UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCOVEANU” PITEŞTIFacultatea Management Marketing în Afacerile Economice

PITEŞTI

PROIECT DE LICENŢA

ANALIZA NIVELULUI ŞI EVOLUŢIEIRATEI INFLAŢIEI IN ROMÂNIA

IN PERIOADA 1990-1999

Conducător ştiinţific,Prof.univ.dr.Voineagu Virgil

Absolvent,

Promoţia 2000

1

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………..5

Cap.1 CONCEPTE DE BAZĂ ALE ANALIZEI INFLAŢIEI…7

1.1Teorii şi tipologii ale inflaţiei……………………………...7 1.1.1 Teoria monetaristă a inflaţiei……………………………71.1.2 Teoria cantitativă a inflaţiei…………………………….111.1.3 Teoria modernă a inflaţiei………………………………131.1.4 Tipologia inflaţiei……………….…………………...…14

1.2 Cauzele apariţiei inflaţiei………………………………….161.2.1 Inflaţia prin cerere………………………………………161.2.2 Inflaţia prin costuri…………………………………...…181.2.3 Inflaţia structurală…………………………………..…..21

1.3 Efectele şi combaterea inflaţiei…………………………...221.3.1 Principalele efecte ale inflaţiei……………………….....221.3.2 Model de înlăturare a inflaţiei………………………..…231.3.3 Indexarea veniturilor…………………………………....24

Cap.2 ELEMENTE ESENTIALE PENTRU ANALIZA PROCESULUI INFLAŢIONIST……………………25

2.1 Curba lui Phillips…………………………………………..252.1.1 Curba iniţială a lui Phillips………………………………262.1.2 Modelul lui R.G.Lipsey………………………………….282.1.2.1 Funcţia de ajustare a salariilor…………………………302.1.2.2 Funcţia X-U……………………………………………322.1.3 Curba lui Phillips in timp…………………………..……332.1.4 Inovaţiile aduse de Samuelson şi Solow curbei

lui Phillips………………………………………………34

2.2 Modelul economic al lui J.M.Keynes……………………..372.2.1 Variabilele……………………………………………….382.2.2 Relaţiile dintre variabile…………………………………382.2.3 Parametrul „multiplicator investiţional”…………………40

2.3 Indicatorii nominali şi reali………………………………..412.3.1 Indicele preţurilor bunurilor de consum…………………412.3.2 Indicele preţurilor producţiei industriale(IPPI)…………43

2

2.3.3 Deflatorul PIB…………………………………………...45

Cap.3 CORELAŢII ALE INFLAŢIEI………………………46

3.1Corelaţia inflaţie –şomaj……………………………..…….463.1.1 Definirea şomajului……………………………………...463.1.2 Caracterizarea şomajului……………………………...…473.1.2.1 Nivelul şomajului…………………………………...…483.1.2.2 Durata şomajului…………………………………...….503.1.2.3 Intenşitatea şomajului………………………………….503.1.3 Rolul ajutorului de şomaj………………………………..51

3.2 Corelaţia salarii-inflaţie…………………………………...523.3 Inflaţia şi rata dobânzii……………………………………543.3.1 Rata reală a dobânzii şi inflaţia………………………….55

Cap 4. ANALIZA EVOLUTIEI ŞI FORMEI DE MANIFESTARE A PROCESULUI INFLAŢIONIST IN ROMÂNIA IN PERIOADA1990-1999. EVOLUTIA PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI………………………………………57

4.1 Evoluţia inflaţiei in perioada 1990-1997………………….584.1.1 Evoluţia preţurilor bunurilor de consum………………..594.1.2 Evoluţia medie lunară a inflaţiei……………………..…624.1.3 Evoluţia preţurilor produselor agroalimentare vândute pe

piaţă ţărănească……………………………………...….644.1.4 Evoluţia preţurilor producţiei industriale…………..……67

4.2 Inflaţia in România in anii 1998 şi 1999…………….……704.2.1 Indicii preţurilor de consum in perioada 1998-1999……714.2.1.1 IPC-mărfuri alimentare………………………….….…734.2.1.2 IPC-mărfuri nealimentare…………………………..…764.2.1.3 IPC-servicii………………………………………....…77

4.3 Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici in perioada 1989-1999 şi poşibilităţile României de aderare la Uniunea Europeană…………………………………………...……794.3.1 Produsul intern brut………………………………..……794.3.2 Producţia globală industrială…………………………....814.3.3 Formarea brută a capitalului fix………………………...814.3.4 Investiţii directe de capital străin……………………….824.3.5 Balanţa contului curent…………………………….…...834.3.6 Şomajul…………………………………………………..84

3

4.3.7 Inflaţia……………………………………………………84

Concluzii……………………………………………………………..86

Bibliografie…………………………………………………………..88

Anexe………………………………………………………………...90

4

INTRODUCERE

Inflaţia reprezintă unul dintre cele mai „nocive” fenomene economice care se manifestă în economiile contemporane. Totuşi, aceasta nu reprezintă un fenomen nou, manifestările ale ei fiind întâlnite încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, şi conşiderată drept o maladie cronică, greu de stăpânit. Tema inflaţiei a fost adesea pusă în discuţie de numeroşi specialişti (economişti şi nu numai), aceştia încercând sa definească fenomenul, să explice cauzele apariţiei inflaţiei, impactul acesteia asupra populaţiei şi agenţilor economici, formele sale de manifestare etc. În acest context, în lucrarea de faţă am urmărit atingerea celor mai importante probleme legate de inflaţie care au apărut în lucrările cu caracter economic, social, etc. Primul capitol conţine prezentarea principalelor teorii din domeniul inflaţiei, respectiv teoria monetaristă a inflaţiei, teoria cantitativă şi teoria modernă a inflaţiei. Urmează o claşificare a inflaţiei în funcţie de mai multe criterii (de intenşitate, cauze de apariţie). Datorita importantei acestui ultim criteriu menţionat (respectiv cauzele apariţiei inflaţiei) am detaliat tipurile de inflaţie intr-un subcapitol aparte in care se poate observa cu uşurinţă cum acţionează cererea şi oferta în sensul creşterii inflaţiei. In funcţie de cauzele generatoare de inflaţie literatura de specialitate distinge: inflaţia prin cerere, inflaţie prin costuri şi inflaţie structurală. De asemenea, pe parcursul acestui capitol sunt prezentate câteva din principalele efecte ale procesului inflaţionist (dintre care scăderea puterii de cumpărare a monedei este cel mai grav şi care este reşimţit deopotrivă de populaţie şi de agenţii economici) precum şi câteva mijloace de protecţie împotriva acestuia. Pentru protejarea populaţiei de efectele inflaţiei cel mai adesea factorii de decizie (guvernul în special) recurg la indexarea veniturilor populaţiei. Al doilea capitol al lucrării cuprinde elemente esenţiale necesare analizei procesului inflaţionist, între acestea un rol de vârf îl ocupă „curba lui Phillips”. Evoluţia teoriei contemporane a inflaţiei a fost influenţata in mare măsura de apariţia acestui model, al curbei lui Phillips. Importanţa acestei curbe nu rezidă numai în faptul ca ea a fost formulata şi acceptată ci, mai ales in modificările ei ulterioare de către R.Lipsey precum şi de către Milton Friedman (autorul tezei „ratei naturale a şomajului”) şi E.Phelps. În ultima parte a acestui capitol sunt prezentaţi principalii indicatori care ne ajuta in determinarea nivelului inflaţiei: indicele preţurilor bunurilor de consum, indicele preţurilor producţiei industriale şi deflatorul PIB. Sunt evidenţiate sferele de cuprindere,

5

nomenclatoarele utilizate pentru calculul indicilor preţurilor de consum al populaţiei şi indicele preţurilor producţiei industriale precum şi modalitatea actuală de calcul a acestora. Referitor la deflatorul PIB este prezentat modul de obţinere al acestuia şi, totodată, principalele motive care duc la diferenţe între rata inflaţiei măsurată cu acest indicator şi cea măsurată cu ajutorul IPC sau IPPI. Capitolul trei include principalele conexiuni ale inflaţiei respectiv relaţia dintre inflaţie şi şomaj (iar in acest caz curba lui Phillips reprezintă un instrument fără de care nu se poate concepe această analiză), corelaţia intre salarii şi inflaţie, corelaţia intre inflaţie şi rata dobânzii (rata reală a dobânzii). În cadrul primei corelaţii sunt definite şi explicate concepte ca: nivel al şomajului, durată a şomajului, intenşitate a şomajului. Este de asemenea prezentat rolul pe care îl ocupă ajutorul de şomaj, ca principala măsura de protecţie socială pentru persoanele care nu au un loc de muncă sau care au pierdut un loc de muncă. Prima parte a capitolului patru conţine analiza concretă a evoluţiei inflaţiei şi a factorilor săi de influenţă in perioada 1990-1997. Sunt analizate evoluţiile ratei inflaţiei măsurate cu ajutorul indicelui preţurilor de consum a populaţiei, indicele preţurilor producţiei industriale şi a deflatorului PIB, precum şi diferenţele care apar intre ele. Urmează, in partea a doua a capitolului patru, detalierea evoluţiei preţurilor bunurilor de consum pentru anii 1998-1999 deoarece aceasta prezintă o mai mare importanţă atât pentru populaţie cât şi pentru agenţii economici. Este analizata evoluţia IPC atât în ansamblu cât şi în funcţie de structura sa (indicele pentru produsele alimentare, pentru produsele nealimentare şi pentru servicii) Lucrarea se încheie cu o analiză comparativă între evoluţia principalilor indicatori macroeconomici în perioada 1989-1999 în România vizavi de celelalte ţări candidate la Uniunea Europeană. Sunt de asemenea estimate poşibilităţile României de aderare in cel mai scurt timp la UE, precum şi domeniile in care ţara noastră trebuie să mai realizeze progrese (in special stoparea declinului economic şi menţinerea unei rate a inflaţiei în limite acceptabile.

6

CAP 1.CONCEPTE DE BAZĂ ALE INFLAŢIEI

1.1TEORII ŞI TIPOLOGII ALE INFLAŢIEI.

În istoria lor toate tărie au cunoscut perioada de inflaţie. În unele epoci preţurile sunt, în ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, în alte epoci să aşistăm neputincioşi la năvala unui val inflaţionist. Pentru a se menţine consumul este nevoie de mai mulţi bani sau, cea ce reprezintă acelaşi lucru, preţul mărfurilor creşte şi banii îşi pierd puterea de cumpărare. Din punct de vedere etimologic, termenul de inflaţie provine de la latinescul « inflare « , care are semnificaţia de a se umfla in mod exagerat. Preluarea şi foloşirea acestui termen in limbajul de specialitate al teoriei economice sunt pe deplin motivate, de la începutul manifestării sale şi până în zilele noastre , fenomenul denumit inflaţie, s-a caracterizat sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare , printr-o creştere exagerată a preţurilor. Deşi este foarte uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul dintre fenomenele complexe, foarte greu de explicat şi încadrat în anumite graniţe fixe. Din acest motiv definiţia inflaţiei nu este una strictă, unanim acceptată de specialiştii economişti, ci ea se înscrie intr-o gamă foarte variată, fiecare dintre cei care o definesc încercând să includă ceea ce este esenţial in conţinutul şi manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase controverse privind natura fenomenului şi, de aici , polemici şi privind definirea inflaţiei. In continuare voi prezenta principalele teorii din domeniul inflaţiei, precum şi elementele lor definitorii.

1.1.1 TEORIA MONETARISTĂ A INFLAŢIEI

Teoria monetaristă a inflaţiei, denumită şi materialistă, a furnizat o analiză critică a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intenşitatea maximă la începutul anilor ’70, odată cu apariţia a două articole semnate de Milton Friedman1 intitulate “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) şi

1 Laureat al premiului Nobel pentru economie în 1976, a fost profesor de ştiinte economice la Universitatea din Chicago, actualmente cercetator in cadrul Institutului Hoover (S.U.A.). Principalele lucrari sunt: “Eseuri in Ştinţa economică pozitivă” (1953), “Capitalism si libertate” (1962), “Inflaţie şi şomaj” (1976)

7

“Teoria monetară a venitului nominal” (1971), precum şi in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea şi popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomică, au contribuit şi lucrările următorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner şi A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) şi M.J. Parkin (1975). In aceste lucrări monetariste rolul central este jucat de explicarea procesului inflaţionist. Cu toate ca aceşti autori au abordări teoretice diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrările lor:

1.inflaţia este in esenţă un fenomen monetar;2.teoria keyneşiană2 , pe care monetariştii o echivalează cu o curba

şimplă a lui Phillips3 , neajustată la aşteptări, nu poate explica problema inflaţiei, în special accelerarea inflaţiei;

3.rata de creştere şi accelerarea ofertei de monedă explica rata inflaţiei şi, respectiv, accelerarea inflaţiei. Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreşte să devină însă, mai mult decât o teorie a inflaţiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigmă teoretică la nivel macroeconomic alternativă la punctul de vedere keyneşian. Cum autorii monetariştii nu alcătuiesc un grup omogen şi cum ei diferă, atât ca metodologie cât şi din punct de vedere al specificităţii metodelor, este foarte greu de caracterizat şcoala de gândire macroeconomică a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totuşi, au existat asemenea iniţiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea « Monetarism » publicată in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) şi in special Th.Majer şi alţii care au incercat să caracterizeze monetarismul în douăsprezece propoziţii. Membrii şcolii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru propoziţii :

1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. Şistemul economic revine automat la un echilibru de ocupare deplină in urma unei tulburări ; rata şomajului revine la valoarea ei “naturală”4 

2.orice rată de creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deşi rezultă rate ale inflaţiei diferite.

3.o modificare a ratei de creştere a ofertei de bani modifică mai intâi rata creşterii economice reale (şi, de aici şi rata şomajului) ; pe termen lung acest efect real dispare şi se menţine numai o creştere permanentă a tendinţei ratei inflaţiei (teorema acceleraţiei)5. 2 curent de gândire economică care are la bază punctele de vedere ale economistului J.M.Keynes (1883-1946), situând in centrul atenţiei urmatoarele aspecte: stabilitatea sistemului de piaţa şi menţinerea unei ocupari depline; rolul banilor, dinamica pe termen scurt a economiei de piaţă3 curba lui Phillips este dezvoltată in capitolul al II-lea al lucrării4 Rata “naturală” a şomajului este un concept dezvoltat de Milton Friedman şi reprezintă acea formă de şomaj proprie persoanelor care hotărăsc in mod deliberat să inceteze lucrul total sau parţial. Acest tip de şomaj mai este cunoscut şi ca şomaj voluntar.5 Aceasta idee a fost accentuata de Laidler. Ea corespunde in acelasi timp si prezentarii lui Brunner si Meltzer:”O teorie monetarista trebuie sa indeplineasca 3 conditii:

1-starea catre care se indreapa sistemul pe termen lung depinde de stocuri (bani) si nu de fluxuri ;

8

4.politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară sau fiscală, şi se prefera “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite. Postulatul stabilităţii nu se află in mod intâmplător pe primul loc. In esenţă, teza existenţei unui şistem economic inerent stabil reprezintă o propunere a monetariştilor (deoarece economia de piaţă se caracterizează prin instabilitate şi , in consecinţă, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este decât o propunere apriorică), aşa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pieţei ca şistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirmă ca piaţa muncii tinde mereu spre echilibru , adică rata şomajului este egală cu rata naturală, care reprezintă numai şomajul de fricţiune. Pe baza postulatului stabilităţii, monetarismul exclude poşibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de ofertă de bunuri şi forţă de muncă. Astfel, monetarismul trece dincolo de graniţele teoriei economice şi se caracterizează, totodată, ca având o doză de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, făcând referire la postulatul stabilităţii. Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiană arată că economia reală este instabilă intr-un mod înalt şi gestiunea monetară are o relevanţă şi un control redus asupra ei. Opinia adepţilor monetarişti afirmă, in schimb, ca economia reală este relativ stabilă in mod inerent, dar ca ea poate fi destabilizată de evoluţiile monetare care trebuie prin urmare să fie controlate cât mai bine poşibil printr-o politică monetară abilă. Cea dea doua teoremă a monetarismului (care arată că orice creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină), poate fi denumită şi teoria cantităţii pe termen lung. Intr-o stare stabilă, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflaţiei este influenţată exclusiv de rata de creştere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in condiţiile unui nivel al ocupării depline este independentă de o rată a inflaţiei anticipată corect. A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea menţionată anterior, este teoria cantităţii pe termen scurt. Această teorie susţine ca accelerarea ratei de creştere a ofertei de bani (adică o rata mai rapidă a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determină, temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale şi, prin urmare, reduce rata şomajului. Inflaţia rezultată duce la o ajustare a şistemului economic. In decursul acestui proces de ajustare, rata creşterii economice reale revine la valoarea iniţială. Astfel, accelerarea creşterii reale obţinute printr-o rată mai rapidă de creştere a cantităţii de bani este doar temporară. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept “teorema acceleraţie”. Majoritatea autorilor monetarişti, precum Fridman, Brunner, Laidler apelează la acest principiu, dar cu particularităţi diferite ale

2-ajustarea la o modificare a cantitaţii de bani presupune o substituţie intre bani, alte bunuri şi noua producţie ;

3-sistemul economic este stabil.Miscarile cumulative ale preţurilor sau producţiei rezultă, in principal, din deciziile sau acţiunile guvernelor, nu ale unei instituţii individuale

9

modelelor. Totuşi, per ansamblu, teorema acceleraţiei deţine un rol central in analizarea procesului de ajustări pe termen scurt. Cea dea patra propoziţie acceeptată de adepţii monetarismului are ca element central respingerea politicilor monetare şi fiscale discreţionare. Gestionarea activistă a cererii şi, politicile compensatorii anticiclice sunt conşiderate o sursă de instabilitate. Modelul monetarist arată că producţia şi ocuparea pot fi influenţate de politica economică numai intr-atât incât să determine modificarea de preţuri care nu sunt anticipate de agenţii economici din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al preţurilor (sau rata inflaţiei) se va menţine. Monetariştii se indoiesc, de asemenea, că cei care decid politica economică au abilitatea de a prognoza modificările viitoare ale variabilelor economice relevante şi, cu atât mai puţin, de a prevedea efectul viitor al schimbărilor curente intervenite in instrumentele de politică economică. Problema esenţiala a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de creştere pentru oferta de bani sau reguli de constantă pentru politica fiscală. In cadrul monetarismului unii autori6 fac distincţie intre două şcoli de monetarism: monetarismul I şi monetarismul al II-lea (şcoala asteptărilor raţionale). Adepţii monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propoziţii menţionate anterior, iar adepţii celei de a două şcoli monetariate sunt de acord doar cu propoziţiile 1, 2 şi 4. Monetarismul I se intemeiază pe distincţia intre curbele lui Phillips pe termen lung şi, respectiv, scurt. Pentru monetariştii de tipul al II-lea nici măcar nu exista o curbă a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele două şcoli este că, in vreme ce monetarismul I acceptă procese de ajustare pe termen scurt in care piaţa bunurilor şi piaţa muncii pot fi in dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune că există nu numai o tendinţă către echilibru pe termen lung, ci şi o serie continuă de echilibre. Conform abordării aşteptărilor raţionale, propoziţia trei (care nu este agreată de adepţii acestei şcoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificată in felul următor: politica monetară are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibilă a ofertei de bani şi, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica şistematică. In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflaţie, mai trebuie menţionată şi opinia monetariştilor referitoare la economia deschisă.Abordarea monetară a teoriei balanţei de plăţi, dezvoltată in special de B.Mundell şi H.G.Johnson se concentrează asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica şi in cazul României), conectată la economia mondială prin intermediul balanţei de plăţi. Prin contrast cu teoria monetaristă a economiei inchise, acest model accentuează faptul că o creştere

6 J.Tobin (1980) şi F.H.Hahu (1980)

10

internă a ofertei de bani nu ridică rata internă a inflaţiei, dar duce la o deteriorare a balanţei de plăţi.

1.1.2 TEORIA CANTITATIVĂ A INFLAŢIEI

Denumită uneori şi teorie clasică sau neoclasică a inflaţiei7 , teoria cantitativă poate fi prezentată sub doua forme:

a) ecuaţia “tranzacţiilor” formulată de I.Fisher (1920);b) ecuaţia “cererii de bani” formulată de şcoala de la Cambridge.

