CUPRINS

Manipularea pentru to(n)ți sau Fereastra Overton

Istoria bursei londoneze într-un grafic

Scăderea taxelor va duce la o criză similară cu cea din 2009? Nici vorbă!

Cine este mai important, un medic sau un procuror?

Alimentele, cu 10% mai ieftine decât în 2012

Codul fiscal nu poate fi combătut cu modele

Dacă critici BNR ești tratat cu obrăznicie

România se conduce tot cu indicații prețioase… și prudențiale

Ghici care ar trebui să fie prima măsură luată de Comitetul Macroprudențial!

În loc de atâtea măsuri, nu mai bine desființam CAS?

Hollande nu risipește criza și propune crearea unui super-stat european

Excedentul bugetar la cota istorică pe primele 7 luni

Cu ce se mai ocupă Banca Mondială când ne toacă banii

Acești comici vestiți ai finanțelor și experimentul Grecia

Cei patru pasi importanti in atingerea obiectivelor

2

Manipularea pentru to(n)ți sau Fereastra Overton

Să ne reamintim un banc despre homosexualitate:

Un bătrân, abia ținându-se pe picioare, vine grăbit la serviciul pașapoarte.

– Vreau pașaport în regim de urgență, ca să plec cât mai repede din țară.

– Păi n-aveți nevoie de pașaport în Europa.

– Europa e prea aproape… vreau să mă duc la capătul lumii.

– Da’ de ce?

– Nu sunt de acord cu politica față de homosexuali!

– Cum așa?

– Pe vremea lui Antonescu îi împușcau. Gheorghiu-Dej îi băga la pușcărie. Ceaușescu îi închidea la balamuc. Acum, după revoluție, i-au lăsat în pace și le-au dat drepturi.

– Și-atunci?

– Mi-e teamă să nu devină OBLIGATORIU…

Oare are și un substrat real?

Un celebru regizor și actor rus Nikita Mihalkov, a prezentat în emisiunea lui, Besogon TV, teoria FERESTREI OVERTON, considerată prototipul tehnologiei manipulării opiniei publice. Teorie care poate confirma bănuiala despre substratul bancului de mai sus.

Iată, în continuare, o traducere, cu unele adaptări pentru limba română.

În continuare, avem prezentarea tehnologiei folosite pentru a face lumea să se obișnuiască cu ceea ce, în mod normal, e IMPOSIBIL să poată accepta. Tehnologia „sădirii” în conștiința umană a ceea ce, aparent, nu poate fi inclus. Din păcate… se poate.

Se numește FEREASTRA OVERTON.

Joseph P. Overton (1960-2003), prim vice-președinte al Centrului pentru Politici Publice (la Mackinac Center), a formulat această teorie, care i-a primit numele postum, în urma unei catastrofe aviatice.

3

În conformitate cu FEREASTRAOVERTON, pentru fiecare idee sauproblemă, în societate există o așa-numită fereastră de oportunități. În cadrul acestei ferestre, ideea poate (saunu) să fie discutată pe larg, susținută deschis, promovată, se poate încerca legalizarea ei. Fereastra e mutată, schimbând paleta posibilităților de la o fază de NECONCEPUT, complet străină moralei publice, total respinsă, până la faza de POLITICĂ CURENTĂ, care e deja discutată pe larg și adoptată de conștiința populară și susținută prin lege.

Nu e o spălare a creierului ca atare, ci o acțiune mult mai subtilă…

Să abordăm ceva cu totul de neînchipuit.

Să ne imaginăm, de exemplu, legalizarea canibalismului, dreptul oamenilor de a se mânca reciproc. Destul de dur, nu?

Este evident că în prezent, în 2014, nu e posibilă desfășurarea unei propagande pro-canibalism, deoarece societatea ar exploda. Asta înseamnă că problema legalizării canibalismului se află la stadiul de oportunitate ZERO a ferestrei.

Acum vom simula modul în care ideea de NECONCEPUT va fi implementată, trecând prin toate etapele ferestrei de oportunități.

Astfel, subiectul va deveni nu doar acceptabil, ci chiar obligatoriu.

Tema canibalismului e încă dezgustătoare și absolut inacceptabilă în societate. A discuta acest subiect în presă sau într-o companie decentă e indezirabil. Ca atare, prima mișcare a FERESTREI OVERTON e mutarea subiectului canibalism din domeniul de NECONCEPUT în cel RADICAL.

Ne bucurăm de libertatea de exprimare, nu-i așa? Avem democrație… De ce să nu vorbim despre canibalism? Oamenii de știință, în principiu, au dreptul să vorbească despre orice – pentru ei nu există subiecte interzise, ei trebuie să studieze toate temele. Și dacă așa stau lucrurile, atunci putem organiza un simpozion etnologic cu tema „Ritualuri exotice ale triburilor din Polinezia”. Vom aborda istoriasubiectului, îl vom introduce în circuitul științific și vom obține opinii autorizate despre canibalism.

Putem, deci, discuta despre canibalism și rămâne, în același timp, în limitele respectabilității științifice.

FEREASTRA OVERTON s-a mutat. A fost deja determinată revizuirea pozițiilor, asigurând astfel trecerea de la atitudinea intransigentă, de respingere, a societății, la o atitudine mai pozitivă.

Concomitent cu discuția pseudo-științifică, TREBUIE să apară undeva „Societatea Canibalilor Radicali”. Chiar dacă vor fi prezenți doar pe internet, „Canibalii Radicali” vor fi observați și menționați de toate mass-media relevante.

Rezultatul primei mișcări a FERESTREI OVERTON:

Tema inacceptabilă a fost introdusă în circulație, tabu-ul a fost „desacralizat”, a fost distrus caracterul univoc al problemei și s-au creat „tonuri de gri”.

4

Următorul pas al FERESTREI OVERTONmută tema canibalismului din domeniul RADICALîn cel POSIBIL. În aceststadiu continuăm să cităm „oamenii de știință”. Nu ne putem permiterespingerea cunoștințelor despre canibalism…Oricine ar refuza să

discute această temă, ar trebui înfierat drept bigot și ipocrit.

Condamnând bigotismul, trebuie să găsim un nume elegant canibalismului.

Nu mai există canibalism! Acum se numește, de exemplu, „antropofagie”. Dar termenul în cauză va fi, curând, înlocuit din nou, considerând această definiție drept jignitoare. Scopul inventării noilor denumiri e devierea problemei de la esența ei, ruperea formei de conținut, privarea adversarilor ideologici de cuvânt. Canibalismul se transformă în „antropofagie” și apoi în „antropofilie”, la fel cum un criminal își schimbă numele și pașapoartele.

