Apr mai-2009

NR. 19 APRILIE - MAI 2009

TURAŢII DE AUSTERITATE • CASINO ONLINE • BĂIEŢI RĂISNOOKER: TEORIA LUI HIGGINS • GLADIATORII MODERNIPARIURI: FOTBAL 92% • SPORTURI DE CLUB

exemplar gratuit

IL GIRo Cu sau fără Armstrong?

Editor coordonator: Ivonne Ghiţă

Redactori: Ioan Viorel

Alexandru Gheorghiaş Cosmin StăniloiuVlad Bucurescu Alexandru Cocu

Colaboratori: Bogdan Nevel

Teodor AvrămescuAlexandru Ganci

Răzvan CodoreanRobert Donatelli Radu Abramescu Emanuel Terzian

Ştefan TodorRadu SavinŞtefan Ulea

Art Director: Codruţ Bendovski

Foto: GETTY IMAGES, Codruţ Bendovski

Toni Salabaşev/TSA

Difuzare: Florentina Bălan telefon: 021 316 3380

fax: 021 316 3383 e-mail: [email protected]

Abonamente gratuite se pot face prin înscriere la: www.sportline.ro

Editat de Sport TV Management SRLRC J40/6784/1997, CIF RO9751036

Str. Dr. Ernest Djuvara 30, Sector 6, 060104, Bucuresti

ISSN 1843 – 9926

Prepress şi Tipar:

Sport TV Management este membru BRATCopyright 2008 Sport TV Management Reproducerea integrală sau parţială a

materialelor din revistă este posibilă numai cu acordul editorului

8 Il Giro cu sau fără ArmstrongLa 100 de ani de la prima ediţie, Turul Italiei pare mai strălucitor şi provocator ca niciodată. Posibila prezen-ţă a lui Lance Armstrong este pusă în cumpănă de o accidentare.

Un club, un joc, un prieten. Trei elemente între s-a creat o interdependenţă în lumea modernă. Multe dintre jocurile de societate au răsărit în cluburi, devenind încă un mijloc de refulare, mai sănătos decât varianta propusă de zeul vinului. Practicate indiferent de anotimp, jocurile din pub-uri au evoluat transformându-se astăzi în adevărate sporturi „sintetice” care se bucură de atenţia mass-media, cu toate bonusurile adiacente. Cât înseamnă hobby şi cât distracţie

14 Turaţii de austeritateLa început de februarie, Mondialul de Raliuri ne-a ajutat să facem cunoştinţă cu faţa sleită a sezonului 2009 în sporturile cu motor. Formula 1 şi MotoGP n-au făcut decât să confirme impasul economic.

La prima vedere nu pare cine ştie ce forţă a naturii, îmbrăcat aşa, într-un trening larg şi călare pe moto-cicletă. Abia după ce coboară, parcă, parcă bănuieşti musculatura deosebită de sub bluza dezlânată.

42 Teoria lui HigginsIntru în culise, unde John Higgins se odihneşte după un joc demonstrativ în faţa unei mulţimi entuziasma-te din Copenhaga. Un eveniment minor pentru el, ar putea crede cineva, luând în considerare toate meciu-rile prestigioase pe care le-a jucat.

48 Destinaţii sportiveSpania fascinează întreaga lume şi strânge vizitatori de pe toate continentele în marile oraşe şi în preajma obiectivelor de interes mondial. Barcelona e desti-naţie turistică în Top3 în lume, Madrid e o capitală de fost imperiu colonial, Valencia e plină de soare, Granada de istorie maură, Toledo e răspântia marilor culturi.

62 Băieţii răiNe-am gândit să facem un top al “băieţilor răi” din fotbalul britanic. Din păcate, clasamentul s-a oprit la numărul 1: JOEY BARTON. Povestea lui a “mâncat” tot spaţiul. Pe ceilalţi îi lăsăm pentru numărul următor.

68 Ioan ViorelToo Old Too Rock’n Roll: To Young To Die!/Breaking The Law/L.A. Woman/Punks Not Dead/Girls, Girls, Girls/I Wanna Be Sedated/Hero Of The Day/For Those About To Rock (We Salute You)

78 Regata de rezervăÎn absenţa Cupei America, ambarcaţiunile s-au între-cut la începutul anului în prima ediţie a Seriei Louis Vuitton Pacific, regata amicală desfăşurată în plină vară australă. În acest timp, principalii actori aşteaptă verdictul Curţii de Justiţie din New York.

82 DominatoriiÎn viaţă pot exista momente care să îţi ofere în câteva minute tot ce ai putea primi în ani întregi. Ei bine, da, am avut parte de o astfel de recompensă în compania unor mari campioni olimpici şi mondiali din proba de dans pe gheaţă, ruşii Natalia Bestemianova şi Andrei Bukin, două legende ale patinajului artistic.

APRILIE - MAI 2009 7

DETALII

6 APRILIE - MAI 2009

SPoRTURI DE CLUB

30 Hercule din Dorobanţi

EVENIMENT

IL GIRo săRBăToReşTe

SUTA

La 100 de ani de la prima ediţie, Turul Italiei pare mai strălucitor şi provocator ca niciodată. Posibila prezenţă a lui Lance Armstrong pusă în cumpănă de o accidentare, etapa epică de la Cuneo-Pinerolo parcursă în onoarea legendarului Fausto Coppi, evadat pe acelaşi traseu cu 60 de ani în urmă, contratimpul năucitor de peste 60 de kilometri, din etapa a 12-a şi căţărarea pe Vezuviu vor fi sarea şi piperul unei curse ce vrea să intre direct în istorie. Cu sau fără Armstrong


În 1909, italianul Luigi Ganna era des-chizător de drum în Il Giro cu a sa vic-torie după 8 etape teribile, nici una mai scurtă de 200 kilometri. Vremurile erau

romantice, cursa se numea tot ”roz”, dar condiţiile erau crâncene. De pildă, startul primei etape, Milano-Bo-logna (397 kilometri), s-a dat fix la 2:53 di-mineaţa, în prezenţa unui singur fotograf, a cărui sarcină strictă era să-i imortalizeze pe cei 127 de rutieri anonimi. Nu pentru eter-nitate, ci pentru ca organizatorii să-i iden-tifice la sosire.

O sută de ani mai târziu, marea necunoscu-tă este chiar Lance Armstrong, care nu se ştie dacă va rula, pentru prima oară în cari-era sa, în Il Giro. După şapte Tururi ale Franţei adjudecate

consecutiv şi peste trei ani petre-cuţi departe de pluton, america-nul de 37 de ani se pregătise sa onoreze cu prezenţa centenarul italienilor. Nimeni nu ştie exact ce vrea texanul înrolat de echipa Astana. Dacă vine să câştige sau doar pentru că acum, la bătrâne-ţe, îi plac petrecerile şi cifrele ro-tunde.

Nu se ştie dacă, finalmente, va pu-tea participa, nu se ştie dacă ela-nul lui Lance va fi domolit de acci-dentarea suferită pe 23 martie, în prima etapă din Vuelta Castilla y Leon, când a căzut şi şi-a fracturat clavicula umărului drept. După o operaţie şi după o pauză forţată de cel puţin o lună, mulţi merg pe varianta că Lance va veni în Il Giro, dar se va retrage din vreme, păs-trându-şi forţele pentru Le Tour.

Italienii stau la pândăCu un Armstrong prudent după accidenta-

re şi fără Alberto Contador, câştigătorul de anul trecut, menajat acum pentru a ataca în linişte Turul Franţei, sunt tot mai mulţi care simt victoria tot mai la îndemână. În capul listei stă Ivan Basso, revenit şi el în ciclism după doi ani de suspendare, ca urmare a implicării sale în ”Operaţiunea Puerto”. Ita-lianul de la Liquigas, ajuns la 31 de ani, nu e recomandat doar de victoria din Il Giro, de acum trei ani, ci şi de clasările sale în coasta lui Lance Armstrong în Turul Franţei: locul 3 (2004) şi locul 2 (2005).Printre favoriţi este considerat şi spaniolul Carlos Sastre (33 ani), acum în tricoul noii echipe Cervelo TestTeam, care vine după un sezon 2008 fulminant, lider în Turul Franţei şi locul 3 în Turul Spaniei. Nimeni nu ştie însă care sunt posibilităţile actuale ale lui Sastre, mai ales după ce a părăsit pu-ternica echipă CSC. Virtual protagonist al lui Il Giro este şi Gilberto Simoni (37 de ani), acum la Serramenti PVC Diquigiovanni, care nu poate fi ignorat. Palmaresul său în

Turul Italiei este dezarmant, cuprinzând două succese (2001 şi 2003), un loc secund (2005) şi patru locuri 3 (1999, 2000, 2004, 2006). E drept, Simoni a mai obosit în ultimele două sezoane, când a bifat un loc 4 (2007) şi un loc 10 (2008), dar poate face oricând di-ferenţa dacă prinde zile de graţie pe mun-te. Grupul favoriţilor mai este completat de italienii Danilo Di Luca (33 ani, LPR Brakes), învingător în 2007, Damiano Cunego (27 ani, Lampre), tricou roz în 2004, dar şi de rusul Denis Menchov (31 ani, Rabobank), o figură importantă în tabloul marilor tururi: două succese în Vuelta (2005, 2007), locul 4 în Marea Buclă (2008) şi locul 5 în Il Giro (2008).

Fără trişorii Ricco şi SellaDin fericire, în Turul Italiei nu se vor regă-si doi dintre trişorii care au făcut senzaţie în ediţia 2008, distorsionând ierarhia. Pri-mul dintre ei e Ricardo Ricco, care a fost al doilea, la doar 1.57 în spatele lui Alberto

Contador. Italianul a fost suspendat doi ani pentru dopaj cu CERA (eritropoetină de a treia generaţie), după un control efectuat în Turul Franţei 2008. Celălalt este tot un italian, Emanuele Sella, care s-a plasat pe locul 6 în Giro 2008, după trei etape mon-tane câştigate şi adjudecarea tricoului de cel mai bun căţărător. Sella a fost depistat pozitiv tot cu CERA, la un control efectuat de UCI în afara competiţiei, la 23 iulie 2008. El a fost suspendat doar un an după ce a re-cunosut că s-a dopat, cooperând în timpul audierilor.

22 de echipe vor participa la ediţia cu nu-mărul 92 din Giro. Organizatorii cursei, RCS Sport, au anunţat numele a 20 de echipe, păstrând două wild-carduri. Deocamdată, au prezenţa asigurată 14 echipe de ProTour (AG2R, Astana, Bouygues Telecom, Caisse d’Epargne, Lampre, Liquigas, QuickStep, Rabobank, Silence/Lotto, Columbia/High Road, Garmin/Slipstream, Katusha, Milram şi Saxo Bank), alte şase primind invitaţii (Acqua&Sapone, Cervelo TestTeam, ISD, LPR Brakes, Serramenti Pvc Diquigiovanni/Androni Giocattoli, Xacobeo Galicia). Sur-

prinzător, de pe lista organizatorilor lipsesc patru echipe de ProTour, acestea fiind Co-fidis, Euskaltel, Française des Jeux şi Fuji Servetto.

Contratimp de peste 60 km!Traseul cursei de anul acesta măsoară 3395,5 kilometri şi va trece prin Austria (eta-pa a 6-a, la Mayrhofen), Elveţia (etapa a 7-a, finiş la Chiavenna) şi Franţa (în timpul eta-pei a 10-a, Cuneo-Pinerolo). Când s-a dez-văluit traseul lui Il Giro 2009, la finalul anu-lui trecut, marea surpriză a fost lungimea contratimpului individual din etapa a 12-a, 61,7 kilometri între Sestri Levante şi Rioma-ggiore, cel mai mare în ultimii 13 ani. S-a speculat chiar că organizatorii au dorit să-i mulţumească lui Lance Armstrong pentru prezenţă, oferindu-i un cadou texanului, ştiut fiind faptul că acesta şi-a construit cele şapte succese din Turul Franţei cu ajutorul celor 11 victorii în etape de contratimp. O altă surpriză este aceea că Il Giro nu se va mai încheia la Milano, ci la Roma. Este pen-



tru prima oară din 1989 când se întâmplă ca plutonul să-şi încheie aventura italiană în alt oraş, de la finişul de la Florenţa de acum 20 de ani, care certifica victoria la general a francezului Laurent Fignon.

Şase finişuri în căţărare

Totuşi, tot etapele montane vor deţine prim-planul, cu şase finişuri în ascensiune: San Martino di Castrozza (etapa a 4-a, la 1466 metri altitudine), Alpe di Siusi (etapa a 5-a, la 1844 metri), San Luca (etapa a 14-a, la 274 metri), Monte Petrano (etapa a 16-a, la 1101 metri), Blockhaus (etapa a 17-a, la 2064 metri) şi Vezuviu (etapa a 19-a, la 1000 metri altitudine). Ultima căţărare a fost pe harta Turului Italiei doar de două ori: în

1959, când luxemburghezul Charly Gaul îşi adjudeca un contratimp ce-l va ajuta să cu-cerească tricoul roz, şi în 1990, când spani-olul Eduardo Chozas termina primul după o etapă lungă de 190 kilometri. Etapa-re-gină a lui Il Giro va fi etapa a 10-a, Pinero-lo-Cuneo (250 kilometri), cu cinci căţărări pe traseu. Va fi un omagiu adus lui Fausto Coppi, de 5 ori învingător în cursă (1940, 1947, 1949, 1952, 1953), care, în ediţia 1949, în etapa a 17-a, pe acelaşi traseu ca şi cel din 2009, a făcut o cursă de poveste. Coppi a câştigat atunci cu un avans de 11 minute în faţa lui Gino Bartali, după 192 de kilometri de evadare solitară. Organizatorii au plasat şi alte căţărări în onoarea celor care au făcut istorie în ci-clism. Passo di Croce d’Aune (etapa a 4-a) este dedicată lui Tullio Campagnolo, inven-tatorul sistemului care permite schimbarea vitezelor, Monte Trebbio (etapa a 15-a) este, neoficial, în memoria lui Marco Pantani, în timp ce Blockhaus (etapa a 17-a) marchează victoria lui Eddy Merckx, pe această căţăra-re, în 1967. Sprinterii vor avea viaţă grea în Giro, doar şase etape fiind desenate pentru vitezişti.

Etapa 1 (9 mai): Lido di Venezia (20, 5 km) – contratimp pe echipeEtapa a 2-a (10 mai): Jesolo-Trieste (156 km) – platEtapa a 3-a (11 mai): Grado – Valdobbiadene (200 km) – platEtapa a 4-a (12 mai): Padova - San Martino Di Castrozza (165 km) – montanăEtapa a 5-a (13 mai): San Martino Di Castrozza – Alpi di Siusi (125 km) – montanăEtapa a 6-a (14 mai): Bressanone/Brixen – Mayrhofen (242 km) – medie Etapa a 7-a (15 mai): Innsbruck – Chiavenna (244 km) - medieEtapa a 8-a (16 mai): Morbegno – Bergamo (208 km) – medieEtapa a 9-a (17 mai): Milano Show 100 (155 km) – platEtapa a 10-a (19 mai): Cuneo – Pinerolo (250 km) – montanăEtapa a 11-a (20 mai): Torino – Arenzano (206 km) - platEtapa a 12-a (21 mai): Sestri Levante – Riomaggiore (61,7 km) – contratimp individualEtapa a 13-a (22 mai): Lido Di Camaiore – Firenze (150 km) - platEtapa a 14-a (23 mai): Campi Bisenzio – Bologna (174 km) – montanăEtapa a 15-a (24 mai): Forli – Faenza (159 km) – medieEtapa a 16-a (25 mai): Pergola – Monte Petrano (237 km) – montanăEtapa a 17-a (27 mai): Chieti – Blockhaus (79 km) – montanăEtapa a 18-a (28 mai): Sulmona – Benevento (181 km) - platEtapa a 19-a (29 mai): Avellino – Vezuviu (164 km) – montanăEtapa a 20-a (30 mai): Napoli – Anagni (203 km) - platEtapa a 21-a (31 mai): Roma (15,3 km) – contratimp individual

TURUL ITALIEI


Eurosport are pentru următorii 4 ani drepturile pentru televiziune şi internet pentru Giro d’Italia, dar şi pentru alte 3 competiţii importante din ciclismul italian: Milan San-Remo, Giro di Lombardia şi Tirreno-Adriatico.

Campionatul mondial de Super-bike a fost singura întrecere capabilă să atragă noi constructori în acest sezon, în timp ce Mondialele de Mo-

tocros şi Turisme au ştiut să-şi păstreze pla-toul intact.Lipsit de Subaru, dar şi de compatrioţii de la Suzuki – nevoiţi să se retragă la finele anului trecut din aceleaşi considerente eco-nomice, Raliul Irlandei a constituit un prim contact cu realitatea anului 2009 în spor-turile cu motor: doar 35 de maşini înscrise şi numai două echipe de uzină, Citröen şi Ford. Altfel spus, motorsport în forma cea mai comună, cu un învingător şi un singur perdant. Deloc atractiv pentru ceea ce ar fi trebuit să reprezinte crema raliurilor la ni-vel internaţional. N-avea să fie însă decât primul instantaneu al unui sezon 2009 ce se anunţă extrem de dificil pentru motor-sport.Cu Honda plecând acasă, Formula 1 şi cam-pionatul american AMA Superbike n-arată mai chipeş, în timp ce MotoGP a trecut şi el pe lângă catastrofă. Anume, imposibilitatea de a alinia o grilă coerentă după retragerea intempestivă a celor de la Kawasaki. Nimic surprinzător pentru un constructor care doar anul trecut a investit 60 de milioane de euro cu rezultate cvasi-nule în respec-tiva competiţie. Până la urmă însă, Dorna şi Kawasaki au ajuns la un compromis, iar

japonezii pun la dispoziţie o motocicletă pentru italianul Marco Melandri în 2009.“Recentele reduceri de costuri operate de Honda în Formula 1 nu reprezintă decât vârful aisbergului. Trista realitate este că toate disciplinele motorizare şi toţi cei im-plicaţi vor avea de suferit în următorii ani”, declara recent britanicul Ray Archer, preşe-dintele Asociaţiei Internaţionale a Ziarişti-lor de Motocros.O consecinţă cauzată de specificul compe-tiţiilor ale căror surse de venit sunt limita-te (public pe circuite şi drepturi de televi-zare), însă ale căror costuri au ajuns astăzi

să poată fi suportate doar de o armată de constructori auto/moto şi sponsori. Iar atunci când aceştia din urmă fac parte din universul atât de fragil al castelului de cărţi bancar, sentinţa lui Max Mosley, preşedin-tele FIA, nu mai pare defel una deplasată: “Formula 1 este nesustenabilă”, spunea acesta în toamna anului trecut. Şi pe bună dreptate. Sponsor de cursă lungă al celor de la Williams, Royal Bank of Scotland şi-a anunţat deja retragerea din parteneriat la finele contractului ce expiră în 2010, în timp ce olandezii de la ING, care vărsau anual 30 de milioane de euro celor de la Renault F1, au confirmat că-şi fac bagajul la finalul ac-tualului sezon. Credit Suisse însă a preferat varianta Honda şi a pus capăt imediat par-teneriatului cu BMW Sauber.Grav n-ar fi dacă a doua componentă a ecu-aţiei, constructorii auto/moto, ar fi capabili să susţină efortul. Cu stoc-uri de modele încă nevândute, uzinele nu se află însă de-loc într-o situaţie favorabilă. Iar aici – o lasă să se întrevadă retragerile menţionate mai sus – japonezii sunt cei care plătesc un preţ piperat. Încă din primul semestru al anului trecut, producţia moto în Ţara Soarelui Ră-sare scăzuse cu 30%. Apoi, pe fondul crizei mondiale, aprecierea yenului a atins un prag istoric: cea mai ridicată cotaţie în ra-port cu dolarul în ultimii 15 ani şi în raport cu euro din 2001 încoace. Cu o industrie

TuRAţII De AUSTERITATELa început de februarie, Mondialul de Raliuri ne-a ajutat să facem cunoştinţă cu faţa sleită a sezonului 2009 în sporturile cu motor. Formula 1 şi MotoGP n-au făcut decât să confirme impasul economic cu care se confruntă disciplinele de referinţă. Semn că soluţiile sănătoase trebuie căutate în succesul formatelor inteligente şi al competiţiilor cu relevanţă în producţia de serie.

alexandru CoCu

“Recentele reduceri de costuri operate de Honda

în Formula 1 nu reprezintă decât vârful aisbergului.

Trista realitate este că toate disciplinele motorizare şi

toţi cei implicaţi vor avea de suferit în următorii ani”Ray Archer, preşedintele

Asociaţiei Internaţionale a Ziariştilor de Motocros.


ce trăieşte în proporţie covârşitoare din exporturi, Japonia a înregistrat pierderi catastrofale. Producţia de motociclete în Japonia a atins cel mai scăzut prag din 1962 încoace. Iar dacă punem la socoteală faptul că Honda reprezintă 50% din totalul vânză-rilor moto la nivel planetar, avem dimensi-

unea completă a dezastrului ce s-a abătut asupra niponilor, cu consecinţe imediate în planul implicării în motorsport.Soluţiile nu sunt tocmai la îndemâna tutu-ror companiilor ce gestionează diversele discipline motorizate. Cea mai simplă vari-antă vizează o reîmpărţire a veniturilor pro-

venite din drepturile comerciale. “Cred că echipele ar trebui să primească o anumită contribuţie pentru aportul la spectacol şi implicarea principalilor săi actori”, spunea recent Laurens Kleinkoerkamp, managerul de competiţie al Yamaha Motor Europe, în timp ce declaraţia preşedintelui Ferrari, Luca di Montezemolo, sună mai tranşant, pe măsura intereselor financiare din Marele Circ: “Nu există niciun alt sport în care acto-rii să primească mai puţin de 50%, aşa cum este cazul actualmente în Formula 1”.