Ecuaţia tranzacţiilor formulată de Irving Fisher. Fisher a incercat o abordare macroeconomică care să-i dea posibilitatea să formuleze o relaţie intre oferta de bani şi nivelul general al preţurilor. Ecuaţia tranzacţiilor a servit căutărilor sale, deoarece ea descria o relaţie intre oferta de bani (notată cu M) şi viteza de rotaţie (notată cu V), volumul real al tranzacţiilor (notat cu T) şi nivelul preţurilor (P):

P*T=M*V Aceasta relaţie are insă anumite limite. In realitate din aceasta identitate nu pot fi trase concluzii suplimentare. Cum fiecărei cumpărări îi revine o vânzare, valoarea totală a vânzărilor (volumul tranzacţiilor inmulţit cu preţul mediu) trebuie, in mod necesar, sa fie egală cu valoarea totală a achiziţiilor. Aceasta din urmă, trebuie, la rândul ei, să fie egală cu oferta existentă de bani inmulţită cu frecvenţa medie cu care banii circula intre diferiţii deţinători. Totuşi, se poate presupune in continuare, aşa cum face şi, Fisher, că viteza de circulaţie a banilor este determinată de evoluţiile instituţionale (deciziile luate de organismele abilitate) din sectorul monetar şi că ea rămâne constantă pe termen scurt. V= , unde:

V=viteza de circulaţie a banilor=viteza medie de circulaţie a banilor.

Se poate, de asemenea, presupune că sectorul real determină volumul tranzacţiilor şi că acesta este fixat la un nivel prestabilit:

T= , unde:

T=volumul tranzacţiilor;=volumul prestabilit al tranzacţiilor.

7 Prin economia “clasică” se inteleg, de obicei, lucrările lui Adam Smith (1723-1790), David Ricardo (1772-1823) şi J.S.Mill (1806-1873); trimiterile la economie “neoclasică” se referă in special la operele lui L.Walras (1843-1910), A.Marshall (1842-1924) si A.C. Pigou (1877-1959)

11

Pe baza acestor presupuneri ecuaţia tranzacţiilor poate fi interpretată ca determinând nivelul general al preţurilor:

P= *M

Nivelul preţurilor este ridicat , proporţional cu oferta de bani M; constanta de proporţionalitate este reprezentata de raportul V/T. In literatura de specialitate găşim frecvent şi o a doua prezentare a ecuaţiei tranzacţiilor.

P* = x *M, unde:

P=preţul mediu,=PNN real,x=viteza de circulaţie a venitului

In locul volumului tranzacţiilor , in această ultimă ecuaţie apare produsul naţional net “real”, . Temeiul acestei inlocuiri constituie presupunerea ca PNN este direct proporţional cu volumul real al tranzacţiilor. In aceasta relaţie, viteza de circulaţie a venitului inlocuieşte viteza tranzacţiilor V din penultima ecuaţie.

Ecuaţia Şcolii de la Cambridge. Spre deosebire de ecuaţia lui Fisher, ecuaţia specialiştilor de la Cambridge utilizează o abordare la nivel microeconomic. A.Marshall8 şi A.C.Pigou au adus in discuţie următoarea problemă: “Ce determină cantitatea de bani pe care un agent economic ar dori să o deţină atunci când are nevoie de lichidităţi pentru incheierea unei tranzacţii?” Pentru că banii se afla in concurenţă cu alte tipuri de plasamente , împărţirea averii in bani şi alte active financiare este optimă numai dacă utilitatea marginală a ultimei unităţi a cererii de bani este egală cu utilitatea marginală a unei investiţii intr-un activ alternativ. Pigou este cel care a şimplificat şi mai mult acesta abordare, presupunând ca agentul economic nu-şi va modifica relaţia existentă intre averea sa şi volumul tranzacţiilor, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi globală intr-o cerere macroeconomica de bani, care este direct proporţionala cu nivelul mondial al venitului.

8A.Marshall (1842-1924) susţinea că, in realitate, problema determinării preţurilor este mai complicată şi că trebuie ţinut seama atât de cerere (respectiv de aprecierile subiective ), cât şi de oferta (respectiv consturile de producţie). Pentru a susţine punctul său de vedere, Marshall recurge şi la o metaforă. El consideră că cererea şi oferta de bunuri pe piaţă, aprecierile subiective şi determinarile obiective ale preţurilor se aseamană cu taierea unei bucati de hârtie cu ajutorul unei foarfeci, care are doua lame, şi despre care nimeni nu ar putea spune ca taie numai cu una din lame. Pe termen scurt, factorul determinant al preţurilor este, după parerea lui Marshall, cererea (implicit aprecierile subiective), iar pe termen lung factorul determinant este oferta

12

MD=k*XP, unde:

MD=cererea macroeconomică de bani;k=coeficientul cererii de bani;XP=nivelul nominal al venitului.

De exemplu, dacă gospodăriile şi firmele deţin o cantitate medie de lichidităţi care se ridică la două zecimi din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k este de 0,2. Dacă la funcţia cererii de bani adăugăm una a ofertei de bani şi presupunem ca piaţa monetară este in stare de echilibru atunci:

MD=MS=M, unde:

MD=cererea macroeconomică de bani;MS=oferta macroeconomică de bani;M=masa monetară.

Se poate stabili şi o relaţie intre cele doua ecuaţii (respectiv intre ecuaţia lui Fisher şi ecuaţia de la Cambridge):

M* =M X=P ,

Unde = , adică unde viteza banilor ca venit este egală cu inversul

coeficientului cererii de bani (K). In consecinţă, ambele ecuaţii(ecuaţia “tranzacţiilor” şi ecuaţia “cererii de bani”) care alcătuiesc teoria cantitativă a inflaţiei sunt complementare şi, totodată, ambele au un rol foarte important in inţelegerea mecanismului care generează inflaţia.

1.1.3 TEORIA MODERNĂ A INFLAŢIEI

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care exprimă existenţa in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili in aur, precum şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor. Conform definiţiei, inflaţia reprezintă o disfuncţie gravă intre mărimile economice reale şi, cele nominale, monetare. Funcţia esenţială a banilor, de măsurare a valorii bunurilor prin intermediul preţurilor este grav perturbată.

13

Masa monetară se gaseşte intr-o cantitate mai mare decât valoarea bunurilor pe care trebuie sa o exprime. Trebuie menţionat totodată şi faptul ca nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia. Practic, aceasta creştere de preţuri trebuie sa fie anormală , foarte puternică, pentru a se constitui drept inflaţie. Aceasta inseamnă, implicit, că trebuie să raportăm creşterea la un şistem de referinţă, la un prag admişibil socotit normal. Amplitudinea acestui prag este variabilă in spaţiu, dar mai ales in timp. Astfel, in secolul trecut se putea emite pretenţia stabilităţii monetare, gândită in condiţiile unei creşteri zero a preţurilor. In secolul al XX-lea starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei economice şi lumea se obişnuieşte cu ideea ca echilibru este intâmplător. La nivelul anilor ’50 se accepta o creştere anuala a preţurilor cuprinsă intre 1-2%, pentru ca in perioada anilor ’60-’70, să fie socotită normală o creştere a preţurilor de 3-4%. Actualmente acest prag se ridică până la 5-6%. Din definiţie mai rezultă şi, faptul ca această creştere de preţuri, ca să fie conşiderată inflaţie, trebuie să fie durabilă. Deci nu intră in discuţie o creştere conjuncturală, determinată de factori aleatori, intâmplători, sezonieri. O altă caracteristică a inflaţiei este acea ca preţurile cresc in mod neuniform şi, deci, creşterea preţurilor nu afectează in aceiaşi măsura toate bunurile şi serviciile existente la un moment dat pe piaţa. In ciuda faptului ca preţurile cresc neuniform, se poate calcula un indice general de creştere a preţurilor.

1.1.4 TIPOLOGIA INFLAŢIEI

Claşificarea inflaţiei se poate realiza in funcţie de mai multe criterii, astfel:

a) in funcţie de modul de fucţionare al pieţei avem:-inflaţie deschisă-inflaţie reprimată

Daca inflaţia este deschisă, economia de piaţa continuă practic, să funcţioneze ca un mecanism in care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienţă a bunurilor sau forţei de muncă) conduce la o creştere a preţurilor şi a salariilor. Inflaţia reprimată apare atunci când controlul guvernamental inpiedică creşterea preţurilor bunurilor de consum şi a salariilor, astfel incât excesul de cerere este doar reprimat, nu şi redus. Odată cu indepărtarea controlului guvernamental, trebuie să ne aşteptam la creşteri de preţuri şi de salarii.

b)in funcţie de amploarea procesului inflaţionist (adică in funcţie de ritmul de creştere al preţurilor) există:

inflaţie moderată (târâtoare) caracterizata prin creşterea generalizată a preţurilor

cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regulă, reflexul politicilor de stabilizare. In condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare incredere

14

in monedă; agenţii economici au tendinţa să incheie contracte economice pe termen lung fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate. Se manifestă totodată o preocupare redusă dacă plasarea economiilor să se realizeze in active reale sau in titluri. Ca regula generală, productivitatea muncii cunoaşte evoluţii ascendente pe fondul unor anticipări pozitive din partea agenţilor economici. inflaţia galopantă; este cea care conduce la dublarea preţurilor in decurs de un an, expreşie şi sursă a unor mari dezechilibre de economie. Prezenţa unei astfel de inflaţii, impune indexarea contractelor cu indicele preţurilor sau printr-o valută conşiderată stabilă. Moneda naţională cunoaşte o pierdere rapidă a valorii sale economice (a puterii de cumpărare); rata dobânzii creste rapid; viteza de rotaţie a banilor se accelerează, posesorii acestora ajungând sa păstreze asupra lor doar cantitatea de moneda strict necesară tranzacţiilor cotidiene; o parte din economii părăsesc economia naţionala fiind plasate in străinătate. hiperinflaţia este caracterizata prin creşteri ameţitoare al preţurilor; cererea de monedă naţională scade conşiderabil deoarece exista o neincredere aproape totală in puterea sa ; o parte foarte importantă a tranzacţiilor se efectuează sub forma unei troc modern (barter9 ) sau in moneda alternativă. Preţurile devin deosebit de instabile, iar salariul real unei persoane se reduce lunar cu aproximativ 30%. P. Cagan defineşte inflaţia care se manifesta sub aceasta formă ( adică hiperinflaţia) drept o stare in care nivelul general al preţurilor creşte cu peste 50% lunar.

c)in funcţie de cauzele inflaţiei putem distinge:-inflaţie prin costuri;-inflaţie prin cerere;-inflaţie structurală.

Datorita importantei deosebite pe care o prezintă aceasta ultima claşificare, ea va fi dezvoltată pe parcursul următorului subcapitol.

1.2CAUZELE APARIŢIEI INFLAŢIEI

Fenomen economic deosebit de complex şi cuprinzător, inflaţia a generat o amplă dezbatere intre economişti. In prezent nu exista o teorie general

9 Barterul reprezintă o compensaţie globală, realizată la nivel de grupe de intreprinderi sau agenţi economici individuali, apartinând uneia sau mai multor ramuri economice. In aceste tipuri de contracte nu există un suport financiar bazat pe mecanismul instrumentelor si mijloacelor de plată obişnuite in practica economică.

15

acceptată a inflaţiei, cauzele care generează acest proces economic putând fi de ordin economic, pşihologic, social-politic, intern sau extern, incluse prin relaţiile economice internaţionale şi al creşterii interdependenţelor dintre economiile naţionale. Anumite procese inflaţioniste provin din partea cererii, altele, din partea ofertei. P. Samuelson spunea referitor la aceste procese ca “trăsătura caracteristică esenţială a inflaţiei moderne este că ele au o dinamică internă şi că sunt greu de oprit după ce s-au declanşat”. Este vorba in acest caz de aceea ce specialiştii numesc inflaţia inerţială, anticipată sau fundamentală, adică acea rata a inflaţiei pe care agenţii economici o anticipează şi o iau in calcul atunci când incheie contracte şi acorduri oficiale. Integrată in acest mod, in acţiunile şi comportamentele agenţilor economici, instituţiilor şi populaţiei, rata inflaţiei anticipate poate fi un punct de reper pentru rata inflaţiei efective in viitor, care are tendinţa să dureze atât timp cât un şoc o face să crească sau să se diminueze. Din punctul de vedere al cauzelor generatoare de inflaţie putem evidenţia următoarele tipuri de inflaţie:

-inflaţie prin cerere;-inflaţie prin costuri;-inflaţie structurală.

1.2.1 INFLAŢIA PRIN CERERE

Inflaţia prin cerere are la bază creşterea cererii globale (sub forma unui şoc sau in mod treptat) in faţa căreia oferta este inelastică sau indiferentă. In figura nr. 1, “INFLAŢIA PRIN CERERE” se poate observa că prin creşterea cererii sub impactul unui şoc, preţul şi cantitatea de echilibru sporesc (de la Po, PNBo la P1, PNB1) ca expreşie a modificării echilibrului (de la E0 la E1) care se adaptează atât prin cantităţi cât şi prin preţuri.

16

Figura nr.1. inflaţia prin cerere

Acest tip de inflaţie a fost pus in evidenţă de adepţii teoriei cantitative a banilor10 , variaţia procentuală a masei monetare fiind egală cu masa variaţilor procentuale a cantităţilor oferite şi preţurilor, conform relaţiei:

= + , unde:=variaţia procentuală a masei monetare;=variaţia procentuală a cantităţii oferite (sau , );=variaţia preţurilor.

Premisa inflaţiei este ca masa monetară să crească mai repede decât PNB sau PIB, adică oferta de monedă şi veniturile agenţilor economici cresc mai intens decât oferta de bunuri economice. Pentru a avea loc procesul inflaţionist este necesară atât creşterea generalizată a preţurilor cât şi creşterea in timp (de durată) a acestora. Pentru a se realiza creşterea de durată a fenomenului inprejurările sunt multiple. Ele ţin mai intâi de mecanisme intenţionate de a crea in mod repetat mai multa monedă decât nevoile circulaţiei, graţie fluxului de metale preţioase, tipărirea unui volum exagerat de bancnote, politica monetară expansivă a băncii centrale s.a.m.d., neinsoţite de creşterea corespunzătoare a ofertei. In toate şituaţiile

10 vezi subcapitolul 1.1.2 TEORIA CANTITATIVĂ A INFLATIEI.

17

menţionate este generata cerere salarială suplimentară, in exces, iar majorarea preţurilor este soluţia imediată pentru echilibrarea pieţelor. Acest mecanism direct in declanşarea inflaţiei este insoţit de altul, indirect, relevat de către Marshall, Keynes şi Friedman. După aceştia, intre creşterea masei monetare şi a cererii normale se interpune scăderea ratei dobânzii care explică de ce prima o declanşează pe cea de a doua. De exemplu, dacă Banca Naţională cumpără bilete de tezaur sau alte titluri de pe piaţă, particularii şi băncile vor deţine mai multe lichidităţi; in mod natural, cursul titlurilor va creşte iar rata dobânzii se reduce, ceea ce îi incită să achiziţioneze alte active reale (pentru că cele financiare s-au scumpit), fapt ce poate stimula producţia de bunuri reale fizice. Elasticitatea producţiei, in special cea de bunuri durabile şi de capital, este decisivă pentru instalarea stării de inflaţie. Dacă oferta este elastică cu cererea, atunci mecanismul indirect nu declanşează inflaţia. Dacă elasticitatea producţiei de bunuri durabile şi de capital este inelastică (pentru că intreprinzătorii nu au poşibilitatea de a spori oferta) procesul inflaţionist, prin mecanismul indirect, este declanşat şi se autointreţine. Importantă pentru declanşarea sau nedeclanşarea procesului inflaţionist este şi categoria de agenţi economici in poseşia căruia ajunge excesul de masă monetară pusă in circulaţie. Dacă sporul de masă monetară ajunge in principal la producători, investiţiile sunt stimulate, creşte produsul global, iar poşibilităţile procesului inflaţionist se diminuează. Atunci când sporul de masă monetară ajunge in special la consumatori şi speculatori, creşte cererea de satisfăcători şi de active financiare şi monetare, iar efectul de creştere a preţurilor este preponderent şi procesul inflaţionist se declanşează cu intenşitate.

1.2.2 INFLAŢIA PRIN COSTURI

Inflaţia prin costuri se fundamentează pe legăturile care există intre nivelul costurilor, comportamentul agenţilor economici şi eficienţa utilizării factorilor de producţie. Ipoteza de la care porneşte analiza o reprezintă faptul că costurile unitare primesc un impuls de creştere. Acest impuls de creştere poate fi generat de:

-deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale; ceea ce duce la scumpirea factorilor de producţie din import, favorizând creşterea IPC şi a bunurilor cu ajutorul factorilor de producţie importaţi;

-pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere, ceea ce conduce la majorarea costului mediu fix;

-atragerea in circuitul economic a unor factori de producţie mai mari, ai căror preţuri sunt superioare in raport cu productivitatea marginală ca urmare a unor proaste alocări de resurse;

18

-existenţa deja a unui proces inflaţionist care determină revendicări din partea şindicatelor şi patronatelor pentru a-şi conserva veniturile reale, ceea ce necesită creşterea veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite şi taxe etc), soldate cu majorarea costurilor unitare.

Figura nr.2. Creşterea costurilor şi inflaţia

Pe pieţele concurenţiale sau neconcurenţiale majorarea costului mediu şi marginal, conduce la restrângerea ofertei, atât a celei individuale (a industriei) cât şi a celei agregate. Aceasta se intâmplă pentru că, dacă preţul factorilor de producţie creşte, cu resursele băneşti disponibile, agenţii economici vor putea achiziţiona cantităţii mai mici de factori de producţie pe baza cărora aşigură oferta agregată. In felul acesta, pe baza resurselor băneşti reale, produsul efectiv coboară sub cel potenţial, ceea ce rupe echilibrul dintre cererea agregată şi oferta agregată. Drept urmare, curba ofertei agregate se deplasează spre stânga, cea ce duce la un echilibru nou (E1) caracterizat prin PNB efectiv mai mic şi preţuri de piaţă mai mari.

19

Sporuri de venituri Inflatie

Cresteri de preturi

Majorarea

costurilor unitare

1

23

4

Figura nr.3. Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri poate apărea şi ca urmare a politicii guvernamentale, când puterea este interesată să menţină o cerere inaltă, practicând politici monetare şi fiscale expanşive. In acest fel se poate ivi şituaţia ca cererea globală, care este susţinută artificial de către autorităţi să sporească producţia potenţială, ceea ce duce la reacţii inflaţioniste care in condiţiile ocupării depline a factorilor de producţie, in special forţei de muncă, se soldează cu creşteri salariale, ceea ce conduce la creşteri de costuri, apoi de preţuri, şi acest ciclu putânduse repeta la infinit. Şituaţia de mai sus mai este cunoscuta in literatura de specialitate şi ca spirala inflaţionistă preţuri-salarii.

20

1.2.3 INFLAŢIA STRUCTURALĂ

Inflaţia structurală presupune o şituaţie gravă din economie, in care cererea şi oferta se modifică in sens contrar; ca regulă, cererea agregată creşte, iar oferta agregată scade. Ea reprezintă atât o continuare intre inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi unele elemente componente specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste11 , de oligopol12 şi administrativ –birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale, concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale. Inflaţia structurală poate să provină şi din anticipările incorecte asupra structurii viitoare a cererii, cea ce generează neconcordanţă intre structura materială a cererii şi cea a ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât oferta se va declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor, care, prin mecanismele specifice de autointreţinere, se generalizează la intregul nivel al economiei naţionale. Cererea excendentă poate proveni de la factorii guvernamentali, angajaţi particulari sau fie de natură externă.

Figura nr.4. Inflaţia structurală

11monopol=firmă sau intreprindere, singura care produce un bun sau un seviciu şi trebuie să satisfacă intreaga cerere pentru acesta. Pentru a fi monopol intreprinderea nu trebuie sa fie concurata din partea producătorilor (vânzătorilor) străini sau naţionali, iar produsul realizat să nu poată fi substituit cel puţin pentru un timp. 12 oligopol = sistem de piaţă in care un număr mic de firme asigură cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun , acesta fiind solicitat de numeroşi consumatori. Numărul de vânzători este suficient de mic, iar puterea economică a fiecăruia dintre ei este destul de mare pentru ca acţiunea intreprinsă de o firmă să aiba un impact semnificativ asupra calitaţilor generale de vânzare-cumpărare de pe piaţa bunului respectiv

21

Atunci când intervin şocuri asupra, cererii şi ofertei agregate inflaţia tinde să ramână constantă. Pe termen scurt, evoluţia procesului inflaţionist este influenţată de relaţia dintre dinamica cererii globale şi cea a ofertei globale. Ca regulă generală, cererea este mai sensibilă la creşteri (elastică la factorii creşterii) şi inelastică la scădere, in timp ce oferta este elastică la scădere şi inelastică in faţa majorităţii factorilor de creştere.