În paralel cu jocul numelor, are loc crearea unui precedent de referință – istoric, mitologic, contemporan sau pur și simplu inventat, dar cel mai important – legitimant.

Obiectivul principal al acestei etape, cel puțin parțial, e de a scoate mâncarea cărnii de om de sub incidența penalului. Eventual, prin găsirea unui exemplu în istorie. După ce a fost găsit precedentul legitim, apare posibilitatea de amuta FEREASTRA OVERTON din spațiul POSIBIL în domeniul RAȚIONAL.

„Dorința de a mânca carne de om e înscrisă în genele omului și e, deci, naturală”

„Uneori, să mănânci un om e necesar, există circumstanțe determinante”

„Există oameni care doresc să fie mâncați”

„Antropofilii au fost provocați”

„Gustul fructului oprit e mereu dulce”

„Omul are libertatea de a-și rezolva singur problemele”

„Nu ascundeți informațiile, astfel ca fiecare să poată decide dacă e antropofag sau antropofil”

„Are antropofilia aspecte negative? Există vreo dovadă?”

ș.a.m.d.

(Observați cum decurge procesul și suprapuneți-l peste evenimentele pe care le-ați trăit în ultimii 30, 20 sau 10 ani…)

În conștiința comunității se creează în mod artificial „câmpul de luptă” pentru această problemă.

5

În continuare,se trece de la RAȚIONAL la POPULAR.

În scopul popularizării temei canibalismului, ea trebuie să fie susținută de mesaje populare, „asezonată” cu personalități istorice și mitologice, și dacă e posibil, cu personalități media contemporane. Antropofilia pătrunde masiv la știri și în talk-show-uri. Oamenii sunt mâncați în filme de largă distribuție, în versurile cântecelor și în clipuri video.

Una din tehnicile folosite se numește „Uită-te în jur”:

– „n-ați știut că unul dintre cei mai cunoscuți compozitori e …antropofil???”

– „unul dintre cei mai celebri scenariști polonezi a fost toată viața antropofil, a fost chiar cercetat pentru asta. Unde e democrația?”

– „câți au zăcut prin balamucuri?”

– „câte milioane au fost deportați și li s-a retras cetățenia?”

– „ce părere aveți despre clipul „Eat me baby” al lui Lady Gaga?” ;)

Tema aflată în prelucrare se aduce în top și începe să fie reprodusă în mod autonom în mass-media, show-business și politică.

Pentru justificarea subiectului, suporterii legalizării uzează de imaginea umanizată a criminalilor, creându-le o aparență pozitivă, prin intermediul argumentelor care bagatelizează faptele lor criminale.

De exemplu:

– „doar sunt oameni care creează… ce dacă au mâncat?”

– „ei își iubesc sincer victimele – mănâncă, deci iubește”

– „antropofilii sunt victime ei înșiși – viața i-a obligat, așa au fost educați”

– etc., etc.

Asta, pe de altă parte, e „sarea și piperul” manipulatorilor din talk-show-uri:

– „Vă vom povesti despre o tragică poveste de dragoste – el voia s-o mănânce, iar ea dorea doar să fie mâncată. Cine

suntem noi, să-i judecăm? Poate că asta e adevărata dragoste. Cine vă credeți, ca să vă opuneți iubirii?”

Începe să vă „sune” cunoscut?

Trecerea la etapa a cincea se face atunci când tema s-a „încins” și se poate muta din categoria POPULARĂ în cea a POLITICii CURENTE.

6

Începe pregătirea bazei legislative. Grupuri de lobby, aflate în preajma puterii, se consolidează și ies din umbră. Sunt publicate sondaje care, chipurile, confirmă marele procentaj al susținătorilor legalizării canibalismului. În conștiința publică se introduce o nouă dogmă – „interdicția interzicerii canibalismului”. E un simbol alliberalismului – toleranța ca o interdicție a interzicerii tabu-urilor, interzicerea preveniriiși corecțiilor abaterilor dăunătoare pentru societate.

În timpul acestei ultime etape, societatea e deja„zdrobită”.

Se adoptă legi care schimbă (distrug) normele existenței umane. Tema se „rostogolește” inevitabil către școli și grădinițe. Asta înseamnă că următoarele generații vor crește lipsite complet de șanse de supraviețuire.

Așa s-a întâmplat și cu legalizarea pederastiei – acum „ei” pretind să fie numiți GAY.

FEREASTRA de oportunități descrisă de OVERTON se „mișcă” mai ușor într-o societate tolerantă. Într-o astfel de societate fără idealuri, nu există o delimitare clară între bine și rău.

– Vreți să vorbiți despre faptul că mama dumneavoastră e o târâtură?

– Vreți să publicați un articol despre asta?

– Să cântați un cântec?

– Să demonstrați, la urma urmei, că a fi târâtură e normal și chiar necesar?

E exact tehnologia descrisă mai sus și se sprijină pe libertinaj.

Dacă nu există tabu-uri, nu există nimic sacru.

Există așa-numita libertate de exprimare, transformată în libertatea de dezumanizare. Sub ochii noștri se elimină ultimele obstacole ce protejează societatea de auto-distrugere. Acum, calea e deschisă.

Crezi că nu vei reuși să schimbi nimic de unul singur? Ai perfectă dreptate. Singur, omul nu poate nimic…

Dar, personal, ești obligat să rămâi Om. OMUL e capabil să găsească o soluție oricărei probleme. Și ceea ce nu vei putea de unul singur, vor reuși oamenii uniți de o idee comună.

Uită-te în jur…

Istoria bursei londoneze într-un grafic

De unde se poate lesne observa că în vremurile recente volatilitatea și crizele nu s-au rărit, în ciuda dezvoltării științei economice… din care mulți par să nu înțeleagă nimic. După WW II și abandonarea etalonului-aur se vede chiar o intensificare a momentelor neplăcute.

Ultimul eveniment, cu verde, este ecoul crizei din China, de luni.

7

Scăderea taxelor va duce la o criză similară cu cea din 2009? Nici vorbă!

Privim cu uimire la insistența cu care unii economiști critică reducerile de taxe din Codul fiscal afirmând că ele vor dezechilibra bugetul și vor împinge România în genul de criză din care abia am ieșit. Ultimul exemplu, Dan Pascariu în Contributors:

Că reducerile de impozite ar puteadiminua veniturilestatului, mai ales petermen scurt,aceasta este otemere întemeiată. Tocmai din acestmotiv este necesarsă fie raționalizate cheltuielile publice.Dar ideea că reducerile de taxe,

chiar și prin creșterea deficitului bugetar, ar supraîncălzi economia și, în cele din urmă, ar provoca o criză similară cu cea din 2009 este o cu totul altă mâncare de pește. Este o idee greșită.

