie unica sursă a puterii organului arbitral.

În consecinţă arbitrajului comercial internaţional poate beneficia de legea autonomiei nu pentru că are o natura contractuală, ci pentru că raţiunile care au justificat autonomia în materia obligaţiilor contractuale se impun şi în privinţa arbitrajului, chiar şi în cazul când convenţia arbitrală s-ar referi la o materie extracontractuală caracterizată printr-un criteriu de legătură obligatoriu ce nu ţine de contract, fiind exterior lui.

Opinia dominantă în doctrinăDoctrina juridică în rezolvarea problemei legii aplicabile arbitrajului, a considerat că

această lege este determinată, în primul rând, prin voinţa părţilor şi numai în lipsa unei asemenea determinări, cu titlu subsidiar, intervin normele dreptului internaţional privat, spre a indica dreptul aplicabil.

Voinţa parţilor cu privire la determinarea dreptului aplicabil exprimată în virtutea legii autonomiei îndeplineşte funcţia de normă conflictuală ( lex voluntaris ). Această opţiune a părţi se exprimă în clauza compromisorie, care, deşi cuprinsă în cadrul contractului principal, este totuşi distinctă şi independentă de aceasta, deoarece se situează în exteriorul lui, având ca obiect stipularea unei atribuiri de competenţă.

Dacă părţile determină legea aplicabilă, atunci intervine, cu titlu subsidiar, legea locului unde a fost pronunţată sentinţa. Dacă, la momentul în care se pune problema determinării legii aplicabile arbitrajului, nu se poate şti în ce ţară se va pronunţa sentinţa, primeşte aplicare legea

competentă conform normelor conflictuale ale instanţei sesizate ( art. 6, al. 2, Convenţia de la Geneva, 1961 ).

În practică, legea aplicabilă arbitrajului, indică în convenţia de arbitraj şi legea aplicabilă fondului litigiului, adică legea contractului principal, coincid. Dar, datorită caracterului autonom al clauzei compromisului, cel puţin teoretic este posibil ca cele două legi să fie diferite.

Ca orice contract, contractului principal este supus legii autonomiei. Dar în absenţa unei manifestări de voinţă exprese, contractul care generează fondul litigiului este supus legii indicate de norma conflictuală aleasă de arbitrii ca cea mai potrivită pentru cazul dat. Potrivit art. 7 din Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional adoptată la Geneva în 1961, determinarea acestei norme, arbitrii vor ţine seama de clauzele contractului şi de uzanţele comerciale internaţionale ce completează respectivele clauze.

Legea aplicabilă procedurii este, de asemenea, supusă legii autonomiei datorită considerentelor care au impus această lege. Legii autonomiei se impune deoarece spiritul arbitrajului este de a fi în slujba voinţei părinţilor. În mod subsidiar, adică în cazul în care părţilor nu au procedat la o alegere a dreptului aplicabil se va aplica, în privinţa procedurii, legea ţării unde a fost pronunţată sentinţa.

Autonomia procedurală în materie de arbitraj este consacrată şi de Convenţia europeană din 21 aprilie 1961 asupra comercial internaţional.

6. Caracteristici generale ale conventiei de arbitraj 1. Concept Convenţia de arbitraj reprezintă acordul părţilor contractului de comerţ internaţional de a

supune litigiul ivit între ele, în legătură cu executarea acelui contract, arbitrajului. Convenţia de arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii şi sub forma

compromisului. 2. Clauza compromisorie Clauza compromisorie reprezintă acordul părţilor unui contract principal, exprimat printr-o

stipulare inserată în cuprinsul acelui contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiul ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea sau mai de grabă cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.

După cum rezultă din această definiţie, clauza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios între părţile contractante. Prin aceasta, clauza compromisorie se deosebeşte de compromis, care este tot o convenţie de arbitraj, ce priveşte însă litigii deja existente între părţi. Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii mai importante:

Produce efecte obligatorii pentru părţi, în sensul că, din momentul semnării contractului cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentinţa ce se va da de către organul de jurisdicţie desemnat.

Înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare în problema soluţionării litigiului ( cel puţin până la pronunţarea sentinţei arbitrate ).

Conferă arbitrilor putere cu privire la soluţionarea litigiului între părţile contractante. Permite organizarea unei proceduri care să conducă la pronunţarea unei sentinţe

susceptibile de executare silită. În mod obişnuit, clauza compromisorie este un act preparator, deşi nimic nu se opune ca ea

să cuprindă şi numele arbitrilor şi în acest mod să permită arbitrarea litigiului imediat ce s-ar ivi. Datorită caracterului său de act preparator se pune problema de a şti dacă, din momentul în

care s-a ivit litigiul, se mai poate încheia o clauza compromisorie. De obicei, clauza compromisorie se inserează în cuprinsul contractului la care se referă. Este însă posibil ca părţile să o adauge contractului respectiv chiar ulterior perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauze doresc. Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută, însă, până la ivirea litigiului, deoarece, după acest moment orice clauză care ar interveni cu privire la aceasta ar constitui un compromis, în măsura în care ar îndeplini condiţiile compromisului, adică: înscrisul constatator al convenţiei respective ar conţine, pe lângă voinţa părţilor de a supune contenciosul

lor arbitrajului, şi expunerea litigiului, precum şi indicarea numelor arbitrilor. Atunci când din clauză lipsesc precizări referitoare la desemnarea arbitrilor, actul nu poate să aibă valoare nici de compromis, nici de clauză compromisorie.

Din caracterul preparator al clauzei compromisuri mai rezultă faptul că părţile care au încheiat această clauză nu se pot adresa arbitrajului, în mod direct, ci ele trebuie să încheie un nou acord şi care va trebui să conţină, pentru a fi valabil, obiectul arbitrajului şi numele arbitrilor.

Cu prilejul actului de compromis, părţile sunt libere să modifice conţinutul clauzei compromisorii convenită înaintea ivirii litigiului dintre ele. Tot astfel, părţile sunt libere să renunţe la clauza compromisorie printr-o convenţie ulterioară intervenită între ele.

Deşi, în mod obişnuit, clauza compromisorie se inserează în cuprinsul unui contract, această clauză este, la rândul ei, un contract distinct, cu fizionomie proprie şi cu obiect specific. Prin intermediul ei, părţile îşi asumă obligaţia de a încheia un compromis în momentul ivirii unui litigiu între ele.

Încheind clauza compromisorie, părţile investesc arbitrii cu sarcina de a statua asupra litigiului lor în viitor; ele se obligă astfel să renunţe la jurisdicţia de drept comun, spre a se supune jurisdicţiei arbitrale. Această clauză are, deci, caracter atributiv de competenţă.

Convenţia de arbitraj materializată în clauza compromisorie, având ca obiect scoaterea litigiului din competenţa instanţelor de drept comun, este incompatibilă cu orice demers prin care s-ar tinde la sustragerea litigiului respectiv de la jurisdicţia arbitrală spre a fi supus jurisdicţiei de drept comun. Un atare demers ar dobândi semnificaţia unei denunţări unilaterale a contractului, ceea ce ar fi inadmisibil. De aceea, dacă o parte refuză să încheie contractul de compromis şi nu doreşte să desemneze arbitrul, se va proceda la numirea lui din oficiu. Se are în acest ultim caz în vedere ipoteza în care părţile se adresează pentru arbitrarea litigiilor dintre ele unor instituţii sau centre de arbitraj permanent, al căror regulament de organizare şi funcţionare prevede o asemenea posibilitate, iar prin clauza compromisorie dispoziţiile respectivului regulament sunt incluse în contract. De regulă, in această situaţie se utilizează formula “orice litigii născute din acest contract vor fi soluţionate pe cale de arbitraj de către Curtea de arbitraj…, în conformitate cu regulamentul acestuia”. Trimiterea făcută de părţi la regulamentul instituţiei de arbitraj, pentru care se optează, semnifică în plan juridic, asumarea de către ele a tuturor obligaţiilor instituite prin acel regulament.

De asemenea, clauza compromisorie trebuie sa fie suficient de clară şi precisă spre a se evita orice îndoială cu privire la manifestarea de voinţă a părţilor de a se supune arbitrajului o anumită categorie de litigii ce s-ar ivi între ele în legătură cu contractul în care se află inserată această clauză. Clauza compromisorie poate fi redactată şi într-un înscris separat, distinct de contractul principal, sar şi în acest caz se poate referi numai la litigii viitoare.

Ori de câte ori textul contractului este imprimat – cum este de exemplu ipoteza în care părţile contractează pe bază de condiţii generale ori pe bază de contract tip – iar în cuprinsul său este inserată o clauză atributivă de competenţă în favoarea unei anumite instanţe şi părţile ignoră această clauză completând imprimatul cu o clauză compromisorie manuscrisă, având un conţinut diferit, primează clauza manuscrisă.

Proba clauzei compromisorii se face prin orice mijloace de dovadă, afară numai dacă legea aplicabilă cazului dat nu dispune altfel. Conform art.2 din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti ”convenţia parţilor privind supunerea spre arbitraje a litigiului poate rezulta şi din săvârşirea unor acte procedurale cum sunt introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare şi acceptarea pârâtului ca această cerere să fie soluţionată de către Curtea de arbitaj”.

Legea română cere expres redactarea în formă scrisă a convenţiei de arbitraj. Cerinţa formei scrise este îndeplinită atât în cazul în care convenţia de arbitraj este constatată printr-un înscris unic, cât şi atunci când ea se realizează printr-un schimb de scrisori, telegrame, telex, fax. Cerinţa formei scrise este o condiţie ad validitate, alături de anterioritatea în timp a clauzei faţă de momentul ivirii litigiului.

Fiind legată de existenţa unui contract şi fiinţând în funcţie de acesta, clauza compromisorie există în timp atâta vreme cât este în vigoare contractul respectiv. Strânsa legătură dintre contract şi clauză face ca cedarea celui dintâi să implice şi cedarea clauzei compromisorii, în acelaşi mod şi cu respectarea aceloraşi condiţii de formă, excepţie făcând cazul în care clauza compromisorie ar fi convenită ca având intuitu personae.

Cu toate acestea, clauza compromisorie nu este o stipulaţie accesorie contractului în care se află inserată, ci ea păstrează o semnificativă autonomie fată de contractul principal. Autonomia clauzei compromisorii este suficient de concludentă pentru a da o anumită independenţă acestei clauze fată de contractul de care se leagă.

Autonomia clauzei compromisorii faţă de contractul principal se manifestă pe mai multa planuri:

invalidarea contractului principal nu antrenează eo ipso invalidarea clauzei compromisorii; de aceea nulitatea contractului principal nu-l împiedică pe arbitrii sesizaţi să stipuleze şi, înainte de toate, să se pronunţe asupra propriei lor competenţe.

rezoluţiunea sau rezilierea contractului principal nu are nici o influenţă asupra clauzei compromisorii.

legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului principal: legea contactului principal guvernează şi fondul cauzei, adică pretenţiile părţilor, în timp ce legea aplicabilă convenţiei de arbitraj guvernează, de regulă, numai procedura arbitrală.

( datorită autonomiei clauzei compromisorii, arbitrii au posibilitatea să statueze asupra propriei lor competenţe, chiar şi atunci când unul dintre contractanţi pretinde că este nul contractul principal, în care se află inclusă această clauza.

3. CompromisulCompromisul este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie

supus jurisdicţiei ordinare, ci unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.

Actul de compromis trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:Litigiul să fie actual si să fie menţionat ca atare în actul de compromis. Dacă părţile, în

cadrul compromisului, s-ar referi la un litigiu care nu s-a născut, atunci actul respectiv nu mai este compromis, ci o clauză compromisorie. Părţile pot încheia însă un compromis valabil în cazul în care s-a produs faptul litigios, deoarece un atare fapt este susceptibil să genereze ulterior un litigiu.

Existenţa unui litigiu fiind de esenţa contractului de compromis, lipsa acestuia înseamnă lipsa de obiect a contractului, sancţionată cu nulitatea actului de compromis, precum şi sentinţei care ar fi dată în aceste condiţii. Arbitrii trebuie să statueze doar asupra cererii cu care au fost sesizaţi. Dacă ei se pronunţă cu privire la un litigiu inexistent statuează ultrapetiţia, cu toate consecinţele aferenta unei asemenea statuări.

Pentru cererile ce constituie accesorii ale cererii principale, arbitrii au competenţa în aceeaşi măsură ca şi pentru cererea principală. Într-o astfel de situaţie se află cererile incidente. Cât priveşte o cerere adiţională, aceasta nu este luată în considerare decât în măsura în care obiectul ei cuprins în actul de compromis sau când constituie un accesoriu indispensabil al cererii principale (de exemplu, dobânzile). În caz contrar, pentru a fi supus arbitrajului este nevoie de un nou acord între părţi. Cererea reconvenţională poate fi menţionată în compromis ca unul dintre obiectele acestuia, deoarece compromisul, expresie a voinţei părţilor poate avea mai multe obiecte. Dacă nu este prevăzută în actul de compromis, cererea reconvenţională, pentru a fi primită de către arbitrii, trebuie să ia înfăţişarea unei apărări faţă de cererea principală (ca de exemplu, când cererea reconvenţională tinde la o compensare legală sau judiciară).

Exprimarea voinţei părţilor ca litigiul respectiv să fie supus spre soluţionare a arbitrajului, acordul părţilor trebuie exprimat în aşa în cât să rezulte că arbitrii sunt investiţi cu puterea de a judeca, fiindcă altfel acordul părţilor ar putea exprima un alt contract (expertiză, tranzacţie), iar nu u7n compromis, convenţie de arbitraj.

Desemnarea arbitrului sau arbitrilor ce vor statua asupra litigiului. Această desemnare trebuie făcută prin arătarea numelui lor sau în orice alt mod în care să existe certitudine în privinţa identităţii persoanei desemnate. Lipsa desemnării arbitrilor în actul de compromis duce la nulitatea actului, dar cu posibilitatea părţilor de a-l completa ulterior, acoperind astfel nulitatea actului de compromis.

Acul de compromis trebuie să conţină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului asupra căruia părţile au convenit, precum şi la procedura de arbitrare (când este vorba despre un arbitraj ad-hoc).

