Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

21
Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

description

Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Transcript of Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Page 1: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Page 3: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Totalitatea organelor prin care circulă sângele formează sistemul circulator. Sistemul circulator sanguin este format din: inimă, organul central, care propulsează sângele datorită activităţii sale permanente de pompă aspiro-respingătoare, şi „arborele vascular” format din vasele sangvine (artere, capilare şi vene). Sistemul circulator sangvin i se adaugă sistemul limfatic, derivat al acestuia, prin care circulă limfa.Totalitatea fenomenelor de transport (sangvin şi limfatic), care se petrec la nivelul sistemului circulator, constituie circulaţia.

Mediul InternMediul intern este constituit din totalitatea lichidelor existente în organism, în afara celulelor. Principalele sectoare ale mediului intern sunt: lichidul interstiţial, limfa, lichidul cefalorahidian, peri- şi endolimfa şi sângele.

Între mediul intern şi celule există un permanent schimb de substanţe şi energie. Deşi condiţiile mediului extern sunt în continuă schimbare, mediul intern îşi păstrează constante, în limite fiziologice, compoziţia şi proprietăţile fiziologice, compoziţia şi proprietăţile fizico-chimice. Această constanţă a parametrilor mediului intern constituie homeostazia.

SângelePrincipalul lichid circulant este sângele, considerat de către unii ca o varietate de ţesut conjunctiv cu substanţă fundamentală lichidă. Sângele reprezintă 8% din greutatea corpului, ceea ce înseamnă cca. 5 litri de sânge pentru un individ de 70 de kg greutate. Se deosebeşte un volum de sânge stagnant (în ficat, splină, ţesutului subcutanat), cca. 2 litri, şi un volum de sânge circulant, de cca. 3 litri.

Proprietăţile sângelui- Culoarea este roşie datorită hemoglobinei din eritrocite, roşu deschis pentru sângele oxigenat şi roşu închis pentru cel neoxigenat. Când cantitatea de hemoglobină scade sângele devine roşu-palid.

- Densitatea sângelui este de 1055 faţă de cea a apei (1000).

- Reacţia este slab alcalină (pH = 7,35).

- Temperatura variază între 360 C (între plămâni) şi 400 C (în ficat).

Compoziţia sângeluiSângele este alcătuit din plasmă şi elementele figurate.

a) – Plasma – este un lichid gălbui, vâscos, compus din apă şi reziduu uscat.b) – Elemente figurate – reprezintă 45% din volumul sanguin (hematocritul). Hematocritul variază fiziologic cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta (scade cu vârsta) sau patologic. Ele sunt: globulele roşii (eritrocitele sau hematiile), globulele albe (leucocitele) şi plachetele sangvine (trombocitele).Eritrocitele sunt celule anucleate de formă discoidală, biconcavă, ce conţin hemoglobină. Sediul producerii lor (eritropoieza) este măduva osoasă roşie, iar sediul distrugerii lor (hemoliza) este splina, dar şi ficatul, ganglionii limfatici etc. Numărul lor rămâne constant în sânge datorită echilibrului existent între eritropoieză şi hemoliză.Creşterea numerică temporară a hematiilor, în eforturi musculare prelungite, se face prin mobilizarea lor din rezervele de sânge stagnant din ficat şi splină. Creşterea stabilă a numărului hematiilor, poliglobulia, este caracteristică populaţiilor umane care trăiesc la mari atitudini şi unor boli pulmonare. Scăderea lor numerică determină anemii. Rolul lor este transportul de O2şi CO2 şi în menţinerea echilibrului acido-bazic.Un mm3 de sânge conţine 4500000 de hematii, la femeie, şi 5000000 la bărbat. La copilul mic, numărul eritrocitelor este mai mare (5,5-6 milioane/mm3). Diametrul mediu al hematiei este de 7,5m.Hemoglobina, este pigmentul respirator localizat în hematii, este o substanţă proteică complexă formată dintr-o proteină, globină, şi o grupare neoproteică numită hem, care conţine fier bivalent.

Page 4: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Datorită firului bivalent din structura sa, hemul leagă reversibil oxigenul, formându-se oxihemoglobina. Hemoglobina se poate combina şi cu dioxidul de Carbon (Hb CO2) rezultând un compus numit carbohemoglobină sau carbaminohemoglobină.Hemoglobina se poate combina cu oxidul de carbon, formând carboxihemoglobina (Ca Hb), care este un compus stabil, iar sub acţiunea oxidanţilor (exemplu: unele droguri), apare derivatul Hb cu Fe trivalent, denumit methemoglobină. Aceştia sunt derivaţi patologici ai Hb; ei nu mai îndeplinesc funcţia de transport, şi în cazul creşterii concentraţiei lor în sânge peste anumite limite, se produce insuficienta oxigenare a ţesuturilor (asfixie).Eritropoieza – Hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor element. Din momentul pătrunderii în circulaţie şi până la distrugerea lor trec aproximativ 120 de zile (durata medie de viaţă a eritrocitelor). Deşi trăiesc relativ puţină vreme, numărul lor rămâne constant. Există un echilibru între procesul de distrugere şi cel de formare de noi hematii. Sediul eritropoiezeai este, la adult, măduva hematogenă.Hemoliza – Hematiile bătrâne şi uzate sunt distruse prin hemoliză în sistemul monocito-macrofagic din splină, ficat, ganglioni limfatici şi măduva oaselor.Leucocitele sunt celule nucleate, de forme şi dimensiuni diferite, grupate, după alcătuirea nucleului, în două tipuri principale:- polinuclearele – cu nucleu polilobat şi fragmentat.- Mononuclearele – cu nucleu compact.Numărul lor variază între 5000 – 10.000/mm3.Întrucât conţin în citoplasmă granulaţii, polinuclearele se mai numesc şi granulocite.Granulaţiile conţin îndeosebi lizozomi ce participă la fagocitoză. În funcţie de afinitatea acestor granulaţii faţă de anumiţi coloranţi folosiţi în laboratoarele medicale, granulocitele se clasifică în:

- Neutrofile – pseudopode, nu rămân în sânge mai mult de câteva ore. Ele ajung primele la locul infecţiei. Ele se mai numesc şi macrofage. Numărul lor creşte în infecţiile acute.- Acidofile (eozinofilele) – au rol în reacţiile alergice. Granulaţiile lor conţin histamină. Numărul lor creşte în bolile parazitare şi alergice.- Bazofile – au rol în hemostază, prin intermediul unei substanţe antocoagulante numităheparină, conţinută în granulaţii.Leucocitele nu conţin pigmenţi. Exprimarea procentuală a tipurilor de leucocite constituie formaleucocitară.Ele pot fi:

- Monocite – sunt leucocite capabile de fagocitoză, atât direct, cât şi în urma transformării lor în macrofage, proces care are loc după ieşirea monocitelor din vase în ţesuturi. Monocitele şi macrofagele formează un singur sistem celular, care fagocitează atât microbii cât mai ales resturi celulare (leucocite, hematii etc.)- Limfocite – cu rol în reacţia de apărare specifică. Ele pot fi de două feluri:a) – Limfocitele „B”, care participă la imunitatea umorală, mediată prin anticorpi.

b) – Limfocitele „T”, care participă la imunitate prin mecanism celular.