Este trist că acești economiști fie nu au înțeles cauzele crizei din 2009, fie ei trișează încercând să sperie publicul pentru a-și atinge țelul: blocarea relaxării fiscale. Așa că este cazul să reamintim câteva lucruri.

8

Criza din 2009 este efectul inevitabil al boom-ului din anii 2004-2008, boom cauzat de politica banilorieftini (atât în străinătate cât și în România). Criza financiară globală reprezintă finalul unui avânt economic bazat pe expansiunea creditului care, de la țară la țară, a cunoscut accente specifice în domeniul imobiliar sau în creșterea consumului. Asupra acestei interpretări a originii crizei, nu există mari disensiuni între economiști. Ei bine, acestei expansiuni a creditului (BNR a mărit masa monetară de 3 ori în doar câțiva ani) i s-a suprapus o politică bugetară iresponsabilă, de creștere a cheltuielilor publice. Aceasta a făcut ca, la momentul izbucnirii crizei – determinată imediat de creșterea ratei dobânzii pe plan global și de încetarea finanțării expansiunii creditului de către băncile-mamă din Franța, Austria etc. – statul român să se afle într-o situație foarte proastă, cu un deficit bugetar enorm, de 9% din PIB în 2010. Dar criza ar fi venit oricum, indiferent de politica bugetară, faptul că guvernul a cheltuit irațional reprezintă doar un factor agravant.

Haideți să vedem ce zicea FMI în acea vreme despre cauzele crizei din România. Mai întâi, iată ce se scria într-un raport al Fondului din luna iulie 2008:

Apoi, ce zicea domnul Franks, în luna mai 2009:

9

În fine, o lună mai târziu, IMF Country Report 09/183 scria așa:

10

Deci, este clar? România a suferit în principal de expansiunea creditului și în secundar de creșterea deficitului cauzat de cheltuielilor publice.

Unde suntem astăzi? Guvernul ar putea avea un deficit, dar determinat de reducerea taxelor. Iar acesta ar putea fi de puțin peste 3% din PIB. Un lucru regretabil, dar nicidecum în stare să ne ducă într-o criză similară cu cea din 2009.

Și atunci, cum se face că acești economiști agită sperietoarea crizei? Nu există decât o singură explicație: toți acești economiști sunt bancheri. Dacă vă uitați cu atenție la profesia celor care au criticat Codul fiscal, aproape toți sunt bancheri. Bancherii au toate motivele să nege că din cauza imprudenței lor România a intrat în criză. Iar Codul fiscal le oferă un alibi pentru a revizui istoria, pentru a-și ascunde sub preș propriile erori și pentru a poza în oameni responsabili.

Reducerea taxelor este o idee excelentă. Dacă guvernul va avea deficit bugetar atunci este din cauză că este incapabil să taie cheltuielile unui aparat bugetar de o ineficiență crasă. Se va împrumuta la dobânzi mai mari și va crește datoria publică, ceea ce ne va reduce bunăstarea. Acest lucru va conta în balanța finală a scăderii taxelor.

11

Cine este mai important, un medic sau un procuror?

Aceasta este întrebarea de baraj care mustește din frustrările bugetarilor nemulțumiți de salariul primit. Cu variațiile de rigoare: ar trebui să câștige mai mult un profesor sau un judecător? O casieră de la metrou sau un actor de teatru? Etc.

Dar știți ce? Întrebarea este esențială nu pentru că arată adânca întristare și ciuda care se nasc în sufletul celor nedreptățiți de politicienii români, ci pentru că lovește fix în călcâiul lui Ahile al oricărui stat. Guvernul – orice guvern de pe planetă – habar nu are cum să răspundă la această întrebare. De fapt, acesteia nu i sepoate oferi un răspuns rațional.

Cel care a sesizat că statul nu poate stabili într-o manieră rațională valoare resurselor – implicitremunerația factorului muncă – a fost un economist clasic, the last knight of liberalism, Ludwig von Mises. În cartea sa publicată în 1920, Mises a arătat că în absența proprietății private și a concurenței nu vom avea prețuri și că, prin urmare, calculul economic este imposibil. Economia de piață are următorul merit: ea permite transformarea preferințelor subiective individuale ale publicului în mărimi cantitative (prețuri), adică în valori obiective la nivel societal; ca un corolar, fără aceste valori cardinale este imposibil de determinat randamentul relativ al diferitelor activități (procese de producție, meserii), astfel încât suntem lipsiți de un criteriu obiectiv pentru a decide alocarea resurselor într-o direcția sau alta.

Pe șleau, treaba stă în felul următor. Habar nu avem dacă un medic este mai important pentrusocietate decât un procuror; saudacă un pădurar este mai puțin important decât un ospătar. Fiecare profesionist esteimportant prin prisma faptului că servește nevoilor cuiva. Oamenii se îmbolnăvesc și au nevoie să fie tratați de medici. Avem copii și, deci, o nevoie pentru servicii educaționale, adică pentru învățători și profesori. Nu ne înțelegem cu vecinii și vrem ca un judecător să tranșeze disputa.

Plecăm în concediu și dorim să fim serviți frumos pe plajă și în restaurante. Atenție însă! Fiecare dintre noi are propria lui nevoie subiectivă: unii se îmbolnăvesc de gripă, alții își rup piciorul; unii divorțează, alții se simt furați; unii vor pe iaht în Caraibe, alții să urce pe munte. Toate aceste nevoi, extrem de diverse, sunt imposibil de ierarhizat, darămite de cuantificat. Este mai importantă pentru societate nevoia primului ministru de a pleca în concediu sau nevoia lui Dorel de a-și trata hepatita? Una comportă riscul ca o persoană stresată și istovită aflată în funcția de prim-ministru să ia decizii proaste cu impact asupra bunăstării întregii națiuni, cealaltă presupune riscul agravării stării de sănătate a unei persoane. Ideea este că nu știm care sunt nevoile tuturor oamenilor, nici cât de intense sunt ele, nici cum le-am putea evalua cantitativ.

12

Acest proces de traducere a preferințelor subiective și a informațiilor parțiale în prețuri – adică în informații disponibile tuturor – este făcut doar de piață. De exemplu, în turism și în IT avem piață și știm care este valoarea unui ospătar în comparație cu cea a unui programator. Ambii răspund nevoilor publicului, care plătește direct pentru serviciile cumpărate. Ținând cont de acest fapt (adică de cerere) dar și de faptul că este mult mai greu să ajungi programator decât ospătar (adică de ofertă), piața stabilește exact cât este valoarea serviciilor ospătarului (la munte sau la mare) și a programatorului (de Java sau SQL).