Părţile fixează şi termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul; acest termen este supus regulilor de drept comun în ce priveşte calculul său, dar el poate fi prorogat, expres sau tacit, de către părţi (de exemplu, constituie prorogare tacită prezentarea părţilor în faţa arbitrului după expirarea termenului prestabilit).

Termenul poate fi suspendat ori de câte ori există o chestiune prejudiciară. Expirarea termenului fixat de către părţi pentru înfăptuirea arbitrajului nu înrăutăţeşte situaţia de drept a acestora existentă în momentul împlinirii termenului.

Astfel, dacă în actul de compromis există o recunoaştere sau o mărturisire a uneia dintre părţi, acestea rămân câştigate cauzei, putând fi opuse ulterior de către cealaltă parte celui care le-a făcut. Chiar în cazul în care ar fi vorba de un act de compromis nul, rămân valabile toate dispoziţiile pe care acesta le cuprinde şi care sunt independente faţă de cauza care a provocat nulitatea actului de compromis (şi care poate fi, de exemplu, omisiunea de expunere a litigiului obiect al arbitrajului, omisiunea de desemnare a arbitrilor etc.).

Actul de compromis este un acord de voinţe şi produce, ca atare, efectele unui contract, ca de exemplu, cele privind opozabilitatea între părţi şi inopozabilitatea faţă de terţi; actul de compromis poate fi atacat prin acţiunea în simulaţie sau prin acţiunea pauliană, când sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru promovarea acestor acţiuni.

Compromisul este totodată un act juridic, producând efecte specifice, între care: întreruperea prescripţiei acţiunii de referire la care s-a perfectat; suspendarea perimării unui proceduri declanşate între aceleaşi părţi pentru aceeaşi cauză; împiedicarea părţilor de a se supune litigiului respectiv unei alte jurisdicţii.

Este posibil ca în cuprinsul compromisului să se insereze ce clauză prin care arbitrii să fie îndreptăţiţi să statueze ex aequo et hono.

Proba actului de compromis se face prin orice mijloace, fiind vorba de un act consensual, inexistenţa compromisului poate fi invocată prin inserarea protestului părţii interesate în procesul verbal sau în cuprinsul încheierii date de arbitrii. Participarea părţilor la procedura de arbitrare sau achiesarea lor la sentinţa arbitrală (expres sau tacit) acoperă lipsa actului de compromis redactat în scris.

Actul de compromis trebuie privit şi considerat ca fiind un act complementar clauzei compromisorii, subsecvent acesteia, prin care se aduce precizarea conţinutului clauzei compromisorii cu datele cazului concret ivit.

S-a statornicit ca dacă clauza compromisorie este validă şi suficient de bine redactată, ea poate să preia şi funcţiile actului de compromis, astfel încât arbitrajul să se poată constitui şi funcţiona în mod normal.

În concluzie, actul de compromis ca şi componentă a convenţiei arbitrate nu este strict necesar decât atunci când clauza compromisorie este defectuos redactată.

4 Natura juridică a convenţiei arbitrateOricare ar fi forma sub care se prezintă, convenţia arbitrală este un contract bilateral. Se

afirmă, de asemenea că suntem în prezenţa unui act de dispoziţie, deoarece, prin încheierea ei, părţile se obligă să se conformeze hotărârii pe care arbitrii o vor pronunţa, hotărâre ce le poate impune plata de despăgubiri, repararea unui lucru etc.

Convenţia de arbitraj pune în mişcare o modalitate specifică de soluţionare a litigiilor de comerţ exterior – arbitrajul comercial internaţional. Datorită dublei naturi juridice a arbitrajului – contra actuală şi jurisdicţională – rezultă că şi convenţia de arbitraj are o dublă natură:

convenţională cu implicaţii procedurale, în sensul că prin convenţia părţilor se produc efecte procedurale.

7.Notiunea si felurile conventiei de arbitraj

În literatura de specialitate conventia de arbitraj a fost definita ca reprezentând "întelegerea partilor de solutiona un litigiu de comert international prin intermediul arbitrajului ocazional ori permanent" sau " acordul partilor contractului de comert international de a supune litigiul ivit între ele în legatura cu executarea acelui contract arbitrajului".

Pentru inceput definim conventia de arbitraj ca fiind “acordul de vointa al partilor in legatura cu solutionarea diferendului dintre ele pe cale arbitrala”(A.Rizeanu-Contestatia la executare in materie civila in lumina practicii judiciare,pag. 9)

Mircea N.Costin si Sergiu Deleanu definesc conventia de arbitraj ca”acordul partilor contractului de comert international de a supune litigiul ivit intre ele in legatura cu executarea acelui contract arbitrajului”

Octavian Capatana si Brandusa Stefanescu privesc conventia arbitrala ca pe o”intelegere prin care partile supun spre rezolvare unui arbitraj institutional sau ocazional(ad-hoc) un anumit litigiu de comert international, renuntand la dreptul de a se adresa in acest scop organelor jurisdictionale de stat.”

Conventia arbitrala poate imbraca doua forme:” fie o clauza compromisorie inscrisa intr-un contract, fie un compromis”-art.1 (2) lit.a din Conventia de la Geneva din 1961.

De asemenea,potrivit art.343 al.2 C.proc.civ.,conventia arbitrala se poate incheia”fie sub forma unei clauze compromisorii, inscrisa in contractul principal,fie sub forma unei intelegeri de sine statatoare, denumita compromis”.

Din cuprinsul art. 343, alin 2, Codul de procedură civilă, rezultă că ar exista două forme ale convenţiei arbitrale:

a) clauza compromisorie, înscrisă în contractul principal;

b) compromisul, o „înţelegere de sine stătătoare”.

Altfel zis, convenţia de arbitraj este deci expresia generică în care sunt cuprinse două forme independente: clauza compromisorie şi compromisul. Sub aspectul efectelor pe care acestea le produc – sustragerea litigiului din competenţa jurisdicţiei etatice şi atribuirea lui spre rezolvarea unui tribunal arbitral – între cele două forme ale convenţiei arbitrale nu există deosebiri esenţiale.1 Există însă între ele alte deosebiri: clauza compromisorie face parte din contractul principal, compromisul este o „convenţie de sine stătătoare”, clauza compromisorie este stabilită înainte de a se naşte un litigiu între părţi, compromisul intervine după ce litigiul a luat naştere.

1. Clauza compromisorie

Ea este – cum sugerează şi denumirea – una din clauzele contractului pe care părţile l-au încheiat, prin acre ele convin ca, în cazul unui diferend, derivând din acel contract să-l rezolve pe calea justiţiei private: tribunalul arbitral. Indiferent cum ar fi privită, într-un sens larg liberal, sau într-un sens strict conservator, clauza compromisorie trebuie admisă – şi ea este, de altfel, consacrată ca atare - , fie ca o promisiune de compromis, fie ca un compromis sub condiţia suspensivă de a interveni un litigiu şi de a determina arbitrii.

1 Ioan Deleanu, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 40.

În majoritatea cazurilor, clauza compromisorie este aceea care se află la originea arbitrajului, ea premerge compromisului, condiţionat de naşterea unui litigiu.

Multă vreme, clauza compromisorie a fost considerată o promisiune de a face compromisul, un antecontract.

În reglementarea actuală clauza compromisorie, aşezată într-un raport de egalitate cu compromisul, îşi este suficientă sieşi: „prin clauza compromisorie – spune art. 343, alin 1, Codul de procedură civilă – părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu aceasta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor”.

Caracteristica esenţială a clauzei compromisorii rămâne, aceea că ea intervine înainte de a se fi născut un litigiu între părţile contractante.2 Potenţialitatea litigiului este suficientă pentru a determina o clauză compromisorie.

Ca element constitutiv al unui contract, clauza compromisorie nu poate aparţine decât unui contract sinalagmatic sau care poate deveni un asemenea contract.

În cazul unor contracte-tip, care sunt deseori profesate – uneori ele fiind chiar forme oculte ale unor contracte de adeziune – dacă ele cuprind o clauză compromisorie, această clauză trebuie considerată ca fiind parte integrantă a acordului părţilor care au încheiat, prin referire la contractul tip, un contract specific.

Părţile trebuie însă să fie în deplină cunoştinţă de cauză cât priveşte clauza compromisorie din contractul tip, iar această clauză să fie lipsită de orice element de ambiguitate.

În cazul unor contracte consecutive, tendinţa doctrinară actuală nu este aceea de a pretinde o adeziune formală şi expresă, aşa încât dacă contractul litigios se dovedeşte a fi o prelungire a unui contract anterior, care cuprinde o clauză compromisorie, şi dacă părţile nu s-au formalizat cu privire la acea clauză, ea îşi va produce efectele.

Clauzele ambigue sau contradictorii – clauzele aşa zis „patologice” – vor trebui interpretate, ţinând seama de voinţa reală a părţilor, astfel încât să se asigure eficacitatea arbitrajului. De exemplu, jurisprudenţa franceză a decis că în cazul unei clauze ambigue – ambiguitatea rezultând din definirea prea restrânsă a obiectului litigiului eventual, ceea ce ar împiedica arbitrii să tranşeze ansamblul litigiului – arbitrii vor putea proceda la soluţionarea întregului litigiu, dacă acesta – sub toate aspectele lui – se raportează direct la executarea contractului în care s-a inclus clauza compromisorie. Tot astfel, în cazul unei clauze contradictorii, arbitrii trebuie să afle voinţa reală a părţilor, tacită sau expresă, în raport cu condiţiile de încheiere a acelui contract şi cu modul de exprimare a consimţământului la convenţia de arbitraj.

Exigenţele legale cu privire la clauza compromisorie sunt următoarele:

a) Ca formă a convenţiei arbitrale, potrivit art. 343, al. 1, Cod. pr. civ. român, sub sancţiunea nulităţii, clauza compromisorie trebuie convenită „în scris”.

b) Clauza trebuie să cuprindă numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a lor. În textul aceluiaşi articol se mai precizează că „validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă”.

2 Ioan Macovei, op. cit., p. 369.

a) Prima exigenţă este îndeplinită fie printr-o stipulare expresă în contractul principal, fie într-un alt document (de exemplu, o factură acceptată sau o corespondenţă). Având o natură esenţialmente contractuală, clauza compromisorie trebuie convenită, mai mult însă formalismul consacrat de lege cu privire la clauza compromisorie reprezintă chiar „inima consensualismului” în această materie, înţelegerea părţilor trebuind să fie clară şi certă.

Semnificaţia expresiei „în scris” nu este însă aceeaşi în cazul clauzei compromisorii, respectiv al compromisului; o nuanţare poate fi făcută: clauza compromisorie „se înscrie” în contractul principal, compromisul „se scrie” sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare – art. 343, alin. 2, Cod. proc. civ. Nu are importanţă denumirea in terminis a înţelegerii părţilor de a deschide procedura arbitrală - „clauză compromisorie”, „compromis” – fiind suficient să rezulte voinţa părţilor de a face o convenţie arbitrală.

Sancţiunea nulităţii, prevăzută de art. 343, alin. 1, Cod. proc. civ., este de ordine publică, dar fiind o nulitate relativă ea poate fi acoperită sau confirmată, prin prezentarea fără rezerve a părţilor în faţa arbitrilor. În orice caz, nulitatea clauzei compromisorii nu afectează validitatea contractului principal, exceptând situaţia în care înseşi părţile au stipulat că clauza compromisorie este ea însăşi o condiţie determinantă a contractului.

b) Cât priveşte cea de-a doua condiţie, nu se prevede sancţiunea nulităţii. Această sancţiune este însă implicată prin termenii imperativi ai art. 343, alin. 1, Cod. proc. civ. părţile trebuie să arate „numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor”. De altfel, această obligaţie constituie condiţia prealabilă şi minimă a constituirii tribunalului arbitral.

Existenţa clauzei compromisorii îndreptăţeşte sesizarea tribunalului arbitral. Art. 355, alin 1, Cod. proc. civ, precizează că tribunalul arbitral este sesizat de reclamant. Având în vedere sursa arbitrajului – convenţia părţilor de a-şi rezolva litigiul printr-un tribunal arbitral – se consideră că sesizarea acestuia s-ar putea face, de comun acord, deci de ambele părţi.

Clauza compromisorie este relativ autonomă de contractul în care ea se află inserată.

Clauza compromisorie nu trebuie confundată cu clauza atributivă de competenţă.

În doctrina de specialitate se vorbeşte despre clauza compromisorie patologică, cea care deşi agreată de părţi, nu este producătoare de efecte juridice.3 Autorul sintagmei este Frederic Eiseman, care o foloseşte în lucrarea „La clause d’arbitrage pathologique”. Clauzele patologice referitoare la convenţia de arbitraj, şi în mod specific, la clauza compromisorie prezintă un viciu susceptibil de a determina un obstacol în derularea armonioasă a arbitrajului. Clauza compromisorie patologică ca formă a convenţiei de arbitraj poate fi determinată de numeroase cauze legate de:

- desemnarea instituţiei de arbitraj de o manieră eronată sau insuficient precizată;

- agrearea unui mecanism inoperant de desemnare a arbitrilor;

- lipsa manifestării unei voinţe suficiente a părţilor, coerente şi eficace pentru a permite arbitrajului să funcţioneze etc.

2. Compromisul

Art. 343 3 Cod. proc. civ. arată că prin „compromis” părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.3 Ioan D. Terţa, op.cit., p. 76.

Compromisul este deci cea de-a doua formă a convenţiei de arbitraj, alături de clauza compromisorie şi subsidiară, de regulă, acesteia. Comparând reglementarea celor două forme ale convenţiei de arbitraj – art. 3431 Cod. proc. civ. şi art. 3432 Cod. proc. civ. – rezultă că clauza compromisorie se deosebeşte de compromis nu numai prin faptul că ea intervine înainte de a se naşte un litigiu – compromisul priveşte un litigiu deja ivit între părţi – dar şi prin aceea că ea nu trebuie să facă referire la „obiectul litigiului”, lucru de înţeles de altfel, aşa cum – sub sancţiunea nulităţii – se cere în cazul compromisului.

Criteriul esenţial de distincţie între clauza compromisorie şi compromis – ambele fiind forme ale convenţiei de arbitraj – este aşadar „litigiul”: în cazul compromisului fiind de un litigiu „născut şi actual”; în cazul clauzei compromisorii, avându-se în vedere un litigiu „viitor” şi chiar „eventual”. Această distincţie are consecinţe practice importante, ea semnificând, pe de o parte, legătura şi originalitatea celor două convenţii de arbitraj, iar pe de alta, situarea lor în spaţii temporale diferite: înainte sau după naşterea unui litigiu.