Leucocitele sunt celule mobile capabile să emită pseudopode cu ajutorul cărora se deplasează. Ele pot ieşi din vasele capilare (diapedeză) şi îngloba agenţi patogeni şi resturi celulare (fagocitoză).Producerea lor (leucopoieza), are loc în măduva osoasă roşie (pentru granulocite şi monocite) şi în splină, timus şi ganglioni limfatici (pentru limfocite). Creşterea normală a numărului leucocitelor are loc în eforturi fizice deosebite. Creşterea patologică, în boli infecţioase, poate depăşi 15-30.000/mm3 de sânge, iar în cazul leucemiilor, chiar 100.000 /mm3 de sânge.Rolul principal al leucocitelor constă în participarea lor la funcţia de apărare a organismului. Amestecul de microbi, leucocite moarte şi lichid exudat din vase formează puroiul.

Page 5: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Trombocitele – sunt plachete sangvine, sunt fragmente celulare anucleate de formă variabilă, originare din megacariocitele măduvei osoase hematogene. Numărul lor variază între 150000 – 300000/mm3. Creşterea numărului trombocitelor peste 500000/mm3 se numeşte trombocitemie, iar scăderea sub 100000/mm3 se numeşte trombocitopenie (trombopenie).Forma trombocitelor este variabilă, iar diametru lor este de 3m. În structura trombocitului nu întâlnim decât puţine organite şi incluziuni; trombocitele sunt fragmente citoplasmatice şi nu celule propriu-zise.

Durata medie de viaţă a trombocitelor este de 10 zile.

Trombocitele intervin în cursul tuturor timpilor hemostazei, favorizând mecanismele de oprire a sângerării; funcţiile hemostatice sunt îndeplinite datorită proprietăţilor specifice trombocitelor:

adezivitatea – aderă la suprafeţele lezate; aglutinarea – formează între ele conglomerate; metamorfoza vâscoasă – se autolizează eliberarea factorilor trombocitari şi a unor substanţe active (histamină, fosfolipide, trombostenină,

serotonină, ADP) transportate de trombocite.Datorită acestor proprietăţi, trombocitele intervin în timpul vasculo-plachetar al hemostazei (hemostaza primară), aderând la suprafaţa lezată a endoteliului şi formând cheagul trombocitar. În timpul plasmatic al hemostazei (coagularea sângelui), trombocitele participă prin mai mulţi factori, dintre care cel mai important este factorul fosfolipidic plachetar, la formarea cheagului roşu.

Plasma sangvină – are anumite proprietăţi fizice şi chimice, care se menţin constante la persoanele sănătoase. Constanţa acestora se numeşte homeostazie.Principalele proprietăţi ale plasmei sunt:

Densitatea - 1025 faţă de a apei distilate considerate 1000 (sângele integral are o densitate de 1055).

Vâscozitatea – de 2,5 ori mai vâscoasă decât apa (sângele integral de 4,5 ori); Presiunea osmotică – valoarea presiunii osmotice a lichidelor corpului (mediu intern şi lichidul

intracelular) este de aproximativ 300 mosm/l (cca. 72 atmosfere, deci de 5500 mm coloană de mercur).Presiunea osmotică are rol important în schimburile de substanţe dintre capilare şi ţesuturi. Presiunea osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se numeşte presiune coloid-osmotică şi are valoare de 28 mm Hg. Proteinele plasmei au rol foarte mare în schimburile capilar-ţesut, deoarece presiunea osmotică a sângelui este egală cu cea a lichidului interstiţial, şi singura forţă care atrage apa din ţesuturi spre capilare este presiunea coloid-osmotică a proteinelor plasmatice. Un alt rol al presiunii glomerulară care are ca rezultat formarea urinei.

PH-ul sanguin – are valoarea cuprinsă între 7,38-7,42, fiind menţinută prin mecanisme fizico-chimice (sisteme tampon) şi biologice (plămân, rinichi, hematie, tegument, etc.)Sistemele tampon intervin prompt în neutralizarea acizilor sau bazelor apărute în exces în mediul intern, consumându-se în timpul neutralizării. Mecanismele biologice intervin mai tardiv şi duc atât la îndepărtarea acizilor sau bazelor, cât şi la refacerea sistemelor tampon.

Plasma reprezintă 55% din volumul sângelui conţine: apă (90%) şi reziduu uscat; acesta este format din substanţe organice (9%) şi anorganice (1%). Din multitudinea de componente organice, sunt prezentate, datorită importanţei lor speciale, proteinele plasmatice şi rolul lor:

Albuminele – au rol de transport al unor substanţe minerale (Cu, Ca, Fe), hormoni, pigmenţi biliari, precum şi în reglarea presiunii coloid-osmotice a sângelui. Scăderea albuminelor compromite schimburile de la nivelul capilarelor.

Page 6: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Globulinele – au rol în transportul substanţelor prin sânge şi în coagularea acestuia. Gamaglobulinele, numite şi imunoglobuline (lg), sunt suportul chimic al anticorpilor.

Fibrinogenul – are rol în coagularea sângelui, prin trecerea sa din starea solubilă într-o reţea insolubilă numită cheag de fibrină.Alte roluri ale proteinelor plasmatice: determinarea vâscozităţii şi densităţii plasmei; în reglarea echilibrului acido-bazic (proteinele sunt substanţe amfotere).

Substanţele anorganice din plasmă sunt reprezentate de săruri minerale. Ele se întâlnesc în două forme principale: legate de proteinele plasmei (nedifuzibile) şi libere în plasmă (difuzibile).

Lichidul interstiţial – este un lichid apos aflat în spaţiile microscopice intercelulare care are compoziţia similară sângelui, dar nu conţine elemente figurate şi are puţine proteine. Compoziţia sa chimică diferă de la ţesut la ţesut. Lichidul interstiţial formează „mediul de viaţă” al celulelor. Între lichidul interstiţial şi celule se realizează schimbul de substanţe care asigură metabolismul celular.Limfa – reprezintă lichidul interstiţial pătruns într-un sistem de vase capilare limfatice. Se deosebeşte de lichidul interstiţial prin prezenţa limfocitelor şi conţinutului crescut de lipide.Funcţiile sângelui

1. 1. Transportul apei şi substanţelor nutritive se realizează la nivelul intestinului subţire unde acestea sunt absorbite, la ţesuturi, prin intermediul plasmei sangvine.

2. 2. Transportul substanţelor de excreţie – substanţele rezultate în urma catabolismului (uree, acid uric, amoniac etc.) sunt transportate de către plasmă de la ţesuturi la organele de excreţie.