1.3EFECTELE ŞI COMBATEREA INFLAŢIEI

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, in funcţie de forma şi, intenşitatea procesului inflaţionist, de politicile economice promovate de instituţii împuternicite, ca şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi controla acest proces.

1.3.1 PRINCIPALELE EFECTE ALE INFLAŢIEI

Un prim efect, care are fapt generator inflaţia, constă in diminuarea puterii de cumpărare a monedei, proces ce afectează in mod diferit şi neegal agenţii economici. Prin deprecierea banilor se elimină o parte a resurselor materiale acumulate şi, in acest fel, se asigură foloşirea la o rată diminuată a capacităţilor din cadrul circuitului economic. Inflaţia deblochează (sau in unele cazuri poate bloca) mecanismul economic. Eliminând unităţile parazit sau capacităţile uzate moral, procesul inflaţionist favorizează adaptarea unităţilor rămase la exigentele impuse de progresul tehnic şi mecanismele economiei de piaţă. Inflaţia redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor; ea favorizează inclinaţia spre consum şi pe debitori şi restricţionează inclinaţia spre economii şi pe creditori. In acest fel, procesul antrenează fuga de lichidităţi şi preferinţa exagerata pentru plasamente in bunuri de folosinţă indelungată, neproductive. In condiţiile unei deprecierii inflaţioniste a bunurilor (egala sau mai mare decât rata reală a dobânzii) cei care-şi desfaşoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească aceste credite in mod gratuit. Restituirea creditelor se realizează in bani devalorizaţi după ce s-a incasat un beneficiu real. In aceiaşi termeni, se pune şi problema inprumuturilor de stat, populaţia care a creditat statul rămânând cu obligaţiunile de stat devalorizate. Inflaţia indepărtează din circuitul activ o parte importantă a masei monetare, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor. Acest efect

22

se constată numai in termeni reali, deoarece nominal are loc o creştere a cantităţii de bani la populaţie. Ca şi receşiunea economică, inflaţia pune de acord capacităţile de producţie existente cu nevoile reale de consum. Ea realizează acest lucru prin presiunea permanentă pe care o exercită, in avans, asupra resurselor. Specialiştii susţin că hiperinflaţia (şituaţie in care s-a aflat şi ţara noastră) cu trecut crescător şi de durată, dacă este insuficient controlata reprezintă un factor care poate duce la dezorganizarea intregii economii. Hiperinflaţia viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor mărfuri, ingreunând poşibilitatea efectuării calculelor de eficienţă şi rentabilitate.

1.3.2 MODEL DE ÎNLĂTURARE A INFLAŢIEI

Atunci când o inflaţie s-a manifestat sau continuă să se manifeste pentru un timp indelungat se pune problema dacă poate fi vreodată redusă fără a intâmpina dificultăţi majore sub forma pierderii locurilor de muncă sau a scăderii producţiei. Ipoteza de la care porneşte o astfel de analiză13 de combatere a inflaţiei este următoarea: inflaţia este continuă (in condiţiile in care venitul actual este mai mare decât nivelul său potenţial); inflaţia a continuat pentru un timp şi oamenii se aşteaptă ca ea să continue. Această menţinere cu fermitate a aşteptărilor unei continuări a ratei curente a inflaţiei este cea care conduce la conceptul unei inflaţii perşistente. Să presupunem că în acest caz ca banca centrală decide să reducă rata inflaţiei, reducând rata sa de validare monetară. Evenimentele care vor urma unei astfel de decizii se inscriu in trei etape:

Etapa I Prima faza a politicii antiinflaţioniste constă in incetinirea ratei expanşiunii monetare sub rata cuvenită a inflaţiei.

Etapa a II-a Stagflaţia14. Principalul efort al guvernului in această etapă îl constituie reducerea şomajului până când acesta atinge “rata naturală”, iar preţurile să fie stabile. De multe ori insă, in loc să se intre in limita şomajului natural şi a preţurilor stabile, economiile tind să supraliciteze şi să intre intr-un decalaj receşionist. Motivul principal al acestei supralicitări este că salariile nu depind doar de cererea excesivă curentă ci şi de aşteptările inflaţioniste. 13 vezi Richard Lipsey, Alec Chrystal-“Economia pozitivă”, Editura Economică, Bucureşti, 199814 Stagflaţia semnifică acea situaţie din economiile ţărilor care se caracterizează prin inflaţie rapidă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei. Adesea, stagflaţia pune in evidenţă o crestere economică “zero” insoţită de o inflaţie puternică.

23

Aşteptările pot determina ca inflaţia sa perşiste după ce cauzele ei iniţiale au fost inlăturate. Ceea ce iniţial a fost o inflaţie prin cerere, rezultând dintr-un decalaj inflaţionist, devine o inflaţie pur aşteptată, alimentată pe de altă parte şi din convingerea populaţiei că inflaţia va continua. Faza de stagflaţie se caracterizează prin faptul că economia cu toate că inregistrează un decalaj receşionist, nivelul preţurilor continuă să crească.

Etapa a III-a Recuperarea. Faza finală, este reintoarcerea la o şituaţie de ocupare deplină. Atunci când economia ajunge, in cele din urmă, la sfârşitul fazei de stagflaţie, şituaţia este aceeaşi ca şi cum economia ar fi fost lovită de un şoc izolat al ofertei agregate. Acei economişti care sunt preocupaţi in legătură cu aşteptările că salariile şi preţurile să scadă se tem ca procesul va dura un timp foarte indelungat. Cei care-şi pun problema accelerări temporare a expanşiunii monetare se tem ca aşteptările de inflaţie pot fi reinviate atunci când banca centrală creşte emisiunea monetară. Dacă aşteptările inflaţioniste sunt reinviate, banca centrală va avea de făcut o opţiune pentru care nu este deloc invidiată. Fie trebuie să permită ca o noua receşiune severă să spargă aceste aşteptări inflaţioniste, fie, trebuie să valideze inflaţia pentru a reduce şomajul. In acest din urma caz, revenim acolo de unde a inceput o inflaţie validată.

1.3.3 INDEXAREA VENITURILOR

Indexarea salariilor şi a altor categorii de venituri reprezintă tot o componentă a politicii antiinflaţioniste, având ca obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care au pierdut-o salariaţii şi alte categorii de persoane cu venituri fixe. Indexarea reprezintă o tehnică ce permite evoluţia (creşterea) veniturilor in funcţie de creşterea preţurilor pentru a influenţa puterea de cumpărare a acestor venituri. După procentul cu care sunt indexate veniturile distingem:

-indexare totală (veniturile sunt indexate cu acelaşi procent cu care a crescut rata inflaţiei);

-indexarea parţială (veniturile sunt indexate cu un procent inferior faţă de rata inflaţiei). In perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989 şi până spre finalul anului 1991, salariaţii mai erau protejaţi împotriva efectelor negative ale inflaţiei şi de compensaţiile fixe de care beneficiau. Acordarea de compensaţii fixe a constituit suportul principal de creştere a veniturilor provenite din salarii in perioada octombrie ’90 (când a avut loc prima liberalizare a preţurilor) –iunie ’91. Ulterior această şituaţie s-a modificat pentru că s-a trecut la negocierea

24

salariilor dar, practicarea compensaţiilor fixe s-a menţinut, intr-o anumită măsură. Totuşi, în condiţiile economice specifice ale României şi a evoluţiei procesului inflaţionist, s-a ajuns la concluzia că nu era necesară menţinerea acordăii de compensaţii fixe şi că trebuie să se treacă la indexarea curentă a salariilor. Unul din principalele motive pentru sprijinul acestei idei era constituit din faptul că gospodăriile îşi optimizează şingure alocarea veniturilor pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare, şi, in consecinţă, nu era necesar să se acorde compensaţii fixe pentru anumite bunuri şi să se recurgă la indexarea veniturilor pentru altele deoarece orice gospodărie îşi aloca resursele monetare in funcţie de consecinţele ei specifice şi nu de destinaţiile stabilite la nivel central, în mod arbitrar.

CAPITOLUL 2ELEMENTE ESENŢIALE PENTRU ANALIZA PROCESULUI

INFLAŢIONIST

2.1 CURBA LUI PHILLIPS

Teoria modernă a inflaţiei a fost influenţată intr-o măsură deosebită de apariţia modelului curbei lui Phillips15, iar mai târziu de criticile aduse acestei curbe. Pe parcursul existentei aceste curbe se pot distinge trei etape importante:

a)formarea noţiunii de către Phillips şi Lipsey16, care a avut ca punct de pornire presupunerea că intre rata şomajului există o relaţie stabilă, invers proporţională;

b)diferenţa dintre curba lui Phillips pe termen scurt şi cea pe termen lung (diferenţa este demonstrată de către Milton Friedman şi E.Phelps prin teoria “ratei naturale a şomajului”);

c)critica adusă curbei lui Phillips de către adepţii şcolii aşteptărilor raţionale, care conşiderau ca nu există nici o formă şistematică de compunere intre inflaţie şi şomaj.

15 Curba lui Phillips este o relaţie inversă, între variaţia salariilor nominale şi rata şomajului şi a fost relevată de economistul neozeeelandez Alban William Phillips pe baza observării statistice. Aceasta relatie este DW t=f(u)t, unde

DW=rata modificarii salariilor nominaleU=rata somajului

16 Richard Lipsey este cel care in 1960 a propus o relaţie asemănătoare cu cea a lui Phillips dar de forma lineară (relaţia lui Phillips era una nelineara)

25

2.1.1 CURBA INIŢIALĂ A LUI PHILLIPS

În 1952, A.W.Phillips a revoluţionat teoria modernă a inflaţiei printr-un articol, consacrat relaţiei dintre variaţia salariilor şi rata şomajului. Această relaţie a fost dedusă din analiza celor doua variabile (şomajul şi salariile) pe o perioada de peste 50 de ani, mai precis intre anii 1861-1913, in Marea Britanie. Phillips, pe baza relaţiei de mai sus (care este de forma neliniară, negativă), a dedus ca aceasta se potriveşte perfect următorului interval de timp, adică perioadei 1913-1957. Conform funcţiei, rata de creştere a salariilor scade pe măsura ce creşte rata şomajului.

Figura nr.5. Curba iniţială a lui Phillips

Unde: U=rata şomajului (in procente)W17=rata de variaţie a salariilor (in procente)

17 Unemployment (lb.engleză)=şomaj

26

Curba de mai sus ne relevă doua aspecte foarte importante:a)când rata şomajului este de 5,5% salariile staţionează (W=0)b)Phillips a dedus de asemenea că atunci când rata şomajului scade

salariile cresc mai repede, iar atunci când rata şomajului are tendinţa de creştere, salariile cresc mai lent.

Figura nr.6. Curba lui Phillips

Pe parcursul cercetărilor sale, Phillips nu a urmărit ca relaţia mai sus menţionată (dntre rata şomajului şi rata de creştere a salariilor), să fie negativă, ci mai degrabă el a fost atras de găşirea unei relaţii care să fie stabilă. În figura nr.6 se poate observa ca unei valori a ratei şomajului (notată cu u), îi corespunde două valori ale ratei de variaţie a salariilor (w). Ratei şomajului îi corespunde două puncte care reprezintă, pe de o parte, rata inflaţiei prin salarii reprezentată de RB care se datorează scăderii ratei şomajului (când cererea de forţa de muncă are un ritm ascendent), iar pe de altă parte, rata

Wage (s)=salariu

27

inflaţiei prin salarii RX care apare când rata şomajului creşte (cererea de forţa de muncă în acest caz se reduce). Rezultă că rata de creştere a salariilor nu depinde numai de rata şomajului, de nivelul excesului de cerere, dar şi de variaţia acestui nivel. Phillips spunea în 1958 că “la orice nivel al şomajului există o tendinţa clară a ritmului de variaţie a ratei salariilor de a se şitua deasupra nivelului mediu, atunci când şomajul descreşte in perioada de avânt economic, şi sub nivelul mediu, când şomajul creşte in perioada de declin a ciclului economic”. Curba lui A.Phillips a fost construită pe baza unor date reale (şituaţia din Marea Britanie de la inceputul secolului nostru şi sfârşitul secolului trecut) şi a constituit un model ce incerca sa explice ceea ce nu reuşise teoria economică, şi anume: de ce nivelul salariilor are tendinţa continua de creştere. Cel care a incercat să teoretizeze acest model empiric a fost R.G.Lipsey.

2.1.2 MODELUL LUI R.G.LIPSEY

Lipsey porneşte in alcătuirea modelului său de la curba originală a lui Phillips, dar şi cu ipoteza unei pieţe, unice a forţei de muncă (adică şistemul unei cereri şi oferte pe o piaţă unică). Lipsey, in modelul său ignoră faptul că fiecare piaţă de muncă, (fie ea la nivel naţional, regional sau la nivel de ramură economică) are propriile sale caracteristici. Totodată, Lipsey a utilizat in modelul său salariul nominal, spre deosebire de teoria economică care conşideră că cererea şi oferta de pe piaţa muncii sunt funcţii ale salariului real.

28

Figura nr.7. Modelul lui R.G.Lipsey

ND=cererea de forţă de muncaNS=oferta de forţă de munca

In figura nr.7 se poate observa că cererea de forţă de muncă (notată cu ND) şi respectiv oferta de forţă de muncă (NS) reprezintă funcţii liniare ale salariului nominal. Piaţa forţei de muncă se află echilibru atunci când ND şi NS

inregistrează aceiaşi valoare (punctul A). Atunci când diferenţa dintre ND şi NS

este zero, rata de variaţie a salariilor nominale este considerată nulă. Pe piaţă, oferta de forţă de muncă este alcătuită din numărul persoanelor angajate şi numărul celor fără loc de muncă:

ND=N+U, unde:N=numărul celor angajaţi;U=numărul şomerilor.

Numărul de salariaţi plus numărul locurilor de muncă vacante alcătuiesc cererea de forţă de muncă.

NS=N+V, unde:V=numărul locurilor de muncă vacante.

Excesul de cerere de forţă de muncă este reprezentat de diferenţa dintre numărul posturilor vacante şi numărul şomerilor.

X=NS-ND, unde:

29

X=excesul de cerere de forţă de muncă.X=N+V-N-U=V-U

În ipoteza că forţa de muncă va deveni mai numeroasă (vezi figura nr.7), de exemplu de la ND la N1

D), un motiv constituind-l faptul că se aşteaptă o creştere a veniturilor, atunci excesul de cerere de muncă, reprezentat de segmentul AB, apare pentru nivelul curent al salariului nominal (W0). In practica macroeconomică nivelul salariilor creşte (de la W0 la W1) odată cu creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. Lipsey a extrapolat curba lui Phillips asupra pieţei forţei de muncă cu ajutorul a două funcţii:

a) funcţia de ajustare a salariilor (care reprezintă o relaţie intre excesul de cerere de forţă de muncă şi variaţia salariilor nominale);

b) funcţia X-U, care este o relaţie negativă intre excesul de cerere de forţă de muncă şi rata şomajului.

2.1.2.1 FUNCŢIA DE AJUSTARE A SALARIILOR

Funcţia de ajustare a salariilor arată că rata de variaţie a nivelului salariilor este determinată de diferenţa dintre cerere şi ofertă, cu alte cuvinte de excesul de cerere de forţă de munca:

X= , unde:

X=excesul de cerere de forţă de muncăND=cererea planificată de forţă de muncăNS=oferta planificată de forţă de muncă.

Cu cât cererea depăşeşte mai mult oferta, cu atât nivelul salariilor va creşte mai repede. Dacă însă există un raport de egalitate intre cererea de forţa de muncă şi oferta de forţă de muncă, nivelul salariului nominal va rămâne constant.

30

Figura nr.8. Funcţia de ajustare a salariilor

Astfel, funcţia de ajustare a salariilor este:

W=

W=k. , sau altfel spus variaţia nivelului salariilor nominale este direct proporţională cu excesul de cerere de forţă de muncă. In figura nr.8, un exces de cerere de forţă de muncă produce o variaţie relativă AC a salariilor nominale. In vreme ce nivelul salariilor şi variaţia acestuia sunt observabile pe cale empirică, excesul de cerere de forţă de muncă ND-NS reprezintă o diferenţă intre două mărimi planificate, care nu pot fi observate statistic, in mod direct. Pentru a aproxima excesul de cerere de forţă de muncă a fost necesară introducerea unei relaţii ajutătoare, pe care R.G.Lipsey a obţinut-o facând legătura intre excesul de cerere de forţă de muncă şi rata şomajului.

31

2.1.2.2 FUNCŢIA X-U

Alături de funcţia de ajustare a salariilor, Lipsey a stabilit şi o relaţie negativă intre excesul de cerere de forţă de muncă(X) şi rata şomajului (u).

Figura nr.9. Funcţia X-U

Uf=nivel funcţional al şomajului

In concepţia lui Lipsey lipsa excesului de cerere presupune un număr al şomerilor egal cu cel al locurilor de muncă vacante şi, astfel curba x-u intersectează axa OU(abscisa din figura nr.9) intr-un punct Uf, care este echivalent cu un exces al cererii egal cu zero (nul). Dacă cunoaştem acest punct (este vorba de Uf), Lipsey era de părere că o creştere a excesului de cerere de forţă de muncă va genera o scădere a şomajului (u) şi că o creştere a excesului de ofertă de forţă de muncă va conduce la majorarea ratei şomajului. Din combinarea celor două funcţii (funcţia de ajustare a salariilor şi relaţia x-u), rezultă o curbă specifică a lui Phillips, care se referă la o piaţă individuală

32

a forţei de muncă. Conform modelului Phillips-Lipsey, rata inflaţiei prin salarii se explică prin excesul de cerere de pe piaţa forţei de muncă.

2.1.3 CURBA LUI PHILLIPS ÎN TIMP

Milton Friedman şi Phelps sunt primii economişti care au manifestat neincredere la adresa curbei lui Phillips. Ei şi-au pus intrebarea dacă aceasta curbă reprezintă o relaţie stabilă atât pe termen lung dar şi pe termen scurt. Totodată Friedman critică interpretarea dată de Lipsey curbei lui Phillips, in special datorită faptului că Lipsey nu a luat in calcul aşteptările inflaţioniste. Phelps şi Fiedman arătau că orice punct luat de pe curba lui Phillips determină o anumită rată de inflaţie, dar dacă rata anticipată a inflaţiei se va schimba, acest lucru va conduce la modificarea curbei lui Phillips. Orice rată a inflaţiei actuale, mai ridicată, va determina peste o perioadă relativ lungă de timp, o rată mult mai ridicată a inflaţiei aşteptate şi in acest mod curba lui Phillips va avea o tendinţă de urcare ce va împiedica orice compensare intre inflaţie şi şomaj pe termen lung (vezi figura nr.11). In contextul celor afirmate mai sus Phelps declara: “dacă se aşteptă o creştere generală a preţurilor de 4% pe an, de ce ar fi rata asociată şomajului mai scăzută sau mai ridicată decât cea care ar exista dacă s-ar aştepta o stabilitate a preţurilor viitoare, iar cererea globală s-ar comporta de o manieră care să determine preţuri medii stabile?”. Deşi nu neagă existenţa unei curbe pe termen scurt Friedman şi Phelps susţin că acesta se modifică odată ce se schimbă rata anticipată a inflaţiei.

33

Figura nr.10. Curba lui Phillips în timp

In figura de mai sus se evidenţiază mai multe curbe ale lui Phillips, şingura diferenţa dintre ele constând in faptul că fiecare este trasată pe baza unei rate a inflaţiei anticipate diferite (respectiv pentru 0%, 1%, 2% şi 3%). Conform opiniei celor doi economişti (Friedman şi Phelps) tocmai din acest motiv ecuaţia ce dă curba lui Phillips trebuie să arate astfel:

r=f(u)+r*, unde:r=rata inflaţieiu=rata şomajuluir*=rata anticipată a şomajului

Din datele de mai sus se pot extrage următoarele concluzii:-curba lui Phillips se modifică de fiecare dată, odată cu rata anticipată a

inflaţiei;-orice schimbare a ratei anticipate a inflaţiei are drept urmare deplasarea

curbei lui Phillips ascendent (dacă rata inflaţiei aşteptate creşte) şi descendent (dacă rata inflaţiei anticipate inregistrează o scădere).