Dar ce ne facem, că noi nu avem piață și concurență într-o sumedenie de domenii? Serviciile de îngrijire a sănătății sunt în cea mai mare măsură produse de stat. Proprietate privată nu prea avem nici în furnizarea serviciilor de educație. Nu mai vorbesc de justiție, procuratură, pompieri și alte servicii publice asupra cărora statul își exercită monopolul. În plus, formarea profesională în aceste domenii este tot de stat – atât medicul cât și procurorul învață în general gratis, în instituții publice, deci nu putem vorbi de diferențe clare în „costul de producție”. Ei bine, în aceste domenii nu avem la dispoziție un mijloc rațional de a determina dacă recompensa medicului trebuie să fie mai mare decât cea a procurorului. Orice decizie în acestdomeniu este pur politică, adică irațională. Și nu doar că nu știm dacă societatea ar avea mai multă nevoie de serviciile procurorilor decât de cele ale medicilor, darhabar nu avem care ar fi factorul de multiplicare întrevalorile acestor servicii: oare ar trebui plătit procurorul de două ori sau de trei ori mai bine decât un medic? Sau invers?

Care este stadiul dezbaterii în România? Unul extremde primitiv. Nu am asimilat învățăturile științei economice și nu suntem convinși că socialismul înseamnă mereu doar haos și decizii arbitrare. Nu înțelegem de fapt problema (expusă mai sus). Și ne tot mișcăm ca un hamster pe rotiță, perpetuând același sistem falimentar. Ieri au țipat după salarii cei din justiție; astăzi se enervează medicii și cer salarii mai mari; mâine vor ieși în stradă sindicaliștii de la Metrorex; poimâine vor urla profesorii. Toți au dori și vor dori salarii mai mare, dar ei nu înțeleg – și nimeni nu se oferă să le explice – că guvernul nu poate stabili nici un salariu, nici un preț. Salariul, adică valoarea forței de muncă, și prețurile în general sunt elemente care pot fi stabilite doar pe piață. Guvernul poate doar să dea cadouri – căci doar nu dă de la el – și poate să numească aceste cadouri oricum. Evident, nu are chef să le numească mită electorală. Le numește salarii. Dar aceste „salarii” sunt total haotice, stabilite din burtă după cât de mare este presiunea străzii, respectiv dărnicia guvernului, fără nici o legătură cu importanța socială a meseriei respective, pe care statul nu o poate calcula.

Ce ar trebui să facem pentru a scăpa de nemulțumirile sociale? Să privatizăm domeniile în care statul face legea. Să introducem concurența și în medicină, și în educație, și în poliție. Cu cât mai multă concurență, cu cât mai multă proprietate privată, cu atât mai bine! Înseamnă că cetățenii – nu politicienii – vor decide retribuția medicului, a profesorului sau a polițistului. Și nu va mai fi nimeni supărat, tot așa cum nici un ospătar nu este supărat pe salariul IT-istului, și nici IT-istul pe salariul contabilului sau pe onorariul avocatului.

Reformele sunt simple și de bun simț, dacă nu ne mai lăsăm spălați pe creier de politicienii care au cel mai mare interes în perpetuarea actualei situații. Fiindcă doar ei au de câștigat din menținerea medicilor ca funcționari publici, din aservirea sistemului de educație, din militarizarea justiției.

13

Alimentele, cu 10% mai ieftine decât în 2012

Nivelul prețurilor a înregistrat o nouă scădere în luna iulie, după cea din iunie, impulsionată de reducerea TVA la alimente. Nivelul prețurilor nu s-a mai situat atât de jos din 2012. Iar alimentele sunt cu 10% mai ieftine acum decât atunci. De fapt, tocmai din cauza acestui foarfece al prețurilor – din cauza scăderii prețurilor la alimente – nivelul general al prețurilor a rămas relativ constant; altminteri, inflația din sectorul serviciilor și al mărfurilor nealimentare l-ar fi tras tot mai sus.

Foarfecele prețurilor este o veste proastă pentru țărani, pentru mediul rural. În mod normal, această evoluție a prețurilor ar trebui să stimuleze urbanizarea, migrația oamenilor de la sate la orașe, reducerea forței de muncă înregistrată în agricultură. Așa s-a întâmplat în istorie. Doar că acum România funcționează cu taxe letale, cum nu era cazul în Anglia revoluției industriale sau în vremea începutului de secol XX – ce să faci la oraș, să rămâi șomer sau să muncești la negru? Așa că lumea rămâne la sate, în sărăcie. Sau pleacă din țară, la cules de căpșune în Spania.

Codul fiscal nu poate fi combătut cu modele

Cinste lui Niels Bohr, autorul celebrei maxime: “E greu să faci predicții, mai ales despre viitor”. Mi se pare mai relevantă decât o altă zicală: “Economiștii o fac cu modele.” Fiindcă iată istoria deviației PIB, așa cum a fost apreciată și prezentată de BNR în Rapoartele privind inflația din 2006 până în prezent (pentru fiecare grafic momentul de referință este marcat prin linia punctată).

La începutul anului 2006 BNR estima că cererea agregată se va contracta puternic în anii următori. Realitatea a fost diametral opusă. În 2008 se estima că economia a crescut mai puternic decât se anticipa din cauza anului agricol excepțional și a investițiilor cu efect favorabil asupra productivității!!

“excesului de cerere survine pe fundalul unei rate de creştere a PIB potenţial mai înalte sub influenţa accelerării ritmului investiţiilor în economia naţională, cu impact favorabil asupra productivităţii, dar

mai ales a unui puternic efect de bază datorat şocului negativ de ofertă care a afectat agricultura în anul precedent.”

Evident, nefiind înțelese cauzele crizei, s-a estimat apoi că aceasta va fi doar o recesiune minoră. Iar revenirea economiei în anul 2014 a fost subestimată – o eroare totuși minoră în comparație cu precedentele.

14

Acum, că discutăm de Codul fiscal, este important să ținem minte vorbele lui Niels Bohr și că ciclul economic nu este determinat de politica fiscală. Scăderea impozitelor este extrem de importantă și nu poate fi decisă doar pe baza rulării unor modele econometrice. Miza este mult prea mare. Este în interesul României ca autoritățile politice să conlucreze pentru reducerea grabnică a poverii fiscale și pentru raționalizarea cheltuielilor publice, astfel încât statul să se comporte mai prudent și mai responsabil.