3. 3. Transportul gazelor respiratorii se realizează atât în nivelul plasmei sangvine sub formă dizolvată (1-3% din O2 şi 7 % din CO2) şi sub formă de bicarbonaţi (70% din CO2) cât şi la nivelul hematiilor, prin combinaţiile labile ale hemoglobinei cu aceste gaze.Combinaţia labilă a hemoglobinei cu Oxigenul, oxihemoglobină (HbO2) reprezintă principala formă de transport a Oxigenului prin sânge (97%). Combinaţia labilă a hemoglobinei cu CO2carbohemoglobina (HbCO2) este una dintre formele de transport ale CO2 de la ţesuturi la plămâni. Ambele combinaţii se datorează legării reversibile a O2, respectiv a CO2 la Fe2+ al hemului.

1. 4. Menţinerea echilibrului hidroelectrolitic al organismului se face prin legătura nemijlocită pe care o realizează sângele atât cu lichidul interstiţial la nivelul capilarelor, cât şi cu mediu.

2. 5. Funcţia de apărare a sângelui – funcţionarea normală a organismului este în permanenţă ameninţată de pătrunderea din exterior a unor „agresori biologici” (agenţi patogeni, celule străine în cazul grefelor şi al transplantelor, proteine străine etc.) numiţi generic şi factori antigenici. Antigenul este o substanţă macromoleculară proteică sau polizaharidă străină organismului şi care, pătrunsă intern, declanşează producerea de către organism a unor substanţe specifice, numite anticorpi, care neutralizează sau distrug antigenul. Anticorpi sunt proteine plasmatice din clasa gamaglobulinelor. Apărarea se realizează prin două mecanisme fundamentale:

– Apărarea nespecifică – este înnăscută şi este prezentă la toţi oamenii. Se realizează prin mecanisme celulare (de exemplu: fagocitoza) şi umorale. Apărarea nespecifică este o apărare primitivă, cu eficacitate medie, dar foarte promptă. La ea participă anumite celule şi substanţe preformate.

Apărarea specifică – (dobândită) se dezvoltă în urma expunerii la agenţi capabili să inducă un răspuns imun (imunogene). Este de două feluri:1) Dobândită natural:

a) – pasiv, prin transfer transplacentar de anticorpi;

b) – activ, în urma unei boli

2) Dobândită artificial:

a) – pasiv – administrare de antitoxine şi gama-globuline

Page 7: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

b) – activ – vaccinare

Răspunsurile imune specifice sunt mediate prin două mecanisme interdependente:

1) imunitatea umorală, care implică limfocitele B

2) imunitatea mediată celular (celulară), care implică primar limfocitele T.

Vaccinarea declanşează, în principiu, aceleaşi mecanisme imunitare, cu deosebirea că reacţiile produse în organism sunt mai atenuate. Efectul final este dobândirea imunităţii.

Împotriva acestora organismul se opune prin mijloacele sale de apărare specifice şi nespecifice.

1. 6. Realizarea funcţiilor şi asigurarea unităţii organismului – alături de sistemul nervos, reprezintă o cale de legătură directă între structurile organismului, asigurând nu numai transportul unor substanţe reglatoare (hormonii, enzime, etc.), dar şi funcţionarea coordonată a acestora. Astfel, se asigură unitatea organismului şi adaptarea sa permanentă la condiţiile schimbătoare ale mediului.

2. 7. Termoreglarea – circulaţia sângelui contribuie la uniformizarea temperaturii corporale şi a eliminarea, prin iradiere, a surplusului de căldură la exterior, asigurând menţinerea temperaturii constante a organismului, homeotermia.

3. 8. Funcţia homeostatică – în cazul unor hemoragii, se declanşează un complex de mecanisme de oprire a sângerării, care constituie homeostaza. Ea se desfăşoară în trei timpi:1) – Timpul vasculo-plachetar (2-4 minute), sau homeostaza temporară, se declanşează la lezarea unui vas de sânge şi constă în: vasoconstricţia peretelui vascular, aderarea trombocitelor la plagă, aglutinarea lor şi formarea unui dop (trombus) plachetar, care determină oprirea sângerării.2) – Timpul plasmatic (4-8 minute), sau coagularea (închegarea) sângelui, se produce sub acţiunea unor factori ai coagulării de natură plasmatică, trombocitară şi tisulară. Ei determină coagularea sângelui în trei faze:- Formarea tromboplastinei

- Formarea trombinei

- Formarea fibrinei

În ochiurile reţelei insolubile de fibrină se dispun elemente figurate, formând cheagul şi oprind astfel hemoragia. Vitamina care stimulează coagularea este vitamina K.3) – Timpul trombodinamic (2-24 ore), constă în:- retracţia cheagului prin expulzarea serului (plasmă sau fibrinogen şi protrombină);

- descompunerea cheagului (fibrinoliza) sub acţiunea unor enzime proteolitice;

- îndepărtarea cheagului şi reluarea circulaţiei.- Faza I – Formarea tromboplastinei este faza cea mai laborioasă şi durează cel mai mult, 4-8 minute.- Faza II – Formarea trombinei durează 10 secunde; tromboplastina trnsformă protrombina în trombină.- Faza III – Formarea fibrinei durează 1-2 secunde. Trombina desface, din fibrinogen, nişte monomeri de fibrină, care se polimerizează spontan, dând reţeaua de fibrină care devine insolubilă. În ochiurile reţelei de fibrină se fixează elementele figurate, şi sângerarea se opreşte.Transfuzia – este o metodă frecventă de tratament, care constă în administrarea de sânge proaspăt sau conservat provenit de la un donator. În practica transfuziei trebuie să se ţină seama de prezenţa în membrana hematiilor a unor substanţe cu acţiune antigenică, numiteaglutinogene, iar în plasma sangvină a unor anticorpi specifici, aglutinine (alfa şi beta). În funcţie de prezenţa sau absenţa acestor factori, sistemul AOB clasifică sângele în patru grupe principale.

Page 8: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Înlănţuirea aglutinogenului cu aglutinina corespunzătoare (A cu alfa şi B cu beta) este incompatibilă, deoarece determină fenomene de tip imunitar aglutinarea hematiilor şi distrugerea (liza) lor, cu consecinţe grave.

Schema transfuziilor este valabilă doar pentru transfuziile mici. La transfuziile mari (peste 500 ml de sânge) sângele se administrează numai la aceeaşi grupă (izogrup).

Cele patru grupe sangvine sunt:

Regula transfuziei este ca aglutinogenul din sângele donatorului să nu se întâlnească cu aglutininele din plasma primitorului. Potrivit acestei reguli, transfuzia de sânge între grupe diferite se poate face astfel:

Grupa ‚0’ poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi decât sânge izogrup (de grupa ‚0’).