Compromisul fiind un contract, el trebuie să întrunească toate condiţiile de valabilitate ale unui astfel de act juridic. Dar, din cuprinsul art. 3432 Cod. proc. civ. rezultă două condiţii speciale: arătarea obiectului litigiului; arătarea numelor arbitrilor sau a modalităţii de numire a lor.

În cazul compromisului – o înţelegere post factum – determinarea obiectului litigiului este nu numai necesară, dar şi lesnicioasă, părţile aflându-se într-un diferend constituit.

Litigiul presupune dezagregarea legăturii contractuale dintre părţi. Litigiul este o stare de fapt, iar naşterea litigiului se confundă cu constatarea existenţei acestei stări.

Determinarea fără dubii a obiectului litigiului prezintă incontestabil interes sub următoarele aspecte:

a) Art. 340 Cod. proc. civ. nu permite arbitrajul decât în acele materii litigioase în care este permisă şi tranzacţia;

b) Încheierea convenţiei arbitrale exclude, „pentru litigiul care face obiectul ei”, competenţa instanţelor judecătoreşti – art. 3433, alin. 1, Cod. proc. civ.;

c) Tribunalului arbitral îi sunt limitate împuternicirile prin referire la un anumit litigiu, el nu poate fi împuternicit în general;

d) Instanţa n-ar putea aprecia temeinicia acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, întemeiată pe prevederile art. 364 litera „f”, Cod. proc. civ.: „Tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Obiectul unui litigiu ce urmează să fie soluţionat pe calea arbitrajului nu diferă, sub aspectul termenilor de determinare, de obiectul unui litigiu dedus spre judecată instanţei judecătoreşti.

Desemnarea arbitrilor se poate face, astfel cum precizează art. 3432 Cod. proc. civ., fie prin arătarea numelor acestora, fie prin arătarea modalităţilor de numire a lor. Această cerinţă este de asemenea stipulată sub sancţiunea nulităţii. Deşi o nulitate de ordine publică, ea este totuşi relativă.

În principiu, legea nu indică o anume formă de desemnare, nici sfera persoanelor ce ar putea fi desemnate, aşa încât va fi suficient să se constate că există un compromis, nu o convenţie de altă natură şi că cei desemnaţi au calitatea de arbitri nu altă calitate (de exemplu,

experţi). Trebuie doar să nu existe ambiguitate cu privire la desemnarea lor, fie prin indicarea numelor, fie prin indicarea altor elemente de identificare (calitatea persoanei, funcţia acesteia, nu însă pur şi simplu profesia).

S-a reţinut în literatura de specialitate că lipsa indicării numelui arbitrilor în cadrul compromisului nu atrage după sine ineficienţa unei astfel de convenţii atâta timp cât nu există nici o îndoială asupra individualităţii arbitrilor; personalizarea lor nefiind esenţială.

Nulitatea compromisului este supusă aceloraşi reguli de fond care guvernează nulitatea clauzei compromisorii, ea putând interveni pentru raţiuni de incapacitate a părţilor sau atunci când în discuţie s-ar afla drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţia. Un aspect aparte îl reprezintă caducitatea compromisului.

Caducitatea înseamnă ineficacitatea care loveşte un act juridic valid ce nu a produs încă efecte din cauza unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului. Cu alte cuvinte, pentru a se putea vorbi de caducitate este nevoie, în primul rând, ca actul să întrunească toate condiţiile de validitate. Actul juridic lipsit de efecte din cauza lipsei unei condiţii de valabilitate este nul, nu caduc. Totodată, actul lovit de caducitate implică şi o a doua condiţie, aceea care impune ca până în momentul în care a devenit ineficace să nu fi produs efecte, pentru că un act care a primit un început de executare nu poate fi caduc. De asemenea, tot ca principiu, este necesar ca evenimentul care determină caducitatea să fie independent de voinţa părţilor actului, pentru că dacă actul juridic este retractat ne aflăm în prezenţa unei revocări şi nu a caducităţii. Caducitatea este posibilă numai în cazul acelor acte juridice ale căror efecte nu se produc în acelaşi timp cu formarea lor, ci după trecerea unui eveniment posterior. Ca orice cauză de ineficacitate, caducitatea lipseşte actul juridic de actele fireşti, ea operând numai pentru viitor, ex nunc paralizând posibilitatea executării actului, operând de plin drept.

Compromisul face parte din categoria actelor juridice bilaterale, consensuale. Ce se întâmplă dacă arbitrul desemnat de părţi nu acceptă misiunea care i-a fost încredinţată. Dreptul francez, reglementează expres o asemenea împrejurare statuând caducitatea compromisului. În dreptul românesc, sancţiunea este nulitatea prevăzută de dispoziţiile art. 3432 Cod. proc. civ. Unii autori consideră că de lege ferenda, nu ar fi lipsit de importanţă introducerea noţiunii de caducitate şi legiferării sale ca o condiţie pentru compromis atunci când se ivesc împrejurări de acest gen, determinând ineficacitatea unui asemenea act bilateral. Aceasta cu atât mai mult cu cât compromisul ia naştere valabil exclusiv prin voinţa părţilor.

Voinţa arbitrului sau arbitrilor de a accepta sau nu misiunea ce le-a fost încredinţată este esenţială pentru executarea compromisului, care fără acordul arbitrului (arbitrilor) devine ineficace. Compromisul rămâne însă valabil sub aspectul formării sale, fiind opera părţilor (nu a arbitrilor).

Ca şi în cazul clauzei compromisorii, compromisul, se încheie în formă scrisă. Forma scrisă se regăseşte atât în legislaţiile naţionale procedurale, cât şi în regulamentele de arbitraj instituţionalizat.

Legislaţia franceză prevede de asemenea în mod expres forma scrisă a compromisului, dar nu exclude posibilitatea existenţei sale printr-un proces-verbal, semnat atât de părţi, cât şi de arbitru înscris în formă autentică sau sub semnătură privată. Forma scrisă nu este impusă ca o condiţie de valabilitate a compromisului, ci numai ca o condiţie de probaţiune.

8. Dreptul aplicabil convenţiei de arbitraj

După cum am precizat, convenţia de arbitraj are o dublă natură juridică: contractuală şi jurisdicţional. Această natură juridică ne conduce la o multitudine de soluţii în determinarea legii aplicabile unei asemenea convenţii:

Astfel, în dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră soluţia potrivit căreia convenţia de arbitraj este supusă legii autonomiei.

Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrate străine, adoptată la New York la 10 iunie 1958, cere, prin art.5, ca valabilitatea convenţiei de arbitraj să fie apreciată “…legii căreia au subordonat-o sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care a fost dată…”.

Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional, adoptată la Geneva în 1961, reconfirmă soluţia legii autonomiei statuând că, anularea în unul din statele contractante a unei sentinţe arbitrale nu poate constitui motiv de recunoaştere sau de executare a acelei sentinţe într-un alt stat contractant decât dacă respectiva anulare a fost pronunţată în statul în care sau după legea căruia sentinţa a fost dată şi numai pentru motive determinante, printre care şi lipsa de valabilitate a convenţiei de arbitraj.

O altă soluţie privind determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj este legea ţării unde s-a pronunţat sentinţa. Deşi această soluţie a fost consacrată în raport cu legea autonomiei, putând primi aplicare numai în măsura în care părţile convenţiei de arbitraj au omis să desemneze o lege aplicabilă.

O a treia soluţie consacrată de dreptul uniform în materie este aceea potrivit căreia convenţia de arbitraj primeşte incidenţa legii indicată de normele conflictuale ale forului. Dar şi această soluţie are caracter subsidiar, fiind reţinută numai în ipoteza în care părţile nu au optat pentru o anumită lege.

În Convenţia de la Geneva din 1961 (art.6) se precizează că atunci când părţile au omis să-şi facultatea de a determina legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, iar la momentul în care se pune problema determinării unei astfel de legi nu se poate prevede în ce ţară se va pronunţa sentinţa, există şi valabilitatea convenţiei de arbitraj sunt cârmuite de legea competentă conform normelor conflictuale din ţara unde se află instituţia de arbitraj sesizată.

În concluzie, în principiu, convenţia de arbitraj este supusă incidenţei legii desemnată de părţi (lex voluntaris), soluţie ce da expresie pe de o parte legalităţii juridice a acestora, iar pe de altă parte caracterului contractual al arbitrajului. Legea autonomiei se impune în momentul formării contractului. Dar, în stadiile ulterioare ale procedurii arbitrate şi, mai ales în momentul executării sentinţei arbitrale. În condiţiile în care această lege datorită omisiunii sau pasivităţii părţilor nu se poate aplica, dobândesc vocaţia de a interveni alte norme conflictuale.

9. Efectele convenţiei arbitrale 1. Efecte de natură contractualăCa orice contract, convenţia arbitrală care întruneşte condiţiile de validitate impuse de

normele juridice aplicabile are putere de lege între părţile contractante şi succesorii lor. Este vorba despre o aplicaţie a principiului forţei obligatorii a contractului între părţile care l-au încheiat. Într-adevăr, prin convenţia arbitrală se naşte între părţile contractante o obligaţie esenţială, anume de a supune litigiul lor arbitrajului. Aşa fiind, ele trebuie să asigure desfăşurarea normală a activităţii acestuia, în sensul că atât reclamantul cât şi pârâtul sunt ţinuţi să desemneze din timp arbitrul, iar dacă nu o fac înseamnă că acceptă ca desemnarea să se facă în conformitate cu dispoziţiile regulamentului centrului permanent de arbitraj ales de ele. De asemenea, părţile acceptă să execute de bună-voie hotărârea pe care o vor da arbitri şi în orice caz, dacă nu fac acest lucru, hotărârea va fi supusă procedurii de executare silită. Convenţia arbitrală produce efecte şi faţă de succesorii părţilor. Astfel în caz de reorganizare a uneia dintre părţi, unitatea care i-a preluat integral sau parţial patrimoniul va prelua, în calitate de succesor universal sau cu titlu universal şi poziţia juridică a unităţii autoare în procesul arbitral.

Este interesant de reţinut că transmiterea efectelor convenţiei arbitrale operează şi faţă de succesorii cu titlu particular. Cum ar fi de exemplu, cesionarul acţiunii arbitrate

În acelaşi timp, convenţia arbitrală, produce efecte relative între părţi ea “nu produce efecte faţă de terţi”.

Tot în raporturile dintre părţi, ca orice contract, clauza arbitrală poate să-şi înceteze efectele în caz de nulitate sau de revocare prin consimţământul părţilor (muttuus dissensus). La acestea, ea rămâne fără obiect în situaţiile în care obligaţiile asumate de către părţi prin contractul comercial la care clauza arbitrală se referă au fost executate fără a fi intervenit vreo neînţelegere între părţi. O problemă interesantă este aceea de a şti dacă în ipoteza în care un diferend intervenit între părţi a fost soluţionat amiabil printr-o tranzacţie, convenţia arbitrală supravieţuieşte. Părţile ar putea să precizeze prin voinţa lor şi soarta acesteia. Dacă ele nu o fac, credem că soluţia potrivit cu care, dată fiind autonomia convenţiei arbitrale faţă de contractul principal, efectul extinctiv al tranzacţiei se numai la obligaţiile comerciale, nu şi la clauza arbitrală, trebuie să fie reţinută.

2.Efecte de natură procedurală Deşi este un act juridic de natură contractuală, convenţia de arbitraj produce şi foarte

importante efecte pe planul dreptului procesual şi anume: Efectul principal constă în excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti de a

soluţiona litigiul care îi formează obiectul;În mod complementar se produce şi un alt efect ce constă în puterea conferită arbitrilor

de a statua asupra propriei lor competenţe.Efectul principal al convenţiei arbitrale se produce independent de forma arbitrajului avut

în vedere de părţi, instituţionalizat sau ocazional (ad-hoc). În cazul arbitrajului ocazional (ad-hoc), s-a observat că dreptul nostru comun nu cunoaşte

vreo reglementare care să înlăture expres competenţa instanţelor judecătoreşti cu privire la acel litigiu.

Soluţia de principiu cu privire la incompetenţa instanţelor judecătoreşti de a statua în ipoteza încheierii unei convenţii de arbitraj este consacrată şi în convenţiile internaţionale în materie la care ţara noastră este parte.

În acelaşi timp, trebuie subliniat că această excludere nu este totală şi absolută. Într-adevăr, în primul rând este de reţinut că nimic nu se opune ca o parte semnatară a

convenţiei arbitrale să-l conteste validitatea în cadrul unei acţiuni judiciare în faţa instanţelor judecătoreşti de drept comun, pe calea unei aşa-numite excepţii de arbitraj. Plenitudinea competenţei instanţelor de drept comun justifică posibilitatea pentru acestea de a statua cu privire la o asemenea acţiune în care ar putea fi invocată spre exemplu o cauză de nulitate a convenţiei de arbitraj sau o altă cauză de insuficienţă a acesteia. În al doilea rând, arbitrajul, deşi organ de jurisdicţie, nu dispune de imperium. Aşa fiind, atunci când pe parcursul procedurii arbitrale ar urma să se recurgă la măsuri de constrângere, apelul la concursul instanţelor statale de drept comun care dispun de imperium se impun de la sine.

În sfârşit, în caz de neexecutare de bună voie a sentinţei arbitrate, asigurarea executării lor se realizează numai cu participarea instanţelor statale.

Pe de altă parte, urmare a încheierii convenţiei arbitrale tot pe planul dreptului procesual, arbitrajul este îndreptăţit să-şi stabilească propria competenţă asupra soluţionării litigiului cu care a fost sesizat, ceea ce doctrina defineşte a fi regula Kompetenz-Kompetenz. Regimul juridic al acestei reguli este diferit, după natura arbitrajului, precum şi după conţinutul unor reglementări convenţionale internaţionale în materie.

Astfel, dacă este vorba despre un arbitraj instituţionalizat, în general regulamentele instituţiilor de arbitraj consacră principiul conform căruia Comisia de arbitraj îşi verifică propria sa competenţă de a soluţiona un litigiu şi hotărăşte în această privinţă.