Pe termen mediu însă, veritabila soluţie ţine de controlul asupra costurilor de par-ticipare. Un control pe care Formula 1, dar şi MotoGP ori Mondialul de Raliuri l-au pier-dut demult, o dată cu implicarea construc-torilor de uzină. Bugetele uriaşe alocate departamentelor de cercetare-dezvoltare, componentele tip prototip (la nivelul alia-jelor utilizate, dar şi a dezvoltării sistemelor electronice) şi lipsa de relevanţă a soluţiilor tehnice în producţia de serie a dus nu nu-mai la creşterea exponenţială a costurilor, ci şi la imposibilitatea de amortizare prin

intermediul industriei. De ace-ea poate, singurele discipline care continuă să prospere în actualul climat economic sunt Campionatul Mondial de Su-perbike (cu şapte constructori implicaţi) şi Mondialul de Tu-risme, pe care le putem urmări şi în acest an, la Eurosport. Primul mizează pe similitudi-nile tehnice cu producţia de serie. Al doilea – pe imaginea asociată modelelor de zi cu zi, un regulament echilibrat şi un format concentrat. Altfel spus, a reuşit ceea ce pentru moment Campionatul Mon-dial de Raliuri n-a izbutit să exploateze la maximum: ex-punerea TV. Nu-i de mirare că Challenge-ul Intercontinental de Raliuri (IRC), văzut iniţial ca un balon de încercare al Eurosport Events, s-a bucurat de un succes uriaş, ajungând astăzi la un calendar cu 12 eta-pe, tot atâtea ca şi Mondialul de Raliuri, dar cu o acoperire mai bogată, coerent adaptată specificului disciplinei.

Soluţia combinată reguli relevante/costuri mici/format adaptat are însă neajunsul de a putea fi aplicată doar pe ter-men mediu. Nu de alta, dar necesită o investiţie din partea actorilor; un efort financiar nu tocmai comod în actualele condiţii. “Sper ca această criză să nu distrugă ceea ce am con-struit cu greu, de-a lungul ani-lor”, spunea Pit Beirer, directo-rul diviziei de motorsport off-road a celor de la KTM. În cazul germanului, o structură solidă, într-un campionat abordabil – Mondialul de Mo-tocros – singura întrecere moto, alături de Mondialul de Superbike, în care niciun constructor de uzină nu a dezertat în intersezon. Nu de alta, dar - o spune tot boss-ul KTM - “criza poate însemna pentru noi toţi o şansă. Aşa că merită să nu renunţăm”.


cărţile de pe masă? Da. Rezultatul jocului poate părea evident dacă ştii toate mâinile, însă acesta nu este singurul factor. Jucăto-rii implicaţi nu cunosc cărţile adversarilor, însă surpriza pentru telespectator vine de la modul cum aceştia îşi joacă şansele - mai ales atunci când acestea sunt mici şi mai re-uşesc să şi câştige !

Eskandani şi Orenstein au produs astfel un episod-pilot pe care au reuşit să îl vândă posturilor de televiziune şi care s-a dove-dit a fi un magnet pentru publicul larg. Au urmat şi ale modificări, mai mici sau mai mari, care au adus pokerul acolo unde se află el astăzi. S-a trecut la camera ascun-să care permite celor de acasă să „fileze” cărţile odată cu jucătorul, împărtăşindu-i astfel emoţiile la primirea cărţilor. Produ-cătorii acestor adevărate evenimente TV au început să invite jucători celebri atât prin jocul lor surprinzător, dar şi prin prezenţa “de star”, şi aşa au apărut şi vedetele. Ca să ai invitaţi precum Daniel Negreanu, Gus Hansen, Antonio Esfandiari, Phil Hellmuth, Sammy Farha, Eli Elezra sau Mike Matusow

trebuia să bagi adânc mâna în buzunar, iar sponsorii nu au întârziat să apăra.

Pentru publicul larg, lovitura de graţie a venit odată cu apariţia turneelor „satelit”. Organizarea acestora pe scară largă a per-mis şi jucătorului obişnuit, dar pasionat, să acceadă în turneele televizate şi să joace alături de vedetele consacrate. În esenţă, se organizează concursuri cu intrare liberă sau cu un entry-fee derizoriu, iar premiul cel mare constă într-un loc sau mai multe la turneele televizate şi cu premii uriaşe. S-a creat astfel o isterie în masă atunci când „average Joe” a câştigat un astfel de turneu satelit după care l-a câştigat şi pe cel televi-zat, împotriva jucătorilor profesionişti. În ultimii ani, televiziunea şi-a rafinat în cele mai mici detalii aceste producţii: grafică electronică ce ajută privitorul să înţeleagă ce se întâmplă la masa de joc, prezentatori amuzanţi şi producţii video cu suspans de thriller şi, nu în ultimul rând, televiziuni sportive de renume ce difuzează regulat aceste turnee.Există, totuşi, un mare paradox în acestă

lume a pokerului: deşi Texas Hold’em este o invenţie americană şi cel mai cunoscut for-mat de poker în televiziune, acesta este in-terzis în chiar statul Texas.

Cinematograful anilor ’50-’60 a avut remarcabile succese de casă cu filme care aveau ca acţiune cen-trală pokerul şi carismaticii lui jucă-

tori. Invariabila răfuială western din Saloon era condimentată cu pumni, scaune, sticle şi neapărat cărţi de joc ce zburau prin aer o dată cu masa. Alte pelicule ne sunt dragi şi acum şi vor rămâne de referinţă, precum „The Sting” (Robert Redford, Paul Newman, 1973), „Cincinatti Kid” (Steve McQueen, 1965) sau „Ocean’s 11” (Frank Sinatra, Dean Martin, Sammy Davis Jr., 1960) al cărui re-make a făcut furori recent, atât în cinema-tografe cât şi pe TV prin nume ca Brad Pitt, George Clooney, Matt Damon sau Andy

Garcia. Numai citind numele de mai sus ai putea crede că pokerul avea să fie un mare success pe micul ecran. Nu a fost aşa! Ba chiar dimpotrivă. Deşi în Statele Unite şi Marea Britanie s-au difuzat concursuri sub diverse formate încă din anii‚ ’80, audienţe-le pokerului au fost jalnice.Lucrurile aveau să se schimbe abia după anul 1995, când Mori Eskandani, un jucător cunoscut, dar şi producător de astfel de emisiuni, îl întâlneşte pe Henry Orenstein. Acesta propune mini-camera de luat ve-deri ascunsă în masă, aşa numita hole-cam. Aceasta avea să fie invenţia care a dus la renaşterea pokerului, de această dată pe micul ecran.

S-au născut multe întrebări despre potenţi-alul acestui tip de filmare, însă răspunsurile au venit, cu timpul, de la sine:- Vor fi dispuşi jucători cunoscuţi să îşi arate cărţile şi odată cu ele să îşi expună strate-giile de joc? Au fost, ba chiar a reprezentat un stimulent pentru aceştia fiindcă au fost nevoiţi să adopte tactici diferite în decursul jocurilor. Dacă vezi că X se aruncă de fiecare dată când se ridică miza de 6 ori, ai practic jocul în mână, nu? Nu. X este nevoit să jon-gleze cu tot manualul de poker, ba chiar să îl rescrie ca să supravieţuiască după apariţia la TV. - Va mai prezenta jocul interes pentru te-lespectator atunci când va cunoaşte toate

În zilele noastre nu mai este nici o surpriză să vezi stând la aceeaşi masă un „rechin” cu experienţă de 30 de ani în poker, un actor de la Hollywood şi doi necunoscuţi, unul din India, să zicem, iar celălalt din Bulgaria, ultimii câştigându-şi poziţiile la turnee satelit organizate pe

Cum s-A ReInVenTATPokERUL

Ştefan todor

COVER STORY

Un club, un joc, un prieten. Trei elemente între s-a creat o interdependenţă în lumea modernă. Multe dintre jocurile de societate au răsărit în cluburi, devenind încă un mijloc de refulare, mai sănătos decât varianta propusă de zeul vinului. Practicate indiferent de anotimp, jocurile din pub-uri au evoluat transformându-se astăzi în adevărate sporturi „sintetice” care se bucură de atenţia mass-media cu toate bonusurile adiacente. Cât înseamnă hobby şi cât distracţie serioasă?

SPoRTURI DE CLUB

alex gheorghiaŞVlad BuCuresCu

Este sâmBătă după-amiază, iar în clubul de bowling e agitaţie mare. Un tip rotofei calcă agale până la buza culoarului şi se pregăteşte să

lanseze bila spre cele zece popice din ca-păt. Din motive încă neelucidate, prietenii îi spun „Jumbo”. Nu se grăbeşte să arunce bila, deşi degetele sale au pătruns cu greu orificiile obiectului de joc. Dilema legată de eliberarea bilei nu este o problemă existen-ţială. Sunt chestiuni mult mai importante care ţin de strategie. În jocul de bowling, tactica este esenţială. De aceea, revine la masă, unde îşi pune la punct astfel o tactică ce se vrea câştigătoare: înşfacă o halbă de dimensiuni mari şi soarbe cu nesaţ berea. Pentru câteva secunde, tot clubul a încre-menit. „Fiara” este însă gata de luptă, îşi ia elanul, execută o fandare pe care n-ai fi pariat şi eliberează bila. Doar două popice cad victimele acestei tactici inteligente dar Jumbo este aclamat ca un campion. Un cor de aplauze, fluierături admirative şi încura-jări îl însoţesc în drumul de întoarcere spre halba sa. În club Jumbo se simte ca un rege. Pentru el, nevoia de socializare şi-a găsit rezolvarea în incinta aceea. Acolo şi-a fă-cut prieteni, acolo a cunoscut sentimentul

de apartenenţă la un grup şi a ajuns să se simtă în largul lui. Departe de noţiunea de sport, clubul constituie totuşi locul care sa-tisface nevoia ancestrală de socializare. Ne-înţeles în familie şi la şcoală, tânărul vede în club fructul interzis şi dulce care-i oferă un refugiu într-o lume străină. Aici găseşte tovarăşi şi parteneri de viaţă.În zilele noastre, poate mai mult ca oricând, funcţionează legea turmei. Dacă nu faci ce face toată lumea, eşti privit ca un ciudat, un sălbatic într-o lume domestică, ca un nea-daptat. Legea lui Hoffer, înscrisă în Legile lui Murphy, spune că „atunci când oamenii sunt liberi să facă ce vor, de obicei se imită unul pe altul”. Deschiderea din decembrie ‚’89 a adus libertatea, însă doar o parte din-tre adolescenţi posedă înţelepciunea de a gusta din toate, pentru ca apoi să discearnă şi să aleagă ce li se potriveşte.

Accesorii obligatoriiClubul este o adevărată supapă socială, un loc în care vii cu prietenii sau unde poţi să-ţi faci alţi prieteni, un loc unde poţi să uiţi de stresul cotidian. Cum sportul are prin exce-lenţă o componentă socială, nu este de mi-

rare că diverse jocuri s-au integrat rapid în cluburi, devenind piese în peisaj, întâlnite aproape la fel de des precum barul, muzica de atmosferă şi uneori fumul de ţigară. Ex-ceptând poate situaţia în care funcţionează doar ca o discotecă, un club care se respec-tă are în incintă măcar o masă de biliard sau o ţintă de darts. Pe patronii care investesc în astfel de facilităţi evident că îi interesea-ză mai puţin componenta socială. Un client care vine în clubul lui (şi) pentru „a face o bilă” sau a arunca la ţintă devine un consu-mator, deci un susţinător al afacerii.

Diversitate în unitateCa orice investiţie, barurile trebuie să aducă profit. Patronii sunt obligaţi să le transfor-me în ceva mai mult decât simple locuri unde să se bea şi să se fumeze, pe fundal muzical. Aşa au apărut cluburile live, unde vin diverse trupe, pentru a se produce pe scenă. Tot aici sunt organizate seri de kara-oke şi stand up comedy. Cluburile tematice - incluzând aici cea mai importantă catego-rie, cea a localurilor cu profil sportiv - con-stituie locurile unde pot fi urmărite eveni-mentele sportive la ordinea zilei - meciuri

de fotbal, pe ecrane mari - sau unde se pot practica jocuri care nu necesită un echipa-ment sportiv deosebit sau un efort fizic ie-şit din comun. Aici se lovesc bilele cu tacul, sub toate formele cunoscute ale biliardului, se trimite bila către popice sau săgeata că-tre ţinta de darts.Cu buzunare sau nu, carambol sau de bila a noua, pentru a nu mai vorbi de fratele mai mare, snooker-ul, biliardul poate fi conside-rat jocul rege al cluburilor. Pentru a-l practi-ca, ai nevoie de talent, exerciţiu, coordona-re, viziune şi precizie. Era să uit. Şi de bani.

Pentru a închiria o masă de biliard trebuie să scoţi ceva lei din buzunar. Dar efectul este scontat. Lumina se revarsă asupra ta, în momentul în care cumpăneşti cu tacul şi trimiţi bilele care încotro. Te afli în centrul atenţiei. Eşti regele serii.

De la hobby la performanţăNu ştii dacă eşti bun la un sport, până nu îl practici, este vorba unui amic. Printre cei care frecventează un club de biliard, spre exemplu, se numără jucători pentru care componenta socializării reprezintă eventu-al doar o etapă preliminară.Cei care devin membri constanţi în astfel

de cluburi pot face pasul de la un nivel de amatori la semi-amatori şi chiar la profesio-nişti. Loialitatea arătată prin cotizarea taxei de membru la un anume club îţi aduce o le-gitimaţie şi de aici dreptul de a participa la turnee organizate acolo, dar şi în alte locuri, unde jucătorul apare cu însemnele clubului pe echipament. Văzut ca un „pub game”, joc practicat in-tens în baruri, darts-ul a devenit sport pro-fesionist după ce suficient de mulţi jucători au ajuns la un nivel foarte bun în Marea Britanie, prima care l-a recunoscut ca disci-

plină sportivă. Cum darts-ul este foarte iu-bit şi în SUA, Canada, ţările scandinave ş.a., trecerea la turnee internaţionale a fost un pas logic. Astăzi, un Campionat Mondial de darts este transmis de mai multe posturi de televiziune şi nu doar pentru că este unul dintre puţinele sporturi în care femeile pot concura fără restricţii împotriva reprezen-tanţilor sexului tare...La prima vedere, darts-ul are darul de a te lăsa fără vedere. Ţinta pare şi mai înde-părtată, iar săgeata pe care trebuie s-o în-figi după un anumit algoritm şi nu doar în dreptunghiurile cu cât mai multe puncte, începe să aibă propria sa identitate şi să meargă acolo unde doreşte ea, renegând mâna care a mângâiat-o la aruncare. Atât în cazul biliardului, cât şi al snooker-ului,

britanicii sunt „vinovaţi” pentru apariţia lor.Dacă forme arhaice de bowling au fost în-tâlnite încă din Egiptul antic, primele seturi de reguli standardizate au fost alcătuite de americani, la finele secolului XIX. În cazul acestui sport, mişcarea este una comple-xă, iar pentru a ieşi în evidenţă e nevoie de mult exerciţiu. Fizic, în primul rând. Nu ne-am propus să fim exhaustivi. Variantele de jocuri de club sunt nenumărate şi n-am reu-şi niciodată într-o astfel de tentativă, deoa-rece totul este într-o perpetuă dezvoltare.Un drum asemănător a avut şi fotbalul de

masă, care atrage încă din anii‚ ’50 clienţi numeroşi în localurile ce deţin astfel de fa-cilităţi. În ultimii ani, odată cu înfiinţarea fe-deraţiei internaţionale de specialitate (ITSF) tot mai multe competiţii de top au fost or-ganizate, cea mai prestigioasă fiind Cupa Mondială, ţinută la fiecare patru ani, exact ca întrecerea similară din sportul rege.

Influenţe şi diferenţe culturaleÎn lume există multe cluburi de biliard, dar snookerul câştigă tot mai mult teren, graţie unei mediatizări după care multe sporturi suspină profund. În acest caz se poate vorbi de o convieţuire paşnică: patronii cluburilor

22 APRILIE - MAI 2009 APRILIE - MAI 2009 23

de biliard au făcut spaţiu şi pentru mese de snooker, dar la fel de bine există cluburi, in-clusiv în România, doar pentru practicarea jocului ce i-a făcut celebri pe O’Sullivan sau Hendry.

Mult mai răspândit la nivel mondial, bowling-ul a devenit în ultimii ani un sport popular inclusiv în spaţiul mioritic, zonă recunoscută pentru rezultate glorioase

la sportul înrudit, popice. Cum pe ameri-cani, francezi sau japonezi nu-i vom vedea prea curând aprofundând regulamentul uşor alambicat din popice şi cum bowling poate juca astăzi orice puşti care dă iama într-un supermarket de fiţe (în traducere li-beră, mall), nu-i de mirare că popicele sunt eclipsate de un sport promovat până şi de Hollywood, vezi spumoasa comedie „Ma-rele Lebowski”, în care Jeff Bridges şi John Goodman arată calităţi certe de bowleri.

În scenă apare televiziuneaConstrânşi de realizarea unor audienţe cât mai mari, pentru a atrage venituri din pu-blicitate, directorii de programe ai televizi-unilor şi-au îndreptat atenţia către sporturi-le de club. Faptul că acestea se desfăşoară într-un spaţiu relativ restrâns le face să fie

atractive şi în planul desfăşurării de forţe economice. Cheltuielile necesitate de o transmisiune a unui meci de snooker sunt evident mai mici decât cele implicate de re-darea unui turneu de golf, de exemplu.Un alt aspect care a contribuit la apariţia pe micile ecrane a sporturilor de club este segmentarea televiziunilor. Apariţia cana-lelor tematice, apoi a posturilor de nişă, a reprezentat un element decisiv în acest sens. Spre exemplu, numai într-un astfel de

mediu poate fi difuzat un meci de snooker, al cărui moment de final nu poate fi cunos-cut cu precizie.S-a mers şi mai departe. Sporturi de regiu-ne, zonă, cartier sau chiar de apartament au fost ambalate frumos şi prezentate sub cele mai atrăgătoare forme, unui public avid de nou.De aici până la organizarea unor cupe sau campionate mondiale a fost un singur pas.

Acesta a fost făcut, din dorinţa de a oferi acea legitimitate sportivă şi prestigiu. Fără a-i fi cunoscute originile, carromul aduce enorm cu fotbalul cu nasturi pe care-l ju-cam în copilărie.

Şahul, aproape matVă mai amintiţi de jocul acela al minţii în care totul se petrecea pe o tablă alb-negru cu 64 de pătrăţele şi unde regulamentul

îţi permitea, printre altele, să fii nebun ca să ataci regina? Şah parcă se numea, nu?... Iată un sport uns cu toate alifiile, conside-rat cândva cel mai popular joc din lume, ce părea că se pliază perfect pe ideea de club, dar care astăzi scade constant în popula-ritate. Unii dau vina pe stilul dezordonat în care este condusă Federaţia Internaţio-nală (FIDE), ajunsă pe mâna unui oligarh, Ilsan Iliumjinov, preşedintele regiunii ruse Kalmikia. Numai în ultimele luni, individul a schimbat de câteva ori criteriile de selecţie pentru Campionatul Mondial şi a mutat câteva turnee de top din spaţiul occidental în cel ex-sovietic, fără a da explicaţii plauzibile. Să fie doar haosul de la vârful FIDE de vină pentru scăderea rating-ului? Poate că tocmai în acest ter-men, rating, stă cheia răspunsului. În deceniile trecute, meciurile din-tre jucători legendari precum Bo-ris Spaski şi Bobby Fischer, Fischer şi Gari Kasparov sau Kasparov şi Anatoli Karpov ţineau prima pagi-nă a ziarelor lumii, iar audiovizua-lul le acorda spaţii generoase. Între timp, lumea s-a plictisit (e prea mult de gândit?), şahul a in-trat în categoria sporturilor nu tocmai telegenice, iar dacă televi-ziunea nu te mai bagă în seamă, moartea clinică bate la uşă...

Vechi dar noiFoarte interesantă este tendin-ţa din prezent, de a prelua jocuri prăfuite, uitate în cine ştie ce regi-une a lumii, de a le cosmetiza şi de a le lansa într-un format mondial. De la vechiul pe-tanque, practicat în sudul Franţei, s-a ajuns la de-acum consacratul bowls, preluat prin filiera britanică a Comunităţii de naţiuni, un joc de bile practicat pe o suprafaţă sintetică de culoare albastră, pe care jucătorii lan-sează câte patru bile asimetrice spre o ţintă reprezentată de o bilă galbenă mai mică. Deşi sunt mai mulţi jucători de bowls în aer liber („lawn bowls”), versiunea de sală i-a atras atenţia televiziunii, care transmite toate turneele importante, inclusiv Open-ul galez, competiţie considerată mai presus decât Campionatul Mondial - caz unic în istoria sportului.

O variantă excentrică de curling, am pu-tea-o cataloga. Fără răcoarea gheţii şi fără măturică, desigur. Spectacolul este însă acelaşi, iar loviturile care uneori frizează legile fizicii îi ţin pe telespectatori lângă mi-cile ecrane sau îi fac pe cei aflaţi în trecere să zăbovească acolo mai mult timp, pentru a afla deznodământul.Televiziunile au apelat şi la alte metode exotice de a-şi fideliza urmăritorii. A făcut

senzaţie, de exemplu, baletul jucătorilor de sepak takraw, un sport originar din Asia de sud-est care aduce a volei, însă este practi-cat cu piciorul. Surprinde uşurinţa cu care aceştia expediază mingea peste fileu şi echilibrul precar din care practicanţii exe-cută loviturile.O altă încercare de aducere în actualitate a unui sport antic a fost efectuată în cazul kabbadi. Originar de pe subcontinentul in-dian, probabil că multe din incursiunile pe care jucătorii le efectuează în terenul ad-vers, cu scopul capturării de inamici, au fost studiate de inventatorii jocurilor electro-nice de combat. Numai că în cazul de faţă armele de foc sunt excluse. Mai mult, totul

devine un exerciţiu de yoga, deoarece eşti obligat în permanenţă să rosteşti numele jocului, pentru a arăta că nu îţi oxigenezi plămânii, inspirând.