Grupa ‚AB’ poate primi de la toate grupele (primitor universal).Sistemul Rh, de clasificare a sângelui uman, porneşte de la existenţa în sângele maimuţei Rhesus şi a 85% din oameni a uni antigen, numit Rh (Rh pozitiv), moştenit exclusiv de la tată. Anticorpii anti-Rh apar în cursul vieţii la indivizi ce nu îl au (Rh negativ, 15% din populaţie) în urma unor transfuzii de sânge cu Rh+ repetate şi pot da accidente după transfuzii.La mamele Rh- , sarcina cu făt Rh+ (tată Rh+) determină producerea de anticorpi antiRh. Prima sarcină decurge normal, datorită ritmului lent de producere a acestor anticorpi. Sarcinile următoare pot însă produce accidente de incompatibilitate (avort precoce, icter hemolitic etc.), de aceea situaţia trebuie cunoscută şi combătută medical.

Sistemul circulator

Inima – Alcătuirea inimiiInima este un organ musculos cavitar, de forma şi dimensiunile unui pumn închis. Astfel 1/3 din inimă este situată în dreapta, iar 2/3 în stânga corpului. Are greutatea între 250-300 g şi este situată în mediastin. Prezintă o faţă convexă, sternocostală şi o faţă plană, diafragmatică. Este divizată în patru camere: două atrii (la baza inimii) şi două ventricule (spre vârf). Acestea comunică între ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare (şanţuri coronare) prevăzute cu valvule unidirecţionale. Cele două jumătăţi ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular. Baza inimii este situată posterior şi la dreapta, aici găsindu-se vasele mari ale inimii.Învelişul inimii este constituit de pericard, cu rol de protecţie mecanică a inimii.Peretele cardiac este alcătuit din trei straturi:

- stratul extern, epicardul- stratul mijlociu, miocardul, alcătuit din ţesut muscular striat de tip cardiac;- stratul intern, endocardul, membrană epitelială care tapetează la interior camerele inimii şi se continuă cu endoteliu vaselor mari.Epicardul – este foiţa viscerală a pericardului seros şi acoperă complet exteriorul inimii. Cealaltă foiţă a pericardului seros este parietală şi acoperă faţa profundă a pericardului fibros, care are forma unui sac rezistent, cu fundul aşezat pe diafragm. Pericardul fibros protejează inima. El este legat prin ligamente de organele din jur: stern, coloană vertebrală şi diafragmă.Miocardul, muşchiul cardiac, este format dintr-o reţea de fibre musculare inserate pe un schelet fibros. Musculatura atriilor este mai subţire şi independentă structurat de musculatura ventriculară.Fibrele musculare, cu diametrul de 10-20m şi lungimea de 30-60m, bogate în mitocondrii şi miofibrile cu striaţii, au un nucleu unic, situat central şi funcţionează ca un sinciţiu. Ele constituie miocardul adult. În grosimea acestuia se află miocardul embrionar, singura legătură musculară între atrii şi ventricule şi, în acelaşi timp, sistemul excitoconductor cardiac sau ţesutul nodal.

Page 9: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Cavităţile inimii sunt atriile şi ventriculele:Atriile – au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii mai subţiri şi prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe. La nivelul atriului drept se găsesc orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul urechiuşei drepte şi orificiul atrio-ventricular drept, prevăzut cu valva tricuspidă.La nivelul atriului stâng sunt patru oficii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de deschidere al urechiuşei stângi şi orificiul atrioventricular prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele două atrii sunt separate prin septul interatrial.

Ventriculele – au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul atrioventricular. Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza ventriculelor se află orificiile atrio-ventriculare (stâng şi drept), fiecare prevăzut cu valva atrio-ventriculară şi orificiile arteriale prin care ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu trei valve semilunare sau sigmoide, care au aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin septul interventricular.Ţesutul nodal alcătuit din nodulii sino-atrial şi atrioventricular, fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje, constituie „sistemul de comandă al inimii.”Endocardul – căptuşeşte încăperile inimii, trecând fără întrerupere de la atrii spre ventricule. Endocardul de la nivelul atriilor se continuă cu intima venelor, iar la nivelul ventriculelor, cu intima arterelor. Endocardul inimii drepte este independent de endocardul inimii stângi.Vascularizaţia miocarduluiVascularizaţia arterială se realizează prin două artere coronare cu ramificaţii neanastomozate. În cazul blocării circulaţiei pe una din ramuri (datorită unui cheag de sânge sau a unui spasm arterial), teritoriul nevascularizat se necrozează şi se produce infarctul miocardic.Vascularizaţia venoasă de revenire se realizează prin venele coronare, care confluează în sinusul coronar ce se deschide în atriul drept.Inervaţia inimii este intrinsecă, asigurată prin activitatea sistemului excitoconductor propriu, şi extrinsecă, asigurată se SNV prin nervii cardiaci, simpatici şi prin nervii vagi, parasimpatici.

Proprietăţile miocarduluiProprietăţile miocardului sunt comune cu ale muşchilor striaţi scheletici (excitabilitatea, conductabilitatea, contractilitatea) şi proprii (automatismul).

Miocardul este alcătuit din două tipuri de celule: unele care iniţiază şi conduc impulsul şi altele care pe lângă conducerea impulsului, răspund la stimuli prin contracţie şi care alcătuiesc miocardul de lucru.

a) Excitabilitatea – este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la stimuli care egalează sau depăşesc valoarea prag. Aceasta reprezintă legea „tot sau nimic.” Inima este excitabilă numai în faza de relaxare (diastolă), iar în sistolă se află în stare refractară absolută şi nu răspunde la stimuli oricât de puternic ar fi. Aceasta reprezintă „legea neexcitabilităţii periodice a inimii.”b) Automatismul – reprezintă proprietatea ţesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se bazează pe modificări ciclice de depolarizare şi repolarizare ale membranelor celulelor acestuia. Astfel inima scoasă din corp va continua să bată. Chiar în lipsa influenţelor extrinseci nervoase, vegetative şi umorale, inima îşi continuă activitatea ritmică timp de ore sau zile, dacă este irigată de un lichid nutritiv special. Automatismul este generat în anumiţi centri, care au în alcătuirea lor celule ce iniţiază şi conduc impulsurile.

Ritmul cardiac, 70-80 bătăi pe minut, este determinat de nodul sinoatrial şi poate fi modificat de factori externi.

Nodulul atrioventricular (joncţiunea atrioventriculară). La acest nivel frecvenţa descărcărilor este de 40 de potenţiale de acţiune/minut. Dacă centrul sinusal este scos din funcţie, comanda inimii este preluată de nodulul atrioventricular, care imprimă ritmul nodal sau joncţional.