Cu privire la aplicarea aceleaşi reguli, art.5,pct.3 al Convenţiei de la Geneva din anul 1961 dispune că, sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut de lex fori, arbitrajul a cărui competenţă este contestată nu trebuie să abandoneze soluţionarea litigiului; el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj

sau a contractului din care această convenţie face parte. De asemenea, art.5,pct.1şi2 din aceeaşi convenţie reglementează procedura invocării şi rezolvării excepţiilor de incompetenţă de către arbitraj, stabilindu-se regimuri juridice deosebitoare, adică după cum sunt întemeiate pe inexistenţa, nulitatea care implică o incompetenţă totală, sau pe împrejurarea că arbitrii şi-au depăşit împuternicirea, adică au statuat ultrapetiţia, când incompetenţa arbitrajului este numai parţială.

10.Clauza arbitrala. Compromisul Clauza compromisorie Clauza compromisorie reprezintă acordul părţilor unui contract principal, exprimat printr-o

stipulare inserată în cuprinsul acelui contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiul ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea sau mai de grabă cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.

După cum rezultă din această definiţie, clauza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios între părţile contractante. Prin aceasta, clauza compromisorie se deosebeşte de compromis, care este tot o convenţie de arbitraj, ce priveşte însă litigii deja existente între părţi. Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii mai importante:

Produce efecte obligatorii pentru părţi, în sensul că, din momentul semnării contractului cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentinţa ce se va da de către organul de jurisdicţie desemnat.

Înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare în problema soluţionării litigiului ( cel puţin până la pronunţarea sentinţei arbitrate ).

Conferă arbitrilor putere cu privire la soluţionarea litigiului între părţile contractante. Permite organizarea unei proceduri care să conducă la pronunţarea unei sentinţe

susceptibile de executare silită. În mod obişnuit, clauza compromisorie este un act preparator, deşi nimic nu se opune ca ea

să cuprindă şi numele arbitrilor şi în acest mod să permită arbitrarea litigiului imediat ce s-ar ivi. Datorită caracterului său de act preparator se pune problema de a şti dacă, din momentul în

care s-a ivit litigiul, se mai poate încheia o clauza compromisorie. De obicei, clauza compromisorie se inserează în cuprinsul contractului la care se referă. Este însă posibil ca părţile să o adauge contractului respectiv chiar ulterior perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauze doresc. Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută, însă, până la ivirea litigiului, deoarece, după acest moment orice clauză care ar interveni cu privire la aceasta ar constitui un compromis, în măsura în care ar îndeplini condiţiile compromisului, adică: înscrisul constatator al convenţiei respective ar conţine, pe lângă voinţa părţilor de a supune contenciosul lor arbitrajului, şi expunerea litigiului, precum şi indicarea numelor arbitrilor. Atunci când din clauză lipsesc precizări referitoare la desemnarea arbitrilor, actul nu poate să aibă valoare nici de compromis, nici de clauză compromisorie.

Din caracterul preparator al clauzei compromisuri mai rezultă faptul că părţile care au încheiat această clauză nu se pot adresa arbitrajului, în mod direct, ci ele trebuie să încheie un nou acord şi care va trebui să conţină, pentru a fi valabil, obiectul arbitrajului şi numele arbitrilor.

Cu prilejul actului de compromis, părţile sunt libere să modifice conţinutul clauzei compromisorii convenită înaintea ivirii litigiului dintre ele. Tot astfel, părţile sunt libere să renunţe la clauza compromisorie printr-o convenţie ulterioară intervenită între ele.

Deşi, în mod obişnuit, clauza compromisorie se inserează în cuprinsul unui contract, această clauză este, la rândul ei, un contract distinct, cu fizionomie proprie şi cu obiect specific. Prin intermediul ei, părţile îşi asumă obligaţia de a încheia un compromis în momentul ivirii unui litigiu între ele.

Încheind clauza compromisorie, părţile investesc arbitrii cu sarcina de a statua asupra litigiului lor în viitor; ele se obligă astfel să renunţe la jurisdicţia de drept comun, spre a se supune jurisdicţiei arbitrale. Această clauză are, deci, caracter atributiv de competenţă.

Convenţia de arbitraj materializată în clauza compromisorie, având ca obiect scoaterea litigiului din competenţa instanţelor de drept comun, este incompatibilă cu orice demers prin care s-ar tinde la sustragerea litigiului respectiv de la jurisdicţia arbitrală spre a fi supus jurisdicţiei de drept comun. Un atare demers ar dobândi semnificaţia unei denunţări unilaterale a contractului, ceea ce ar fi inadmisibil. De aceea, dacă o parte refuză să încheie contractul de compromis şi nu doreşte să desemneze arbitrul, se va proceda la numirea lui din oficiu. Se are în acest ultim caz în vedere ipoteza în care părţile se adresează pentru arbitrarea litigiilor dintre ele unor instituţii sau centre de arbitraj permanent, al căror regulament de organizare şi funcţionare prevede o asemenea posibilitate, iar prin clauza compromisorie dispoziţiile respectivului regulament sunt incluse în contract. De regulă, in această situaţie se utilizează formula “orice litigii născute din acest contract vor fi soluţionate pe cale de arbitraj de către Curtea de arbitraj…, în conformitate cu regulamentul acestuia”. Trimiterea făcută de părţi la regulamentul instituţiei de arbitraj, pentru care se optează, semnifică în plan juridic, asumarea de către ele a tuturor obligaţiilor instituite prin acel regulament.

De asemenea, clauza compromisorie trebuie sa fie suficient de clară şi precisă spre a se evita orice îndoială cu privire la manifestarea de voinţă a părţilor de a se supune arbitrajului o anumită categorie de litigii ce s-ar ivi între ele în legătură cu contractul în care se află inserată această clauză. Clauza compromisorie poate fi redactată şi într-un înscris separat, distinct de contractul principal, sar şi în acest caz se poate referi numai la litigii viitoare.

Ori de câte ori textul contractului este imprimat – cum este de exemplu ipoteza în care părţile contractează pe bază de condiţii generale ori pe bază de contract tip – iar în cuprinsul său este inserată o clauză atributivă de competenţă în favoarea unei anumite instanţe şi părţile ignoră această clauză completând imprimatul cu o clauză compromisorie manuscrisă, având un conţinut diferit, primează clauza manuscrisă.

Proba clauzei compromisorii se face prin orice mijloace de dovadă, afară numai dacă legea aplicabilă cazului dat nu dispune altfel. Conform art.2 din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti ”convenţia parţilor privind supunerea spre arbitraje a litigiului poate rezulta şi din săvârşirea unor acte procedurale cum sunt introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare şi acceptarea pârâtului ca această cerere să fie soluţionată de către Curtea de arbitaj”.

Legea română cere expres redactarea în formă scrisă a convenţiei de arbitraj. Cerinţa formei scrise este îndeplinită atât în cazul în care convenţia de arbitraj este constatată printr-un înscris unic, cât şi atunci când ea se realizează printr-un schimb de scrisori, telegrame, telex, fax. Cerinţa formei scrise este o condiţie ad validitate, alături de anterioritatea în timp a clauzei faţă de momentul ivirii litigiului.

Fiind legată de existenţa unui contract şi fiinţând în funcţie de acesta, clauza compromisorie există în timp atâta vreme cât este în vigoare contractul respectiv. Strânsa legătură dintre contract şi clauză face ca cedarea celui dintâi să implice şi cedarea clauzei compromisorii, în acelaşi mod şi cu respectarea aceloraşi condiţii de formă, excepţie făcând cazul în care clauza compromisorie ar fi convenită ca având intuitu personae.

Cu toate acestea, clauza compromisorie nu este o stipulaţie accesorie contractului în care se află inserată, ci ea păstrează o semnificativă autonomie fată de contractul principal. Autonomia clauzei compromisorii este suficient de concludentă pentru a da o anumită independenţă acestei clauze fată de contractul de care se leagă.

Autonomia clauzei compromisorii faţă de contractul principal se manifestă pe mai multa planuri:

invalidarea contractului principal nu antrenează eo ipso invalidarea clauzei compromisorii; de aceea nulitatea contractului principal nu-l împiedică pe arbitrii sesizaţi să stipuleze şi, înainte de toate, să se pronunţe asupra propriei lor competenţe.

rezoluţiunea sau rezilierea contractului principal nu are nici o influenţă asupra clauzei compromisorii.

legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului principal: legea contactului principal guvernează şi fondul cauzei, adică pretenţiile părţilor, în timp ce legea aplicabilă convenţiei de arbitraj guvernează, de regulă, numai procedura arbitrală.

( datorită autonomiei clauzei compromisorii, arbitrii au posibilitatea să statueze asupra propriei lor competenţe, chiar şi atunci când unul dintre contractanţi pretinde că este nul contractul principal, în care se află inclusă această clauza.

CompromisulCompromisul este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie

supus jurisdicţiei ordinare, ci unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.

Actul de compromis trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:Litigiul să fie actual si să fie menţionat ca atare în actul de compromis. Dacă părţile, în

cadrul compromisului, s-ar referi la un litigiu care nu s-a născut, atunci actul respectiv nu mai este compromis, ci o clauză compromisorie. Părţile pot încheia însă un compromis valabil în cazul în care s-a produs faptul litigios, deoarece un atare fapt este susceptibil să genereze ulterior un litigiu.

Existenţa unui litigiu fiind de esenţa contractului de compromis, lipsa acestuia înseamnă lipsa de obiect a contractului, sancţionată cu nulitatea actului de compromis, precum şi sentinţei care ar fi dată în aceste condiţii. Arbitrii trebuie să statueze doar asupra cererii cu care au fost sesizaţi. Dacă ei se pronunţă cu privire la un litigiu inexistent statuează ultrapetiţia, cu toate consecinţele aferenta unei asemenea statuări.

Pentru cererile ce constituie accesorii ale cererii principale, arbitrii au competenţa în aceeaşi măsură ca şi pentru cererea principală. Într-o astfel de situaţie se află cererile incidente. Cât priveşte o cerere adiţională, aceasta nu este luată în considerare decât în măsura în care obiectul ei cuprins în actul de compromis sau când constituie un accesoriu indispensabil al cererii principale (de exemplu, dobânzile). În caz contrar, pentru a fi supus arbitrajului este nevoie de un nou acord între părţi. Cererea reconvenţională poate fi menţionată în compromis ca unul dintre obiectele acestuia, deoarece compromisul, expresie a voinţei părţilor poate avea mai multe obiecte. Dacă nu este prevăzută în actul de compromis, cererea reconvenţională, pentru a fi primită de către arbitrii, trebuie să ia înfăţişarea unei apărări faţă de cererea principală (ca de exemplu, când cererea reconvenţională tinde la o compensare legală sau judiciară).

Exprimarea voinţei părţilor ca litigiul respectiv să fie supus spre soluţionare a arbitrajului, acordul părţilor trebuie exprimat în aşa în cât să rezulte că arbitrii sunt investiţi cu puterea de a judeca, fiindcă altfel acordul părţilor ar putea exprima un alt contract (expertiză, tranzacţie), iar nu u7n compromis, convenţie de arbitraj.

Desemnarea arbitrului sau arbitrilor ce vor statua asupra litigiului. Această desemnare trebuie făcută prin arătarea numelui lor sau în orice alt mod în care să existe certitudine în privinţa identităţii persoanei desemnate. Lipsa desemnării arbitrilor în actul de compromis duce la nulitatea actului, dar cu posibilitatea părţilor de a-l completa ulterior, acoperind astfel nulitatea actului de compromis.

Acul de compromis trebuie să conţină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului asupra căruia părţile au convenit, precum şi la procedura de arbitrare (când este vorba despre un arbitraj ad-hoc).

Părţile fixează şi termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul; acest termen este supus regulilor de drept comun în ce priveşte calculul său, dar el poate fi prorogat, expres sau tacit, de către părţi (de exemplu, constituie prorogare tacită prezentarea părţilor în faţa arbitrului după expirarea termenului prestabilit).

Termenul poate fi suspendat ori de câte ori există o chestiune prejudiciară. Expirarea termenului fixat de către părţi pentru înfăptuirea arbitrajului nu înrăutăţeşte situaţia de drept a acestora existentă în momentul împlinirii termenului.

Astfel, dacă în actul de compromis există o recunoaştere sau o mărturisire a uneia dintre părţi, acestea rămân câştigate cauzei, putând fi opuse ulterior de către cealaltă parte celui care le-a făcut. Chiar în cazul în care ar fi vorba de un act de compromis nul, rămân valabile toate dispoziţiile pe care acesta le cuprinde şi care sunt independente faţă de cauza care a provocat nulitatea actului de compromis (şi care poate fi, de exemplu, omisiunea de expunere a litigiului obiect al arbitrajului, omisiunea de desemnare a arbitrilor etc.).

Actul de compromis este un acord de voinţe şi produce, ca atare, efectele unui contract, ca de exemplu, cele privind opozabilitatea între părţi şi inopozabilitatea faţă de terţi; actul de compromis poate fi atacat prin acţiunea în simulaţie sau prin acţiunea pauliană, când sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru promovarea acestor acţiuni.

Compromisul este totodată un act juridic, producând efecte specifice, între care: întreruperea prescripţiei acţiunii de referire la care s-a perfectat; suspendarea perimării unui proceduri declanşate între aceleaşi părţi pentru aceeaşi cauză; împiedicarea părţilor de a se supune litigiului respectiv unei alte jurisdicţii.

Este posibil ca în cuprinsul compromisului să se insereze ce clauză prin care arbitrii să fie îndreptăţiţi să statueze ex aequo et hono.

Proba actului de compromis se face prin orice mijloace, fiind vorba de un act consensual, inexistenţa compromisului poate fi invocată prin inserarea protestului părţii interesate în procesul verbal sau în cuprinsul încheierii date de arbitrii. Participarea părţilor la procedura de arbitrare sau achiesarea lor la sentinţa arbitrală (expres sau tacit) acoperă lipsa actului de compromis redactat în scris.

Actul de compromis trebuie privit şi considerat ca fiind un act complementar clauzei compromisorii, subsecvent acesteia, prin care se aduce precizarea conţinutului clauzei compromisorii cu datele cazului concret ivit.