Dacă critici BNR ești tratat cu obrăznicie

Tipic pentru o țară subdezvoltată, cu o democrație defectuoasă, în care instituțiile publice lipsite de responsabilitate și decidenții politici aroganți tratează România precum tarlaua personală. Domnul Daniel Oanță, consilier de strategie la BNR, scrie în articolul Codul fiscal și Alzheimerul adepților statului minimal următoarele:

“Cu toate acestea şi în ciuda avertismentelor publice venite dinspre Comisia Europeană, Consiliul Fiscal, Banca Naţională a României şi, recent, dinspre FMI, sunt încă o grămadă de analişti care ne

fac teoria chibritului despre cum trebuie să fie statul mic şi lăsată piaţa sa regleze ea lucrurile. Aceeaşi piaţă care, de bine ce le-a reglat, a aruncat mapamondul în cea mai gravă criză financiară a

timpurilor noastre?

Cea care a declanşat criza datoriilor suverane din Uniunea Europeană şi ne-a aruncat pe toţi în recesiune? OK… Putem să trecem cu înţelegere peste aceste manifestări de Alzheimer şi să lăsăm poeţii macroeconomiei să bată câmpii cu graţie în susţineri aşa zis academice? Răspunsul este da,

15

putem, dar este imprudent să lăsăm să răzbată în opinia publică impresia că acest Cod Fiscal este altceva decât un şoc major adresat unei economii care în acest moment la nivel de indicatori macro

arată excelent.”

Probabil autorul se referă la unii dintre semnatarii scrisoriideschise adresate întregii clasepolitice prin care se cereareducerea grabnică a taxelor în condiții de responsabilitate bugetară. Într-o manieră necuviincioasă, el spune că aceștia (profesori universitari, economiști cu studii aprofundate în universități de prestigiu, antreprenori desucces) suferă de o tulburare mintală și că argumentele aduse în favoarea reducerii taxelor nusunt decât un șir de vorbe fără noimă.

Sigur, autorul nu vorbește în numele BNR, conform disclaimer-ului adăugat cu grijă la sfârșitul articolului. Dar se cuvine să observăm că, pe lângă “Școala de la BNR”, monopolul producției de bani mai întreține și persoane cu acest gen de comportament. Lor trebuie să le reamintim că trăiesc din bani publici și că decența trebuie să le caracterizeze comportamentul atât în exercitarea funcției publice cât și în afara acesteia, mai ales dacă între cele două se află o suspect de strânsă legătură. Dacă reprezentanții statului sau funcționarii acestuia ajung să-i calomnieze pe cei care critică deciziile politice, din banii cărora trăiesc de fapt, atunci situația este cu adevărat tristă.

P.S. Câți consilieri are BNR? Am auzit un zvon cum că ar fi sute. Nu pot să cred că este adevărat.

România se conduce tot cu indicații prețioase… și prudențiale

La un sfert de secol de la înlăturarea comunismului, încă suferim de colectivism și de paternalism. După 50 de ani de inginerie socială care a încercat modificarea naturii umane am rămas cu acestă moștenire genetică păcătoasă: așteptăm directivele și sfaturile tătucului, primului fiu al țării, în absența cărora suntem dezorientați. Pe fondul acestei maladii culturale s-a grefat și ideea înființării unui Comitet Național de Supraveghere Prudențială, adică a creării unor fotolii pentru un grup de înțelepți care să “salvgardeze stabilitatea financiară”. Bine, ideea a încolțit la Bruxelles, normal, trebuie să-și justifice salariile uriașe și zecile de mii de birocrați europeni. Dar la noi a prins imediat, dezbaterea publică declanșându-se în ceasul al 12-lea. Care dezbatere e destul de firavă, majoritatea oamenilor luând ca de la sine înțeleasă competența acestui Comitet: aceea de a oferi “indicații prețioase” instituțiilor statului.

În domeniul financiar, statul tot înființează comitete de reglementare și de para-reglementare de aproape un secol. Ideea este că valuri succesive de reglementări nu au stabilizat economia, nu ne-au scăpat de crize, din contră:

1) Incidenţa crizelor este aproape dublă (în ultimele decenii) faţă de perioada 1945-1971. Cifra comparabilă pentru 1880-1913 reprezintă o treime din frecvenţa actuală a crizelor.

16

2) Problema duratei este diferită de cea a frecvenţei şi nu se poate spune că s-a schimbat ceva în ceea ce priveşte durata crizelor pe parcursul perioadei analizate

3) Celălalt aspect este profunzimea crizei… Pierderile de producţie cauzate de crizele bancare reprezintă astăzi 75%-80% din ce se înregistra între 1880 şi 1913. Doar crizele gemene (monetară + bancară) au devenit mai severe, iar diferenţa este redusă. (sursa Bordo și Eichengreen)

Iar profunzimea crizelor nu s-a atenuat din cauza soluțiilor miraculos-salvatoare ale geniilor tehnocrate de la cârma țării, ci dintr-o simplă inginerie financiară: pierderile companiilor private au fost din ce în ce mai mult preluate la datoria publică sau socializate (distribuite pe cârca tuturor) prin emisiune monetară. Drept urmare, da, PIB-ul a scăzut ceva mai puțin în timpul crizelor de după 1970, dar asta doar cu prețul creșterii îndatorării generale, la nivel de individ, de companie, de stat:

Cu toate comitetele și comițiile de supraveghere, datoriile aucrescut ca în timpul Celui de-AlDoilea Război Mondial, deși nu ne-am bătut cu nimeni – cel mult se poate susține că ne-am bătut singuri prin politicile asistențialiste, de inhibare a acumulării de capital și de cultivare a leneviei. Unde maipui că, din cauza atâtor datorii, ritmul creșterii PIB a încetinit, ieșirile din criză se fac tot mai lent ș.a.m.d., deci chiar nu se vede unde ar fi câștigul cu atâta “macroprudențialitate”.

Cu toate geniile la conducere, expansiunea creditului a continuat neabătut. Dacă te uiți la graficul de mai jos vezi că supraveghetorii au ars gazul de pomană. De fapt, au fost plătiți să o facă!

Iar expansiunea creditului din țările dezvoltate a reverberat la scară planetară, în țările în curs de dezvoltare. Vezi criza datoriilor dinAmerica Latină, episodul (sau episoadele) Mexic și Argentina, ș.a. Înființarea unor organisme globale (Acordul de la Basel) nu a stabilizatnimic. Crizele au continuat să se producă. În 1997 am avut marea Criză din Asia, care a șocat omenirea, pentru că nimeni nu credea că așa ceva se mai poate întâmpla. Sute demiliarde au turnat FMI și statele dezvoltate pentru “calmarea piețelor” – întocmai precum a făcut guvernul

comunist chinez recent. Da, același FMI care cu o lună înainte habar nu avea ca va urma să vină colapsul. Zece ani mai târziu a venit criza din financiară globală din care abia ne-am revenit, la rândul său cea mai mare de la Marea Depresiune încoace.