Unde-i marţul de altădată...Adept din moşi strămoşi al stilului de viaţă

mai molcom, românul şi-a găsit meni-rea în jocul de table. Pasiunea cu care neamul a îmbrăţişat acest joc de zar, strategie şi probabilitate i-a adus eti-cheta „popor de tablagii”. Căutarea unui 6-6 câştigător, a unui marţi şi în final a partidei izbăvitoare au însem-nat pentru generaţii întregi tinderea spre absolut. „Mai facem una mică?”, era replica la modă pe vremea bunici-lor şi părinţilor. În acest timp, o variantă aproape identică a jocului de table, numită backgammon, ocupa timpul liber şi în ţările dezvoltate, iar în ultimii ani a re-uşit să convingă şi ca sport telegenic. Dezvoltarea de softuri performante a dus la o adevărată explozie a jocului backgammon pe Internet, iar această popularitate în mediul virtual a fost rampa de lansare spre transmisiile TV de la competiţii rezervate tablagiilor profesonişti. Aceleaşi reguli de bază ca la table plus posibilitatea de a mări miza în timpul unei linii fac din back-gammon un joc de strategie care îşi merită locul în lumina reflectoarelor alături de poker, de pildă. Totuşi, la fel ca în cazul şahului, noua generaţie nu este chiar atât de intere-

sată de datul cu zarul şi mutarea pieselor pe tablă. Astăzi, tinerii preferă să meargă în club, iar a juca table acolo pe viu - hai, pe Internet, mai merge - înseamnă să rişti atra-gerea oprobiului găştii, pentru aplecarea spre un hobby până la urmă nefiţos.

Jocuri de societateDeşi foarte populare, unele jocuri nu au avut şansa să devină sporturi, tocmai pen-tru că nu s-au pliat pe un format mediatic atractiv sau pur şi simplu pentru că este mult mai frumos să le joci, decât să te uiţi la televizor la unii care fac asta. În lume există, probabil, milioane de jucători de


Văzut ca un „pub game”, joc practicat intens în ba-ruri, DARTS-ul a devenit sport profesionist după ce suficient de mulţi jucători au ajuns la un nivel foarte bun în Marea Britanie, prima care l-a recu-noscut ca disciplină sportivă. Cum darts-ul este foarte iubit şi în SUA, Canada, ţările scandinave ş.a., trecerea la turnee internaţionale a fost un pas logic. Astăzi, un Campionat Mondial de darts este transmis de mai multe posturi de televiziune şi nu doar pentru că este unul dintre puţinele sporturi în care femeile pot concura fără restricţii împotri-va reprezentanţilor sexului tare...


rummy, canastă sau whist, iar practicanţii de mahjong, despre care se spune că în zona Asiei este mai popular chiar şi decât jocurile de cazinou, ar putea fi de ordinul miliardelor. Alături de Monopoly, celebrul joc al tranzacţiilor imobiliare, aceste jocuri de societate devin un element de coeziune a grupului, fie că este vorba de familie sau prieteni. Cu o condiţie: să nu existe păruială la sfârşit sau vorbe grele aruncate de pier-zători...

Înrudit cu whist şi rentz, jocul de bridge este cel mai complex joc de cărţi răspândit la nivel global. Deşi are caracteristicile unui joc de societate, el şi-a depăşit condiţia, având un public ţintă mai elevat. Se spune că norocul joacă un rol mai degrabă minor aici, comparativ cu abilitatea jucătorului de a-şi îndeplini contractul licitat. De altfel, varianta folosită în turneele profesioniste, numită „duplicate bridge”, este recunos-cută de Comitetul Internaţional Olimpic drept sport al minţii, sintagmă de care se mai bucură doar şahul. Ca şi acesta, jocul de bridge nu are şansa de a se vinde pe mi-cul ecran, dar a reuşit altceva, cu adevărat

remarcabil: să capete rangul de sport, dato-rită inteligenţei celor care îl practică.

Jocurile sunt făcute!Nevoia de a ieşi în faţă, de a se detaşa de ceilalţi, îl face pe jucător să dorească mai mult decât simplul fior oferit de lovitura cu tacul sau de realizarea unui strike. Miza tre-buie mărită şi astfel apar pariurile, element fundamental al jocurilor de club. Parcă nu are niciun farmec să dai în bile, dacă nu ştii că la final îl vei învinge pe celălalt şi-i vei lua şi ceva bani. Şi parcă jocul e mai palpitant dacă eşti conştient că va trebui să te întorci acasă cu tramvaiul, atunci când ai pierdut partida. Şi pariul.Mergând şi mai departe, jocurile de noroc şi-au făcut, cum altfel, transhumanţa din cazinouri către cluburi. Mesele există, iar cărţile de joc sau zarurile pot fi aduse de oricare dintre participanţi. Pokerul este poate cel mai cunoscut dintre toate şi, mai nou, poate fi urmărit şi în programele televiziunilor, sub ambalajul unui joc de strategie şi memorie, care presupune buna cunoaştere a adversarului, utilizând meto-

de care l-ar face mândru pe orice psiholog. Camerele de filmat pătrund în intimitatea jucătorului, surprind orice tic nervos, orice zâmbet presupus ascuns de satisfacţie sau grimasă de dezamăgire. Cărţile sunt dezvă-luite de ochiul vigilent al aceloraşi opera-tori automaţi, iar calculele de probabilităţi sunt efectuate de computere performante. Deciziile rămân însă apanajul Jucătorului.Nevoia de afirmare a individului a fost spe-culată şi în comunităţile de jocuri de pe In-ternet. Aşişderea, dependenţa de pariuri. Nenumăratele site-uri de jocuri de noroc înfruntă fără probleme actuala criză finan-ciară mondială. Bombardat din toate părţi-le, omul cade pradă virtualului şi se refugi-ază într-o lume aparte, ferită de nefericirile din cotidian.

Sporturi de nişăDacă şahul şi bridge-ul au pierdut parti-da cu televiziunea, câteva jocuri mai mult sau mai puţin tradiţionale s-au pliat per-fect pe formatul sportului de nişă. Recu-noscut pentru apropierea de evenimente ce depăşesc aria sporturilor consacrate,

Eurosport 2 şi-a amuzat şi în acelaşi timp incitat tele-spectatorii transmiţând în direct Campionatul Mon-dial de... carrom. Practicat încă de acum 150 de ani în Asia, acest joc în care trebuie să împingi nişte jetoane în buzunarele unei mese pătrate a ajuns să rivalizeze ca număr de practicanţi cu biliardul sau snookerul, sporturi considerate înrudite, dar nu neapărat de aceea a atras interesul mass-me-dia, ci pentru formatul incitant: o grămadă de jetoane care zburdă pe ta-blă, o „regină” vânată con-stant de jucătorii care îşi folosesc degetul pentru a mişca piesele, totul învă-luit în multă pudră pentru ca jetoanele să alunece mai uşor. Ciudat? Poate, dar mulţi telespectatori n-au schimbat canalul până când ultimul jeton câştigător n-a fost scos de pe masă.

O joacă de oameni mariCroite pe ideea de socializare şi coeziune a grupului, multe dintre jocurile sintetice au avut o evoluţie liniară din momentul în care cineva cu minte şi cu iniţiativă le-a inven-tat. Împinse de la spate de un număr mare de practicanţi sau ajutate de mijloacele de comunicare în masă, unele au reuşit să de-vină sporturi în toată puterea cuvântului. Altele s-au mulţumit să-şi păstreze statutul de joc de societate sau chiar au apucat-o pe o pantă descendentă, după ce şi-au trăit gloria.

Cum vor evolua aceste jocuri/sporturi de acum încolo într-o societate în continuă mişcare? Cum vor fi ele influenţate de fac-torii socio-culturali? Vor dispărea unele, vor ieşi la rampă altele? Atâta vreme cât este greu de estimat încotro se îndreaptă ome-nirea, o predictibilitate pe tema acestor activităţi pentru timpul liber create de om este discutabilă. Un lucru pare însă sigur:

încă vreo 8000 de ani cât se estimează că va mai exista omenirea pe planeta aceasta (dacă n-o distruge până atunci...), jocul va avea şi el viaţă. Vorba lui Bernard Shaw, „nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrâ-nim, ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm”.

Totuşi, mişcarea în aer liber...O face psihologul Stefan Tüdös de la Aca-demia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport. În cele din urmă, „este şi problemă de cul-tură, a zonei, a câmpului social. Zona urba-nă atrage anumite forme de distracţie. De exemplu, Austria posedă o altă cultură, în care sportul ocupă un rol structural în dez-voltarea socială şi în dinamica persoanelor fizice. La noi, sportul de masă nu a intrat în viaţa cotidiană. Tinde să dobândească un statut, în zonele care depăşesc nivelul me-diu al veniturilor. Un exemplu în acest sens ar fi băncile care asigură gratuit frecventa-rea cluburilor de sănătate.” Corporaţiile nu o fac în scop filantropic. Au descoperit că aceste investiţii în profilaxia bolilor duc la scăderea cheltuielilor cu concediile medi-

cale, neasigurate de stat.Tot în cluburi se află şi alt gen de mese. Pen-tru tenis de masă. Din păcate, sunt folosite prea puţin. Un sport agreabil, ieftin, care a stârnit pasiuni în generaţiile anterioare, a ajuns acum în aceeaşi categorie cu şahul. În anii ‚70-’80, la unicul post de televiziune naţional erau dedicate mai multe zeci de minute pe lună „sportului minţii”. Erau în-făţişate şi explicate modalităţile de deschi-dere şi poziţii din meciuri celebre, iar marii maeştri internaţionalei ne dădeau proble-me pentru acasă. În prezent, şahul a dispă-rut din peisajul media. Ziarele şi revistele preferă integramele cuvintelor încrucişate. Şahul a devenit un subiect prea complicat.La final, după toată această expunere a sporturilor-jocuri care sunt practicate între patru pereţi, pe fondul difuzoarelor date în surdină sau la maxim, într-o atmosferă ilu-minată artificial, în care se fumează şi se consumă alcool sau cine mai ştie ce, dru-mul logic ar trebui să ducă înapoi spre Na-tură. Mişcarea în aer liber este soluţia actu-alei societăţi. Întoarcerea la natural reprezintă calea logică a progresului. Vreau să cred că fluturele din nuvela lui Ray Brad-bury a rămas teafăr şi colorat, acolo, la locul lui, în cretacic.

La prima Vedere nu pare cine ştie ce forţă a naturii, îmbrăcat aşa, într-un trening larg şi călare pe motocicletă. Abia după ce co-

boară, parcă, parcă bănuieşti muscula-tura deosebită de sub bluza dezlânată. Facem prezentările şi o luăm uşor la pas spre locul unde să ne aşezăm şi să stăm de vorbă. Atunci, în paşii aceia pu-ţini mă lovesc de el din greşeală. Şocul este uriaş, pentru că am avut senzaţia că, de fapt, m-am lovit de un zid! Mai târziu avea să-mi ceară să pun mâna pe tricepsul său încordat. Aceeaşi senzaţie. Tare ca piatra. De fapt, nici nu e de mi-rare. Stau alături de unul dintre cei mai puternici oameni din lume. Dublu cam-pion mondial de skandenberg. E român, e de-al nostru, are 30 de ani şi îl cheamă Ion Oncescu.

„Eu nu mai concurez decât la turneele de

profesionişti. Acolo este o competiţie mult mai

curată decât la amatori. Premiul pentru un titlu ajunge cam la 20 000 de

euro, însă din ăştia cam un sfert sunt cash”.

„Cum am ajuns să fac skandenberg? În liceu, în joacă, făceam cu colegii şi nu pierdeam niciodată. Simţeam că indiferent ce s-ar întâmpla nu am cum să pierd. Şi uite aşa am ajuns la primul

concurs naţional, era în 1997, pe care l-am câştigat fără probleme. Îmi aduc aminte că printre adversari s-a numărat şi Constantin Udrea, care era coleg la lotul naţional de haltere cu Nicu Vlad. Apoi, în finală, l-am bătut pe unul, Ola-ru, care avea 150 de kilograme”, îşi înce-pe povestea primul campion mondial din istoria skandenberg-ului românesc. La primul mondial din carieră, în 2006, la Budapesta, n-a prins decât bronzul. Apoi, însă, în 2007, în Belgia şi în 2008, în Canada, n-a mai avut adversar care să-i facă faţă. Nici cu stânga şi nici cu dreap-ta. Nici la 90 de kilograme, categoria la care a concurat în Belgia şi nici la 100 de kilograme, în Canada.Îmi surprinde privirea pe încheietura, foarte groasă, a mâinii sale şi simte ne-voia să se explice: „Da, adevărul este că

HeRCuleDIn DoRoBAnţI

Ion Oncescu este primul şi singurul campion mondial de skandenberg pe care l-a dat România. O poveste spectaculoasă a unui om

ioan Viorel

„Există dopaj în skandenberg?”, vine în-trebarea mea. Zâmbeşte, moment în care ştiu deja răspunsul. „La amatori, da, mult! La profesionişti mai puţin, chiar foarte pu-ţin, nu ştiu exact, dar acolo fenomenul s-a curăţat în mare parte datorită introducerii testului doping. La Mondiale, prin tragere la sorţi unul dintre primii trei clasaţi este ales pentru test. Poţi scăpa o dată, de două ori, dar nu mereu.

Totuşi, eu, care umblu la concursuri, mai văd ciudăţenii care n-au cum să nu te pună pe gânduri. De exemplu, după Mondia-lele din 2007, la câteva luni, am fost la un alt concurs internaţional. Cât pe ce să nu-l recunosc pe unul dintre ruşii cu care lupta-sem. Atunci avea 98 de kilograme, iar după câteva luni, avea 128! Şi nu pusese grăsi-me, atenţie! Păcat. Păcat de ei că acceptă, şi păcat că antrenorii ăia care-i pregătesc îi supun la aşa ceva, pentru că obiectivul lor este să-i formeze repede, indiferent de compromisuri”.Psihologia luptătorului este şi ea foarte im-

portantă, susţine Oncescu.

„Chiar dacă MTS-ul nu ne-a recunoscut ca şi federaţie

pe noi, cei din skandenberg, avem speranţa că vom

reuşi. E un sport în plină ascensiune. Ultimul turneu

intern, la Baia Mare, s-a desfăşurat cu 3000 de

oameni în tribune”

„În atâţia ani de activitate am învăţat mul-te, inclusiv să-mi domin psihic adversarii. Le văd privirile de când mă îndrept spre masă. Majoritatea lasă ochii în pământ şi mă pri-vesc pe furiş. Pentru mine e clar un semn de inferioritate, 50 la sută meciul e câştigat. Apoi, alt avantaj al experienţei, când ne împreunăm mâinile pentru luptă îmi dau seama doar simţindu-i palma la ce grupă

de muşchi e nepregătit şi acolo insist. Nu vorbesc prostii, am progresat enorm din acest punct de vedere, dovadă că la Mondi-alul din 2007 au fost meciuri în care am avut nevoie de 15-16 secunde pentru a răpune adversarul, în timp ce în 2008 cel mai lung meci al meu a fost de 0,7 secunde!”. Dragoş Corcoveanu, secretarul general al Asociaţiei Române de Skandenberg, plu-sează: „Adevărul este, şi puteţi întreba orice specialist internaţional, ceilalţi luptători au cam început să fugă de Oncescu! Evită să lupte cu el, pentru că le rupe mâinile! Vorba vine mâinile, de fapt tendoanele. Îi para-deşte prin mişcările lui bruşte, în care pune foarte multă forţă”.

„În skandenberg există o singură regulă fixă: nu ridici cotul de pe suportul special. În rest, e permis orice. Să-ţi mişti corpul cum vrei, să-ţi

mă ajută şi constituţia fizică. De exemplu, am făcut doi ani înot de performanţă, dar nu am putut continua pentru că am densi-tatea corpului prea mare. Ştiţi ce înseamnă asta? Că eu nu pot face pluta! Mă duc la fund imediat! Dar înotul m-a ajutat enorm în dezvoltarea fizică. La fel şi tenisul, de care m-am apucat apoi, la fel şi atletismul”. Re-cunoaşte că „n-am fost cel mai silitor elev, nici n-aveam cum, la câte ore pe zi eram pe terenul de sport. Asta nu m-a împiedicat însă să fac o facultate, cea de jurnalism”.

„Poate ce spun eu pare desprins din filmele science-

fiction, dar credeţi-mă că este adevărat. Skandenberg-ul nu este doar chestia aia pe care mulţi au văzut-o doar în filmul ăla cu Stallone, e ceva

mult mai complicat”

Totuşi, ce înseamnă pregătirea specifică pentru un concurs de skandenberg? Ce fel de antrenamente face sportivul? Câte ore pe zi? Care este alimentaţia? Întrebări la care răspunsurile - cele mai multe din-tre ele – sunt cu totul şi cu totul diferite faţă de ce te-ai aştepta. „Păi, pregătirea nu înseamnă ne-apărat skandenberg. Asta ar fi doar o mică parte din zi. În rest, mult înot, în special pe sub apă! Da, da, dezvoltă foarte mult ca-pacitatea pulmonară, eu am 5,8, ceea ce mă ajută la respiraţie în timpul meciului şi, în plus, este un sport excelent pentru aşa nu-miţii muşchi albi. Ca fapt divers, cel mai mult am înotat pe sub apă 106 metri. La ritmul meu ar fi trebuit să mă duc mai mult, dar nu mă ajută tricepşii şi gambele, foarte dezvoltate, care îmi reduc mult din viteză. În afară de înot, în preajma concursurilor mai merg mult pe bicicletă, dar o fac în special noaptea, când e liber pe străzi şi când aerul e mai curat. Programul zilnic e completat în sala de forţă. În rest, practic alpi-

nismul şi tirul cu arcul. Mă relaxează extra-ordinar!”.

„Am învăţat să-mi educ stomacul la 12 ani, de la un yoghin. Mă punea să înghit câte o bilă de fier, ţinută în frigider! Atunci am învăţat

să-mi controlez nevoile corpului”

Continuă să îmi povestească despre regi-mul alimentar şi cel de odihnă: „Înaintea concursurilor, foarte multe proteine. Car-ne de vită, de pui, peşte, dar şi fructe. Bă-uturile constau în principal în ceaiuri, aloe, sucuri de grapefruit. În ce priveşte cantita-tea, pot mânca oricât! Sau pot răbda ori-cât! Varianta asta din urmă însă nu o aplic înaintea concursurilor. Vreau să vă spun că în seara dinaintea unui turneu, recent, am mâncat 6 kilograme de carne de vită! Da, nu vă miraţi. Pur şi simplu mi-am edu-cat stomacul să mânânce la comandă! De exemplu, dacă mănânc acum şi vreau s-o fac iar peste jumătate de oră, e îndeajuns să mă concentrez pe ideea asta şi deja mi

se face foame! Prin pregătire specială sunt capabil de lucruri care altora li se par doar vise. Uite, aseară am mâncat douăspreze-ce copane de pui în trei minute! Mai exact spus, am consumat, pentru că nu le-am mâncat efectiv, nu le-am mestecat, pur şi simplu am aspirat carnea de pe os! Cam la nivelul ăsta am ajuns”. Lucrurile par să ducă spre domeniul SF când se destăinuie că „înaintea concursurilor ajung să dorm şi câte 30-40 de ore încontinuu. Ba nu, mă trezesc doar să mănânc şi pentru necesităţi. Pe de altă parte, la fel de bine pot să stau treaz şi 72 de ore consecutiv. Pot dormi pe apucate în orice poziţie, chiar şi în picioare, cu condiţia să am de ce să mă sprijin. Pot dormi chiar sub 10 secunde şi să mă simt odihnit! E greu de explicat, dar e vorba de educaţia propriului corp”.

„Cei mai mulţi practicanţi de skandenberg sunt ruşi.

La Mondiale vin câte 80-90, adică vreo 10 pentru fiecare

categorie. Mulţi dintre ei sunt foşti halterofili şi foşti luptători de performanţă”

La înCeputul aCestui deCeniu, câţiva antreprenori isteţi s-au hotă-rât să investească în crearea de ca-mere virtuale unde orice individ cu

un calculator şi acces la Internet să îşi poată demonstra măiestria în cel mai popular joc de cărţi din lume, pokerul. Ideea era simplă şi nu tocmai originală: atragerea de cât mai mulţi jucători în spaţiul virtual şi convin-gerea lor să cheltuie bani reali pentru un potenţial câştig. Planul fusese deja testat cu cazinourile virtuale, locuri unde oricine poate să-şi încerce norocul la ruletă, black jack, craps sau la incitantele „slot machi-nes”, însă pokerul părea a avea un potenţial de dezvoltare online mai mare decât aceste jocuri. Şi aşa a fost.

La sfârşitul anilor `90, când companii pre-cum Microgaming, Realtime Gaming, Play-tech sau CryptoLogic reuşeau să vândă primele programe performante de soft pentru atragerea jucătorilor de poker, exista încă o anume reticenţă a publicului pentru plata cu cardul pe net. Situaţia avea să se schimbe radical odată cu dezvoltarea

comerţului online, iar jocurile de noroc din zona virtuală au profitat din plin de schim-barea de optică. Astăzi, sute de milioane de jucători online îşi oferă cu mărinimie date-le financiare pentru a-şi credita contul cu mizele folosite în jocurile unde visează să dea lovitura. Inclusiv (sau mai ales!) ameri-canii, ai căror conducători au avut în ultimii ani constant rol de Gică-contra pe această temă, interzicând orice formă de joc virtual de noroc. O interzicere formală, ce-i drept.