S-a statornicit ca dacă clauza compromisorie este validă şi suficient de bine redactată, ea poate să preia şi funcţiile actului de compromis, astfel încât arbitrajul să se poată constitui şi funcţiona în mod normal.

În concluzie, actul de compromis ca şi componentă a convenţiei arbitrate nu este strict necesar decât atunci când clauza compromisorie este defectuos redactată.

11. Autonomia juridica a Conventiei de ArbitrajIntre contractul comercial şi convenţia de arbitraj există o conexiune evidentă deoarece,

convenţia de arbitraj, nu poate fi concepută fără existenţa unui contract comercial. Cu toate acestea, legătura evidentă dintre afacerea comercială şi convenţia de arbitraj nu exclude autonomia acesteia faţă de contractul comercial. Unul din aspectele sub care se poate manifesta această independenţă îl constituie LEX VOLUNTARIS aplicabilă convenţiei arbitrale care poate fi diferită de ELECTIO JURIS care se aplică afacerii comerciale.

Clauza compromisorie este intotdeauna legata de existenta contractului principal in care rezida ratiunea ei de a fi.Durata in timp a clauzei compromisorii coincide cu durata in timp a contractului.Atunci cand textul clauzei vizeaza si consecintele desfiintarii contractului,actiunea sa in timp se prelungeste pana la lichidarea acestei consecinte.Cedarea contractului implica si cedarea clauzei compromisorii-exceptie fac doar cazurile in care compromisorie se analizeaza ca fiind un contract”intuitu personae”.

Aceasta clauza nu este totusi un veritabil contract accesoriu, ci ea pastreza o semnificativa autonomie fata de contractul principal.

Autonomia clauzei compromisorii se concretizeaza in urmatoarele aspecte:a)invaliditatea contractului principal nu antreneaza invaliditatea clauzei compromisorii;in

cazul in care contractul principal este lovit de nulitate,arbitrii sesizati isi pastreaza competenta de a statua si de a se pronunta asupra propriei lor competente

b)rezolutionarea,ca si rezilierea contractului principal nu pot produce nici un impact asupra clauzei compromisorii

c)legea aplicabila conventiei de arbitraj poate fi diferita de legea aplicabila contractului principal:legea contractului principal(lex contractus) guverneaza si fondul cauzei,deci pretentiile partilor(lex cause);legea incidenta asupra conventiei de arbitraj guverneaza de regula numai procedura arbitrala. Clauza compromisorie nu este strict necesara in contractele de comert international si stipularea ei nu este obligatorie. Prezenta aceastei clauze constituie intotdeauna un element benefic. Convenţia de arbitraj are o natur ă contractuală sau procedurală. Natura contractuală a convenţiei de arbitraj rezultă din manifestarea de voinţă a părţilor. În ambele forme ale convenţiei, părţile se obligă să supună litigiul lor unui arbitraj, să desemneze arbitrii şi să execute de bunăvoie hotărârea arbitrală.Natura procedurală a convenţiei de arbitraj este configurată de finalitatea urmărită. Prin convenţia de arbitraj nu se determină drepturile şi obligaţiile reciproceale părţilor, ci se reglementează modalitatea în care ele vor fi stabilite de organul arbitral.Prin prisma componentelor sale, convenţia de arbitraj are o natură dublă.Consecinţele de ordin procedural ale convenţiei de arbitraj sunt generate de o structură contractuală. Convenţia de arbitraj este considerată ca un contract de comerţ exterior. Tot convenţia de arbitraj este şi un act de dispoziţie, întrucât păr ţile renunţă la garanţiile oferite de jurisdicţia de stat şi se obligă să respecte hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală.

13. Constituirea Tribunalului arbitral

Constituirea tribunalelor arbitrale este afacerea părţilor. Ele sunt libere să decidă asupra compunerii tribunalului, să stabilească numărul arbitrilor, calificarea cerută pentru aceştia, modalităţile de desemnare. Această libertate, în general recunoscută de toate sistemele moderne de drept, este un factor de supleţe a arbitrajului pentru că permite părţilor să constituie tribunale arbitrale adaptate la particularităţile fiecărui litigiu.

Doctrina a semnalat faptul că regulile referitoare la constituirea tribunalelor, nu sunt formulate decât parţial în legislaţiile naţionale şi că în mod corelativ, rolul conflictelor de legi în această materie este foarte limitat. Prioritatea este recunoscută voinţei părţilor stăpâne să-şi organizeze în mod liber justiţia lor şi, în consecinţă să se înţeleagă asupra modului de constituire a tribunalului arbitral. Pentru cazul în care o lege naţională ar fi necesară sau utilă legea aleasă de părţi va fi competentă să reglementeze atât modul de constituire a tribunalului, cât şi procedura pe care tribunalul arbitral constituit o va urma pentru soluţionarea litigiului. Este demn de semnalat şi rolul practicii arbitrale internaţionale care a reuşit să stabilească mecanismul de constituire a tribunalelor arbitrale. Cel mai simplu corespunde arbitrajului ad-hoc, organizat de părţi şi pentru un caz determinat şi în care părţile sunt cele care stabilesc fără nici o ingerinţă regulile de procedură ce vor fi urmate de tribunal şi vor alege arbitrul sau arbitrii cărora li se va încredinţa misiunea de a tranşa litigiul.

În arbitrajul instituţional, dimpotrivă, deşi părţile rămân titularii procesului şi procedurii de constituire a tribunalului ele apelează pentru aceasta la oficiile unui centru permanent de arbitraj al cărui regulament şi ale cărui organe vor juca un rol mai mult sau mai puţin întins.

Cu privire la constituirea tribunalului arbitral legea română consacră nu regula priorităţii convenţiei arbitrale, ci rolul exclusiv al acesteia, pentru că, cu titlu subsidiar, o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul se poate aplica numai dacă părţile se referă la aceasta, o indică în mod expres ori încredinţează misiunea de organizator al arbitrajului unui terţ sau unei instituţii permanente de arbitraj care va aplica fie regulile stabilite de părţi, fie regulile proprii care au fost însă explicit sau implicit însuşite de părţi.

În dreptul nostru, dacă tribunalul arbitral nu s-a constituit în conformitate cu convenţia arbitrală, hotărârea dată de acest tribunal poate fi anulată în temeiul art. 364, lit. c, Cod. proc. civ., iar în cazul arbitrajelor internaţionale nerespectarea convenţiei arbitrale în constituirea tribunalului este sancţionată cu refuzul recunoaşterii şi executării hotărârii străine, în temeiul art.

V d din Convenţia de la New York.

Părţile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de trei arbitri.Dacă părţile n-au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de un tribunal format din trei arbitri, cîte unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea - supraarbitrul - ales de cei doi arbitri. Părţile sau arbitrii pot decide ca în calitate de supraarbitru să fie ales unul din arbitrii desemnaţi de părţi.

În condiţiile în care valoarea litigiului este redusă sau problemele juridice pe care le ridică sînt evident simple, preşedintele Curţii de Arbitraj, cu acordul părţilor, poate decide ca tribunalul arbitral să fie compus dintr-un arbitru unic.Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pîrîţi, părţile care au interese comune vor numi un singur arbitru.Nici una dintre părţi nu are dreptul să numească un arbitru în locul celeilalte părţi sau să aibă mai mulţi arbitri decît cealaltă parte.Dacă părţile sau una dintre părţi nu şi-a desemnat arbitrul, la cererea lor desemnarea arbitrului se va face de preşedintele Curţii de Arbitraj.Arbitrii sînt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor lor jurisdicţionale. Ei nu sînt reprezentanţii părţilor.

Desemnarea arbitrilorArbitrii sînt numiţi sau înlocuiţi potrivit convenţiei de arbitraj. În caz de vacanţă, pentru orice cauză, recuzare, abţinere, renunţare, împiedicare, deces al arbitrului, se va proceda la înlocuirea acestuia potrivit dispoziţiilor stabilite pentru numirea lui.

În cazul în care arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au fost numiţi prin convenţie de arbitraj şi nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj trimite o notificare scrisă părţii adverse, prin care aceasta din urmă este invitată să numească arbitrul.

Notificarea prevăzută la alin.(3) trebuie să se refere la convenţia de arbitraj, să enunţe succint pretenţiile şi temeiurile lor (obiectul litigiului), să indice numele, domiciliul şi datele profesionale ale arbitrului unic propus sau numit.

Partea notificată trebuie să trimită, la rîndul ei, în termen de 15 zile de la primirea notificării, răspuns la propunerea de numire a arbitrului. Dacă partea opusă nu numeşte în termen un arbitru, el este numit de preşedintele Curţii de Arbitraj. Această prevedere se aplică şi în cazul arbitrajului ad-hoc.

Partea care a notificat cealaltă parte despre numirea arbitrului nu poate revoca fără consimţămîntul celeilalte părţi numirea astfel făcută. În termen de 10 zile de la ultima acceptare a împuternicirii de arbitru, cei doi arbitri vor proceda la numirea supraarbitrului, care se va conforma prevederilor alin.(1) al art.13 al prezentului Regulament. Dacă cei doi arbitri numiţi omit să desemneze un al treilea arbitru în termenul menţionat, preşedintele Curţii de Arbitraj trebuie să numească supraarbitrul. Această prevedere se aplică şi în cazul arbitrajului ad-hoc. Dacă există un acord scris în acest sens, supraarbitrul poate fi ales de părţi.

Procedura stabilită la alin.(5) va fi urmată şi în cazul în care părţile trebuie să numească un arbitru unic, însă nu au căzut de acord în decursul a 15 zile de la data la care partea opusă a primit notificarea despre desemnarea arbitrului.Dacă părţile nu se pot înţelege privitor la numirea unui arbitru unic ori dacă o parte nu numeşte arbitrul, ori dacă cei doi arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea să se recurgă la arbitraj poate cere preşedintelui Curţii de Arbitraj să procedeze la numirea arbitrului sau, după caz, a supraarbitrului. Numirea unui arbitru de către o parte nu limitează dreptul acesteia de a invoca incompetenţa arbitrajului.

14. Cerinţele înaintate către arbitri

Dacă în cazul procesului civil clasic vorbim de judecători, în cadrul arbitrajului vorbim de arbitri. Statutul arbitrilor în cadrul arbitrajului este reglementat de Capitolul III din Legea cu privire la arbitraj. Potrivit art. 11 din Legea cu privire la arbitraj, în calitate de arbitru poate fi aleasă orice persoană fizică avînd capacitate deplină de exerciţiu al drepturilor care şi-a dat consimţămîntul să arbitreze şi care, după opinia părţilor în arbitraj, este competentă să soluţioneze litigiul. Articolul în cauză conţine o limitare, şi anume: poate dobîndi calitatea de

arbitru numai o persoană fizică, nu şi o persoană juridică, în alte legislaţii precizîndu-se în mod expres că dacă convenţia arbitrală desemnează o persoană juridică pentru soluţionarea litigiului aceasta nu are decît puterea de a organiza arbitrajul. Totodată legea numeşte următoarele persoane care nu pot exercita funcţia de arbitru:- se află sub tutelă sau curatelă;- are antecedente penale nestinse;- a pierdut statutul de judecător, avocat, notar, procuror, ofiţer de urmărire penală sau de lucrător al organului de drept pentru săvîrşirea de acţiuni incompatibile cu activitatea profesională;- nu poate fi aleasă (numită) în această calitate datorită statutului funcţiei sale stabilite de lege.

15. Responsabilitatea arbitrilor (1) Arbitrii sînt răspunzători de daune în condiţiile legii dacă:a) după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea de arbitru;b) fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului sau săvîrşeşte alte fapte de natură să întîrzie nejustificat soluţionarea litigiului ori nu pronunţă hotărîrea în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de prezentul Regulament;c) nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului publicînd sau divulgînd date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizaţia părţilor;d) încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.(2) Săvîrşirea vreuneia dintre faptele prevăzute în alineatul precedent atrage, în raport cu gravitatea faptei, revocarea arbitrului dintr-un anumit litigiu sau radierea lui de pe lista de arbitri. Revocarea se decide de către preşedintele Curţii.

Un aspect important care diferenţiază procedurile judiciare des-făşurate în faţa instanţelor de drept comun de procedura arbitrală este acela referitor la răspunderea arbitrilor. Părţile care au supus o dispută spre soluţionare unui tribunal arbitrai au posibilitatea, în anumite ca¬zuri şi condiţii, de a trage la răspundere arbitrii numiţi, dacă aceştia nu îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin în această calitate.

În ceea ce priveşte judecătorii, care îndeplinesc această funcţie în cadrul instanţelor de drept comun, aceştia, fiind declaraţi în temeiul Legii 92/1992 privind organizarea judecătorească inamovibili, nu pot fi făcuţi răspunzători de către părţile în proces în ceea ce priveşte în¬călcarea unor obligaţii legate de activitatea desfăşurată în legătură cu soluţionarea unui anumit litigiu. Magistraţii răspund numai disciplinar în faţa Consiliului Superior al Magistraturii pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei (art. 121 din Legea 92/1992). Referitor la cazurile de răspundere a arbitrilor, Codul de proce¬dură civilă prevede în art. 353 următoarele situaţii în care arbitrii pot fi ţinuţi răspunzători de daune, şi anume:- dacă, după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărci¬narea lor;- dacă, fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;- dacă nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publi¬când sau divulgând date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor;- dacă încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.

În ceea ce priveşte temeiul răspunderii arbitrilor, s-a apreciat că această răspundere nu este în nici un caz o răspundere civilă contrac-tuală, ci o răspundere civilă delictuală bazată pe dispoziţiile art. 998 Cod civil, fiind necesară întrunirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege. Prin urmare, pentru a se antrena răspunderea prevăzută prin art. 353 C.pr.civ, vor trebui dovedite legătura de cauzalitate, existenţa unei fapte ilicite şi producerea unui prejudiciu părţilor în procedura ar¬bitrală pentru ca un arbitru a cărui răspundere este invocată să se încadreze într-una din situaţiile prevăzute la art. 353 C.pr.civ.

Termenii şi condiţiile de răspundere ale arbitrilor sunt aceleaşi atât în cazul arbitrajului ad-hoc, cât şi în cazul arbitrajului instituţional organizat de către CACIR, art. 30 din Reguli, care

menţionează condi¬ţiile răspunderii arbitrilor în cadrul procedurilor organizate de CACIR, având aceeaşi redactare cu art. 353 C.pr.civ. menţionat anterior.