Page 10: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje – Aici frecvenţa de descărcare este de 25 impulsuri/minut. Acest centru poate comanda inima numai în cazul întreruperii conducerii atrioventriculare, imprimând ritmul idio-ventricular.Căldura, influenţele simpatice, adrenalina, noradrenalina determină tahicardie. Frigul, influenţele parasimpatice şi aceticolina determină bradicardie.

c) Conductibilitatea – este proprietatea miocardului de a propaga excitaţia în toate fibrele sale. Impulsurile generate automat şi ritmic de nodulul sinoatrial se propagă în pereţii atriilor, ajungând la nodulul atrio-ventricular şi, prin fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje, la ţesutul miocardic ventricular. Ţesutul nodal generează şi conduce impulsurile, iar ţesutul miocardic adult răspunde prin contracţii.d) Contractilitatea – este proprietate miocardului de a răspunde la acţiunea unui stimul prin modificări ale dimensiunilor şi tensiunii. Astfel, în camerele inimii se produce o presiune asupra conţinutului sanguin şi are loc expulzarea acestuia. Forţa de contracţie este mai mare în ventricule decât în atrii, iar cea mai mare este în ventriculul stâng. Contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările, diastole.Contracţia miocardului este similară, în esenţă, cu cea a musculaturii scheletice. Miocardul necesită aport mare de oxigen, deoarece, spre deosebire de musculatura scheletică, nu face „datorie de oxigen.”

Ciclul cardiac – este format dintr-o sistolă şi o diastolă. La un ritm de 75 bătăi/minut, ciclul cardiac durează 0,8 secunde. Între sistola atrială şi cea ventriculară este o diferenţă de o,1 secunde datorită

întârzierii propagării impulsului de la nodulul sinoatrial la cel atrioventricular.Valori măsurabile în ciclul cardiac:Debitul sistolic = volumul de sânge expulzat de inimă într-o sistolă, este aproximativ 75 ml.

Debitul cardiac = volumul de sânge trimis în organism/minut = debitul sistolic x frecvenţa cardiacă 75×75 » 5,5 litri/minut.Travaliul cardiac = lucrul mecanic al inimii în sistolă = volumul sistolic x presiunea arterială medie = 75 ml + 100 mmHg.Ciclul cardiac – este însoţit de manifestări acustice, mecanice şi electrice a căror cunoaştere permite aprecierea stării de sănătate a organismului, în general, şi a funcţionării normale a inimii, în special. Un ciclu cardiac este format dintr-o sistolă şi o diastolă. Datorită întârzierii propagării stimulului prin nodulul atrio-ventricular, există un asincronism între sistola atriilor şi cea a ventriculelor: sistola atrială o precede ce 0,10 secunde pe cea a ventriculelor. Durata unui ciclu cardiac este invers proporţională cu frecvenţa cardiacă.La un ritm de 75 de bătăi pe minut, ciclul cardiac, ciclul cardia durează 0,8 secunde. El începe cu:

1. Sistola atrială – care durează 0,10 secunde. Ventriculele se află la sfârşitul diastolei, sunt aproape pline cu sânge, iar sistola atrială definitivează această umplere. În timpul sistolei atriale are loc o creştere a presiunii în atrii. Sângele nu poate reflua spre venele mari, datorită contracţiei fibrelor musculare din jurul orificiilor de vărsare a venelor în atrii. Singura cale deschisă o reprezintă orifciile atrio-ventriculare. Sistola atrială este urmată de diastola atrială care durează 0,75 s. În paralel şi corespunzător începutului diastolei atriale, are loc sistola ventriculară care durează 0,30 s şi se desfăşoară în două faze:

Faza de contracţie izovolumetrică – începe în momentul închiderii valvelor atrio-ventriculare şi se termină în momentul deschiderii valvelor semilunare. În acest interval de timp, ventriculul se contractă ca o cavitate închisă, asupra unui lichid incompresibil, fapt care duce la o creştere foarte rapidă a presiunii intracavitare. În momentul în care presiunea ventriculară o depăşeşte pe cea din artere, valvele semilunare se deschid şi are loc ejecţia sângelui.

Faza de ejecţie – începe cu dechiderea valvelor semilunare şi se termină în momentul închiderii acestora. La început, are loc o ejecţia rapidă (aproximativ 2/3 din debitul sistolic este expulzat în prima treime a sistolei), urmată de o ejecţia lentă. Volumul de sânge ejectat în timpul unei sistole (volum-

Page 11: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

bătaie sau volum sistolic) este de 75 ml în stare de repaus şi poate creşte până la 150-200 ml în eforturile fizice intense.

1. Diastola ventriculară – care durează 0,50 secunde. Datorită relaxării miocardului, presiunea intracavitară scade rapid. Când presiunea din ventricule devine inferioară celei din arterele mari, are loc închiderea valvelor semilunare, care împiedică reîntoarcerea sângelui în ventricule.Pentru scurt timp, ventriculele devin cavităţi închise (diastola izovolumerică). În acest timp, presiunea intraventriculară continuă să scadă până la valori inferioare celei din atrii, permiţând deschiderea valvelor atrio-ventriculare. În acest moment, începe umplerea cu sânge a ventriculelor. Urmează o perioadă de 0,40 secunde numită diastolă generală, în care atriile şi ventriculele se relaxează. La sfârşitul acestei faze, are loc sistol atrială a ciclului cardiac următor.a) Manifestările acustice sunt reprezentate de cele două zgomote cardiace:- Zgomotul sistolic (I), produs de închiderea valvulelor atrioventriculare şi de vibraţia miocardului la începutul sistolei ventriculare; este mai lung şi de tonalitate joasă.- Zgomotul diastolic (II), produs de închiderea valvulelor semilunare ale arterei aorte şi ale arterei pulmonare; este scurt şi ascuţit.b) Manifestări mecanice sunt:- Şocul apexdian, care se percepe ca o „lovitură” a vârfului inimii în spaţiul V intercostal stâng, în sistolă.- Pulsul arterial, unda de distensie a peretelui arterial, provocată de variaţiile ritmice ale presiunii sangvine, determinate de contracţiile cardiace; este măsurabil în orice punct unde o arteră (de obicei, artera radială) poate fi compresată pe un plan osos.c) Manifestări electrice, variaţiile biocurenţilor de depolarizare şi repolarizare a miocardului, se înregistrează sub forma electrocardiogramei (EKG), folosită frecvent în explorările medicale.

Arborele vascularArborele vascular este format din:

- artere, vase prin care sângele circulă de la inimă la ţesuturi şi organe;- vene, vase prin care sângele vine la inimă;- capilare, vase de calibru foarte mic, aşezate între artere şi vene, la nivelul cărora se realizează schimburile gazoase şi nutritive dintre sânge şi ţesuturi.Structura pereţilor vaselor mari cuprinde trei tunici: externă, mijlocie şi internă.

Structura arterelorTunica externă (adventicea) este formată din ţesut conjunctiv cu fibre de colagen şi elastină, fibre nervoase vegetative şi vase de sânge proprii, care hrănesc peretele vascular (vasa vasorum).Tunica mijlocie la arterele mari (de tip elastic) este formată preponderent din lame elastice concentrice şi puţine fibre musculare netede, iar la arterele mijlocii şi mici (de tip muscular) predomină fibrele musculare netede şi sunt puţine fibre elastice.Tunica internă (intima) este un endoteliu unistratificat pe o membrană bazală, care continuă endocardul ventricular în interiorul arterelor.

Structura venelorTunicile nu sunt bine delimitate. Tunica externă este mai groasă, cea medie mai subţire, cu ţesut muscular neted redus, iar cea internă continuă endocardul atrial în venele cave şi pulmonare. În venele de sub nivelul inimii sunt prezente valvule venoase.