34

2.1.4 INOVAŢIILE ADUSE DE SAMUELSON ŞI SOLOW CURBEI LUI PHILLIPS

P.Samuelson18 şi R.Solow19 au publicat in 1960 o lucrare care a adus curbei lui Phillips o imensă popularizare. Aceşti doi autori au incercat in primul rând să demonstreze importanţa conceptului teoretic de curbă a lui Phillips pentru politica economică a unei ţări. Specificul tratării curbei lui Phillips de către Samuelson şi Solow derivă din următoarele motive:

a)curba iniţială a lui Phillips (care reprezintă o relaţie intre rata şomajului şi rata de variaţie a salariilor) a fost modificată, astfel incât, ea a devenit o relaţie intre rata şomajului şi rata inflaţiei.

b)Samuelson şi Solow au transformat conceptul teoretic intr-un instrument de politică economică care permitea realizarea de programe guvernamentale ce puteau combina, alternativ, rate ale şomajului cu rate ale inflaţiei. După apariţia lucrării celor doi specialişti, această formulare a curbei lui Phillips (ca relaţie intre inflaţie şi rata şomajului) a ajuns să aibe prioritate in dezbaterile ce aveau această temă, ca şi în cercetările ulterioare. Există insă o relaţie intre formulările lui Phillips-Lipsey şi ale lui Samuelson-Solow privind curba lui Phillips, care este dată de o formulă a marjei de profit inclusă in preţ. Agenţii economici îşi determină preţurile de vânzare ale produselor lor cu ajutorul unui adaos fix, calculat de baza costurilor efective pe unitatea de muncă depusă (acest adaos include marfa de profit obişnuită la nivel de ramură precum şi un coeficient care să remunereze deprecierea capitalului fix):

P=(1+a) , unde:

P=preţul produsului (sau nivelul preţului)W=nivelul salariului nominal;N=număr de salariaţi;X=nivelul producţiei efective

=costul pe unitatea de muncă

a=adaosDupă logaritmare şi derivare rezulta:

18 Paul Authory Samuelson (1915-), economist american a studiat la Universitatea din Chicago. A funcţionat ca profesor la Institutul de Tehnologie de Massachusetts (1940-1985). Lui Samuelson i s-a atribuit Premiul Nobel in 1970 pentru „ridicarea nivelului analitic şi metodologic general al stiintei economice cu ajutorul instrumentarului matematic, pentru şi pentru meritele sale in reprezentarea legilor fundamentale ale economiei de piaţă”. Lucrarile sale de bază au aparut in 1947 „Bazele analizei economice” şi in 1948 „Economics”.19 Robert M Solow (1924-), economist american a studiat la Universitatea Haward; in 1987 a primit Premiul Nobel pentru lucrările sale in domeniul creşterii economice. Solow şi-a adus contribuţia şi in alte domenii ale ştiintei economice: teoria economiei urbane, macroenomia, economia resurselor naturale, politica ocupării şi a stabilitaţii economiei. Principalele sale lucrări sunt: „Linear Programming and Ecnomic Analysis” (1958), „A contributione to the thery of economic growth„ (1957).

35

log P=log (1+a)+log W-log A

sau , unde:

r=rata inflaţieiW=rata de creştere a salariilor nominale

=rata de creştere a productivităţii muncii

Din modul de formare a preţului se deduce ca rata inflaţiei este egală cu diferenţa dintre rata de creştere a salariilor nominale şi rata de creştere a productivităţii muncii. In continuarea demonstraţiei lor, Samuelson şi Solow, presupun că, curba lui Phillips se mai poate scrie sub următoarea forma:

W=r*+bu-1+ , b>0 0 1, unde:

r*=rata anticipată a inflaţiei.

Rata de variaţie a salariilor nominale W (exprimată in procente) depinde de rata aşteptată a inflaţiei (r*), de gradul de preşiune al cererii (notat cu u-1) şi de rata de creştere a productivităţii muncii ( ). Din penultimele două relaţii se obţine curba lui Phillips, modificată de Samuelson şi Solow:

r=r*+bu-1-(1- )

Aceasta ultimă formulă ne permite să concluzionăm că rata inflaţiei(r) este determinată de preşiunea exercitată de cerere asupra pieţei muncii (bu -1), de rata aşteptată a inflaţiei(r*) şi de termenul (1- ) , care arată partea din creştere a productivităţii muncii ce nu se transferă asupra muncitorilor sub forma unor creşteri salariale. Cu cât această componentă a productivităţii muncii este mai ridicată, cu atât este mai scăzută rata inflaţiei. In acelaşi timp, Samuelson şi Solow, au dorit transformarea curbei lui Phillips dintr-o teorie economică, intr-un instrument de politică economică. Astfel, în opinia lor, fiecare punct de pe curba lui Phillips putea fi interpretat ca o varianta poşibila a politicii economice dusă de guvern. Intre punctele A şi B (vezi figura nr.11) de pe curba R a lui Phillips se manifestă o relaţie invers proporţională intre ratele şomajului şi ale inflaţiei. Cu alte cuvinte se poate obţine o inflaţie mai scăzută in schimbul unui şomaj mai ridicat, sau se poate realiza un şomaj mai scăzut, dar in acest caz inflaţia va cunoaşte un trend ascendent.

36

Figura nr.11. Curba lui Phillips

Spre exemplu, plecăm de la ipoteza că o perioadă relativ indelungată de timp preţurile au crescut cu 4% anual şi că rata şomajului s-a menţinut in jur de 7,5%. Guvernul conşiderând ca aceasta rată a şomajului este ridicată incearcă să o reducă prin stimularea cererii, cum ar fi, de exemplu, creşterea deficitului bugetar finanţat printr-o creştere a ofertei de bani. Modelul macroeconomic este al ocupării, care are atât efecte reale, cât şi efecte inflaţioniste, astfel incât creşterea cererii globale nu numai că reduce rata şomajului dar şi sporeşte rata inflaţiei.

2.2 MODELUL ECONOMIC AL LUI J.M.KEYNESIn esenţă modelul elaborat de J.M.Keynes se compune din trei categorii de elemente şi anume:

1.variabilele, care constau fie dintr-o serie de indicatori economici (cum ar fi venitul naţional, cerere, ofertă, consum, economie, investiţii globale etc), fie din rata lor sau raportul dintre două categorii (inclinaţia spre consum, rata dobânzii etc).

2.relaţiile dintre variabile care sunt redate cu ajutorul unor ecuaţii sau inegalităţi, precum şi, interdependenţa dintre ele redată cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, funcţia ofertei, funcţia investiţiilor etc).

37

3.parametrul investiţional multiplicator (K) cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intenşitate. Pentru inţelegerea demonstraţiei lui Keynes se impune prezentarea amănunţită a elementelor ce fac parte din modulul său.

2.2.1 VariabileleVariabilele la care se refera Keynes sunt de 2 feluri: variabile endogene (sau determinate) şi variabile exogene (sau determinante).

a)variabilele endogene sunt indicatori globali sau agregaţi care caracterizează nivelul activităţii economice la scara economiei naţionale şi anume:

-preţul global de oferta a producţiei realizat (Z);-cererea efectivă de mărfuri (D) sau volumul total de incasări

obţinute de intreprinzători din vânzarea mărfurilor; această cerere efectivă de mărfuri se compune din două părţi: cererea de bunuri de consum final sau individual (D1) şi cererea de bunuri destinate investiţiilor (D2);

-venitul global (y) -consumul final global (C) -economiile (S) sau partea din venitul global (Y) care rămâne după

scăderea consumului final global (C) S=Y-C

-investiţiile globale (I) -volumul foloşirii mâinii de lucru sau al ocupării (N sau E)

Cea mai importantă dintre variabilele endogene pentru funcţionarea economiei de piaţă este cererea efectivă de mărfuri (D) deoarece in funcţie de nivelul şi modificarea ei depinde modificarea celorlalte variabile. b)variabilele exogene constau intr-o serie de proporţii (rate) date, cu privire la comportamentul agenţilor economiei, atât in calitate de consumatori (inclinaţia spre consum), cât şi in calitate de intreprinzători. Variabilele exogene foloşite de Keynes sunt in număr de trei:

-inclinaţia spre consum, privită ca raport intre consum şi venit (C/Y) sau direct, sporul de consum şi sporul de venit (inclinaţia marginală spre consum C’=DC(DY), cu reversul ei inclinaţia spre economie, in expreşie medie (S/Y) sau sub formă marginală (n=DS/DY).

-eficienta marginală a capitatului, sau procentul de profit obţinut cu ultima investiţie.

-rata dobânzii.2.2.2 Relaţiile dintre variabile

Relaţiile dintre variabile sunt redate cu ajutorul unui şistem de ecuaţii şi inegalităţi (ecuaţii de comportament-funcţiile-, ecuaţia fundamentală a modelului, ecuaţia de echilibru etc). Pentru inţelegerea modelului, trebuie să amintim concepţia lui Keynes despre economia de piaţă şi, care sunt cauzele, in opinia sa, care generează dezechilibrul in economie.

38

In contradicţie cu economiştii claşici care, de regulă, presupuneau deplina utilizare a capacităţilor de producţie, negând astfel şomajul, iar mai târziu, unii dintre ei (A.C.Pigou20) admiteau numai şomajul voluntar şi funcţional (temporar), J.M.Keynes admite şi recunoaşte existenta şomajului involuntar (şomajul economic de masă) şi incearcă să-i descopere cauzele. Keynes este de părere ca nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care găsesc de lucru (N) depinde de cererea efectivă de mărfuri (D) sau de incasările intreprinzătorilor din vânzarea producţiei, respectiv de cererea solvabilă:

N=f(D) Daca luăm in calcul structura cererii da mărfuri şi mărimea venitului global (Y), Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global (C) şi a investiţiilor globale (I) este egala cu venitul global (Y) atunci economia se afla in stare de echilibru:

C+I=YRelaţia de mai sus reprezintă ecuaţia fundamentală a modelului keyneşian. In realitate nu toate mărfurile găsesc desfacere pe piaţă (astfel luând naştere dezechilibrul in economie) şi astfel:

C+I<Y,Ceea ce demonstrează faptul ca incasările sunt mai mari decât producţia oferită, că cererea globală de bunuri finale (C) şi bunuri pentru investiţii(I) este mai mică decât oferta (Y şi Z), că o parte din producţie nu se poate vinde şi, in mod logic, o parte din muncitori nu găsesc de lucru, perşistând astfel şomajul involuntar. Căutând o soluţie pentru această şituaţie nefavorabilă, Keynes arată că dacă se scade consumul final global (C) din venitul global (Y), rămâne o parte nefolosită din cadrul venitului, adică acea parte care nu a avut piaţa conşiderat ca economic pentru firme (S):

Y-C=SDacă această parte din economie “S” ar fi egală cu investiţiile (I), este poşibil sa se realizeze echilibru economic şi ar putea să crească ocuparea mâinii de lucru (respectiv să se reducă rata şomajului).

S=IEcuaţia S=I, poartă numele ecuaţia de echilibru a modelului economic keynesian. In realitate insă, nu tot ce se economiseşte sau se acumulează nu este investit, putând exista şituaţia in care S>I sau S<I. Faptul acesta este conşiderat de Keynes ca generator al dezechilibrelor şi exprimă dificultăţi in vânzarea unei părţi din produsele realizate sau chiar a intregii producţii, menţinerea sau accentuarea şomajului involuntar.

20 Athur Pigou (1877-1959), economist englez, profesor universitar la Univesitatea din Cambridge. Spre deosebire de Keynes care susţinea restabilirea ocuparii depline prin interventia statului, Pigou afirma ca reducerea salariilor va determina reducerea preţurilor, prin jocul incasarilor reale, valoarea reală a activelor monetare va creşte şi prin cheltuirea lor va avea loc stimularea creşterii gradului de ocupare.

39

2.2.3 PARAMETRUL “MULTIPLICATOR INVESTIŢIONAL” (K)

Parametrul K a fost utilizat de J.M.Keynes pentru a exprima legătura ce exista (interdependenţa) dintre fluctuaţiile investiţiilor, ocupării şi veniturilor. Paternitatea conceptului de “multiplicator” revine lui R.Kahn (1931) care l-a folosit in legătură cu ocuparea mâinii de lucru pentru a arata de câte ori (K) creşte ocuparea totală in raport cu ocuparea primară din ramurile producătoare de bunuri de investiţii. Keynes este acela care a extins utilizarea acestui parametru, el devenind dintr-un multiplicator al ocupării mâinii de lucru o relaţie mai complexă, denumită “multiplicatorul investiţional”. Keynes spunea despre acest multiplicator că “el nu spune că, atunci când are loc un spor al investiţiilor globale, venitul va creşte cu o mărime care este de K ori mai mare decât sporul investiţional”21. Formula multiplicatorului este următoarea:

K=

Conform modelului lui Keynes, mărimea multiplicatorului este direct proporţională cu inclinaţia spre consum (DC/DY), ceea ce inseamnă ca in ţarile avansate din punct de vedere economic, in care inclinaţia spre consum este mai mică şi mărimea multiplicatorului va fi mai mică, iar in ţarile sărace, unde oamenii sunt inclinaţi sa consume o parte mai mare din veniturile lor, multiplicatorul va fi mai mare. Multiplicatorul va fi cu atât mai mic cu cât DC/DY (adică inclinaţia marginală spre consum) va fi mai aproape de zero şi cu atât mai mare cu cât inclinaţia marginală spre consum este mai aproape de 1. Keynes afirma că “principiul general al multiplicatorului este acela căruia trebuie să ne adresam când căutam o explicaţie a modului in care fluctuaţiile mărimii investiţiilor, reprezentând o parte relativ mică a venitului naţional, venit capabil să genereze fluctuaţii ale volumului total de ocupare şi ale venitului global de o amplitudine mult mai mare decât propria lor amplitudine”.

2.3 INDICATORI NOMINALI ŞI REALI21 Sultana Sută-Selejan-„Doctrine economice-o privire panoramică” Editura Eficient, Bucureşti, 1997

40

2.3.1.INDICELE PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM (IPC)

Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi utilizaţi indici de preţuri in statistica internaţională. Cea mai mare parte a ţarilor dezvoltate calculează şi publică lunar indicele preţurilor de consum, ca o măsură a inflaţiei din ţara respectivă. IPC are o mare importanţă datorita faptului ca in contractele colective de muncă este prevăzută clauza compensării creşterii preţurilor, creştere care este evidenţiată de acest indice. Ca urmare, politica monetară şi fiscală sunt afectate de modificările IPC. IPC măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi a tarifelor serviciilor utilizate de populaţie intre două perioade. Pentru calculul indicelui se foloseşte o formulă de tip Laspeyres. Deci el exprimă evoluţia medie a preţurilor pentru menţinerea unei structuri a consumului constantă (structura din perioada de bază) şi nu exprimă evoluţia medie a preţurilor conform structurii consumului din perioada curentă (pentru aceasta variantă ar fi nevoie de un indice de tip Paache). Principalul argument care sta la baza adoptării indicelui de tip Laspeyres este cel al uşurinţei calculului: se determină structura consumului in perioada de baza, iar in continuare pentru calculul curent al indicelui este necesară numai inregistrarea preţurilor.

IPC=

IPC= Ip.qip0q0, unde:P1=preţurile perioadei curente (analizate)P0=preţurile perioadei de bazăQ0=consumul in perioada de bază

Qipoq0= exprimă structura consumului pe categorii de bunuri şi servicii,

determinate pe baza cheltuielilor de consum efectuate in perioada de bază. In România calculul indicelui se efectuează pe baza structurii cheltuielilor pentru cumpărarea produselor şi serviciilor de către aproximativ 36000 familii, cercetate in cadrul Anchetei integrate in Gospodarii (AIG) şi a preţurilor înregistrate in circa 4300 puncte amplasate in toate judeţele ţarii. Observarea şi inregistrarea preţurilor/tarifelor se efectuează de către anchetatori specializaţi, in 41 municipii reşedinţă de judeţ (incluşiv municipiul

41

Bucureşti) şi in principalele aşezări urbane din toate judeţele. Nomenclatorul unităţilor s-a alcătuit cu respectarea cerinţelor de reprezentativitate din punct de vedere al volumului şi structurii consumului. Eşantionul unităţilor de observare cuprinde două categorii. Primul tip îl constituie magazinele, pieţele ţărăneşti şi unităţile prestatoare de servicii care practică preţuri libere pentru mărfurile alimentare, agroalimentare, nealimentare şi o parte din servicii. Din cele aproximativ 5300 de magazine şi unităţii prestatoare de servicii, 3200 (peste 60%) au forma de proprietate privată. Al doilea tip de unităţi se referă la acelea care practică preţuri unice pe ţară, cum sunt de exemplu: CONEL, ROMGAZ, SNCFR, TAROM, NAVROM, POŞTA ROMÂNĂ, ROMTELECOM. Nomenclatorul produselor alimentare, nealimentare şi serviciilor pentru care se culeg preţurile şi tarifele include mărfurile şi serviciile cu cea mai mare pondere in cheltuielile de consum ale populaţiei, astfel incât, schimbarea acestora sa reflecte evoluţia preţurilor grupei din care fac parte. Acest nomenclator este stratificat pe grupe de produse, subgrupe, posturi de cheltuieli şi sortimente:

Tabelul nr.1 NOMENCLATORUL PRODUSELOR FOLOSITE IN CALCULUL IPC

CATEGORIA PRODUSELOR

GRUPE SUBGRUPE POSTURI DE CHELTUIELI

SORTIMENTE

ALIMENTARE 18 33 95 714NEALIMENTARE 21 45 124 1471SEVICII 17 24 46 366TOTAL 56 102 265 2551

Până in 1993, la calculul indicelui s-a utilizat un şistem de ponderare bazat pe structura cheltuielilor de consum din cercetarea bugetelor de familie pentru anul 1990. Incepând cu luna ianuarie 1994 se utilizează structura din anul 1993, iar din 1996 ponderile anului 1995. (vezi ANEXA 1 intitulată “ STRUCTURA CONSUMULUI POPULAŢIEI UTILIZATĂ LA CALCULUL IPC). Calculul indicelui se realizează prin agregări succeşive pornind de la indicele sortimentului. Se obţin in acest fel indici pentru posturi de cheltuieli, subgrupe, grupe şi in final indicele general al preţurilor de consum. In ţara noastră se publică lunar indici ai preţurilor de consum, pe total şi pe categorii de mărfuri.

42

2.3.2 INDICELE PREŢURILOR PRODUCŢIEI INDUSTRIALE(IPPI)

Prin calcularea indicelui preţurilor producţiei industriale (IPPI) se are in vedere obţinerea unei imagini cât mai complete asupra majorităţii operaţiilor de piaţa efectuate de ansamblul agenţilor şi totodată, reflectarea cât mai corectă a evoluţiei proceselor inflaţioniste. Indicele preţurilor producţiei industriale măsoară evoluţia preţurilor industriale livrate de producătorii interni in primul stadiu al comercializării, potrivit nomenclatoarelor oficiale aflate in rigoare in momentul calculului. Aceşti indici sunt calculaţi la nivelul intregii producţii industriale, care include atât producţia destinată pieţei interne cât şi producţia livrată la export. Preţurile care sunt inregistrate pentru calculul indicelui sunt cele practicate in primul stadiu de vânzare, adică la ieşirea pe poarta intreprinderii. In aceste preţuri sunt incluse costurile de producţie, profitul firmei producătoare şi eventual alte taxe incluse de stat sau de administraţia locală (aici nu se include TVA). Pentru calcularea IPPI se stabilesc nomenclatoare de produs, unităţi, sortimente şi indicele propriu-zis se calculează prin agregări succeşive conform Claşificării Activităţii din Economia Naţionala(CAEN): sortiment, produs, clasă de produse la nivelul intreprinderii, clasa, grupa, diviziune, industria in ansamblu. Mai trebuie menţionat faptul ca nomenclatorul de mai sus nu este unic pe ţară, ci se realizează la nivelul fiecărui agent economic de către statisticieni împreuna cu specialiştii din intreprinderi. Practic, calculul IPPI se face foloşind indicele Laspeyres şi, presupune următoarea metodologie:1.calculul indicilor individuali ai preturilor la nivel de sortiment:

IS= .100, unde:

PS1=preţul sortimentului din luna curentăPS0=preţul sortimentului in anul de bază

2.calculul indicilor preturilor la nivel de produs şi de agent economic:

IPA= .100,

I= ,

43

I=sortimente reprezentative ale produselor agentului economic3.calculul indicilor de preţuri la nivel de produs final:

IPT= .100

I= , I=semiprodusele ce compun produsul finalVPAIO=valoarea totala a produsului in perioada de baza

4.calculul indicilor de preţuri la nivel de clasa CAEN:

ICT= , unde:

I= produsele fianale realizate in ţară din clasa CAEN respectivăVPTO=valoarea producţiei din clasa CAEN respectiva in anul de bază

5.calculul indicilor de preţuri la nivel de grupă:

IG= .100, unde:

I= clasele din grupa respectivăVCTO=valoarea totală a claselor din grupa respectivă in anul de bază

6.calculul indicilor de preţuri la nivel de diviziune:

ID= .100, unde:

I= grupele ce compun diviziuneaVGIO=valoarea grupelor din diviziunea CAEN respectivă pentru anul de

bază.7.indicele preţurilor pe total industrie:

IT= .100, unde:

I= diviziunile CAENVDO=valoarea diviziunii CAEN pe total industrie in anul de bază.