Alte discuţii pot viza limitele răspunderii arbitrilor în cazul în care o parte solicită daune în baza dispoziţiilor art. 353 C.pr.civ. sau a art. 30 din Reguli şi măsura în care părţile într-o convenţie arbitrală pot limita răspunderea arbitrilor.Întrucât răspunderea arbitrilor este o răspundere delictuală şi nu o răspundere contractuală, considerăm că părţile nu o pot limita sau ex-clude. Răspunderea arbitrilor este o răspundere al cărei temei îl cons-tituie culpa arbitrului în îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din această calitate, în măsura în care se dovedeşte existenţa uneia din situaţiile prevăzute de art. 353 C.pr.civ. Culpa în această materie se apreciază după criteriul culpa levis în abstracto, ţinând cont de caracterul profe-sional al exercitării calităţii de arbitru.

De vreme ce prin voinţa părţilor litigiul respectiv a fost supus spre soluţionare tribunalului arbitrai, părţile au luat în considerare caracterul profesionist, rapid, confidenţial al procedurii arbitrale. Părţile nu pot fi în măsură să aprecieze consecinţele unor eventuale încălcări ale obli-gaţiilor arbitrilor în momentul încheierii convenţiei arbitrale, drept pen-tru care o asemenea limitare a răspunderii arbitrilor în acest moment nu poate fi considerată valabilă.

Pe de altă parte, se poate considera că dispoziţiile art. 353 C.pr. civ. sunt de ordine publică şi nu reprezintă drepturi de care părţile ar putea dispune prin voinţa lor. Se poate astfel discuta în acest context în ce măsură este posibilă şi permisă o limitare a răspunderii arbitrilor doar la valoarea onorariului primit sau care urma a fi primit de către arbitrul respectiv pentru soluţionarea disputei între părţi. Considerăm că, fiind vorba de o răspundere delictuală, daunele la care poate fi obligat arbitrul trebuie să acopere prejudiciul efectiv suferit de către partea în cauză. Acest prejudiciu, de regulă, nu este egal cu valoarea onorariului, stabilit ca fiind o cotă proporţională din valoarea litigiului dedus soluţionării de către tribunalul arbitrar.

În baza identităţii de raţiune între imposibilitatea limitării răs-punderii arbitrului la alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres şi limitativ de către lege şi excluderea totală a acestei răspunderi, consi-derăm că nici limitarea din punct de vedere material a răspunderii arbitrului la valoarea onorariului primit nu poate fi admisă.

16. Procedura arbitrală 17.Cererea de arbitrare 18. Organizarea procedurii arbitrale Părţile trebuie să fie tratate egal, fiecare din ele avînd toate posibilităţile de a-şi susţine

poziţia.Părţile sînt libere să convină asupra procedurii pe care o va urma tribunalul arbitral în soluţionarea litigiului. În lipsa acordului stabilit la alin.(1), tribunalul arbitral poate, în condiţiile prezentei legi, să desfăşoare procedura şi să soluţioneze litigiul în modul în care îl consideră corespunzător. Atribuţiile conferite tribunalului arbitral includ dreptul de a determina admisibilitatea, pertinenţa şi importanţa fiecărei probe.Locul arbitrajului

Părţile sînt libere să convină asupra locului arbitrajului. În lipsa unui acord în acest sens, locul arbitrajului este stabilit de tribunalul arbitral, luîndu-se în considerare circumstanţele cazului, factorul comodităţii pentru părţi.Tribunalul arbitral poate să se întrunească în orice loc pe care îl consideră potrivit, dacă părţile nu au convenit altfel, pentru consultări între arbitri, ascultare a părţilor, a martorilor sau a experţilor, pentru examinare a bunurilor şi înscrisurilor.Limba procedurii arbitrale

Părţile sînt libere să stabilească limba sau limbile care vor fi utilizate în cadrul procedurii arbitrale. Dacă părţile nu au convenit în acest sens, tribunalul arbitral stabileşte ce limbă sau limbi vor fi utilizate în cadrul procedurii arbitrale. Acest acord sau această decizie se referă la orice declaraţie scrisă a părţii, la orice audiere, hotărîre, decizie sau la o altă comunicare a tribunalului arbitral.

Tribunalul arbitral poate dispune ca orice probă scrisă să fie însoţită de traducere în limba sau în limbile convenite între părţi ori stabilite de tribunalul arbitral.Cererea de arbitraj şi referinţa

În termenul convenit între părţi ori stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul trebuie să invoce circumstanţele care justifică pretenţiile sale din acţiune, chestiunile litigioase şi obiectul cererii, iar pîrîtul trebuie să invoce obiecţiile sale faţă de aceste chestiuni, dacă părţile nu au convenit altfel. Concomitent cu declaraţiile lor, părţile pot prezenta toate actele pe care le consideră pertinente sau pot face trimitere la înscrisuri sau la alte dovezi pe care le vor prezenta ulterior tribunalului.

Dacă părţile nu au convenit altfel, fiecare parte poate să modifice ori să completeze pretenţiile sau obiecţiile în cursul desfăşurării procedurii arbitrale, dacă tribunalul arbitral nu consideră inoportun să permită o asemenea modificare ori completare, dată fiind întîrzierea cu care se face.

Constituie mijlocul legal prin care o parte într-un contract comercial internaţional solicită arbitrajului protejarea dreptului şi intereselor sale legitime, nesocotite de către partenerul contractual.

Această cerere se formulează în scris de către reclamant şi va cuprinde: numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori pentru persoanele juridice şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în Registrul comerţului, numărul de telefon, contul bancar; numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se dovada calităţii; menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta; obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori; motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea; numele şi domiciliul membrilor tribunalului arbitral; semnătura părţii.

În alin.2 al art.355 se precizează că cererea se poate face şi printr-un proces verbal încheiat în faţa tribunalului arbitral şi semnat de părţi sau numai de reclamant, precum şi de arbitri. Cererea de arbitrare şi înscrisurile anexate vor fi comunicate pârâtului, precum şi fiecărui arbitru (art.356,Codul procedurii civile).

Precizarea valorii cererii de arbitrare este necesară în vederea stabilirii textelor de arbitraj şi se determină după cum urmează:

când se formulează pretenţii băneşti, valoarea obiectului este egală cu suma pretinsă de reclamant.

când se reclamă valoarea unor bunuri se ia în considerare valoarea bunurilor respective din momentul introducerii cererii.

în cazul cererii în contestare se are în vedere valoarea obiectului raportului juridic din momentul introducerii cererii.

în cazul cererii având ca obiect o obligaţie de a face sau de a nu face, contează valoarea indicată de reclamant.

Dacă se omite stabilirea valorii obiectului cererii sau se stabileşte inexact această valoare, Curtea de arbitraj, din oficiu sau la cererea pârâtului, stabileşte această valoare pe baza datelor privitoare la obiectul cererii.

Cererea se consideră introdusă la data înregistrării acesteia la Curtea de arbitraj; în cazul expedierii ei prin poştă este luată în considerare ca dată a înregistrării dată prevăzută în ştampila oficiului poştal de expediere.

Cererea de arbitrare se redactează în limba română sau în limba contractului dintre părţi ori în limba in care acestea au purtat corespondenţa. În cazul redactării cererii într-o limbă străină, Curtea de arbitraj poate obliga pe reclamant să prezinte o traducere a acesteia şi a înscrisurilor însoţitoare în limba română sau în limba în care interesele litigiului o cer.

Cererea de arbitrare poate fi însoţită de probe de marfă, eşantioane etc. depuse într-un singur exemplar şi luată în custodie prin încheierea unui proces verbal de către asistentul arbitral.

Conform art.21 din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti, în cazul în care cererea de arbitraj nu conţine toate elementele menţionate, asistentul arbitral îl invită pe reclamant să o completeze fără întârziere în mod corespunzător. Dacă deficienţele de conţinut ale cererii privesc datele de identitate ale părţilor, obiectul pricinii sau semnătura reclamantului, completarea conţinutului acesteia se va face în cel mult două luni de la data primirii invitaţiei. În cazul în care reclamantul operează remediile cerute de asistentul arbitral în termenul arătat, cererea se consideră introdusă pe data înregistrării sale iniţiale. Până la refacerea cererii, litigiul rămâne în prelucrare. Atunci când reclamantul nu se conformează invitaţiei asistentului arbitral de a remedia deficienţele cererii de arbitrare sau stăruie ca acesta să fie judecată în forma în care a fost iniţial redactată, tribunalul arbitral va închide procedura arbitrală pronunţând o sentinţă sau, după caz, o încheiere .Procedura orală şi procedura scrisă

Tribunalul arbitral decide, cu condiţia respectării oricărui alt acord dintre părţi, dacă procedura se va desfăşura oral, atît la prezentarea probelor, cît şi la susţineri, sau numai în bază de înscrisuri şi de alte materiale. Cu excepţia cazului în care părţile au convenit asupra desfăşurării în scris a procedurii arbitrale, tribunalul arbitral va organiza, la solicitarea unei părţi, procedură arbitrală în formă orală la etapa respectivă a procedurii arbitrale.

Părţile trebuie să fie informate în timp util despre orice audiere şi despre orice şedinţă a tribunalului arbitral în scopul examinării mărfii, altor bunuri sau înscrisuri.

Toate declaraţiile, înscrisurile sau alte informaţii pe care o parte le-a prezentat tribunalului arbitral trebuie să fie comunicate şi celeilalte părţi. De asemenea, orice concluzie a expertului sau orice înscris cu caracter probator, pe care tribunalul arbitral le ia în considerare la pronunţarea hotărîrii, trebuie să fie comunicate părţilor.Efectele neprezentării materialelor sau ale absenţei unei părţi

Dacă reclamantul nu prezintă cerere de arbitrare în conformitate cu art.23 alin.(1) fără a invoca un temei justificat, tribunalul arbitral încetează de a mai desfăşura procedura arbitrală, dacă părţile nu au convenit altfel.

Dacă pîrîtul nu prezintă obiecţiile sale în conformitate cu art.23 alin.(1) fără a invoca un temei justificat, tribunalul arbitral continuă procedura arbitrală, dacă părţile nu au convenit altfel, fără a considera această neprezentare în sine ca recunoaştere a afirmaţiilor reclamantului.

Dacă o parte nu se prezintă la şedinţă sau nu prezintă probe scrise fără un temei justificat, tribunalul arbitral poate continua procedura arbitrală şi pronunţa hotărîrea în baza materialelor de care dispune, dacă părţile nu au convenit altfel.Desemnarea expertului de către tribunalul arbitral

Dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral poate:a) desemna unul sau mai mulţi experţi care să-i prezinte un raport asupra chestiunilor

specifice pe care le-a prevăzut;b) cere părţilor să prezinte expertului orice informaţie pertinentă ori să permită acestuia

accesul la orice acte pertinente, la alte bunuri pentru examinarea lor.Dacă părţile nu au convenit altfel, iar una dintre părţi solicită sau tribunalul arbitral

consideră necesar, expertul trebuie, după prezentarea raportului său oral sau scris, să participe la examinarea litigiului, unde părţile au posibilitatea să-i adreseze întrebări şi să prezinte specialişti care să-şi expună opiniile referitor la chestiunile în litigiu.Asistenţa instanţei de judecată la obţinerea probelor

Tribunalul arbitral sau o parte cu aprobarea tribunalului arbitral poate să adreseze în instanţa de judecată competentă a Republicii Moldova cerere de acordare a asistenţei la obţinerea probelor. Instanţa de judecată poate executa această solicitare în limitele competenţei sale şi în conformitate cu regulile stabilite pentru obţinerea probelor şi darea delegaţiilor judecătoreşti.

19. Hotărirea arbitrală

Sentinţa arbitrală reprezintă hotărârea prin care tribunalul arbitral se pronunţă asupra litigiului cu a cărui soluţionare a fost investit.

Sentinţa arbitrală constituie o sinteză a întregii activităţi desfăşurate de completul de arbitri (sau după caz de arbitrul unic) şi de părţi din momentul perfectării convenţiei de arbitraj (primul act săvârşit în această direcţie) şi până la îndeplinirea ultimului act de procedură (care este însăşi hotărârea dată de arbitri), reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată complexitatea sa.

Pronunţarea hotărârii arbitrale, indiferent de felul arbitrajului - în drept sau în echitate - este precedată de o deliberare în secret, cu participarea tuturor arbitrilor.Prin asigurarea secretului deliberării se garantează încrederea părţilor în justeţea soluţiei precum şi în obiectivitatea şi imparţialitatea arbitrilor.

În caz de necesitate, deliberarea şi pronunţarea sentinţei pot fi amânate cu cel mult 30 de zile. Atunci când completul de arbitri apreciază că sunt necesare concluzii scrise ale părţilor, acest termen poate fi prelungit cu încă 30 de zile.

În litigiile rezolvate în complet de trei membri, sentinţa se adoptă cu majoritate de voturi. Votul supraarbitrului are putere juridică egală cu votul fiecăruia dintre ceilalţi membri ai completului de arbitri, dar el se va exprima după ce vor fi fost exprimate voturile celorlalţi arbitri.

Tribunalul arbitral decide redeschiderea dezbaterilor şi repunerea litigiului pe rol ori de câte ori, în Cadrul deliberării, dacă mai înainte de pronunţarea sentinţei, completul de arbitraj găseşte ca necesare noi lămuriri. Repunerea litigiului pe rol comportă dezbateri suplimentare şi de aceea se va stabili un nou termen de arbitrare, cu citarea părţilor. Litigiul nu va :fi repus pe rol dacă sunt necesare numai anumite explicaţii sau lămuriri ale uneia din părţi cu referiri la înscrisurile sau faptele consemnate în dosar, ce au format obiectul dezbaterilor în contradictoriu.Deliberarea se finalizează prin întocmirea dispozitivului sentinţei părţilor, semnat de toţi membri completului de arbitri, precum si de asistentul arbitral. Acesta se citeşte părţilor, iar în cazul lipsei lor, li se comunică în scris.20. Conceptul şi clasificarea hotăririlor arbitrale

Scopul principal al adresării părţilor în instanţa arbitrală îl constituie obţinerea unei hotărîri,care să soluţioneze într-un fel sau altul litigiul existent între părţi.Din art.28 alin.(1) din Legea cu privire la arbitraj reiese că arbitrajul emite hotărîri înurmătoarele cazuri:

1. soluţionarea, de către arbitraj, a litigiului dintre părţi;2. încetarea procedurii arbitrale fără soluţionarea problemelor remise spre rezolvare

(hotărîre deîncetare a procedurii arbitrale);

3. încheiera între părţi a unei tranzacţii asupra litigiului (emiterea hotărîrii în acest caz avînd uncaracter dispozitiv, adică dacă există o astfel de solicitare din partea părţilor).