17

Și vor mai urma… toată lumea știe asta dar guvernanții se feresc să o admită. Vor în schimb să înființeze comitete și comiții, de unde să dea indicații. În România, economiștii care prevedeau încă 7 ani de creștere economică înainte de ultima criză ne vor apăra să nu intrăm în următoarea!

Și în acest demers nu vor fi singuri, ci însoțiți de soacre, neveste și nepoți de văr. Halal ispravă, n-am ce zice.

Ghici care ar trebui să fie prima măsură luată de Comitetul Macroprudențial!

Să ne amintim ce a spus Ionuț Dumitru cu ocazia dezbaterii dela BNR pe tema Codului fiscal:

Dacă “expunerea băncilor față de stat este deja mare, cea mai maredin Europa”, atunci ghici care artrebui să fie prima recomandare a Comitetului Național de Supraveghere Macroprudențială! Oare descurajarea băncilor să mai crediteze statul?! Oarelimitarea ponderii titlurilor destat în portofoliu?!

Vai, dar ce s-ar face băncile dacă nu ar mai putea investi în super-

18

profitabilele titluri de stat, plătite din banii contribuabililor? Și vă dați seama ce am ajunge dacă băncile nu ar mai finanța deficitul bugetar? Am ajunge să nu mai avem deficit, vai de noi, nu am mai putea construi nici o autostradă care să se prăbușească…

În loc de atâtea măsuri, nu mai bine desființam CAS?

Am pus una sub cealaltă măsurile luate de guvern în ultima perioadă și pe cele anunțate. Am folosit datele Consiliului fiscal referitoare la efectele de runda 1 (acolo unde este cazul), cu alte cuvinte m-amabținut să iau în considerare efectele pozitive asupra economiei și bugetului pe care o parte din aceste măsuri le imprimă. Am luat în calcul efectul brut, nu net – adică la creșterea salariilor bugetarilor am avut în vedere strict creșterea de cheltuială publică, fără să includ și creșterea de venituri bugetare care rezultă de aici și care compensează o parte din efectul bugetar. Am procedat așa tocmai pentru a pune corect în balanță cele două abordări alternative.

Abordarea 1, asumată de guvern.

Guvernul a implementat începând din toamna trecută și a anunțat o serie de măsuri bugetare al căror impact total este de 7,2% din PIB. De exemplu, scăderea TVA la alimente, care reduce anual veniturile statului cu 0,8% din PIB; sau modificarea unor accize, în mod special renunțarea la supra-acciza la carburanți, care reduce veniturile bugetare cu 0,5% din PIB.

Așa cum s-a spus, efectul asupra finanțelor publice al tuturor acestor măsuri este semnificativ. Desigur, în realitate el poate fi (și pe alocuri chiar este, vezi încasările din CAS) mult mai mic datorită accelerării creșterii economice. Mai mult, din punctul meu de vedere impactul bugetar imediat al reducerilor de taxe nici nu este important câtă vreme relaxarea fiscală este un pas politic în direcția

19

bună, iar bugetul poate fi echilibrat prin reducerea risipei, combaterea corupției și îmbunătățirea colectării.

Abordarea 2, mai rațională: desființarea CAS

România are, ca și Grecia, un sistem de pensii falimentar, care pune presiune an de an pe datoria publică. Din cauza acestui sistem socialist antreprenorii au de dus o povară enormă, ceea ce frânează crearea de locuri de muncă, implicit creșterea producției și a veniturilor reale nete ale salariaților. Din perspectiva angajatului, contribuția la fondul public de pensii este o risipă uriașă, deoarece la sfârșitul vieții active el nu poate nici măcar să recupereze contribuțiile vărsate – lăsând la o parte pretenția la vreo dobândă. Acest sistem stimulează evaziunea, tot Consiliul fiscal estimând la un moment dat că 1 din 4 români, mai exact 1,5 milioane de persoane muncesc la negru. Sistemul public de pensii,incompatibil cu economia de piață, este la origine tot o construcție populistă, spre beneficiul clasei politice.

Așa-zisele contribuții de “asigurări sociale” care cresc artificial costul muncii au adus la buget anul trecut 5,6% din PIB. O simplă comparație cu măsurile luate și anunțate de guvern arată că efectul acestora din urmă depășește, strict contabil, suma adunată de stat prin CAS.

Desființarea CAS ar fi fost de departe preferabilă tuturor celorlalte măsuri, din următoarele motive:

1.Cum ziceam, se punea capăt unui sistem care descurajează munca în cea mai directă manieră posibilă. Reducerea costului muncii ar fi reprezentat un puternic factor de atracție pentru investitorii străini. Am fi pășit serios pe calea transformării țării într-un paradis fiscal, vezi România cu 2 taxe.

2.S-ar fi stimulat economisirea și acumularea de capital, pentru că salariații ar fi fost responsabilizați să se gândească la ziua de mâine, la momentul în care vor ajunge să trăiască din roadele a ce au acumulat. Fondurile economisite nu ar fi fost prăpădite de stat prin încurajarea cheltuielilor de consum, ca în prezent, ci ar fi stat la baza creșterii investiților.

3.S-ar fi simplificat sistemul fiscal-birocratic, cu efecte benefice asupra mediului de afaceri.

4.S-ar fi încurajat privatizarea activelor statului și a companiilor publice nerentabile, care dau anual un tun de 3 miliarde de lei în buzunarul populației. Aceste privatizări nu doar că ar fi scutit statul de cheltuieli, dar ele ar fi fost necesare pentru a acoperi obligațiile de plată către actualii pensionari și cei care urmează să vină.

Întrebarea este: de ce preferă guvernul să adopte peste o duzină de măsuri, în loc să ia una singură și bună? Și clară pe deasupra, deoarece ar fi contribuit la reducerea complexității sistemului fiscal?

Răspuns: din motive politicianiste.

În primul rând, politicienii caută tot timpul să răspundă presiunii diverselor grupuri de interese, să își fidelizeze clientela politică. Care este logica reducerii TVA la alimente?

20

“De ce ia guvernul Ponta această măsură? Din populism. Scăderea TVA la alimente nu afectează proporțional pe toată lumea, ci vine mai mult în avantajul oamenilor cu venituri mici, care dedică o parte mai însemnată a cheltuielilor lunare achiziției de alimente. Iar România are mulți oameni care

câștigă puțin, ne spune FMI.”

În paranteză fie spus, cred că am exagerat puțin când am scris “din populism”. Mai corect ar fi fost “dintr-un calcul politic”.