Cacealmaua virtualăDeşi jocurile specifice de cazino s-au dez-voltat constant pe Internet, pokerul online a devenit într-un timp scurt principala sur-

să de venit din industria de profil, câştigând enorm în popularitate datorită pretării sale la transmisiile TV. Acoperirea mediatică a unor turnee de prestigiu ca World Series of Poker sau World Poker Tournament a arătat lumii întregi că jucători cvasinecunoscuţi pot ajunge să câştige sume fabuloase. Dacă în 2004 jocurile online aduceau un venit brut de 9,3 miliarde de dolari, din care 1,4 miliarde erau generaţi de userii came-relor de poker virtual, astăzi valoarea totală a trecut de 19 miliarde, o treime din sumă fiind obţinută pe spinarea celor care joacă pe net Texas Hold’em sau alte variante de poker.

Cum se explică această explozie? Există în mod evident mai multe metode de atra-gere a muşteriilor. “Banii nu aduc fericirea, numărul lor, da!” - spune o vorbă cu tâlc. Trăim într-o lume ahtiată după bani, orbi-tă de disperarea de a avea cât mai mult şi cât mai repede. O grafică ce îţi ia ochii şi te face să te simţi relaxat, ocazia de a-ţi testa gratis potenţialul, jucând pe sume virtuale la început şi senzaţia că te poţi lua la trântă cu restul lumii pot fi „argumente” decisive care să te facă să crezi că în acest cadru al culorilor vii, unde îţi zburdă pe ecran cărţi de joc şi jetoane, aici şi doar aici, este locul unde vei deveni rege. Michael Brady, pro-prietarul website-ului Uk-poker vorbeşte şi despre o provocare intelectuală: „Oamenii vin în spaţiul jocurilor virtuale de noroc

pentru a evada din cotidian, pentru a mai uita de vieţile lor plictisitoare”. Ce nu spune Brady este că toată această cosmetizare este, de fapt, o capcană în care ai toate şansele să cazi, dacă norocul şi inspiraţia nu-ţi vor deveni prieteni buni în măreaţa evadare. Un risc calculat, ne-ar răspunde, probabil, un jucător versat de poker, precum Daniel Negreanu, un cana-dian de origine română care a făcut furori în turneele profesioniste, iar astăzi câştigă bani grei din business-ul online.

Lista neagră şi partea leuluiPrincipalele companii care se bat pe veni-turile imense generate de jucătorii online îşi au sediile, desigur, în paradisurile fiscale, în special cele din zona Caraibelor, unde in-existenţa impozitului pe profit este o ade-vărată mană cerească. Dar cum generează venituri aceste companii? În cazul jocurilor de cărţi, principala metodă este „rake”-ul, adică o mică parte din pot, în general 5 % din valoarea acestuia. În mod logic, cu cât sunt mai multe mese virtuale ocupate şi cu cât miza este mai mare, profitul creşte în consecinţă şi este un profit sigur, indiferent care dintre jucători câştigă. O altă sursă de bani este taxa de înscriere la un turneu pro-fesionist (de poker, spades, mahjong ş.a.). În plus, majoritatea camerelor de poker le

oferă userilor şi posibilitatea de a practica jocuri de tip cazino. Spre deosebire de jocul online de poker, unde jucătorii se confrun-tă între ei, în cazul jocurilor din cazinoul vir-tual jucătorul are un singur adversar: casa. Indiferent de joc, userul se află la mâna... softului. Companiile producătoare dau asigurări că toate cărţile se împart aleator şi că numărul câştigător de la ruletă apare absolut la întâmplare. Totuşi, există voci care contestă corectitudinea jocului, astfel apărând adevărate liste negre pe Internet cu furnizorii de jocuri virtuale de noroc consideraţi incorecţi. O publicitate negati-vă de care nici un boss din domeniu nu are nevoie. Poate nu întâmplător, în ultima perioadă câştigă tot mai mult teren cazinourile onli-ne în care dealerul este o persoană în carne şi oase şi nu un program. Prin intermediul unui webcam şi al unui microfon, jucătorul poate interacţiona cu dealerul atunci când mizează la ruletă sau la black jack. În cazul camerelor de poker virtual însă, acest gen de transparenţă nu este posibil deocamda-tă. Practic, nu ştii cu cine joci, dar nici adver-sarii nu te văd şi implicit nu te pot „citi”. Undeva însă, în spatele uşilor virtuale închi-se, cineva veghează ca afacerea să prospe-re. Evadarea ta din cotidian s-ar putea ter-mina rău, cu o gaură în buget. Ei şi-au atins scopul, iar tu ai pierdut. Învăţătură de min-te? Dacă nu, tocmai ai îngroşat rândul celor dependenţi de jocurile de noroc online...

CAzINo oNLINE

Vlad BuCuresCu

În jurnalismul modern se spune că o întrebare stupidă aduce un răspuns pe măsură. Şi totuşi... ai vrea să ai mai mulţi bani? Dacă da, ţi-ar plăcea să ai ocazia de a-i câştiga într-un mod cât mai plăcut posibil, „lucrând” acasă, în faţa computerului? Milioane de oameni au răspuns afirmativ, lăsându-se atraşi de mirajul îmbogăţirii prin practicarea jocurilor de noroc în spaţiul virtual. Atenţie: subiectul poate duce la dependenţă.

„Oamenii vin în spaţiul jocurilor virtuale de noroc

pentru a evada din cotidian, pentru a mai uita de vieţile

lor plictisitoare”


FoTBAL 92%Românului îi place riscul, îi place să joace. Prilej pentru casele de pariuri să răsară

precum ciupercile după ploaie şi să înregistreze profituri anuale de milioane de euro

Câţi dintre românii microbişti n-au intrat măcar o dată în viaţa lor într-o casă de pariuri sau măcar n-au pariat prin intermediul unui prieten-jucător? Foarte puţini, cu siguranţă. Pentru că apariţia caselor de pari-

uri în România, la puţini ani după Revoluţie, a determinat un adevărat boom printre pasionaţii de sport. An de an sumele jucate la pariuri au crescut într-un ritm spectaculos, afacerile caselor de specialitate înflorind. Este una dintre marile expli-caţii ale faptului că astăzi în Româna funcţionează 24 de case de pariuri, deţinătoare de licenţă.

Fotbalul aduce grosul jucătorilorDaniel Smeadă este PR Manager la Astra Bets, casa de pa-riuri care deţine cam 65-70 la sută din monopolul pieţei ro-mâneşti. Lucrează în domeniu încă de la începutul acestei afaceri, drept pentru care este o adevărată enciclopedie în ce priveşte subiectul. “Fotbalul este de departe cel mai ju-cat eveniment, cam 92 la sută din totalul pariurilor! Urmează tenisul, cu patru la sută, Formula 1 cu trei la sută în sezon, restul fiind acoperit de sporturile cu mingea”. Interesantă este şi statistica legată de campionatele de fotbal cele mai pariate: “Spania, Italia, Anglia, Franţa şi Germania, adică aşa numitele <big five>, sunt peste celelalte, inclusiv Liga întâi. Iar pariorul român preferă echipele mari, adică Manchester

Profitul anual al caselor este de 5-6 milioane de euroÎn lumea jucătorilor de casino există o vorbă, care merge foarte bine şi la pariurile sportive: casa nu pierde niciodată. Evident, casa mai are week-end-uri sau evenimente speciale în care mai pierde, dar de cele mai multe ori câştigă. Conform lui Smeadă, anual în România se joacă la pariuri aproximativ 120 de milioane de euro. Scăzând de aici taxele şi impozitele către stat, plata salariaţilor, banii băgaţi în planurile de dezvoltare şi în marketing, în publicitate, taxa de licenţă şi, nu în ultimul rând,

ioan Viorel


United, Liverpool, Chelsea şi Arsenal din Anglia, Milan, Juventus, Roma şi Inter din Italia, Barcelona, Realul şi Sevilla din Spania, Bayern şi Hamburg din Germania, Lyon, Pa-ris şi Bordeaux din Franţa.

Pariorii români sunt cei mai buni din es-tul Europei“Pariorul român este inteligent”, conside-ră oficialul de la Astra Bets. “Dintre toate statele din estul Europei, în România se înregistrează procentul cel mai ridicat de câştiguri. Asta şi pentru că românii nu joa-că un eveniment despre care nu ştiu foarte multe. Mulţi dintre ei joacă formula ideală de câştig, adică între trei şi cinci evenimen-te pe un buletin. Alţii, preferă sistemul Mar-tin-Galle, adică merg pe un semn, dublând suma jucată, până când le iese. De exem-plu, îşi iau o echipă şi merg pe x la meciul ei. Nu le iese, pierd, dar etapa viitoare iau iarăşi x-ul, de data asta dublând suma. Şi tot aşa, până le iese. Asta dacă nu cumva au ghini-on şi prind şapte, opt meciuri consecutive fără x şi se curăţă”. Surprinzător, Liga întâi nu prea este jucată. “Românii nu sunt naţi-onalişti. Doar trei la sută din volumul bile-telor de week-end este pe campionatul ro-mânesc exclusiv. Mai apar însă buletine cu câte un meci de la noi cuplat cu evenimen-te din alte campionate. De la noi se pariază în special pe echipele din Bucureşti, dar în provincie se mai merge şi pe patriotismul local. De pildă, ştiu de un grup de pariori

din Vaslui, cu bani mulţi, care au mers etape la rând pe un succes al Vasluiului, dublând mereu suma. Într-un final şi-au scos banii, dar cu emoţii. Profilul pariorului român ar arăta cam aşa: studii medii, venituri medii, inteligenţă peste medie, dinamic, informat, consumator de presă sportivă, vârstă între 18-56 de ani”.

Recordul câştigurilor a fost 3 miliarde de lei vechi“Cel mai mare câştig înregistrat vreodată de un parior în România a fost de trei mi-liarde de lei vechi”, mărturiseşte Smeadă,

aproximativ 100.000 de dolari. “De fapt au fost două bilete de câte trei sute de mii de lei vechi fiecare şi cu un câştig de un milli-ard şi jumătate fiecare. Tipul a jucat 18 me-ciuri pe sistem combinat, cerând să-i iasă minimum 12. Altfel, cele mai numeroase câştiguri se înregistrează pe evenimentele extra, adică finale de Liga Campionilor sau UEFA, campionate mondiale şi europene. Acesta este pariorul de eveniment, cel pe care nu-l găseşti între jucătorii de fiecare week-end. În schimb, cele mai multe pier-deri sunt înregistrate pe echipele mari, gen Manchester, Bayern sau Barcelona, pentru că pe echipele mari se joacă multe dintre biletele de week-end”.

Pariuri politice la ofertăCopiind modelul din străinătate, la unele case de pariuri care funcţionează în Ro-mânia au apărut mizele pe pariuri politice. “Sperăm cât de curând să exindem această gamă – spune Daniel - pentru că sunt foar-te multe evenimente. Cotele nu vor fi însă uriaşe, indiferent de eveniment, pentru că asta e tendinţa şi pe piaţa internaţională. A trecut vremea când în Anglia s-au câştigat două miliarde de dolari pe subiectul asele-nizare! Oamenii au pariat cu casa sau direct cu bookmakerul că se va ajunge pe lună şi au câştigat. Dar la ei se pariază din 1949, nu ca la noi, de 15 ani. Mai nou şi ei dau cotă 25 la 1 pe pariu dacă se va descoperi că există

viaţă în Univers. Păi, 25 la 1 dăm noi pe un gol al lui Galamaz, de la Urziceni!”

B o o k m a k e r u l , creierul caselor de pariuriCei mai importanţi oameni ai caselor de specialitate sunt bookmakerii, cei care stabilesc cotele pentru evenimente. „Există mai mulţi bookmakeri la fiecare casă, fiecare dintre aceştia fiind speciali-zat pe un campionat sau pe mai multe. Ştiinţa lor rezultă din experienţa bogată, din calităţile de psiholog, dar şi din in-spiraţie. De cât sunt ei de abili depinde câştigul casei respective. În mod normal, procentul de succes al unui bookmaker în dispută cu pariorul pe un meci trebuie să fie de 60, maximum 70 la sută. Pe de altă parte, dacă acest procent este mai mare – adică sunt mai puţini câştigători – nu este bine, pentru că în acest mod descurajează jucătorul, îl îndepărtează, iar în final îl pier-de. Dacă, totuşi, se întâmplă ca pariorul să piardă pe un favorit, cum se întâmplă deseori, atunci week-end-ul următor boo-kmakerul îi va oferi o cotă şi mai atractivă

Ca la englezi la nimeneaBritanicii sunt arhicunoscuţi pentru pasiunea lor nebună de a paria, indiferent de eveni-ment. Poate şi din acest motiv, suma venind din această zonă (şi care se varsă la bugetul de stat) se ridică anual la câteva miliarde bune de lire sterline. Se pariază pe pronostic, pe scor, pe goluri, pe cornere, dacă va ploua sau nu în timpul meciurilor, cât va dura până când îşi va bate Gascoigne prima oară nevasta, pe curse de cai, de câini şi pe alte o mie de evenimente care de care mai năstruşnice. Astfel, cu ani în urmă, un tip a dorit să parieze

100 de lire că în anul 2000 va coborî Mesia pe Pământ! Cum era un pariu cu totul şi cu totul special, pentru care nu exista cotă, con-form procedurii s-a întrunit Comitetul Director al casei respective, unde s-a decis să i se dea o cotă de 5.000 la 1. Evident, tipul respec-tiv a pierdut suta de euro, dar sunt destui dintre britanici care ce visează noaptea vin să parieze a doua zi!

Spaima de meciuri trucateCele mai nedorie evenimente de către casele de pariuri şi de bookmakerii lor sunt meciurile trucate. Mai ales când la mijloc se află vreo mafie a pariurilor. „Ne dăm seama după numărul de bule-tine jucate pe aceste evenimente. Când se joacă prea multe buleti-ne pe un meci deja este ceva dubios. Imediat bookmakerii intervin şi scad cota la meciul respectiv pentru echipa pe care s-a pariat foarte mult. Asta este politica noastră, căutăm să nu ajungem la blocarea definitivă a partidei respective”.

Cel mai cunoscut caz de trucare a partidelor s-a înregistrat în Italia, la sfârşitul anilor 70. Scandalul, cunoscut în întreaga lume drept „Totonerro”, s-a lăsat la vremea respectivă cu retrogradarea mare-lui AC Milan, cu depunctări, dar şi cu suspendarea pe o perioadă de 2 ani a unor fotbalişti foarte cunoscuţi, precum portarul Alber-tosi, de la Milan, sau atacantul Paolo Rossi - viitorul golgeter al Mondialului din 1982 - pe atunci la Perugia.


TEoRIA LUI HIGGIns:Schimbarea, o idee stralucităIntru în culise, unde John Higgins se odihneşte după un joc demonstrativ în faţa unei mulţimi entuziasmate din Copenhaga. Un eveniment minor pentru el, ar putea crede cineva, luând în considerare toate meciurile prestigioase pe care le-a jucat şi le-a câştigat de când a devenit profesionist în 1992. Este un tip foarte fericit.

INTERVIU

Billy rimgard


- Unii doar stau de-o parte şi lasă lucrurile să se întâmple. Ei oricum primesc banii, numai că jucătorii vor să participe la cât mai multe evenimente, pentru că dacă nu eşti prezent şi nu participi la un număr considerabil de turnee nu mai poţi plăti ipoteca la casă. Şi din această cauză unii încearcă să organize-ze cât mai multe competiţii de snooker, iar Asociaţia Mondială nu poate decât să ac-cepte acest lucru. Din această cauză am ini-ţiat Uniunea Noilor Jucători, pentru că nu ar trebui să aibă puterea să facă aşa ceva şi să îl numească eveniment de top. Ar trebui să ştim de la începutul sezonului care sunt da-tele, iar dacă unele coincid, atunci ar trebui măcar să avem posibilitatea să alegem la ce evenimente să participăm. Eu nu am avut niciodată de ales.

uniunea Jucătorilor este considerată o declaraţie de război în snookerul mon-dial. speră să stabilească un nou turneu prin aceasta, sau doar alte reguli de or-ganizare?- Este pur şi simplu de bun simţ să le spu-nem că nu pot conduce acest sport oricum, ci trebuie să se comporte într-un mod mult mai profesionist. Iar asta afectează şi Seriile Mondiale. Anul viitor, trebuie să-l organi-zăm mult mai profesionist, astfel încât să nu putem schimba datele turneelor pentru că riscăm să nu mai fie pentru profesionişti, precum ar trebui. Trebuie să avem aceleaşi orientări ca şi Snookerul Mondial. Toţi ju-cătorii îşi doresc să aibă un cuvânt de spus atunci când vorbim despre cum este con-dus acest sport.

Ce crezi despre starea generală a snoo-kerului? se va întoarce la gloria anilor 80?- Cine ştie?! Ar fi minunat să se poată, dar lu-mea este diferită acum. Sunt mai multe ţări în lume, jucători care nu au putut merge în Europa de Est sau în China în anii 80. Sunt mai multe ţări noi, iar faptul că Eurosport prezintă evenimentele înseamnă publicita-te pentru sport. Cred că viitorul arată bine. Probabil că nu tuturor le place sportul, dar cu siguranţă merită încercat.

pari foarte încântat să participi la astfel de evenimente ca acesta de la Copenhaga...- Da, îmi place să dau autografe pentru că văd feţele încântate ale oamenilor. Stau

la coadă şi întreabă politicos „Puteţi să-mi semnaţi aici, vă rog?’’ Nu iau sportul de bun. Şi ştii ceva? Europa este aşa cum era Anglia atunci când am trecut la profesionişti. Este ceva aparte, este ceva care se întâmplă, un vulcan gata să erupă. Am acelaşi sentiment când vin în Polonia sau Germania. Sunt în-nebuniţi după snooker. Fantastic! Nu poţi să abuzezi de asta. De fiecare dată când se organizează astfel de momente, vei vedea că vor veni mai mulţi oameni, pentru că do-resc să se uite la snooker în direct şi la jucă-tori, ceea ce este minunat.

atunci când vorbeşti despre jocurile pe care le dispuţi în alte ţări din europa, pari foarte încântat. reprezintă seriile mondiale un nou început pentru tine?- Da, mă bucur de sport mult mai mult, deşi evident că soţia mea nu, pentru că sunt mai mult timp plecat. Ceea ce facem noi acum este să începem ceva care sperăm că va creşte din ce în ce mai mare. Oamenii pe care i-am întâlnit sunt încântaţi, iar noi suntem copleşiţi. Suntem conştienţi că nu ne putem descurca singuri. Ştim că avem nevoie de ajutor. Snookerul Mondial nu este aşa. Ei consideră că sunt atât de mari încât nu mai au nevoie de ajutor, consideră că sunt suficient de mari încât să facă lucru-rile singuri. Dar când pătrundem în alte ţări,

avem nevoie de cât mai mult ajutor posibil. Avem nevoie de voluntari.

Vezi vreo schimbare evidentă, pe care tu ai face-o în ceea ce priveşte formatul şi regulamentul turneului, pentru a face şi mai popular snookerul în europa?- Vom încerca să schimbăm ceva la Seriile Mondiale. Este dificil pentru jucătorii locali să ajungă în top. Ne gândeam dacă forma-tul rămâne la 8 jucători, atunci în sferturi am folosi 6 mingii roşii, în semifinale 10 şi în finală 15. Tocmai pentru a da jucătorilor mai

slab clasaţi posibilitatea de a-i învinge pe jucătorii de top la 6 sau 10 bile roşii. Aceas-ta ar însemna trei maxime posibile, diferite şi ai mai putea adăuga un maxim special al premiilor pentru jucătorii care au participat la toate jocurile. Nu suntem siguri de ceea ce ar zice fanii. Este dificil, pentru că ar pu-tea fi vorba de un nou sport. Nu trebuie să intervenin în ceea ce priveşte sportul sau jocul, pentru că oamenii iubesc acest lucru. Este dificil. Nu vrem să înstrăinăm oamenii cărora le place jocul cu 15 bile roşii.

Ce poţi face pentru a mări interesul pen-tru snooker în unele ţări?Am avut multe discuţii pe tema asta. La în-ceputul anilor 80, Steve Davis împreună cu managerul său au mers în China, Taiwan şi După partidă a fost aplaudat

îndelung. A semnat autografe, a făcut poze şi a dat mâna cu toată lumea. Abia apuc să-l salut, când

începe să vorbească bucuros, în şoaptă, cu accent scoţian, despre cum astfel de eveni-mente semnifică un nou început pentru el. „Vrăjitorul din Wishaw” (care este porecla

lui Higgins, dată după locul său de naştere Wishaw la sud-est de Glasgow) a câştigat 19 titluri în cariera sa şi este deţinătorul câtorva recorduri. În 2008, s-a folosit de re-numele său pentru a crea propriile lui Serii Mondiale, pentru a promova snookerul în alte ţări în afara Marii Britanii. Acest lucru a implicat multă muncă şi multe competiţii în afara celor care contează pentru clasament, dar şi multe zile departe de Glasgow, unde locuieşte împreună cu soţia sa, Denise, şi cu cei trei copii.

ai o carieră îndelungată şi plină de suc-ces în snooker. Ce te-a motivat să devii emblema World series acum?- Sunt foarte încântat să promovez snoo-ker-ul şi în alte ţări. Am fost jucător de snoo-ker toată viaţa şi într-o zi, managerul meu, Pat Moonez, m-a întrebat unde urma să joc în săptămâna următoare. În Ţara Galilor, am spus, apoi in Telford şi în Aberdeen. Era in-teresat când o să joc în alte ţări şi ce cred eu despre faptul că el ar dori să contacteze unii jucători din Europa pentru a participa la turnee chiar acolo. Ei bine, nu joc, am răs-puns atunci, dar mi-am dat seama că avea dreptate. Până aici, totul era perfect. Acum pot spune că este nemaipomenit să mergi în alte ţări şi să vezi încăntarea pe feţele oamenilor. Un moment caraghios la Seri-ile Mondiale a fost atunci când am fost în Berlin. Am jucat patru etape: după-amiază, noapte, după-amiază, noapte. Erau 1400 de oameni de fiecare dată, apoi numai câteva săptămâni mai târziu, am mers la Trofeul Irlandei de Nord, care este un eveniment de top, şi erau aproape 30 de oameni aco-lo. M-a facut să-mi pun unele întrebări, de ce nu putem să avem Open-ul German? Asociaţia Mondială este naivă; „Organizea-ză turneul şi du-te acolo”- acesta ar trebui să fie mesajul. Vreau să spun că ei conduc marile evenimente, cum ar fi Campionatul Mondial, Master-ul şi Campionatul Marii Britanii, dar unele dintre celelalte turnee.... E patetic.