Acelaşi aliniat menţionează că alte dispoziţii ale arbitrajului care nu sînt inserate în hotărîre se emit sub formă de încheiere.

În ceea ce priveşte natura juridică a hotărîrii arbitrale există un şir de discuţii. Astfel, unii consideră că hotărîrea arbitrală este un act juridic şi îşi argumenteză poziţia prin faptul că în măsura în care ea este pronunţată de către o autoritate, în cazul dat, de Curtea de Arbitraj, misiunea ei şi modalităţile de constituire sunt organizate într-o manieră contractuală.Alţii menţioneză că hotărîrea arbitrală este un act jurisdicţional, fie luînd în consideraţie criteriul formal (de exemplu procedura utilizată) sau material (existenţa unei contestaţii definitivitate şi irevocabilitate) aceasta se distinge de o simplă tranzacţie, mediere sau o simplăordonanţă de procedurăCeea ce deosebeşte cu adevărat hotărîrea arbitrală de o hotărîre judecătorească este ca hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul aceloraşi căi de atac ca şi o hotărîre judecătorească.

Analizînd argumentele prezentate de susţinătorii celor două poziţii vom concluziona că hotărîrea arbitrală are un caracter dublu: este şi un act juridic, dar şi un act jurisdicţional: „Din caracterul mixt al arbitrajului, convenţional la punctul de plecare (orice arbitraj avînd la origine un act de voinţă a părţilor) şi jurisdicţional la punctul de ajungere (terminîndu-se printr-o sentinţă executorie), rezultă şi natura dublă a sentinţei arbitrale. Soluţia care se dă naturii juridice a arbitrajului trebuie extinsă şi la hotărîrea arbitrală”70. Dubla natură a arbitrajului se regăseşte în toate actele şi fazele sale şi ca atare hotărîrea arbitrală este un act jurisdicţional, în care este prezentă componenta contractuală, fiind asimilată prin lege, în privinţa unor efecte, cu hotărîrea judecătorească.

T.R.Popescu menţionează: „sentinţa nu există deci decît prin compromis şi drept urmare are aceeaşi natură juridică, întocmai ca şi compromisul, care este un contract, un mandat dat arbitrului, de către părţi. Iar prin sentinţa dată arbitrul nu face decît să execute mandatul primit sau, cu alte cuvinte, părţile au dat sentinţa prin intermediul arbitrului, mai cu seamă cînd arbitruljudecă în echitate ( amiable composition)”.

Deliberarea în cadrul arbitrajului are loc în secret, la deliberare participînd toţi arbitrii şi aceştia semnînd-o obligatoriu. Secretul deliberării este deosebit de important, deoarece astfel putem spune că se asigură pronunţarea de către arbitri a unei hotărîri juste, care se bazează pe toate probele examinate în cadrul şedinţei arbitrale. Se garantează, astfel, încrederea părţilor în corectitudinea soluţiei propuse litigiului şi în obiectivitatea, imparţialitatea arbitrilor. Dacă arbitrajul este compus din 3 arbitri, hotărîrea se ia cu majoritatea de voturi. Dacă o opinie nu întruneşte majoritatea de voturi, opinia supraarbitrului prevalează, deoarece acesta se va uni cu una din opinii sau va putea pronunţa o altă soluţie, dar nu şi după ce ascultă părţile şi ceilalţi arbitri. Ca şi în procedura generală, în procedura arbitrală este posibilă exprimarea opiniei separate, care se anexează la hotărîrea de bază, cu condiţia ca ea să fie motivată. Dacă o parte renunţă la o pretenţie, arbitrajul o va scoate de pe rol, cu excepţia cazului în care partea opusă cere ca arbitrajul să se pronunţe asupa acestei pretenţii.

Hotărîrea se remite părţilor în cel mult 10 zile de la pronunţare, acest moment atribuindu-i hotărîrii caracter definitiv.

21. Forma hotărîrii arbitrale Hotărârea arbitrală se redactează în scris şi, în conformitate cu art. 361 Codul procedurii

civile, ea trebuie să cuprindă: componenta nominală a tribunalului arbitral, locul şi data pronunţării hotărârii; numele părţilor, domiciliul său reşedinţa lor sau, după caz, denumirea şi sediul, numele reprezentanţilor părţilor, precum şi al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului. menţionarea convenţiei arbitrate în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj; obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor; motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia; dispozitivul; semnăturile tuturor arbitrilor, sub rezerva art. 360 Z Codul procedurii civile (textul face rezerva pentru ipoteza că unul dintre arbitri are o opinie separată şi ca stare îşi va redacta, semna şi motiva separat opinia sa).

Dacă prin hotărârea pronunţată tribunalul arbitral a omis să se pronunţe asupra unui aspect de cerere, oricare dintre părţi poate solicita, în termen de 10 zile de la data primiri hotărârii, completarea ei. Pentru respectarea principiilor dreptului de apărarea şi al contradictorialităţii, textul precizează că hotărârea de completare se dă cu citarea părţilor.

La cererea oricăreia dintre părţi, formulată în termenul de 10 zile de la data primirii hotărârii sau, din oficiu, greşelile materiale din textul hotărârii arbitrate sau alte greşeli evidente, care nu schimbă fondul soluţiei, precum şi greşelile de calcul pot fi rectificate printr-o încheiere de îndreptare (art. 362 - 363' Codul procedurii civile). Hotărârea de completare sau încheierea de îndreptare face parte integrantă din hotărârea arbitrală. Cheltuielile de completare sau îndreptarea hotărârii nu se suportă de către părţi.6. 3. Comunicarea hotărârii

Hotărârea arbitrală va fi comunicată părţilor în termen de cel mult o lună de la data pronunţării ei; la cererea oricăreia dintre părţi, tribunalul arbitral îi va elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii în aceste condiţii.

Odată comunicată părţilor, hotărârea arbitrală are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În termen de 20 de zile de la comunicarea hotărârii, tribunalul arbitral depune dosarul litigiului la instanţa judecătorească competentă potrivit art. 342 Codul procedurii civile, ataşând şi dovezile de comunicare a hotărârii arbitrate.

În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, dosarul se păstrează la acea instituţie

Hotărîrea arbitrală va cuprinde :a) componenţa judecăţii arbitrale, data şi locul pronunţării hotărîrii;b) numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanelejuridice, sau reşedinţa părţilor;c) referinţă la convenţia de arbitraj în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;d) obiectul litigiului;e) motivele de fapt şi de drept ale hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate motivele carestau la baza soluţiei;f) semnătura arbitrilor;g) alte prevederi.

Părţile au siguranţa că dosarul lor se păstrează şi nu este pierdut, deoarece dacă pricina seexaminează şi se soluţionează de către instituţia permanentă de arbitraj, atunci dosarul sepăstrează de către instituţia permanentă, iar dacă de un arbitraj ad-hoc, atunci de către instanţacare ar fi fost competentă să decidă în cauză dacă nu ar fi fost încheiată convenţia arbitrală.

22. Efectele hotăririi arbitrale Pornindu-se de la dispoziţiile art. 363 Codul procedurii civile, care asimilează hotărârea

arbitrată comunicată părţilor cu o hotărâre judecătorească definitivă, cu consecinţa de a avea efectele unei asemenea hotărâri: obligativitatea pentru părţi, putere de lucru judecat şi, prin investire cu formulă executorie, susceptibilă a servi, la nevoie, ca titlu executoriu, se reţine natura exclusiv jurisdicţională a hotărârii arbitrate.

Într-o asemenea opinie se face abstracţie de componenta contractuală a arbitrajului privat ca jurisdicţie particulară convenţională.

În acelaşi sens s-a susţinut că hotărârea arbitrală este actul jurisdicţional prin care se finalizează procedura arbitrală .

În opinia pe care am îmbrăţişat-o, hotărârea arbitrală are, întocmai ca şi arbitrajul, a natură juridică ambivalentă - contractuală şi jurisdicţională. Fără convenţia arbitrală sau dincolo de limitele ei, hotărârea arbitrală este lipsită de temei. în alţi termeni, ea este indiscutabil legată de convenţia arbitrală, încât efectul obligatoriu al hotărârii arbitrate îşi are izvorul direct în această convenţie iar nu în hotărârea arbitrată.

Asimilarea hotărârii arbitrate, sub aspectul unor efecte, cu hotărârea judecătorească nu înseamnă şi identitate de natură juridică între cele două categorii de hotărâri.

Aşadar dubla natură a arbitrajului se regăseşte în toate actele şi fazele sale şi ca atare hotărârea arbitrală este un act jurisdicţional, în care este prezentă componenta contractuală, fiind asimilată prin lege, în privinţa anumitor efecte, cu hotărârea judecătorească" .

Cu privire la efectele hotărîrii arbitrale în literatura juridică se precizează că ele se raportează la trei momente :

1. din momentul pronunţării hotărîrea arbitrală este obligatorie pentru părţi; ea intră în puterea lucrului judecat fără nici o formalitate;

2. din momentul comunicării ei, hotărîrea are efectele unei hotărîri judecătoreşti definitive;

3. din momentul investirii cu formulă executorie, hotărîrea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută întocmai ca o hotărîre judecătorească.

Efectele hotărîrii arbitrale sunt următoarele :1. autoritatea lucrului judecat - acest efect accentuează caracterul jurisdicţional al

sentinţeiarbitrale. Aceasta nu are nevoie de exequator pentru a fi considerată o decizie judiciară.

Exequatorul nu face decît să dea forţă acelei sentinţe care este neglijată. Efectul fundamental al autorităţii lucrului judecat este limitat de principiul inopozabilităţii faţă de terţi. Sentinţa arbitrală nu are autoritatea lucrului judecat decît faţă de acele părţi care au semnat convenţia arbitrală.

2. odată cu pronunţarea hotărîrii, arbitrilor li se epuizează puterea de a mai judeca, el încetează a mai fi arbitru. Chiar înainte de a fi contestată hotărîrea sa, arbitrii nu mai pot reveni asupra deciziei sale, chiar şi cu consimţămîntul părţilor. Însă, arbitrul poate interpreta, rectifica, completa şi adopta o hotărîre adiţională. Astfel, la cererea oricărei părţi arbitrajul trebuie să ia o hotărîre de interpretare a dispoziţiilor din hotărîrea arbitrală în termen din 30 zile de la data adoptării hotărîrii.

În cazul existenţei în textul hotărîrii arbitrale a greşelilor tipografice, de calcul sau alte greşeli similare ori omisiuni din hotărîre se va emite o încheiere de rectificare a hotărîrii, în termen de 30 zile de la data adoptării ei. Dacă, în hotărîrea sa, arbitrajul nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi sau dintre arbitri, din oficiu, poate solicita, în termen de 15 zile de la data primirii sau, după caz, de la data pronunţării hotărîrii, completarea acesteia. În cazul în care se pronunţă asupra unui capăt de cerere susţinut în procedura arbitrală, dar neinclus în hotărîrea arbitrală, instituţia arbitrală adoptă o hotărîre adiţională. Hotărîrea de completare, hotărîrea de interpretare şi încheierea de corectare a greşelilor se dau cu citarea părţilor. Aceste acte fac parte integrantă din hotărîrea arbitrală. O parte poate solicita instanţei arbitrale rectificarea hotărîrii arbitrale sau pronunţarea unei hotărîri adiţionale doar cu notificarea celeilalte părţi, instituirea acestei norme fiind benefică, deoarece asigură operativitatea procedurii arbitrale.

Pentru soluţionarea problemelor menţionate mai sus, părţile nu achită cheltuielile legate de aceasta. E de menţionat că art. 30 din Legea cu privire la arbitraj este întitulat „Rectificarea şi interpretarea hotărîrii. Hotărîrea adiţională”, dar de fapt conţine doar soluţiile în ce priveşte completarea şi adoptarea hotărîrii adiţionale, problemele ce privesc rectificarea şi interpretarea hotărîrii arbitrale fiind menţionate în art. 29. Sunt de neiertat astfel de greşeli în cadrul unui act legislativ nou.

În primul rînd, la fel ca şi o hotărîre judecătorească, hotărîrea arbitrală se emite în scris şi este semnată de toţi memebrii completului de judecată, sau dacă a fost judecat litigiul doar de un singur arbitru, atunci doar semnătura lui. În cazul cînd o semnătură lipseşte, atunci se indică motivele absenţei acesteia.

23. Recunoaşterea şi executarea hotăririlor arbitrale 24 conditiile de recunoastere a hotaririlor arbitrale

Hotărîrea arbitrală, indiferent de ţara în care a fost pronunţată, se recunoaşte ca fiind obligatorie şi, la depunerea în instanţă de judecată competentă a unei cereri scrise, se execută de plin drept, ţinîndu-se cont de prevederile prezentului articol şi de prevederile art.39.

Partea care solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată. Dacă hotărîrea arbitrală şi convenţia de arbitraj sînt expuse într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege.24 conditiile de recunoastere a hotaririlor arbitrale

Hotărârile arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj de la Bucureşti sunt definitive şi obligatorii. Hotărârile arbitrale se aduc la îndeplinire de bunăvoie de către părţile în cauză. Împotriva părţii care refuză să execute o hotărâre arbitrală pot fi luate sancţiuni morale, pecuniare sau disciplinare. Sancţiunile se aplică de organizaţiile profesionale şi au un rol preventiv. Principalele sancţiuni de care dispun organizaţiile profesionale sunt următoarele: publicarea numelui comerciantului sau firmei care nu respectă hotărârea dată împotriva sa;

depunerea unei garanţii la intrarea în asociaţia profesională sau proviziuni pentru acoperirea cheltuielilor de arbitraj; interzicerea accesului la anumite burse sau pieţe; interdicţia de a se adresa arbitrajului; suspendarea sau excluderea din asociaţia profesională.