44

2.3.3 DEFLATORUL PIB

Un alt instrument de dimenşionare a inflaţiei îl reprezintă deflatorul PIB. Deflatorul PIB este indicele implicit al preţurilor produsului intern brut (PIB). Dacă ţinem cont de utilizarea finală, mărimea PIB este egală cu diferenţa dintre valoarea bunurilor finale şi cea a bunurilor importate. In acest caz deflaţionarea porneşte de la fiecare componentă Cj, şi se calculează câte un indice de preţuri de tip Paasche. Acest indice rezultă din raportul dintre C j in preţuri curente şi indicele volumului fizic de tip Laspeyres22. Deflaţionarea presupune impărţirea fiecărei componente Cj in preţurile grupei care îi corespunde. Prin agregarea componentelor deflaţioniste se obţine PIB real. Deflatorul rezultă din raportul dintre PIB nominal şi PIB real. Dacă din aceasta mărime a deflatorului, care este exprimată in procente se scade 100 rezultă rata inflaţiei.

D= .100, unde: D=deflactorul

r=d-100, unde: r=rata inflaţiei

Spre deosebire de rata inflaţiei calculată pe baza indicelui bunurilor de consum, care exprimă numai evoluţia preţurilor pentru bunuri şi tarifelor pentru serviciile consumate de populaţie, rata inflaţiei determinată pe baza deflatorului PIB reflectă evoluţia preţurilor pentru o sfera mai cuprinzătoare de bunuri şi servicii, incluşiv a celor de capital. Din acest punct de vedere putem conşidera ca aprecierea inflaţiei se face mult mai corect utilizând deflatorul PIB.

22 Niţă Dobrotă(coordonator)-„Dictionar de economie”, Ed.Economică, Bucureşti, 1999

45

CAPITOLUL 3. CORELAŢII ALE INFLAŢIEI

3.1 CORELAŢIA INFLAŢIE-ŞOMAJ

Două dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă un stat contemporan, indeosebi in perioada de tranziţie de la un tip de economie la altul (lucru valabil şi in cazul României, adică, trecerea de la economia de tip centralizat la o economie de piaţa) sunt reprezentate de inflaţie şi de şomaj. Aceste două probleme sunt şi mai accentuate la nivelul instituţiilor care pot lua decizii in legătura cu acestea (guvern, ministere) pentru că, nu de puţine ori, acestea trebuie sa alegă pentru ameliorarea uneia şingur. Altfel spus, guvernul care incearcă o politică de macrostabilizare nu poate in nici un caz să acţioneze asupra ambelor probleme (inflaţie şi şomaj). Factorii decizionali trebuie sa “cântărească” implicaţiile unei decizii asupra unui fenomen (de exemplu cu cât va creşte rata şomajului, temporar, pentru a se reduce rata inflaţiei cu un anumit procent) şi, respectiv, să aleagă dintre mai multe variante alternative pe cea mai puţin “nocivă“ pentru populaţie.

3.1.1 DEFINIREA ŞOMAJULUI

Forţa de muncă reprezintă in contextul economiei de piaţa, un bun care se comercializează, in mod liber pe o anumita piaţă, denumită piaţa forţei de muncă (sau, mai pe scurt, piaţa muncii). Din acest punct de vedere, şomajul reprezintă excedentul de oferta de forţă de muncă faţă de cererea de forţă de muncă:

S=O-C, unde: S=reprezintă şomajul;

O=oferta de forţă de muncă; C=cererea de forţă de muncă.

Dar, definiţia dată mai sus şomajului, nu ne poate oferii răspunsuri la intrebări de genul: Este şomer un muncitor care nu lucrează o săptămână? Este un student şomer atunci când caută de lucru in timpul vacanţelor şi nu găseşte?. Pornind de la problematica de mai sus putem enumera anumite elemente care

46

incadrează o anumită persoană in categoria şomerilor. Astfel de elemente pot fi următoarele:

-după trimiterea in şomaj persoana respectivă a căutat in mod activ şi sistematic de lucru in ultimule patru săptămâni.

-aşteaptă să fie rechemat la locul de muncă de unde a fost disponibilizat.-in decursul următoarei luni se aşteaptă să găsească un nou loc de muncă

in locul celui pierdut. Dintre aceste condiţii care ne ajuta sa stabilim dacă o persoana este sau nu şomer, cea care reprezintă importanţa cea mai mare ar fi ca persoana care şi-a pierdut locul de muncă să caute in mod activ o noua slujbă şi nu doar să reclame faptul ca nu găseşte de lucru. O alta definiţie foarte cunoscută a şomajului este dată de Biroul Internaţional al Muncii-organizaţie cuprinsă in Şistemul Naţiunilor Unite, care elaborează statistici, studii şi analize pe baza informaţiilor primite de la ţările membre şi care are ca scop mai buna fundamentare a deciziilor luate pentru combaterea şomajului. Conform definiţiei acesteia este şomer:

-orice persoană care a împlinit 15 ani;-este apt de muncă;-este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;-nu munceşte-caută un loc de muncă.

In România problema şomajului tinde să se agraveze şi datorita faptului că a inceput să se restructureze o parte a intreprinderilor mari şi foarte mari. Aceasta restructurare presupune, deci, şi pierderea unor locuri de muncă, care adăugându-se la numărul şomerilor deja existenţi pe această piaţă nu va reuşi decât să agraveze problema şomajului, iar in ultimă instanţă va conduce chiar la revolte sociale (greve, ieşiri in stradă, boicoturi etc).

3.1.2 CARACTERIZAREA ŞOMAJULUI

Şomajul, ca dezechilibru major al unei economii contemporane se poate claşifica in:

a)şomajul voluntar23, care este o forma de şomaj proprie celor care decid in mod deliberat să inceteze să muncească (total sau parţial), fie pentru ca ei apreciază ca salariul este prea mic şi preferă timpul liber sau să-şi insuşească o nouă meserie, fie pentru că sunt in căutarea unui loc de munca mai bine reenumerat şi costurile antrenate de acesta căutare or fi mai mult decât compensate prin creşterea salariului.

23 Niţă Dobrotă (coordonator)-Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999

47

b)şomajul involuntar24, adică acea formă de şomaj determinată de impoşibilitatea de a găşi un loc de muncă acceptând salariul curent, adică salariul acceptat de cei care lucrează. Adesea cei care se includ aici se datorează neconcordanţei dintre calificarea pe care o are o persoană şi calificarea pe care o solicită postul respectiv.

c)şomajul structural, specific in acestă perioadă României, şi care este determinat de tendinţele de restructurare a economiei pe activităţi, pe forme de proprietate, etc., care are loc sub incidenţa procesului tehnico-economic, mutaţiilor din departamentul respective, unor importante fenomene sociale sau politice. Această categorie de şomaj include de obicei:

şomajul din ţarile sărace cu creştere demografică, dar lipşite de capital şi de competenţele necesare exploatării raţionale a resurselor umane.

şomajul din ţările avansate economic afectate de disfuncţiile modului de organizare a muncii care nu mai permite creşteri de productivitate ca inainte astfel incât modelul economic devine contraproductiv. Pentru cucerirea şi păstrarea pieţelor lor recurg la creşterea productivităţii şi nu a aparatului de producţie, îşi recompun aparatul de producţie concomitent cu scăderea locurilor de muncă.

şomajul din ţările aflate in tranziţie la economia de piaţă care traversează un proces profund de adaptare structurală generală la condiţiile pieţei, fapt ce impune adaptarea cererii de muncă la nevoile reale ale unităţilor economice determinate de mediul concurenţial, promovarea formelor de utilizare intermitentă a muncii, contracte de angajare cu durată determinată şi timp de muncă parţial.

3.1.2.1 NIVELUL ŞOMAJULUI

Nivelul şomajului se măsoară in mărime absolută (ca număr de şomeri) dar se determină şi ca rată:

Rs= , unde:

Rs=rata şomajului; NS=numărul de şomeri; PA=populaţia activă

Şomajul cunoaşte nivele diferite in cadrul ţărilor lumii, iar, uneori, şomajul este diferit şi pe zonele geografice cuprinse in cadrul aceluiaşi teritoriu naţional. Economiştii contemporani au căzut de acord cu permanentizarea 24 Niţă Dobrotă (coordonator)-Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999

48

şomajului in cadrul economiei, unii autori susţinând ca acest proces de permanentizare a debutat la inceputul secolul al XX-lea, alţii conşiderând inceputul acestui proces in anii ’50-’60. Deşi este acceptat ca există şomaj, acest lucru nu inseamnă ca se exclude definitiv existenţa unui echilibru pe piaţa forţei de muncă (starea de ocupare deplină). Ca urmare, ocuparea deplină a forţei de muncă a devenit echivalenta cu un şomaj al cărui nivel este scăzut, reflectat printr-o rata a şomajului de câteva procente (5-6%). J.M.Keynes era de părere ca foloşirea deplină a mâinii de lucru inseamnă absenta şomajului, dar este compatibilă cu un şomaj voluntar şi funcţional. Dacă ocuparea deplină implica un şomaj de 3-5 procente, in mod analogic, se conşidera ca scăderea şomajului sub minimul respective caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă. Conform teoriei lui Dennise Flouzar, dacă rata şomajului atinge in jur de 1%, mâna de lucru devine foarte rară, creând o anumită dependenţă pentru cei care vor să angajeze şi totodată, costul plătit de cei care angajează salariaţi tinde sa crească in mod mai accelerat decât productivitatea. Economistul A.W.Phillips, care a pornit in cercertările sale de la permanentizarea şomajului (in lucrările sale a fost luată ca exemplu şituaţia din Anglia), a ajuns sa impună in teoria economică un nou concept-rata naturala a şomajului. Această teorie a fost ulterior dezvoltată de Friedman. Rata naturală a şomajului este strâns legată de rata inflaţiei; practic, rata naturală corespunde unei rate stabile a inflaţiei. Pentru a inţelege cea ce inseamnă rata naturală a şomajului pornim de la premisa existenţei inflaţiei in economie, exprimată printr-o anumita rată şi realizarea, concomitent, a doua condiţii care fac sa nu se modifice dimenşiunile inflaţiei:

*să nu se creeze un excedent de cerere;*sa nu se producă şocuri in ofertă.

Dacă se realizează prima condiţie, şomajul se fixează la nivelul ratei sale naturale, adică la nivelul determinat de egalizarea preşiunii in direcţia creşterii salariilor ca urmare a reocupării tuturor locurilor de muncă, cu preşiunea pentru scăderea salariilor care se formează sub incidenţa existentei şomajului. Realizarea celei de a doua condiţii face ca oferta agregată să nu cunoscă altă schimbare decât cea determinată direct de rata inflaţiei care, daca rămâne constantă, menţine şomajul in limitele ratei naturale. Prin realizarea celor două condiţii punctate anterior, cererea şi oferta agregate se modifică numai in funcţie de fenomenul inflaţionist şi de aceea rata naturală a şomajului o reflectă. Dacă cererea agregată şi oferta, sau numai una dintre acestea, se modifica şi datorită altor factori decât inflaţia, atunci şomajul poate înregistra o rată mai mare decât cea naturală, iar inflaţia-conform teoriei economice-va începe să scadă.

49

3.1.2.2 DURATA ŞOMAJULUI

In ceea ce priveşte durata şomajului se poate spune ca aceasta depinde de mai mulţi factori, dintre care esenţiali sunt.

-gradul de organizare al pieţei muncii care presupune, printre altele, existenta unei reţele de agenţii de plasare a forţei de muncă, agenţii şi servicii destinate in special populaţiei tinere etc.

-structura demografică a forţei de muncă.-abilitatea şi interesul unei persoane de a căuta şi găşi o slujbă mai bună.-tipurile de slujbe disponibile.

Trebuie, de asemenea, precizat faptul ca durata şomajului (care începe din momentul pierderii locului de muncă) nu este stabilită prin lege. Deci nu este in viata economică o durata a şomajului legiferată, dar exista in legislaţia fiecărei ţări reglementată o perioada (care poate fi cuprinsă intre 12-24 luni) in care persoana disponibilizată primeşte ajutor de şomaj.

3.1.2.3 INTENŞITATEA ŞOMAJULUI

Intenşitatea şomajului reprezintă o alta trăsătură ce prezintă importanţă deosebită. In funcţie de intenşitatea şomajului putem distinge:

a)şomaj total, ceea ce înseamnă pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii. In acest context întâlnim foarte des cazurile in care, datorită restructurării temporare a unor activităţi, persoanele cuprinse in jurul vârstei de 40-45 de ani, datorita pierderilor locurilor de muncă refuză să caute alt loc de muncă, să se recalifice sau să lucreze in alt domeniu decât acela din care tocmai a fost disponibilizat.

b)şomaj parţial. In acestă şituaţie se află salariaţii unor societăţi care-şi restrâng activitatea dar numărul persoanelor angajate rămâne acelaşi. Pentru a nu produce pe stoc, cel mai adesea aceste întreprinderi nu lucrează decât 3-4

50

zile dintr-o săptămână normală de lucru, evident cu reducerea proporţională a salariilor.

c)şomaj deghizat care este specific ţărilor in curs de dezvoltare, unde foarte multe persoane au o activitate aparentă (“se fac că muncesc”), cu productivitate scăzută.

3.1.3 ROLUL AJUTORULUI DE ŞOMAJ

Acordarea ajutorului de şomaj de către stat pentru persoanele care şi-au pierdut locurile de muncă reprezintă cea mai răspândită măsura de protecţie socială pentru aceste persoane. Plecând de la ipoteza ca intr-o familie in care lucrează ambii soţi venitul respectivei familii este de 100%, iar venitul unei familii in care lucrează un şingur soţ este aproximativ 75% din venitul primei familii, dacă in acest ultim caz persoana devine şomer, pe parcursul perioadei in care primeşte ajutor de şomaj venitul familiei sale devine mult mai mic decât a fost anterior şi extrem de mic faţă de familia cu doi salariaţi. In ţările dezvoltate, atât timp cât şomajul se înscrie in limitele legale pentru ajutorul de şomaj, venitul celui trecut in şomaj se menţine aproape de venitul obţinut anterior. Mai mult decât atât, in anumite state ajutorul de şomaj era supus unor tratamente fiscale speciale. Astfel, in SUA până in 1980 ajutorul de şomaj era scutit de impozitare in cazul impozitului pe venitul global, iar după acest an era impozitat numai când venitul total al unei anumite familii (in cadrul venitului global intrând şi ajutorul de şomaj) depăşea un plafon prestabilit de stat. Numeroase semnale de alarmă au fost trase in acest sens in cazul Europei Occidentale. Mulţi specialişti conşiderau ca datorită nivelului ridicat al ajutoarelor de şomaj este influenţat nivelul ridicat al ratei şomajului. Mărimea ratei şomajului datorita alocaţiei de şomaj, are ca principală motivaţie faptul ca pentru a obţine ajutorul respectiv, oamenii trebuie sa se regăsească in “forţa de muncă”, să caute activ de lucru, chiar dacă in realitate mulţi dintre ei nu vor să lucreze. Daca ar lipşi indemnizaţiile de şomaj, o parte ar ieşi din forţa de muncă, in acest fel reducându-se rata măsurată a şomajului. Conform opiniei unor specialist25 , daca aceasta ar scădea cu 0,5%, in acelaşi timp ar creşte rata ocupării cu 1%. Un alt punct de vedere consta in faptul că fără ajutorul de şomaj s-ar realiza o stabilizare. Existând ajutorul de şomaj, agenţii economiei nu au interes sa aşigure o ocupare stabilă şi deplină a forţei de muncă. Faptul ca un angajat

25 L.Summer, K.Clark

51

care este trimis pe o anumita perioada in şomaj nu va suferi pierderi foarte mari din venit, face şi mai uşoară decizia agentului economic de a-l trimite in şomaj. Din enumerarea şi dezvoltarea elementelor de mai sus, care ne arată mai ales caracterul “nociv” al ajutorului de şomaj, la o primă vedere se poate spune că mai bine s-ar renunţa la acordarea lui. Dar dacă, prin absurd s-ar renunţa la acordarea acestei indemnizaţii, lucrurile ar evolua in sensul pozitiv?. Nu putem da un răspuns satisfăcător la aceasta întrebare dar este cert faptul că nu se poate renunţa la acordarea unui ajutor minim pentru persoanele care din diverse motive şi-au pierdut locul de muncă. Acest ajutor de şomaj trebuie acordat chiar şi numai datorită faptului ca o persoana disponibilizată, cu toate eforturile reale pentru găşirea unei noi slujbe, are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru găşirea unui nou loc de muncă. Pe de alta parte o persoană nu poate accepta orice fel de loc de muncă doar din şimplul motiv ca actualmente este şomer. In acest caz se include persoanele foarte competente, calificate superior şi care pierzându-şi locul de muncă nu pot accepta orice slujbă, uneori necalificată (acest lucru ar însemna totodată şi o pierdere pentru economie a resurselor sale cele mai valoroase). In felul acesta, prin acordarea unui ajutor de şomaj, persoanele cu statutul de şomer îşi asigură un standard minim de trai. In concluzie, se poate spune ca va exista întotdeauna o anumita rată a şomajului şi că intr-o economie de piaţă (unde cererea şi oferta de forţă de muncă se formează in mod liber) este un fapt economic pozitiv existenţa unei anumite rate a şomajului.