Vorbim despre snooker ca despre un sport care este de-a dreptul unic, adică – istoric vorbind – nu este neobişnuit pentru jucătorii activi şi pentru mana-geri să promoveze serii şi turnee. nu în-tâlneşti acest lucru în alte sporturi. Crezi că aceasta se întâmplă datorită lucruri-lor care se petrec în snookerul mondial?


Hong Kong şi nimeni nu ştia nimic despre snooker acolo. Iar acum, 25 de ani mai târziu, este din ce în ce mai cunoscut. Şi aşa îmi place să cred că va fi şi în ţări precum Danemarca, Polonia sau Rusia. Mă gândesc pe termen lung, în 10 – 15 ani. Ar fi fantastic dacă m-aş întoarce peste 20 de ani şi unul dintre puştii care în această seară a văzut meciul, atunci va fi unul dintre cei mai buni jucători din lume. De aceea dorim să facem asta. Începem de la un eveniment mai mic, dar sperăm să devină din ce în ce mai important.

Care a fost cel mai bun moment de până acum din cariera ta?- Finala de Masters din 2006. A fost ultimul an în care turneul a avut loc în Wembley Exhibition Center. Am jucat cu Ronnie în finală, câş-tigând cu 10 – 9 la bila neagră, curăţând o masă dificilă. Titlurile de campion mondial înseamnă mult, dar acel Masters a fost fantastic. Să câştigi împotriva celui mai bun jucător englez pe Wembley, a fost deosebit.

la Campionatele mondiale din 2007... te-ai gândit că o să pierzi?Ce-i drept, da! Când am mers la culcare în acea seară, nu am putut

să dorm. Adrenalina pompa în tot corpul. Nu mă puteam gândi decât la faptul că aveam să fiu încă o dată campion mondial. În ziua următoare eram extenuat şi nu m-am putut concentra. Mark a revenit, la 14 – 13. Atunci m-am uitat la ceas şi am văzut că era miezul nopţii. M-am gândit că va fi o noapte lungă, dar am reuşit să mă adun.

Crezi că poţi să câştigi Campionatul mondial încă o dată?- Evident că este din ce în ce mai dificil, dar cred că dacă pot juca în cea mai bună formă, atunci sunt cel mai bun jucător din lume. În mod clar, toţi jucătorii cred că sunt cei mai buni de pe mapa-mond, dar clasamentul nu minte, aşa ca Ronnie O’Sullivan este cel mai bun, dar simt că jocul este în mine. Pentru ca eu să ajung numărul unu în acest an, Ronnie ar trebui să nu fie în formă, dar dacă voi avea un început bun în sezonul următor nimic nu mă mai poate împiedica.

Cum arată o zi obişnuită pentru tine când nu eşti în turneu?Stau acasă în Glasgow, duc copiii la şcoală dimineaţa, mă întorc să iau micul dejun şi apoi merg la club să exersez. Iau o mică pa-uză de prânz, apoi joc până la 4 după-amiaza. Cam aşa arată şase zile din şapte. Duminica sunt liber.

ai o masă de snooker acasă?Nici gând! Merg să exersez în timpul zilei, pentru că acesta este serviciul meu. Dar dacă îmi invit prietenii la mine, nu vreau să-mi spună „Vino să jucăm snooker’’. Este ca şi cum aş merge vineri seara acasă la un prieten de-al meu, care este constructor, şi ar spune „Hai să construim un perete’’.

nu este dificil să exersezi din moment ce nu poţi simula ten-siunea din timpul unei partide?Un jucător de vârf poate face jocul să pară uşor ori de câte ori exersează şi atunci nu trebuie să se gândească la astfel de lucruri. Dar când intervine tensiunea, snookerul nu este un sport care să se bazeze pe conditia fizică, ci pe cea psihică. Mingea ţi se pare mai mare şi buzunarul mai mic îţi joacă feste, iar masa devine

din ce în ce mai dură. Atunci nu mai contează dacă te-ai simţit cel mai bun jucător din lume cu doar câteva zile înainte. Graeme Dott exersează la acelaşi club ca şi mine. Stephen Maguire este la cinci minute distanţă, iar Stephen Hendry la 45. Să exersez cu ei este perfect. Atunci te provoci pe tine însuţi şi încerci să fii mai bun. De exemplu, cred că unul dintre motivele pentru care Peter Ebdon nu a câştigat meciul în acest sezon este pentru că s-a mutat în Dubai şi acolo nu sunt adversari de talia lui.

este Judd trump următorul o’sullivan?A întrecut multe dintre recordurile lui Ronnie când era mai tânăr, dar sincer, cred că nu. Încă nu a ajuns un jucător suficient de bun, dar asta nu înseamnă că nu poate deveni. În mod evident, a ajuns în semifinale la Grand Prix şi acest lucru îi va da încredere pentru restul sezonului. Dar, ca să îl numim următorul Ronnie O’Sullivan, ar fi dificil pentru el. L-a învins pe Ronnie şi acesta este un lucru fantastic. Chiar dacă Ronnie nu era în cea mai bună formă, nu îi putem lua o astfel de victorie cuiva care are doar 19 ani. Să-l învingi pe Campionul Mondial este o mare victorie.


REVISTA PENTRU BĂRBAŢI

www.menshealth.ro

Acum la toate punctele de difuzare a presei!

> SEX TROTTERînvaţă să ai orice femeie din lume

> DĂ JOS BURTA!în doar 4 săptămîni

> SĂNĂTATEverifică-ţi articulaţiile!

> 640 de muşchi şi tot atîtea sfaturi din fitness, nutriţie şi sănătate

BĂRBATUL MEN’S HEALTH:

RYAN REYNOLDS, VEDETA NOII SERII X-MEN„Nu aștept succesul. Mă antrenez pentru el.“

MachetaMHEurosport0409.indd 1 3/11/09 11:32:20 AM


Fernando enrique gutierez e taximetrist în Madrid, lucrează mai ales noaptea, e tată a doi băieţi adolescenţi şi îndrăgostit de motoci-

clism. Locuieşte în Vallecas, chiar la margi-

nea dinspre M40 a cartierului, a doua şosea de centură a oraşului. Dincolo de ea, câm-puri arse de soare şi încinse vara precum deşertul. În tinereţe a practicat sportul cu motor şi mai apoi a participat la concursuri

de amatori, iar în garaj are un enduro. Va-canţele şi le petrece în apropierea Atlanti-cului, lângă Cadiz, la Jerez de la Frontera, în săptămîna când aici se aleargă Marele Premiu al Spaniei de motociclism viteză.

Cel puţin de alte trei ori pe an închiriază jumătate de zi circuitul şi împreună cu mai mulţi prieteni şi organizează curse de ama-tori în care se întrec şi se închipuie fiecare fie Dani Pedrosa, Jorge Lorenzo sau Alvaro Bautista. Îi sticlesc ochii atunci când vor-beşte despre Jerez şi despre sporturile cu motor, ştie exact podiumurile din cursele de viteză de aici, de când s-a inaugurat cir-cuitul, în 1986, şi sigur visul lui e sa trăiască lîngă pistă. Ar fi în stare să-ţi povestească zile întregi amintirile lui de la Jerez, ştie toate străzile şi tavernele în care seara se dau petreceri, unde se mănâncă perfect în oraş, ca să nu mai vorbim despre virajele, gropile, standurile pentru spectatori şi fi-ece colţişor din perimetrul Circuitului. E în stare să te convingă de faptul că Jerez de la Frontera e materializarea Raiului şi dacă nu te duci măcar odată în viaţă acolo, trăieşti degeaba. Precum Fernando, zeci de mii de spanioli călătoresc spre Jerez an de an, transfor-mând oraşul andaluz într-un nou Mecca iberic al sporturilor cu motor. În săptămâ-na Marelui Premiu de Motociclism viteză al Spaniei, mii de rulote, de corturi, de pături, se aliniază pe coastele de lângă circuit într-o întâlnire unică şi inimitabilă. Plus că hote-lurile, hostelurile şi toate casele de închiriat sunt ocupate la refuz. E un turism aproape

precum cel de pelerinaj în acea săptămână. Şi un altul, legat tot de sport, în restul anu-lui. Şi nu doar de sportul cu motor. Circuito Permanente de Jerez a fost proiec-tat şi construit aici pentru că nu există zi din an în care să nu poată fi utilizat. Vremea e ideală, fără fluctuaţii mari de temperatură, cu precipitaţii puţine. În plus, locaţia, între celebrele vii de Jerez, care produc unicul Sherry, vin special, oferă un peisaj care îţi taie răsuflarea. Echipe de Formula 1 vin

aici pentru teste şi antrenamente când pe restul continentului pistele sunt îngheţate. În februarie, Reanult, McLaren, Toro Ros-so, Williams şi Red Bull au testat la Jerez. Alături de ele au venit BMW, Force India şi Toyota. În decembrie sunt din nou aici toa-te aceste formaţii.Mai mult de 30 de zile din an, circuitul se închiriază amatorilor de viteză. Cât despre motociclism, în afara Marelui Premiu al Spa-niei, care anul acesta se aleargă începând

jEREz DE LA FRoNTERADestinaţii sportive

Cosmin stăniloiu

Spania fascinează întreaga lume şi strânge vizitatori de pe toate continentele în marile oraşe şi în preajma obiectivelor de interes mondial. Barcelona e destinaţie turistică în Top3 în lume, Madrid e o capitală de fost imperiu colonial, Valencia e plină de soare, Granada de istorie maură, Toledo e răspântia marilor culturi. Între aceste tentaţii turistice, Jerez de la Frontera propune un amestec de sport, vinuri unice şi flamenco.



cu 1 mai, nu e zi fără ieşiri pe circuit. Şi toate campionatele naţionale şi provinciale se ţin aici. La un eveniment de mărimea unei cur-se din campionatul mondial de viteză, se strâng 125.000 de spectatori, care plătesc între 35 şi 80 de euro pe bilet. Chiar şi în zi-lele de antrenamente.

În afara curselor, marile companii de au-tomobile vin la Jerez pentru a-şi prezenta noile modele. Porsche are deja o tradiţie în asta, la fel Seat.

Vin, flamenco, vitezăJerez are peste 200.000 de locuitori şi a fost al doilea califat după anul 1000 şi după Cordoba, ridicat în sud-vestul Spaniei. Azi e centrul producerii vinului Sherry, unic în lume, viile din jurul oraşului strângând anual sute de mii de turişti. Oraşul e situ-at la jumătatea drumului dintre Oceanul Atlantic şi munţi, şi e considerat capitala iberică a cailor şi a dansului flamenco. Poţi oricând vizita o „bodega” şi asista la producerea vinului, ca să nu mai vorbim despre degustări. Real Escuela Andaluza del Arte Ecuestre, adică şcoala regală de călărie, e cea mai renumită din ţară şi una dintre cele mai apreciate în întreaga lume. Şi oferă nu doar pregătire pentru profesi-onişti şi demonstraţii inegalabile de dre-saj, ci şi cursuri de iniţiere şi programe de agrement. Totodată, Jerez este locul unde

s-a născut flamenco, tânguirea erotică a vo-cilor şi a şoldurilor acompaniate de casta-niete. Cea mai importantă şcoală spaniolă de flamenco e aici. Şi tot aici s-a născut cea mai renumită cântăreaţă şi dansatoare din toate timpurile, Lola Flores, a cărei statuie tronează în centrul oraşului.La Jerez găseşti şi cel mai puternic club de atletism din Spania, Puma Chapin, campion naţional de şapte ori consecutiv din 2001 până în 2007. Jerez înseamnă şi mare, cu plajele Atlanti-cului înspre Cadiz, pe celebra Costa de la Luz. Terenuri de golf renumite atrag aici bri-tanici şi nu numai în tot timpul anului. Spor-turile extreme, precum kitesurfingul, pot fi practicate aici. De asemenea navigaţia veli-eră e practicată în tot timpul anului. Şi mai înseamnă Parcul Naţional Donana, cu delta râului Guadalquivir, unde trăiesc specii uni-ce de păsări, precum acvila imperială spani-olă, şi de asemenea linxul iberic, o felină protejată şi rară. Jerez de la Frontera e baza excursiilor în munţii dinspre est, spre Arco de la Frontera şi Prado del Rey. Iarna, cu pu-ţin noroc, se poate schia aici.

Primul ConCurs de ridicarea gre-utăţilor din România a avut loc în 1896 la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, iar 34 de ani mai târziu se

desfăşura tot în capitală primul campionat naţional. După atâţia ani, iată că între 6-12 aprilie 2009 ţara noastră va fi gazda Cam-pionatului European de seniori, pentru a doua oară în 40 de ani de activitate a fede-raţiei continentale (România a mai organi-zat în 1972 Campionatul European). Organizarea unei astfel de competiţii în-seamnă mari sacrificii, chiar şi de …1 milion de euro cât va costa grosso modo între-cerea din aprilie. Sunt costuri mari pentru că nu avem de niciunele. Dacă am fi avut haltere suficiente, sistemul de competiţie, o sală adecvată, ar fi fost altceva. Dar ne costă enorm amenajarea sălii. Avem doar Polivalenta, care totuşi nu face faţă cerin-ţelor unei competiţii internaţionale - şi nu numai la haltere. Condiţiile impuse pen-tru organizarea unui campionat european nu sunt speciale, dar tot trebuie să înde-plineşti anumite criterii legate de sala de competiţie, cazare, trebuie ca oraşul care găzduieşte competiţia să aibă aeroport in-ternaţional.Cincisprezece sportivi români vor intra în concurs având ca obiectiv 3 medalii. Cele mai mari şanse le au Roxana Cocoş, campi-oana europeană de anul trecut, dar şi Anto-niu Buci sau Răzvan Martin. După acest Campionat European, Federa-ţia Romaînă de haltere va beneficia de ma-terialele de concurs şi de halterele care s-au achiziţionat cu ocazia acestei competiţii din banii ANS-ului.În aceeaşi perioadă se va desfăşura în capi-tală şi Congresul European, imediat după încheierea celui al Federaţiei Internaţionale

care va avea loc în Spania şi unde vor avea loc alegeri. Cel mai important este că la Bu-cureşti se vor sărbatori 40 de ani de la înfiinţarea Federaţi-ei Europene de Haltere.

6-12 aprlie: CAMPION-ATUL EUROPEAN DE HAL-TERE DE LA BUCUREŞTISala Polivalentă “Ioan Kunst Ghermănescu”400 sportivi din 47 de ţări15 români în concurs Invitaţi speciali :naim suleymanoglu, pri-mul halterofil care a câştigat medalii de aur la trei ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice (1988 - Seul 60 kg, 1992 - Barcelona 60 kg, 1996 - Atlanta 64 kg); a doborât 46 de recorduri mondiale în întreaga carieră şi a câştigat şapte titluri mondiale şi şase europene.Şi-a început cariera concurând pentru Bul-garia, dar în 1986 a obţinut şi cetăţenia tur-că şi, de atunci, a reprezentat noua sa ţară în toate concursurile de haltere din lume. Asociaţia Internaţională a jurnaliştilor spor-tivi, uimiţi de realizările sale, l-au poreclit “Hercule de buzunar” Este cel care şi-a ridi-cat de 3 ori greutatea corporală.

Vasily alexeev este dublu campion olim-pic, de 6 ori campion mondial, a doborât 80 de recorduri mondiale; în perioada compe-tiţională avea 160 kg şi 1,86 m. A ridicat pes-te 600 kg în cele 3 stiluri şi peste 400 kg la două stiluri. Recordul mondial (640 kg la 3 stiluri) de la J.O. din 1972 de la Mũnchen nu va mai putea fi doborât niciodată pentru că s-a schimbat regulamentul;În perioada 1970 – 1978 a stabilit 80 de recorduri mondiale şi se spune că în acea perioadă a pretins şi primit de la guvernul

sovietic între 700 şi 1500 de dolari pentru fiecare record doborât.

Un om puternic: NICU VLADAntrenor emerit, maestru emerit al sportu-lui, decorat cu Ordinul naţional ”Serviciul credincios în grad de Cavaler”, prezent în Hall of Fame-ul halterelor mondiale. Sigur este un om puternic. Când a început aventura acestui Campi-onat european de la Bucureşti, de câţi ani încercăm?A fost visul meu de când am încheiat activi-tatea competiţională. Mi-aş fi dorit să con-curez şi eu acasă la un campionat european sau mondial, dar nu am apucat. România a organizat o singură competiţie la acest ni-vel la haltere, în 1972, iar prima dată când am încercat să obţin organizarea europe-nelor a fost prin 2002. N-am reuşit atunci, iar 2007 am primit acceptul de a fi gazda întrecerii continentale pentru 2009.

de ce este important să găzduim o astfel

de competiţie după 37 de ani?Chiar dacă România nu are experienţă în organizarea competiţiilor, pot spune că halterele la noi reprezintă o şcoală. Şi noi ne confruntăm, ca şi alte sporturi, cu un număr scăzut de copiii care vin să practice haltere, şi zic că este un bun moment să găzduim concursuri internaţionale, să vină sportivii consacraţi, iar copii să inţeleagă ce înseamnă acest sport. De când am intrat în UE, România este altfel văzută şi toată lu-mea ne întreabă ”dar voi când organizaţi o competiţie?”

aţi fost campion olimpic şi mondial, an-trenor al lotului naţional, sunteţi preşe-dintele federaţiei române de haltere, aveţi funcţii în cadrul federaţiei inter-naţionale. V-ar tenta preşedinţia foru-lui continental? ar fi asta următoarea treaptă?Am avut propunere pentru Federaţia Eu-ropeană. Anul trecut au fost alegerile şi multi colegi de pe plan internaţional m-au îndemnat să fac asta, dar n-am fost hotărât. Poate fi o opţiune pentru viitor.

Cât de mult s-a schimbat acest sport în ultimii 20 de ani? În general toate sporturile suferă modifi-cări în timp, dar la noi n-au fost esenţiale. În 1972 într-adevăr erau 3 stiluri, era şi sti-lul împins (pe lângă smuls şi aruncat); s-au schimbat categoriile, mai nou avem CM de cadeţi până la 17 ani, pentru că vor fi şi Jo-curi Olimpice de tineret. Mai multe discuţii sunt la nivel european şi internaţional legat de sistemul de calificare la J.O. Una dintre schimbările majore din ultimii ani a fost aceea a încărcării halterei. Înainte, doar din 2,5 în 2,5 kg se putea creşte, iar acum din ki-logram în kilogram. Este şi mai spectaculos şi mai simplu pentru spectatori să înţeleagă competiţia.

Cum se doboară un record mondial? intri în concurs cu gândul ăsta sau vezi pe parcurs, în funcţie de cum evoluează ceilalţi?Recordul mondial se doboară în urma unei munci teribile şi dacă eşti pregătit fizic şi psihic să te apropii de recordul mondial. Nu

PANTEoNUL PUTERIIteodor aVrămesCu


este aşa de simplu. Eu am mers mai bine la stilul smuls, deşi la începutul carierei aveam rezultate mai bune la aruncat. Însă odată ce am început să fac slăbirea pentru intrarea în categorie, mi-a mers mai bine la smuls. Am fost catalogat de specialişti drept unul din-tre cei mai buni din lume. Prima oară când mi-am propus să dobor recordul mondial a fost în 1986 la Sofia. Eram pregătit să bat recordul şi la aruncat. Am pus 243 de kg la piept şi am ratat de puţin. Contează şi cum te simţi în ziua respectivă. Totuşi, până la urmă sunt valoroase şi medaliile. Pentru mine fiecare medalie are locul ei, dar cea mai valoroasă este cea olimpică. Eu aveam la Los Angeles doar 20 de ani şi mi-a rămas în memorie foarte vie aceea emoţie. Ştim cu toţii că Jocurile Olimpice sunt odată la 4 ani, iar eu am fost fericit că am participat la 4 ediţii şi am toate culorile de medalii. Aur la Los Angeles în 1984, argint la Seul în 1988, bronz în 1996 la Atlanta şi locul 4 la Barcelona în 1992. Toate se obţin greu. Eu am pierdut multe medalii la cântar pentru 50 sau 500 de grame în plus, dar pentru fie-care medalie a curs multă transpiraţie şi am ridicat multe „vagoane de kilograme”.

performanţa în haltere înseamnă şi

bani. La mine nu s-a pus problema banilor nici-odată. Din partea statului român, după ce am câştigat aurul olimpic am primit un vi-deo pe care l-am vândut pe loc. La un an după Jocurile Olimpice, atunci când preşe-dintele CIO, Juan Antonio Samaranch, a ve-nit într-o vizită oficială la Ceauşescu, ne-au dat şi nişte bani, 15 mii de lei, cam 5 salarii de atunci.Cazurile de dopaj sunt frecvente în hal-tere. aţi fost tentat vreodată, văzând că nu obţineţi o anumită performanţă să luaţi ceva interzis?Dopajul este o problemă în orice sport. Noi suntem mai mici şi de aceea ies mai uşor la iveală problemele. Acum încercăm să facem educaţie atât cu sportivii cât şi cu antrenorii, doctorii sau psihologii. Sunt însă copii care nu au răbdare. Ei au un model şi a doua zi vor să fie repede ca el şi… încearcă. Eu spun că o alimentaţie corespunzătoare îi poate apropia de performanţă, dar nu sunt convinşi. Atunci ei vorbesc cu tot felul de persoane neavizate care dau sfaturi proas-te şi iau pastile după ureche.

antrenorul nicu Vlad a întâlnit în carieră un halterofil care să semene cu sportivul

nicu Vlad?Da, am adus un sportiv din Republica Mol-dova care seamăna cu mine, e vorba de Valeriu Calancea care chiar a ieşit campion mondial şi european; mulţi spuneau că e copilul meu, atât de bine semăna cu mine.