Hotărârile arbitrale se execută de către partea în cauză în mod voluntar. Dacă există însă o opunere, partea interesată va recurge la executarea silită. Pentru a fi executată în ţară, hotărârea trebuie să fie investită cu formulă executorie.

Reglementările convenţionale în materia arbitrajului comercial internaţional fac distincţie între recunoaşterea hotărârilor arbitrale străine şi executarea lor. Potrivit art. III din Convenţia de la New York din 1958, fiecare din statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite de reglementarea uniformă. Convenţia de la New York din 1958 asimilează sentinţele arbitrale străine cu hotărârile judecătoreşti străine. Prevederile Convenţiei de la New York din 1958 instituie o prezumţie de regularitate a sentinţei arbitrale străine. Prin art. V se prevede că recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate la cererea părţii contra căreia este invocată, decât dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii competente a ţării solicitante, că există vreuna din cauzele de nevaliditate enumerate în mod expres. Partea care invocă sentinţa arbitrală, spre a obţine recunoaşterea şi executarea ei, trebuie să producă o dată cu cererea următoarele acte: originalul sentinţei autentificat in mod convenit sau o copie a acestui original; originalul convenţiei scrise, prin care părţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat. Condiţiile de regularitate ale sentinţelor arbitrale străine se desprind implicit din menţionarea cazurilor în care recunoaşterea şi executarea pot fi refuzate. Enumerate limitativ de art. V al Convenţiei de la New York, cazurile de nevaliditate a sentinţei arbitrale străine sunt următoarele:

a. părţile la convenţia de arbitraj erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de incapacitate sau că înţelegerea menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, ori, în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată (par. 1, lit. a);

b. partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor ori i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare (par. 1, lit. b);

c. sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care să intre în prevederile clauzei sau ele conţin hotărâri care depăşesc prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii (par. 1, lit. c);

d. constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu acordul părţilor sau, în lipsă de convenţie, ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul (par. 1, lit. d);

e. sentinţa nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care, sau după legea cărei, a fost dată sentinţa (par. 1, lit. e). De asemenea, recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine vor putea fi refuzate dacă autoritatea competentă a ţării unde se cere exequatur-ul constată că obiectul diferendului nu este susceptibil de a fi reglementat pe calea arbitrajului, în conformitate cu legea acestei ţări (par.2, lit. a);

f. sentinţa este contrară ordinii publice a acestei ţări (par. 2, lit. b).Prin prisma cazurilor de nevaliditate stabilite de Convenţia de la New York, rezultă că

pentru recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine trebuie întrunite următoarele condiţii: competenţa organului arbitral care a pronunţat sentinţa să fie conformă cu acordul părţilor exprimat în compromis sau în clauza compromisorie, în ce priveşte valabila sa învestire şi limitele acestei învestiri; constituirea organului arbitral şi procedura urmată să fi fost conformă cu acordul părţilor sau cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul; sentinţa arbitrală să fi devenit obligatorie pentru părţi, adică susceptibilă de executare de îndată ce a fost pronunţată şi să nu fie anulată sau suspendată; respectarea dreptului de apărare al părţii împotriva căreia este invocată sentinţa arbitrală; între părţi să existe reciprocitate; sentinţa arbitrală să nu fie contrară ordinii

publice din statul unde se cere recunoaşterea şi executarea. În cazul în care condiţiile de regularitate nu sunt îndeplinite, sancţiunea constă în refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine în întregul ei.

Convenţia de la Geneva din 1961 cuprinde doar unele prevederi referitoare la regularitatea sentinţelor arbitrale străine. Potrivit art. IX anularea, într-unul din statele contractante, unei sentinţe arbitrale în temeiul prevederilor Convenţiei nu va constitui un motiv de refuz de recunoaştere sau de executare într-un alt stat contractant decât dacă anularea a fost pronunţată în statul în care, sau după legea cărui, sentinţa a fost dată. Prin circumscrierea sferei, motivele pentru care se poate cere anularea unei sentinţe arbitrale sunt următoarele: nevaliditatea convenţiei de arbitraj (par. 1, lit. a); nerespectarea dreptului de apărare (par. 1, lit. b); depăşirea dispoziţiilor convenţiei de arbitraj (par. 1, lit. c); constituirea nevalabilă a tribunalului arbitral sau nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin acordul părţilor, ori în lipsa unei înţelegeri, prin dispoziţiile acesteia (par. 1, lit. d). Între cauzele de refuz ale recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale, art. IX nu menţionează şi ordinea publică. În consecinţă, anularea sentinţei de arbitraj, în statul de origine, pentru nesocotirea regulilor sale de ordine publică, nu este de natură să împiedice recunoaşterea şi executarea ei într-o altă ţară, în care ordinea publică nu ar fi încălcată.

25. Determinarea competenţei teritoriale şi materiale in domeniul executării hotăririlor arbitrale străine.

După cum este argumentat în Studiul II secţiunea 2.3.2., noţiunile de ”hotărâre de arbitraj internaţional” şi ”hotărâre arbitrală străină” nu sunt identice şi aplicarea lor corectă are importanţă pentru sensul atribuit normelor care operează cu aceşti termini. Or, potrivit Art. I (1) din Convenţia de la New York din 10 iunie1958, calificativul de hotărâre (sentinţă) arbitrală ”străină” în raport cu teritoriul Republicii Moldova se referă la două categorii de hotărâri arbitrale:

(i) Hotărârile arbitrale care au naţionalitatea unui alt stat fiind pronunţate pe teritoriul unui alt stat decât Republica Moldova;

(ii) Hotărârile arbitrale pronunţate pe teritoriul Republicii Moldova dar care nu sunt ”naţionale” pentru că nu sunt guvernate de legislaţia arbitrală a Republicii Moldova (cazuri considerate a fi rare când arbitrajul ar avea loc în Moldova dar ar fi guvernat de legea arbitrală a unui stat străin, care determină naţionalitatea arbitrajului, sau nu ar fi guvernat de legea vreunui alt stat (sentinţe arbitrale anaţionale).

În legislaţia Republicii Moldova reglementările relevante ce ţin de recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine sunt concentrate în Capitolul XLII al CPC RM, fiind corelate cu reglementările privind recunoaşterea şi executarea în Moldova a hotărârilor judecătoreşti străine. Însă, legătura dintre debitorul urmărit şi teritoriul Republicii Moldova este reglementată în mod diferit pentru aceste două proceduri. Art. 468 CPC RM prevede că cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine se depune la locul de aflare a bunurilor debitorilor:

Articolul 468. Cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străineHotărîrea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă în

executare pe teritoriul Republicii Moldova, la cererea creditorului, în temeiul încuviinţării date de instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea. În cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia.

[Art.468 modificat prin LP155 din 05.07.12, …; în vigoare 01.12.12]

În ce priveşte sentinţele arbitrale străine, constatăm lipsa unor specificări similare sau de altă natură. Art. 475 CPC RM nu extinde art. 468 asupra sentinţelor arbitrale străine, iar Legea 24/22.02.2008 nu include prevederi la acest subiect. Acest aspect urmează a fi clarificat pentru a ridica gradul de certitudine a politicilor interne în domeniul arbitrajului.

Practica internaţională atesta cazuri când recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine este solicitată concomitent în câteva ţări (recunoaşterea şi executarea paralelă), ceea ce nu împiedică, în principiu, executarea într-o ţară sau alta pentru că efectul executoriu al sentinţei este limitat teritorial doar la statul unde a fost dispusă executarea şi recunoaşterea sentinţei.

3.4.4. Instanţa competentă să dispună recunoaşterea şi executarea pe teritoriul Republicii Moldova a sentinţelor arbitrale străine

Până la ultima modificare, în vigoare din 13.03.12, art.6 alin. (2) din Legea 24/22.02.2008 indica curtea de apel drept instanţă competentă să exercite atribuţiile prescrise de Lege, ceea ca includea şi procedura de recunoaştere şi executare a sentinţelor arbitrale străine. După modificarea din 13.03.12, art.6 alin. (2) din Legea 24/22.02.2008 face trimitere la instanţa judecătorească competentă, conform Codului de procedură civilă.

Art. 468 CPC RM, citat în secțiunea precedentă în varianta care intră în vigoare din 01.12.2012, a instituit competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi în materie de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti străine, dar această modificare nu va fi valabilă şi pentru sentinţele arbitrale străine, deoarece art. 475 CPC RM a rămas nemodificat. Astfel, la moment nu există prevederi clare privind instanţa competentă să examineze cererile privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine.

În contextul intervențiilor viitoare în CPC RM pentru desemnarea instanţei de judecată competente să dispună recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, urmează a fi examinată posibilitatea de a institui competenţa curţilor de apel în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea sau în competenţa judecătoriei comerciale. În caz de imposibilitate de stabilire a curţii de apel competente, competenţa să revină Curţii de Apel Chişinău. Desemnarea unei curţi de un nivel mai înalt și/sau a unei instanțe concrete specializate în materie de arbitraj este caracteristic pentru multe state, precum Franţa, Suedia, România, Italia. Importanța specializării instanțelor de judecată în materie de arbitraj a fost subliniată de legislatorii din Austria. Stabilirea competenței curților de apel/Curții de Apel Chișinău pentru examinarea cererilor privind recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale pronunțate în străinătate va permite menținerea acestui domeniu dificil în competența Curții Supreme de Justiție pentru examinarea recursurilor asupra deciziilor pronunțate de curțile de apel.

Potrivit art. 3671 c.pr.civ. competenţa investirii cu formula executorie aparţine instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul. Această instanţă poate acorda formula executorie a hotărârilor arbitrale pronunţate în România, în literatura juridică s-a exprimat opinia că investirea este necesară numai în cazul hotărârilor arbitrale pronunţate în cadrul arbitrajului ad-hoc.

26. Temeiurile juridice de nerecunoastere si neexecutatre a hotăririlor arbitrale străine.

În cazul în care condiţiile de regularitate nu sunt îndeplinite, sancţiunea constă în refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine în întregul ei, si anume: competenţa organului arbitral care a pronunţat sentinţa să fie conformă cu acordul părţilor exprimat în compromis sau în clauza compromisorie, în ce priveşte valabila sa învestire şi limitele acestei învestiri; constituirea organului arbitral şi procedura urmată să fi fost conformă cu acordul părţilor sau cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul; sentinţa arbitrală să fi devenit obligatorie pentru părţi, adică susceptibilă de executare de îndată ce a fost pronunţată şi să nu fie anulată sau suspendată; respectarea dreptului de apărare al părţii împotriva căreia este invocată sentinţa arbitrală; între părţi să existe reciprocitate; sentinţa arbitrală să nu fie contrară ordinii publice din statul unde se cere recunoaşterea şi executarea.

Convenţia de la Geneva din 1961 cuprinde doar unele prevederi referitoare la regularitatea sentinţelor arbitrale străine. Potrivit art. IX anularea, într-unul din statele

contractante, unei sentinţe arbitrale în temeiul prevederilor Convenţiei nu va constitui un motiv de refuz de recunoaştere sau de executare într-un alt stat contractant decât dacă anularea a fost pronunţată în statul în care, sau după legea cărui, sentinţa a fost dată. Prin circumscrierea sferei, motivele pentru care se poate cere anularea unei sentinţe arbitrale sunt următoarele: nevaliditatea convenţiei de arbitraj (par. 1, lit. a); nerespectarea dreptului de apărare (par. 1, lit. b); depăşirea dispoziţiilor convenţiei de arbitraj (par. 1, lit. c); constituirea nevalabilă a tribunalului arbitral sau nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin acordul părţilor, ori în lipsa unei înţelegeri, prin dispoziţiile acesteia (par. 1, lit. d). Între cauzele de refuz ale recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale, art. IX nu menţionează şi ordinea publică. În consecinţă, anularea sentinţei de arbitraj, în statul de origine, pentru nesocotirea regulilor sale de ordine publică, nu este de natură să împiedice recunoaşterea şi executarea ei într-o altă ţară, în care ordinea publică nu ar fi încălcată

Recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale, indiferent de ţara în care a fost pronunţată, poate fi refuzată numai în următoarele cazuri:

a) la cererea părţii împotriva căreia este invocată hotărîrea dacă aceasta prezintă instanţei de judecată probe că:

- o parte a convenţiei de arbitraj, menţionate la art.7, se află în incapacitate sau convenţia de arbitraj nu este valabilă conform legii căreia părţile au subordonat-o ori, în lipsa unei indicaţii în acest sens, conform legii ţării în care a fost pronunţată hotărîrea;

- nu a fost informată în modul corespunzător despre desemnarea arbitrilor ori despre procedura arbitrală sau, din orice alt motiv justificat, nu a putut să prezinte explicaţii;

- hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia de arbitraj sau care nu se înscrie în prevederile convenţiei, sau care conţine decizii asupra unor chestiuni ce depăşesc prevederile convenţiei de arbitraj. Dacă dispoziţiile hotărîrii arbitrale referitoare la chestiunile cuprinse în convenţia de arbitraj pot fi delimitate de cele care nu sînt incluse în ea, partea hotărîrii care conţine dispoziţii referitoare la chestiunile cuprinse în convenţia de arbitraj poate fi recunoscută şi executată;

- constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală nu corespund convenţiei părţilor ori, în lipsa unei asemenea convenţii, nu sînt conforme legislaţiei statului în care a avut loc arbitrajul;

- hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost desfiinţată ori executarea ei a fost amînată de o instanţă de judecată competentă a ţării în care sau conform legii căreia a fost pronunţată hotărîrea;

b) dacă instanţa de judecată constată că:

- în conformitate cu legea Republicii Moldova, obiectul litigiului nu este susceptibil de soluţionare prin arbitraj;

- recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale contravine ordinii publice a Republicii Moldova.

(2) Dacă desfiinţarea hotărîrii arbitrale străine sau suspendarea executării ei este cerută instanţei competente indicate la alin.(1) lit.a), instanţa competentă în faţa căreia este invocată recunoaşterea sau executarea hotărîrii poate, dacă va considera oportun, să amîne statuarea şi, la cererea părţii care solicită recunoaşterea şi executarea hotărîrii, poate să oblige cealaltă parte să ofere garanţiile corespunzătoare.