3.2 CORELAŢIA SALARII-INFLAŢIE

In strânsă corelaţie cu inflaţia se afla salariile populaţiei. Atunci când inflaţia creşte, salariile reale ale populaţiei au tendinţa inversă, de scădere. Acest fenomen se reşimte la nivelul întregii societăţi prin scăderea nivelului de trai. Pentru ca populaţia să nu reşimtă aceste efecte negative, veniturile acestuia trebuiesc corelate cu nivelul preţurilor şi tarifelor. Acest lucru nu s-a realizat in mod optim in România, in special după 1990-1991 şi rezultatul a constat in ample manifestaţii ale populaţiei (greve, mineriade etc). In practică, la nivelul de macroeconomie sunt aplicate două tipuri de metode pentru atenuare şocului produs de creşterea preţurilor şi tarifelor la bunurile şi serviciile de consum asupra nivelului de trai al populaţiei:

a)acordarea unor compensaţii fixe şi egale, atât pentru salariaţi cât şi pentru penşionari;

52

b)indexarea curentă a salariilor, prin aceasta urmărindu-se diminuarea pe cât posibil a efectelor negative provocate de deprecierea monedei naţionale (reducerea puterii de comparare a monedei), corelând creşterea salariilor cu cea a preţurilor şi tarifelor. După prima liberalizare a preţurilor din noiembrie 1990 in România s-a recurs la foloşirea ambelor metode. Practicarea celor două metode concomitent a avut rezultate specifice asupra modelului de fundamentare a acţiunilor de corelare a creşterii veniturilor nominale cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei. Contextul in care au fost aplicate măsurile menţionate anterior poate fi caracterizat astfel:

a)în ţara noastră preţurile bunurilor şi tarifele serviciilor nu au avut ca rol semnalarea evoluţiei dintre cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, bunurilor de consum şi de servicii existente in economie, ci au îndeplinit numai rolul de “semnal” al opţiunilor de politică economică, adaptate in deosebi in legătură directă cu orientarea redistribuirii resurselor sociale in favoarea obiectivelor economice ce prezentau importanţă prioritară intr-o anumită perioadă, pentru anumite structuri. Rezultă de aici, că toate modificările de preţuri şi tarife au fost decise la nivel guvernamental şi nu aveau nici o legătura cu teoria economică in care echilibrul pe piaţă se realizează cu ajutorul fluctuaţiei libere a cererii şi ofertei.

b)este pentru prima data in România, când nivelurile preturilor şi tarifelor au cunoscut o tendinţa de creştere generalizată, specifică unei economii de piaţă.

c)modificarea, in sensul de creştere a preţurilor şi tarifelor in România, până in 1989 a fost destul de mica (in perioada 1980-1989 ritmul mediu anual de creştere al preţurilor şi tarifelor a fost de aproximativ de 4,1%), iar după revoluţie creşterile de preţuri şi tarife s-au făcut in salturi şi discontinuu. Acest lucru a permis ca in perioada anterioară revoluţiei din 1989 sa se poată realiza o protecţie mai eficace a populaţiei impotriva efectelor generate de fenomenul inflaţionist.

d)tarifele şi preţurile ce se practicau pe “piaţa neagră” au fost scăpate complet de sub control, evoluând liber in funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. In cazul in care se realiza o anumită protecţie socială se luau in calcul, deci, nivelurile preţurilor şi tarifelor oficiale. Specialiştii in economie au ajuns la concluzia că pentru acea perioada (1990-1995) acordarea de compensaţii fixe nu se justifica economic şi trebuie renunţat la acordarea lor din mai multe motive. Principalul motiv ar fi, că aceste compensaţii exercita preşiuni foarte mari asupra bugetului, generând astfel un dezechilibru bugetar şi mai accentuat. Contramăsura pentru evitarea agravării dezechilibrului ar fi, ca in mod echitabil, sa se reducă nivelul de trai pentru toate persoanele (ce a rezultat din măsurile guvernanţilor a contat insa in

53

agravarea şituaţiei pentru cei care o duceau prost şi foarte prost, ei resimţind cel mai puternic efectele inflaţiei). In concluzie se poate spune că cel mai bine pentru perioada respectiv, in cazul inflaţiei din România, era să se renunţe la acordarea de compensaţii fixe şi sa se recurgă la indexarea curenta a veniturilor, dacă este poşibil in cel mai scurt timp după o creştere semnificativa a ratei inflaţiei. Gradul de compensare a efectelor negative ale inflaţiei se negociază cu şindicatele. Indexarea salariilor pentru a compensa creşterea ratei inflaţiei poate face total (o compensare de 100%) sau parţial (procentul de compensare a salariilor sa fie inferior ratei de creştere a inflaţiei). In multe din ţările dezvoltate se practică o indexare care cunoaşte doua forme:

-indexarea “cu prag”-indexarea cu “plafon”

In ambele cazuri insă salariile nu se indexează in mod automat. In cazul indexărilor “cu prag” se fixează anticipat un anumit nivel (prag) al creşterii preţurilor. Dacă acest prag este depăşit atunci se introduce indexarea salariilor, in caz contrar (atunci când “pragul” nu este depăşit) salariile nu sunt indexate deloc. In celalalt caz se stabileşte un nivel superior al creşterii preţurilor iar până la acest nivel sunt compensate salariile. Indexarea, indiferent de tipul său, nu are decât două poşibilităţi, din punct de vedere al posibilităţilor de evaluare:

a)o schemă de indexare a salariilor, după evoluţia indicelui preţurilor bunurilor de consum IPC, cu o revizuire trimestrială in cel mai bun caz, automată in funcţia de oscilaţia acestuia.

b)o schemă bazată pe un salariu fixat, modificat la rândul său periodic, conform cu creşterea aşteptată a inflaţiei. Aceste scheme de indexare reprezintă obiectul negocierii şindicatelor cu patronatul şi intră de obicei in contractele colective de muncă încheiate pentru anul viitor. In nici unul din aceste cazuri nu se pune problema negocierii acestor contracte in timpul anului, deoarece ele trebuie sa cuprindă de la început toate elementele de prognoză şi ajustările automate necesare.

3.3 INFLAŢIA ŞI RATA DOBÂNZII

Dobânda, in sens larg, reprezintă venitul sau reenumerarea unui capital. Ea este însuşită de proprietarul oricărui capital care este antrenat intr-o activitate economică, indiferent de natura acesteia, sub forma de excedent in raport cu capitalul respectiv avansat. Dobânda se justifica prin serviciul obişnuit

54

sau normal adus de un capital in condiţii legale. In cazul in care utilizarea capitalului are loc in condiţii de risc, acestea se acoperă prin plăţi suplimentare ce măresc suma încasată de proprietare, fără a fi insă dobândă. Este obţinută fie ca renumerare pentru orice împrumut bănesc in condiţii de garanţie, fie ca este adusă de o obligaţiune sau orice altă valoare imobiliară cu aceleaşi garanţii, fie că este câştigată prin serviciul realizat cu orice element de capital real (maşina, utilajul, brevetul de investiţii etc) pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au constituit deja obiectul plaţii unor prime speciale care acoperă integral riscurile respective. Fiind un surplus plătit proporţional, peste mărimea capitalului foloşit, dobânda reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai intr-o activitate sau acţiune economică ce se realizează prin eficienţă, in care se produce mai mult decât se cheltuieşte.

3.3.1 RATA REALĂ A DOBÂNZII ŞI INFLAŢIA

Dacă o instituţie bancară oferă bani împrumut, in mod normal va prezenta celui creditat o schema de rambursări şi îi cere să plătească o dobândă pentru împrumutul acordat. De exemplu, pentru un împrumut de 10000$ USD, care va trebui rambursat in termen de un an se va cere de către banca şi plata unei sume de 10$ USD pe luna. Aceasta suma reprezintă o dobânda de 1200$ pe an, ceea ce se poate exprima şi procentual, ca rata a dobânzii de 12% pe an:

=12%

Rata dobânzii este preţul care este plătit pentru a împrumuta bani pentru o perioada determinată de timp şi este exprimată ca un procent per $ împrumut. In exemplul nostru, cu o rata a dobânzii de 12% pe an înseamnă ca, persoana împrumutata trebuie sa plătească 12 cenţi pe an pentru fiecare $ luat cu împrumut. După cum pe piaţa bunurilor şi serviciilor există mai multe preturi şi tarife, tot aşa există mai multe rate ale dobânzilor. Banca va acorda bani cu împrumut unui client industrial la o rată a dobânzii mai scăzută decât cea la care va da persoanelor fizice , deoarece in cazul persoanelor juridice există un risc mai scăzut de rambursare. Totodată rata dobânzii cerută la un împrumut pe termen lung va diferi de rata dobânzii pentru un împrumut pe termen scurt. Dobânda reală este renumerarea unui capital calculată prin deducerea inflaţiei din dobânda nominala26. Convenţional, prezentarea acestei modalităţi de existenta a dobânzii porneşte de la ecuaţia lui Irving Fisher:

26 Dobânda nominală reprezinta remunerarea efectivă a unui capital in expresie curentă la preţul pieţei. Aceasta dobândă se caracterizează prin dinamică, instabiliate, oscilaţie şi volatilitate.

55

I=R+r, unde: I=rata dobânzii nominale (rata de piaţă a dobânzii)

R=rata reala a dobânzii r=rata inflaţiei

R=i-r In condiţiile in care fenomenul inflaţionist nu se manifestă, rata dobânzii nominale este egală cu rata dobânzii reale:

R=i Mărimea şi dinamica acestei dobânzi se exprimă prin masa şi rata dobânzii reale şi această forma a dobânzii are o importanţă majoră pentru stimularea economiei veniturilor unitaţilor economice şi, îndeosebi ale populaţiei pentru acumularea capitalului şi creşterea investiţiilor. Comparativ cu rata inflaţiei dobânda reală poate fi:

a)pozitivă când i>r, care incita in mod deosebit economiile şi utilizarea acestora pentru realizarea unor obiective economice prin investiţii.

b)negativă când i<r, care frânează economişirea banilor şi investirea lor, pentru că cei care au economişit pot înregistra in termeni reali pierderi. Spre exemplu la cele detaliate anterior presupunem ca avem un împrumut de 100$, rambursabil intr-un an. Suma plătita la sfârşitul anului pentru acest împrumut este măsurata in termeni nominali şi este formata din:

-100$ (capitalul împrumutat)-8$ dobânda plătita ( in cazul unei rate nominale a dobânzii de 8%)

La o prima vedere se pare ca cel care a împrumutat a câştigat 8$, insa, această afirmaţie nu este integral adevărată deoarece nu s-a luat in calcul nivelul preţurilor pe parcursul anului respectiv. Dacă preturile rămân constante intr-un an, atunci rata reală a dobânzii pe care o câştigă împrumutătorul va fi de asemenea de 8%, deoarece el poate cumpăra cu 8% mai multe bunuri şi servicii cu cei 108$ rambursaţi, decât putea cumpăra cu cei 100$ pe care i-a împrumutat. Insă, daca nivelul preturilor va creste cu 8%, rata reală a dobânzii va fi zero, deoarece cu cei 108$ rambursaţi cumpăra aceiaşi cantitate de bunuri ca şi cu cei 100$ împrumutaţi iniţial. Dacă împrumutătorul a împrumutat cu o dobânda de 8% anual iar preţurile cresc cu 10% atunci rata reala a dobânzii este de 2%. Dacă creditorii şi debitorii sunt preocupaţi de costurile reale, măsurate in raport cu puterea de cumpărare, rata nominală a dobânzii va fi fixată la rata reală la care cad de acord să fie rambursaţi banii plus o suma pentru a acoperii orice rată preconizată a inflaţiei.

Ru=rr+r*, unde: Ru=rata nominala dobânzii;

Rr=rata reala a dobânzii r*=inflaţia anticipata

56

Conşiderând ca un împrumut pe un an aduce un profit de 10% celui care acordă împrumutul şi rata inflaţiei este 5% atunci rata nominală a dobânzii este de 15%

Ru=10+5=15% Dacă inflaţia este conşiderate ca fiind 0% pentru anul respectiv, atunci rata nominală a dobânzii va fi de 10%.

Ru=10+0=10%.

CAPITOLUL 4ANALIZA EVOLUŢIEI ŞI FORMEI DE MANIFESTARE A

PROCESULUI INFLAŢIONIST IN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1990-1999. EVOLUŢIA PRINCIPALILOR INDICATORI

MACROECONOMICI

In perioada 1990-1999 inflaţia in România, comparativ cu celelalte ţări aflate in tranziţie de la economia de tip centralizat la economia de piaţă, a avut forme de manifestare şi caracteristici diferite de aceste tarii. Procesul inflaţionist din tara noastră a fost de mai lungă durată şi in acelaşi timp amplitudinea pe care a atins-o a fost mai mare, aceasta datorându-se intr-o măsura mai mare sau mai mică şi unor cauze ce au ţinut de condiţiile economice din România de la începutul anilor’90 şi de natura şi ritmicitatea măsurilor care au fost luate in direcţia liberalizării preţurilor şi a dorinţei relansării economiei naţionale.

4.1 EVOLUTIA INFLAŢIEI IN PERIOADA 1990-1997

Evoluţia inflaţiei in această perioadă (1990-1997) diferă in funcţie de metoda prin care a fost măsurată. Se observa pe baza datelor din tabelul de mai jos ca rata anuală a inflaţiei atinge niveluri diferite şi are tendinţe, in anumite perioade contrare, in funcţie de indicele prin care este exprimat, indicele preţurilor bunurilor de consum IPC, indicele preţurilor producţiei industriale IPPI sau delatorul PIB.

Tabelul nr.2

57

Evoluţia ratei anuale a inflaţiei măsurate cu ajutorul IPC, IPPI şi dPIB in perioada 1991-1997

-procente-ANII/INDICE 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997IPC 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,3 54,8IPPI 210,1 184,8 165,0 140,5 35,1 49,9 152,0D PIB 195,0 199,9 227,3 139,0 36,2 45,0 144,2

58

In figura de mai sus se poate observa ca in perioada 1991-1993, atât indicele preţurilor de consum cât şi deflatorul PIB au avut o evoluţie diferită de cea a indicelui preţurilor producţiei industriale. Astfel, in timp ce rata inflaţiei exprimată prin IPC şi deflatorul PIB are un ritm rapid şi ascendent, rata inflaţiei redată prin IPPI are o tendinţă de diminuare. Printre cauzele generatoare ale acestei şituaţii se pot menţiona pe de parte deosebirile dintre sferele de cuprindere ale indicilor de mai sus, iar pe de alta parte momentele diferite ale aplicării masurilor de liberalizare a preţurilor, modul in care agenţii economici au reacţionat la aceste masuri. In perioada 1994-1996 inflaţia se caracterizează, indiferent de indicele luat in conşiderare, ca având o tendinţa de creştere. Totodată, in acesta perioadă (1994-1996) şi nivelurile atinse de inflaţia exprimată prin indicele preturilor de consum, indicele preţurilor producţiei industriale şi prin deflatorul PIB sunt relativ foarte apropiate, pentru ca in 1997 să difere foarte (54,8% prin indicele preţurilor bunurilor de consum, 152% prin indicele preţurilor producţiei industriale şi 144,2% prin deflatorul PIB). Valorile luate de inflaţie au atins nivelul maxim la începutul perioadei de tranziţie. Astfel pentru IPC valoarea maxima este reprezentata de 256,1% şi s-a înregistrat in 1993; tot in 1993 a atins nivelul maxim şi deflatorul PIB, adică 227,3%. In cazul IPPI acesta a atins nivelul maxim in 1991, 220,1%.

4.1.1 EVOLUŢIA PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM

Modul in care au evoluat preţurile de consum in România in perioada 1991-1997 este strâns legată de etapele de liberalizare, de eliminare treptată a subvenţiilor de la buget pentru unele mărfuri alimentare şi servicii conşiderate de bază in consumul populaţiei, precum şi de modificările intervenite in comportamentul consumatorilor. O mare importanţă in reflectarea acestei evoluţii in şituaţiile statistice o au sursele de date utilizate in aceşti ani pentru calculul indicilor preţurilor de consum şi măsurile luate in vederea perfecţionării acestor indicii. Analizând datele din tabelele 3 şi 4 precum şi graficele din figurile 13 şi 14 se constată o creştere continuă a preţurilor de consum atât in ansamblu cat şi pe grupe (mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare şi servicii) comparativ cu anul 1990, precum şi de la un an la altul chiar dacă au ritmuri diferite. S-a ajuns astfel ca in anul 1997 preţurile de consum să fie de peste 200 de ori mai mari decât in 1990, cea mai mare creştere înregistrându-se la preţurile produselor alimentare. Nivelul maxim atins de IPC s-a înregistrat comparativ cu anul precedent in 1993 când a fost de 356,1% faţă de 1992. După 1993 au urmat doi ani cu

59

creşteri mai reduse, pentru ca in 1996 sa aibă loc un mare salt la 138,8% faţă de 1995, continuat in 1997 cu 154,8%.

Tabelul nr.3Evoluţia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (faţă de 1990)

ANII MF.ALIMENTARE MF.NEALIMENTARE SERVICII TOTAL1991 286,2 267,8 235,7 270,21992 963,4 787,9 661,0 838,81993 3361,2 2907,4 2249,5 2987,01994 7940,3 6769,8 5641,8 7071,91995 10469,3 8775,3 8051,2 9353,41996 14276,5 12205,9 11830,8 12983,41997 21614,6 18614 20881,4 20098,3

60

Tabelulul nr.4Evoluţia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (anul

precendent=100)-procente-

ANII MF.ALIMENTARE MF.NEALIMENTARE SEVICII TOTAL1991 286,2 267,8 235,7 270,21992 336,6 294,2 280,4 310,41993 348,9 369,0 340,3 356,11994 236,2 232,8 250,8 236,71995 131,9 129,6 142,7 132,31996 136,4 139,1 146,9 138,81997 151,4 152,5 176,5 154,8

61

Dacă se au in vedere componentele indicelui total al preţurilor de consum, se constată ca evoluţia acestora este oscilantă: in anii 1991-1992 creşterea preţurilor mărfurilor alimentare a devansat-o atât pe cea a preţurilor mărfurilor nealimentare cât şi a serviciilor. In 1993 şi 1997 au dominat creşterile la preţurile mărfurilor nealimentare, iar in perioada 1994-1996 cele ale preţurilor serviciilor. De asemenea, se poate observa ca indicii preţurilor mărfurilor alimentare au devansat in anii 1991, 1992, 1994 şi 1995 indicii preţurilor mărfurilor nealimentare.

4.1.2 EVOLUŢIA MEDIE LUNARĂ A INFLAŢIEI

In ceea ce priveşte creşterile lunare ale preţurilor de consum se observă o evoluţie oscilantă a acestora de-a lungul perioadei 1990-1997, nivelul maxim fiind atins in 1993 cu 12,1%. In următorii doi ani aplicarea unor masuri de ajustare in domeniul fiscal şi al preţurilor a condus la scăderea ratei medii lunare a inflaţiei la 4,1% in 1994 şi 2,1% in 1995. In 1996 şi 1997 se produce insă o nouă intenşificare a procesului inflaţionist, rata medie lunară înregistrând un nivel de 3,8% in 1996 şi 8% in 1997.

Tabelul nr.5Rata medie lunară a inflaţiei in perioada 1991-1997

-procente-1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

MF.ALIMENTARE 12,0 10,2 11,6 4,2 1,9 3,7 7,8MF.NEALIMENTARE 9,0 9,3 12,9 3,7 2,0 4,0 7,7SERVICII 9,1 8,4 11,8 4,7 2,9 3,6 9,7TOTAL 10,3 9,6 12,1 4,1 2,1 3,8 8,0

62

Dacă in primii doi ani, cele mai mari creşteri medii lunare s-au făcut la preţurile mărfurilor alimentare, iar in 1993 şi 1996 la cele ale mărfurilor nealimentare, in anii 1994, 1995 şi 1997 cea mai accentuată majorare a avut loc la tarifele pentru serviciile prestate populaţiei, piaţa acestora continuând sa fie dominată de sectorul public, in condiţiile unui consum relativ scăzut şi puţin flexibil.

63

4.1.3 EVOLUŢIA PREŢURILOR PRODUSELOR AGROALIMENTARE VÂNDUTE PE PIAŢA ŢĂRĂNEASCĂ

Produsele agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească ocupă o pondere deosebit de importantă in consumul populaţiei din ţara noastră. Evoluţia preţurilor de-a lungul celor şapte ani a fost strâns legată de etapele de liberalizare a preţurilor, de evoluţia acestora şi de nivelul salariilor din economie. Încă de la începutul anului 1990 au avut loc creşteri ale preţurilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească ca o consecinţă a creşterii salariilor populaţiei orăşeneşti şi a restituirii unor importante sume de bani acesteia. Cea mai rapidă creştere a acestor preţuri a avut loc in anul 1992 (cu 187,4% faţă de 1991).

Tabelul nr.6Evoluţia preţurilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească

in perioada 1991-1997 (1990=100)-procente-

ANII PRODUSE DE ORIGINE VEGETALĂ

ANIMALE ŞI PASĂRII VII

PRODUSE DE ORIGINE ANIMALĂ

TOTAL

1991 219,8 155,7 202,7 202,11992 566,6 551,8 616,2 580,21993 1456,8 1428,1 1942,1 1577,51994 3916,0 3373,1 4664,1 4002,21995 5447,1 5042,8 5904,8 5519,11996 7402,7 6616,1 9111,1 7643,91997 10186,1 7343,9 10113,3 10311,6

64

65

Tabelul nr.7Evoluţia preturilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească

in perioada 1991-1997 (anul precedent=100)-procente-

ANII PRODUSE DE ORIGINE VEGETALĂ

ANIMALE ŞI PĂSĂRII VII

PRODUSE DE ORIGINE ANIMALĂ

TOTAL

1991 219,8 155,7 202,7 202,11992 257,8 354,4 304,0 287,41993 257,1 258,8 316,3 271,61994 268,2 236,2 239,3 253,71995 139,1 149,5 126,6 137,91996 135,9 131,2 154,3 138,51997 137,6 110,0 145,2 134,9

66

Primele semne ale stabilizării macroeconomice apărute in anul 1993 şi manifestate mai puternic in 1994 au influenţat şi tendinţele de evoluţie a acestor preţuri. Anul 1994 s-a caracterizat prin creşterea veniturilor populaţiei şi echilibrarea raportului dintre cerere şi oferta la produsele agroalimentare, precum şi prin mărirea gradului de aprovizionare a populaţiei cu produse agroalimentare de pe piaţa ţărănească. Preturile acestor produse cunosc creşteri din ce in ce mai reduse pana in anul 1996, când ritmul este ceva mai mare decât anul anterior (38,5%), pentru ca la sfârşitul perioadei analizate sa scadă din nou (34,9%). Urmărind evoluţia preţurilor pe categorii de produse agroalimentare (adică: produse de origine vegetală; animale şi pasări vii şi produse de origine animală), se constată diferenţe de ritm atât intre ele, cât şi faţă de total. Astfel, preţurile la produsele de origine vegetală au atins nivelul maxim in 1994, după o creştere continuă din 1991, iar până in 1997 înregistrează creşteri tot mai reduse, pentru ca in acest an ritmul să se accelereze. Preţurile la grupa „animale şi pasări vii” au crescut până in anul 1992 din ce in ce mai mult, in acest an înregistrându-se cel mai înalt ritm din întreaga perioadă 1990-1997, după care creşterea a fost mai redusă. Preturile produselor de origine animală au sporit cel mai rapid in anul 1993 (216,3% faţă de anul 1992), după care ritmul s-a redus până in anul 1996 când a avut un nou salt (+54,3%) pentru a fi urmate de o creştere mai mică in 1997 (45,2%) Comparativ cu anul 1990, preţurile produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească au crescut de aproape 103 ori, cu creşteri aproximativ egale la preţurile produselor de origine vegetală şi a celor de origine animală (de aproximativ 101 ori şi o creştere mai redusă pentru grupa „animale şi pasări vii” (de 73 de ori)). In concluzie se poate spune ca vânzările pe piaţa ţărănească au ocupat o pondere din ce in ce mai mare in totalul vânzărilor deoarece preţurile pe această piaţă l-a reprezentat raportul direct şi liber dintre cerere şi ofertă.