Cum a venit plecarea în australia? Cine v-a supărat atât de rău?Lumea a înţeles greşit că m-am supărat şi toţi m-au făcut trădător la vremea aceea, dar în zilele noastre nu trebuie să mai avem graniţe. Astăzi dacă vrei să pleci la Bruxelles te urci în avion şi gata. Ei, atunci nu se putea asta. Iar eu am făcut-o ca să pot călători li-ber în toată lumea. Cu paşaport australian nu ai probleme de viză. Ştiţi ce cozi intermi-nabile erau pe vremea aia la toate ambasa-dele! Australia e o ţară în care poţi obţine cetăţenia după doar 2 ani şi acesta a fost motivul principal. Eu am vizitat Australia ca sportiv, am fost la câteva competiţii înainte de ’89 şi mi-a plăcut. Cei de acolo mi-au propus mie şi altor 3-4 sportivi bulgari să ne luăm cetăţenia pentru ca sportul nostru să aibă o altă cotă în Australia. Acum pot spune că pentru copiii mei este un loc ideal pentru a trăi. Am un băiat de 17 ani şi o fată de 20. Eu ştiu că suferă că nu sunt alături de



MEDICINĂ SPORTIVĂ

JoCul unui fotBalist depinde de mişcările de pivotare – abilitatea de a alerga, de a sări şi de a schimba direcţia la viteză mare. În plus faţă

de stabilitate, genunchiul şi glezna sunt supuse unei forţe excesive în timpul acestor mişcări şi, în consecinţă, sunt în mod frecvent rănite. Cea mai obişnuită accidentare la genunchi este cea de la nivelul ligamentului anterior încrucişat, pentru că este locul cel mai vulnerabil la tensiunea mişcărilor scurte de pivotare. De fapt, operaţia la genunchi a devenit o procedură chirurgicală obişnuită. Cele patru ligamente care contribuie la sta-bilitatea genunchiului sunt: ligamentul încrucişat anterior (LCA), ligamentul în-crucişat posterior (LCP), ligamentul me-dial colateral (LMC) şi ligamentul cola-teral lateral (LCL). În urma unei operaţii de reconstrucţie a ligamentului anterior

încrucişat, este necesar un program de recuperare dinamică pentru succesul operaţiei. Pentru un fotbalist, reuşita chirurgicală înseamnă refacere la capa-citatea maximă la activităţile sportive specifice.Sunt multe articole despre avantajele exerciţiilor în Lanţ Kinetic Închis pen-tru o recuperare sigură după o opera-ţie LCA. Acestea reduc forţa anterioară asupra ligamentului anterior încrucişat şi măresc echilibrul dinamic al genun-chiului printr-o contracţie a muşchilor din jurul încheieturii. Ghemuirile sau flexările sunt exemple de exerciţii în Lanţ Kinetic Închis. În plus, mai sunt şi altele menite să faciliteze controlul ne-uromuscular prin reducerea timpilor ac-tivităţii musculare voluntare. Muşchiul comunică cu încheieturile ligamentelor pentru a le împiedica să le rupă.

UN NoU îNCEPUTRecuperarea după o operaţie la ligamentul anterior

„Jurnalul Terapiei Fizice Ortopedice şi Spor-tive” a dedicat două ipoteze teoriilor curen-te despre cum echilibrul dinamic al genun-chiului poate fi atins datorită controlului neuromuscular, pentru că vorbim totuşi de o interacţiune complexă între sistemul ner-vos şi muşchi. Sunt dovezi că recuperarea sistemului neuromuscular poate îmbunătă-ţi mecanismele de reflex pentru a preveni accidentările la ligamentele genunchiului în timpul activităţilor sportive. Senzorii care sunt parte a sistemului neu-romuscular, numiţi mecanoreceptori, sunt localizaţi în structurile ţesuturilor moi, cum ar fi ligamentele genunchiului şi răspund la diferite forme de tensiune şi compresie. Ei oferă informaţii despre sistemul nervos central, care modifică apoi condiţiile la nivel local (genunchiul), variind activitatea musculară. Sportivii care au o ruptură com-pletă a ligamentului anterior cruciat pot su-feri o scădere a controlului neuromuscular, ajungând chiar la dezechilibrul progresiv al genunchiului.Echilibrul, stabilitatea şi exerciţiile plio-metrice sunt cele care produc reduceri ale timpilor activităţii musculare voluntare, permiţând sportivilor să efectueze mişcări rapide şi neaşteptate. Forţa externă apli-cată genunchiului şi ligamentului anterior încrucişat, produce un moment maxim de împingere şi o acceptare a greutăţii, pu-tând duce la rănirea ligamentului anterior încrucişat.

Muşchii cu cele două tipuri de fibre stabi-lesc tensiunea muşchiului (fibre intrafusale) sau sunt implicate în rezistenţă şi putere (fibre extrafusale). Cu o recuperare sporti-vă potrivită, muşchiul poate fi pregătit, ca un arc întins. Când un tendon sau un liga-ment este în pericol să se rupă, un mesaj este transmis muşchiului pentru a acţiona imediat. S-a arătat că acest reflex protejază împotriva rupturilor ligamentului anterior încrucişat.

Există un studiu în care sunt implicati 600 de jucători de fotbal. Jumătate dintre ei s-au antrenat în mod tradiţional în extra-sezon, iar cealaltă jumătate a lucrat la ni-

velul reflexelor sistemului neuromuscular, care protejază tendoanele şi ligamentele. După doi ani, incidenţa rupturilor ligamen-tului anterior încrucişat s-a redus cu 60% în cadrul grupului care a lucrat sistemul neuromuscular. Exerciţiile pliometrice sunt făcute să întărească reflexul care protejază ligamentele şi tendoanele. Mai mult decât atât, studiile recente au arătat că există o relaţie directă între accidentările la picioare şi slăbirile coapsei – mai exact muşchii rota-tori externi ai coapsei şi muşchii din profun-zimea acesteia, care fac laba piciorului să se întoarcă spre exterior.Pe baza raţionamentului de mai sus, pro-gramul de recuperare ar trebui să cuprindă:

roBert donatelli, doCtor terapeut

1. Folosirea suplimentară a con-tracţiilor musculare coordonate ale tendonului popliteu şi ale muşchilor cvadricepşi.2. Creşterea activităţii întregului corp în ceea ce priveşte mişcările coordonate care implică mai multe încheieturi.3. Exerciţii menite să întărească mus-culatura coapselor, şi anume muş-chiul posterior, care implică rotatorii externi şi abductorii.4. Exerciţii pliometrice pentru a îm-bunătăţi activările involuntare ale timpilor şi puterii, în special ale ten-donului popliteu.

5. Modele de mişcare care vor duce la recuperarea sistemului neuromuscular, permiţându-i sportivului să se întoarcă la sportul practicat cu un risc redus de rănire şi cu o performanţă îmbunătăţită.

Recuperarea după o intervenţie la liga-mentul anterior încrucişat nu este o sar-cină uşoară, aşa că măsurile de precauţie sunt importante în primul rând pentru a evita accidentările. Cercetările au scos în evidenţă faptul că exerciţiile care implică sistemul neuromuscular pot reduce şan-sele rănirii ligamentului anterior încruci-şat cu 60 – 70%. Dacă într-adevăr ai nevo-ie de o operaţie a acestuia şi doreşti să te întorci la activitatea sportivă, trebuie să te asiguri că alegi modalitatea de recupe-rare corespunzătoare. Un program dinamic de recuperare după o operaţie a ligamentului anterior încru-cişat este extrem de important pentru reuşita acesteia. Reîntoarcerea la orice competiţie sportivă ce implică sărit, aler-gat sau mişcări bruşte nu este un lucru uşor după o operaţie de reconstrucţie a ligamentului anterior încrucişat. Recupe-rarea ar trebuie să fie făcută de un tera-peut care este la curent cu noile studii, ce pot fi esenţiale pentru capacitatea spor-tivului de a se întoarce în sport cu un risc minim de accidentare. Ideile discutate în acest articol nu sunt în mod automat cu-prinse în toate programele de recupera-re.


În CRIzăe BIne să CumpeRI


NBa-ul este ţinta oricărui baschetbalist profe-sionist. Acolo sunt banii, reflectoarele şi totul converge către show-uri grandioase. Scouter-ii de peste ocean bat drumurile Europei an de an

pentru a descoperi noi talente. Mulţi tineri baschetbalişti trec mai întâi prin vestitele colegii, locul unde se văd ca-racterele şi de unde NBA alege viitoarele vedete în pro-portie de 90%.

În ultimii ani, organizaţia condusă de David Stern a înce-put racolările din campioantele puternice de pe bătrânul continent dar şi din afara lui. Jucători valoroşi, experi-mentaţi deja, au traversat oceanul pentru a vedea cum e să te afli pe parchet lângă Shaq Attack, Flash Dwayne Wade sau King LeBron James.Jorge Garbajosa, unul dintre liderii reprezentativei Spa-niei şi ai formaţiei Unicaja Malaga, a plecat în 2006, când avea 29 de ani, la Toronto Raptors. Două sezoane rata-te, pentru extrema de 2.07m şi 111kg, în parte din cauza unei accidentări dar şi un gust amar lăsat de atmosfera din NBA. Garbajosa: „Poate nu doar faptul că m-am ac-cidentat a contat în decizia mea de a reveni la baschetul european. Oamenii sunt mai reci în State, mi-era dor pur şi simplu de tot ce înseamnă baschetul european”.Campion mondial în 2006, Garbajosa a ales Rusia. Himki l-a dorit foarte mult, echipa moscovită având obiec-tiv pentru sezonul viitor calificarea în Euroligă, cea mai puternică întrecere continentală. Argumentul ruşilor? Dolarii!!! Dacă la Toronto semnase un contract pe 3 ani urmând să primească 12 milioane de dolari, ei bine, la Himki, Garbo câştigă 18 milioane pentru doar 2 ani de contract. Un alt caz, şi culmea, la aceeaşi echipă din regiunea Moscovei, este cel al argentinianului Carlos Delfino. Ex-ceptionalul shooter a părăsit NBA-ul după 3 sezoane la Detroit Pistons şi unul la Toronto Raptors. După zvonuri-le care anunţau un salariu record, (30 de milioane de do-lari pe 3 ani), Delfino „s-a mulţumit” doar cu 12 milioane, oricum o sumă colosală. Medaliat cu aur olimpic la Ate-na în 2004, Carlos Delfino a reuşit în sezonul 2007-2008 nouă puncte, 4,4 recuperări şi 1,8 pase decisive pentru Raptors.

radu aBramesCu

Juan Carlos Navarro ilustrează perfect studiul nostru de caz. Vedeta incon-testabilă a ibericilor, letal de la linia de 3 puncte, La Bomba s-a întors în Spa-nia, la Barcelona, după doar un sezon în NBA.Memphis Grizzlies l-au încorporat în 2007, dar pointguard-ul de 1.92 m s-a plictisit repede. „M-am obişnuit să fiu personajul central pe terenul de baschet, iar cei de la Grizzlies nu aveau nevoie de încă o vedetă. Prefer să mă implic total la Barcelona, unde toată lumea mă iubeşte încă de pe când

eram junior. Cred că mai am multe de spus pentru baschetul catalan”. Şi pentru Na-varro întoarcerea a însemnat însă o mărire consistentă de salariu. 12 milioane de euro pentru 5 sezoane!!! Un contract care se va încheia când La Bomba va avea 34 de ani, vârsta perfectă pentru a te retrage în glorie.Iată însă că şi americanii aleg Europa, şi nu doar cei la final de carieră sau care n-au contracte în NBA. Josh Childress a fost unul dintre cei mai buni debutanţi în sezonul 2004-2005 pentru Atlanta Hawks. Al treilea rookie din NBA la capitolul double-double, după Emeka Okafor şi Superman Dwight Howard, Childress a semnat cu Olimpiacos un contract pe 3 ani în valoare de 20 de milioane de dolari, sumă record în basche-tul elen. Interesant este faptul că Atlanta Hawks i-a oferit concomitent cu Olimpicos Pireu un deal de 33 de milioane de dolari pe 5 ani, dar extrema americană a refuzat. Aducerea lui Childress la începutul sezonu-lui a fost primul semn ca Olimpiacos vrea să câştige anul acesta campionatul în Grecia dar, poate mai important, să prindă Final Four-ul Euroligii. Credem că e destul de clar că Europa, prin cele două competiţii Euroli-ga şi Eurocup încearcă să contrabalanseze

forţa NBA-ului. E criză financiară, dar banii pentru spectacol se gă-sesc. Ca argument vine întrunirea reprezentan-ţilor Euroligii care pe 17 februarie au hotarât să mărească numărul echi-pelor care să lupte în calificări pentru grupe-le celei mai importante competiţii intercluburi din Europa.30 de echipe vor putea

juca în Euroligă, incluzând şi runda de cali-ficare, unde 8 formaţii se vor bate pentru 2 locuri în grupe, faza în care vor rămâne însă 24 de echipe.Consiliul de administraţie al Euroligii a ho-tărtât că trebuie să controleze mai atent şi cum sunt manageriate drepturile de televi-zare, dar şi modul în care echipele exploa-tează sălile de joc. Planul de bătaie a fost dezvoltat până în 2012, perioada la finalul căreia Euroliga ar trebui să fie mult mai pu-ternică decât în acest moment, în ciuda perspectivelor sumbre date de criza finan-ciară mondială.


Joey era Cel mai mare dintre cei 4 copii ai familiei Barton, familie care a rezistat până când puştiul a împlinit 14 ani. Joey a fost crescut mai puţin

de tatăl său, constructor de acoperişuri, cât de bunica sa, cea care a reuşit să-l ţină departe de consumul de droguri, uzual printre găştile de adolescenţi din periferia oraşului Liverpool. Mai mult, i-a canalizat energia spre fotbal, înscriindu-l la o grupă de copii a lui Everton. Ghinion însă, clubul al cărui suporter era de când se ştia, unde deţinea un abonament la meciurile echipei mari şi unde voia să joace toată viaţa a luat o decizie uluitoare: a desfiinţat grupa unde se antrena alături de actualul star al “cara-melelor”, Phil Jagielka.Puştiul nu s-a lăsat, a dat o probă la Nottin-gham Forest, dar n-a avut succes. “Mi-au spus că sunt prea scund”, şi-a amintit mai târziu Barton, care acum măsoară 1,80 m. În oraşul natal nu mai avea nici o şansă – ca fan al lui Everton, FC Liverpool nici nu in-tra în discuţie – Nottingham îl refuzase, aşa că a ajuns la Manchester. Manchester City. Academia de aici l-a primit, l-a antrenat 4 ani, dar la finalul perioadei de juniorat nu a intenţionat să-l păstreze. Totuşi, City i-a oferit un contract de profesionist în ultima clipă.OK şi unde-i băiatul rău? Abia acum începe povestea neverosimilă a jucătorului profe-sionist de fotbal Joey Barton. La prima sa convocare la echipa mare sub comanda managerului Kevin Keegan, în noiembrie 2002, la un meci cu Middles-brough, a luat loc pe bancă. În repriza secundă, Keegan l-a trimis la încălzire şi la un moment dat i-a făcut semn să se echipeze ca să-l trimită în teren. Numai că Barton nu-şi găsea tricoul de joc. În pauză îl lăsase pe bancă şi plecase la vestiar. N-a mai intrat. Keegan s-a supărat atât de rău încât nu l-a mai convocat timp de 5 luni. Când a făcut-o, în aprilie 2003, la un meci cu Tottenham, Barton şi-a păzit cu sfinţenie tricoul, a intrat şi a marcat pe White Hart Lane golul care i-a adus un nou contract şi un salariu semnificativ mărit.Joey Barton era pe val. Sezonul următor a marcat şi al doilea gol pentru Manchester City şi a primit convocarea la naţionala de tineret a Angliei. Până la urmă însă, anul 2004 avea să fie un coşmar.În februarie, Keegan l-a trimis ca titular în-tr-un meci de Cupă, ce coincidenţă!, tot cu

Tottenham. La pauză era 3-0 pentru adver-sari, iar Barton primise un cartonaş galben. Pe tunelul spre vestiare, Barton (21 de ani) l-a înjurat pe arbitrul Rob Styles şi a deve-nit primul jucător din lume eliminat la pa-uză pentru două avertismente. Keegan îşi aminteşte că se gândea atunci, în pauză, “oare unde se află cel mai apropiat centru de plasare a forţei de muncă? Cred că am nevoie de o slujbă nouă”. Repriza a doua a intrat însă în istoria fotbalului. City, în 10 oameni, a învins cu 4-3. Încă o bilă neagră pentru Barton...În iulie, la un amical pre-stagional cu Don-

caster, Rovers a provocat o bătaie generală după o intrare criminală asupra unui adver-sar. Keegan a luat foc: “I-am spus adevărul: ori joci fotbal, ori pleci acasă”.În decembrie, după meciul cu Bolton, în care Barton a marcat golul victoriei, a avut loc petrecerea de Crăciun a jucătorilor lui Manchester City. Un junior de 18 ani, Jamie Tandy a încercat să facă o glumă cu Joey, si-mulând că-i va da foc tricoului cu o briche-tă. Mare greşeală! Joey s-a întors şi i-a stins ţigara pe care o avea în mână pe pleoapă. 48 de ore medicii au fost în dubiu dacă puş-tiul va mai putea să vadă cu ochiul stâng.

Ne-am gândit să facem un top al “băieţilor răi” din fotbalul britanic. Din păcate, clasamentul s-a oprit la numărul 1: JOEY BARTON. Povestea lui a “mâncat” tot spaţiul. Pe ceilalţi îi lăsăm pentru numărul

BăIeţII RăI din Premier Leagueemanuel terzian


Aflând despre incident, Keegan l-a amen-dat pe Barton cu salariul pe 6 săptămâni (circa 142.000 de lire sterline), iar pe Tandy, considerând că el a dat startul incidentului, cu venitul pe două săptămâni (circa 5.000 de lire sterline).În vara lui 2005, Kevin Keegan a plecat şi în locul lui a venit Stuart Pearce. Fostul inter-naţional englez a dus-o pe City într-un tur-neu de pregătire în Thailanda. Într-o seară, la Bangkok, Joey a coborât împreună cu co-echipierul său Richard Dunne în barul ho-telului Radisson. Acolo, un puşti de 15 ani, fan al lui Everton, a început să-l tachineze. Ba chiar l-a lovit pe Joey în fluierul picioru-lui. Cu toata opoziţia lui Dunne, Barton l-a bătut rău pe puşti. Pearce l-a făcut imediat pachet şi l-a trimis în Anglia. La întoarcerea echipei l-a amendat cu salariul pe 8 săptă-mâni. Incidentul venea la două luni după ce-i rupsese picioarele unui pieton pe care l-a lovit cu maşina la două noaptea în cen-trul oraşului Liverpool.Anul 2006 a mers bine cu o excepţie. După o remiză cu Everton pe Goodison Park, Bar-ton şi-a dat şortul jos şi le-a arătat fundul fa-nilor adverşi. L-a costat puţin: 2.000 de lire amendă din partea federaţiei engleze. Şti-ind că se inflamează repede, fanii lui Port-smouth l-au provocat iar în februarie 2007, iar Barton le-a răspuns cu gesturi obscene. Altă amendă.Dar lucrurile rele abia urmau. În aprilie 2007, a criticat jocul echipei sub conducerea lui Pearce, iar despre unii coechipieri a spus că “sunt sub standardul de fotbalist”. “Dacă aş fi fan al lui City, n-aş da banii pe un bilet la meci”. Pearce i-a interzis să mai dea decla-raţii, iar coechipierii îl priveau chiorâş. La un antrenament dinaintea meciului cu Man-chester United, Pearce a ordonat un joc şcoală. Agresiv ca de obicei, Barton a avut o intrare tare asupra lui Ousmane Dabo. 1-0. Francezul nu s-a lăsat mai prejos şi l-a faultat şi el pe Barton. 1-1. Câteva minute mai târziu, Joey a luat conducerea după un alt fault brutal. 2-1. Hattrick-ul l-a făcut la fi-nalul antrenamentului, când pur şi simplu s-a năpustit asupra lui Dabo, care stătea pe iarbă şi bea apă. Coechipierii au povestit că l-a lovit cu pumnii în neştire până când au reuşit să-l ia de pe francez. Dabo n-a mai văzut câteva săptămâni cu ochiul stâng. Medicii s-au temut chiar că ar fi putut suferi o desprindere de retină. Francezul a făcut plângere la poliţie şi Barton a fost arestat.