Similar, creșterea salariilor bugetarilor în condițiile în care performanța aparatului de stat este deplorabilă ar putea fi rezultatul următorului calcul: altminteri nu se putea adopta creșterea salariilor demnitarilor și introducerea pensiilor speciale, pentru că ar fi sărit profesorii și medicii în sus. Societatea ar fi interpretat aceste creșteri de venituri drept încă un sac cu privilegii oferit celor deja înstăriți. La fel, creșterea salariului minim, o măsură care în realitate îi afectează negativ tocmai pe cei mai săraci membri ai societății, este genul de inițiativă populistă prin care partidele politice aduc masa de manevră la vot.

În al doilea rând, din lipsa de viziune și strategie. Este clar că guvernul nu a avut nici o strategie bugetară – altfel cum să îți explici că el balansează de la creșterea poverii fiscale la reducerea drastică a acesteia de la un an la altul?!

Și uite așa mai pierdem un tren. Fiindcă se guvernează haotic, de azi pe mâine, ținând cont doar de interesele și conjunctura de moment și în dispreț față de obiectivul fundamental (pe termen lung) al societății: alocarea eficientă a resurselor, creșterea productivității și a bunăstării tuturor.

Hollande nu risipește criza și propune crearea unui super-stat european

A venit în sfârșit momentul constituirii super-statului multinațional centralizat în Europa, la care fondatorii UE au visat încă de la inițierea acestei uniuni? Președintele Franței a anunțat că situația impune crearea unui guvern al zonei euro, cu buget propriu și parlament care sa asigure, scuzați expresia, “controlul democratic”. Care control democratic nu va face decât să accentueze deficitul democratic existent în instituțiile europene actuale, deoarece cu cât centralizezi mai mult puterea politică pe o arie mai întinsă și mai populată cu atât capacitatea cetățenilor de a limita arbitrariul deciziei politice se micșorează.

Evoluția era telefonată, au recunoscut-o chiarpoliticienii europeni:euro a fost introduspentru a grăbi centralizarea politică și nașterea unui stat european. Euro –vândut publicului drepto mare salvare de lanaționalismul economic și devalorizările competitive a fost introdus tocmai mizându-se pe izbucnirea unor crize precum cea din Grecia, după care, cum altfel, politicienii vând iarăși soluția salvatoare: încă o tură de centralizare.

21

Nu este nici un dubiu că Germania și Franța s-au pus de acord asupra acestui aspect, Germania în speranța ca va putea controla financiar pe toată lumea, iar Franța din motive genetice: socialistă din născare, Franța iubește centralizarea oriunde s-ar afla.

Excedentul bugetar la cota istorică pe primele 7 luni

Trendul execuției bugetare se menține și după scăderea TVA la alimente. Conform datelor ministerului de finanțe, în luna iulie a acestui an s-a colectat ceva mai mult TVA decât în luna iulie 2014, deși 28% din coșul de consum a fost taxat doar cu 9%, în loc de 24%. Excedentul bugetar a ajuns la 1,06% din PIB.

Atât pe parcursul anului trecut, cât mai ales în 2015, cauza principală a îmbunătățirii soldului bugetar este creșterea veniturilor statului, nu reducerea cheltuielilor. Deși probabil cauzele sunt diferite: în 2014 aceste venituri au fost realizate pe seama majorării poverii fiscale, în 2015 din cauza înăspririi controalelor. Una peste alta, pe primele 7 luni din 2015 cheltuielile publice au crescut cu aproape 3%,dar veniturile au sporit cu aproape 10%. Pe acest fundal, dacă nu vrem să menținem statul populist-

22

asistențial-falimentar – mărind salariile bugetarilor, alocațiile – reducerea impozitelor este absolut necesară.

Dacă societatea civilă nu se unește pentru a reclama taxe mai mici, creșterea colectării taxelor va duce la un stat mai mare ca pondere în PIB, implicit ca forță în economie. Cu același sistem de pensii care distruge prosperitatea și împiedică acumularea de capital, cu aceleași performanțe în educație ș.a.m.d.

Cu ce se mai ocupă Banca Mondială când ne toacă banii

Cu o campanie de conștientizare, logic. Că lăsarea copiilor să își facă nevoile în aer liber e o problemă globală. Și în acest sens este citat un singur studiu care, ei bine, nu a fost publicat nicăieri.

Acești comici vestiți ai finanțelor și experimentul Grecia

Decizia luată de Eurogrup în privința Greciei este cea mai proastă decizie posibilă. Pe de o parte sporește datoria Greciei, care va ajunge la 400 mild. euro, pe de altă parte nu creează premise pentru o creștere economică sănătoasă, urmând să sufoce mediul de afaceri prin noi creșteri de taxe și eventual, dacă mai trăiește, să-l înece prin injecții cu fonduri europene de 35 mild. euro.

Ne aflăm într-un moment straniu. De la stânga la dreapta, nu văd nici un economist cât decât important care să aprecieze decizia de ieri. Nici măcar unul. Uitați ce zic Dani Rodrik (de stânga, Harvard University),

23

respectiv John Cochrane (de dreapta, University of Chicago):

Decizia luată de politicieni, care nu face decât să prelungească boala Greciei, este pur politică, fără nici o legătură cu logica economică și cu bunul simț. În spatele ei se află atât debandada politică din UE (statele nu se mai înțeleg pe nici un subiect), cât și un calcul politic (al Germaniei), probabil cel al Grexit-ului, dar nu detaliez acum. Am vrut doar să vă prezint cât de penibili ajung “experții” și decidenții politici de la Comisia Europeană, FMI, Eurogrup etc. atunci când realitatea ajunge să le infirme predicțiile:

Apropos, FMI este iarăși în cărți, parte a “soluției”? Parcă avea o datorie neplătită de Grecia care, conform statutului, îi interzice să mai acorde alți bani acestei țări. Parcă tocmai ce zisese acum câteva săptămâni că datoria Greciei (cea veche, dinainte de acest al treilea bailout) este nesustenabilă și o parte din ea trebuie ștearsă. Acum nu mai e nesustenabilă?!

Adevărul este că FMI este parte a problemei.

Acești comici vestiți ai finanțelor se pronunță și în privința politicilor fiscal-bugetară și monetară ale României. Să le așteptăm opiniile cu interes…

24

Cei patru pasi importanti in atingerea obiectivelor

Cat de importante sunt obiectivele pentru o persoana? Raspunsul este evident: foarte importante. Insa,adevarata intrebare e cat de important este sa avem obiective scrise si un plan clar pentru indeplinirealor?

Raspunsul, in 9 din 10 cazuri, este "Eu stiu ce vreau, nu trebuie sa imi scriu pe foaie". De fiecare datacand aud asta stiu ca persoana cu care vorbesc nu are nici cea mai mica idee ce este un obiectiv siconfunda obiectivele cu dorintele sau visele.