4.1.4 EVOLUŢIA PREŢURILOR PRODUCŢIEI INDUSTRIALE ÎN PERIOADA 1991-1997

Liberalizarea preţurilor producţiei industriale a reprezentat o măsură importantă şi necesară pentru realizarea autonomiei activităţii întreprinderilor şi pentru restructurarea lor pe criterii de rentabilitate.

67

După cum rezultă şi din tabelele 8 şi 9 şi din graficele din figurile 18 şi 19 încă din 1991, imediat după liberalizare, preţurile de producţie au crescut extrem de mult, amplitudinea atinsă in acest an fiind de 320,1% comparativ cu 1990 (acesta a fost cel mai înalt nivel din perioada analizată, luându-se in calcul anul precedent). Aceasta creştere a avut ca factori determinanţi scumpirea salariilor, materiilor prime şi energiei şi a sporirii costurilor cu forţa de muncă. Până in 1996 majorarea preţurilor a fost tot mai redusă, pentru ca din acest an creşterea acestora să se accelereze. Această tendinţa s-a manifestat atât pe ansamblu (IPPI total) cât şi pe fiecare ramură din economie.

Tabelul nr.8 Evoluţia preţurilor producţiei industriale in perioada 1991-1997

(1990=100)-procente-

ANII INDUSTRIA EXTRACTIVĂ

INDUSTRIA PRELUCRĂTOARE

ENERGIA ELECTRICA, TERMICA, APA ŞI GAZE

TOTAL

1991 294,2 309,8 478,4 320,11992 907,6 850,1 1633,3 911,61993 2253,6 2305,5 3946,1 2415,71994 5190,0 5593,1 9210,2 5809,81995 6177,9 7756,1 11288,4 7849,61996 9127,6 11747,5 15661,0 11764,21997 38262,9 26913,5 49034,6 29645,8

68

Tabelul nr.9

Evoluţia preţurilor producţiei industriale in perioada 1991-1997 (anul curent=100)

-procente-ANII INDUSTRIA

EXTRACTIVĂINDUSTRIA PRELUCRĂTOARE

ENERGIE ELECTRICA, TERMICA, APA ŞI GAZE

TOTAL

1991 294,2 309,8 478,4 320,11992 308,5 274,4 341,4 284,81993 284,3 271,2 241,6 265,01994 230,3 242,6 233,4 240,51995 119,1 138,7 122,1 135,11996 147,8 151,4 138,7 149,91997 419,2 229,1 313,1 252,0

69

In ceea ce priveşte dominaţia uneia sau alteia din componentele indicelui total al preţurilor de producţie (ramurile: industria extractivă, industria prelucrătoare, energie electrică, termică, gaze şi apă), se observă ca in primii doi ani preţurile la energie electrică, termică, apă şi gaze au fost cele care au înregistrat cea mai rapidă creştere, pentru ca din 1993 şi până in 1996 industria prelucrătoare să fie cea mai avansată şi in anul 1997 cea extractivă să devanseze celelalte ramuri. Pentru industriile prelucrătoare şi energie electrica, termică, apă şi gaze, cea mai mare creştere a avut loc in anul 1991 (de 309,8% şi, respectiv 478,4%) in timp ce pentru industria extractivă anul 1997 a fost cel in care au avut loc cele mai mari majorări (de 419,2%). Comparativ cu anul 1990, o creştere deosebită, au înregistrat-o preţurile la energie electrică, termică, apă şi gaze, în 1997 IPPI in aceasta ramură atingând nivelul de 49034,6%. Au urmat creşterile din industria extractivă, cu 38162,9% şi din industria prelucrătoare cu 26813,5% faţa de 1990.

4.2 INFLAŢIA ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1998-1999

Analiza procesului inflaţionist in cadrul acestui capitol este împărţită pe două perioade 1990-1997 şi, respectiv 1997-1999, datorită unei schimbări intervenite in metoda de calcul a indicelui preţurilor de consum. IPC se calculează ca un indice de tip Laspeyres cu baza fixă. Începând din ianuarie 1999, calculul indicilor lunari cu baza fixă se face cu preţurile medii din anul 1997 (anul 1997=100) şi ponderile din acelaşi an determinate pe baza cheltuielilor medii din Ancheta Integrata in Gospodarii (AIG). Pentru aşigurarea continuităţii seriilor de indici construiţi cu baze diferite s-a utilizat un „coeficient de racordare” care permite legarea (racordarea) seriei de indici lunari din anul 1999 cu baza 1997=100 la seria de indici cu baza 1995=100. Coeficientul de racordare s-a calculat ca raport intre un indice de tip Laspeyres calculat pentru luna decembrie 1998 in acea baza (1995=100) şi un altul de acelaşi tip şi pentru aceeaşi lună in noua bază (1997=100). Compararea a doi indici calculaţi in baze diferite se face raportând indicele de comparat in noua baza multiplicat cu coeficientul de racordare la indicele cu care se compară calculat in vechea bază (aceasta metodologie este utilizata de UE). Metodologia de calcul a IPC in România este, in general, armonizată cu metodologia utilizată de Oficiul de Statistică al Uniunii Europene (EUROSTAT) la nivel de claşificări, nomenclatoare metode de eşantionare şi de calcul. Claşificare COICOP (Claşificare consumului individual pe destinaţii) convenita de CEE/EUROSTAT/OECD asigură comparabilitatea indicilor la nivel european. Ultima verşiune a acestei claşificări, adaptata din noiembrie

70

1996, este structurata de 12 diviziuni, detaliate in 29 de grupe şi 61 clase de mărfuri şi servicii.

4.2.1 INDICII PREŢURILOR DE CONSUM ÎN 1998 ŞI 1999

Anul 1998 se caracterizează din punctul de vedere al nivelului atins de rata inflaţiei drept unul bun, deoarece in toată perioada de tranziţie şi până in prezent anul 1998 constituie perioada cu cea mai mica inflaţie (indicele preturilor de consum a fost de 140,69). Deşi după datele din tabelul 10 şi din graficul din figura 20 reiese ca anul a debutat relativ prost (in primele luni ale sale inflaţia a atins nivelurile lunare maxime, respectiv in ianuarie 4,9% şi februarie 7,2%), ratele lunare ale inflaţiei, in continuare au înregistrat valori sub cele atinse in primele două luni.

Tabelul nr.10Evoluţia lunară a IPC in 1998 şi 1999

-procente-INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT

1998 1999 1998 1999IANUARIE 104,9 103,0 104,9 103,0FEBRUARIE 107,2 102,9 112,4 106,0MARTIE 103,8 106,4 116,6 112,7APRILIE 102,7 104,8 119,8 118,2MAI 102,3 105,3 122,5 124,5IUNIE 101,3 105,1 124,1 130,8IULIE 101,3 101,7 125,7 133,0AUGUST 100,6 101,2 126,5 134,6SEPTEMBRIE 102,7 103,2 130,0 138,9OCTOMBRIE 103,9 104,2 135,0 144,7NOIEMBRIE 101,9 104,0 137,6 150,4DECEMBRIE 102,2 102,9 140,6 152,3

71

72

In privinţa inflaţiei pe structură (adică mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare şi servicii) aceasta a avut următoarea evoluţie:

4.2.1.1 IPC –mărfuri alimentareTabelul nr.11

Evoluţia lunara a IPC –mărfuri alimentare-procente-

INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT1998 1999 1998 1999

IANUARIE 104,5 102,5 104,5 102,5FEBRUARIE 107,7 102,5 112,5 105,0MARTIE 102,5 104,7 115,3 109,9APRILIE 102,1 105,2 117,8 115,6MAI 100,7 103,1 118,6 119,3IUNIE 100,0 100,5 118,5 119,8IULIE 99,0 98,8 117,4 118,4AUGUST 99,0 100,0 116,3 118,5SEPTEMBRIE 102,7 103,6 119,3 122,8OCTOMBRIE 101,6 103,4 121,3 127,0NOIEMBRIE 101,8 103,4 123,4 131,3DECEMBRIE 102,5 104,1 126,5 136,7

73

74

Cea mai mare creştere de preţuri faţă de luna precedentă s-a înregistrat la grupa de mărfuri alimentare (in 1999 +4,1%), iar in cadrul acesteia, creşteri semnificative înregistrându-se la legume şi conserve de legume (+10,1%), ouă (+10,0%), pâine (+7,56%), lapte şi produse lactate (+4,6%), fructe şi conserve din fructe (4,1%). Aceste produse deţin 24,0% din totalul cheltuielilor băneşti de consum ale populaţiei.

75

4.2.1.2 IPC-mărfuri nealimentareTabelul nr.12

Evoluţia lunara a IPC-mărfuri nealimentare-procente-

INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT1998 1999 1998 1999

IANUARIE 102,8 102,5 102,8 102,5FEBRUARIE 107,0 103,4 110,0 106,0MARTIE 105,2 108,8 115,7 115,3APRILIE 102,3 103,7 118,3 119,6MAI 104,1 103,4 123,2 123,7IUNIE 102,6 107,3 126,4 132,7IULIE 102,6 102,6 129,7 136,1AUGUST 101,9 102,2 132,2 139,1SEPTEMBRIE 101,8 102,9 134,5 143,2OCTOMBRIE 105,1 103,6 141,4 148,3NOIEMBRIE 101,9 105,3 144,0 156,2DECEMBRIE 101,9 102,5 146,8 160,2

76

La mărfurile nealimentare creşterea preţurilor a fost in 1999 superioară celei din 1998 (60,2% in 1999 şi 46,8% in 1998), creşteri mai însemnate fiind la combustibili (+4,5%), tricotaje (+3,8%), medicamente (+3,3%), acestea contribuind cu 10,7% in totalul indicelui preţurilor de consum.

4.2.1.3 IPC-servciiTabelul nr.13

Evoluţia lunară a IPC-servcii-procente-

INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT1998 1999 1998 1999

IANUARIE 111,6 106,0 111,6 106,0FEBRUARIE 106,2 102,7 118,6 108,8MARTIE 103,8 105,0 123,1 114,3APRILIE 105,7 106,7 130,1 122,0MAI 102,2 116,2 133,0 141,7IUNIE 101,6 111,8 135,1 158,5IULIE 104,5 106,0 141,2 168,0AUGUST 101,9 101,6 143,8 170,7SEPTEMBRIE 105,1 102,9 151,2 175,6OCTOMBRIE 106,5 106,8 161,1 187,6NOIEMBRIE 102,3 102,5 164,8 192,3DECEMBRIE 102,1 101,3 168,2 194,7

77

78

Comparativ cu anul 1998 in 1998 sporul serviciilor aproape ca s-a dublat (94,7%), iar in cadrul acestei grupe creşteri lunare mai mari s-au înregistrat la tarifele pentru igienă şi cosmetică (3,9%), îngrijire medicală (+2,0%), apă, salubritate (+2,6%), transport interurban (2,2%) care reprezintă 4,7% din totalul cheltuielilor băneşti ale populaţiei.

4.3 EVOLUŢIA PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI ÎN PERIOADA 1989-1999 ŞI

POŞIBILITĂŢILE ROMÂNIEI DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

4.3.1 PRODUSUL INTERN BRUT

După 10 ani de la declanşarea tranziţiei la economia de piaţă, nivelul relativ al produsului intern brut diferă de la o ţară la alta şi reflectă eficienţa masurilor promovate de ţările respective. De regulă, volumul fizic al produsului intern brut este mai mic decât la începutul perioadei şi a condus la adâncirea decalajelor faţă de ţările UE, aflate in progres evident. Pentru a stabilii o prima opinie despre aceste decalaje elocvente sunt datele din tabelul nr.14. Datele indică două procese diametral opuse. Pe de o parte tarile UE care, in intervalul 1989-1998 au înregistrat o creştere medie a produsului intern brut cu 19%; creşteri superioare au avut loc in ţările mai mici, incluşiv in cele mai puţin dezvoltate. A se vedea in acest sens sporul PIB cu 26,9% in Portugalia, cu 21,9% in Spania şi creşterea record de 83,9% in Irlanda. De asemenea, Germania, de departe cea mai mare ţara europeană, s-a afirmat şi in aceasta perioada ca principala locomotivă a UE. Concomitent cu integrarea şi structurarea fostei economii socialiste est-germane, in intervalul amintit produsul intern brut al Germaniei a crescut cu 22,6%, procent superior faţă de cel mediu din Uniunea Europeană. Pe de alta parte, in majoritatea ţărilor candidate la UE, produsul intern brut in 1998 este inferior celui din 1989. In România, spre exemplu, volumul fizic al PIB este cu 23,9% mai mic, fapt ce a indus un decalaj in creştere faţă de ţările UE. Dacă avem in vedere ca in România produsul intern brut a căzut in

79

1999 cu circa 3,6%, iar in ţările UE a avut loc o creştere de circa 1,9%, decalajul produsului intern brut pe locuitor dintre UE şi România a crescut in deceniul 1989-1999 de la 4,5:1 la 5,5:1.

Tabelul nr.14Indicele produsului intern brut în ţările UE şi ţările candidate la UE în

1998 faţă de 1989-procente-

TARI UE 1998/1989 TARILE CANDIDATE LA UE

1998/1989

UE-TOTAL 119,0 ROMANIA 76,1FRANTA 115,1 BULGARIA 69,0GERMANIA 122,6 R.CEHA 95,3ITALIA 112,2 POLONIA 117,1REGATUL UNIT 118,1 SLOVACIA 99,8AUSTRIA 123,8 SLOVENIA 100,4BELGIA 118,8 UNGARIA 95,3DANEMARCA 125,1 ESTONIA 79,4FINLANDA 112,2 LUTONIA 59,3GRECIA 117,3 LITUANIA 66,2IRLANDA 183,9LUXEMBURG 151,9OLANDA 128,0PORTUGALIA 126,6SPANIA 121,9SUEDIA 113,0

Indicele produsului intern brut este senşibil mai mic şi in alte ţări europene candidate la Uniune –in Bulgaria cu 31% şi in celelalte trei ţări baltice, in medie cu 33,5%. In celelalte ţări insă – Republica Cehă, Ungaria, Slovacia şi Slovenia produsul intern brut din 1998 era practic apropiat sau asemănător cu cel din 1989, iar in Polonia a fost cu 17,1% mai mare. Datele arată, totodată, ca in ultimul timp majoritatea ţărilor central şi est –europene s-au înscris pe un trend constant de creştere economică, unele din 1992-1993 ca, Polonia, Ungaria şi R.Cehă, altele din 1995 ca, Estonia, Letonia şi Lituania. România prezintă o şituaţie aparte, după o creştere a PIB in fiecare an in intervalul 1993-1996 a urmat o scădere, de asemenea, in fiecare an a indicatorului in intervalul 1997-1999 şi prognozele obţinute arată ca abia in anul 2000 se va stopa scăderea şi se va relua creşterea economică. Bulgaria a

80

avut o şituaţie asemănătoare, in 1996 şi 1997 când a înregistrat o scădere a PIB, dar din 1998 indicatorul respectiv cunoaste o anumita creştere. Eficienţa masurilor de reformă din ţările in tranziţie rezultă şi din evoluţia altor indicatori.

4.3.2 PRODUCŢIA GLOBALĂ INDUSTRIALĂ

In cazul producţiei globale ne referim, in primul rând, la evoluţia producţiei industriale, întrucât prin ponderea ei ridicată in economia tuturor ţărilor, are o influenţă majoră asupra dinamicii PIB. Astfel, in timp ce in România producţia industrială reprezenta in 1998 numai 46,3% din cea a anului in 1989, in ţările central europene aceasta a fost de 98,2%, cu precizarea că in Polonia nivelul a atins 118,6%, in Ungaria 103,2%, in R.Ceha şi Slovacia aproape 80% şi in Slovenia 75,9%. Fără îndoială, volumul fizic mai mare al producţiei industriale in ţările menţionate mai sus reflectă un grad superior de restructurare şi de adaptare a agenţilor economici la cerinţele economice libere de piaţă.

4.3.3 FORMAREA BRUTĂ A CAPITALULUI FIX

Ca factor esenţial al restructurării şi modernizării producţiei, formarea brută a capitalului fix a avut o evoluţie destul de sinuoasă in România. Comparativ cu 1989, nivelul real al indicatorului a scăzut brusc in următorii doi ani, astfel ca in 1992 a ajuns la numai 44,0%; a urmat o creştere lentă in 1996, când nivelul indicatorului a fost de 72,2%, după care a scăzut din nou. In 1998 formarea brută a capitalului nu reprezintă decât 57,4% din valoarea anului 1989. Cu cheltuieli anuale pentru fondurile fixe reduse al jumătate, respectiv cu perioada prerevoluţionară, este dificil sa se relanseze creşterea economică şi să se atingă intr-un timp scurt nivelul produsului intern brut şi al producţiei industriale din 1989. In Bulgaria nivelul indicatorului este chiar mai mic decât in România (44,1% in 1997). Spre deosebire de şituaţiile amintite, in celelalte ţări candidate la UE formarea brută a capitalului fix a atins volumul real din 1989 şi chiar l-a depăşit, in R.Cehă din 1995, in Polonia din 1996 şi in Ungaria şi Slovacia din

81

1997. Spre exemplu in R.Cehă, Ungaria şi Polonia indicele formarii brute a capitalului fix a fost de 115% in 1998 faţă de 1989. Strâns legat de aceste aspecte esenţiale ale economiei reale, sunt demne de semnalat încă doua şituaţii:

-cheltuielile aferente consumului curent total al societăţilor romaneşti din 1998 sunt mai mari decât cu 10 ani in urmă. In termeni reali, in 1998 ele au fost cu 4,1% superioare celor din 1989. Fenomenul privind devansarea dinamicii procesului intern brut de către dinamica consumului se manifestă şi in alte ţări candidate la UE, dar intenşitatea acesteia este mai redusă decât in cazul ţării noastre.

-economiile interne brute (diferenţa dintre PIB şi consumul total) au o rată foarte scăzută in România (14% in 1997), ţara noastră plasându-se pe penultimul loc in cadrul ţărilor europene candidate la Uniune, după noi aflându-se Letonia cu o rata a economişirii de 10%.In celelalte ţări indicatorul are dimenşiuni mai mari: in R.Cehă şi Slovacia 28%, Ungaria 27% şi Slovenia 23%, fapt ce le permite sa aloce fonduri mai mari pentru investiţii, cea mai puternica pârghie a creşterii economice.

4.3.4 INVESTIŢII DIRECTE DE CAPITAL STRĂIN

Capitalul străin are dimenşiuni conşiderabil mai mari in Ungaria, R.Ceha şi Polonia şi mai mici in România, Bulgaria şi Slovacia.