Structura capilarelor

Page 12: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Este perfect adaptată funcţiei lor: de calibru mic (5-15m); la exterior prezintă un periteliu din ţesut conjunctiv, iar la interior, un endoteliu dintr-un singur strat de celule turtite, aşezat pe o membrană bazală.

În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au calibru mai mare (10-30m), peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, şi un lumen neregulat, prezentând dilatări şi strâmtorări.

În arborele vascular sângele circulă prin două sectoare distincte, unite doar la nivelul inimii. Acestea constituie circulaţia sistemică (circulaţia mare) şi circulaţia pulmonară (circulaţia mică).

CO2

O2 substanţe nutritive

Vene cave

Artera aortă

Circulaţia sistemică (Ventriculul stâng ţesuturi atriul drept)

O2

CO2

4 Vene pulmonare

Artera pulmonară

Circulaţia pulmonară (Ventriculul drept plămâni atriul stâng)Circulaţia sistemică (circulaţia mare) – începe în ventriculul stâng prin artera aortă.El cuprinde:

- sistemul aortic ce asigură transportul O2 şi al substanţelor nutritive la ţesuturi- sistemul capilar ce asigură schimburile nutritive şi gazoase la nivel tisular- sistemul venos prin care sângele cu CO2 se întoarce la inimăa) Sistemul aortic – este alcătuit din artera aortă şi ramurile ei, care irigă toate organele corpului. Artera aortă prezintă următoarele porţiuni:- Aorta ascendentă

- Crosa aortică

Page 13: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

- Aorta descendentă toracică şi abdominală. Da la nivelul ei se desprind principalele artere ale corpului.

b) Sistemul capilar face legătura între sistemele arterial şi venos.c) Sistemul venos – este reprezentat de cele două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, care aduc la inimă sângele neoxigenat din corp.La nivelul membrelor există un sistem venos profund, cu vase situate în muşchi, şi un sistem venos superficial subcutanat. La nivelul membrelor inferioare există valvule venoase, care direcţionează circulaţia sângelui spre inimă.

Ramurile sistemului arterial

Ramurile arcului aorticDinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă. Ambele artere carotide comune, stângă şi dreaptă, urcă la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se bifurcă în artera carotidă externă şi internă. La acest nivel există o mică dilataţie, sinusul carotic (carotidian), bogată în receptori.

Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală şi temporală, şi viscerele feţei.

Artera carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul şi ochiul.

Arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilă, unde iau numele de artere axilare. Din subclaviculare se desprind: artera vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se uneşte cu opusa, participând la vascularizaţia encefalului, şi artera toracică internă, din care iau naştere arterele intercostale anterioare.

Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei, cât şi peretele anterolateral al toracelui şi se continuă cu artera brahială care vascularizează braţul. La plica cotului, artera brahială dă naştere la arterele radială şi ulnară, care vascularizează antebraţul. La mână se formează arcadele palmare, din care se desprind arterele digitale.

Ramurile aortei descendenteAorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt arterele bronşice, pericardice şi esofagiene.Aorta descendentă abdominală dă şi ea ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt:

Arterele suprarenale (dreaptă şi stângă) Arterele renale (dreaptă şi stângă) Arterele testiculare, respectiv ovariene (dreaptă şi stângă) Artera mezenterică inferioară

Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri: Splenică Gastrică stângă Hepatică

El vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul şi splina.

Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul ascendent şi partea dreaptă a colonului transvers.Artera mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a colonului transvers, colonul descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului.

Ramurile terminale ale aortei

Page 14: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Arterele iliace comune (stângă şi dreaptă) ajunge la articulaţia sacro-iliacă, se împart fiecare în artere iliace externă şi internă.Artera iliacă externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei, devenind artera femurală, care irigă coapsa. Se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa poplitee (faţa posterioară a genunchiului). Ea se împarte în două artere tibiale:

1. artera tibială anterioară irigă faţa anterioară a gambei şi laba piciorului şi se termină prin artera dorsală a piciorului, din care se desprind arterele digitale dorsale.

2. artera tibială posterioară irigă faţa posterioară a gambei şi, ajunsă în regiunea plantară, se împarte în cele două artere plantare, internă şi externă, din care se desprind arterele digitale plantare.Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri viscerale pentru organele din bazin (vezica urinară, ultima porţiune a rectului) şi organele genitale – uter, vagin, vulvă, prostată, penis.Ramurile sistemului venosSistemul venos al mari circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă inferioară.Vena cavă superioară strânge sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele jugulare interne, de la membrele superioare, prin venele subclaviculare, şi de la torace( spaţiile intercostale, esofag , bronhii, pericard şi diafragm), prin sistemul azygos.De fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naştere venele brahiocefalice stângă şi dreaptă, iar prin fuzionarea acestora se formează vena cavă superioară.

Vena claviculară continuă vena axilară care strânge sângele venos de la nivelul membrelor superioare.Sângele venos al membrelor superioare este colectat de două sisteme venoase, unulprofund şi unul superficial.Venele profunde poartă acelaşi denumire cu arterele care le însoţesc.Venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele şi se pot vedea cu ochiul liber prin transparenţă, datorită coloraţiei albastre. Ele nu însoţesc artele şi se varsă în venele profunde. La nivelul lor se fac injecţii venoase.Vena cavă inferioară adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al abdomenului(venele lombare), cât şi de la ficat( venele hepatice). Vena cavă inferioară se formează prin unirea venei iliacă comune strânge cu cea dreaptă. La rândul ei, fiecare venă iliacă comună este formată prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă. Vena iliacă internă colectează sângele de la pereţii şi viscerele din bazin.Vena iliacă externă continuă vena femurală care strânge sângele venos de la nivelul membrului inferior. Ca şi la membrul superior, se disting vene superficiale şi vene profunde(cu acelaşi caracteristici).Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma şi se termină în atriul drept .O venă aparte a marii circulaţii este vena portă, care transportă spre ficat sânge încărcat cu substanţe nutritive rezultate în urma absorbţie intestinale. Ea se formează din unirea a trei vene: mezenterică superioară, mezenterică inferioară şi splenică.Circulaţia pulmonară (circulaţia mică) – începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care asigură transportul sângelui încărcat cu CO2 de la inimă la plămâni, prin artera pulmonară, cu ramurile ei, dreaptă şi stângă unde-l lasă la nivelul alveolelor care-l elimină prin expiraţie, şi reîntoarcerea sângelui oxigenat de la plămâni (în urma schimbului de gaze respiratorii) la inimă, prin cele patru vene pulmonare.

Fiziologia sângeluiSângele se deplasează într-un circuit închis, într-un singur sens, prin circulaţia sistemică şi pulmonară, dispuse în serie şi legate prin inimă.