Harvey Mackay zicea "Un vis e doar un vis. Un obiectiv este un vis cu un plan si un termen limita".

De ce crezi ca 3% din absolventii de la Harvard castiga mai mult decat ceilalti 97% la un loc?

In 1979, cei de la Harvard au facut un sondaj printre absolventii de MBA si au aflat ca:

• 84 % dintre ei nu aveau obiective deloc.

• 13 % dintre ei aveau obiective, insa nu erau scrise.

• 3 % dintre ei aveau obiective scrise cu termene limita si plan de indeplinire.

Dupa 10 ani, in 1989, aceleasi persoane au fost intervievate, iar rezultatele au fost exact cum te astepti:

• cei 13 % care aveau obiective, dar nu erau scrise, castigau de 2 ori mai mult decat restul de 84% ,carenu aveau deloc obiective.

• ce e si mai interesant e ca cei 3 %, care aveau obiective clar trasate, cu termene de finalizare si unplan clar de indeplinire, castigau de 10 ori mai mult decat ceilalti 97 % la un loc.

Mary Kay Ash, fondatoarea Mary Kay Cosmetics, zicea ca sunt 3 tipuri de oameni in lumea asta:

• Cei care fac ca lucrurile sa se intample;

• Cei care se uita la cei care fac ca lucrurile sa se intample;

• Cei care se intreaba "ce s-a intamplat?".

Aceste categorii ale lui Mary Kay Ash coincid exact cu cele din studiul de la Harvard.

Cei care fac ca lucrurile sa se intample sunt cei care au obiective clare cu termene limita si plan deexecutie, cei care se uita la cei care fac lucrurile sa se intample sunt aceia care au o idee cat de catdespre ce vor, insa nu isi fac un plan si nu isi impun termene, astfel ca sunt "luati pe sus" de cei carestiu exact ce, cum si pana cand.

Iar a treia categorie, cei care stau si se intreaba "ce s-a intamplat?", sunt aceia care nu au obiective, nule considera importante si isi traiesc viata si cariera reactionand doar la ce se intampla in jurul lor. Iirecunosti usor, sunt cei care se plang tot timpul si invinovatesc pe toata lumea pentru esecul lor, numaipe ei insisi, nu.

1. Primul pas si, poate, cel mai important in stabilirea unor obiective realizabile si de care sa te tii estesa ai claritate. Trebuie sa stii exact, intr-un mod obiectiv, unde te afli ca sa stii unde poti sa ajungi si incat timp.

Pare simplu si de bun-simt, insa, daca stai sa te gandesti, nu e chiar asa. Ne este extrem de greu sa nerecunoastem punctele slabe, de frica de a nu fi judecati. E natura umana sa credem ca e asolut necesarsa stim totul, sa ne pricepem la toate si sa stim sa le facem pe toate din prima.

Atitudinea asta e un mare bolovan in calea evolutiei noastre. Insa, daca ne resetam gandirea si folosimorice moment pentru a invata ceva, cat de curand rezultatele vor veni.

2. Al doilea pas e sa iti pui obiectivele in scris. Daca ai claritate si stii exact unde te afli si unde vrei saajungi, urmatorul pas, negresit, este sa le pui pe foaie.

Aceasta foaie va fi angajamentul, contractul daca vrei, cu tine insuti. Cand formulezi obiectivele, esteimportant sa formulezi si o strategie pentru indeplinire. Cum ziceam, nu e suficient sa zici doar ce vrei,

25

trebuie sa zici si pana cand si cum vei obtine. Acest cum e foarte important pentru ca aici intervinepartea de strategie. Cel mai simplu este sa te uiti la oamenii care au deja ce vrei si tu si sa observi ce aufacut pentru a ajunge acolo, ce fac zi de zi, care a fost strategia lor.

De cele mai multe ori nu va trebui niciun fel de adaptare si vei folosi exact metodele lor.

Cand iti scrii obiectivele, ai o strategie si un termen limita, creezi un tipar neurologic, o "harta" anoului obiectiv in mintea ta.

Ramane doar sa le citesti si sa le faci un update periodic. Vei fi surprins sa vezi in jurul taulucruri/oameni care se potrivesc ca intr-un puzzle si te ajuta sa inaintezi mult mai usor in indeplinireaobiectivului.

Se numeste iluzia frecventei sau ”fenomenul Baader-Meinhof". Poate nu ai auzit de fenomenul Baader-Meinhof, insa cu siguranta ii stii efectul. Este atunci cand vrei sa iti cumperi o masina si parca dintr-odata vezi acel tip de masina peste tot; sau cand porti o conversatie cu un prieten despre o formatie decare nu ai auzit niciodata si peste cateva zile ii vezi la televizor, le vezi cd-ul de vanzare prinbenzinarii, parca ar fi aparut peste noapte.

Nu e deloc asa. Creierul ignora ce nu considera important, insa adora tiparele, astfel ca atunci cand inmintea ta e creata dorinta de a cumpara un BMW negru, e creat un tipar si vezi in jurul tau doar BMW-uri negre. Trec la fel de multe BMW-uri gri pe langa tine, insa parca nici nu le observi.

3. Al treilea pas este sa iti creezi obiceiuri care sa te ajute in indeplinirea obiectivului si sa inlaturiobiceiurile care te saboteaza.

Usor de zis, greu de facut. Stiu, insa nu e imposibil.

Un obicei e usor de creat sau eliminat daca stii din ce e format. Un obicei e format dintr-undeclansator, o rutina si o recompensa. Gandeste-te la doua-trei obiceiuri si vei putea identifica foarteusor cele trei etape.

De cele mai multe ori putem schimba un obicei pastrand declansatorul si recompensa insa schimbandrutina. Brain Tracy zice ca poti creea sau schimba un obicei in 14-21 zile prin exersare si repetitie.

4. Al patrulea pas e sa crezi ca poti. Credinta, de obicei, e de doua feluri: declarativa si interioara.

De multe ori zicem: stiu ca pot sa fac, o voi face in felul asta sau celalalt etc., insa o zicem doar pegura, nu o credem in interiorul nostru.

Ca obiectivele sa fie realizabile, trebuie sa aiba credinta interioara. Adica sa crezi cu adevarat ca o potiface, niciodata nu e suficient doar sa o zici.

Sper ca am reusit sa te conving sa iti stabilesti obiective si sa pornesti in calatoria spre potentialul taumaxim.

Zig Ziglar zicea " Ce primesti indeplinindu-ti obiectivele nu e nici pe departe la fel de important fata deceea ce devii".