Clubul l-a suspendat până la finalul con-tractului, apoi l-a vândut lui Newcastle, iar un tribunal din Manchester l-a condamnat la 4 luni de închisoare cu suspendare, 200 de ore de muncă în folosul comunităţii şi 3.000 de lire despăgubiri pentru Dabo.Până la urmă tot a ajuns la închisoare, dar după un incident petrecut în a doua zi de Crăciun a anului 2007. Împreună cu fratele său mai mic Andrew (19 ani), verişoara Na-dine Wilson (27) şi alţi prieteni au petrecut până spre dimineaţă. Martori oculari spun că Joey băuse 10 halbe şi 5 sticle de bere,

apoi i s-a făcut foame. Grupul se îndrepta spre un restaurant McDonald’s, când Joey s-a contrat verbal pe stradă cu un tânăr. De la injurii la bătaie n-a mai fost decât un pas pe care Barton l-a făcut repede. Dintr-un pumn tânărul a căzut, apoi a fost călcat în picioare şi şi-a lăsat dinţii pe trotuar. Inci-dentul a fost surprins de o cameră de su-praveghere. De această dată n-a mai scă-pat: 6 luni de închisoare (din care a efectuat 74 de zile) şi 2.500 de lire despăgubire pen-tru tânărul bătut. Probabil pentru trata-mentul stomatologic.



Iată povestea bizară a unui inexistent atacant moldovean de 16 ani, ajuns între cei mai promițători 50 de jucători ai lumii şi aflat în vizorul multor cluburi mari din fotbalul britanic. O farsă inteligentă, care constituie o satiră asupra pieței de transferuri în fotbal şi o glumă care a ajuns o provocare pentru mulți jurnalişti de investigație.

Înainte de perioada de transferuri, mai multe ziare şi site-uri de sport din Marea Britanie s-au făcut de râs publi-când detalii şi ştiri despre un fotbalist

pe cât de promițător, pe atât de inexistent. Imaginarul internațional moldovean de numai 16 ani, atacant la Olimpia Bălți, Ma-sal Bugduv, şi-a găsit repede loc pe câteva

site-uri, iar după ce Associated Press a preluat farsa, totul a luat amploare. Masal Bugduv şi-a căpătat repede porecla “Massi” şi a fost considerat “cel mai promițător talent din Europa de Est, de la Gheorghe Hagi încoace.”Nu au lipsit nici informații despre echipele interesate, precum Reading, Zenit Sankt Petersburg dar şi Arsenal, Chelsea sau Liverpool, gata să plă-tească până la 5 milioane de euro. S-a spus chiar că jucătorul şi impresa-rul său Serghei Yulikov au sosit la Lon-dra pentru a discuta cu Arsene Wen-ger, iar cei de la “The Independent” au găsit spațiu şi pentru o declarație a jucătorului sub formă de critică la adresa scepticismului legat de jucă-torii din Moldova, exprimat se pare de Harry Redknapp, managerul lui Tottenham. Din CV-ul lui “Massi” nu lipseşte nici falsul său debut în echipa națională, care ar fi avut loc anul trecut în-tr-un amical cu Armenia. Cei de la “The Times” au mers şi mai departe şi l-au inclus pe Bugduv pe locul 30 în topul celor mai promițătoare 50 de talente fotbalistice ale lumii. Mai multe publicații au continuat in-voluntar farsa, semnalată ulterior şi pe site-ul FIFA. “The Times”, cea care a reprodus lista celor mai importanți 50 de tineri fotbalişti, site-ul “goal.

com”, publicația “The Offside” şi revista “When Saturday comes”, în care jurnalistul Mark Gilbey aminteşte de Bugduv ca fiind “luminiţa de la capătul tunelului” în impli-carea mişcărilor separatiste din Transnistria în fotbalul moldovean. Minciuna, care până la urmă a avut picioare destul de scurte, fusese creată de un grup

de irlandezi, care au fabricat un blog bine şlefuit al aşa-zisului fotbalist. Numele “Ma-sal Bugduv” provine din dialect gaelic, în care pronunția “M’asal Beag Dubh” înseam-nă “măgăruşul meu negru”. Mai mult, “My Little Black Donkey” este o povestioară irlandeză pentru copii, des-pre un om care îşi cheltuie toți banii pe un măgăruş care nu era bun de nimic. În plus, “masal” în limba turcă înseamnă “legen-dă”, iar “masal bugduv” este anagramarea numelui Luvda Bumgas, faimosul flautist remarcabil prin prestația sa din “Vindaloo volcano”. În lumea fotbalului au mai existat astfel de farse, memorabilă fiind tentativa lui Liver-pool din noiembrie 1999 de a-l transfera de la juniorii lui AS Monaco pe fundaşul stân-ga Didier Baptiste, dorit şi de Arsenal sau Marseille, jucător care însă nu exista decât într-o echipă virtuală a unui site de mana-ger online.Probabil în fotbalul nostru, cu toată reticența arătată unor valori autentice, acest Bugduv ar fi fost imediat căutat, con-tactat şi contractat de mai toți impresarii, de la mahalagii cu părul alb până la dive voluptoase cu veleități prezidențiale. De amintit că Associated Press a comis destule gafe şi în anii ’90, agenția ameri-cană fiind chiar satirizată de Jerry Seinfeld în sit-com-ul său, într-un episod în care AP preia un articol dintr-o publicație universi-tară care sugera, evident eronat, că Jerry şi George erau un cuplu de homosexuali (“nu că ar fi ceva rău în asta”).Este din nou cât se poate de evident că pentru a face presă e nevoie printre altele şi de implicare, seriozitate şi moralitate, iar povestea lui Bugduv pare să ilustreze per-fect falimentul etic şi intelectual al mass media moderne.

JuCăToRul InVenTAT


Bogdan neVel

Too Old To Rock’n Roll:Too Young To Die!Jethro Tull 1976

Mötley Crüe 1987Girls, Girls, Girls

Breaking The Law

Punks Not Dead

For Th

ose Ab

out To

Rock

(We S

alute

You)

Judas Priest 1980

Exploited 1981

AC/D

C 198

3

I Wanna Be Sedated

L.A. Woman

Ramones 1978

The Doors 1971

Hero Of The DayMetallica 1996

Jim, reporterii vor urmări fiecare moment de suferinţă şi glorie, de slăbiciune şi de putere, în cel mai dificil maraton de ciclism, într-o cursă la care se încumetă să participe doar cei mai rezistenţi rutieri din lume.Desigur, se poate pune întrebarea „de ce?” Cel mai bun răspuns este cel dat de George

Mallory, atunci când a fost chestionat de ce şi-a propus să urce până în vârful Muntelui Everest. „Pentru că există”, a răspuns teme-rarul britanic, rămas pe vecie între gheţurile din Nepal. RAAM este mai mult decât o sim-plă cursă ciclistă. E vorba de oameni obiş-nuiţi, care timp de o săptămână ies din or-dinar. E vorba de oameni obişnuiţi, care îşi văd visele îndeplinite, într-o călătorie de su-flet. Este o întrecere, în primul rând cu sine înşişi, a celor mai tari dintre cei tari. E vorba

de spiritul de camaraderie, de lucrul în echi-pă şi de intrarea în excepţionala familie RAAM. E vorba de a ieşi la rampă, pentru a strânge fonduri în scopuri de binefacere sau pur şi simplu pentru a atrage atenţia asupra unei probleme care trebuie rezolva-tă. E vorba de diversitatea, bogăţia, frumu-seţea şi generozitatea Statelor Unite ale Americii şi ale celor care locuiesc acolo. Este experienţa unică a unei vieţi.

CURSA TRANSAMERICANĂProducţie: Marea Britanie, 2008Viasat Explorer propune telespectatorilor un reportaj excepţional, al cărui protagonist va fi britanicul Jim Rees. El a trecut Atlanticul pen-tru a corecta recordul britanic al competiţiei. Jim este un om cu o rezistenţă de fier, motivat şi competitiv. El şi-a propus să lupte nu doar cu distanţa de 5.000 km, ci şi cu arşiţa de 46 de grade din deşert, cu aerul rarefiat al munţilor şi mai ales cu somnul. Va fi nevoit să străbată 14 state şi patru fusuri orare. Jim va pedala 20-21 de ore pe zi, timp de 11 zile, însoţit bineînţeles de o echipă de medici şi fizioterapeuţi care îi vor oferi forţa fizică şi mentală necesară pentru a-şi atinge ambiţiosul obiectiv.Duminică, 12 aprilie, de la ora 22.

Spre deosebire de Turul Franţei, cursa care se desfăşoară pe durata a trei săptămâni şi al cărei traseu este împărţit pe etape, Cursa Transamericană cuprinde o singură etapă, de la start până la finiş. În RAAM, odată ce cronometrul a fost pornit pe Coasta de Vest, acesta nu se mai opreşte decât în momen-tul în care fiecare concurent ajunge la linia de finiş de pe Coasta de Est. Traseul RAAM este cu 30% mai lung decât cel al Marii Bu-cle, iar participanţii în cursa solitară, aşa cum este cazul eroului nostru Jim Reese, îl încheie în jumătate din timpul pe care-l au la dispoziţie vedetele din Hexagon, fără a mai vorbi de absenţa celor două zile de odihnă. Formatul în care se desfăşoară cur-sa este cel de contratimp, sau cursa adevă-rului. Spre deosebire de etapele din Turul Franţei, unde ruterii beneficiază de tacticile de echipă, aici nu ai cum să te adăposteşti de vânt în spatele celui din faţă, deoarece totul este o încercare solitară.

Asemeni unor altor curse extreme, cum sunt cele şase zile ale Campionatului Mon-dial de aventură sau săptămânii din Ma-ratonul Nisipurilor, Cursa Transamericană este o încercare atât de dificilă pentru cor-pul uman încât simpla trecere a liniei de finiş reprezintă pentru mulţi dintre partici-panţi realizarea unei vieţi. RAAM are darul de a inspira pe toţi cei care au participat sau


www.viasatworld.com

Cursa transameriCană este unul din cele mai respectate şi mai de tradiţie evenimente din calenda-rul sportiv. Începând cu prima ediţie,

organizată în 1982, întrecerea a adunat la start bărbaţi şi femei deopotrivă, oameni cu vârste între 18 şi 70 de ani, aparţinând tuturor păturilor sociale. Dintre ei, n-au

lipsit foştii participanţi la Jocurile Olimpi-ce sau sportivii profesionişti. Majoritatea a fost însă compusă din oameni obişnuiţi, veniţi fiecare cu povestea sa. Adunate la un loc, poveştile lor fac din aventura de o săp-tămână una din cele mai interesante ten-tative de depăşire a propriilor limite şi de descoperire a noi şi noi resurse de energie.

CURSA TRAnsAmeRICAnăRAAM este o instituţie în sine. Comparabilă cu Turul Franţei, cursa ciclistă care străbate America, de la vest la est, întrece ca duritate celebrul Le Tour.

care au urmărit-o. Este o cursă care formea-ză mari campioni, un poligon de testare a rutierilor de elită şi un exemplu excepţional al forţei spiritului uman.Câte 450 km parcurşi în fiecare zi, un con-sum zilnic de 9.000 calorii şi doar 1-2 ore de somn. În cazul lui Jim, provocarea constă în a forţa dincolo de limită mentalul, spiritu-alul şi fizicul. Nu neapărat în această ordi-ne. Îl vom însoţi pedalînd zi şi noapte, de la startul din Oceanside, California şi până la finişul de la Atlantic City, New Jersey, pe un traseu care va reliefa o dată în plus diversi-tatea terenului american, ca pe o altă pro-vocare. Având acces exclusiv la tentativa lui


Imaginile-mi sunt înCă Vii în cap, deşi promo-urile astea rulau pe un post de televiziune în urmă cu aproape 15 ani, prin 1994. Cine avea să ştie că acele

prime imagini aveau să declanşeze o isterie în România în următorii 4 ani? Cine putea să prevadă că românii vor fi atinşi de presta-ţia cutezătoare a unor super-eroi în carne şi oase, cultură americană la fel de pură ca baseball-ul sau fotbalul american?

Goldberg, Ric Flair, Hulk Hogan, Macho Man Randy Savage, Sting, Cactus Jack, Diamond Dallas Page, The Road Warriors, Lex Luger ne-au invadat televi-zoarele până-n 1998 ca staruri ale WCW Monday Nitro, înce-pând un război al ratingurilor cu WWF, federaţia rivală condusă de staruri precum Undertaker, Bret Hart, Yokozuna, Shawn Micha-els, Diesel, Razor Ramon şi al lor show Monday Night RAW .Ca prin minune, World Wrestling Federation a câştigat un război ce părea de multe ori pierdut, WCW a fost cumpărată şi pro-wrestlingul a dispărut de pe te-levizoarele românilor. 15 ani mai târziu ... Eurosport transmite săp-tămânal momentele de glorie a acelor ani sub forma meciurilor clasice ce compun WWE Vintage Collection.

Frate... deci, hai, chestiile alea-s pe bune?Întrebarea care mi se aruncă cel mai des în faţă, venită de la îm-pătimiţi ai sportului, majoritar ai fotbalului. Destui microbişti pri-vesc cu superioritate produsul, îl consideră o făcătură, dar uită zi-lele în care vedeau meciuri aran-jate de fotbal cu pasiunea unora reale. Deşi nu e foarte clar ce se întâmplă exact în ringul ăla, când vine vorba de pro-wrestling, pentru neiniţiaţii sceptici ceva e în neregulă. Cum e posibil ca un om să încaseze 5 lovituri de sca-un metalic în cap şi să nu moară? E clar că e fake.

Prea puţini iau in calcul posibilitatea că acel scaun e chiar metalic, că lovitura de impact chiar a existat, dar că aceşti entertaineri trec prin ani întregi de antrenament pentru a re-aliza în condiţii de relativă siguranţă mane-vrele care ne ţin adesea cu sufletul la gură. Frumuseţea acestei forme de entertain-ment este una cât se poate de simplă, dar intrigantă ... atunci când crezi că ai înţeles ce s-a întâmplat în faţa ochilor tăi, în termen de câteva secunde ceva complet nou, imprevi-zibil, îţi ia ochii în altă direcţie.

Mai exact, ce vedem?Eurosport transmite în exclusivitate pentru România colecţii de meciuri clasice în com-binaţie cu o sinteză săptămânală actuali-zată a tot ce se întâmplă mai important în cele 3 branduri WWE – RAW, SmackDown şi ECW. Care-i diferenţa dintre ele?

RAW e cel mai important brand WWE. Cu o tradiţie de aproape 15 ani în spate, RAW are ca superstaruri de top pe John Cena, Randy Orton, Shawn Michaels, Chris Jericho, Batis-ta, Rey Mysterio sau JBL. Cu o serie de lup-

tători dornici de afirmare venind din spate precum CM Punk, Mike Knox, Kofi Kingston, Cryme Tyme, Ted DiBiase, Cody Rhodes ori ve-terani cu renume mondial precum Kane sau William Regal, RAW pare să domine cu succes şi în anii ur-mători lumea pro-wrestlingului televizat.

SmackDown e un brand WWE ini-ţial focalizat mai puţin pe show şi mai mult pe lupte. În timp însă, SmackDown şi-a dezvoltat propri-ile nume şi rivalizează constant în rating cu RAW.

Undertaker, Triple H, Big Show, Edge, Jeff şi Matt Hardy sau The Great Khali sunt constant amenin-ţaţi ca poziţie în brand de “Com-bina Rusească” Vladimir Kozlov, Umaga, Mister Kennedy, Shelton Benjamin sau MVP, tineri dornici de afirmare şi competiţie sau mon-ştri impunători ce au confirmat de nenumărate ori în trecut.

ECW e franciza în care WWE îşi pre-găteşte starurile de mâine. Fie că e vorba de campionul All American la lupte greco-romane Jack Swagger, campionii mondiali la echipe Morrison şi The Miz, Fit Fin-lay, Christian, The Boogeyman, Tommy Dreamer sau tinerii din Noua Iniţiativă precum Ricky Ortiz, Evan Bourne sau Tyson Kidd, wrestlerii din ECW sunt în egală măsură superstaruri cu potenţialul şi backgroundul necesar pentru a înfrunta cu succes orice legendă din RAW sau SmackDown.

ÎnCleşTAReA GLADIAToRILoR MoDERNIWrestling-ul profesionist ameri-

Ştefan ulea

Totul a început cu un promo exploziv. N-o să-l uit niciodată. Shawn Michaels zburând de pe corzi, distrugându-i cu forţă sternul impunătorului Undertaker. Uriaşul japonez Yokozuna strivind victime neînsemnate cu cele peste 320 de kilograme ale sale. Canadianul Bret Hart ţintuindu-şi metodic adversarii la podea cu o tehnică remarcabilă. Necruţătorul Diesel şi ale sale lovituri ce poartă în spate impactul unei ciocniri cu un tren deraiat.


Competiţia pentru sponsorizare tinde să ia faţa celei de pe apă. Cri-za financiară a lovit în plin sporturile care implică bugete mari, aşa cum

este cazul Cupei America. Sumele investite de finanţatori sunt comparabile cu acelea ale echipelor de Formula 1. Reţeta organi-zării unei astfel de competiţii doar aşa este asigurată. Spre exemplu, Valencia şi zonele limitrofe au beneficiat de investiţii de un miliard de euro, asemănătoare celor de la o ediţie a Jocurilor Olimpice, atunci când au găzduit precedenta ediţie, în vara lui 2007. Regula-mentul a rămas acelaşi, poate desuet. Învin-gătoarea trebuie să desemneze echipajul challenger, iar acesta să lanseze provocarea rivalelor. Câştigătoarea competiţiei prelimi-nare are dreptul de a înfrunta deţinătoarea trofeului, în Cupa America.Cea mai veche competiţie sportivă din lume, începută cu 45 de ani înaintea decer-nării primei medalii olimpice, a ajuns acum într-un impas. În primul rând juridic.

După ce în urmă cu şase ani devenea primul echipaj european care adu-cea trofeul înapoi pe apele Bătrânu-lui Continent, Alinghi şi-a apărat cu succes preţioasa cupă, ulterior victo-riei din vara lui 2007, de la Valencia. Din păcate, elveţienii se află puşi în imposibilitatea de a numi echipajul challenger din cauza neînţelegerilor cu adversarii de peste Atlantic. Re-prezentanţii Clubului american de Iahting Golden Gate au acţionat în instanţă Societatea Nautică din Ge-neva, deţinătoarea trofeului, după ce miliardarul elveţian Ernesto Bertarel-li, patronul Alinghi, a decis numirea în postura de challenger a unui sin-dicat cvasi-inexistent, reprezentant al Spaniei. În clipa de faţă, chestiunea se află pe rol de soluţionare, la un tri-bunal din New York, iar verdictul este aşteptat în cursul lunii aprilie.Ca şi cum aceste probleme de natură juridi-că n-ar fi fost suficiente, competiţia pentru sponsorizare se anunţă mai dură ca ori-când. Este declaraţia directorului echipei britanice Team Origin, Keith Mills.„Va fi foarte dificil de intrat pe piaţă - a spus reprezentantul echipajului condus pe apă de triplul campion olimpic Ben Ainslie. Cos-turile cele mai mari din Cupa America sunt

în cele cu oamenii. Dacă înainte era vorba de echipe compuse şi din câte o sută de persoane, acum am redus numărul lor la 75. Dacă reduci dimensiunile ambarcaţiuni-lor şi numărul personalului din proiectare, atunci şi costurile de construcţie şi de pro-iectare vor scădea”, a completat cel care a făcut parte din Comitetul de candidatură a Londrei la organizarea Jocurilor Olimpice

din 2012. În ciuda reducerii bugetelor, Mills speră să atragă 21 de milioane de dolari în sponsorizări pentru TeamOrigin.