Page 15: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

a) – Circulaţia prin artere – Arterele sunt vasele prin care sângele pleacă de la inimă cu O2(în circulaţia sistemică) sau cu CO2 (în circulaţia pulmonară). Proprietăţile lor sunt elasticitatea şi contractilitatea.Elasticitatea se manifestă la nivelul arterelor mari, care amortizează „unda de şoc” provocată de sistola ventriculară şi înmagazinează o parte a energiei sub formă de tensiune elastică a pereţilor. Arterele mari, considerate „cisterne de presiune”, transformă curgerea sacadată a sângelui, determinată de ritmicitatea sistolelor, în curgere continuă. În timpul sistolei ventriculare se pompează în artere un volum de 75 ml de sânge.Contractilitatea este caracteristică arterelor mici şi arteriolelor, care îşi modifică activ calibrul, prin activitatea fibrelor musculare netede din tunica lor medie. Sunt considerate „ecluze de irigaţie.”Factorul principal al curgerii sângelui prin artere este activitatea mecanică a inimii. Ea determină la nivelul sistemului arterial parametri măsurabili, indici importanţi ai stării de sănătate.

Presiunea arterială variază în funcţie de: debitul cardiac, rezistenţa periferică dată de vâscozitatea sângelui şi de frecare, volumul sângelui circulant şi elasticitatea pereţilor arteriali, care scade cu vârsta.

Presiunea arterialăSângele circulă în vase sub o anumită presiune, care depăşeşte presiunea atmosferică cu 120 mm Hg în timpul sistolei ventriculare stângi (presiune arterială maximă sau sitolică) şi cu 80 mm Hg în timpul diastolei (presiune arterială minimă sau diastolă). În practica medicală curentă, la om, presiunea sângelui se apreciază indirect, prin măsurarea tensiunii arteriale. Aceasta se determină măsurând contrapresiunea necesară a fi aplicată la exteriorul arterei, pentru a egala presiunea sângelui din interior.

Factorii determinanţi ai presiunii arteriale sunt:

Debitul cardiac – Presiunea arterială variază proporţional cu acesta.Rezistenţa periferică – reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase. Este invers proporţională cu puterea a 4-a a razei vasului şi direct proporţională cu vâscozitatea sângelui şi lungimea vasului. Cea mai mare rezistenţă se întâlneşte la nivelul arteriorelor. Cu cât vasul este mai îngust şi mai lung, cu atât rezistenţa pe care o opune curgerii sângelui este mai mare.Volumul sanguin – (volemia) variază concordant cu variaţia lichidelor extracelulare (LEC). În scăderi ale volumului LEC, scade şi volemia şi se produce o diminuare a presiuni arteriale (hipotensiune); în creşteri ale LEC, creşte volemia şi se produce o creştere a presiunii arteriale (hipertensiune).Elasticitatea – contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă şi la menţinerea ei în diastolă. Scade cu vârsta.Între debitul circulant, presiunea sângelui şi rezistenţa la curgere există relaţii matematice. Debitul este direct proporţional cu presiunea şi invers proporţional cu rezistenţa: D = P/R.

Viteza sângelui în artere, ca şi presiunea, scade pe măsură ce ne depărtăm de inimă. În aortă viteza este de 500 mm/s, deci de o mie de ori mai redusă. Aceasta se datorează creşterii suprafeţei de secţiune a teritoriului capilar de o mie de ori faţă de cea a aortei.

Hipertensiunea arterială sistemică – reprezintă creşterea presiunii arteriale sistolice şi/sau diastolice peste 130 mm Hg, respectiv 90 mm Hg. Hipertensiunea determină creşterea lucrului mecanic cardiac şi poate duce la afectarea vaselor sangvine şi a altor organe, mai ales a rinichilor, cordului şi ochilor.b) – Circulaţia capilară – circulaţia capilară se adaptează continuu la nevoile metabolice. În repaus, multe capilare sunt închise. Ele se deschid când activitatea se intensifică şi creşte nevoia de sânge în organul respectiv. Principalele proprietăţi ale capilarelor sunt permeabilitatea şi motricitatea.

Page 16: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Capilarele se formează direct din arteriole sau din metarteriole. La locul de origine al capilarelor există sfincterul precapilar, constituit din fibre musculare netede. Nu toate capilarele unui ţesut sunt funcţionale în acelaşi timp. În condiţii bazale, 1-10% din capilare sunt funcţionale. În timpul unor activităţi metabolice intense, mult mai multe capilare devin funcţionale ceea ce creşte aportul de oxigen şi substanţe nutritive la ţesuturi. Deschiderea şi închiderea acestor vase şi modificările consecutive în debitul sanguin constituievasomotricitatea capilarelor.Microcirculaţia – este locul unde se realizează schimburile între sânge şi lichidele interstiţiale care, la rândul lor, se echilibrează cu conţinutul celulelor. La acest nivel, suprafaţa totală de secţiune este de 0,4-0,5 m2, ceea ce determină o viteză de circulaţie a sângelui de 0,3-0,4 mm/s în capilare, dar aceasta poate varia mult mai mult (0,1 mm/s), ţinând cont de vasomotricitatea acestui sector.Microcirculaţia asigură o suprafaţă de schimb totală de aproximativ 700 m2 între sistemul circulator şi compartimentul interstiţial. Schimburile care se realizează la acest nivel sunt posibile datorită permeabilităţii capilare, aceasta fiind cea de-a doua proprietate a capilarelor, alături de vasomotricitate.Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de apă şi substanţe dizolvate prin endoteliul lor. Această proprietate se datorează structurii particulare a peretelui capilar ai cărui pori pot fi străbătuţi de toţi componenţi plasmei, cu excepţia proteinelor. Schimburile capilar-ţesut, difuziunea şi osmoza se fac prin filtrare, şi, parţial, prin pinocitoză. Peretele capilar este permeabil şi pentru leucocite în drumul lor spre focarele de infecţie.a) Difuziunea – este principalul mecanism de schimb la nivelul microcirculaţiei şi este caracterizată de rata de difuziune care depinde de concentraţia şi de solubilitatea substanţei espective în ţesuturi, de temperatură şi de suprafaţa de schimb disponibilă, dar şi de mărimea moleculelor şi de distanţa la care se realizează.Deplasarea gazelor respiratorii se face în sensul dictat de diferenţele de presiuni parţiale. Oxigenul difuzează din sângele capilar, unde presiunea sa parţială este de 100 mm Hg, spre ţesuturi, unde aceasta este de 40 mm Hg. Dioxidul de carbon difuzează de la presiunea tisulară de 46 mm Hg spre capilar, unde presiunea sa parţială este de 40 mm Hg.