Tabelul nr.15Investiţii străine de capital in tarile europene candidate la UE

-milioane dolari-ŢARA/ANII 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998ROMÂNIA - 37 73 94 341 419 263 1215 2031BULGARIA 4 56 42 40 105 90 103 505 401R.CEHĂ 180 513 1004 654 869 2562 1428 1300 2540POLONIA 88 117 284 580 542 1134 2768 3077 5129UNGARIA 311 1459 1471 2339 1146 4453 1983 2085 1935SLOVACIA 18 82 100 134 170 157 206 161 508SLOVENIA 4 65 111 113 128 176 286 321 165ESTONIA - - 58 160 225 205 150 267 571LETONIA - - 43 45 214 180 382 525 274LITUANIA - - 10 30 31 73 152 355 926

82

Din volumul investiţiilor străine pe locuitor in intervalul 1990-1998 pe primele locuri se află Ungaria cu 1692 de dolari, R.Ceha cu 1072 de dolari, Slovenia cu 645 dolari şi ţările baltice cu aproximativ 640 dolari. In Polonia investiţiile directe de capital străin pe locuitor au fost de 355 dolari. In România nivelul indicatorului este de numai 198 dolari şi in Bulgaria de 163 dolari. După cum rezultă din cifre, investitorii străini ocolesc România şi Bulgaria, ca efect, probabil, al poziţiei lor geografice şi a lipsei de încredere in stabilitatea politică şi economică din ţările respective. Fără îndoială, efectele nu pot fi decât negative in planul asimulării tehnologiilor de producţie moderne, a managementului unităţilor economice şi a integrării eficiente in relaţiile economice internaţionale.

4.3.5 BALANŢA CONTULUI CURENT

Toate ţările central şi est-europene candidate la UE înregistrează un deficit însemnat in balanţa contului curent. Dar, in timp ce in R.Ceha, Ungaria şi Slovenia deficitul este in scădere, in Polonia, România şi Slovacia deficitul este in creştere. Pentru anul 1998 volumul deficitului şi proporţia lui faţă de produsul intern brut sunt redate in tabelul nr.16 (de menţionat ca procentele sunt calculate prin raportarea soldului negativ al contului curent al produsul intern brut din 1997).

Tabelul nr.16Balanţa contului curent in 1998

TARA MILIOANE USD % DIN PIBROMÂNIA -3010 -8,6BULGARIA -252 -2,5R.CEHĂ -1046 -2,0POLONIA -6858 -5,1UNGARIA -2298 -5,0SLOVACIA -2059 -10,6SLOVENIA -4 -0,0ESTONIA -447 -9,5LETONIA -713 -12,9LITUANIA -1298 -13,5

83

Comparativ cu celelalte ţări candidate la UE, in România deficitul balanţei contului curent este foarte mare atât ca mărime absolută, cât şi ca proporţie in PIB. In condiţiile unor investiţii directe de capital străin scăzute, deficitul contului curent contribuie, pe de o parte, la creşterea datoriei externe şi, pe de altă parte, la devalorizarea leului in raport cu dolarul SUA şi alte valute.

4.3.6 ŞOMAJUL

Restructurarea producţiei sociale in deosebi a industriei a generat un şomaj ridicat in majoritatea ţărilor central şi est-europene, cu deosebire in Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria unde, in anii 1994-1998, rata şomajului a înregistrat o oscilaţie de regula, intre 10 şi 15%. Rate mai scăzute de şomaj s-au înregistrat in R.Ceha (intre 2,9 şi 7,5%) şi ţările baltice ( in medie intre 5,3 şi 7,3%). Sub acest aspect, România ocupa o poziţie intermediară: rata şomajului a fost relativ mai mare in primii ani ai tranziţiei (10,9% in 1994), după care a cunoscut o anumita reducere (6,6% in 1996), pentru ca in ultimul timp şomajul sa se înscrie, din nou, pe o curba crescătoare (8,8% in 1997, 10,3% in 1998 şi 11,3% in iunie 1999). Cifrele invocate nu conduc la o concluzie categorică privind relaţia dintre mersul reformei şi rata şomajului: In R.Ceha, spre exemplu, apreciata ca fiind mai avansată pe calea economiei libere de piaţă, rata şomajului a avut un nivel relativ scăzut in aproape toţi anii tranziţiei. In schimb, in alte ţări ca Polonia care a făcut, de asemenea, paşi mari in direcţia economiei de piaţa, rata şomajului a avut constant niveluri ridicate (rata maximă a fost de 16,0% in 1994).

4.3.7 INFLAŢIA

Tranziţia la economia de piaţa a fost insoţită de o inflaţie foarte mare, galopantă, mai ales in primii ani când s-au liberalizat preţurile şi s-a trecut la formarea lor pe baza cererii şi ofertei. De la o inflaţie cu trei chiar patru cifre in Slovenia şi ţările baltice, rata inflaţiei este măsurată, in prezent, cu doua sau o şingura cifra. Ritmurile anuale ale creşterii preţurilor de consum sunt prezentate in tabelul următor.

84

Tabelul nr.17Preturile de consum in ţările europene candidate la UE, 1989-1998 (media

anuala, creşterea procentuala fata de anul precedent)-procente-

Tara 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998ROMANIA 1,1 5,1 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1BULGARIA 6,4 23,8 338,5 91,3 72,9 96,2 62,1 123,1 1082,6 22,2R.CEHA 1,4 9,9 56,7 11,1 20,8 10,0 9,1 8,9 8,4 10,6POLONIA 264,3 585,8 70,3 45,3 36,9 33,2 28,1 19,8 15,1 11,7UNGARIA 17,0 28,9 35,0 23,0 22,6 19,1 28,5 23,6 18,4 14,2SLOVACIA 1,3 10,4 61,2 10,2 23,1 13,4 10,0 6,0 6,2 6,7SLOVENIA 1285,3 551,6 115,0 207,3 31,7 21,0 13,5 9,9 8,4 7,9ESTONIA 4,0 18,0 202,0 1078,2 89,6 47,9 28,9 23,1 11,1 10,6LETONIA 5,2 10,9 172,2 951,2 109,1 35,7 25,0 17,7 8,5 4,7LITUANIA 2,1 9,1 216,4 1020,5 410,1 72,0 39,5 24,7 8,8 5,1

In Polonia, creşterea preţurilor de consum a avut un nivel maxim in 1990, după care creşterea a fost din ce in ce mai mică, in 1998 înregistrându-se o inflaţie de 11,7%. In R.Ceha şi Ungaria inflaţia a avut dimenşiuni mai mari, cu numai doua cifre, ratele fiind de 56,7% in R.Ceha şi de 35% in Ungaria, in 1991. Ulterior rata inflaţiei s-a redus de la un an la altul şi in 1998 mărimea ei a fost de 10,6% şi respectiv 14,2%. Ca şi in cazul altor indicatori, in România rata inflaţiei a avut o evoluţie care a atins niveluri ridicate cu trei cifre in anii 1991-1994, mărimea maxima fiind 256,1% in 1993; a urmat o scădere in 1995 şi 1996, cu rate de 32,3% şi 38,8%, după care creşterea preţurilor de consum a atins din nou cote ridicate:154,8% in 1997; 59,1% in 1998, iar pentru anul 1999 creşterea a depăşit 55%. Bulgaria prezintă, de asemenea, o experienţa aparte. Nivelul maxim al creşterii preţurilor de consum de 338,5% a fost atins in 1991, au urmat patru ani de creştere mai scăzuta a preturilor (intre 62,1% şi 36,2%), pentru ca in 1996 şi 1997 rata inflaţiei să sară la 123,1% şi respectiv, la cifra record de 1082,6%. In urma acestei creşteri şoc a preţurilor de consum, rata inflaţiei s-a redus la 22,2% in 1998 şi se pare ca aceasta tendinţă va continua. Evoluţiile care au intervenit in rata inflaţiei din România îşi au sursa in ritmul lent in care au fost liberalizate preţurile şi in existenta unor puternice dezechilibre macroeconomice (bugetul consolidat, balanţa comerţului exterior şi a contului curent).Rata ridicată a inflaţiei din România a fost generată, in acelaşi timp, de existenţa unor puternice poziţii monopoliste in sectoare vitale ale economiei (ROMTELECOM, CONEL, ROMGAZ, SNCFR etc), ca şi de existenta unor mari întreprinderi care înregistrează pierderi şi, intr-un fel sau altul, au primit sau mai primesc încă subvenţii de la bugetul statului.

85

CONCLUZII

„Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care exprimă existenta in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce atenuează deprecierea banilor neconvertibili in aur şi a celor neconvertibili in general, ca şi creşterea durabilă şi generalizata a preţurilor.”27

Deci inflaţia este percepută de către populaţie ca un fenomen negativ (de altfel şi şomajul este privit ca având, excluşiv, efecte negative),dar aceasta reprezintă, atât timp cat se află in anumite graniţe fixe şi perfect controlate, un impuls al creşterii economice. Dacă graniţele amintite sunt depăşite, inflaţia se transformă dintr-un factor stimulator intr-unul cu efecte perverse atât pentru agenţii economici care acţionează in economia naţională cât şi pentru populaţie. Pentru populaţie inflaţia este cea care distruge puterea de cumpărare a economiilor, banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii, penşiilor etc. Aceasta se întâmplă pentru ca ele nu sunt indexabile cu rata inflaţiei. Conform unor studii de caz, in condiţii de inflaţie, pierd, de regulă, mai mult vârstnicii decât persoanele tinere pentru ca cei dintâi deţin mai multe active nominale care sunt mai vulnerabile in faţa procesului inflaţionist (chiar dacă unele ajutoare sociale şi rente sunt de regulă indexate, pierderea tot rămâne). In România procesul inflaţionist s-a declanşat odată cu prima liberalizare a preţurilor ce a avut loc in noiembrie 1990. Acest lucru nu înseamnă insă că până atunci ţara noastră nu a cunoscut inflaţie. Până in anul 1990 insa, economia a funcţionat pe bazele unui şistem centralizat la maximum, cu subvenţionari şi efectuări de investiţii care nu aveau legătură cu nici o logică economică. In acelaşi timp se practicau preţuri „dictate”, rigide, care nu luau in calcul raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţa, iar de multe ori preţul era mai mic decât costul bunurilor. Aceasta stare de lucruri a făcut ca, odată cu trecerea României la economia de piaţă, intervenită după decembrie 1989, (teoretic doar, datorită faptului ca raporturile libere de pe piaţa sau manifestat mult mai târziu) să aşistam la o explozie a preţurilor, îndeosebi la bunurile de consum ale populaţiei. Durata şi intenşitatea procesului inflaţionist din România au avut coordonate mai ridicate faţă de celelalte ţări care au trecut de la economia de tip centralizat la economia de piaţă şi datorită unui ansamblu de cauze (unele menţionate mai sus) care ţin de condiţiile obiective de funcţionare a economiei dar, in special de natura politicii economice promovată de guvernele care s-au succedat la putere. In circa zece ani de tranziţie inflaţia sa manifestat ca un proces aproape in permanenţă ascendent doar cu mici întreruperi ale creşterii preţurilor, de obicei

27 * * *-„Economie politica”, Editura Economica, Bucuresti, 1995

86

scăderii care au durat mai puţin de două luni. Semnificativ pentru scăderea inflaţiei este doar anul 1994 când aceasta s-a datorat reluării creşterii economiei, creştere înregistrată încă din 1993 (deşi la un nivel foarte scăzut, de numai 1,5%). Inflaţia are totodată efecte asupra mediului de afaceri din ţara noastră, dându-i un grad sporit de incertitudine. Când creşterea preţurilor este conşiderată şi de durată se reduce orizontul temporar al deciziilor agenţilor economici. Aceasta se traduce prin faptul ca întreprinzătorii nu se lansează in proiecte de investiţii ample şi de lunga durată, cu risc ridicat. Se preferă investiţii cu orizont scurt şi risc redus. Inflaţia persistentă şi generalizatî din România inhibă procesul de economişire şi de investire transformând un număr mare întreprinzătorilor in speculatori, specializaţi in a cumpăra azi mai ieftin şi a vinde mâine mai scump. S-a ajuns in acest mod ca in România cei care produc sa fie din ce in ce mai puţini iar cei care se ocupă cu operaţiunile comerciale să devină tot mai numeroşi. In perspectiva integrării României in Uniunea Europeană trebuie menţionat faptul ca reducerea inflaţiei şi reluarea creşterii economice reprezintă obiective primordiale pentru îndeplinirea criteriului economic de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, in iunie 1993. In acest context, nominalizarea României in recomandarea Comişiei Europene pentru deschiderea negocierilor de aderare in anul 2000 (alături de Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia) are in vedere mai ales, progresele obţinute in înfăptuirea criteriului politic şi contribuţia pe care a avut-o, alături de celelalte ţări in conflictul din Kosovo, conflict care a indus economiei româneşti serioase pagube. Deschiderea negocierilor este condiţionată de promovarea unor măsuri adecvate care să conducă la stabilizarea macroeconomica, componentă esenţială a unei economii de piaţa viabile. Comisia Europeana apreciază ca România nu a obţinut progrese majore in realizarea criteriului economic de aderare. „Pe termen mediu, se arata in raportul Comisiei din 1999, România nu poate fi luată in considerare drept economie de piaţa funcţională şi nu este in stare să facă faţă presiunii competitive şi forţelor de piaţă din interiorul Uniunii Europene”. Nerealizarea de către România a criteriului economic de aderare la Uniunea Europeană, neputinţa controlării procesului inflaţionist, este strâns legată de nivelul scăzut al productivităţii muncii şi ai altor indicatori economici şi sociali, comparativ cu cei din ţările Uniunii Europene şi celelalte ţări candidate, precum şi de involuţiile care au avut loc in economia reală, generate de modul in care este gestionată de la economia de comandă la economia de piaţă.

87

BIBLOGRAFIE

1.ADUMITRACHESEI I.D. NICULESCU E. NICULESCU N.G. ----------„Economie politică—teorie şi politică economică pentru România”, Editura POLIROM, Iaşi,

1998.2.ALBU LUCIAN LIVIU------„Tranziţia economiei sau tranziţia Ştiinţei

Economice?”, Editura Expert,Bucureşti , 1998

3.BĂDIŢĂ MARIA BARON TUDOR KORKA MIHAI--------------„Statistica pentru afaceri”, Editura Eficient

, Bucureşti, 19984.BEGU LIVIU STELIAN------„Statistica internaţională”, Editura All Beck,

Bucureşti, 19995.CIUCUR DUMITRU GAVRILĂ ILIE POPESCU CONSTANTIN--„Economie”, Editura Economică,Bucuresti,1999 DIDIER MICHEL-------------„Economia: regulile jocului”, Editura Humanitas

Bucureşti, 19986.DOBROTĂ NIŢĂ(coordonator)—„Dicţionar de economie”, Editura

Economică, Bucureşti, 19997.DOBROTĂ NIŢĂ---------------„Economie politica”, Editura Economică,

Bucureşti, 19978.FRISCH HELMUT-------------„Teorii ale inflaţiei”,Editura Sedona

Timişoara, 19979.IANCU AUREL----------------„Bazele politicii economice”,Editura All Beck

Bucureşti, 199810.IGNAT ION POHOATĂ ION CLIPA NICULAI LUTAC GHEORGHE----„Economie politică”, Editura Economică

Bucureşti, 1998

11.ISAIC MANIU ALEXANDRU KORKA MIHAI

88

MITRUŢ CONSTANTIN VOINEAGU VERGIL--„Statistica”, Editura Independenţa Economică

Brăila, 199812.ISAIC MANIU ALEXANDRU MITRUŢ CONSTANTIN VOINEAGU VERGIL--------„Statistica pentru managementul afacerilor”

Editura Economică, Bucureşti, 199913.LIPSEZ G.RICHARD CHRZSTAL ALEC-----------„Economie pozitivă”, Editura Economică

Bucureşti, 199914.POPESCU CONSTANTIN BĂBESCU MARIN CIUCUR DUMITRU POPESCU ION----------„Echilibrul înaintării”, Editura Eficient, Bucureşti

199815.RADOCEA AL. BOGDAN V-----------------„Inflaţie şi indexare”, Centrul de informare şi

Documentare Economică, Bucureşti, 199216.RADU VASILE------------„Monedă şi politică fiscală”, Editura

Uranus, Bucureşti, 199417.RADU VASILE------------„Între echilibru şi recenşiune”, Editura Economică

Bucureşti, 199818.SCURTU MARIN---------„Economie”, Editura Independenţa Economică

Brăila, 199919.ZAMFIR CĂTĂLIN------„Politici sociale în România:1990-1998”, Editura

Expert, Bucureşti, 1999

*** Adevărul economic*** Anuarul Statistic al României, Comişia Naţională de Statistică, 1997 şi 1998*** Buletine statistice lunare şi buletine statistice de preţuri, 1991-1999, Comişia Naţională de Statistică*** Piaţa financiară*** Tribuna economică

89

Anexa 1Structura consumului populaţiei utilizata la calculul IPC

GRUPA DE PRODUSE STRTUCTURA (%)0 1 2 3Mărfuri alimentare-total din care: 40,46 46,70 47,93Cereale, produse de morărit şi planificaţie

7,88 8,79 9,04

Legume şi conserve de legume 3,28 4,77 6,52Carne, preparate şi conserve din carne 9,24 13,39 11,99Lapte, brânzeturi, unt 4,78 4,66 4,54Bere, vin, alte băuturi alcoolice 3,75 2,51 2,13Mărfuri nealimentare-total din care: 43,77 40,82 40,32Îmbrăcăminte 14,64 9,00 7,65Încâlţăminte 4,39 4,76 6,09Produse de uz casnic 4,80 4,51 2,70Produse cultural-sportive 4,86 6,30 5,30Combustibil, lubrifianţi 3,28 4,75 5,51Energie electrica, gaze, încălzire centrala

3,49 3,75 3,44

Sevicii-total din care: 15,77 12,41 11,75Chirii 1,68 0,15 0,14Posta, telefon, telegraf 1,29 1,00 1,15Alimentaţie publica 3,84 2,16 1,59Cinema, teatru,M. Cu învăţământul 0,89 0,63 0,79Îngrijire medicala 0,21 0,39 0,57Transport urban 0,77 1,29 0,85Alte feluri de transport 1,69 1,52 1,48

Sursa: Buletin statistic de informare publică, nr.12/1993;nr.1/1994;nr.6/1997

90

Anexa 2Poziţia României fata de tarile Uniunii Europene şi tarile candidate la

Uniune

Mărimi absolute Decalaje Romania=1,0 fata de medie

România Uniunea Europeana

Tari Candidate

Uniunea Europeana

Tari Candidate

1 2 3 4 5 61.Produsul naţional brut (dolari/loc), 1997a)dolari la cursul pieţeib)dobânzi la paritatea puterii de cumpărare

1410

4270

23021

2090

3227

6251

16,3:1

4,7:1

2,3:1

1,5:1

2.Productivitatea socială a muncii (dolari/persoană activă), 1997a)dolari la cursul pieţeib)dolari la paritatea puterii de cumpărare

2975

9010

49109

42808

6408

12416

16,5:1

4,8:1

2,2:1

1,4:1

3.Valoarea adăugată in industrie (dolari/loc),1997

632 6595 1200 10,4:1 1,9:1

4.Consum energie primara (Kgep/loc),1996

2027 3823 2713 1,9:1 1,3:1

5.Randament la cereale (Kg/ha),1996-1998

2862 5563 3137 1,9:1 1,1:1

6.Randament la lapte de vacă (Kg/vaca), 1997

2912 5229 3486 1,8:1 1,2:1

7.Tractoare (nr/1000 ha)2, 1996

17 81 42 4,8:1 2,5:1

8.Consum 43 221 78 5,2:1 1,8:1

91

îngrăşăminte chimice (kg/ha)3, 1995-19979.Export(dolari/loc)4, 1997

373 5553 1003 14,9:1 2,7:1

10.Populatia neagricolă (%), 1997

63 95 81 1,5:1 1,3:1

11.Populatia urbană (%), 1997

55 78 72 1,4:1 1,3:1

12.Disponibil de proteine animale (gr/loc/zi),1994-1996

39 62 46 1,6:1 1,2:1

13.Disponibil de calorii (nr/loc/zi) 1994-1996

2926 3375 3114 1,2:1 1,1:1

14.Medici (nr/10000/loc), 1997

18 28 26 1,5:1 1,4:1

15.Paturi de spital (nr/10000/loc),1997

74 91 75 1,2:1 1,0:1

16.Elevii in învăţământul secundar (rata netă de înscriere, %), 1996

73 90 81 1,2:1 1,1:1

17.Studentii(rata brută de înscriere %),1996

23 48 26 2,1:1 1,1:1

18.Aparate TV (nr/1000/loc), 1997

226 556 377 2,5:1 1,7:1

19.Mortalitate infantilă (%), 1997

22 5 13 0,2:1 0,2:1

20.Speranţa medie de viaţă (ani), 1997

69 77 72 1,1:1 1,0:1

1. incluşiv electricitate, gaze, apă şi construcţii;2. teren arabil plus vii şi livezi; 3. teren arabil4. export de mărfuri, fără servicii productive

Sursa: CNS (octombrie 1999)

92