Desigur, toată tevatura iscată în jurul nu-mirii challegerului oficial nu face decât să îndepărteze potenţialii sponsori de o competiţie a cărei dată de reluare nu este cunoscută. Cupa America nu este singura afectată de actualul climat financiar. În de-cembrie, Team Russia a fost obligată să se retragă din Cursa Volvo în jurul lumii, din cauza lipsei de fonduri. Regata britanică „Săptămâna Cowes” s-a aflat şi ea în postu-ra ingrată de a rămâne fără sponsor princi-pal, după ce Skandia şi-a încheiat partene-riatul vechi de 14 ani.Mills este de părere că strălucirea Cupei America, pe care Alinghi şi-a propus s-o or-ganizeze în 2010, va atrage din nou atenţia sponsorilor, odată încheiată disputa juridi-că. „Consider că putem atrage între 10 şi 15 milioane de lire sterline. Există suficient de mult apetit pe piaţă pentru o propunere

unică aşa cum este cea de faţă. Am păstrat legăturile cu mai multe corporaţii care şi-au ma-nifestat interesul, acum un an. I-am ţinut în permanenţă la cu-rent cu ceea ce se întâmplă.”Poate că acesta a fost unul din motivele care au dus la orga-nizarea unei regate ad-hoc. În februarie, echipajul Emirates New Zealand şi-a luat revanşa după Cupa America 2003 şi i-a învins pe elveţieni, în aceeaşi radă a portului Auckland. Lor şi celorlaltor opt participanţi nu le rămâne acum decât să aştepte soluţionarea juridică a impasu-lui în care se află cea mai veche competiţie sportivă din lume.Cupa America a debutat în 1851, când Regina Victoria a Angliei şi-a dorit o competiţie care să demonstreze o dată în plus su-

premaţia flotei britanice. Socoteala nu s-a potrivit cu cea de pe apă. Singura partici-pantă non-britanică, ambarcaţiunea Ame-rica, şi-a învins atunci rivalele de peste Atlantic, în chiar apele teritoriale ale acesto-ra. Vreme de un secol şi jumătate, nici o altă grupare europeană nu a reuşit în tentativa readucerii trofeului din argint pe Bătrânul Continent. Desigur, până la Alinghi.

alexandru gheorghiaŞ

În absenţa Cupei America, ambarcaţiunile s-au întrecut la începutul anului în prima ediţie a Seriei Louis Vuitton Pacific, regata amicală desfăşurată în plină vară australă. În acest timp, principalii actori aşteaptă verdictul Curţii de Justiţie din

REGATA DE RezeRVă

„Consider că putem atrage între 10 şi 15 milioane de

lire sterline. Există suficient de mult apetit pe piaţă,

pentru o propunere unică, aşa cum este cea de faţă. Am păstrat legăturile cu

mai multe corporaţii care şi-au manifestat interesul, acum un an. I-am ţinut în permanenţă la curent cu

ceea ce se întâmplă.” Keith Mills,

Directorul Team Origin



Pe 9 noiemBrie 2008 - o dumini-că frumoasă ce anunţa o toamnă târzie - în portul francez Les Sables d’Olonne, 30 de iahturi se legănau

uşor în briza ce bătea dinspre Atlantic. Erau iahturile care urmau să plece în marea

aventură Vendee Globe. De dimineaţă în-cepuseră să sosească în portul de iahturi şi pe chei ziarişti, prieteni, rude, simpli spec-tatori, cu toţii dornici să îi vadă pe cei 30 de curajoşi care s-au încumetat să înfrunte marea pentru următoarele 3 luni. Printre ei

se aflau skipperi neînfricaţi, lupi de mare care înconjuraseră nu odată lumea, cum ar fi Vincent Riou, câştigător al ultimei ediţii, în 2005, sau Michel Desjoyeaux, învingător în 2001. Între aceşti navigatori se găseau şi două fete, Samantha Davies si Dee Caffari ambele din Marea Britanie.În 1996 doar 6 din cele 16 iahturi aflate la start au terminat cursa. De obicei procentul nu este mare, aşadar tensiunea creşte pe măsură ce se apropie startul. Oare câţi vor termina anul acesta? Vor fi şi temerari care vor plăti cu viaţa?Traseul de anul acesta a fost modificat din motive de siguranţă. În afară de repere-

le deja obişnuite: plecarea din Les Sables d’Olonne, ocolirea Capului Bunei Speranţe, Capului Leeuwin şi a Capului Horn şi sosirea în acelaşi port Les Sables d’Olonne, au fost introduse 8 porţi obligatorii. Aceste porţi constând în două puncte GPS sunt situate în Oceanul Indian, Oceanul Pacific precum şi la sud de Australia. Scopul acestor porţi este de a-i obliga pe skipperi să urce spre Nord pentru a evita regiunea extrem de pe-riculoasă de lângă coasta Antarctică şi pen-tru a se afla într-o rază de cel mult 1000 de mile de coasta Australiei, de unde skipperii pot primi ajutor în timp util în cazul unei si-tuaţii de urgenţă.

Primul care a ocolit Capul Bunei Speranţe a fost francezul Sebastian Jose, căruia i-au trebuit 26 de zile pentru a tăia Oceanul Atlantic de la Nord la Sud. Cel mai greu mo-ment a fost traversarea zonei fără vânt din jurul ecuatorului, Calmul Ecuatorial punând serios la încercare nervii skipperilor. Până la capul Horn abandonaseră deja 5 skipperi, printre care Alex Thomson care, la 32 de ore de la plecare, descoperă că barca sa ia apă, sau Jeremie Beyou care este nevoit să se retragă în portul brazilian Recife datorită unor sarturi smulse.

Ca o surpriza plăcută, Oceanul Indian i-a întâmpinat pe concurenţi cu soare, culori frumoase şi vreme bună. Jean Baptiste Dejeanty, aflat la primul său Vendee Glo-be, spunea în dimineaţa zilei de 9 decem-brie că trăieşte cel mai frumos moment pe mare: ”Soarele străluceşte pe cerul albas-tru, marea este calmă şi câteva animale ma-rine îmi ţin companie în frunte cu un mare albatros.” A fost doar o scurtă iluzie însă. Tempera-tura a scăzut brusc la 5 grade, iar teribilele furtuni antarctice s-au pornit dintr-odată. Jean Baptiste Desjanty are o noapte de coşmar. “Încercam să recuperez gennaker-ul care se încurcase rău. La un moment dat pilotul automat a cedat iar barca a bandat la 90 de grade. A fost momentul când am zărit o stea căzătoare. Eram aşa de obosit încât îmi doream să dorm puţin. Totul era întors pe dos iar eu eram ud din cap până în picioare. Mi-am pus o dorinţă ca până în zori să se rezolve problema şi să fie totul în ordine. Ei bine, dimineaţa, când soarele s-a ridicat, era din nou ordine pe barcă. A fost steaua mea norocoasă.” Din păcate însă

problemele la pilotul automat revin şi Jean Baptiste Desjanty este nevoit şi el să se re-tragă pe coasta Africii de Sud.O altă victimă a teribilului Ocean Indian de Sud este bascul Basurko Unai, care pierde una dintre cele două cârme şi decide să se se retragă din cursă. Aproape târându-se, Unai se încăpăţânează şi ajunge acasă, la Getxo, unde este primit ca un erou după 70 de zile pe mare, din care 40 pe drumul de întoarcere.Elveţianul Bernard Stamm, cotat ca unul dintre favoriţi, abandonează şi el şi este ne-voit să rămână pe izolata insulă Kerguelen până la trecerea unui vapor. Un alt skipper titrat, Loick Peyron, pierde catargul în Oceanul Indian. El nu disperă, improvizează un catarg cu ajutorul unui jury rig şi după 3 săptămâni ajunge pe ţăr-mul Australiei unde decide să se retragă. Aici se întâlneşte cu Dominique Wavre şi Mike Golding, retraşi şi ei din cursă datorită unor probleme tehnice.În această cursă a curajului, Capul Horn re-prezintă un ultim obstacol: se spune că de aici se simte casa. Primul care se apropie de ţărmul îngheţat al Ţării de Foc este Michel Desjoyeaux, urmat la mică distanţă de Ro-land Jourdain. La 200 de mile distanţă se află Jean Le Cam, cel care a ocupat locul 2 la ultima ediţie, urmat de Vincent Riou – câşti-gătorul de acum 4 ani - si Armel Le Cleac’h. În momentul în care primii skipperi ocoleau Capul Horn s-a produs cel mai groaznic ac-cident din această ediţie. Dar despre această întâmplare teribilă, pre-cum şi despre învinşi şi învingători, în nu-mărul următor. Până atunci, puteţi urmări în fiecare miercuri, la Eurosport, ultimele veşti din lumea sporturilor cu vele.

VenDee GLoBESinguri în jurul lumiiRegulile competiţiei Vendee Globe sunt simple: o circumvoluţie – adică un ocol complet al Pământului - solitar, fără escală şi fără asistenţă. Este o cursă a curajului, care pune la încercare limitele umane mai mult decât oricare

radu saVin


În viaţă pot exista momente care să îţi ofere în câteva minute tot ce ai putea primi în ani întregi. Ei bine, da, am avut parte de o astfel de recompensă în compania unor mari campioni olimpici şi mondiali din proba de dans pe gheaţă, ruşii Natalia Bestemianova şi Andrei Bukin, două legende ale

DoMINAToRIIiVonne ghiţă

Cu emoţie am pătruns în atmosfera rece a patinoarului, gândindu-mă că voi sta faţă în faţă cu doi pati-natori care îţi inspiră forţă, putere

şi respect. O strângere simplă de mână şi dialogul începe extrem de lejer. Natalia îmi spune că vreme de câţiva ani a fost şi ea comentator la Eurosport Rusia. Întrebă-rile îmi vin în minte una dupa alta. Dintre toate titlurile pe care le-au câştigat, care a fost cel mai greu de obţinut, pentru că au avut mereu adversari foarte puternici. An-drei imediat îmi răspunde “Lupta pentru supremaţia în dansul pe gheaţă a fost in-tensă. Nu ştiam cine devine campion, decât atunci când ultimele acorduri muzicale se terminau. Ascensiunea pentru orice sportiv până pe vârful Olimpului este extrem de di-ficilă, şi totuşi, încununarea carierei noastre o reprezintă titlul olimpic. O seară magică din 1988 s-a transformat în triumf olimpic, după 11 ani de muncă asiduă, un vis de o viaţă împlinit.”Reputaţia antrenoarei Tatianei Tarasova de a cere perfecţiune elevilor săi a făcut ca Bestemianova şi Bukin să magnetize-ze publicul la fiecare apariţie pe gheaţă cu ridicările lor complicate, secvenţele de paşi complexe şi coregrafia de avangardă. “Împreună, spune Natalia, am revoluţionat dansul pe gheaţă, încercând să ridicăm această disciplină la înalţimi “teatrale” ne-bănuite. Am fost inovatori şi neconvenţio-nali şi am vrut să ne detaşăm. ”De-a lungul anilor, campionii sovietici de dans sportiv Irina Tchubarets şi Stanislav Shkilar le-au creat coregrafia.Recunoscuţi pentru tehnica lor, au atras atenţia şi prin partiturile alese. ”Cele mai frumoase melodii, apropiate sufletului nostru, le-am folosit pentru a pune în sce-nă teme clasice sau pentru a dansa în rit-muri de flamenco, tango sau vals. Aşa am reuşit să interpretăm roluri dramatice sau comice”, îşi aminteşte Andrei. “Costumele au reprezentat întotdeauna un element principal. Au fost create în atelierele de croitoire de la Teatrul Balşoi de Slava Zait-sev. Stăteam ore întregi la probe în timp ce costumele erau cusute de mâna pentru a se îmbina perfect cu mişcările noastre. Astăzi, tiparele se fac pe computer, după care ma-terialele se croiesc în atelierele de creaţie” se destăinuie Natalia.Se ştie foarte bine că în dansul pe gheaţă ochii ţi se îndreaptă mai mult spre fată,

partenerul având uneori un rol secundar. Natalia capta atenţia tuturor prin tempera-mentul ei vulcanic. L-am întrebat pe Andrei dacă s-a simţit vreodată numărul 2. Mi-a declarat extrem de relaxat că ”rolul meu de fiecare dată a fost să echilibrez cuplul. După atâţia ani am reuşit performanţa de a comunica din priviri. Ne citim uneori gân-durile reciproc şi asta a făcut ca acest cuplu să fie atât de solid, unit. Nu m-a deranjat niciodată faptul că spectatorii se uitau la Natalia; este de altfel o femeie foarte fru-moasă. Expresivitatea în dansul pe gheaţă contează cel mai mult. Fiecare pas, mişcare sau gest trebuie să fie naturale”; mai rar în-tâlnit astăzi la cuplurile de dansatori. De ce la ei a fost altfel? Pentru că au făcut parte din generaţia de aur a patinajului artistic, o eră în care alături de ei dansau Jane Tovill/ Christophor Dean, Tracy Wilson/Robert McCall, Judy Blumberg/Michael Seibert, Irina Moyseeva/Andrei Minenkov, Marina Klimova/Serghei Ponomarenko. În general lupta se dădea între Uniunea sovietică şi restul lumii.Lângă Natalia şi Andrei a fost permanent Igor Bobrin - soţul Nataliei, campion al Ru-siei şi medaliat cu bronz la Europenele din 1981. Igor, acum un foarte bun manager, a înfiinţat în 1986 Teatrul Bobrin - Stelele Moscovei pe gheaţă. “Am început cu spec-tacolul “Filmul mut, meditaţie pe o temă a lui Charlie Chaplin”. Compania mea se di-ferenţiază prin faptul că aduce mereu ceva nou; transpunerea pe gheaţă a unui balet clasic sau a unui musical (Lacul lebedelor, Cenuşăreasa, Mary Poppins – câteva dintre titlurile din repertoriul teatrului) plus mo-mentele de entertainment care completea-

ză programul. Acest gen de spectacole au nişa lor. Ideile noastre au prins contur cu ajutorul unui designer din St. Petersburg Nika Velegzhaninova, iar colectivul este exceptional”, spune Igor.Revenim în actualitate şi surprind reac-ţia lor negativă privind actualul sistem de punctaj. Se vede clar că încă trăiesc cu nos-talgia notei perfecte 6.0, nota “supremă” pe vremuri. “Acum totul este computerizat. Întreaga evoluţie a patinatorilor este punc-tată în detaliu, sistem ce nemulţumeşte pu-blicul. Patinajul şi-a pierdut din spectaculo-zitate. Doar un cerc restrâns de specialişti poate înţelege modul de apreciere” reac-ţionează Bobrin. Natalia intervine spunând că “s-ar putea să asistăm la nemulţumirea spectatorilor; la un moment dat aceştia pot chiar să nu mai fie atraşi de patinaj ca altă-dată din cauza acestui sistem de punctaj neînţeles. Patinajul nu este doar pentru ar-bitri şi pentru specialişti, este un spectacol pentru marele public.” Bestemianova si Bukin prezenţi în top 10 din toate timpurile. La 48 si 51 ani patinea-ză cu aceeaşi pasiune. Dacă ar trebui să se reîntoarcă în timp, cui ar trebui să mulţu-mească pentru ceea ce sunt azi? Natalia are răspunsul, parcă, pregătit: ”În primul rând duşmanilor şi adversarilor noştri, pentru că am avut mulţi! Acea concurenţă permanen-tă, acerbă dintre noi ne-a făcut să fim cei mai buni”. La rândul lui, Andrei mulţumeşte “celor care au crezut în noi din prima clipă, milioanelor de spectatori şi telespectatori. Ei ne-au dat puterea să mergem mereu mai departe şi să creem opere de artă pe ghea-ţă şi momente unice”. Privindu-i, te întorci în timp şi te cuprinde nostalgia.

În septemBrie 2008, Valhalla s-a transformat într-o vale a plân-gerii pentru europeni. Localita-tea din Kentucky a fost teatrul de

bătălie unde americanii au triumfat, împotriva oricăror calcule ale speci-aliştilor. Competiţia este dotată cu Cupa Ryder şi este cel mai prestigios trofeu din golf. De ce? Poate şi pentru faptul că se joacă pe echipe. Sau fie şi pentru că numai simpla prezenţă printre cei 24 de jucători calificaţi sau convocaţi la dispută reprezintă o mare performanţă în cariera oricărui golfer profesionist.După trei succese consecutive, eu-ropenii au plecat steagul cu 16,5 puncte la 11,5. Mulţi au spus atunci că Nick Faldo, englezul deţinător a şase succese de mare şlem, nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor, în funcţia sa de căpitan. La patru luni de la acel eveniment nedorit, europenii şi-au îndreptat speranţele către Colin Montgomery. Fără victorie în turne-ele majore, scoţianul era oricum aş-teptat să preia postul de căpitan, însă mulţi considerau că momentul pro-pice ar fi ediţia de pe teren propriu, din Scoţia, la Gleneagles, în 2014.Situaţia de criză creată în urma în-frângerii din Kentucky a făcut ca lucrurile să se precipite. Monty a fost numit în funcţie şi va conduce echipa Europei în toamna anului vi-itor, în Ţara Galilor, la Celtic Manor. Comitetul de selecţie alcătuit din 15 persoane şi-a pus aceeaşi întrebare. Dată fiind imaginea excepţională a competiţiei, premiile în bani şi spon-sorizările aflate la mijloc, cine altul ar fi fost mai potrivit pentru acest post

decât ursuzul Montgomerie?De opt ori clasat pe locul întâi în cla-samentul câştigurilor din Circuitul european, scoţianul a fost liderul ca-rismatic al echipelor care i-au învins pe americani în 1995, 1997, 2002, 2004 şi 2006. În condiţiile în care de cele mai multe ori soarta confruntă-rilor este decisă în ultima zi, cea re-zervată meciurilor de simplu, Monty era trimis invariabil în avanposturi, pentru a conduce atacul.Victoria realizată în faţa lui David Toms, pe traseul Clubului K din Ir-landa, în 2006, a însemnat că Mont-gomerie rămânea neînvins în cele opt meciuri de simplu disputate în carieră în Cupa Ryder, începând cu debutul consemnat cu 15 ani mai de-vreme.Pentru alţii, însă, Montgomerie ar putea părea drept o alegere prea puţin inspirată, pentru a aduce unei echipe armonie şi mentalitate de în-vingători. Absent la meciul din 2008, scoţianul nu a ezitat niciodată să-şi exprime părerile cu voce tare. În ace-laşi timp, a repetat în nenumărate rânduri că se simte în elementul său, atunci când se află în echipă.Montgomerie s-a aflat de mai multe ori în centrul unor controverse pe teren, cu spectatorii, cameramanii şi reporterii, tirul său fiind necruţător. „El este liderul lor pe teren - a spus căpitanul americanilor din 2002, Cur-tis Strange. Sigur, Seve Ballesteros a fost liderul lor foarte mult timp, iar situaţia se repetă acum, în cazul lui Colin. Fiecare echipă are nevoie de un lider, nu doar în timpul jocului, ci şi în modul în care se comportă, în fe-

lul în care se respectă între ei şi cum gestionează situaţia din jur.”Înainte de toate, avantajul psihologic în faţa adversarilor este incontesta-bil. Golferul în vârstă de 45 de ani din Glasgow îl va avea de cealaltă parte a baricadei pe Corey Pavin. Montgo-merie a acumulat 23,5 puncte, în cele opt apariţii din Cupa Ryder, şi ocupă locul trei într-un clasament al tuturor timpurilor, în urma lui Bernhard Lan-ger (24) şi Nick Faldo (25).Posesor a 31 de titluri şi cel mai pro-lific învingător britanic din Circuitul european, Monty are un singur of: nu a câştigat niciodată un turneu de mare şlem. Cel mai recent eşec a fost la ediţia din 2006 a Openului ameri-can. Ajuns la ultima cupă şi având o lovitură în faţa adversarilor, Montgo-merie a schimbat crosa iron 6 cu un iron 7, gândind că adrenalina îl va ajuta să trimită mingea în siguranţă, pe suprafaţa de putting. N-a fost ca-zul. A ratat green-ul şi a lăsat drum li-ber către victorie australianului Geoff Ogilvy.Numirea sa în funcţia de căpitan pare a fi pus punct tentativei de depăşire a recordului de puncte din competi-ţie, deţinut de Faldo, mai ales în con-diţiile în care cariera scoţianului este pe o pantă descendentă. Veteranul, odinioară locul doi în lume, ocupa la începutul acestui an doar locul 135 în ierarhia mondială.Readucerea celebrului trofeu în Euro-pa, printr-un eventual succes la Celtic Manor 2010, ar contribui şi mai mult la clădirea renumelui Montgomerie, autorul unei remarcabile aventuri în Cupa Ryder.

Învinşi în toamna lui 2008 de rivalii de peste Atlantic, jucătorii de golf europeni îl vor avea drept căpitan la ediţia de peste doi ani a Cupei Ryder pe Colin Montgomerie. Scoţianul posedă un palmares extraordinar în competiţia etalon a golfului mondial.

EURoPENII CeR ReVAnşAalexandru gheorghiaŞ

„El este liderul lor pe teren - a spus căpitanul americanilor din 2002, Curtis Strange. Sigur, Seve Ballesteros a fost

liderul lor foarte mult timp, iar situaţia se repetă acum, în cazul lui Colin. Fiecare echipă are nevoie de un lider, nu doar

în timpul jocului, ci şi în modul în care se comportă, în felul în care se respectă între ei şi cum gestionează situaţia din

Pentru a fi conectat la atmosfera incendiară a galelor K1, Eurosport Player, serviciul web TV al Eurosport va transmite întreg sezonul 2009 din K-1, din care se vor putea urmări în comentariul englez toate cele 8 turnee ale Grand Prix-ului Mondial şi cele 4 din Seria World Max (Middleweight Artistic Xtreme)Grand Prix-ul Mondial este rezervat turneelor regionale pe categorii de greutate şi se desfăşoară după un format cu opt luptători, în sistem direct eliminatoriu.Totul culminează cu Finala Grand Prix-ului Mondial, programată la finele sezonului, în Arena Yokohama, în decembrie 2009. Anul trecut, olandezul Remy Bonjasky a fost încoronat Regele Regilor.Seria World Max funcţionează după aceleaşi reguli ca în cazul K-1 − patru lupte în primul tur, de trei reprize a câte trei minute, ale căror învingători se întâlnesc în semifinale, iar câştigătorii îşi dispută finala. În cazul de faţă este impusă o limită de greutate maximă, de 70 kg. Finala din Arena Yokohama va avea loc la jumătatea lunii octombrie 2009, toată lumea aşteptând să vadă dacă japonezul Masato, campionul de anul trecut, va fi din nou cel mai bun.K1 - sport de luptă ce combină stilurile Muay Thai, Karate, Taekwondo, Savate, San shou, Kikboxing şi boxul traditonal, plus alte arte marţiale, a fost inventat prin anii `80 de japonezul Kazuyoshi Ishii - un fost practicant de Karate Kyokushin. Foarte urmărit în Japonia, Brazilia şi în multe ţări din Europa, K1 se bucură de o popularitate limitată în Statele Unite, pentru că în cele mai multe state americane regulile de luptă K1 sunt interzise, toate turneele având loc doar la Las Vegas si Honolulu.Pentru a fi mai aproape de momentele de vârf ale sezonului de K1, Eurosport Player a pregătit un program de transmisiuni Live oferind abonaţilor posibilitatea fără precedent de a alege meciurie şi opţiunile de vizualizare. Eurosport Player permite accesul LIVE şi simultan la Eurosport, Eurosport 2 şi Eurosportnews, oferind peste 6 000 de ore de transmisiuni sportive LIVE pe an.

Apr mai-2009

Documents

Transcript of Apr mai-2009