b) Filtrarea – Existenţa unei diferenţe de presiune hidrostatică de o parte şi de alta a endoteliului capilar determină filtrarea apei şi a solvenţilor din capilare în ţesuturi, la capătul arterial al acestora. La capătul venos, fenomenele se produc în sens invers: apa intră în capilar, şi, o dată cu ea, şi produşii de catabolism celular. Întreaga activitate metabolică celulară depinde de buna desfăşurare a acestui schimb necontenit.Motricitatea capilară – este proprietatea capilarelor de a-şi modifica lumenul şi care se datorează acţiunii musculaturii netede din pereţii arteriolelor şi sfincterelor precapilare aflate sub controlul SNV simpatic.c) – Circulaţia prin vene – venele sunt vasele prin care sângele vine la inimă cu CO2 (din circulaţia sistemică) şi cu O2 (din circulaţia pulmonară). Capacitatea lor este de cca. 3 ori mai mare decât a arterelor. Proprietăţile principale ale venelor sunt: distensibilitatea şi contractilitatea.Venele sunt vase prin care sângele se întoarce la inimă. Volumul venos este de trei ori mai mare decât cel arterial, aşadar, în teritoriul venos se află cca. 75% din volumul sanguin. Presiunea sângelui în vene este foarte joasă: 10 mm Hg la originile sistemului venos şi 0 mm Hg la vărsarea venelor cave în atriul drept. Deoarece suprafaţa de secţiune a venelor cave este mai mică decât a capilarelor, viteza de circulaţie a sângelui creşte de la periferie (0,5 mm/s) spre inimă, atingând valoarea de 100 mm/s în cele două vene cave.

Datorită structurii pereţilor lor, care conţin cantităţi mici de ţesut elastic şi ţesut muscular neted, venele prezintă distensibilitate şi contractilitate.

Distensibilitatea – este proprietatea venelor de a-şi mări pasiv calibrul sub acţiunea presiunii sangvine, unele vene jucând rolul de „rezervoare” de sânge (vena hepatică, splenică).

Page 17: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Contractilitatea – venelor se datorează tunicii musculare netede din pereţii lor şi asigură mobilizarea sângelui din rezerve.Factorii care determină întoarcerea sângelui la inimă prin sistemul venos sunt: activitatea de pompă aspiro-respingătoare a inimii, prin aspiraţie atrială în timpul sistolei ventriculare, aspiraţia toracică în timpul inspiraţiei, „presa” abdominală din timpul inspiraţiei, contracţiile musculaturii scheletice, prezenţa valvulelor venoase în venele situate sub nivelul inimii, gravitaţia pentru venele situate deasupra inimii şi pulsaţia arterelor aflate în acelaşi „pachet vascular” cu venele.

Inima creează şi menţine permanent o diferenţă de presiune între aortă (100 mm Hg) şi atriul drept (0 mmHg). Deşi presiunea sângelui scade mult la trecerea prin arteriole şi capilare, mai rămâne o forţă de împingere de 10 mm Hg, care se manifestă la începutul sistemului venos.

Sistemul limfatic – Reprezintă o parte a sistemului circulator. Este constituit din vase limfatice, care aduc în sânge limfa şi lichidul interstiţial. Sistemul limfatic este format din capilare limfatice, care se unesc formând vana limfatice tot mai mari.Limfa colectată din diferite ţesuturi şi organe, după ce a străbătut ganglionii regionali, circulă spre trunchiurile limfatice mari.

Aceste trunchiuri ajung, în final, în cele două colectoare limfatice mari: canalul toracic şi vena limfatică dreaptă. Acestea converg în două trunchiuri limfatice:- Ductul limfatic drept (vena limfatică dreaptă) – are o lungime de 1-2 cm şi colectează limfa din pătrimea superioară dreaptă a corpului. Se deschide la confluenţa dintre vena jugulară internă din dreapta şi vena subclaviculară dreaptă.În fiecare minut se filtrează, la nivelul capilarelor arteriale, 16 ml de apă. Din acest volum, 15 ml se resorb în sânge, la nivelul capătului venos al capilarelor. Volumul de apă restant în ţesuturi nu stagnează, ci ia calea capilarelor limfatice. Debutul limfatic mediu este în jur de 1500 ml/zi, însă poate varia mult în funcţie de factorii hemodinamici locali.

- Canalul toracic, care drenează limfa din tot corpul în venele subclaviculare. Este cel mai mare colector limfatic şi începe printr-o dilataţie numită cisternă chyli, situată în faţa vertebrei L2. urcă anterior de coloana vertebrală, înapoia aortei, străbate diafragma şi pătrunde în torace, deschizându-se în unghiul venos format prin unirea venei jugulare interne din stânga cu vena subclaviculară stângă; are o lungime de 25-30 cm, fiind prevăzut cu valve în interior. El strânge limfa din jumătatea inferioară şi din pătrimea superioară stângă a corpului.

Structura vaselor limfatice este asemănătoare cu cea a venelor, având însă pereţii mai subţiri, mai multe valvule şi ganglioni limfatici pe traiect. Capilarele limfatice se deosebesc de cele sangvine prin structura lor în formă de deget de mânuşă.

Page 18: Anatomia şi fiziologia Aparatului circulator

Principala funcţie a vaselor limfatice este de a asigura întoarcerea apei şi a proteinelor din lichidul interstiţial în sângele din care provin. Circulaţia limfei în vase, în mare parte contra gravitaţiei, este lentă şi se desfăşoară datorită aspiraţiei toracice şi contracţiei musculaturii scheletice.Compoziţia limfei variază în funcţie de teritoriul drenat: limfa provenită din intestinul subţire este mai bogată în lipide, ceea ce îi conferă un aspect lăptos; limfa provenită din ficat este bogată în proteine şi enzime, iar cea din glandele endocrine conţine hormoni.

În organism există numeroase organe limfoide: timusul, ganglionii limfatici, splina, amigdalele etc.Ganglionii limfatici – sunt formaţiuni ovale sau reuniforme, aflate pe traseul vaselor limfatice. Sunt localizaţi în anumite zone corporale: grupul cervical superficial, grupul axilar, grupul inghinal, grupul mediastinal etc. Ganglionii au două funcţii principale:

- de apărare (prin fagocitoză), formează anticorpi, opresc pătrunderea unor substanţe străine, au rol de barieră în răspândirea infecţiilor.- de producere a unor elemente figurate (limfocite şi monocite)Splina – de formă ovoidă, este localizată în hipocondrul stâng, sub diafragmă. Are mărime variabilă şi se măreşte în boli infecţioase. Conţine parenchim limfatic şi sinusuri venoase (microscopic se aseamănă cu un ganglion limfatic uriaş).Funcţiile principale sunt:

- funcţia de apărare – prin fagocitarea microorganismelor de către macrofagele din ţesutul limfatic;- hematopoieza – producerea de monocite şi limfocite, iar înainte de naştere şi de hematii;- hemoliza hematiilor şi trombocitelor – (prin fagocitarea lor de către macrofage), scindarea hemoglobinei din hematii în Fe2+ şi globină şi transportul acestora, de către sânge, la ficat şi măduvă osoasă;- rezervă permanentă de sânge – (350 ml sau 200-300 g), mobilizată prin contracţii, uneori dureroase, la eliminarea rapidă.Nu este organ de importanţă vitală (dovadă, supravieţuirea după extirparea ei operatorie).